VIAȚA PE TERRA!

Blendea Adelina Teodora, cls a X-B, Liceul de Arte “Constantin Brăiloiu”,Tg-jiu

Prof.coordonator Pătrășcoiu Ana-Maria

Terra, o planetă înconjurată de o bulă imensă de oxigen, plutitoare în spațiu, rotindu-se în

jurul unei stele imense plină de căldură. O planetă cu o biosferă bogată care se împletește într-un
mod magic cu hidrosfera și litosfera pentru a creea o lume în care noi, oamenii, putem locui. De la
oamenii de rând, la plante, la păsări și albine, de la atomii de carbon până la atomii de oxigen și alte
substanțe organice și anorganice, Terra este o planetă ciudată, în care cumva, fiecare lucru se
întâmplă cu un scop, cu un motiv aparte, de parcă ar fi un destin în ceruri ce concentrează fiecare
conștiință umană într-una singură. Putem merge și mai departe, la religie, scop și tradiții sau mod de
a locui. Fiecare om este creeat din mii și mii de celule, chiar putem spune că fiecare avem câte o
planetă a noastră, la fel ca în “Micul prinț”, o planeță formată dintr-o hidrosferă roșie cu o mică
litosferă albicioasă, neagră, galbenă și un nucleu ce pompează sânge.

-Până și fermierii se trezesc dimineața, odată cu cocoșii pentru a avea noi ce mânca. Nu este
interesant, draga mea? Fiecare are un rol pe această superbă bilă plutitoare, verde și albastră cu tente
de alb.

-Fantastic, bunico! Nu mi-aș fi imaginat niciodată cum toate lucrurile din jurul meu, din
jurul nostru, de fapt, se balansează unul câte unul, reciproc. E pur și simplu minunat, bunico, și
poate așa o să pot să am propria mea vulpe vorbăreață pe o planetă roz și o să întâlnesc diferite
persoane unice. Ochii micuței îi sclipeau în timp ce imagini din cartea “Micul prinț” îi jucau prin
minte.

-Nu fii prostuță, știi și tu că animalele nu pot vorbi și nici o planetă proprie nu poți să ai, o
spunea bunica zâmbind la inocența fetei. Și după cum ți-am mai spus, copilă, oamenii sunt toți
diferiți, la fel cum și tu ești diferită de colegii tăi, la fel cum și albinele lucrează cu polenul pentru a
creea miere, sau cum fluturașii ajută la polenizare. Încă ești prea mică pentru a înțelege unele
lucruri, e adevărat, dar tot ce contează este că lumea trebuie protejată.

Bătrâna face o mică pauză pentru a-i putea studia chipul palid și confuz.
 -Of! Lumea din ziua de azi s-a schimbat, da, chiar așa! Pomii nu mai sunt ca înainte,
oceanele nu mai sunt așa albastre, cerul nu mai e așa curat sau norii albi. Lumea de azi e verde si
maro, gri și neagră. Confuzia din ochii fetei se mărea cu fiecare cuvânt trecut, banca din lemn se
luminase dintr-o dată de o rază de soare apărută dintre crengile pomilor plini de frunze și o vrabie
care se chinuia să își hrănească puii proaspeți ieșiti din ouă.

-Îti spun toate acestea, scumpete, cu speranța că poate nu ai uita vorbele mele și poate ai
putea schimba ceva, până nu e prea târziu, doisprezece ani e o vârsă, până la urmă. Oamenii sunt
ființe crude, care vor din ce în ce mai mult, care nu se opresc la puținul pe care îl au, sau măcar,
puțini sunt cei care o fac, care chiar apreciază frumosul în înfățișarea sa. Pe zi ce trece mă uit la
televizor și văd cum o parte din noi, din lume, se ofilește, ca o floare care își așteaptă ultima albină.
Am încredere în tine, copilă, pentru că tu ești viitorul meu, viitorul nostru. Tu esți o nouă sămânță,
un nou prinț pe o nouă planetă care a venit să o salveze.

-Dar, bunico, cum aș putea să salvez pe cineva? Abia pot să am grijă de mine, o spune
posomorâtă.

