CÎNTAREA ROMÂNIEI

FERNANDE CHIREA

Plai de baladă

.....
i
 colecţia

CÎN TAREA
ROM ÂNIEI

FERNANDECHIREA
Plaidebalada
FERNANDECHIREA

Plai debaladă

editura
©
------------------
SPORT-TURISM
------------------

Bucureşti, 1984
In amintirea părinţilor mei,
M aria şi Marin,
ţărani de la Neaga
De la pămînt hărnicia,
de la pădure statornicia,
de la ape cîntecul

„Natura a fost darnică cu noi [...]. Avem

pămînt frumos, un pămînt bogat. Dia­
mantul scos din mină nu are însă valoare
pînă ce nu e tăiat, şlefuit, schimbat în bri­
liant cu feţe numeroase. Aşa e şi cu ţara
noastră. Atunci cînd o colinzi în lung şi-n
lat, cînd vezi frumuseţile şi bogăţiile ei
naturale, din taina pămîntului, din adîncul
apelor, din fundul văilor, acelaşi glas se
ridică, un im perativ categoric, de care cu
toţii trebuie să fim pătrunşi.“
I. Simionescu

\
 In rotundul contur al ţării nu există loc al cărui
cîntec de frumos, de muncă şi de viaţă să nu-şi gă­
sească rostul şi justificarea. De-a lung de ape, pe
nesfîrşitele orizontale ale cîmpiei, pe desenul ondu­
lat al dealurilor şi văilor sau urcat pe verticala mun­
ţilor, Măria-sa Omul acestui pămînt românesc şi-a
hrănit sufletul şi trupul cu frumuseţea şi bogăţia na­
turii căreia prin munca şi lupta lui, prin creaţie şi
sacrificiu, i-a conferit virtuţi şi semnificaţii unice şi
inegalabile.
Intim legaţi de armonia şi echilibrul întregului,
fiecare dintre noi poartă în sine o racordare aparte,
firesc explicabilă, la un anume punct, la o anume
zonă, la un anume spaţiu precis delimitate în care se
găsesc concentrate momentul de pornire în viaţă,
etapele formării, în care s-au consumat predarea şi
preluarea ştafetei venită de la moşi şi strămoşi şi la
care nu o dată are fericirea să se reîntoarcă pentru
ca, prin gînd, activitate şi construcţie, să-şi găsească
sensul existenţei.
Am fost la mare şi am descoperit cît de mult iu­
besc întinderea de valuri, am fost la munte şi am
înţeles chemarea înălţimii şi beţia aerului ozonat,
am depus jurămînt de dragoste pe valea Bîrzavei,
în Ţara Oaşului, în faţa semnelor nepieritoare de
 cultură, artă şi istorie din nordul Moldovei şi m-am
logodit pe veci cu apele Dunării.
Dar niciodată, nicicînd şi niciunde nu arii fost,
nu puteam să fiu altfel decît mă ştiam dintotdeauna :
un fiu de ţăran al Cîmpiei Române, care a deschis
ochii, a spus mamă şi a înţeles ce înseamnă pămînt,
ţară, iubire, prietenie şi frumos undeva, într-un sat,
punct mărunt pe hartă, unde Vedea şi pădurea Di-
deşti-Neaga se joacă de veacuri de-a doina şi de-a
basmul.
îmi sună şi astăzi în ureche vocea liniştită şi gravă
a tatălui care, într-o bună zi, atunci cînd a simţit el
că anii adunaţi de mine erau suficienţi pentru a purta
pe umeri un sfat greu, plin de înţelepciune, şi în
acelaşi timp o poruncă de viaţă, m-a dus într-un loc
anume, ştiut de el, unde cîmpia se săruta cu Vedea
şi se îmbrăţişa cu pădurea. Acolo, tata a rostit cu-
vinte-lege pentru mine :
— Priveşte, copile, şi ia aminte. învaţă de la pă­
mînt hărnicia, de la pădure statornicia şi de la ape
cîntecul.

Au trecut anii şi un firav impuls al copilăriei a

devenit dorinţă, a devenit nevoie a sufletului şi a
minţii. Copilul ridicat din satul Neaga se simţea tot
mai dator să-şi vorbească sieşi, dar şi celorlalţi, des­
pre ceea ce ai lui l-au învăţat că este un plai de
baladă.
Drumul de la dorinţă la realitate s-a dovedit, ca
de atîtea ori, mai greu decît era de bănuit. Nevoia
cunoaşterii cît mai complete, necesitatea confruntă­
rii cu gîndul şi cuvîntul altora, temerile, multele te­
meri, unele legate de neputinţele şi insuficienţele
celui care ţinea condeiul, altele legate de bogăţia me­
reu neistovită a informaţiilor, unele legate de mo­

7
destia şi pudoarea celui ce se dezvăluia, altele de
exigenţele celor cărora li se adresa ; fiecare separat
şi toate la un loc au întîrziat transformarea proiec­
tului în faptă.
La un moment dat, prea-plinul gîndului şi-a im­
pus legea şi atunci s-a născut, pagină după pagină,
cartea de faţă.
Cîte lucruri importante nu mi-au scăpat, cîţi
oameni despre care am vrut să vorbesc n-au fost
omişi, cîte evenimente cu adîncă rezonanţă n-au fost
totuşi uitate ! Odată pus punctul final manuscrisu­
lui, m-a cutremurat ideea că, uitînd ici ceva, colo
altceva, am trădat pe unii şi m-am trădat şi pe mine,
că încheindu-1 n-am scris decît o modestă introdu­
cere.
Cartea era însă scrisă şi nu mai puteam da înapoi,
înţelegîndu-i slăbiciunile şi stăpînindu-mi neliniştile,
mă sprijineam doar în gîndul-convingere că se
vor găsi alţii, mai statornici în istovirea informaţiei,
mai dibaci în iscodirea tainelor şi mai pricepuţi în
pătimaşa căutare a „cuvîntului ce exprimă adevă­
rul", care, simţind la fel ca mine, se vor osteni mai
cu folos şi cu mai multă frumuseţe.
Cîntec pentru cîmpie,
ape şi pădure

„Din creasta dealului, mai departe, cit poţi

prinde cu privirile, cîmpuri, nesfârşite
cîmpuri, cocoşate ici-colo de măguri răz­
leţe, împunse pe alocuri de copaci bătrîni,
rămaşi dintr-o pădure care a fost pe aici,
odinioară de nestrăbătut — Deliormanul,
pădurea nebună, de ulmi, de plopi, de fra ­
sini, de stejari, pădurea cu smeurişuri, cu
sălbăticiuni..."

Zaharia Stancu
 înfipt în inima Cîmpiei Române, bătrînul pămînt
al Teleormanului stă rotunjit în partea sa sudică ds
apele Dunării în care se topesc Oltul şi Vedea. Flu­
viul cel mare le înghite cu setea şi nesaţul unui
uriaş.
Deasupra, binecuvîntare a locurilor, atît de dor­
nice de căldură şi de lumină pentru trebuincioasa
meserie a oamenilor care a fost şi va fi agricultura,
soarele este de drept unul dintre semnele heraldice
definitorii ale acestui spaţiu.
întinsul verde şi mănos adună într-un tot trupuri
vestite de cîmpie : Burnazul (cuprinsă între lunca
Dunării şi rîurile Vedea, Teleorman şi Cîlniştea) ;
Burdea (delimitată de rîurile Vedea şi Teleorman),
socotită ca o continuare a Cîmpiei Piemontane Pi­
teşti ; Cîmpia Călmăţui (între Dunăre, Vedea şi Olt),
cunoscută şi sub numele de cîmpia Boian ; cîmpiile
Dîmbovnic şi Videle.
Toate aceste cîmpii constituie relieful predomi­
nant al judeţului, formînd un spaţiu de baladă în a
cărui întindere fără de margini te simţi pretutin­
deni la tine acasă, avînd constant şi binemeritat to­
varăş de drum soarele ce se dăruie cu generozitate.

10
 Cîmpie şi soare, orizontală şi verticală, axe etern
unite ce capătă sens şi frumuseţe prin prezenţa
omului-ţăran, a omului ce şi-a biruit prin muncă
destinul.

Am trecut de multe ori prin satele răsărite de sute

de ani peste tot locul. Am privit şi atunci, ca şi acum,
întinsul, largul şi seninul cîmpurilor, şi de fiecare
dată mi-am adus aminte de părerea unui prieten
care-mi spunea că în peisajul de cîmpie nu găseşti
nimic atrăgător, că totul este anost, că monotonia cîm-
piei este plicticoasă, ucigătoare. Şi mai ştiu eu cîte
zicea el, prietenul meu, despre „nefericita" cîmpie,
de care eu, unul, nu sînt în stare şă mă satur nici­
odată ! Sînt ani mulţi de atunci şi eu am judecat
părerea aceea în fel şi chip. Şi chiar dacă aş. fi vrut
vreodată să-i dau dreptate, n-aş fi putut. Mărturi­
sesc că, aiurea, cîndva, am fost tentat să-l iau în
serios. Zadarnic ! Ceva din fiinţa .mea s-a opus. S-a
opus de fapt marele adevăr care vine să facă drep­
tate, să reabiliteze măcar acum destinul de veacuri
al cîmpiei.
Să fie oare monoton zborul gîndului peste acel
întins fără de sfîrşit al cîmpiei ? Să fie oare monotonă
respiraţia sufletului în largul neînchipuit al pămîn-
tului ?
Nu, nu are cum să fie monotonă cîmpia în ori­
zontul căreia se duce şi se pierde gîndul nestînjenit
de nimeni. Nu, nu are cum să fie monotonă cîmpia
în cîntecul căreia sufletul se regăseşte pe sine şi-şi
ia partener de dialog infinitul.
Cu ce se poate mîngîia mai mult şi mai mult ochiul,
decît cu verdele cîmpiei ?

11
 Şi, mai ales, cu ce se asigură existenţa noastră de
fiecare zi, decît cu belşugul cîmpurilor, decît cu
pîinea rodită de cîmpie ?
Da, prietenul meu se înşela. Se înşela nu din rea
voinţă, ci din necunoaştere.
Cîmpia îşi are viaţa ei, farmecul ei unic şi incon-
fundabil, şi nu o poţi înţelege decît dacă ştii s-o
„citeşti".
Viaţa ei nu este deloc complicată. O prinzi în pri­
viri şi vezi soare dogorind şi lanuri unduind. O prinzi
între degete şi freci între palme boabele dolofane de
grîu ce miros a pîine.
O prinzi cu gîndul şi te duce departe în trecut,
ştiind tot ce-a fost ; şi tot ea te duce departe în viitor,
ştiind tot ce va fi.
Cîmpurile n-au fost monotone şi nu sînt monotone,
dacă ai înţeles cum trebuie să le vezi.
Le-am văzut plîngînd de fericire, cu pieptul sfîr-
tecat de fierul plugului, le-am văzut umblînd după lu­
mină, după apă, după căldură, ca să rodească. Le-am
văzut cum îşi cresc din pămînt holdele.
Le-am văzut vesele cînd îşi dau rodul şi triste cînd
le scutură grindina... Şi triste... şi mai triste, cînd nu
le înţelege omul.
Le-am văzut aburind fericite după ploaie.
Le-am văzut albite de zăpadă.
Le-am văzut crestele gîndurilor şi le-am ascultat
cîntecele.
Cîmpia a avut dintotdeauna un cîntec al ei pe care
oamenii l-au îndrăgit fiindcă a fost al lor. Cîntecul
cîmpiei s-a numit dor, speranţă, se numeşte soare
şi vis. Şi oamenii l-au ascultat şi l-au făcut să cir­
cule, şi cîmpia l-a primit înapoi şi l-a făcut nemuri­
tor. Cîntecul cîmpiei şi l-au făcut plugarii cînd au
avut nevoie de el şi unde au avut nevoie de el. Şi

12
l-au făcut pe brazdă, şi l-au făcut din brazdă, şi l-au
purtat cu ei peste tot, credinţă şi nădejde de mai
bine, de mai frumos. Cîntecul lor a fost strigarea
„pieptului zbuciumat de doruri", a fost îndemnul la
luptă izvorît din „tăria urii şi a iubirii", a fost raza
soarelui după care au fugit „pleoapele ostenite" ale
truditorilor pămîntului.
Cîntecul cîmpiei a fost „cîntarea pătimirii" din care
s-a adăpat tot „sufletul satului" ca dintr-un izvor
fermecat,, singurul capabil să „vindece setea de mîn-
tuire", să-şi învingă „neputincioasa jale" şi „plînse-
tul care le-neca dorurile".

Foaie verde mărgărit,

Teleorman, pămînt iubit,
Dorul doină ţi l-am dat
Plîns de jale-am adunat.
Cîntecele oamenilor de la cîmpie au fost cum le-a
fost şi viaţa. Pămîntul mai păstrează în memoria lui
tot ce i-a fost dat să vadă, să audă şi să simtă.
E plin cîmpul de lacrimi, de sînge şi sudoare. E
greu pămîntul cîmpiei de oase şi durere. Pe toate
le-au păstrat cîntecele cîmpiei.
Dar cîmpurile, ca şi oamenii, au viaţă şi se schimbă.
Oamenii se schimbă mai greu. Cîmpia se schimbă
mai repede şi mai des, în cicluri şi în ritmuri ce nu
cunosc tihnă şi odihnă şi viaţa ei se numără în ano­
timpuri. De fiecare dată, în fiecare an, cîmpia devine
repede copil, devine repede tînără şi matură, devine
repede bătrînă şi înţeleaptă. Odată cu schimbarea
cîmpului se schimbă şi cîntecul lui. Am urmărit viaţa
cîmpiei în anotimpuri şi am înţeles ce puternică-i
este transformarea, ce nouă înfăţişare ia, la vrerea
omului, singurul capabil să-i îndemne puterea ro-

13
clirii, după ce o binecuvîntează cu muncă, asemeni
oricărui creator autentic, ce se dăruie pe sine în pro-
pria-i operă.

Şi iar verde maghiran,

Cîmp bogat din Teleorman,
Ce frumos eşti cînd rodeşti,
Inimioara-mi veseleşti.

. îmi amintesc. Luna lui cuptor parcă se grăbise. Nici

nu. băgaseră bine de seamă gospodarii cîmpului cînd
venise. Acum terminaseră cu prăşitoarele, acum iute
şi secera... Şi lanurile coapte de-a binelea din Cîm-
pia Burnazului îşi adăstau secerătorii care, într-o zi,
ca la o mobilizare, au cotropit sufletul „moşiei" de la
Purani, de la Vităneşti, de la Măgura, de la Siliştea
şi pînă la Răzmireşţi. Toată suflarea satelor era pe
cîmp. Bătălia pentru strîngerea fiecărui spic şi fie­
cărui bob era gata.
Întîlnirea cu Marin Nedea în mijlocul cîmpului, pe
caniculă, a fost pentru mine, ca-ntotdeauna, o bucu­
rie, Era, ca de fiecare dată, prezent la datorie. Dacă
vrei să-l cauţi, n-ai unde-1 găsi decît în cîmp. I-au
şi schimbat oamenii numele şi îi zic, fără ca el să se
supere, Marin Cîmpeanul.
E-ndrăgostit de cîmp ca de-o poezie, ca de-o iu­
bită. Cîmpul e a doua lui viaţă. Pentru el e-n stare
să facă orice.
Cînd e departe de pămînt, suferă. Odată plecase,
ca tot omul, să-şi caute de sănătate şi să se mai odih­
nească, să răsufle şi el cîteva zile. Se găsea într-o
staţiune. Era, cum s-ar spune, pe punctul să-şi în­
ceapă un concediu restant din cincinalul trecut. Dar...
Dar n-a putut rezista dorului de soare, dorului de
pămînt, îl chema cîntecul cîmpiei, şi a plecat. A lă­

14
sat şi tratament, a lăsat şi bilet, a lăsat şi confort,
a lăsat şi concediu şi a plecat. S-a întors cu sufletul
la gură. N-a ajuns bine şi a şi dat o fugă pe cîmp.
L-a văzut. Grîul era frumos. îi mijiseră mustăţile
şi se pregătea să dea în pîrgă. Sfecla se-ndulcea sub
razele soarelui. Porumbul era negru-corb. Floarea
soarelui se scălda în lumina de galben. A văzut cîm-
pul şi s-a potolit, i-a venit inima la loc.
Acum, la seceriş, era la fel. Tot fără astîmpăr şi
tot hotărît pe treabă. Avea ambiţia ca din rodul pă-
mîntului să nu piardă nici un bob.
— N-ar fi păcat ? Semeni, întreţii, munceşti şi
cheltuieşti, aştepţi cu ochii pe cer tot anul şi cînd
să-l strîngi... ! Cum să pierzi tocmai acum, la recoltat?
Mergeam în urma combinelor. Se apleca şi con­
trola gospodăreşte în paiele tocate de combină, să
vadă dacă n-au rămas boabe. Se uita să vadă dacă
spicul era bine bătut. Se uita să vadă dacă grîul e
bine luat şi cît mai de jos. Pe toate le pricepea. îi
plăcea să ia boabele în palme, să le mîngîie,şi să le
simtă greutatea. Boabele erau multe, erau uscate,
erau frumoase şi erau pline. Erau grele de soare,
erau grele de muncă.
De la combinele lacome ne-am abătut puţin mai
la dreapta. Era un lan căruia îi venea rîndul peste
cîteva zile. Văzuse cum stă cu boabele şi voia să mai
privească o dată grîul în picioare. Să-şi mai facă nişte
socoteli. Pe lanul de 300 ha conta cel mai mult şi
dorea să se verifice.
Grîul era mult, spicul bogat, des, şi am înţeles că
socotelile pe care şi le făcea se apropiau de adevăr.
Dar ca să se convingă a mai intrat o dată în lan şi a
smuls un mănunchi de spice pe care l-a strîns încre­
zător la piept. Era un gest care-i dădea încredere. Le
privea şi parcă nu se mai sătura de strălucirea lor,

15
de bogăţia lor. Simţeam că vrea să spună ceva, dar
se abţinea. N-a rezistat însă ispitei şi, uitîndu-se mai
pătrunzător la spice, parcă-1 aud şi acum, mi-a zis :
— Vezi, spicele îmi amintesc totdeauna de nişte
versuri tare dragi sufletului meu :
Spicul blond cu paie de-aur
Scump tezaur
Pentru mari şi pentru mici

într-o clipă l-am înţeles. Nu numai ca iubitor de

frumos, dar mi-am amintit că-şi legănase copilăria la
Depăraţi, în satul unde se născuse autorul cunoscu­
tei poezii Vara la ţară.
Ştia multe lucruri frumoase despre cîmpie. Ştia
versuri din Clăcaşii, din Plugarii, din Belşug. Ştia şi
altele. Descopeream acum la Marin Nedea şi alte ca­
lităţi.
Discutasem cu el de multe ori. Acum îmi mărtu­
risea pentru prima oară de cînd ne cunoşteam că
după ce a terminat liceul la seral a vrut să se ducă
la Facultatea de Istorie.
— Am renunţat la gînd. Aveam aproape 40 de ani,
copiii se măriseră, grija familiei... Am renunţat, dar
şi acum îmi pare rău. Şi-o să-mi pară rău cît oi trăi.
Dar un om ca el nu are ce regreta. Şi-a găsit vo­
caţia în „viaţa cîmpului“. A făcut istorie în „munca
cîmpului“. Setea de cultură şi de artă şi-a potolit-o
în „poezia cîmpurilor“, în „cîntecele ciocîrliei“ şi-n
„greul pămîntului“.
Om al cîmpiei, însetat de cîntec şi poezie, ca şi de
muncă, el, Marin Nedea, este directorul S.M.A. Pu-
rani şi preşedintele Cooperativei Agricole de Pro­
ducţie de la Purani. Munceşte fără să ostenească
toată ziua. Faţa şi-o limpezeşte totdeauna în rouă

16
 dimineţilor. Totdeauna răsăritul l-a prins pe brazdă,
acolo unde l-a lăsat şi scăpătatul soarelui.
Om de omenie, nea Marin Cîmpeanul este ştiut de
toţi. Iubeşte oamenii şi oamenii au înţeles, iubeşte
munca şi cîmpia a înţeles. Iubeşte florile şi poezia.
Da, nea Marin este un cititor pasionat. Şi aşa a ajuns
să-şi încerce sensibilitatea artistică în ziarele şi re­
vistele din preajmă-i, în care a spus tot ce-a simţit.
Ba se spune că prin sertare aşteaptă multe pagini în
care nea Marin n-a mai cultivat grîu şi porumb, ci
cuvinte. Şi cine ştie dacă o viaţă trăită şi muncită cît
două nu ascunde cu adevărat un condei care se va
învrednici, cînd îi va veni vremea, să facă o baladă
nouă a Burnazului.
Are fapte berechet, motive destule, eroi din belşug,
timp îi mai trebuie...
Nimic mai obişnuit decît făptura lui. Un om sim­
plu din Cîmpia Burnazului. Nimic miraculos. Un trup
puţintel, un suflet curat şi mare. O pricepere pînă
la dăruire. O muncă fără preget. O viaţă trăită cu
rost, la cîmpie.
însemnele eroului nu se găsesc pe el. Toate sînt
în cîmpie. Cîmpia le poartă pe toate.
Burnazul a avut noroc de eroi. Sau eroii au avut
noroc cu Burnazul. Cînd îşi caută eroii, îi află repede.
E suficient să-i cheme : Marin, Floarea, Radu, Ion,
Gheorghe. Nimic mai simplu. Ei sînt acolo, pretu­
tindeni.
îmi amintesc. Nu se desprimăvărase bine cînd în
largul cîmpului de la Alexandria oamenii se şi gră­
biseră să iasă la treabă. îi chemase cîmpul. Din mus­
tul zăpezii, ei i-au simţit liniştea, i-au simţit zvîrco-
lelile şi neastîmpărul.

17
 Dar oamenii ieşiţi prea de timpuriu făceau în mij­
locul tarlalei o treabă neobişnuită pentru cîmpiile
noastre. Măsurau, pichetau şi săpau gropi. Am înţe­
lese lesne că doreau să-i schimbe destinul. In locurile
în care o viaţă-ntreagă rodise numai grîu şi porumb,
acum pămîntului i se pregătea o nouă cununie. Cîm-
pul îşi cunoştea stăpînul. Şi, ca întotdeauna, se su­
punea puterii lui. Planurile erau bine gîndite, 600 hec­
tare trebuiau să fie plantate cu pomi fructiferi. Un
cîmp pomicol de 600 hectare era ceva deosebit pen­
tru Cîmpia Burnazului, pe trupul căreia pomii îşi în­
figeau rădăcinile. Izbîndă ce urma să dea cîmpiei un
alt sens şi o altă înfăţişare.
Dornic să aflu cît mai multe despre noua geografie
a cîmpului pe care o aduceau pomii de pe cele 600 hec­
tare, mi-am căutat un tovarăş. Unul mai priceput
ca mine şi dispus să mă lumineze. Aşa l-am găsit pe
inginerul Stan Oancea, care conducea lucrarea, care
muncea cot la cot cu oamenii. Era meşter în „ale
pămîntului “ şi ştia să-l biruiască cu pricepere şi
trudă. Ii plăcea meseria. Asta se vedea dintr-o pri­
vire. Şi mai ştia ceva. Era şi un bun meşteşugar al
cuvîntului. Astfel am ajuns să-l cunosc şi pe el şi să
pătrund totodată în lumea lui de „taine“ şi de vise.
Este fiu de ţărani din părţile locului şi din pasiune
şi-a ales meseria de agronom pe care o practică de
aproape 30 de ani. S-a simţit mereu în largul lui
numai pe tarla, numai pe brazdă. întotdeauna i-a
plăcut să-şi lege priceperea de muncă, să-şi lege spe­
ranţele de fapte, să-şi verifice apoi gîndul şi fapta
prin rodul pămîntului. De aceea, unde era greu, el
acolo se găsea, acolo se simţea bine. Pentru aceasta
se afla şi atunci în mijlocul cîmpului, cu oamenii care
lucrau în acea zi de primăvară timpurie, se căznea
să dea o nouă înfăţişare pămîntului, să-l înveţe să

18
rodească fructe tot aşa cum rodise pînă atunci grîu
şi porumb.
Au trecut ani şi eu mi-am dat din nou întîlnire cu
cîmpurile acelea ; le-am văzut, tot într-o zi de pri­
măvară, împodobite cu floarea castă de cais, înmi­
resmate de floarea de piersic, de floarea de măr şi
de alte flori. Le-am văzut ca pe cîmpurile din po­
veste, pline de culoare şi zumzet de albine.
Am trecut prin livadă şi cînd pomii îşi purtau ro­
dul pe crengi, cînd cîmpul era îmbătat de mirosul
piersicilor şi îndulcit de gustul caiselor. Toate la un
loc însemnau viaţa nouă a acestor pămînturi care
şi-au schimbat destinul şi-şi caută cîntecul. Cîntec
nou îşi caută. La viaţă nouă, cîntec nou.

îmi amintesc. Ştiam de mult că toamna e ora bi­

lanţului. Toamna, cîmpul se scaldă în rod şi-n culoare.
Toamna, cîmpurile par înţelepte şi darnice ca nişte
bunici sfătoşi. Şi cîmpul parcă vrea să spună : „Dacă
praşi'la întîi şi praşila a doua ar fi fost făcute cu o
săptămînă înainte, acum umpleaţi mai bine carul.
Dacă strîngeaţi tot de la modulul de la Zimnicea,
dacă strîngeaţi tot ardeiul, toate tomatele, toată ceapa
şi tot ce-au produs cele 2 000 hectare cultivate numai
aici cu legume, fiţi siguri că pe piaţă era belşug.
Dacă prăşeaţi o dată, măcar o dată, ricinul, obţineaţi
şi voi o producţie mai bună...“. Dacă... şi iar dacă...
şi iar dacă...
Am înţeles că toamna cîmpul are dreptate să ceară
socoteală. El înţelege multe şi are legi drepte şi se­
vere. Avem doar impresia că iartă.
Şi cîte nu mai ştie cîmpul ? !
Şi cîte nu mai vede toamna ? !
Toamna, cîmpul e greu de rod. E plin de galben şi
ruginiu. Aerul dimineţilor e răcoros. Zilele de toamnă

19
la cîmpie au frumuseţea lor. Se simte mireasma vi­
ilor, mireasma livezilor, mireasma murelor.
Toate rodesc toamna în cîmpul cu pămînt negru
şi pufos al Teleormanului. Dar cel mai mult şi mai
mult preţuieşte aurul galben. De cînd se ştiu, cîmpu-
rile scorojite de soare şi înflorite de ploi au produs
porumb din belşug. îi prieşte. I-a priit întotdeauna
la fel. Şi pe Burnaz, şi pe Boian, şi pe Burdea.
Rodirea porumbului a rămas în mintea mea aşa
cum a descris-o Gala Galaction, ca o minune : „Aici
am văzut, în august, pădurile de porumb şi, în octom­
brie, măgurile de drugi galbene ca aurul vechi“.
Atunci. Dar acum ?
Prinşi cu munca, nici n-au băgat de seamă cînd a
trecut vara, cînd a venit toamna. Venise parcă pe
furiş.
Au venit şi elevii în practica de toamnă.
Şi armata a venit.
Dar încă nu era de ajuns. Lanurile parcă izvorau,
nu alta.
Acum am început să umblăm cu cifre mari. Şi plîng
de cîte ori înţeleg că dincolo de ele nu se mai vede
sudoarea ţăranului şi strădania pămîntului.
Ici s-au strîns 10 000 kg boabe de porumb, colo s-au
recoltat 5 000 kg grîu la hectar ; ici s-a obţinut un re­
cord, dincolo acelaşi record a şi căzut. Cifre... Cifre...
Dar ei, oamenii ?... Dar el, pămîntul ?...

M-a impresionat ce am aflat că se petrece la

Dracea şi m-am dus să văd. Se aduna zi şi noapte. Se
transporta zi şi noapte. Şi parcă tot sporea. Aduna
tot satul. Le-au venit în ajutor şi vecinii. Şi din
părţile mai îndepărtate le-au venit în ajutor. Dar

20
aproape că nici nu se cunoştea de unde se recolta.
Mal de recoltă, cum ziceau sătenii.
Se rupea bine din lan, se rupea cu hărnicie, se
rupea mult, se rupea repede.
Munţi de porumb se înălţau la capul locului. Munţi
din drugi mari, cu boabe multe, cu boabe sănătoase,
galbene şi pline. Toate se împliniseră. Aşa drugi nu
mai văzusem. Aşa toamnă nu mai pomeniseră cei de la
Dracea niciodată. Era o toamnă lungă, o toamnă
frumoasă şi, mai ales, bogată. Bogată peste măsură.
Am plecat de la Dracea în sus pe Călmăţui. Am
plecat cu sufletul dornic să văd toamna şi prin alte
locuri. Şi am intrat mai mult în inima Boianului. Am
lăsat în urmă Zlata, Florica şi am ajuns la Băduleasa,
la Putineiu, am ajuns la Cîrlomanu. Peste tot locul
oamenii munceau şi se bucurau de aşa rodire a
cîmpului. Se aşteptau ei la ceva mai mult decît în
toamnele trecute, dar totul era peste aşteptări.
Toamna aceasta parcă-i luase pe neaşteptate.
La Băduleasa, la Putineiu, la Cîrlomanu, la fel ca
şi la Dracea. Toamnă împovărată de muncă şi de rod
bogat.
Am dat ocol cîmpului. Pe Valea lui Enache,
porumb, nu glumă. La Măgura lui David munceau
oamenii de trei zile şi nu biruiau. La Fîntîna lui
Bîrgău şi la Găvanul lui Verigă şi mai şi.
Nu greşeau, dacă atunci îi ziceau toamnei din
Cîmpia Boianului „toamna porumbului".
Dar toate culturile rodiseră la fel de bine. Rodiseră
„aşa cum au vrut oamenii".
îmi amintesc bine. Erau vorbele Ştefaniei Ionescu.
Cine n-a auzit de ea ?
O patimă fără margini a legat-o deplin şi definitiv
de pămînt. Ce nobilă şi înălţătoare iubire ! Cîtă

21
muncă şi cîte nelinişti, cită încrîncenare şi cîte
speranţe ! Am văzut-o trudind şi conducînd. Am
văzut-o mîngîind cîmpia cu priviri de dragoste.
Am văzut-o uitîndu-se mînioasă spre înaltul cerului.
Am auzit-o vorbind, dojenind şi încurajînd. Era aici,
lingă mine. Ba nu, era dincolo, în lan. Nu. Era printre
oameni.
Un suflet de femeie. Un om obişnuit. Un om şi o
dragoste. Un om !
— Pentru noi, care ştim ce-am însămînţat, ştim
cum am îngrijit pămîntul, nu e nici o mirare.
Dimpotrivă... Da, pentru că pămîntul nostru e bun.
E cernoziom curat. Şi dacă ştii să-i asculţi „dorul"
n-are cum să nu rodească cum vrem noi.

— N-are cum să rodească decît cum vrem noi !

Explicaţia n-a întîrziat să mi-o dea nea Vică, cum îl
ştie lumea, preşedintele Cooperativei Agricole de
Producţie de la Moşteni.
— De cînd muncim pămîntul am învăţat să-i
simţim şi nevoile. Şi acum ştim ce înseamnă să-i
pretindem. Ca să-i pretinzi lui, mai întîi trebuie să-ţi
ceri ţie.
Victor Cătrună îmi era prieten mai vechi. Am
împletit împreună multe nopţi de tinereţe. Bun şi
blînd, înfometat după poveşti şi vorbe bune, capabil
să asculte toate păsurile şi să-ţi îmbrăţişeze toate
dorinţele, devenise dintr-o dată „nea Vică de la
Voievoda". Toţi, şi cei tineri şi cei mai în vîrstă, au
simţit că acest apelativ le exprimă respectul şi
dragostea.
Un ţăran autentic. Topise în el experienţa strămoşi­
lor şi ştiinţa contemporanilor şi peste toate revărsa
acum din plin talent şi intuiţie, pasiune şi răbdare,
voie bună şi căldura sufletului lui mare.

22
 Cînd vorbeşte despre pămînt, se aprinde. Cînd
atinge „treburile" mai delicate ale muncii, se
îndîrjeşte. Cînd se apleacă peste brazdă sau mîngîie
spicul de grîu, pare că execută un ritual. Privindu-1,
vezi în el un simbol.
Şi ce umor are ! Şi cit de apropiat este de oameni !
— Seminţe bune, de soi, din loturile noastre, i-am
dat. L-am săpat manual de cîte ori a fost nevoie.
I-am dat apă cînd era însetat, cînd ne-a cerut i-am
dat mereu apă, i-am potolit setea. L-am hrănit din
belşug cu gunoi de grajd.
A priceput că-1 „spionez" şi a continuat explica­
ţiile.
— Cu pămîntul aşa este. îi dai, îţi dă. îl bagi în
seamă, te mulţumeşte şi el pe tine. îi eşti prieten,
te recunoaşte de stăpîn. Altfel ? !
Am privit peste cîmpuri. M-am gîndit la ceea ce
spunea. Nici o filozofie. Sau poate cea mai adîncă
filozofie. Filozofia pămîntului, a muncii şi a datoriei.
Adevăruri desprinse din viaţă şi experienţă. Doar
atît ! Simplu, clar şi exact.
Cu soarele de toamnă pe faţă, cu bucuria în gînd,
printre lanurile de porumb, printre tarlalele de sfeclă
dulce ca zahărul, printre cletele ce se pregăteau să
fie însămânţate de cu toamnă, printre toate ne-am
strecurat.
Ne-am oprit o clipă. I-am strîns mîna lui aspră şi
caldă şi dintr-o dată am realizat că pot să fiu
mîndru : „sînt prieten cu nea Vică“...

îmi amintesc. Am ajuns la Salcia odată cu

răsăritul soarelui. Purtam cu mine cuvintele scri­
itorului. Tot drumul, glasul lui Zaharia Stancu m-a
urmărit.

23
 Am ajuns la Salcia, acolo unde zăceau „flămînzi
de pămînt desculţii”. Unde cîndva „ţipa foamea
în ei“.
Am ajuns la Salcia, acolo unde i-a vestit cu
goarna „veteranul satului”, Diş.
Am ajuns acolo unde Bubulete, Stănescu şi
Juvete i-au strîns pe toţi la primărie să le porun­
cească să-i planteze via lui Milian Miliarezi.
Acolo unde oamenii împinşi de la spate de jandarmi
au plantat pe gratis via lui Miliarezi sau Colarez,
cum îi mai ziceau ei.
Am ajuns acolo unde, în vremea culesului, tuturor
culegătorilor li se puneau botniţe la gură. Acolo unde
ştiam că „Boierul olog ne-a pus, ca la boi, botniţe
să nu ne atingem de strugurii lui.
Nu te atinge, Tutanule !
Nu te atinge, Trăcălie !
Nu te atinge, Turturică !
Nu te atinge, Gîngule !
Nu te atinge, Darie !
Nu te atinge, Ioane !“
Nimeni nu s-a atins. Nimeni ! N-aveau cum să se
atingă.
„Nu trebuie să uităm ziua aceasta.
Nu trebuie s-o uităm.
Ne-a pus botniţe !
Botniţe !
Botniţe !
Bing ! Dang ! Bang !
Dong ! Bang ! Bing !
Tata poartă botniţă la gură.
Soră-mea Evanghelina poartă botniţă la gură.

24
 Frate-meu Ion poartă botniţă la gură.
Port şi eu botniţă la gură.
La fel poartă Tutanu, Gîngu, Turturică, Trăcălie.
Toţi care am venit şi am rămas să culegem via
boierului purtam la gură botniţe de sîrmă.“
Botniţele erau din sîrmă. Din sîrmă neagră şi as­
pră erau botniţele. Struguri n-au mîneat niciodată la
culesul viei.
Niciodată, niciodată n-au mîneat. Strugurii i-au
văzut doar cu ochii.
„Strugurii sînt albi.
Alţii sînt negri-albăstrii.
Alţii aurii-ruginii.
Alţii roşcovani.
Unii sînt roşii oa sîngele.
Uiuuiu !
Ne îmbată mireasma puternică a viei.“
Am ajuns la Salcia în vremea culesului.
Am ajuns la Salcia. La Salcia lui Zaharia Stancu.
Oamenii ieşiseră cu toţii. Se înveseleau şi cîn-
tau. De departe se auzea voia bună care domnea în
vie. îşi sărbătoreau al 37-lea cules. Ştiau bine, ţineau
bine minte anii de cînd erau ei stăpîni pe vie. Via de
mult nu mai este a lui Miliarezi. Nici pămîntul
nu mai este al lui. Nici lumea. Nimic nu mai
este al lui Miliarezi. De mult s-a dus Miliarezi. S-a
dus. Nici urmă n-a mai rămas din el. S-au dus cu
toţii, şi Bubulete, şi Stănescu, şi Juvete. Toţi s-au dus.
Astăzi via este a lor, a oamenilor. Şi cîntecul viei
tot al lor este. Al lor, al oamenilor. Astăzi culeg pen­
tru ei. Şi strugurii, şi mustul, şi vinul al lor este tot.
Astăzi şi via, şi cîntecul, şi apa, şi lunca, şi soarele,
şi toamna sînt ale lor toate.
Şi Cîmpia Boianului, toată, e tot a lor.

25
 în fiecare toamnă şi via şi cîmpul pentru ei rodesc.
Desculţii de ieri sînt gospodarii de astăzi. Cine mai
recunoaşte locurile ? Cine ar mai recunoaşte oame­
nii ? Botniţe şi bătaie, sărăcie şi foame, cîndva. Pa­
gini de viaţă. Pagini de literatură. Azi, sălcienii bat la
porţile urbanizării. Azi, la Salcia, oamenii îşi cîntă
munca şi viaţa.
Şi doar expoziţia permanentă legată de cel care a
fost Zaharia Stancu, îngrijită de profesorul Gică Ol-
mazu, vine să fie un memento peste vreme.
Ce soare bun şi cald m-a întâmpinat la Salcia !
Iarnă peste cîmpuri. Tăcute întinderi pline de ză­
pezi. Cîmpul este acoperit de un strat gros şi cald
de nea care-1 înveleşte ca un cojoc şi-l fereşte de
vînt şi de ger. O duce bine cîmpul sub zăpadă. O duc
bine oamenii -cîmpurilor cînd cad zăpezile. Atunci
doar se mai adună şi ei pe la case, atunci mai prind
rînd la o răsuflare. în rest, din zori pînă-n amurg îi
cheamă pămîntul. Zăpada îi mai astîmpără pe la ca­
sele lor.
Dar n-apucă oamenii să se obişnuiască bine,
n-apucă pămîntul să-şi adoarmă un ochi. N-are timp
pămîntul nici să viseze, că gata, fac ei ce fac şi-şi
găsesc de treabă.
Iarna la câmpie... şi acum odihna este aparentă şi
pentru oameni, şi pentru pămînt.
îi cheamă pămîntul. Neobositul pămînt. Statorni­
cul pămînt al câmpiilor. Tăcutul pămînt îi cheamă.
Iarna, cîmpul acoperit de un strat gros de zăpadă
îşi adună puteri noi. Este o mutaţie adîncă şi tainică.
Pămîntul îşi schimbă sîngele, îşi vede de treaba lui
de veacuri.
Dospeşte sub flăcări de zăpadă. Ca să înflorească
mai bine, mai frumos. Ca să reînvie mai mîndru şi

26
mai generos. Strîns în braţele gerului, el se hrăneşte
cu lumină de curcubee ascunse şi se încălzeşte la căl­
dura iubirilor de peste an. Şi aşteaptă. Statornic
şi încrezător, aşteaptă. Şi mustul zăpezilor îl înmoaie.
Iama, cîmpul nu boleşte, cîmpul nu leneveşte. Nu
are dreptul. Legile lui sînt aspre şi drepte. Şi el nu le
încalcă.
Omul şi cîmpul sînt vrednici iama. Ca totdeauna.
Cîmpul şi omul sînt nedespărţiţi iama la fel ca şi pri­
măvara, ca şi vara, ca şi toamna. Pe suprafeţele în­
tinse de sere, de răsadniţe, de solarii, omul are tot
timpul cîte ceva de făcut. In grădină, cine nu-şi pre­
găteşte munca de cu iarnă ? In sectorul zootehnic...
foc continuu.
Dacă pămîntul nu e bine hrănit iarna, de unde pu­
tere în primăvară ?
Sămânţa bună, de soi, trebuie găsită. Hibrizii re­
numiţi, selecţionaţi, dacă nu sînt aduşi de cu iarnă,
dacă nu sînt bine îngrijiţi, la ce te poţi aştepta ? !
Şi cînd se repară maşinile şi atelajele ? Cînd se
potcovesc caii ? Cînd se strâng roţile şi se schimbă
osiile ?
Cînd ? Este menirea iernii de a pregăti împlinirea
„mirabilei seminţe".
Iarna, „cîmpul şi cîmpeanul" nu dorm. Visează cu
ochii deschişi. Visează bobul de grâu şi pîinea caldă,
visează lanuri de porumb, legănări de floarea soa­
relui şi beţia de culori a livezilor, visează bobul de
strugure şi aroma mustului, visează grădini.
Iama, cîmpul îşi caută şi cîntecele, stă de vorbă cu
mitul rodirii şi-i aminteşte omului din nou de pri­
măvară, din nou de vară, din nou de toamnă.
Dacă dai zăpada de-o parte şi pui urechea la pămînt,
auzi glasul lui neodihnit. Calm şi sigur, el se pregă­
teşte.

27
 îl aşteaptă întîlnirea cu soarele, îl aşteaptă întîl-
nirea cu mîna ţăranului.
Şi, cuprins ide dorul acestei revederi, îşi cîntă sieşi
versuri de iubire. Iar acolo, sus, dincolo de zăpadă,
stă el, Măria-sa Ţăranul, care trage zilnic cîte-un
semn de cretă pe largul cerului, numărînd zilele pînă
când va săruta din nou cîmpia.

De-a lungul şi de-a latul eîmpurilor şerpuiesc apele.

Ape domoale, ape miloase, ape întinse, ape adinei, ape
vesele şi triste care împodobesc relieful cu luciul lor
atît de binefăcător tot timpul anului. Apele se stre­
coară peste câmpuri asemenea unor coame despletite,
purtîndu-şi bogăţia aflată din belşug în adîncurile lor
şi dăruindu-se cu generozitate pămînturilor şi oa­
menilor. Chiar dacă apele care tivesc verdele mănos
al cîmpiei nu au plute şi nici cîntece cu plutaşi, ele
îşi au tainica lor melodie, cînd lentă, uşor tărăgănată,
■cînd nervoasă, zbuciumată, agitată. Logodite pe ve­
cie 'cu cîmpia, apele Teleormanului sînt parte inte­
grantă şi definitorie a acestor locuri. Şi de veacuri
ele îşi găsesc sensul îndreptîndu-se către Dunăre, che­
mate de vrăjita-i respiraţie. Dunărea stă de veghe şi
domneşte şi peste ape şi peste cîntecele lor. La hotar,
mereu aceeaşi, Dunărea ţese 90 km din firul ei cu
destinul Teleormanului.
Pe undeva, în margine de judeţ, se adună apele
bătrîne şi iuţi ale Oltului, care, din lacrima plină şi
rotundă smulsă Hăşmaşului Mare, îşi sapă albia prin
stîncă şi îşi poartă destinul peste cîmpuri. Pînă la noi
n-are vreme nici să răsufle, nici să îmbătrîneaseă,
cum spune inegalabilul lui monograf-poet. Oltul, dru­
meţul bătut de gînduri multe, bun şi adevărat „frate
al plînsetelor noastre", s-a apropiat totdeauna de noi

28
şi a împletit în curcubee comoara lacrimilor noastre,
ori ne-a mîngîiat durerea şi ne-a dat tăria aşteptă­
rilor şi puterea răbdării.
„Martor al vitejiilor trecute", Oltul îşi mînă patima
iubirii la vale. Apoi aruncă în urmă o ultimă săru­
tare, îmbrăţişează cîmpia pentru a se arunca el în­
suşi în braţele Dunării.
Cîmpia o străbate uşor ea un zbor de pasăre din
zori şi pînă-n noapte. O traversează împovărat de
„gîndurile împlinirii noastre" şi în „tăcerea liniştitu­
lui amurg" cu priviri sfredelitoare îşi caută înapoi
stînca mumă. O caută, dar n-o mai vede, n-o mai
poate găsi. Hăşmaşul Mare e departe. El, Oltul, moare
la Islaz. Moare în fiecare zi şi nu moare niciodată.
La Islaz, Oltul îşi încheie menirea. Aid, el devine mai
mare, mai puternic. El devine Dunăre. El şi Dunărea
la un loc îşi unesc cîntecele, îşi potrivesc amintirile
şi se duc mai departe spre Soare-Răsare.
Vedea şi Teleormanul, Călmăţuiul şi Sâiul îşi caută
unul altuia prietenie. Umblînd mai răzleţ de ele, Gla-
vaciocul se străduieşte să nu lipsească la întîlnire.
Izvorăsc cu toatele, parcă, de lîngă casele noastre
şi tot pe lîngă case îşi poartă cîntecele şi tot pe lîngă
ele îşi lasă amintirile. Cîmpia le ţine la pieptul ei. Şi
dacă ştii să le asculţi glasurile, dacă ştii să le citeşti
gîndurile, auzi şi-nţelegi tainica şi continua lor con­
vorbire de peste vreme.
Ape mari, ape mai mici. Să le căutăm pe hartă ?
Să le căutăm prin poveşti ? Să le căutăm în cîntece ?
Pîrîul Cîinelui, Bratcovul, Urluiul, apele Clăniţei
şi ale Tecuciului, Dîmbovnicului, Dobrei, Burdei,
Glavadocului.
Prin văi şi vîlcele se mai află şuviţe subţiri de apă
pe care le nasc zăpezile în topire sau ploile. Au viaţă

29
scurtă. Trăiesc pînă cînd dau peste ele vînturile sau
arşiţa. Le zvîntă vîntul şi le usucă soarele.

Ele, apele, frumoasele ape, îndrăgitele şi iubitele

ape, au ursit şi aşezarea oamenilor, dăruindu-le şo-
potul şi înţelepciunea, împrumutîndu-le hărnicia.
Cînd a fost să-şi pună temei vieţii, cînd a fost să
se lege de aceste meleaguri, oamenii s-au sfătuit cu
cîmpurile, s-au sfătuit cu codrul şi ele i-au îndemnat
spre ape. Şi cu nădejde s-iau alăturat acestora.
Prietenoase şi blînde, cum le-au ştiut, aşa sînt şi
astăzi apele lingă care s-au ctitorit din vremuri înde­
părtate statornice vetre de sate. In lungul lor, în lun­
cile şi pe terasele Oltului, Vedei, Teleormanului, Căl-
măţuiului, Sâiului, Glavaciocului şi pe mănoasa şi în­
tinsa vale a Dunării şi-au găsit oamenii locuri de
adăpost, locuri tihnite, roditoare şi însorite, locuri
care i-au ademenit şi de care şi-au legat rostul vieţii.
Pe valea Dunării, de la Islaz, de unde scoate Du­
nărea cap, şi pînă la Pietroşani, satele Ciuperceni,
Traian, Seaca, Lisa, Piatra, Viişoara, Suhaia, Năstu-
relu, Bujoru, care se ţin de mină, au trecut prin is­
torie ca vetre de civilizaţie veche, cu importanţă co-
vîrşitoare în luptele poporului nostru pentru liber­
tate naţională şi au fost prinse în hora hărniciei care
a hotărît destinul agricol al judeţului.
Localităţile de pe valea Dunării îşi trăiesc astăzi
cu demnitate prezentul noului ev. Localităţile acestea,
bătrîne ca şi Dunărea, au prins secretul întineririi,
iar altele, mai îndrăzneţe, ca Piatra, trag cu ochiul
spre oraş şi îşi plămădesc o nouă devenire.
La „unda căruntă" a pîrîului Vâlceaua Mare, care
se îmbrăţişează cu pîrîul Cîinelui şi cu Vedea în drep­
tul locului unde soarele la scăpătat se îneacă în holde
bogate şi gustă cu nesaţ din hărnicia oamenilor şi din

30
visele lor, acolo, la adăpostul crângului Toncu Ştulea,
s-a zămislit şi trăieşte şi astăzi comuna Mavrodin,
care are destule motive de mândrie ca una dintre cele
dintâi „aşezări curat româneşti", sat „slobod de la
anii 1200—1430 sub denumirea de Repezi", denumire
dispărută. în timp ce toponimul a dispărut, expresia
a rămas şi se păstrează doar ca un generic al hărni­
ciei locuitorilor. Tot repezi sânt şi astăzi la treabă.
Tot cu repeziciune se intrec cu alţii, se Întrec pe ei
zi de zi ân muncă, in speranţe.
„In trecutul Îndepărtat — aflăm din broşura lui
Petre Stroescu Teleormănenii prin veacuri — a'ci era
un oraş Întemeiat, ale cărui şatre de zid acoperite cu
ţiglă au dăinuit pînă la ultimii ani... Se spune de
către cei mai bătrâni, că această aşezare era făcută
într-un luminiş de pădure spre a fi apărată de nă­
vălirile cumanilor". Din tinereţea pădurii de altădată,
la umbra căreia se răcoreau şi secerătorii şi cosaşii şi
trecătorii, au mai rămas şi se păstrează şi astăzi cîţiva
stejari bătrâni care-şi numără vîrsta în veacuri şi-şi
tremură amintirile în singurătatea cîmpului dintre
Buzescu şi Mavrodin.
La împreunarea Vedei cu Teleormanul s-a ctito­
rit, pe la 1750, comuna Smîrdioasa, care îşi trage exis­
tenţa din viaţa „unui număr de 50—60 familii numai
de români veniţi şi stabiliţi aci, care s-au sporit între
timp şi au trăit ca clăcaşi ai moşiei Brînceni, mai apoi
ca embaticari pînă în anul 1864, cînd au fost împro­
prietăriţi un număr de 153 de locuitori cu vatră de
casă şi brazda de pămînt cuvenită, după starea ce
aveau de fruntaş, mijlocaş, toporaş sau nevolnic,
aceştia din urmă numai cu vatră de casă".
în contrast cu numele aşezării, care vine de la to­
ponimul slavon „smruc", ce semnifica ceva murdar

31
— „Smîrdoare”, fiindcă de jur împrejurul locului pe
care s-au aşezat primii locuitori se aflau multe lacuri
şi smîrcuri, care dădeau un aspect neplăcut şi îm­
prăştiau un miros urît — localitatea a cunoscut de-a
lungul existenţei sale o impresionantă dezvoltare
economică şi socială.
Acolo unde apele Vedei se sărută cu cele ale Clă-
niţei, acolo unde fac vîrtejuri jucăuşe şi scot bolbo-
roci, s-au stabilit pe malul stîng al Teleormanului o
mînă de răzeşi. Ei şi-au ales drept loc de aşezare
înălţimea numită „Malu Roşu“, care-i ferea pe ne­
voiaşii răzeşi cînd apele dădeau peste răscoale, cînd
ieşeau furioase din albie.
Din cele trei sate — Măgura-Lăceanca, Buduioasa
şi Bran — cîte au fost la început, s-a format comuna
cunoscută şi astăzi sub numele de Măgura, vestită
prin harnicii ei locuitori, meşteri mari în toate ale
agriculturii.
Şi în largul locului unde s-a legat pe veci „bătrînul
Olt cu buza arsă“ de vadul Dunării albastre, şi acolo
este o „cetăţuie de ape“ — Islazul, o veche vatră
strămoşească intrată definitiv în istorie ca leagăn al
revoluţiei de la 1848.
La confluenţa Vedei cu Dunărea, undeva mai spre
sud, s-a născut comuna Bujoru, sat vechi de români
gospodari, care ştiu să-i poruncească pământului ro­
direa după cum le e vrerea. Ce adevăr grăieşte vorba
din bătrîni : „omul sfinţeşte locul” !