-Ai să vezi, îi spune bătrâna în timp ce îi dă pe după ureche o șuviță din părul castaniu si
fraged, în timp ce își simte o lacrimă căzându-i pe obraz. Un gunoi pus la locul lui, un pom plantat
unde nu-i văz de unul, un aparat scos din priză. Nu trebuie să muți munți, să crești ape, să speli
păcate, nu trebuie să fi un rege, ci doar un om cu inimă, un om ce simte și iubește. Sunt mai mulți ca
tine, care vor să schimbe lumea în care ar avea să trăiască, care ar vrea să nu o lase să se ofilească,
trebuie doar să îi cauți. Odată...

Bunicuța se oprește pentru o secundă pentru a-și putea drege vocea și pentru a putea lua o gura
mare de aer ca să iși astupe lacrimile.

-Odată, tatăl meu, a fost tot aici, în gara asta veche cu pomii ei mari și iarba de printre șine și
mi-a povestit tot ceea ce îți povestesc și eu ție, despre o lumea fantomă si o speranță. Ochii lui erau
așa mari, așa sclipitori și o voce, așa de confidentă și de puternică. Mereu râdeam de el, mi se părea
așa amuzant cum un bătrân ca el avea așa multă energie. Mi-a spus cum viața pe noul Terra se
destramă si cum populația se omoară singură, cu fiecare pom în minus și plastic în ocean. Mi-a spus
că depindea de mine, că eu trebuia să găsesc alte persoane cu care aș putea schimba ceva, cărora aș
putea să le deschid ochii și să-i ajut cu ceva. Am căutat, am vorbit, ce-i drept unele chiar îmi
dădeau dreptate și poate chiar au început să schimbe ceva în modul în care trăiau, dar, oare, cat de
mult au putut trăi fără baterie la telefon si după si-au rebăgat încărcătorul în priză si au uitat din nou
de el?

Bunicii îi era din ce în ce mai greu să își astupe lacrimile, soarele apunea și gara de tren tot pustie
era. Micuța se uita la bunica ei și parcă voia să îi aline suferința pe care o ducea în inimă, suferința
planetei ei rănite. Fără ezitare îsi așează palida mână pe podul unei palme zbarcite de ani grei si
muncă.

-Ai încredere, buni! Am să o fac, îți promit, nu am să las planeta să moară! Am să fiu
prințesa din ea și am să o salvez la fel ca el, micul prinț! Nu vreau să dispară soarele, sau pomii, sau
verdele. Poate că nu înțeleg tot ce mi ai povestit, dar o să încerc, promit.

Palma se transformă într-un pumn, pumn în care strângea lin pielea bunicii, acum și micuțul înger
lăcrima, dar privirea era la fel, privirea din ochii străbunicului ei. Un tren răsuna din depărtare, cerul
prindea din ce în ce mai mult nuanțe de gri și negru, apusul era aproape la final.

-Draga mea, când vei fi de vârsta mea, te rog mult, să aduci copiii tăi fix aici și să-le
povestește tot ce ți-am spus eu ție, asta a fost și dorința tatălui meu pentru mine. Stai aici cu ei și
așteaptă trenul. Iacă-tă mai e puțin și e timpul să plec. Îți mulțumesc că mi-ai promis.

Femeia se ridică cu greu de pe banca de lemn și se îndreaptă cu pași înceți spre singura linie pe care
gara o deținea, îi mai dăduse o ultimă sărurare pe fruntea albă a pruncului înainte să o împingă lin
înapoi. Vocea ei era una calmă, liniștită, fericită.

-Încă nu e drumul tău de mers, copile, stai în spate, stai pe bancă. O să vie ziua în care ne
vom revedea, ziua în care Pământul va fi din nou verde, din nou liniștit, fără crime, razboi și arme,
ziua în care o să fie iar frumos.

Cu o ultimă fluturare de mânâ într-un semn de “adio”, femeia aștepta. Trenul se oprește în gară
doar pentru câteva minute, doar pentru a putea intra bătrâna, era imens, cenușiu și roșu, cu mii de
vagoane pline de oameni. Fetița într-un ultim minut se uită la bătrână și la ușa de metal care le
despărțea. Înainte ca locomotiva să pornească până la următoarea stație. Cu o mică lacrimă pe obraz,
prințesa a strigat cât a putut de tare.

-Îți promit! Am să salvez Pământul, am să îmi salvez casa, așa cum și tu ai încercat, îți
promit!
 Trenul părăseste gara și noaptea crudă și rece se instalează peste peronul gol, inert și banca
lemnoasă din acesta.