Pămîntul negru şi întins sub soare, pămîntul bă-

trîn şi bun al Teleormanului sprijină pe pieptul lui
şi suprafeţe întinse de păduri care cresc tot atît de
bine ea şi culturile de cîmp.
Ieşite din coasta pămîntului, lanţurile de păduri,
pădurile răzleţe, pădurile singuratice, pădurile bă-

32
 trîne ne amintesc de Pădurea Nebună şi de Codrul
Vlăsiei, care au fost adevăraţii părinţi ai pădurilor
Broşteanu, de la Trivale Moşteni ; Păuleasca, de la
Frumoasa ; Udupu, de la Tătărăştii de Jos ; Ciolă-
neşti, de pe raza comunei cu acelaşi nume ; Cupă-
geanca, de la Siliştea ; Gresia, de la Stejaru ; Man-
ciu, de la Drăgăneşti de Vede ; Dîrvaşi, de la Dră-
găneşti de Vlaşca ; Belu Palanca, de lingă Roşiori
de Vede, şi altele, mai tinere, sădite de oameni din
dragoste şi din nevoie.
Pădurea le-a trebuit la bucurie ca şi la necaz. Le-a
fost necesară ca adăpost pentru cîmpuri şi a stat în
calea vînturilor. Le-a protejat culturile, le-a apărat
viaţa. Pădurea le-a împrospătat aerul, le-a dat sănă­
tate. Şi cînd apa le ameninţa cu eroziunile ei ograda
şi locul de muncă, atunci au plantat păduri pe ver-
sanţii supuşi unor asemenea acţiuni.
Nevoia de pădure şi dragostea de pădure au pur­
tat-o cu ei oamenii acestor meleaguri toată viaţa.
Pădurea, leagăn de amintiri, cuib de vise şi îndrăz­
neală.
Cei care şi-au petrecut copilăria în preajma unei
păduri nu pot uita niciodată covoarele de ghiocei şi
tămîioare, de turculeţi şi viorele, nu pot uita cîntecul
atît de felurit al păsărilor. Ecoul amintirilor te
cheamă, te-ndeamnă, îţi dă tăria reîntoarcerii prin­
tre arbori şi prin luminişurile de care te simţi legat
toată viaţa ca de un gînd frumos.
Plină de locuri de taină, plină de o rar întîlnită
frumuseţe, pădurea Dideşti-Neaga, una dintre cele
mai mari din judeţ, se păstrează şi prin cuvîntul lui
Gala Galaction.

33
 Printre alte mărturisiri despre locurile natale,
scriitorul a vorbit cu cea mai mare plăcere despre
farmecul codrului :
„...Pădurea aceasta stă vie şi tainică în zarea tutu­
ror închipuirilor, tuturor amintirilor şi tuturor pri­
măverilor din literatura mea [...].
O regăsesc neschimbată, fără vîrstă, plină de ace­
eaşi veşnică poveste, spusă din vîrfuri clătinate, din
stele mari de aur, căzînd în ierburi şi în viroage,
din viersul de păsări şi din zumzet de bondari...".
Pădurile... bătrînele şi frumoasele noastre păduri!
Codrii de stejari cu tulpina groasă şi coroana deasă ;
frasini drepţi şi cutezanţi ; ulmi şi jugaştri ce par
a fi stăpîni peste lumină ; plopi ce se întind în înaltul
cerului ca turlele de catedrală ; mlădioase sălcii ca-
re-şi scutură ochii de lacrimi în fiecare dimineaţă...
Am avut cîndva norocul să stau de vorbă cu Stan
Iscusitu, un bun cunoscător al pădurii de pe malul
stîng al rîului Vedea, pădurea Dideşti-Neaga. Te pu­
tea duce cu ochii închişi oriunde îţi dorea inima.
— Cunosc bine pădurea noastră... o cunosc toată,
aşa cum îmi cunosc bătătura. Cu ochii pe ea am fost
tot timpul. Noi am îngrijit-o. Sub ochii noştri a cres­
cut, ca un copil. Aşa am îngrijit-o. în ea ne-am pe­
trecut toată viaţa.
Şi ca să mă convingă cît de bun cunoscător era el
în ale pădurii, parcă-1 văd şi acum 'arătînuu-mi :
— Uite, vezi, noi ne aflăm pe linia lui Băcinică,
dincolo este linia a cincea, mai la deal de linia a
cincea, vezi, acolo, este drumul spre Ghionoaia, în

34
partea cealaltă este linia lui Rule şi, în fund de tot,
aproape de Bălţaţi, este drumul...
S-a oprit brusc. Parcă cineva îi retezase gîndul.
S-a oprit de parcă-şi făcea nişte socoteli. Cînd a fost
convins că nu a greşit nimic, că a spus totul corect
despre cărările umbrite ale pădurii, a mai adăugat :
— Asta e !
Am stat cu el de vorbă sub poala pădurii şi atunci
mi-am potolit multe curiozităţi. M-a ajutat şi cu eîn-
tecul, pe care s-a dovedit că-1 cunoaşte tot ca un
„iscusit". Vocea lui melodioasă se răspîndea în jur
şi părea că se lipeşte de fiecare fir de iarbă, de fie­
care copac.

Foaie verde rug de mure,

Pădure, dragă pădure,
Frumos cîntă cucu-n tine
Şi mai gros şi mai subţire,
De seacă inima-n mine.

Şi iar verde rug de mure,

Pădure, dragă pădure,
Să nu mă mai spui la lume,
C-am trăit cu mîndra-n tine,
O lună, două de zile.

Las’ să mă spuie frunza,

Că mi-a ştiut dragostea,
Să mă spuie şi pămîntul,
C-a auzit legămîntul.

Cîntece, cîntece şi poveşti, poveşti şi legende, le­

gende şi marele adevăr al legăturii intime dintre om
şi pădure.

35
 Am plecat de sub poala pădurii şi am pătruns în
desişul ei şi am mers pînă oe am dat de un luminiş
pe care tot Stan îl ştia. Ne-am strecurat în tăcere,
în mare tăcere ne-am apropiat de luminişul în care
tocmai atunci o căprioară îşi învăţa puii să meargă.
Era un spectacol măreţ şi delicat totodată. Totul se
desfăşura într-o rînduială perfectă sub ochii grijulii
ai căprioarei. Iar căpriorul ţinea sub agere priviri
împrejurimile luminişului.
De unde ştia moş Stan că aici şi în acel moment
vom putea asista la o asemenea scenă ? De unde ?
Am plecat cu sufletul împăcat.
Mare noroc am avut cu Stan Iscusitu şi mare bucu­
rie că am putut trăi o asemenea lacţie.

Pădurile... bătrînele şi frumoasele noastre păduri

cu umbră deasă, cu poteci răcoroase, cu ape limpezi
şi reci, adăpost tainic de cîntece grele de amintiri şi
de poveste.
Goneam pe şoseaua asfaltată de la Drăgăneşti de
Vlaşoa spre Videle. Nu prea departe, după ce iese din
Drăgăneşti, drumul îşi dă întîlnire cu pădurea răzle­
ţită din Codrul Vlăsiei şi apoi, pînă ce o termină de
străbătut, o dă în două.
Gîndul a devenit hotărâre şi hotărîrea a devenit
numaidecît faptă. Am oprit ! Am părăsit asfaltul, am
făcut numai cîţiva paşi şi, gata, pădurea. Pădurea
Dîrvaşi. Trup de pădure renumit prin fondul ei de
vînătoare, prin arborii trecuţi peste vreme, prin flo­
rile de o rară frumuseţe, prin locurile de agrement
întîlnite la tot pasul. Dar prin ce nu este renumită
pădurea aceasta ?

36
 Plouase cu cîteva zile în urmă. La tulpinile pomi­
lor, pe lîngă buturugi, prin iarbă, peste tot locul, ciu­
perci cu pălăria îndesată pe frunte, gliviţe roşietice
ca nasturii aşezaţi în mănunchiuri, bureţi vineţii şi
lucioşi şi, rar de tot, cîte un păstrăv cu carne multă
şi pufoasă.
M-am apucat să adun ciuperci şi n-am băgat de
seamă cît de mult mă depărtasem de şosea. Ajunse­
sem în locurile tăcute unde nici ţipenie de om ziceai
că nu vei întîlni. M-am hotărît să mă întorc în grabă,
cînd, în faţa mea, printre copaci, am zărit pe cineva
că vine spre mine. Nu, nu mi se păruse ! în chiar
inima pădurii nu mai eram singur. Un om se în­
drepta spre mine. Fericită întîlnire. Era un om al
pădurii, care ştia să-i asculte freamătul, să-i vină în
ajutor cînd este nevoie, s-o ocrotească, s-o păzească,
s-o-ntinerească, să-i gîndească viaţa. Ştia de toate
pădurarul.
Am intrat repede în vorbă cu el. Era blînd şi dor­
nic să schimbe un cuvînt, poate şi pentru că stătea
prea mult singur. îl cheamă Niculae Foamete.
— Pădurea aceasta, zice el, ca şi cea de dincolo,
este foarte veche. îşi trage viaţa din Codrul Vlăsiei.
De atunci şi pînă acum oamenii i-au purtat de grijă.
Pădurea, ca orice cultură, dacă nu te ţii de ea, te
lasă ! Trebuie îngrijită cu multă băgare de seamă.
Cu pricepere. Ca în orice meserie, trebuie dragoste
şi pricepere.
Mi-a vorbit şi de nişte necazuri pe care le-a avut
din pricina unui trăsnet. Odată, cu mulţi ani în urmă,
aşa s-a făcut că a luat foc pădurea.
— Aşa verde cum este, arde de mama focului. Ard
destul de bine vreascurile şi uscăturile. Vorba pro­
verbului : „Orice pădure îşi are uscăturile ei“. Dar

37
 oamenii nu s-au lăsat. Cu mic, cu mare, au sărit şi
focul a fost stins. Greu, cu eforturi, dar pădurea a
fost salvată datorită oamenilor.
Mergeam şi vorbeam. Mai bine zis, el vorbea şi eu
doar îl provocam. O potecă ne-a scos în faţă doi co­
paci bătrâni, bătrâni ca vremea care le-a mîngîiat vîr-
furile, bătrâni ca pămîntul care le-a ţinut trăinicia şi
frumoşi ca soarele care le poleia strălucirea.
— Aceşti doi stejari sânt cei mai bătrâni. Trăiesc
eu amintirea unor oameni vechi, a unor oameni de
demult pe care i-au adăpostit sub coroana lor, pe
care i-au văzut luptîndu-se voiniceşte, i-au văzut
luptindu-se eu poterele care-i urmăreau şi-n gaură
de şarpe. Dar degeaba-i urmăreau, că pădurea le-a
fost lor mumă bună. Ştia pădurea unde să-i ascundă,
avea ea ascunzişurile ei, avea tainele ei pe care nu
le-au desferecat niciodată poteraşii.
Copacii din faţa mea păreau două columne purtînd
însemnele anilor şi amintirilor.
— Uită-te, ia-le seama bine şi ai să vezi că tufa-
nii ăştia parcă ar fi făcuţi de-o mumă. Seamănă unul
cu altul ca două picături de apă. La fel sînt amîndoi
de groşi, la fel sînt amîndoi de înalţi. Parcă soarta
i-a adunat aci. Un destin parcă le-a urzit ordinea toc­
mai aci.
Nu înţelegeam ce însemna pentru el acel „aci“, pe
care-1 repetase şi îl rostise într-un fel anume. N-a
fost nevoie să intervin, fiindcă el însuşi, după ce şi-a
mai plimbat încă o dată privirea de la rădăcină pînă-n
vîrful pomilor, după ce a lăsat-o pironită cîteva mi­
nute peste crengile cele mai înalte, numai ce-1 aud :
— Fraţii ăştia, stejarii, pe oare-i vezi dumneata
şi pe care-i ştie multă lume, se numesc „Tufanii Gro-

38
zei“ şi ei ne aduc mereu aminte de haiducul Niculae
Grozea, căpetenie vestită a unei cete care îi băgase
în sperieţi pe toţi arendaşii de pe Vlaşca şi Teleorman.
Ştiam că fusese un haiduc vestit. Cu numele lui
Grozea mă mai întâlnisem şi prin alte locuri. Şi prin
partea de nord a judeţului, pe la Siliştea. Aveam
deci motive serioase să fiu ‘atent. Tot ceea ce-mi
spunea tovarăşul meu de drum puteau fi lucruri noi.
— Era, precum ţi-am spus, vestit. A haiducit mult
şi bine şi-ar mai fi haiducit dacă...
Un moment de tăcere s-a aşezat între noi doi, timp
în care, ca şi mai înainte, a măsurat cu ochii înălţi­
mea stejarilor, şi-a oprit privirea pe vîrfuri, şi-a
coborît-o la rădăcină, de parcă ar fi căutat ceva prin­
tre ierburi.
— Ar fi haiducit cît ar fi haiducit, dacă... Dar,
mai bine să-ţi spun eu toată istoria, continuă pădu­
rarul. îl scotocise bine pe moşierul de la Comoara,
îi luase, cu voinicii săi, cît putuseră duce, bani, pungi
cu galbeni, ţoale, provizii, dar ce nu-i luaseră ? ! A
pus atunci boierul potera mare pe urmele lor. Poteră
cum nu se mâi văzuse pînă atunci. Grozea cu voi­
nicii lui s-au retras în pădure. Unde era mai bine
decît în pădure ?
Nu s-au lăsat poteraşii pînă nu i-au găsit. Şi cînd
s-au aflat unii în faţa altora, a început lupta. Dar
ce luptă ! A durat ceasuri întregi. Pe viaţă şi pe
moarte. Din răsputeri. Loveau bine voinicii lui
Grozea, dar nici poteraşii nu se lăsau. A fost luptă
crîncenă, a fost luptă aprigă şi grea.
Şi nu ştiu cum s-a făcut că, în toiul ei, Grozea a
fost rănit de un glonţ rătăcit. Bag seama că a fost
zdravăn rănit, pentru că altfel nu puneau mîna pe

39
el. Nu-1 puteau prinde decît aşa. L-au prins şi s-au
răzbunat crunt. L-au ucis...
Grozea a murit voiniceşte. După ce l-au răpus,
după ce i-au luat viaţa, spurcaţii s-au înfricoşat şi
au fugit. Corpul fără viaţă a fost lăsat aici, lîngă
tufani. Oamenii din sat au aflat şi au venit de l-au
îngropat după datină. L-au îngropat la rădăcina tu-
fanilor. De atunci li s-a zis „Tufanii lui Grozea“. Şi
aşa li se va spune în veci de veci.
A murit Grozea ? Nu. Grozea trăieşte în aminti­
rile oamenilor, trăieşte în cîntecele pădurii :

Foaie verde şi-un bujor

Grozea, frate, Grozişor,
Frate bun al codrului,
Tată bun săracului !

Foaie verde leuştean,

Vine Grozea de pe deal,
Călare pe-un cal bălan.

Buzduganu’ l-arăta,
Ciocoii se-nspăimînta,
El de gît îi apuca
Şi frumos îi judeca.
Pe ciocoi îi omora,
Pe săraci îi miluia.
Era frate codrului
Şi duşman ciocoiului,
Şi se tot ducea vestea
De haiducul Grozea.
Pădurile, bătrînele şi mereu frumoasele noastre
păduri au intrat deplin şi definitiv în viaţa oameni­
lor şi ei, oamenii, le-au înscris nu numai în cîntece

40
şi poveşti, ci şi în toponimie şi onomastică : Ulmeni,
Socetu, Stejaru, Salcia, Stejărei, Păduraru, Pădu-
reanu, Sălceanu, Plopeanu sau Ulmeanu, Frunză-
reanu, Frăsineanu etc.

Cîmpuri, cîmpuri întinse, bogate şi frumoase;

ape, ape mari şi repezi, ape încete şi blînde ; păduri,
păduri bătrîne şi mereu tinere. Spaţiu de baladă în­
nobilat de om !
 Călătorie în timp

„Există două realităţi, a căror imensă,

zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără
de care nu putem trăi : aerul şi istoria
Lucian Blaga
 „LEG EA " D O CU M EN TELO R

Am în faţă un număr mare de cărţi, fişe şi docu­

mente. Nu sînt aşezate alfabetic şi nici cronologic.
Ele stau amestecate aşa cum au căzut în atenţia mea,
de-a lungul anilor, în tot acest timp în care ideea
unei cărţi despre Teleorman m-a urmărit. Făcusem
cîndva un mic şi modest pas, apropiindu-mă de temă
pe calea legendelor, mai poposisem pe alte piste,
căutînd, scormonind prin lăzile oamenilor şi ,,pro-
vocîndu-le“ memoria.
Treptat, documentele m-au copleşit şi şi-au im­
pus ,,legea“ lor. Mă uit peste coperţile cărţilor şi
peste plicurile de fişe : Alexandru Savu, România,
sinteză geografică ; Ion Spiru, Constanţa Rusenescu,
Evoluţia limitelor administrative ale judeţului Te­
leorman ; Judeţul Teleorman, M onografie; Anuarul
statistic al R. S. România din 1981 ; Pantele Geor-
gescu, Dicţionarul geografic, statistic, econom ic şi
istoric al judeţului Teleorman, lucrare din 1897 ;
Marele dicţionar geografic al României din 1902,
elaborat de G.I. Lahovari, general C.I. Brătianu şi
Grigore Tocilescu ; Constantin C. Giurescu, Dinu C.
Giurescu, Istoria românilor; Constantin C. Giurescu,
Principatele române la începutul secolului al
X lX -lea, Consideraţii istorice, econom ice şi statistice
pe tem eiul hărţii ruse din 1835 ; D. Berciu, Contri­

44
buţii la problem a neoliticului în România în lumina
noilor c er cetă ri; P. Roman, Un nou aspect cultural
de la începutul epocii bronzului — Complexul de la
D obroteşti; D. M. Pippidi, D. Berciu, Din istoria
Dobrogei, voi. I, Geţi şi greci la Dunărea de Jos ;
Dicţionarul de istorie veche a României (paleolitic—
secolul al X-lea), sub redacţia lui D.M. Pippidi ;
C. Preda, Săpăturile de salvare de la Alexandria şi
Un nou aspect al începuturilor epocii La Tene în
Dacia. D escoperirea de la Alexandria ; Emil Con-
durachi, Problem a apariţiei ceram icii La Tene în re­
giunea Dunării de Jo s ; I. H. Crişan, Ceramica gdto-
d a c ic ă ; D. Tudor, Oltenia romană ; Mioara Turcu,
Geto-dacii din Cîmpia M unteniei; O. Iliescu, Mo­
neda romano-bizantinâ pe teritoriul R om ân iei; Do­
cumenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească ;
Radu Manolescu, Schimburi de m ărfuri între Ţara
Românească şi Braşov ; N. Constantinescu, Cetatea
de pămînt din secolul al X lV -lea de la Frum oasa ;
Gr. Tocilescu, Dacia înainte de romani ; H. Chirică,
C. Bălan, O inscripţie din 1397—1398 privitoare la stă-
pînirea turcească de la Turnu ; N. Stoicescu, Curteni şi
slu jitori; Călători străini dospre ţările române (voi. V
şi VI) ; Cronicari m u n teni; N. Stoicescu, Dicţionar al
marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova.
Secolele XIV—X V II; N. Stoicescu, Matei Basarab ;
I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt ;
Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă
Brîncoveanu ; V. Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de
artă m edievală rom ânească ; N. Stoicescu, Bibliogra­
fia localităţilor şi monumentelor feudale din Româ­
nia, voi. I, Ţara Românească ; N. Veniamin, Ctitoriile
lui Matei Basarab ; Al. Elian, C. Bălan, H. Chirică,
Olimpia Diaconeseu, Inscripţiile m edievale ale Ro­
mâniei ; Constantin C. Giurescu, Contribuţii la stu­

45
diul originilor şi dezvoltării burgheziei române pînă
la 1848 ; V. A. Urechia, Istoria Românilor (voi. XII,
1898) ; Mircea T. Radu, 1821, Tudor Vladimirescu şi
revoluţia din Ţara Românească ; Pompei Samarian,
O veche m onografie sanitară a Munteniei de dr. Con­
stantin Caracaş ; Vladimir Diculescu, Bresle, negus­
tori şi m eseriaşi în Ţara R om ân ească; I. Cătălina,
Oraşul Alexandria, Monografie ; Aneta Milian, Mo­
nografia oraşului Turnu Măgurele ; Gh. Popa, Ion
Bălă, Ion Toader, 1848 în judeţul T eleorm an ; Anul
1848 în Principatele Române, voi. I—IV ; România
în războiul de independenţă 1877—1878 ; Al. Mar-
dale, Ion Toader, Petre Grecu, Ion Bălă, Participarea
judeţului Teleorman la cucerirea independenţei de
stat a R om ân iei; Ion Toader, Ion Bălă, Petre Grecu,
Gh. Popa, 1907 în judeţul Teleorman ; C. Duţă, Ro­
mânia în anii n eutralităţii; Victor Atanasiu, Anas­
tasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul
Oprescu, România în primul război m on d ial; Con­
stantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea
României 1916—1919 etc. etc.
Unele sînt articole publicate în „Studii şi cercetări
de geologie, geofizică şi geografie", în „Studii şi
cercetări de istorie veche", în „Studii şi cercetări de
istorie medie", în „Materiale şi cercetări arheolo-
gice“ etc., altele sînt capitole din volume mai mari.
Multe sînt volume independente sintetizînd nivelul
atins de cercetare pînă la un moment dat. Există
puncte de vedere contradictorii, tot aşa cum se im­
pun concluzii general acceptate. La toate acestea se
adaugă notele făcute în discuţiile pe care lc-am
purtat cu prietenii mei, specialişti în istorie.
N-aş mai putea spune de unde am început. O carte
m-a condus la alta, un articol l-a cerut pe altul, o
discuţie a chemat-o pe următoarea.

46
 în liniştea bibliotecii, frunzărind fişă după fişă,
extras după extras, avînd în faţă documente, ima­
gini sau facsimile, m-am simţit copleşit de senti­
mente ciudate. Eram înconjurat de istorie, revedeam
figuri şi evenimente, prindeau contur momente de
mare tensiune.
Prestigiul unor cercetări mă copleşea, neconcor-
danţele îmi produceau nelinişte. Şi, dincolo de toate,
simţeam cum prinde contur o schiţă de istorie, o ve­
ritabilă călătorie în timp.
Am lăsat datele şi argumentele să vorbească şi am
înţeles că-mi fac o datorie de onoare în a nu călători
de unul singur.
Am în faţă un număr mare de cărţi, fişe şi docu­
mente. Nu sînt aşezate alfabetic şi nici cronologic.
Ele stau amestecate aşa cum au căzut în atenţia mea,
de-a lungul anilor, în tot acest timp în care ideea
unei cărţi despre Teleorman m-a urmărit. Făcusem
cîndva un mic şi modest pas, apropiindu-mă de temă
pe calea legendelor, mai poposisem pe alte piste,
căutînd, scormonind prin lăzile oamenilor sau „pro-
vocîndu-le“ memoria.
Treptat, documentele m-au copleşit şi şi-au impus
„legea “ lor.
Aşadar...

C lT E V A D A T E

Judeţul Teleorman, situat în sudul ţării, în

Cîmpia Munteniei, parte integrantă a Cîmpiei Ro­
mâne, are următoarele coordonate geografice : pa-

47
 ralelele de 43°37' şi 43°31' latitudine nordică şi meri­
dianele de 24°39' şi 25°48' longitudine estică. El se
învecinează la nord cu judeţele Argeş şi Dîmboviţa,
la est cu judeţul Giurgiu, la vest cu judeţul Olt, iar
la sud se află Dunărea, care, pe o lungime de 90 km,
formează frontiera de stat dintre România şi Bulga­
ria. Localităţile limită ale judeţului sînt : comuna
Sîrbeni la nord, comuna Plopii-Slăviteşti la vest,
oraşul Zimnicea la sud, comuna Bujoreni la est.
Pe teritoriul judeţului Teleorman se găseşte şi
punctul sudic maxim al României, aflat în portul
Zimnicea, la 43°37'05" latitudine nordică.
Suprafaţa totală a judeţului este de 5 780 kmp,
iar populaţia se ridica, la 1 iulie 1981, la 520 987
locuitori.
în cuprinderea judeţului intră municipiile Ale­
xandria (reşedinţa judeţului) şi Tumu Măgurele,
oraşele Roşiori de Vede, Videle şi Zimnicea şi 83 co­
mune (6 suburbane) cu 231 de sate.
Privind în timp, Teleormanul se numără printre
cele mai vechi unităţi administrativ-teritoriale ale
României, fapt explicabil deoarece, din vremuri
imemoriale, importante drumuri comerciale venind
din interiorul Ţării Româneşti şi de peste Carpaţi
coborau spre Dunăre şi apoi spre Peninsula Balca­
nică, traversînd teritoriile teleormănene.
în privinţa originii denumirii de Teleorman, toţi
autorii recunosc că ea provine din limba cumană şi
înseamnă în limba turcă veche (vorbită şi de cumani)
„pădure nebună“, în înţelesul de „pădure mare, ma­
sivă, deasă, întunecoasă". Originea cuvîntului a fost
explicată de Bogdan Petriceicu Hasdeu, de Alexan­
dru D. Xenopol, de Pantele Georgescu în Dicţionarul
geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului

48
 Teleorman, acesta din urmă repetînd, de fapt, punc­
tul de vedere şi argumentarea celor doi reputaţi
cărturari amintiţi. Explicaţia este reluată de altfel
şi de Marele dicţionar geografic al României, elabo­
rat de G. I. Lahovari, general C. I. Brătianu şi Gri-
gore Tocilescu, şi susţinută, de asemenea, de istori­
cul Constantin C. Giurescu.
Referitor la configuraţia judeţului la începuturile
evului mediu, cînd el fiinţa ca unitate administrativ-
teritorială, cu toate că, din păcate, nu există nici un
fel de dovezi, cercetătorii au putut aprecia cu des­
tulă certitudine că, deşi şi-a păstrat în general area­
lul de bază, tributar bazinelor Vedei şi Teleormanu­
lui, limitele sale au cunoscut dese schimbări în di­
recţiile nord, vest şi est, interferîndu-se cu teritoriile
judeţelor vecine Argeş, Olt, Romanaţi şi Vlaşca.
Cu toate că lipsa izvoarelor cartografice face im­
posibilă precizarea cu exactitate a limitelor judeţu­
lui în veacurile al XV-lea şi al XVI-lea, majoritatea
cercetătorilor consideră că hotarul sudic a oscilat
între confluenţa Călmăţuiului, la vest, şi confluenţa
Vedei, la est, rîurile Vedea şi Teleorman, cu afluen­
ţii lor, formînd axa principală a judeţului al cărui
teritoriu mergea în acea perioadă mai la nord decît
în prezent.
Pentru situaţia de la sfîrşitul secolului al XVII-lea
şi începutul veacului următor, un însemnat izvor
oartografic, harta învăţatului stolnic Constantin
Cantacuzino, publicată la Veneţia, în anul 1700, dă
informaţii exacte privind configuraţia judeţului Te­
leorman (ca de altfel şi a celorlalte judeţe ale Ţării
Româneşti). Judeţul avea forma unui dreptunghi, la
sud cu o latură îngustă pe Dunăre, între raialele
Turnu, la vest, şi Giurgiu, la est, mai precis între
satele Căcănău (azi Vînători, comuna Lisa), la vest,

49
şi Pietroşani, la e s t ; latura nordică a judeţului ajun­
gea în partea sudică a Piteştilor. Limita vestică,
aflată mult mai la răsărit decît cea actuală, pornea
din vecinătatea raialei Turnu, urmărind cumpăna
de ape dintre afluenţii de pe stînga Oltului şi cei
din dreapta Călmăţuiului. Limita estică începea din
vecinătatea raialei Giurgiu şi trecea spre nord, prin
estul localităţilor Păuleasca, Ţigăneşti, Nanov, Ma-
vrodin, Necşeşti, pînă în preajma oraşului Piteşti ;
ea urma, în mare, cumpăna apelor dintre bazinele
Teleormanului şi Argeşului.
In deceniul cinci al secolului al XVIII-lea, în
urma reformei administrative înfăptuită de Con­
stantin Mavrocordat, judeţul păstra forma arătată
de stolnicul Cantacuzino, cu unele mici modificări.
Limita lui vestică pleca de la Dunăre, din dreptul
localităţii Cioara (azi satul Năvodari, comuna Seaca),
în sus, pe malul stîng al Călmăţuiului, pînă la Ro­
şiori de Vede, de unde urma cursul Vedei, pînă în
comuna Vaţa (pe atunci în judeţul Olt, azi comuna
Vedea, judeţul Argeş). Limita nordică mergea de la
Vaţa la Hinţeşti (sat, comuna Moşoaia, judeţul Ar­
geş), de unde cobora spre est de-a lungul rîului Te­
leorman, pînă la Dunăre. Cercetătorul Pantele Geor-
gescu menţiona, preluînd informaţia de la Dionisie
Fotino (Istoria vechii Dacii, cea numită acum Tran­
silvania, Valahia şi Moldova), că judeţul Teleorman
era împărţit în 10 plăşi şi anume : Vedea, Cotmeana,
Teleormanul de Sus, Teleormanul de Mijloc, Teleor­
manul de Jos, Mijlocul de Sus, Marginea de Jos,
Mijlocul de Jos, Tîrgului şi Marginea de Sus, nu­
mărul satelor din cuprinsul judeţului ridicîndu-se
la 120.
Pentru primele decenii ale secolului al XlX-lea,
informaţii mult mai ample decît cele de pînă atunci

50
şi, totodată, exacte, furnizează harta rusă din anul
1835, întocmită după toate normele redării carto­
grafice în anii imediat următori încheierii războiului
ruso-turc din 1828—1829. O analiză temeinică a
acestui însemnat document cartografic intitulat
Harta teatrului de război din Europa, în anii 1828 şi
1829, întocmit la scara de mărimea reală,
420 000
gravată în anul 1835, ne-a lăsat Constantin C. Giu-
rescu în lucrarea Principatele române la începutul
secolului al X lX -lea. Consideraţii istorice, econo­
mice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835,
Bucureşti, 1957.
Ridicările topografice — la care a participat un
grup de 8 ofiţeri şi 12 tehnicieni sau subofiţeri, avînd
în frunte pe colonelul Dimars — au început în anul
1828 şi s-au încheiat în anul 1831, în judeţul Teleor­
man lucrînd topograful de clasa a Il-a Titov.
Extrem de clar şi exact sînt figurate în hartă rîu-
rile, fîntînile şi puţurile, satele şi cătunele, odăile,
stînele, cîşlele, cîrciumile şi hanurile (cele aflate în
afara localităţilor, ca entităţi izolate), staţiile de
poştă, mănăstirile şi schiturile (de asemenea, cele
amplasate în afara localităţilor).
O mare atenţie este dată pădurilor, ceea ce este
deosebit de important pentru Teleorman. O pădure,
situată între Olt şi Călmăţui, începea de lîngă satul
Alimăneşti (azi sat, comuna Izvoarele, judeţul Olt)
şi mergea pe circa 50 km lungime şi cu o lăţime ce
varia între 12 şi 2,4 km. La est de Călmăţui, între
acesta şi Vedea, se întindea o altă pădure ce începea
în dreptul satului Văleni şi mergea pînă înspre lo­
calităţile Bratcova (azi Bratcovu, sat, comuna Ste-
jaru) şi Măgureni (azi sat desfiinţat, înglobat la sa­

51
tul Măldăeni, comuna Măldăeni), pe o lungime de
13 km şi o lăţime de aproape 5 km ; o a treia pădure
începea din dreptul satului Beuca (comuna Drăcşe-
nei) şi continua pînă la Ţigănia (azi satul Coşoteni,
comuna Vedea), pe 18 km lungime şi circa 10 km lă­
ţime ; ea era continuată de o altă pădure pînă la
nul Teleorman, trecînd în unele locuri la est de el,
precum şi de un codru aflat mai spre sud, de-a lungul
Vedei, pe o lungime de 14 km şi o lăţime maximă
de 2 km. în trecutul mai îndepărtat, toate aceste
păduri ajungeau pînă la Dunăre. Ele acopereau circa
60 000 ha, dar fuseseră mult mai întinse în mileniul
migraţiilor şi în primele veacuri ale evului mediu,
prezenţa lor concurînd la menţinerea unei perma­
nente continuităţi de locuire pe meleagurile teleor-
mănene, în pofida vicisitudinilor istorice, a nume­
roaselor năvăliri străine.
în judeţul Teleorman, harta indică patru oraşe,
dintre care Ruşii de Vede, reşedinţa judeţului (cu
669 curţi sau gospodării), ocupa locul 7 în rîndul lo­
calităţilor urbane ale Ţării Româneşti. Celelalte
oraşe se prezentau astfel : Zimnicea avea 531 curţi,
Mavrodinul, important centru comercial al vremii,
număra 287 de gospodării, iar Măgurelele (Turnu
Măgurele de mai tîrziu) numai 194 de gospodării
(fapt explicabil, deoarece oraşul era de-abia revenit
în hotarele Ţării Româneşti, după o perioadă de
aproape 400 de ani de stăpînire otomană). Menţionăm
că, pentru a stabili numărul locuitorilor, curţile (gos­
podăriile) trebuie înmulţite cu 5, conform obiceiului
timpului.
Din cele 4 098 sate şi cătune existente în Ţara
Românească, judeţului Teleorman îi reveneau 230.

52
 Tot la acea dată, în Teleorman se găseau un nu­
măr de 31 mori (este vorba de cele izolate, din afara
localităţilor), grupate 16 pe Vedea, 8 pe Teleorman,
5 pe Urluiul Mare, 1 pe Valea Cîinelui, 1 pe Valea
Pucioasa. In sfîrşit, harta mai menţionează o staţie
de poştă la Ruşii de Vede.
Amintim că în timpul efectuării ridicărilor to­
pografice Divanul săvîrşitor al Ţării Româneşti a
cerut, la 5 decembrie 1830, ispravnicilor judeţului
Teleorman, să pună la dispoziţia topografilor toate
datele statistice referitoare la plăşi şi sate, adrese
similare trimiţîndu-se la toate isprăvniciile de judeţ.
De asemenea, o intensă corespondenţă între Vorni-
cia mare a treburilor din lăuntru şi ispravnicii jude­
ţului Teleorman are loc în lunile iunie-iulie 1831, în
legătură cu plata alimentelor solicitate de topografii
ce lucrau în judeţ. Cum chestiunea nu se reglementa,
Vornicia hotăra, la 24 iulie 1831, sub semnătura lui
Filip Lenş, în numele marelui vornic Gheorghe Fi-
lipescu, următoarele : „Să se facă răspuns isprav­
nicilor a se adresarisi dumnealor către acei topo-
grafi care se află tot în partea locului şi coresponda-
risindu-se cu numiţii după ce vor primi plata
acestor cheltuieli ce au făcut pomeniţii, în vreme ce
dumnealor însuşi cînd s-au adresarisit către isprăv-
nicie au făcut cerere cu cuvînt că vor plăti pînă la
un ban, să-i împartă banii pe la lăcuitori dă unde
s-au luat aceste lucruri şi plătind banii să se ia ade­
verinţă de la lăcuitori că le-au răspuns banii şi acele
adeverinţi să le trimită aici spre încredinţarea dvor-
nicii“.
Harta indică puţine modificări în configuraţia
judeţului, compus acum din cinci plăşi (Călmăţui,
Cotmeana, Marginea, Mijlocul şi Tîrgul), a cărui re­

53
şedinţă s-a mutat între anii 1836—1839 de la Ruşii
de Vede la ZimhicdâY “Turnu Măgurele, reintrat în
hotarele Ţării Româneşti după pacea de la Adria-
nopol (2/14 septembrie 1829), a fost cedat judeţului
Olt, apoi Teleormanului, devenind şi reşedinţa ju­
deţului.
Reforma administrativă înfăptuită în 1845 a în­
semnat desprinderea de la judeţul Teleorman a circa
40 de sate din partea sa nordică, limitele lui, cu mici
modificări, rămînînd în vigoare pînă după încheie­
rea celui de-al doilea război mondial. Suprafaţa
judeţului după reforma din 1845 se ridica la
4 760 kmp, el fiind împărţit în trei plăşi (Căknăţui-
Marginea, Tîrgului şi Teleorman), cu 129 comune,
din care patru urbane (Turnu Măgurele, Roşiori de
Vede, Alexandria şi Zimnicea).
împărţirea administrativ-teritorială din 31 iulie
1950 duce la înfiinţarea regiunii Teleorman, cu re­
şedinţa la Roşiori de Vede, cuprinzînd raioanele
Alexandria, Drăgăneşti-Olt, Roşiori de Vede, Turnu
Măgurele, Videle şi Vîrtoapele şi Zimnicea.
La 27 septembrie 1952, prin reducerea numărului
de regiuni de la 28 la 18, regiunea Teleorman este
înglobată regiunii Bucureşti, excepţie făcînd numai
raionul Drăgăneşti-Olt, trecut la regiunea Argeş.
Legea votată de Marea Adunare Naţională la 16 fe-
fruarie 1968 duce la înfiinţarea actualului judeţ Te­
leorman, cu reşedinţa la Alexandria (localitatea a de­
venit municipiu în august 1979).
Cu toate modificările intervenite de-a lungul
timpului, nucleul Teleormanului a rămas stabil, dez­
văluind locul particular pe care-1 ocupă în parame­
trii generali ai ţării.

54
 ÎN C E P U T U R I

Asemenea întregului pămînt românesc, şi teritoriul

judeţului Teleorman a fost locuit din cele mai în­
depărtate timpuri, condiţiile naturale — apele Du­
nării, Oltului, Călmăţuiului, Teleormanului şi Vedei,
lacurile, pădurile şi cîmpia — favorizînd din plin
existenţa comunităţilor umane. Începînd din secolul
trecut, vestigiile materiale ale unor vremi demult
apuse au stîrnit cercetătorilor interesul în vederea
descoperirilor pe plaiurile teleormănene. Printre cei
ce s-au aplecat cu dragoste, grijă şi migală asupra
istoriei vechi şi străvechi a meleagurilor Teleorma­
nului pot fi menţionaţi Cezar Bolliac, August Trebo-
niu Laurian, Grigore Tocilescu, Dumitru Butculescu,
Ion Andrieşescu, Grigore Florescu, Radu Vulpe, Du­
mitru Tudor, Ion Nestor, Dumitru Berciu, Constantin
Preda, Em. Moscalu, Ion Spiru, Petre Voievozeanu,
enumerarea de faţă neincluzînd, desigur, pe toţi cei
ce au închinat o parte a preocupărilor şi activităţii lor
descifrării tainelor preistoriei şi antichităţii în spa­
ţiul teleormănean. Lipsesc, de asemenea, o serie de
cărturari locali, pasionaţi, care s-au dedicat aceluiaşi
obiectiv.
O constantă a tuturor cercetărilor efectuate în Te­
leorman o constituie faptul că pe întreg teritoriul său
au fost identificate, într-o neîntreruptă succesiune,
urme din paleolitic, neolitic, epoca bronzului, a celor
două epoci ale fierului, în special a celei de a doua, La
Tene, cînd se afirmă plenar lumea geto-dacică, din pe­
rioada romană şi, mai ales, post-romană, adică din
acel greu şi dificil mileniu al migraţiilor, ceea ce do­

55
vedeşte o permanenţă impresionantă de viaţă şi lo­
cuire pe multe zeci- de milenii.
La Ciuperceni, comună suburbană a municipiului
Turnu Măgurele, cercetările arheologice au precizat
existenţa unei aşezări din paleoliticul superior (circa
40 000 — circa 10 000 î.e.n.), unelte din piatră cio­
plită găsindu-se şi în zona localităţilor Buzescu, Na-
nov, Alexandria, Poroschia, în bazinul rîului Vedea
sau în preajma Oltului, în vecinătatea comunei Liţa
şi a municipiului Turnu Măgurele.
In neolitic (circa 5 500 — circa 2 500 î.e.n.), cea de
a doua epocă istorică a comunei primitive, cînd omul,
din vînător şi culegător, începe să-şi producă singur
mijloacele necesare traiului şi cînd se constată trece­
rea treptată la o viaţă din ce în ce mai statornică, nu­
mărul aşezărilor omeneşti din Teleorman creşte, cele
mai însemnate vestigii aparţinînd culturilor Boian
(circa 4 000—3 400 î.e.n.) şi Gumelniţa (a doua jumă­
tate a mileniului al IV-lea — începutul mileniului al
III-lea î.e.n.).
Cultura Boian, dezvoltată iniţial în Muntenia cen­
trală şi sudică (deci şi pe teritoriul actual al judeţu­
lui) şi extinsă apoi în estul Munteniei, în sud-estul
Transilvaniei, în sud-vestul Moldovei şi la sud de Du­
năre, s-a desfăşurat pe trei mari faze (Bolintineanu,
Giuleşti, Vidra), purtătorii ei locuind la început în
bordeie, iar mai tîrziu instalîndu-se pe înălţimile rî-
poase, înconjurate cu şanţuri de apărare. In perioada
culturii Boian are loc în Muntenia sedentarizarea
vieţii comunităţilor umane, ale căror ocupaţii constau
în cultivarea plantelor, creşterea animalelor domes­
tice, vînătoare şi pescuit (aceste două modalităţi de
cîştigare a existenţei avînd condiţii propice pe terito­
riul judeţului). Spre finele culturii Boian se constată
folosirea aramei, pentru confecţionarea unor po­

56
doabe şi unelte, iar ceramica, bogat reprezentată, este
decorată cu motive geometrice realizate prin incizie.
Cultura Gumelniţa, dezvoltată pe fondul local al
culturii Boian, cu numeroase variante regionale şi cu
patru faze de evoluţie, reprezintă momentul cînd
purtătorii ei trec la practicarea primitivă a agricul­
turii, fapt atestat de numeroasele rîşniţe şi săpăligi de
corn. Aşezările comunităţilor gumelniţene erau situate
pe prelungiri ale teraselor înalte ale apelor din Cîm-
pia Română, în luncile rîurilor sau pe ostroavele şi
grindurile Dunării, fiind întărite cu şanţuri de apă­
rare ori cu valuri de pămînt. Locuinţele de supraf aţă,
cu formă dreptunghiulară, erau construite din lemn
sau paiantă. Ceramica este extrem de bine reprezen­
tată, ea cuprinzînd vase de uz comun, lucrate din
pastă amestecată cu cioburi pisate, dar şi vase con­
fecţionate din pastă fină. Totodată, acum se constată
şi existenţa unor numeroase statuete din lut şi mar­
mură. Un aspect interesant, demn de a fi remarcat,
îl constituie continuitatea aceleiaşi populaţii care se
menţine de la începuturile culturii Boian pînă la sfîr-
şitul culturii Gumelniţa.
Pe teritoriul judeţului Teleorman, aşezările neoli­
tice din cele două mari culturi amintite sînt identifi­
cate la Alexandria, Bălăci, Bragadiru, Ciolăneşti,
Drăcşenei, Frumoasa, Mavrodin, IViăgura, Nanov şi
în alte multe locuri, iar printre cele mai interesante
descoperiri sînt obiectele de podoabă şi capacul de vas
cu mască umană de la Ciolăneşti, precum şi vasele
antropomorfe şi zoomorfe găsite la Alexandria, Ca-
lomfireşti, Plosca etc.
Din epoca bronzului (circa 2 500—1 800 î.e.n.), cînd
au loc importante transformări generate, pe de o
parte, de progresele înregistrate de comunităţile lo­
cale, iar pe de altă parte de puternicele influenţe ale

57
 triburilor indo-europene apărute acum în spaţiul car-
pato-balcanic, ceea ce duce la o îmbinare între comu­
nităţile locale şi noii veniţi, cel mai important punct
pe teritoriul judeţului se află în Dorobanţi, localitate
cercetată de Petre Roman. Aici s-au găsit urmele unor
locuinţe de suprafaţă, din bîrne sau nuiele, al căror
inventar cuprindea unelte de silex, ceramică (orna­
mentată cu brîuri în relief, crestături şi linii para­
lele incizate), un topor de piatră, fusaiole, fragmente
de rîşniţă, podoabe etc.
Din perioada culturii Glina, considerată de specia­
lişti drept prima sinteză a epocii bronzului pe terito­
riul României, dezvoltată în secolele X IX -X V I î.e.n.,
atestată în centrul Munteniei şi extinsă apoi în Ol­
tenia şi sud-estul Transilvaniei, s-au descoperit urme
materiale la Alexandria, Albeşti (sat, comuna Vedea),
Orbească de Sus, Socetu (sat, comuna Stejaru). Cul­
turii Tei, atestată în perioada de mijloc a bronzului. îi
aparţine sabia miceniană găsită la Roşiori de Vede,
ceea ce dovedeşte intensele schimburi comerciale
între populaţia autohtonă şi lumea miceniană.
De asemenea, epoca bronzului mai este atestată în
judeţ de complexul cultural de la Zimnicea, unde s-a
descoperit o necropolă datată la sfîrşitul mileniului al
III-lea î.e.n. (după unii cercetători, necropola ar fi
din anii 1400—1200 î.e.n.), oe conţine mai multe mor­
minte plane, cu schelete în poziţie chircită. Din pe­
rioada bronzului datează şi tezaurul descoperit la
Turnu Măgurele la sfîrşitul secolului trecut, tezaur
compus din peste 400 de inele de aur şi alte obiecte de
aur în formă de cilindru.
Epoca fierului (circa 800 î.e.n. — sec. I—II e.n.),
ultima epocă a comunei primitive, cînd are loc cea
de a doua mare diviziune socială a muncii, cu cele

58
două vîrste ale sale — Hallstatt (circa 800—450/300
î.e.n.) şi La Tene (450/300 î.e.n.— 106 e.n.) — consti­
tuie momentul cînd se poate vorbi de traco-geti.
Hallstatt-ului îi aparţin pe teritoriul judeţului Te­
leorman descoperirile de la Albeşti, Alexandria, Ble-
jeşti, Bujoru, Lăceni, Meri etc., cea mai însemnată
aşezare din această perioadă fiind cea de la Bujoru,
unde într-o movilă cu destinaţie funerară s-au găsit
13 obiecte de bronz şi fier, piesa cea mai valoroasă re-
prezentînd-o un car votiv miniatural, a cărui vechime
este apreciată la circa 2 700 de ani. La fiecare din cele
patru roţi ale carului se găseşte ci te o raţă stilizată, iar
pe corpul carului sînt, de asemenea, patru capete de
raţă. stilizate ; capacul carului are şi el motive orna­
mentale similare. Tiparele pentru turnat metale şi
cuţitaşul de fier descoperite la Lăceni, Orbească de
Sus, Meri şi Bujoru sînt şi ele dovezi însemnate refe­
ritoare la faptul că populaţia traco-getică de pe aceste
meleaguri confecţiona local obiecte din fier.
Cea de a doua epocă a fierului, La Tene, reprezintă
totodată şi încheierea îndelungatului proces de crista­
lizare a geto-dacilor, purtătorii şi creatorii acestei
culturi pe întreg cuprinsul spaţiului românesc. Geto-
dacii apar acum atestaţi şi de izvoarele antice, iar dacă
Hecateu din Milet sau Sofocle dau numai informaţii
fragmentare, ştiri exacte avem de la „părintele isto-
riei“, Herodot, care, relatând evenimentele petrecute
cu ocazia expediţiei lui Darius I (522—486 î.e.n.) îm­
potriva sciţilor, în anul 514 î.e.n., vorbeşte despre
geţi, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“.
Despre geţii din Muntenia, primele relatări exacte
le avem din a doua jumătate a secolului al IV-lea
î.e.n., de la Ptolemaios, fiul lui Lagos, unul dintre ge­
neralii lui Alexandru cel Mare (336—325 î.e.n.) ; şti­
rile date de Ptolemaios au ajuns pînă la noi prin in­

59
termediul scriitorului şi istoricului grec Arrian din
Nicomedia (95 — 175 e.n.) care, în lucrarea Anabasis,
povesteşte expediţia lui Alexandru cel Mare împo­
triva geţilor de la nordul Dunării. Faptele sînt astăzi
arhicunoscute.
Urmărind să-i lovească pe geţii de pe malul stîng
al Istrului, Alexandru a trecut fluviul folosind, pe
lîngă burdufurile trupelor macedonene, şi luntrele
monoxile ale localnicilor, ceea ce demonstrează exis­
tenţa unei populaţii numeroase, dacă armata mace­
doneană, estimată la 6 000—8 000 luptători, a reuşit
să trecă Dunărea într-o singură noapte. Interesantă
este şi precizarea că falanga macedoneană a trebuit
să culce holdele de grîu cu lăncile pentru a putea
înainta în cîmpie, lucru ce dovedeşte prezenţa unei
populaţii stabile de agricultori. Geţii nu au acceptat
lupta directă cu oastea lui Alexandru cel Mare, retră-
gîndu-se în interiorul Munteniei ; regele macedonean
a ocupat oraşul geţilor situat la o distanţă de aproxi­
mativ 5,5 km de Dunăre, luînd de acolo prăzi bogate.
Cercetătorii consideră că evenimentele s-au putut
desfăşura la est de Olt, oraşul amintit putînd fi Zim-
nicea, unde, în punctul „La cetate", existau posibili­
tăţi de ridicare a unei aşezări fortificate.
La sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n. şi începutul
veacului următor, în Cîmpia Munteniei are loc con­
stituirea marii uniuni de triburi condusă de regele
Dromichaites, care a intrat în conflict cu unul din
diadohii lui Alexandru cel Mare, Lysimach, regele
Traciei, învins în două rînduri de către conducăto­
rul get.
Din perioada a doua a epocii fierului, pe teritoriul
judeţului s-au identificat mai multe aşezări, cetăţi,
precum şi diferite urme materiale, toate demonstrînd

60
o avansată civilizaţie materială şi spirituală a geţilor,
o populaţie numeroasă şi stabilă.
La Alexandria, în nord-vestul municipiului, în
punctul numit „La vii“, s-au găsit trei locuinţe, bor­
deie de tip La Tene, cercetate de arheologul Constan­
tin Preda în anii 1957—1958 ; această descoperire a
fost denumită „cultura Alexandria". Inventarul celor
trei locuinţe cuprindea ceramică lucrată cu mîna şi
ceramică confecţionată la roată, 3 fibule de bronz de
tip Glasinac, fusaiole de lut, o figurină zoomorfă. Pe
baza acestui inventar, Constantin Preda a datat locu­
inţele şi materialul arheologic identificat la sfîrşitul
secolului al V-lea — începutul secolului al IV-lea
î.e.n., considerînd că respectiva ceramică lucrată la
roata olarului reprezintă debutul La Tene-ului în
Cîmpia Munteniei. Alţi cercetători, printre care acad.
Emil Condurachi şi I. H. Crişan, nu acceptă datarea
propusă de C. Preda, văzînd în ceramica lucrată la
roată nu un produs local, ci importuri greceşti. O
întreagă discuţie se poartă aşadar în jurul descope­
ririi de la Alexandria.
La Zimnicea s-a descoperit o cetate de formă trape-
zoidală apărată printr-un şanţ adînc, creat artificial,
care o înconjură dinspre nord, est şi sud-est, pe lîngă
şanţ existînd şi un val de apărare ; cetatea avea, pro­
babil, menirea să controleze căile de comunicaţii
dintre Tracta Balcanică şi păsurile carpatice Turnu
Roşu şi Bran ; cercetările arheologice au stabilit două
niveluri de locuire distincte : primul din secolele IV—
III î.e.n., cel de-al doilea din veacurile III—II î.e.n.
Tot la Zimnicea s-a găsit o necropolă cu 29 de mor­
minte ce acoperă o perioadă de patru veacuri (seco­
lele IV—I î.e.n.), formată din două categorii de mor­
minte : „principale" şi „secundare". La mormintele

61
„principale" resturile cinerare erau depuse direct pe
pămînt. După inventarul funerar (ceramică autohtonă
şi grecească, amfore, vase de metal, pandantive de
aur şi argint, fibule tracice de argint şi bronz, vîrfuri
de săgeţi din bronz, vîrfuri de lănci din fier, o spadă
grecească, un coif, zăbale de fier de tip tracic etc.),
mormintele au fost datate în secolul IV — prima ju­
mătate a secolului III î.e.n. Mormintele „secundare"
cuprind resturi cinerare depuse în urne acoperite, iar
ca inventar se găsesc : căni, fibule, piepteni din os,
cuţitaşe de fier etc. Respectivele morminte sînt datate
în perioada secolelor IV—III î.e.n., dar continuă pînă
în veacul I î.e.n. în preajma mormintelor „principale"
s-au descoperit şi morminte de cai, unele cuprinzînd
schelete întregi, altele numai craniul şi oasele picioa­
relor. Lîngă doi dintre cai s-au găsit o fibulă mare de
sticlă albastră cu mască umană şi un lănţişor din
verigi de bronz.
La Albeşti se află o cetate amplasată în punctul de
confluenţă a pîrîului Burdea cu Vedea ; fortificaţia,
apărată de un şanţ adînc de 2 m şi de un val de pă­
mînt ars, a fost datată în perioada secolelor IV—III
î.e.n. Aici s-au găsit vase de ceramică autohtonă lu­
crate cu mîna şi la roată, amfore de import de tip
Thasos şi Chios, unelte de fier şi obiecte de podoabă.
Alte aşezări fortificate identificate în judeţ sînt cele
de la Orbească de Sus şi Roşiori de Vede, ambele
avînd şanţuri şi valuri de apărare.
în afara aşezărilor, necropolele şi mormintele in­
dică şi ele existenţa unei populaţii numeroase, cu un
grad ridicat de civilizaţie materială şi spirituală.
Deosebit de important este mormîntul princiar cu
tumul de la Peretu, datînd din secolele V—IV (III)
î.e.n. Mormîntul aparţinea, probabil, unui reprezen­
tant al aristocraţiei locale, el fiind asemănător cu cel

62
descoperit la Agighiol. Lingă mormînt se găsesc sche­
letele mai multor animale sacrificate după decesul
stăpînului lor şi îngropate odată cu acesta. Din in­
ventar menţionăm piesele componente ale unui car de
luptă, confecţionat din lemn şi fier, precum şi un te­
zaur de peste 50 piese de argint, cele mai multe aurite,
din rîndul cărora se detaşează un coif aurit decorat
cu motive zoomorfe, geometrice şi florale, vase antro­
pomorfe, aplice decorate cu motive zoomorfe sti­
lizate etc.
La est de localitatea Fîntînele s-a descoperit un
tumul cu două urne şi mai multe vase de factură ge­
tică ; spre centrul gropii se mai conservă un fragment
de pictură ; în partea de nord-vest a gropii se aflau
oasele uniri bărbat tînăr, precum şi 7 vîrfuri de lance,
5 piese de argilă, un pahar de sticlă, o amforă thasi-
ană, un vas de bronz etc. Mormîntul este datat în ju­
rul anului 340 î.e.n.
Alte morminte s-au găsit la Lăceni (mormînt tu­
mular cu ardere pe loc, în interiorul tumulului fiind
păstrat şi rugul funerar cu resturi din scheletul ars,
datat aproximativ în secolele II — I î.e.n.), Orbească
de Sus (tumul cu ardere pe loc, resturi de schelet,
fragmente de ceramică şi o cataramă, datînd din se­
colele II—I î.e.n.) şi la Poroschia (unde s-a găsit ' t .
cimitir de incineraţie geto-dac).
Descoperiri mai mult sau mai puţin însemnate
aparţinînd La Tene-ului s-au mai făcut la Bălăci, Că-
lineşti, Cernetu (în lunca de pe malul stîng al Teleor­
manului, sub coasta împădurită a dealului, s-au pre­
cizat urme de locuire getică), Ciolăneşti, Licuriciu (la
punctul numit „Plai" s-au găsit ceramică getică şi un
tezaur de monede romane republicane), Merişani,
unde s-au identificat vestigiile unei cetăţi aparţinînd,

63
probabil, secolelor III—II î.e.n., precum şi în alte
localităţi.
Aşezările geto-dacice din Cîmpia Munteniei îşi în­
cetează existenţa la începutul secolului I e.n., pro­
babil în urma acţiunii consulului Sextus Aelius Catus
care, după ce a învins pe geto-dacii de la nord de
Istru, a reuşit să strămute dincolo de fluviu circa
50 000 dintre ei, urmărind ca printr-o astfel de ac­
ţiune să lase pe malul stîng al Dunării o zonă nelo­
cuită, ceea ce dădea garanţia unei mai sigure apă­
rări a acestei frontiere naturale a Imperiului Roman.
După încheierea războaielor daco-romane şi tran­
sformarea unei părţi a Daciei în provincie romană,
Cîmpia Munteniei a rămas în continuare în stăpîni-
rea dacilor liberi, întreţinînd însă permanente şi
strînse contacte cu provincia Dacia şi cu lumea ro­
mană de la sud de Dunăre.
Numaidecît după anul 106 e.n., Traian a hotărît
construirea unei linii fortificate de-a lungul Oltului,
din dorinţa de a proteja teritoriul provinciei Dacia,
fortificaţie cunoscută sub denumirea de Limes Alu-
tanus, care pornea din dreptul actualei comune Islaz
şi mergea pînă la Caput Stenarum (Boiţa, judeţul
Sibiu).
La sfîrşitul secolului al II-lea e.n. şi începutul vea­
cului următor, în timpul împăratului Septimiu Sever
(193—211), frontiera provinciei Dacia a fost mutată
cu circa 15—20 km la est de Olt, înglobînd astfel o
parte a actualului judeţ Teleorman în cadrul stăpî-
nirii romane. Tot în vremea lui Traian, arată D. Tu-
dor, s-au pus bazele cetăţii Turris, ce va fi refăcută
mai tîrziu de către Constantin cel Mare (307—337) şi
apoi de către Iustinian (527—565).
Dintre vestigiile epocii romane pe teritoriul jude­
ţului se conservă Brazda lui Novac de sud, Limes

64
 Transalutanus, un număr de 9 castre, precum şi ur­
mele unor drumuri romane.
Brazda lui Novac de sud, denumită şi Troianu, este
un val de pămînt în lungime de 170 km ce porneşte
din dreptul comunei Sprîncenata (judeţul Olt) şi
merge de la malul stîng al Oltului, către est, pînă în
zona fostului lac Greaca ; lat de circa 12 m, înalt de
maximum 2 m şi apărat de un şanţ de pămînt lat şi el
de 7—10 m şi adînc de 0,50 m, valul numit Brazda lui
Novac de sud este mai slab conservat decît Brazda
lui Novac de nord. Pe teritoriul judeţului Teleorman,
Troianu este întîlnit de la Turnu Măgurele pînă în
zona satului Cîrligaţi (azi Călmăţui), de unde co­
boară în lunca Călmăţuiului, atinge gara Troianu de
pe linia ferată Costeşti — Roşiori Nord — Turnu Mă­
gurele, punct unde se intersectează cu Limes Tran­
salutanus. De la Troianu, valul porneşte spre est pe
valea rîului Vedea, trece prin Alexandria, pe la sud de
Drăgăneşti, pînă la fostul lac Greaca. D. Tudor con­
sideră Brazda lui Novac de sud mai veche decît Limes
Transalutanus şi crede că ridicarea acestui val tre­
buie să fi avut drept scop apărarea cetăţii Turris.
Limes Transalutanus (numit şi Limes Valahicus),
construit în timpul lui Septimiu Sever, se întindea pe
o distanţă de 235 km, între Rîşnov — Bran — Cîm-
pulung — Piteşti — Roşiori de Vede — Turnu Mă­
gurele. El era format dintr-un val de pămînt bătut şi
cu miezul ars, atingînd o înălţime de 3 m şi o lăţime
de 11 m. Pe coamă se găseau un zid cu creneluri şi un
drum de rond pentru santinele ; în faţa valului exista,
desigur, un şanţ de apărare ale cărui lărgime şi adîn-
cime nu sînt astăzi cunoscute ; în spatele valului erau
amplasate mai multe castre. Limes Transalutanus a
fost precizat pentru prima dată de către C. Schuc-
hardt, primele cercetări, între Dunăre şi Roşiori de

65
Vede, efectuîndu-le Grigore Tocilescu ; pe toată lun­
gimea lui a fost parcurs însă de Pamfil Polonic.
Traseul valului între Dunăre şi Argeş, deci şi pe
teritoriul judeţului Teleorman, este păstrat fragmen­
tar pe o distanţă de 58 km. Limes Transalutanus în­
cepe de la malul Dunării, taie şoseaua dintre Ciuper-
ceni şi Troianu, drumul naţional dintre Turnu Mă­
gurele şi Alexandria (la punctul numit „Cîmpul lui
Cap Alb"), străbate localitatea Putineiu, traversează
Călmăţuiul, mergînd la Băneasa ; de la Băneasa
ajunge la gara Troianu, la 1 km distanţă de staţia
de cale ferată întîlnindu-se cu Brazda lui Novac de
sud ; de la gara Troianu, Limes Transalutanus conti­
nuă spre Roşiori de Vede, iar de aici coteşte spre nord-
vest, taie şoseaua ce duce spre Măldăeni, trece prin
Braniştea, intră în pădurea de lîngă localitate (unde
valul atinge înălţimea de 2—3 m şi lăţimea de apro­
ximativ 20 m), apoi coboară pe un braţ mort al rîu-
lui Vedea, pentru ca din acest loc să dispară pînă în
dreptul satului Gresia ; de la Gresia coboară în lunca
rîului Vedea pînă la Crîmpoaia (judeţul Olt), de unde
se îndreaptă spre Urluieni (judeţul Argeş) ; în jude­
ţul Argeş, traseul valului este vizibil la podul de peste
rîul Cotmeana, coboară apoi spre Piteşti, iar după ce
întretaie calea ferată Bucureşti—Piteşti dispare pe
malul drept al Argeşului pentru a fi reîntîlnit la nord
de Cîmpulung.
Dintre castrele aflate în sistemul Limes-ului Tran­
salutanus, cîteva se află pe teritoriul Teleormanului.
La Băneasa (comuna Salcia) întîlnim două castre.
Primul, mai mic, amplasat la circa 100 m de val, mă­
soară aproximativ 48X30 m, are un val înalt de 1,50 m
şi un şanţ înconjurător adînc de 0,30 m. Cel de-al
doilea, mai mare, este la o distanţă de 352 m de val,
are o formă aproape pătrată (130X126 m), valul său

66
interior atingînd lăţimea de 8 m la bază. Ca inventar,
în castrul mare s-au descoperit un ulcior, fragmente
de fier, două monede de argint din vremea lui Sep-
timiu Sever şi Caracalla (211—217).
La Flămînda (azi Ciuperceni) se găseşte primul
castru din sistemul de apărare a Limes-ului Transa-
lutan, fiind semnalat pentru întîia dată de către Au­
gust Treboniu Laurian. Are aproximativ 350 m
lungime şi 390 m lăţime, fiind lucrat din pămînt şi
înconjurat cu un val înalt de 1,50 m.
La Gresia există, de asemenea, un castru cu o lun­
gime de peste 70 m, lat de circa 60 m, cu un val înalt
de 2 m, lat la bază de circa 15—22 m, dublat de un
şanţ adînc de 0,50 m. La colţurile castrului se pare că
fuseseră construite turnuri din zid.
La Islaz, localitate ce reprezenta limita sudică a
Limes-ului Alutan, fiinţau trei castre construite în
preajma unei mai vechi aşezări dacice, unde s-a des­
coperit un tezaur cu 152 de denari romani republicani.
Unul, construit din piatră şi cunoscut sub numele de
„cetatea Raeoviţa“, se găseşte în nord-estul comunei ;
el are dimensiunile de 105X75 m, fiind apărat de
2—3 valuri ; altul este amplasat la sud-vest de Islaz,
într-un ostrov al Dunării ; dimensiunile sale ating
120X340 m. Aici împăratul Traian cantonase o le­
giune în vederea războiului din 105—106 e.n. în lo­
calitate exista şi un al treilea castru, care avea mă­
rimea aproximativă de 95X122 m ; în momentul de
faţă el este distrus de apele Dunării.
Un alt important castru amplasat în judeţul Te­
leorman se găseşte la vest de localitatea Pietroşani,
pe malul Dunării ; latura sa sudică este prăbuşită în
fluviu, laturile de vest şi est, păstrate fragmentar, au
lungimea maximă de 80 m, intactă fiind numai latura

67
nordică, cu o lungime de 160 m ; castrul este apărat
de un val înalt de 1 m, lat de 15 m, cu un şanţ adînc
de 1 m şi lat de 15 m ; aici s-au găsit cărămizi cu
ştampila Legiunii I Italica.
La Putineiu a fost identificat un alt castru, de formă
pătrată, cu lungimea şi lăţimea de circa 50 m, apărat
de un val înconjurător înalt de 2 m, cu un şanţ adînc
de 0,50 m.
La Roşiori de Vede, în partea sud-estică a oraşului,
în punctul numit „Urluiu“, se află un castru construit
probabil numai din pămînt, de circa 60X60 m, apărat
de un val înalt de 1 m, lat de 10-12 m şi dublat de
un şanţ lat de 8-10 m şi adînc de 0,3 m.
In municipiul Turnu Măgurele, la 3 km sud de
localitate, se găsesc vestigiile celei mai importante
cetăţi din judeţ, fortificaţie cu o existenţă îndelun­
gată în antichitate şi evul mediu. Ea a fost identificată
de Grigore Tocilescu care, plecînd de la informaţia
dată de Procopius din Cezareea în lucrarea De bello
Gothico, propune localizarea aici a cetăţii Turris.
Părerile specialiştilor sînt însă împărţite, majoritatea
opinînd că cetatea de la Turnu Măgurele ar fi fost ri­
dicată, iniţial, de către Constantin cel Mare, în secolul
al IV-lea, şi refăcută apoi în secolul al Vl-lea, sub
Iustinian I.
Tot în legătură cu epoca romană trebuie amintite
drumurile existente atunci pe teritoriul de azi al ju­
deţului. De la Poiana, de lîngă Turnu Măgurele, por­
nea drumul roman care ducea spre nord, de-a lungul
Limes-ului Transalutan, unit în dreptul satului Gre­
sia cu drumul ce mergea de la Zimnicea spre nord,
către Carpaţi.
După retragerea aureliană, timp de aproape 1000
de ani, daco-romanii şi apoi românii au făcut faţă va­
lului populaţiilor migratoare, în tot timpul mileniu­

68
lui migraţiilor autohtonii continuînd să trăiască pe
vechiul lor pămînt. Şi în judeţul Teleorman, ca pe
întreg cuprinsul ţării, cercetările arheologice au de­
monstrat, fără putinţă de tăgadă, continuitatea neîn­
treruptă de locuire, prezenţa daco-romanilor şi a ro­
mânilor fiind atestată la Dulceanca, Olteni, Alexan­
dria, Fîntînele, Zimnicea şi în alte multe localităţi
de pe văile Călmăţuiului, Teleormanului, Vedei. De
asemenea, numeroasele monede romane şi bizantine
stau mărturie faptului că populaţia autohtonă a prac­
ticat intense schimburi comerciale cu lumea sud-du-
năreană. în acest sens, demn de semnalat este tezau­
rul de 2 000 monede bizantine de bronz datînd din
perioada anilor 1081—1203, descoperit la Zimnicea,
tezaur cercetat de O. Iliescu.
încă înainte de constituirea statului feudal inde­
pendent Ţara Românească este posibil ca teritoriul
judeţului Teleorman să fi fost inclus într-o formaţiune
politică românească cu caracter prestatal, ori, poate,
chiar pe aceste meleaguri să fi existat o asemenea
formaţiune. Deocamdată, izvoarele istorice sînt încă
sărace în date şi cercetările continuă. O imagine se
poate construi analizînd informaţiile date de Diploma
cavalerilor Ioaniţi, document extrem de important
pentru cunoaşterea situaţiei existente la sud de Car-
paţi la mijlocul secolului al XlII-lea.
La 2 iunie 1247, regele Ungariei, Bela al IV-lea
(1235-1270), din dorinţa de a asigura o mai eficientă
pază a frontierelor sudice ale Regatului Ungariei, ho­
tăra aducerea în Banatul din Severin a Ordinului ca­
valerilor Ioaniţi (Ospitalieri), cărora Coroana maghiară
le acorda anumite privilegii şi le stabilea obligaţiile
(sîntem doar la şase ani de la marea năvălire tătară
din 1241).

69
 Situaţia consemnată în diplomă — cele cinci for­
maţiuni politice româneşti (Ţara Severinului, cneza­
tele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Se-
neslau, ultimele două bucurîndu-se de o cvasiindepen-
denţă), intensa activitate economică, diferenţierea
socială în stăpîni de pămînt (majores terrae) şi ţă­
rani (rustici), obligaţia la dări şi slujbe faţă de stă-
pînul feudal — prezenta, desigur, stări de lucruri an­
terioare datei de emitere a documentului, ceea ce în­
seamnă că procesul diferenţierii sociale şi al organi­
zării unor formaţiuni politice începuse cel puţin de
la sfîrşitul secolului al XH-lea.
Cum diploma aminteşte că voievodatul lui Litovoi
şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş se găseau la dreapta
Oltului, iar voievodatul lui Seneslau în stînga rîului,
în Muntenia, cercetătorii au presupus că stăpînirea
ultimului se întindea în partea de şes, deal şi munte a
Munteniei vestice, adică pe teritoriile judeţelor Ar­
geş, Dîmboviţa, Olt, Teleorman, Vlaşca şi, eventual,
Prahova.

P A G IN I D E E V M E D IU

După întemeierea statului feudal independent Ţara

Românească, act politic înfăptuit de Basarab I înte­
meietorul (circa 1310—1352), ca urmare firească a
strălucitei victorii obţinute în lupta de la Posada din
9—12 noiembrie 1330 împotriva oştii invadatoare a
Regatului Ungariei condusă de regele Carol I Robert
(1308—1342), în timpul evului mediu istoria plaiuri­
lor teleormănene se va găsi într-o permanentă împle­

70
 tire cu cea a statului muntean, pe aceste meleaguri
desfăşurîndu-se multe dintre luptele purtate de
Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi,
Mihai Viteazul pentru apărarea independenţei şi su­
veranităţii ţării ; aici se va dezvolta una dintre cele
mai vechi aşezări urbane ale Ţării Româneşti, se vor
construi cetăţi de apărare a frontierei sudice a statu­
lui şi tot aici vor avea loc importante mişcări sociale
în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea ; totodată, din
spaţiul teleormănean se vor ridica cîţiva mari dregă­
tori antrenaţi în luptele politice de la sfîrşitul seco­
lului al XVIII-lea. Ca pe tot pămîntul românesc, şi
în Teleorman se vor înălţa ctitorii ale domnitorilor
sau boierilor, unele dintre acestea autentice monu­
mente de arhitectură medievală.
Numele Teleorman, definind mai mult ca sigur şi
judeţul, este pentru prima dată întîlnit într-un docu­
ment de la Vlad Dracul (1436—1442 ; 1443—1447), din
14 mai 1441, aşa cum reiese din Documenta Romaniae
Historica, prin care se întăreau mănăstirii Glavacioc
din judeţul Argeş mai multe proprietăţi şi anume :
„...la Neajlov ocina lui Berilă şi în Buteşti ocina lui
Micul al lui Bianco şi în Teleorman, Mirceşti, care a
daţ-o Radu banul...".
Dufiă_această dată. apar consemnate în documente
tot mai milita loralit^ţi dÎQ Teleorman caZlotCŞtLfazi
sat flf.gfimţaŢ 'î nglobat la .satul Tafară^tn de dos), în
aiul sat yoîeimda.j £& anul 146& ; .dVionctri fa^i fieri oaş-
tea), Ngaciuleşii şi m-ulta altele la sfîrşitul secolului al
XV-lea şi In rr putui veacului următor.
înainte însă de prima atestare a judeţului şi a nu­
melui Teleorman, care de fapt consacra o stare de
fapt mult mai veche, este cert că cel puţin două lo­
calităţi din judeţ fiinţau de la mijlocul secolului al

71
XlV-lea sau chiar dinainte : Roşiori de Vede şi Zim-
nicea. Informaţiile ne sînt furnizate de doi pelerini
germani — Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstădt —
călători prin Ţara Românească la întoarcerea lor din
Orient. Prezenţi în Muntenia în anul 1385, pelerinii
relatează că trecînd de la Şistov au găsit în Ţara Ro­
mânească un oraş cu nume similar celui din Bulgaria,
ei referindu-se deci la Zimnicea, cunoscută în acea
perioadă sub denumirea de „Podul Şistovului“ (aşa
cum Turnu era numit şi „Nicopolul Mic“) ; de ase­
menea, pelerinii amintesc şi de Roşiorii de Vede, no­
tat sub numele de Russnart.
Cam în aceeaşi perioadă, în partea de sud a jude­
ţului se construia cetatea de la Frumoasa, destinată
ca, împreună cu cetăţile de la Giurgiu şi Turnu, să
formeze o linie de rezistenţă antiotomană.
Cetatea se găseşte la marginea de sud a comunei,
pe o înălţime de circa 80 m faţă de nivelul mării şi
30 m comparativ cu lunca Vedei. Ea era formată din
valuri şi şanţuri de pămînt cu trăsături aparte : trei
rînduri de valuri şi două şanţuri amenajate concen­
tric, în aşa fel încît „de la forma trapezoidală a valu­
lui de margine se trece la un dreptunghi alcătuit de
valul mijlociu şi apoi la un nucleu pătrat (palisada
centrală de pămînt şi lemn)“. Este ceea ce demonstra
în 1965 N. Constantinescu. Suprafaţa cetăţii atingea
2,5 ha, din care circa 10 % revenea palisadei din mij­
locul fortificaţiei ; ea era orientată în direcţia nord-
sud şi apărată de valuri de pămînt masive şi înalte
(circa 1—1,80 m).
în istoriografia noastră au avut loc mai multe dis­
cuţii referitoare la originea cetăţii de la Frumoasa.
Primele cercetări le-a efectuat în anul 1863 Cezar
Bolliac, care o consideră cetate preromană, punct de
vedere susţinut, o perioadă, şi de Grigore Tocilescu.

72
Acesta din urmă, peste cîţiva ani, îşi schimbă punctul
de vedere, opinînd că fortificaţia de la Frumoasa este
de fapt un castellum roman amplasat pe drumul ce
ducea de la Zimnicea, prin Frumoasa — Alexandria —
Roşiori de Vede, spre Carpaţi şi apoi spre Rîşnov.
Aceeaşi opinie au susţinut-o şi V. Christescu, Dumi­
tru Tudor, Dinu V. Rosetti, G. Cantacuzino. Cercetări
ulterioare au stabilit însă, pe baza studierii atente a
ceramicii, că cetatea a fost ridicată în timpul lui Mir-
cea cel Bătrîn, construcţia ei înscriindu-se în efortul
făcut de voievod pentru a apăra hotarul sudic expus
atacurilor otomane.
La sfîrşitul secolului al XlV-lea, meleagurile tele-
ormănene au fost martorele luptelor purtate de Mir-
cea cel Bătrîn cu forţele otomane invadatoare, unii
cercetători avansînd ideea că încă neprecizata loca­
litate Rovine, unde a avut loc marea încleştare din
10 octombrie 1394 între oastea Ţării Româneşti şi Ba-
iazid I Ilderim (1389—1402), ar putea să se găsească pe
teritoriul judeţului Teleorman, dacă se admite ideea că
sultanul a trecut în Muntenia pe la Nicopole. Un do­
cument otoman descoperit relativ recent, în care este
indicat traseul urmat de armata Porţii, intrată în ţară
pe la Turnu Severin, determină însă să se presupună
că marea bătălie de la Rovine s-ar fi desfăşurat un­
deva în preajma Craiovei. Făcînd abstracţie de discu­
ţiile pe marginea localizării Rovinelor, cert este că în
Teleorman au avut loc ciocniri între oştenii lui Mircea
cel Bătrîn şi otomani, mai ales că în judeţ se găsea
importanta cetate de la Turnu, ocupată de turci, pro­
babil după lupta nefericită de la Nicopole (25 septem­
brie 1396), cînd forţele cruciaţilor, alături de care se
afla şi Mircea cel Bătrîn, au fost decimate de Ba-
iazid I. Cetatea Turnu căzuse în mîna otomanilor după
grele lupte, deoarece aceştia, la scurt timp după ocu­

73
parea ei, sînt nevoiţi să o „înnoiască", aşa cum men­
ţionează o inscripţie clătind din anii 1397—1398 : „S-a
înnoit această cetate Holăvnic în timpul împăratu­
lui Ildirim Baiazid...“. Denumirea de Holăvnic nu
trebuie să. surprindă, deoarece, ea a mai fost întîlnită
pentru a desemna Turnu, apărînd şi într-un raport al
lui Ioan Ocieski, sol polon la Poartă, care la 19 martie
1531 aminteşte de „Turrim Thurcerum, Holewnyk...".
Probabil că în jurul anului 1399, cetatea de la Turnu
se găsea însă, din nou, în componenţa Ţării Româ­
neşti, ca urmare a victoriilor obţinute de Mircea cel
Bătrîn în confruntările cu otomanii, după anii
1396—1397.
Cetatea va fi pierdută în al doilea deceniu al seco­
lului al XV-lea, cînd Mahomed I (1413—1421) reia
ofensiva împotriva Ţării Româneşti ; cu această oca­
zie Turnu, alături de Giurgiu, va fi transformată în
raia, statut pe care amîndouă aşezările aveau să-l su­
porte, cu mici întreruperi în vremea lui Vlad Ţepeş
şi Mihai Viteazul, pînă în anul 1829.
în anul 1445, după eşecul armatei cruciate la Varna
(10 noiembrie 1444), flota burgundă, comandată de
Walerand de Wavrin, împreună cu o escadră pa­
pală, pătrunse pe Dunăre, au atacat Silistra, Turtu-
caia, Giurgiu şi Turnu, cetatea Turnu rezistînd însă
atacurilor, ceea ce demonstrează existenţa unor pu­
ternice fortificaţii (Giurgiu va fi ocupat de burgunzi).
în timpul domniei lui Vlad Ţepeş (1448; 1456 —
1462 ; 1476), fiul lui Vlad Dracul şi nepotul lui Mir­
cea cel Bătrîn, personalitate remarcabilă a istoriei na­
ţionale, partea de sud a judeţului Teleorman avea să
cunoască, din nou, freamătul luptelor pentru apă­
rarea independenţei ţării.
în 1462, după ce a refuzat să plătească tributul în
ultimii trei ani, Vlad Ţepeş a atacat tot malul drept

74
al Dunării, de la Rahova pînă la gurile fluviului, pro­
vocând mari pagube materiale şi umane otomanilor,
evenimente relatate personal de voievod într-o scri­
soare adresată regelui Ungariei, Matei Corvin
(1458—1490). Cu ocazia acestei expediţii, trupele
domnitorului au eliberat, probabil, pentru scurt timp,
şi cetatea Tumu. Forţele Porţii vor reocupa însă ce­
tatea, o parte a armatei cu care Mahomed al II-lea,
cuceritorul Constantinopolului (1451—1481), a între­
prins expediţia împotriva Ţării Româneşti trecînd
Dunărea pe la Tumu, unde, la 4 iunie 1462, s-a desfă­
şurat prima ciocnire între invadatori şi trupele lui
Vlad Ţepeş ; domnitorul, copleşit de superioritatea
numerică a adversarilor săi, s-a văzut nevoit să se
retragă spre Tîrgovişte.
In timpul lui Radu de la Afumaţi (1522—1529, cu
intermitenţe), plaiurile teleormănene sînt iarăşi mar­
tore ale încleştărilor pentru apărarea independenţei
Ţării Româneşti. La Ştefeni (sat, comuna Mereni) are
loc, în intervalul ianuarie-martie 1522, unul dintre
primele 20 de „războaie" ale voievodului ; de aseme­
nea, o altă luptă, cea de la Alimăneşti, pe Teleorman,
este consemnată pe piatra de mormînt a lui Radu de
la Afumaţi.
Epopeea luptelor pentru salvgardarea independen­
ţei Ţării Româneşti din timpul lui Mihai Viteazul
(1593—1601) — „întruchiparea eroismului, izvor de
putere, încredere şi speranţă pentru poporul româ­
nesc", cum l-a caracterizat Constantin C. Giurescu pe
marele voievod — s-a desfăşurat, de asemenea, în
multe locuri din judeţul Teleorman.
După declanşarea acţiunii armate din Bucureşti, la
13 noiembrie 1594, Mihai loveşte garnizoanele Porţii
de pe linia Dunării, în cursul acţiunilor din decembrie
1594 — ianuarie 1595 cetatea Turnu fiind eliberată de

75
sub ocupaţia otomană. In iunie 1595, cu două luni
înaintea glorioasei bătălii de la Călugăreni (13/23 au­
gust), atacînd Tumu, reocupat între timp de turci,
Mihai Viteazul are o nouă bătălie cu otomanii la Atîr-
naţi (azi Cernetu, comuna Mîrzăneşti). In anul 1596
se desfăşoară alte confruntări între oastea Ţării
Româneşti şi forţele otomane, unele dintre acestea
purtîndu-se pe teritoriul judeţului (în octombrie, vo­
ievodul atacă, din nou, Turnu). Tradiţia locală a păs­
trat amintirea faptelor de arme petrecute în Teleor­
man, denumirea unor localităţi fiind pusă în directă
legătură cu respectivele evenimente. Astfel, numele
satului Gresia ar veni de la pietrele folosite de oşte­
nii lui Mihai Viteazul la ascuţitul săbiilor, iar denu­
mirea comunei Scrioaştea ar proveni de la faptul că
în această localitate voievodul şi-ar fi numărat şi
„scris“ oastea (mai probabil aici au avut loc înrolări
de noi contingente).
Şi cîte legende, cîte povestiri s-au tot transmis,
nobilă ştafetă din generaţie în generaţie, pînă astăzi.
în secolul al XVII-lea, şi pe meleagurile Teleorma­
nului se înregistrează mişcări sociale. Roşiorii din
Ruşii de Vede (unde încă din secolul al XV-lea exista
o aşezare de călăraşi ce foloseau ocina oraşului, pro­
prietate domnească, şi se bucurau de anumite privi­
legii) împreună cu cei din Gherghiţa şi Ploieşti se răs­
coală în anii 1623—1624, în vremea domniei lui Ale­
xandru Coconul (1623—1627), fiind înfrînţi în lupta
de la Măneşti.
La marea răscoală populară a seimenilor, doroban­
ţilor, roşiorilor, cărora li s-au alăturat orăşenii săraci
şi ţărănimea, mişcare izbucnită în februarie 1655, au
participat şi călăraşii din Ruşii de Vede, precum şi ţă­
ranii din judeţ ; după înfrîngerea răsculaţilor de la

76
Şoplea, din 26 iunie 1655, mai sînt semnalate, în au­
gust, noi mişcări' la Ruşii de Vede.
în secolul al XVII-lea, informaţii în legătură cu
zona Teleormanului şi, mai ales, cu cetatea Turnu ne
furnizează Petru Bogdan Baksic, episcop de Gallipoli
şi călător în Ţara Românească. La 9 ianuarie 1640,
din Nicopole, el scrie, referindu-se la Turnu şi la te­
ritoriul înconjurător : ,,De cealaltă parte a Dunării
se află o cetate puternică bine păzită şi întrînsa se
păstrează proviziile pentru soldaţi. Această cetate se
află în Ţara Românească, dar este stăpînită de turci ;
cam 6 mile de teritoriu al Ţării Româneşti în lung şi
în lat, poate şi mai mult sînt în întregime ale turcilor
şi acolo ei ţin vite mari, bivoli, oi etc. în privinţa bo­
găţiilor, locul nu este cu nimic mai prejos decît alte
ţinuturi din Bulgaria ; dimpotrivă le întrece în toate
privinţele fiind aşezat pe malul Dunării".
Evlia Celebi (1611—1684), spahiu în garda sultanu­
lui Murad al II-lea (1623—1640), prezent şi el pe pă­
mântul românesc în timpul expediţiei otomane menită
să înăbuşe ridicarea la luptă pentru apăirarea inde­
pendenţei, declanşată în septembrie 1659 de către
Radu Mihnea al II-lea (1658—1659), şi revenit ca sim­
plu călător după 1666, în relatările sale, referindu-se
la judeţul Teleorman, îl consideră un „ţinut înflori­
tor". Tot el face o scurtă descriere a Turnului, din care
reţinem: „Cetate mică, de jur-împrejur doar 500 de
paşi ; în afara ei sultanul Mehmed I (1413—1421) a
întemeiat un oraş înconjurat cu un zid trainic de pă-
mînt. El a pus să se facă două porţi : una se deschide
spre răsărit, iar cealaltă spre malul Dunării, încît
această cetate Turnu a rămas la mijloc ca o cetate in­
terioară. Ca şi turnul de la Galata are un turn ro­
tund, zidit cu măiestrie şi acoperit cu şindrilă, iar

77
vîrful său are formă de boltă. In ea nu se află alt­
ceva decît păzitori, hambare şi muniţii. în partea de
răsărit, în faţa unei porţi mici de fier, se află un pod
atîmat."
Din Teleorman s-a ridicat în secolul al XVII-lea şi
familia boierească a Bălăcenilor, ce-şi avea „temeiul"
în comuna Bălăci. O cronică munteană, referindu-se
la aga Constantin Bălăceanu, face următoarea carac­
terizare acestei vechi şi puternice familii boiereşti :
„ ...Bălăcenii totdeauna îşi întindea mintea după nişte
păreri nebuneşti, adică după vitejii".
Pe Bălăceni, boieri foarte bogaţi, cu mari proprie­
tăţi în Bucureşti, în apropierea Curţii Domneşti
(Curtea Veche de azi), tradiţia populară îi consideră
contemporani cu însăşi întemeierea Bucureştilor. Tot
tradiţia consemnează intenţia Bălăcenilor, în special a
ginerelui lui Şerban Cantacuzino (1678—1688), aga
Constantin Bălăceanu, ce urmărea, după moartea so­
crului său, să devină domn, de a muta capitala Ţării
Româneşti la Bălăci.
în urma cercetărilor lui N. Stoicescu aflăm că pri­
mul membru al familiei care ajunge mare dregător
este Badea Bălăceanu, zis şi Uşurelu, fiul lui Barbu
logofătul din Bălăci şi al Simei. El a avut o lungă ca­
rieră politică începută în vremea lui Matei Basarab
(1632—1654), fiind întîlnit ca postelnic al doilea în
anul 1653. în acelaşi an, domnitorul îl trimite în Tran­
silvania, la Gheorghe Râkoczi al II-lea (1648—1660),
aliatul voievodului, pentru a-i solicita sprijinul în
vederea iminentei ciocniri cu Vasile Lupu (1634 —
1653) ; lupta s-a desfăşurat la Finta, la 17/27 mai 1653,
Matei Basarab obţinînd o strălucită victorie.
în anii ce au urmat, Badea Bălăceanu a urcat ne­
întrerupt treptele ierarhiei feudale, fiind, rînd pe
rînd, vătaf de aprozi, mare postelnic, agă, mare slu-

78
ger, mare serdar, mare clucer, iar între anii 1678 —
1687, mare vornic. în 1678, pînă la venirea în ţară a
noului domn Şerban Cantacuzino a îndeplinit funcţia
de ispravnic-caimacam al acestuia, în mai multe rîn-
duri fiind şi ispravnic al scaunului domnesc în lipsa
lui Şerban Cantacuzino ; a murit înainte de 14 august
1687, probabil în funcţia de mare vornic, fiind înmor-
mîntat la Biserica Mitropoliei din Bucureşti.
Supranumele de Uşurelu l-a căpătat în anul 1655,
cînd Constantin Şerban Basarab (1654—1658), la ru­
gămintea marelui postelnic Constantin Cantacuzino, a
intervenit pe lîngă domnul Moldovei, Gheorghe Şte­
fan (1653—1658), cerîndu-i să cruţe viaţa lui Toma
şi Iordache Cantacuzino, fraţii marelui postelnic, foşti
sfetnici apropiaţi ai lui Vasile Lupu. Badea Bălă-
ceanu, trimisul lui Constantin Şerban Basarab, s-a re­
marcat atunci, după cum arată Ion Neculce, par-
curgînd distanţa dintre Bucureşti şi Iaşi într-o zi şi o
noapte, performanţă deosebită la vremea respectivă,
cei doi Cantacuzini fiind astfel salvaţi.
Badea Bălăceanu este ctitorul bisericii Sf. Dumitru
din Bucureşti (biserica Bălăceanu), construită în ju­
rul anului 1650, iniţial din lemn şi refăcută la mijlo­
cul secolului al XVIII-lea din piatră de către Sava lo­
gofătul de vistierie ; lăcaşul era cunoscut şi sub nu­
mele de „biserica de jurămînt“, întrucît aici jurau,
înainte de judecată, martorii.
Un frate a lui Badea, Pătraşco Bălăceanu, căsăto­
rit cu Chera din Doiceşti-Dîmboviţa, a îndeplinit di­
ferite funcţii ca postelnic, clucer de pivniţă, paharnic,
mare şetrar, mare sluger ; el a decedat în anul 1670,
fiind înmormîntat, ca şi fratele său, la Mitropolia din
Bucureşti. Unul din fiii lui Pătraşco, Barbu Bălă­
ceanu, va fi executat, împreună cu alţi mari boieri,
din porunca lui Nicolae Mavrocordat (1715—1716 ;

79
 1719—1730), primul domn fanariot din Ţara Româ­
nească, întrucît sprijinise acţiunile armatelor habs-
burgice împotriva Porţii. Semnificativ e faptul că
Bălăcenii din secolele XVIII şi XIX, printre care ma­
rele ban Constantin Bălăceanu şi luptătorul paşoptist,
unionist şi diplomatul de după 1859, Ioan Bălăceanu,
sînt, după cum indică I. Ionaşcu, descendenţii Bălăce-
nilor din veacul al XVII-lea pe linia lui Pătraşco.
Constantin Bălăceanu, fiul lui Badea zis Uşurelu,
agă între anii 1682—1688, ginerele lui Şerban Can-
tacuzino, va fi implicat în luptele politice de după
moartea socrului său. Aga Constantin Bălăceanu a fă­
cut parte din delegaţia formată din Iordache Canta-
cuzino, fratele domnitorului, Şerban Cantacuzino,
nepotul de frate al voievodului, şi căpitanul Şerban
Vlădescu, care la 12 octombrie pleca spre Viena pen­
tru a prezenta împăratului Leopold I (1658—1705)
declaraţia de supunere a lui Şerban Cantacuzino.
Amănunte în acest sens pun la îndemînă cercetă­
torii Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait. Delegaţia
nu şi-a mai putut îndeplini misiunea, întrucît cu
puţin înainte de a ajunge la Viena, un curier tri­
mis special le-a adus vestea morţii lui Şerban
Cantacuzino şi urcarea pe tronul Ţării Româ­
neşti a lui Constantin Brîncoveanu (1688—1714),
noul domnitor fiind, spre deosebire de unchiul său,
un adversar al alianţei cu Imperiul Habsburgic. Aga
Constantin Bălăceanu nu s-a mai întors în ţară, com-
plotînd cu Doamna Maria, văduva lui Şerban Canta­
cuzino, şi cu alţi boieri împotriva lui Constantin Brîn­
coveanu. Emigranţii aveau sprijinul lui Leopold I,
care l-ar fi dorit domn pe Gheorghe, nevîrstnicul fiu
al răposatului voievod, întrucît în aceste condiţii toată
puterea ar fi avut-o aga Constantin Bălăceanu, adept
convins al alianţei cu Viena. Ajuns colonel în armata

80
habsburgică şi devenit baron al Imperiului, Constan­
tin Bălăceanu va fi unul din iniţiatorii intervenţiei
armatelor austriece în Ţara Românească. înfruntarea
decisivă dintre Constantin Brîncoveanu, sprijinit de
unităţi otomane, şi de curuţii lui Emerich Thokoly,
va avea loc la 11 august 1690, la Zărneşti, bătălie cîş-
tigată de armata Ţării Româneşti, aga Constantin Bă­
lăceanu căzînd pe cîmpul de luptă.
Revenit în Bucureşti, după cum arată Const. C.
Giurescu, Constantin Brîncoveanu confiscă averea
lui Constantin Bălăceanu, dovedit „hiclean“, şi-i dă-
rîmă casele pe care acesta le stăpînea în vecinătatea
Curţii Domneşti ; pe locul lor, voievodul ridică hanul
Constantin Vodă, una dintre cele mai mari construc­
ţii cu asemenea destinaţie din Capitală, clădire ampli­
ficată la sfîrşitul secolului al XVIII-lea de către Avra-
mie, patriarhul Ierusalimului ; hanul, afectat în tim­
pul marelui incendiu din 23 martie (st. v.) 1847, va fi
demolat în anul 1860, pe locul său construindu-se,
între anii 1894—1900, Palatul Poştei, actualmente
Muzeul de istorie al R.S. România.
Aga Constantin Bălăceanu este ctitorul bisericii şi
al caselor boiereşti din Bălăci. Edificiul, de plan drept­
unghiular, cu absidă poligonală decroşată, cu turn-
clopotniţă pe pronaos şi pridvor deschis pe latura
vestică, a fost ridicat în jurul anului 1684 şi tencuit
şi zugrăvit în anul 1825, de către marele ban Constan­
tin Bălăceanu, împreună cu fiii săi ; la acea dată s-a
pus şi pisania.
Tot în legătură cu luptele politice de la începutul
domniei lui Constantin Brîncoveanu, Const. C. Giu­
rescu evidenţia că la Ruşii de Vede a fost executat
în anul 1693 Preda Prooroceanul care, împreună cu
Staicu Bucşanu paharnicul din Merişani, complotase
împotriva lui Constantin Brîncoveanu. Staicu pahar­

81
nicul din Merişani — mare pitar, mare jitnicer, mare
serdar, caimacam al lui Gheorghe Duca în 1675, mare
paharnic, ispravnic al Scaunului Bucureştilor, unul
din „marii intriganţi ai epocii", cum îl caracterizează
Nicoale Stoicescu — după numirea lui Şerban Can-
tacuzino ca domn în Ţara Românească, a pribegit în
Transilvania şi apoi în Moldova, unde împreună cu
Constantin Cantemir (1685—1693) a complotat con­
tra lui Brîncoveanu ; trimis de Cantemir la Poartă
pentru a cere mazilirea voievodului Ţării Româneşti,
a fost predat, alături de Preda Prooroceanul, lui Brîn­
coveanu, care i-a condamnat şi executat, pe Staicu în
Bucureşti, iar pe Preda la Ruşii de Vede.
In judeţul Teleorman există şi în prezent cîteva
ctitorii ridicate în cursul secolelor XVII—X IX, intrate
în patrimoniul istoric şi cultural.
In satul Coşoteni (comuna Vedea), Matei Basarab,
împreună cu rudele sale Diicu Buicescu şi Drăguşin
Deleanu, mare paharnic, a refăcut, nu se ştie în
ce măsură, o mai veche ctitorie a familiei voievodu­
lui. Diicu Buicescu, fiul lui Ioan din Buiceşti şi al
Măriei, probabil verişoara Stancăi, mama lui Matei
Basarab, a îndeplinit mari dregătorii în vremea dom­
niei unchiului său, care după moartea lui Mateiaş
l-ar fi dorit urmaşul său la tron ; mare spătar între
anii 1645—1654, comandant al oastei în timpul bătă­
liei de la Finta, Diicu a intrat în conflict cu succeso­
rul lui Matei Basarab, Constantin Şerban Basarab, şi
a pierit ucis de către Radu Mihnea al III-lea în anul
1659. Drăguşin Deleanu, altă rudă a lui Matei Basa­
rab, a îndeplinit dregătonii e de mare armaş, mare
paharnic, mare sluger pînă la decesul survenit în anul
1650.
Pisania lăcaşului de la Coşoteni consemnează :
„Această... mănăstire anume Drăgăneşti... Io Mateiu

82
Băsărabu, cu mila lui Dumnezeu, domn şi voievod a
toată Ţara Românească şi ştiindu dă ctitoriia noas­
tră despre mumă-me şi văzînd-o veche şi stricată,
rădecatu-o-am den temei, însă den preună cu rudele
noastre ce ni se trag despre mumă-me jupan Diicu
marele spătar şi jupan Drăguşan marele paharnic..
Lăcaşul a devenit, în anul 1708, după construirea
mănăstirii Văcăreşti, metoh al acesteia. Cutremurele
din anii 1802 şi 1838 au provocat însemnate pagube
monumentului, care s-a degradat treptat. El are pla­
nul triconc, cu o singură turlă pe naos ; în interior
se mai păstrează urmele picturii din secolul al
XVII-lea.
O altă ctitorie de care se leagă şi nenumărate le­
gende, datînd din veacul al XVII-lea, se găseşte în
satul Dudu (comuna Plopii-Slăviteşti) şi aparţine lui
Dragomir, mare vornic (a îndeplinit şi dregătoriile de
mare armaş, mare clucer, mare ban), unul din cei mai
credincioşi boieri ai lui Matei Basarab, cum este
caracterizat de N. Stoieescu.
Pisania lăcaşului consemnează : „...rădicat-am şi
am zidit această... mănăstire den temelie de piatră,
lîngă apa Oltului, la locul ce se chiamă Alunişi... în
zilele bunului şi prea luminatului domn Io Mathei
Băsărab voievod cu truda şi osteneala smeritului...
jupan Dragomir vel vornic i jupaniţa Elena ca să fie
pomeană în veci dumnealor şi părinţilor dumnealor
mii. Pis mesiţa mai, 2 dni, vă leat 7256 (1648). Pis
Pic°nţea logofăt." Edificiul are plan triconc, cu o fru­
moasă d^oraţie, şi era apărat de un zid de incintă şi
un turn, degradate cu timpul.
Printre alte ctitorii existente în judeţul Teleorman
se impune memoriei şi cea din Brînceni, construită la
mijlocul secolului al X lX -lea de către maiorul Mişa
Anastasievici, sîrb de origine, care a venit în Ţara

83
Românească şi a reuşit să strîngă o mare avere, cum-
părînd, în decembrie 1844, moşiile Brînceni, Bujo-
reanca şi Smîrdioasa din judeţul Teleorman ; el deţi­
nea, în acelaşi timp, şi monopolul sării în Peninsula
Balcanică (aşa cum arată Const. C. Giurescu în Con­
tribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei
române pînă la 1848). Ctitoria maiorului Mişa Anas-
tasievici de la Brînceni a fost pictată, de către
Gheorghe Tattarescu.
La Ciolăneşti, sat ce a aparţinut marelui ban Mareş
Băjescu, s-a construit la sfîrşitul secolului al XVII-
lea o mănăstire, ruinată la sfîrşitul secolului trecut.
Şi alte ctitorii aflate în judeţ suit citate de cercetă­
rile lui N. Stoicescu : cea din Beciu (sat, comuna
Plopii-Slăviteşti), datînd din anul 1795, cea de la
Merişani (sat, comuna Băbăiţa), construită de Barbu
Merişanu la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, din Pura-
nii de Sus (sat, comuna Siliştea), ridicată între anii
1800—1810, din Sîrbenii de Jos, construită din lemn
în anul 1778, refăcută în 1848, pictată în anii 1849—
1850 şi refăcută în anul 1911, din Orbească de Sus,
construită în anii 1757—1760. La Ţigăneşti exista în
secolul al XVIII-lea o mănăstire datînd dinaintea
anului 1766 ; biserica mare a mănăstirii a fost con­
struită în 1812 de către marele ban Radu Golescu
împreună cu Dositei, arhimandritul de la Căldăru-
şani, şi cu Gheorghe Florescu ; pictura datează din
anii 1853, 1880 şi 1895. în sfîrşit, în comunele Bujo-
reni şi Sfinţeşti se găsesc două lăcaşuri de lemn aduse
din zona de munte a Ţării Româneşti.
Documentele indică faptul că în Ruşii de Vede
exista, în anul 1780, un dascăl plătit de stat pentru
şcoala din localitate.
Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimi-
rescu, a avut ecou şi pe teritoriul judeţului Teleor­

84
man, unde încă din anul 1819 se semnalaseră mişcări
ţărăneşti îndreptate împotriva exploatării feudale.
Astfel, sublinia V. A. Urechia, ţăranii din Piatra au
refuzat să mai lucreze pe moşia proprietarului, dom­
nitorul Alexandru Suţu (1818— 1821) hotărînd pe­
depsirea aspră a ţăranilor, cu bătaie şi „trecerea prin
tîrg“, aceştia fiind obligaţi să-şi strige „vina“. In
timpul acţiunilor revoluţionare din primăvara anului
1821, mulţi ţărani de pe valea Călmăţuiului s-au înro­
lat în rîndurile pandurilor ; în acelaşi timp, clăcaşii
din Merişani, ca şi din alte localităţi, atacă conacele
proprietarilor, iar sătenii din Săceni părăsesc moşia
boierească.
La Zimnicea, Alexandru Ipsilanti, conducătorul
Eteriei, avea de mai multă vreme un agent secret în
persoana lui Panu Hagi Hristu, a cărui misiune consta
în a se informa asupra mişcărilor comandanţilor oto­
mani de la Turnu, Giurgiu, Nicopole, Şistov şi alte
cetăţi de pe malul Dunării. Asupra acestui aspect
insistă cercetarea lui Mircea T. Radu.
La 10 aprilie 1821, în ziua de Paşti, otomanii au
atacat Ruşii de Vede, ceea ce l-a determinat pe Tudor
Vladimirescu să ordone mutarea organizată a sate­
lor de pe malul Dunării, în special din judeţele Teleor­
man şi Vlaşca, mai în interior. Tot în aprilie 1821,
caimacamii lui Scarlat Callimachi, noul domn numit
de Poartă, au încercat ca, împreună cu un detaşament
otoman, să instaleze un ispravnic favorabil lor în
judeţul Teleorman, acţiune zădărnicită de locuitorii
din Ruşii de Vede, care s-au opus cu armele, în lupta
ce a avut loc căzînd însuşi comandantul detaşamen­
tului otoman.
Demn de menţionat este, de asemenea, faptul că
ispravnicii din Teleorman, credincioşi lui Tudor

85
Vladimirescu, nu s-au grăbit să dea curs cererii lui
Iordache Olimpiotul ca toţi căpitanii poştelor din
judeţ, împreună cu surugiii, caii şi căruţele să-i fie
trimişi la Găieşti.
Prezenţi în tot cursul evului mediu alături de dom­
nitorii şi voievozii care luptaseră pentru apărarea
independenţei ţării, teleormănenii s-au aflat lîngă
Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei de la 1821,
care, cu toate că a fost înfrîntă de trupele străine in-
tervenţioniste, a însemnat un moment de răscruce
în istoria naţională.
Odată cu revoluţia de la 1821, ţările române intrau
într-o nouă epocă a dezvoltării lor istorice, epoca
modernă.
înainte de a trece la capitolul următor, să ne mai
oprim o clipă. Să încercăm o scurtă descriere a ju­
deţului aşa cum arăta el la sfîrşitul deceniului al
doilea şi începutul celui de-al treilea deceniu al seco­
lului trecut.
In 1830 vedea lumina tiparului în Bucureşti cartea
dr. Constantin Caracaş, scrisă în greceşte şi intitu­
lată Topografia Ţării Româneşti şi observaţiuni an­
tropologice privitoare la sănătatea şi bolile locuitori­
lor ei. Autorul, reputat medic al timpului, făcea în
paginile lucrării sale şi o scurtă descriere a fiecărui
judeţ al ţării şi a localităţilor mai importante, înce-
pînd cu reşedinţa isprăvnieiei.
Redăm în continuare fragmentul referitor la ju­
deţul Teleorman, aşa cum apare el prezentat în lucra­
rea lui Pompei Samarian, O veche m onografie sani­
tară a Munteniei, de dr. Constantin Caracaş, tipărită
în Bucureşti, în anul 1937. (Scrierea lui Pompei Sama­
rian reprezintă o lucrare de referinţă, deoarece din
cartea dr. C. Caracaş nu se mai păstrează azi decît

86
foarte puţine exemplare ; în plus ea nu a fost tradusă,
cu excepţia părţilor conţinute în volumul lui Sa-
marian).
Referindu-se la Teleorman, dr. Constantin Caracaş
scria : „Acest judeţ situat la sud, este fertil şi înzes­
trat cu multe daruri naturale. Se mărgineşte spre
nord cu judeţele Argeş şi Muscel... Se compune din
cîmpii care se întind cale de mai multe ceasuri
spre Dunăre, din coaste şi păduri, cu bogate păşuni şi
cîmpii între ele. Este unul dintre cele mai fertile ale
Daciei. Cea mai mare parte este străbătută de nul
Vedea, Teleormanul, Urlui şi alte rîuleţe. Numai par­
tea dinspre sud nu are ape, dar acolo se servesc
oamenii pentru trebuinţele lor de puţuri foarte
adinei. La marginile judeţului se formează de un braţ
al Dunării bălţi mari şi curate, mai ales balta Zim-
nicea. Clima este temperată şi sănătoasă, afară de
cîteva locuri, pe marginea rîurilor, unde se strică
atmosfera din cauza inundaţiilor.
Cu toate că este fertil, acest judeţ nu este destul de
populat relativ cu întinderea : cea mai mare parte
este pustie şi servă numai la creşterea vitelor şi a
renumitelor oi ţigăi. Tot judeţul numără 137 de sate
cu 65 000 locuitori, care sînt robuşti, cu faţa rumenă,
însă mai sălbatici în privinţa caracterului, decît cei
din alte judeţe şi, mai ales, decît cei despre sud. în
schimb sînt muncitori şi se ocupă cu plugăria, creşte­
rea de vite, creşterea albinelor şi pescuitul.
Prefecţii au reşedinţa în Ruşii de Vede, singurul
oraş al judeţului. Situat într-o cîmpie spre sud, pe
malul sting al rîului Vedea, numără aproape 400 de
case, dintre care vreo cîteva boiereşti, două biserici
şi aproape 2 000 de locuitori. Are ape foarte bune, aer
curat şi sănătos. Trebuie notat şi marele sat Zimni-
cea, situat pe coasta frumoasă a unui braţ al Dunării'1.

87
 T E L E O R M A N U L IN EP O C A M O D ER N A

La puţin timp după revoluţia de la 1821, condusă

de Tudor Vladimirescu, considerată de majoritatea
istoricilor drept debutul epocii moderne în istoria
României-, în aprilie 1828 izbucneşte un nou război
ruso-turc, operaţiunile militare desfăşurîndu-se în
Balcani, în Transcaucazia şi, parte, pe teritoriul Ţării
Româneşti, de-a lungul Dunării. La lupte au luat
parte şi unităţi de panduri români, în rîndurile aces­
tora numărîndu-se teleormănenii înrolaţi în detaşa­
mentele de panduri organizate de către generalul
Pavel Kiseleff, în anul 1829, a căror misiune consta
în paza Zimnicei şi a regiunii înconjurătoare. Ciocniri
puternice au avut loc, de asemenea, în zona cetăţii
Turnu, aflată încă în stăpînirea otomană.
După un an şi jumătate de lupte înverşunate pe
toate fronturile, iniţiativa militară a revenit armate­
lor ţariste, Poarta văzîndu-se obligată să ceară pace,
încheiată la Adrianopol, la 2/14 septembrie 1829.
Tratatul de pace de la Adrianopol se referea şi la
situaţia ţărilor române, prevăzînd, printre altele,
autonomia administrativă, numirea domnilor pe viaţă,
libertatea comerţului exterior al Moldovei şi Ţării
Româneşti (abolirea monopolului otoman), liberta­
tea navigaţiei pe Dunăre, retrocedarea celor trei
cetăţi (Brăila, Giurgiu şi Turnu, cu teritoriul lor
înconjurător) de pe malul stîng al Dunării etc.
Abolirea monopolului otoman, îngrădirea interven­
ţiei Porţii în treburile interne ale ţărilor române şi’
libertatea navigaţiei pe Dunăre au reprezentat fac­
tori esenţiali ce au favorizat intensificarea dezvoltă-'

88
rii capitaliste a Principatelor şi au condus la moder­
nizarea instituţiilor şi vieţii sociale a Moldovei şi Ţării
Româneşti.
Rapida dezvoltare economică de după revoluţia de
la 1821 şi, mai ales, după pacea de la Adrianopol, este
sesizată şi în judeţul Teleorman, unde catagrafia din
1831 indica 576 de patentări (meşteşugari şi negus­
tori), numărul acestora (după cum indica Vladimir
Diculescu) ridicîndu-se în 1835, deci după numai
patru ani, la 593.
Trebuie, de asemenea, consemnat că, după 1829, în
judeţul Teleorman aveau să se dezvolte şi două noi
oraşe, Alexandria şi Turnu Măgurele.
Cetatea Turnu, împreună cu hinterlandul său, reve­
nită după pacea de la Adrianopol Ţării Româneşti,
a fost iniţial inclusă în cuprinsul judeţului Olt, în
noul oraş Turnu Măgurele, Obşteasca Adunare hotă-
rînd la 21 decembrie 1835 mutarea reşedinţei judeţu­
lui Olt, aflată în momentul respectiv la Slatina. Din
monografia Anetei Chr. Milian reiese că slătinenii
s-au opus eu înverşunare mutării reşedinţei judeţului
la Turnu Măgurele, oraş construit din nou şi care
obţinuse dreptul să beneficieze, la fel ca şi Brăila şi
Giurgiu, de statutul celorlalte aşezări urbane din Ţara
Românească. De aceea, domnitorul Alexandru Dimi-
trie Ghica a emis, la 20 mai 1838, ofisul prin care
Turnu Măgurele era transferat judeţului Teleorman,
devenind reşedinţa acestuia.
Hotărîrea domnească a dus la unele modificări în
configuraţia judeţului Teleorman, o serie de sate
aflate în vestul şi nordul său fiind cedate judeţelor
Olt şi Argeş.
După 1829 se constată o mai accentuată dezvoltare
economică şi în judeţul Teleorman ; în deceniile patru
şi cinci ale secolului trecut încep să apară cîteva în­

89
treprinderi cu profil industrial ca Fabrica de testeme-
luri ţărăneşti de la Alexandria, Fabrica de postav de
la Brînceni, Fabrica de testemeluri ţărăneşti de la
Mavrodin, cărora li se adăugau fabricile pentru turte
de ceară şi cele de luminări de la Mavrodin şi Zim-
nicea.
Cu toate acestea, profilul de bază al judeţului îl
dădeau, în continuare, agricultura şi creşterea vitelor,
ţăranii fiind supuşi unei crunte exploatări. Respec­
tiva stare de fapt explică astfel ecoul ideilor revolu­
ţiei de la 1848 pe meleagurile teleormănene, ampla
participare a maselor la acţiunile revoluţionare din
vara şi toamna aceluiaşi an, precum şi mişcările ţără­
neşti anterioare petrecute în cuprinsul judeţului.
De altfel, în deceniul al cincilea al veacului XIX,
binecunoscutul haiduc Nicolae Grozea a fost o rea­
litate pentru Teleorman şi apoi a intrat în legendă.
După evadarea din ocna de la Telega, el şi-a găsit
iniţial adăpost în pădurea de lingă Tătărăştii de Sus,
unde a avut o primă ciocnire cu potera. De aici, la
24 februarie 1834, ceata lui Grozea ajunge lingă Dră-
găneşti-Vlaşca, unde va avea loc o nouă ciocnire cu
potera, lupta fiind pierdută de haiduci ; Grozea, ră­
nit, va fi ucis lingă doi stejari ce de atunci poartă nu­
mele de „Tufanii Grozei". Documentele adunate de
harnicii cercetători teleormăneni arată că mulţi ţă­
rani din Teleorman au fost alături de haiducii Badea
Hoţul, Dobra, Tiţă Dudea sau Ioniţă Tunsu.
Teleormănenii se vor încadra şi în primele rînduri
ale revoluţiei de la 1848, continuatoarea directă a
marelui eveniment din 1821, ce a reprezentat un im­
perativ al dezvoltării naţionale şi sociale a naţiunii
române, cauzele ei, aşa cum afirma Nicolae Bălcescu,
„pierzîndu-se în zilele veacurilor”.

90
 Izbucnirea revoluţiei la Paris în februarie 1848 şi
extinderea valului revoluţionar în Prusia, Italia, Aus­
tria, Germania şi Ungaria au avut un puternic ecou
şi în Principate. Nu se poate să nu ne oprim măcar
asupra amănuntului care precizează că în Ţara
Românească, în aprilie 1848, are loc în casa lui
C.A. Rosetti din Bucureşti o întrunire a revoluţiona­
rilor munteni destinată fixării datei de începere a
insurecţiei. Datorită unor condiţii obiective, revolu­
ţia în Ţara Românească a izbucnit mai tîrziu decît
în celelalte două ţări române, începutul ei fiind mar­
cat de marea adunare populară de la Islaz, din
9/21 iunie 1848.
Localitatea Islaz fusese aleasă de conducătorii re­
voluţionari deoarece ea se găsea/în apropierea ora­
şului Caracal, reşedinţa judeţului Romanaţi, al că­
rui administrator, Gheorghe Magheru, era un hotărî!
susţinător al revoluţiei. Totodată, la Islaz se afla can­
tonată Compania 5 din Regimentul 1 Infanterie, co­
mandată de căpitanul Nicolae Pleşoianu, unul dintre
ofiţerii cîştigaţi pentru cauza revoluţiei.
La 9/21 iunie 1848, pe Cîmpul lui Traian din Islaz,
numit de atunci Cîmpul Regenerării, era adunată o
mare mulţime de oameni — ţărani, meseriaşi, negus­
tori, ostaşi, membri ai clerului — venită să se întîl-
nească cu Ştefan Golescu, Christian Teii, Ion Heliade
Rădulescu, căpitanul Nicolae Pleşoianu, preotul Radu
Şapcă din Celei. După serviciul religios, încheiat de o
înflăcărată cuvîntare a preotului Radu Şapcă, Ion
Heliade Rădulescu a dat citire programului revolu­
ţionar din Ţara Românească, cunoscut sub numele de
„Proclamaţia de la Islaz“.
Compus din 22 puncte, programul adoptat la Islaz
prevedea, printre altele, independenţa administrativă
şi legislativă a ţării prin înlăturarea protectoratului

91
străin, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor clâ-
caşi prin despăgubire (art. 13), desfiinţarea privile­
giilor boiereşti, adunare reprezentativă formată din
reprezentanţii tuturor stărilor societăţii, libertatea
tiparului, înfiinţarea unei gărzi naţionale, emancipa­
rea mănăstirilor închinate, convocarea unei Adunări
Constituante menită să elaboreze o Constituţie ce
urma a avea la bază respectivele principii.
După citirea Proclamaţiei, marea adunare populară
a ales un guvern revoluţionar format din Ştefan Go-
lescu, Ion Heliade Rădulescu, maiorul Christian Teii,
preotul Radu Şapcă şi căpitanul Nicolae Pleşoianu.
Membrii guvernului au trimis o adresă domnitorului
Gheorghe Bibescu (1842—1848), informîndu-1 de cele
petrecute la Islaz şi cerîndu-i să primească progra­
mul revoluţionar, ceea ce domnitorul a refuzat.
La 11/23 iunie 1848 a izbucnit revoluţia şi la Bucu­
reşti, Gheorghe Bibescu fiind silit, sub presiunea ma­
selor, să semneze Constituţia, dar, speriat de protes­
tul reprezentantului ţarist, domnitorul abdică peste
două zile, trecînd în Transilvania. La 14/26 iunie 1848
se constituie Guvernul Provizoriu al Ţării Româneşti,
ale cărui prime decrete au fost înfiinţarea steagului
naţional tricolor, desfiinţarea rangurilor civile, des­
fiinţarea cenzurii, formarea gvardiei naţionale, des­
fiinţarea pedepsei cu moartea şi a celei cu bătaia.
Prin adunarea de la Islaz, judeţul Teleorman s-a
aflat deci în fruntea revoluţiei din Ţara Românească;
teleormănenii şi-au arătat totala adeziune faţă de
cauza revoluţiei şi după 9/21 iunie, în judeţ activînd
mai mulţi comisari de propagandă ca Andrei Daniil,
C. Rizescu, Alexandru (Alecu) Petrescu, C. Rusescu
şi Vasile Nemeş, cel mai activ dintre aceştia fiind
Alexandru Petrescu din Ruşii de Vede, care a înde­
plinit o vreme şi funcţia de girant al ocîrmuitorului

92
judeţului. De asemenea, un rol însemnat în propa­
garea ideilor revoluţionare l-au avut şi profesorii
Vasile Urzescu, Ion Vucitescu şi Emanoil Constanti-
nescu din Ruşii de Vede, precum şi Chiriţă Marinescu
şi Dumitru Popescu din Alexandria.
Teleormănenii au dat curs cerinţelor Guvernului
Provizoriu atît în ceea ce priveşte strîngerea arme­
lor, cît şi înfiinţarea gărzii naţionale constituită la
Turnu Măgurele la 27 iunie 1848.
Locuitorii din Ruşii de Vede, Alexandria, Zimnicea,
Turnu Măgurele şi alte aşezări din judeţ au primit cu
entuziasm programul revoluţionar de la Islaz, pînă
în luna august populaţia din oraşele şi tîrgurile jude­
ţului, precum şi cea din 73 de sate depunînd jură-
mîntul pe Constituţie.
La Turnu Măgurele, Alexandria, Zimnicea, Ruşii
de Vede, în satele şi comunele judeţului s-au desfă­
şurat adunări entuziaste cu prilejul arderii Regula­
mentului Organic, ce simboliza tirania, robia, ames­
tecul în viaţa internă a ţării.
în Comisia proprietăţii, ale cărei lucrări s-au des­
chis la 9/21 august, printre cei 17 reprezentanţi ai
clăcaşilor se număra şi Ilie Sin Stoica din Mavrodin,
delegatul judeţului Teleorman, care în şedinţa din
18/30 august 1848 spunea, referindu-se la atitudinea
adoptată în cursul şedinţelor de reprezentanţii marii
boierimi : „Deci dar, fraţilor proprietari, pătrunde-
ţi-vă bine cu inimile, căci nu mai sîntem proşti pre­
cum am fost pînă acum. Cele ce au fost pînă acum
să se uite şi să ne îndreptăm auzind sfînta Consti­
tuţie...".
în vara anului 1848, pătrunşi de ideile „Proclama­
ţiei de la Islaz", ţăranii din mai multe sate şi comuna
teleormănene ca Măgura, Lăceni, Ştorobăneasa, Liţa,

93
Scrioaştea, Furculeşti ete. au refuzat să se mai supună
poruncilor proprietarilor şi arendaşilor, au refuzat
să mai presteze munca de clacă pe moşiile boierilor.
In faţa pericolului extern, forţele ţariste şi otomane
fiind hotărîte să înăbuşe revoluţia, şi în Teleorman
s-au luat măsuri pentru organizarea unităţilor de vo­
luntari menite să apere revoluţia, iar după reprima­
rea acesteia, prin dubla intervenţie militară a Porţii
şi a Rusiei ţariste, în multe localităţi teleormănene a
continuat rezistenţa maselor ţărăneşti, a orăşenilor
şi a unor unităţi militare. Un raport al vremii men­
ţiona că un tînăr ofiţer, sublocotenentul Ioan Dascălu,
încerca să-i convingă pe soldaţii din subordine, can­
tonaţi la Islaz, să-şi părăsească locul de concentrare
pentru a pleca la Rîureni, în nordul Olteniei, unde se
găseau forţele militare ale revoluţionarilor, coman­
date de generalul Gheorghe Magheru.
La cîteva zile după eroica luptă din Dealul Spirii,
la 18/30 septembrie 1848, la Ruşii de Vede izbucnea
o nouă mişcare, ce condamna intervenţia străină şi
exprima ataşamentul faţă de Constituţie ; de aseme­
nea, în localităţi ca Islaz, Turnu Măgurele, Liţa, Pia­
tra, Viişoara, Suhaia, Ştorobăneasa etc., rezistenţa
postrevoluţionară s-a făcut simţită în tot timpul toam­
nei anului 1848 şi chiar în anul următor.
O acţiune de amploare îndreptată împotriva căi-
măcămiei reacţionare a lui Constantin Cantacuzino,
numit de forţele intervenţioniste, după lupta de la
13/25 septembrie 1848 din Dealul Spirii din Bucu­
reşti, a avut loc în comuna teleormăneană Piatra, ai
cărei locuitori nu vroiau să îndeplinească dispoziţiile
autorităţilor, ei respectînd hotărîrile fostului Guvern
Provizoriu. Pentru supunerea sătenilor din Piatra a
fost necesară intervenţia armatei şi a unităţilor
otomane.

94
 Datorită nesupunerii la poruncile stăpînirii, pînă
la 20 octombrie 1848 din judeţul Teleorman fuseseră
arestaţi 57 de locuitori, alţi revoluţionari din Turnu
Mugurele, Ruşii de Vede, Islaz, Piatra, Mavrodin,
Furculeşti, Scrioaştea, Viişoara etc. fiind trimişi la
închisorile de la Văcăreşti, Plumbuita, Snagov sau
Motru.
Nu pot fi uitaţi cei mai reprezentativi revoluţio­
nari teleormăneni, arestaţi după înăbuşirea revolu­
ţiei din Ţara Românească : Gheorghe Cantacuzino,
fost ocîrmuitor al judeţului, Alexandru Petrescu, co­
misar de propagandă, căpitanul Alexandru Racotă,
locotenentul Hariton Racotă, Ilie Sin Stoica din Mav­
rodin, delegatul clăcaşilor teleormăneni în Comisia
proprietăţii, Iorgu Constantinescu din Ruşii de Vede,
Ion Bunescu, Constantin Apostolescu, secretarul ocîr-
muirii judeţului, Filip Ionescu, vătaf de aprozi la
tribunalul judeţean, Alexandru Cioculescu, ajutor de
grefier la acelaşi tribunal, Tănase Macovei, funcţio­
nar al poliţiei locale, Ştefan Sfetcovici, Constantin
Basarabescu, Stan Bunescu, ultimii din Turnu Măgu­
rele, învinuiţi de participarea la arderea Regulamen­
tului Organic, Iordache Bunescu din Turnu Măgurele,
acuzat de propăvăduirea ideilor revoluţionare în rîn-
durile ţăranilor, protopopul Hristea Iconomu din
Ruşii de Vede, denunţat ca „pricinuitor de căpete­
nie al tulburărilor din urmă din Islaz şi Piatra..
Tache Hristea Mihăescu, fiul protopopului, Gheorghe
Brînză, Alexu Procopiu din Ruşii de Vede, preoţii
Florea din Rîioasa şi Ivan din Liţa, învinuiţi că şi
după înfrîngerea revoluţiei s-au împotrivit la „cele
legiuite".
Se remarcă cu uşurinţă că aici, în Teleorman, lo­
cul unde s-a ridicat steagul revoluţiei de la 1848,
mase de oameni şi personalităţi au jucat un rol de

95
frunte în zilele fierbinţi ale verii anului 1848. Ca o
amintire a celor petrecute la 9/21 iunie, la Islaz, pe
Cîrnpul Regenerării, s-a ridicat un însemn memorial.
Unirea Principatelor a avut, cum era şi firesc pe
fondul unei asemenea tradiţii, un larg ecou şi în Te­
leorman, în rîndurile luptătorilor unionişti numărîn-
du-se şi fostul revoluţionar Alexandru Petrescu din
Ruşii de Vede, ales deputat în Adunarea ad-hoc a Ţă­
rii Româneşti ; la 9 februarie 1859, locuitorii Alexan­
driei îşi vor exprima adeziunea la actul Unirii prin-
tr-o scrisoare adresată lui Alexandru Ioan Cuza,
strîngînd „prin ofrandă” suma de 31 509 lei, necesară
cumpărării unui tun, iar locuitorii din Turnu Măgu­
rele oferind domnitorului o sabie.
Consecinţă directă şi normală a evoluţiei istorice,
lupta pentru libertate şi independenţă s-a ridicat la
un nivel superior după 1859, urmarea fiind că în
1877, 'la mai puţin de două decenii de la actul istoric
înfăptuit la 24 ianuarie, România a trecut hotărîtă la
acţiunea armată pentru a lichida ultimele rămăşiţe
ale suzeranităţii otomane şi ale protectoratului Ma­
rilor Puteri instaurat în anul 1856, în urma Congre­
sului de la Paris.
Nu mă voi opri asupra evenimentelor şi circum­
stanţelor internaţionale premergătoare proclamării
la 9/21 mai 1877 a independenţei de stat şi apoi a par­
ticipării armatei române la Războiul de Independenţă;
deci nu voi insista asupra chestiunii legate de răscoala
din Bosnia şi Herţegovina din anul 1875, ceea ce a
dus la redeschiderea „problemei orientale”, de răz­
boiul dintre Serbia şi Imperiul Otoman, de răscoala
bulgară din 1876, de conferinţa de la Istanbul din de­
cembrie 1876. Dar nu pot să nu amintesc că factorii
responsabili români, pătrunşi de ideea necesităţii pro­
clamării independenţei, act cerut de întregul popor,

96
 au luat iniţiativa contactelor diplomatice cu Rusia,
precum şi cu celelalte mari puteri, în vederea găsi­
rii căilor care să ducă la abolirea suzeranităţii oto­
mane, devenită după 1859 şi, mai ales după 1866,
doar nominală. în acest sens, la 29 septembrie/11 oc­
tombrie 1876, la Livadia, primul ministru român, Ion
C. Brătianu, a discutat cu ţarul Alexandru al II-lea
(1854—1881) şi cu ministrul de externe ţarist M. D.
Gorceakov posibilitatea trecerii armatelor ruse pe te­
ritoriul României în cazul unui război între Rusia şi
Poartă, tranzitare ce urma să fie reglementată prin-
tr-o convenţie ulterioară, încheiată 'la 4/16 aprilie
1877 (România permitea trecerea armatelor ruse pe
teritoriul ei, iar guvernul ţarist se angaja să respecte
drepturile politice ale statului român, să menţină si
să apere integritatea teritorială a ţării). Totodată,
România a acordat deplinul ei sprijin revoluţionarilor
bulgari emigranţi. Studiul lui Constantin Velichi
arată că binecunoscutul revoluţionar bulgar Hristo
Botev (1848—1876), eroul naţional al poporului bul-
par, în perioada cît a stat în România, a locuit un
timp şi la Alexandria. De asemenea, porturile teleor-
mănene Zimnicea şi Turnu Măgurele au fost şi ele,
alături de Giurgiu, Corabia şi Bechet, locuri de îm­
barcare pe vasul „Radetzky“ a oamenilor lui Hristo
Botev, în mai 1876.
După ce trupele ruse, în conformitate cu prevede­
rile Convenţiei din 4/16 aprilie 1877, au trecut pe
teritoriul României, deci înaintea intrării ţării în răz­
boi, aşezările româneşti de pe malul sting al fluviului
au avut de suferit bombardamente sau atacuri răz­
leţe din partea forţelor otomane din Bulgaria, între
aceste localităţi numărîndu-se şi Zimnicea, ceea ce
a determinat pe prefectul judeţului Teleorman să in­

97
tervină la Ministerul de Interne, cerînd întărirea pa­
zei în zonă. Lucrarea Participarea judeţului Teleor­
man la cucerirea independenţei de stat a României
oferă nenumărate date asupra acestor evenimente.
Datorită atacurilor repetate ale armatei otomane, fapt
ce dusese la o stare de nesiguranţă în judeţ, în iunie
1877, autorităţile locale iau iniţiativa mutării arhivei
judeţului de la Turnu Măgurele.
Alături de teleormăneni, numeroşi tineri din toate
colţurile ţării, inclusiv din teritoriile aflate încă sub
dominaţie străină, sosesc la Turnu Măgurele şi Ruşii
da Vede, exprimîndu-şi dorinţa de a se înrola ca vo­
luntari în regimentele de dorobanţi. între aceştia, că­
tre Ruşii de Vede se îndreaptă şi Badea Cârţan, cio­
ban din Transilvania, ce avea să devină celebru prin
răspîndirea cărţilor româneşti dincolo de Carpaţi.
între timp, la începutul lunii iunie, armata rusă so­
sită în ţară se pregăteşte să treacă Dunărea prin punc­
tul Zimnicea-Şistov, zonă ce favoriza o rapidă înain­
tare spre Tîrnovo şi de aici spre Adrianopol şi
Istanbul, o parte a trupelor ruse fiind amplasate la
Alexandria, Ruşii de Vede, Turnu Măgurele, Zimni-
cea, Vităneşti, Seaca, Piatra şi în alte localităţi teleor-
mănene ; concomitent, Marele Cartier General al ar­
matei ruse se stabileşte temporar în satul Dracea,
aici locuind şi ţarul Alexandru al Il-lea, care se va
muta apoi la Turnu Măgurele.
Evenimentele militare de la sud de Dunăre au obli­
gat comandamentul ţarist, care respinsese iniţial ce­
rerea de colaborare a armatei române, să ceară tre­
cerea trupelor române în Bulgaria şi intervenţia
unităţilor româneşti direct pe cîmpul de luptă. Pen­
tru a traversa fluviul, Armata română de operaţii,
numărînd peste 38 000 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi,
a fost concentrată în zona Corabia — Turnu Măgu­

98
rele. Divizia de rezervă din cadrul Armatei de ope­
raţii avea în componenţa ei şi subunităţi formate nu­
mai din teleormăneni, cum ar fi Batalionul
1 Teleorman din Regimentul 5 Dorobanţi, alţi teleor­
măneni fiind concentraţi sub steagurile altor unităţi
ce au participat la luptele din Bulgaria.
La luptele crîncene din 30 august 1877, cînd a avut
loc atacul redutelor Griviţa 1 şi Griviţa 2 din siste­
mul de apărare al Plevnei, au luat parte şi teleormă­
neni ca Tudorică Nicolae din Uda-Clocociov, Sandu
Drăgşan din Peretu, Tudor Dumitru din Ruşii de
Vede, sublocotenentul Marin Mihăilescu din Turnu
Măgurele şi mulţi alţii ; de asemenea, soldaţii din
Batalionul 1 al Regimentului 5 Dorobanţi au dat do­
vadă de un mare eroism în luptele pentru cucerirea
redutei Griviţa 2, desfăşurate în luna octombrie 1877.
La încercuirea Plevnei au participat, împreună cu
celelalte unităţi române, şi soldaţii din Escadronul de
Călăraşi Teleorman, aflat în compunerea Regimen­
tului 3 Călăraşi.
Faptele de arme ale ostaşilor teleormăneni au fost
răsplătite cu numeroase decoraţii româneşti şi ruse
acordate ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor ; prin­
tre aceştia amintim pe ofiţerii Cioran Traian, Toporan
Scarlat, Scriban Ion, Oprea Vasile ş.a, care au primit
ordinul „Steaua României" clasa a V-a în grad de
cavaler şi ordinul rus „Stanislav" clasa a IlI-a, pe
sergentul major Atanasiu Petre şi soldatul Ion Pan-
ciu, cărora li s-a acordat în mod excepţional ordinul
„Steaua României", decoraţie rezervată numai ofi­
ţerilor, pe soldaţii Toader Radu, Ilie Marin, Stancu
Radu, Ioniţă Petre şi mulţi alţii.
Pe lîngă jertfele de sînge făcute pe cîmpurile de
luptă de la sud de Dunăre, Teleormanul a contribuit,

99
 alături de întreaga ţară, la susţinerea materială a Răz­
boiului de Independenţă, din totalul de 11 227 098 lei,
la cit se ridica suma datorată de stat pentru despă­
gubirea obiectelor şi materialelor rechiziţionate, ju­
deţului revenindu-i 528 140 lei.
Datorită amplasării sale în apropierea frontului, el
a avut de suportat şi cheltuielile necesare îngrijirii
răniţilor, precum şi transportării acestora în interio­
rul ţării. De asemenea, locuitorii din plăşile judeţului
erau obligaţi să asigure transporturile necesare apro­
vizionării armatei, mai ales că în zona Turnu Măgu­
rele se organizaseră mari depozite de came şi pîine
pentru trupă.
Oraşul Alexandria, datorită poziţiei sale geogra­
fice, reprezenta un punct de tranzit şi, în acelaşi timp,
de popas pentru unităţile militare ce se îndreptau
spre cîmpul de luptă, ori pentru convoaiele de răniţi
sau prizonieri. Corespondentul de presă rus Vsevolod
Garşin a lăsat o interesantă relatare a modului cum
se înfăţişa noului venit zona Alexandria : „Peste cî-
teva zile am sosit la Alexandria, unde s-a adunat
multă armată. Pe cînd coboram dealul înalt, am zărit,
cum, pe o întindere enormă, mijeau corturile albe,
figurile negre de oameni, convoaiele lungi şi rînduri
de tunuri de aramă care străluceau. Pe străzile ora­
şului se îmbulzea mulţime de ofiţeri şi soldaţi“.
Populaţia a răspuns apelului făcut de guvern pri­
vind strângerea de fonduri pentru cumpărarea de
arme, în scurt timp adunîndu-se suma de 34 675 lei,
din care 32 493 erau destinaţi procurării armamen­
tului.
Totodată, într-un interval de circa 50 de zile, peste
20 de localităţi teleormănene au fost locul unde erau
cantonaţi prizonierii otomani, prin Turnu Măgurele,
Piatra, Alexandria, Cernetu trecînd aproape 45 000 de

100
prizonieri, plus escorta lor de aproximativ încă 10 000
soldaţi şi ofiţeri. Sarcina hrăniră, adăpostirii şi în­
grijirii prizonierilor bolnavi şi răniţi revenea, de ase­
menea, judeţului. Populaţia locală s-a purtat cu mult
umanism faţă de prizonieri ; pe lingă multe alte do­
cumente de epocă, este concludentă o adresă a pri­
măriei din Alexandria către brutarii din localitate,
prin care li se solicita, la 14 decembrie 1877, să pre­
gătească 6 100 pîini „de bună calitate pentru că vin
prizonierii turci
In judeţ şi, în special, în oraşul Turnu Măgurele
au fost amplasate cîteva unităţi sanitare pentru în­
grijirea răniţilor şi a bolnavilor. Pentru uşurarea sar­
cinilor spitalelor militare din Turnu Măgurele, unde
activau, pe lîngă medicii români, şi doctori veniţi din
Franţa, Anglia şi alte ţări europene, autorităţile au
hotărît ca soldaţii aflaţi în convalescenţă să fie re­
partizaţi în satele vecine.
Istoria consemnează vizita „Bardului de la Mir-
ceşti“ într-unul dintre spitalele din Turnu Măgu­
rele, moment cu adînci rezonanţe, căci aici poetul l-a
întîlnit pe Constantin Ţurcanu, cel ce va intra în li­
teratură sub numele de Peneş Curcanul.
Unităţi sanitare au mai funcţionat la Alexandria,
Ruşii de Vede, Zimnicea, Mavrodin, Islaz, Liţa etc.
Trebuie amintite şi spitalele armatei ruse aflate în
Zimnicea, Piatra, Cernetu, unele dintre ele fiind ame­
najate în case rechiziţionate de la particulari. Numai
spitalul rus din Zimnicea solicita, de exemplu, cîte
200 de care pe zi pentru transportul răniţilor.
Odată cu cîştigarea independenţei depline, Româ­
nia intra într-o nouă etapă de dezvoltare economică,
socială şi politică.
Alte fişe, alte note, alte însemnări decupate din
cărţi şi studii, adunate în discuţii şi în arhive, dez-

101
bătînd felul în care se înfăţişau localităţile urbane din
judeţul Teleorman la sfîrşitul secolului trecut. Multe
dintre ele sînt prezentate în lucrarea lui Pantele
Georgescu.
Alexandria, reşedinţa plăşii Marginea, iar pînă în
1892 a plăşii Călmăţui-Marginea, avea 11 053 locui­
tori, străzi drepte şi lungi, precum şi multe locuri
virane, trei şcoli primare de băieţi şi două şcoli pri­
mare de fete, un gimnaziu clasic, trei hoteluri (Theo-
dorescu, Iaoovaehe şi Paspale, ultimul deţinînd şi o
sală de spectacole); la Alexandria se desfăşura anual,
de Rusalii, pe dealul de lingă rîul Vedea, la marginea
localităţii, un mare bilei cunoscut din 1879, celebrul
bilei al Mavrodinului ; industria oraşului era repre­
zentată de o moară cu aburi, o tipografie, patru bru­
tării, două fabrici de luminări, două ateliere mecanice,
mici ateliere de cizmărie, croitorie, cojocărie etc. ; de
asemenea, la Alexandria funcţiona Societatea econo­
mică „Teleormanul".
In 1891, Tumu Măgurele, reşedinţa judeţului, avea
6 357 locuitori, 40 de străzi drepte şi lungi, cîteva
pieţe (Romulus, Libertăţii, Sf. Haralambie, ultima
destinată tîrgului săptămînal), două „despărţituri" (cu­
loarea galbenă şi culoarea roşie), opt hoteluri, trei
şcoli primare, dintre care două de băieţi şi una de
fete, şi un gimnaziu ; localitatea era cunoscută ca un
important centru al comerţului cu cereale.
Ruşii de Vede, alt important centru al comerţului
cu cereale şi vite, avea 6 642 locuitori ; aici se des­
făşurau două mari tîrguri anuale (la 25 martie şi
8 septembrie); în oraş fiinţau două şcoli primare, un
spital cu 25 de paturi, două mori cu aburi, mai multe
ateliere de cojocărie, precum şi Societatea economică
„Albina".

102
 In sfîrşit, despre Zimnicea ştim că avea 5 000 lo­
cuitori, 34 de străzi, dintre care 13 principale, un ho­
tel, precum şi faptul că reprezenta un important cen­
tru al comerţului cu cereale.
Reiese destul de clar din cele de mai sus că princi­
palele ocupaţii ale locuitorilor judeţului Teleorman
erau agricultura şi creşterea vitelor, de o industrie în
adevăratul sens al cuvîntului neputînd fi vorba. Toc­
mai de aceea mişcările ţărăneşti de la sfîrşitul veacu­
lui trecut şi apoi flăcările răscoalei din 1907 au fost
atît de puternice pe plaiurile teleormănene.
Cu toate că, prin dispoziţiile Legii rurale din 14/26
august 1864, în Teleorman fuseseră împroprietăriţi
16 054 ţărani, cărora li s-au mai adăugat încă 1 678
de săteni ce primiseră pămînt în perioada anilor
1878—1892, loturile acestora nu depăşeau în general
3 ha. Cei 177 de mari proprietari deţineau moşii ale
căror suprafeţe mergeau de la 1 000 la 15 000 ha. Ma­
joritatea locuitorilor aşezărilor rurale din judeţ se
vedeau obligaţi să încheie învoieli cu moşierii sau cu
arendaşii pentru a-şi putea asigura existenţa. Con­
diţiile în care se perfectau învoielile erau, de cele
mai mult ori, în defavoarea ţăranilor, ajunşi să piardă
în jur de 90 lei la fiecare hectar luat în arendă, după
cum se observă 'din analiza unui contract de învoieli
întocmit în comuna Purani la finele secolului trecut.
Documentele adunate de Ion Toader, Ion Bălă, Petre
Grecu, Gheorghe Popa sînt grăitoare.
în primăvara anului 1888, răscoalele ţărăneşti s-au
făcut simţite şi în judeţul Teleorman, unde răscu­
laţii au atacat conacele boiereşti, au ars contractele
de învoieli agricole şi au trecut la împărţirea pămîn-
turilor, acţiuni mai puternice avînd loc la Islaz, Ruşii
de Vede, Videle, Gălăteni, Zimnicea, unde a fost ne­
cesară intervenţia armatei. Alte mişcări ţărăneşti

103
s-au semnalat apoi în anul 1892, în comunele Pia­
tra şi Ciolăneşti din Deal, în localităţile Uda
şi Suhaia în anii 1894 şi 1895 ; de asemenea, agitaţii
ale sătenilor au fost înregistrate şi în primii ani ai
secolului nostru. In paralel, ţăranii din numeroase
■comune adresau conducerii statului petiţii, cerind să
fie împroprietăriţi.
Un rol important în radicalizarea luptei maselor
ţărăneşti l-a avut înfiinţarea, în anii 1898—1899, a
cluburilor socialiste la sate, primul club din judeţ
luînd naştere în luna aprilie 1898 în oraşul Zimnicea,
din iniţiativa muncitorului tîmplar Gheorghe Ma-
rinescu, membru al P.S.D.M.R. în scurt timp, nu­
mărul cluburilor din judeţ s-a ridicat la 101.
După desfiinţarea acestora, o activitate mai sus­
ţinută vor desfăşura în Teleorman o serie de inte­
lectuali ce încercau să afle căile de îmbunătăţire a
soartei ţăranilor, ca Vasile M. Kogălniceanu, Alexan­
dru Vălescu şi Ion Florescu, din iniţiativa cărora,
în iarna anilor 1906—1907, s-au înfiinţat mai multe
cluburi ţărăneşti în diferite localităţi din judeţ.
Ecourile răscoalei începută la 8 februarie 1907 în
judeţul Botoşani s-au făcut simţite şi în Teleorman ;
la 9 martie, la Alexandria a fost dat semnalul răs­
coalei, în momentul cînd rezerviştii chemaţi sub
arme pentru a fi trimişi să înăbuşe răscoala din Mol­
dova au refuzat să se prezinte la unităţile lor mili­
tare ; celor din Alexandria li s-au alăturat rezer­
viştii din Zimnicea, aflaţi în gara oraşului, în trecere
spre Turnu Măgurele, reşedinţa judeţului.
In cîteva zile, răscoala s-a extins în tot judeţul,
aproape în fiecare sat şi comună teleormăneană ţă­
rănimea ridicîndu-se hotărită la luptă. Grupuri mari
de săteni de pe valea Oltului, Vedei, Călmăţuiului,

104
Teleormanului, Urluiului, din lunca Dunării, înar­
maţi cu ciomege, furci, coase, securi, unii chiar cu
puşti, au început să atace conacele proprietarilor
şi arendaşilor, să ardă învoielile agrare, să treacă la
împărţirea pămînturilor.
Deşi răscoala nu a avut un program comun de ac­
ţiune, bine stabilit, prin revendicările fundamentale
ale ţărănimii — desfiinţarea moşierimii şi împărţirea
marilor proprietăţi sătenilor — ea a căpătat un ca­
racter revoluţionar şi democratic, elocventă din acest
punct de vedere fiind petiţia ţăranilor din Zimnicea,
care cereau : „...a ni se da nouă moşia Zimnicea şi
celelalte de prin împrejurimi şi vom răspunde de
plata de arendă după cum se va chibzui de guvern,
garantîndu-se de casa centrală a Băncilor Populare...
Cerem să fim cu toţii egali la alegerea deputaţilor
pe care-i trimitem în Cameră la facerea legilor ţării.
Cerem ca să nu condamne niciunul din răsculaţi pen­
tru devastările comise, făgăduind să fim liniştiţi de
astăzi înainte căci suntem deopotrivă'1. Această pe­
tiţie, ridicînd chestiunea drepturilor economice şi
politice, constituie un caz unic în cadrul răscoalei
din 1907.
Răsculaţii din Butculeşti au tăiat firele telefo­
nice, din dorinţa de a întîrzia luarea de măsuri re­
presive împotriva lor, au împărţit între ei vitele şi
inventarul proprietarului, acţiune întreprinsă şi de
sătenii din Bălţaţi, Putineiu, Dracea, Caravaneţi etc.
Totodată, răsculaţii din Gresia, Turnu Măgurele şi
din alte localităţi au angajat ciocniri cu trupele tri­
mise pentru a înăbuşi răscoala ; la Bragadiru, Bu-
joreşti, Alăveşti au atacat sediile primăriilor şi ale
posturilor de jandarmi, iar la Rădăieşti au numit pri­
mar pe unul dintre conducătorii lor.

105
 Ţăranii au încercat să atace şi oraşele din judeţ,
unde se retrăseseră arendaşii şi proprietarii. La 9 şi
10 martie, grupuri de răsculaţi din Poroschia şi Ţi­
găneşti au intrat în Alexandria, iar la 11 martie răs­
culaţii din Traian, Năvodari, Poiana şi Măgurele au
încercat să pătrundă în Turnu Măgurele, reşedinţa
judeţului, ceea ce a determinat pe arendaşii şi mo­
şierii refugiaţi aici să ceară trecerea la Nicopole, în
Bulgaria ; o situaţie similară se petrece şi la Ruşii
de Vede, primarul oraşului solieitînd Ministerului de
Război trimiterea armatei, întrucît localitatea „este
cu totul izolată, fără nici un soldat'1.
Panică în rîndul autorităţilor a stîrnit şi vestea că
două coloane de răsculaţi din judeţele Teleorman
şi Vlaşca au început să se îndrepte, la 11 martie, spre
judeţul Ilfov, cu intenţia de a intra în Bucureşti ;
unele documente ale timpului apreciază numărul răs­
culaţilor la 8—10 000, dintre care aproximativ 800
au fost ucişi în urma intervenţiei armatei.
Ţăranii din Teleorman au influenţat şi pe sătenii
din judeţele vecine, în special din judeţul Olt, şi,
totodată, au căutat să împiedice trecerea pe terito­
riul judeţului lor a unităţilor militare destinate re­
primării răscoalei din judeţele vecine ; pentru a-şi
îndeplini aceste scopuri, ţăranii din Bălăci au trecut
la demontarea liniei ferate şi au atacat trenul mi­
litar staţionat în gară.
Alături de ţărani, în timpul răscoalei s-au aflat şi
mulţi învăţători ca Alexandru Stroes-cu din Orbească
de Sus, Ion Iliescu din Poroschia, Stan Crudu din
Băbăiţa, Zamfir Barbu din Pîrlita (azi Urluiu, co­
muna Bogdana), Radu Ionescu din Gălăteni, ce în-
temeiase în comună un club ţărănesc şi-i îndemnase
pe ţărani să se organizeze pentru a căpăta pămînt,
Dumitru Popescu din Pielea, considerat de autorităţi

106
drept „autor moral şi principal al răzvrătirilor din
această comună“, Atanasie Bîrleanu din Măgura şi
mulţi alţii. Alături de răsculaţi s-au situat şi unii
preoţi ca N. Constantinescu din Pielea, Dumitru
Brînceanu din Găuriciu (azi Izvoarele), Al. Mincu-
lescu din Licurici, Dumitru Popescu din Bragadiru
sau Constantin Dobrescu din Crevenicu-Răduleşti.
In localităţi ca Orbească de Sus, Frumoasa, Sfin­
ţeşti, Măgura, Bragadiru, Băbăiţa, Drăcşenei, Dră-
găneşti-Vlaşca etc., conducători ai răsculaţilor au fost
chiar primarii şi membrii consiliilor comunale, mulţi
dintre aceştia fiind arestaţi după reprimarea răscoa­
lei împreună cu sătenii.
Muncitorii s-au alăturat şi ei răsculaţilor. Cefe­
riştii din gara Troianu au pornit un tren cu ţărani
ce urmau a fi transportaţi la Turnu Măgurele, lăsîn-
du-i pe ofiţeri în staţie.
Zeci şi sute de ţărani au căzut sub gloanţele forţe­
lor represive care ocupaseră judeţul, iar după înă­
buşirea răscoalei peste 4 000 de săteni din tot cu­
prinsul judeţului se aflau arestaţi la Turnu Măgurele,
mulţi dintre ei fiind condamnaţi la ani grei de închi­
soare pentru că se ridicaseră să-şi ceară drepturile.
Pagini de foc, pagini de luptă, nepieritoare dovezi
ale luptei pentru dreptate şi adevăr, pentru o viaţă
demnă, pentru libertate. Fiecare cifră, fiecare însem­
nare, fiecare document ascunde în sine destine
umane, nobile şi nepieritoare dovezi ale năzuinţei
spre mai bine şi mai frumos şi mai drept.
La scurt timp după marea răscoală din 1907, me­
leagurile teleormănene aveau să fie din nou martore
ale unui episod al luptei seculare purtate de români
pentru apărarea independenţei şi suveranităţii ţării ;
aici, în toamna anului 1916, s-au desfăşurat cnncene
bătălii între armata română şi trupele invadatoare.

107
 După cum se ştie, la izbucnirea primului război
mondial, în august 1914, România se număra prin­
tre statele care nu-şi desăvîrşiseră unitatea naţio­
nală, aproape 8 000 000 de români suportînd jugul
asupririi străine. Deşi legată prin tratatul din
18/30 octombrie 1883 de Puterile Centrale, România
începuse, de la finele primului deceniu al secolului
nostru, să-şi modifice orientarea în politica externă,
apropiindu-se tot mai mult de Antanta, bloc politico-
militar ce o putea ajuta să-şi realizeze idealul se­
cular al întregii naţiuni, unirea Transilvaniei cu
Patria.
Numaidecît după declanşarea războiului, Consiliul
de coroană din 21 iulie / 3 august 1914 a hotărît neu­
tralitatea armată a României, aceasta fiind singura
cale de urmat pentru statul român în momentul is­
toric respectiv, datorită faptului că nu se putea şti
cum vor evolua operaţiunile militare pe fronturile
din Europa, Africa şi Asia. In toată perioada neutra­
lităţii (1914—1916), opinia publică a exercitat pu­
ternice presiuni asupra guvernului pentru intrarea
în război de partea Antantei. Ambele tabere belige­
rante au încercat să atragă ţara, fie de o parte, fie de
alta, considerîndu-se că acţiunea României va avea
un rol decisiv în stabilirea învingătorului.
Pe parcursul neutralităţii, factorii responsabili ai
statului român au purtat tratative cu Antanta din
dorinţa de a obţine asigurări ferme că după partici­
parea la război, la încheierea păcii, doleanţele ţării
vor fi ascultate şi respectate.
La 4/17 august 1916, după îndelungi tratative, se
semna la Bucureşti tratatul de alianţă dintre Româ­
nia şi Antanta, în care se stipula satisfacerea dezi­
deratului unirii cu România a teritoriilor româneşti

108
aflate în stăpînirea Austro-Ungariei, tratat completat
de o convenţie militară ce prevedea că armata rusă
şi corpul expediţionar franco-britanic de la Salonic
vor susţine prin acţiuni energice operaţiunile arma­
tei române din Transilvania ; convenţia stabilea, de
asemenea, aşa cum ceruse guvernul român, canti­
tăţile de armament şi muniţii (300 de vagoane pe
zi) ce trebuiau livrate de Antanta statului român în
vederea satisfacerii necesităţilor frontului. Consiliul
de coroană din 14/27 august hotărăşte intrarea ţării
în război numai împotriva Austro-Ungariei, în zorii
zilei de 15/28 august 1916 armata română trecînd la
ofensivă pe toată linia Carpaţilor.
Deşi statul român declarase război numai monar­
hiei dualiste, la cîteva zile după începerea ostilităţi­
lor, Germania, urmată de Bulgaria şi Imperiul Oto­
man, au declarat război României, ţara găsindu-se
angajată astfel într-o luptă pe două fronturi. In
acelaşi timp, aliaţii nu şi-au îndeplinit angajamentele
luate prin convenţia militară din 4/17 august, corpul
franco-britanic de la Salonic rămînînd în inactivitate,
ofensiva rusă din Galiţia slăbind din intensitate, iar
trupele ruse ce trebuiau să coopereze cu armata pe
frontul din sud sosind extrem de încet în sectoarele
lor şi, în plus, aprovizionarea cu muniţii şi armament
nereuşind să fie asigurată la nivelul cerinţelor.
Intenţionînd să scoată cît mai repede România din
război, înaltul Comandament German a mobilizat
importante forţe, unele aduse de pe frontul de vest
(ceea ce a concurat la insuccesul german în marea
bătălie de la Verdun), împotriva României, nevoită
acum să facă faţă unui război pe două fronturi, în
condiţii de evidentă inferioritate numerică şi ca în­
zestrare cu armament şi cu tehnică de luptă.

109
 După o ofensivă victorioasă în Transilvania, ar­
mata română, ce avea de înfruntat atît forţele aus-
tro-ungare, cît şi Armata a IX-a germană, coman­
dată de feldmareşul Erich von Falkenhayn, fost şef
al Marelui Stat Major German, începe, la 18 septem­
brie / 1 octombrie, retragerea spre vechea frontieră ;
concomitent, pe frontul din Dobrogea creştea pre­
siunea exercitată de trupele germano-bulgaro-otc-
mane, în fruntea cărora se găsea unul dintre cei mai
capabili comandanţi germani, mareşalul August von
Mackensen, supranumit şi „spărgătorul de fronturi'*.
între 18 septembrie / 1 octombrie, din iniţiativa
generalului Alexandru Averescu, comandamentul
român a încercat o operaţiune contraofensivă pe
frontul de sud (aşa-numita „manevră de la Flă-
mînda“), oprită însă, după cîteva succese, datorită
necesităţii transferării unor mari unităţi pe frontul
din Carpaţi, unde germano-austro-ungarii încercau,
pe văile Cernei, Jiului, Oltului, pe la Rucăr-Bran, pe
valea Prahovei şi pe la Oituz, să invadeze teritoriul
românesc.
în tot cursul lunii octombrie şi în prima decadă
a lui noiembrie s-au desfăşurat lupte crîncene în
Dobrogea (unde la 8/21 octombrie frontul româno-
rus a fost străpuns), pe valea Jiului şi la Oituz.
Aşa cum demonstra Constantin Kiriţescu, după
ocuparea Olteniei şi forţarea Oltului, la începutul
lunii noiembrie 1916, în contextul unei ofensive ge­
nerale germano-austro-ungare, înaltul Comandament
German a hotărît punerea în aplicare a planului tre­
cerii Dunării, operaţiune încredinţată mareşalului
Mackensen.
în faţa Zimnicei, la Şistov, s-au concentrat în
acest scop unităţile militare destinate invadării

110
României, în compunerea acestora intrînd Divizia
217 germană, comandată de generalul Gallwitz, o
divizie mixtă bulgaro-germană în fruntea căreia se
afla generalul von der Goltz, Diviziile 1 şi 12 bul­
gare, Divizia 26 turcă, precum şi o divizie de cava­
lerie formată din unităţi germane, austro-ungare şi
bulgare aduse de pe frontul de la Salonic ; comanda
tuturor acestor trupe o avea generalul Kosch, iar
comanda supremă a întregului front sudic o deţinea,
aşa cum am arătat, mareşalul Mackensen ; inamicul,
pe lîngă superioritatea numerică, beneficia de o bună
dotare în ceea ce priveşte artileria şi mitralierele.
Pentru apărarea fluviului, Comandamentul român
organizase, sub comanda generalului Constantin Ian-
covescu, Grupul Apărării Dunării, format din Divi­
zia 18 Infanterie, întărită cu o brigadă de artilerie
şi 3 brigăzi de călăraşi ; la comanda Diviziei 18 se
afla generalul D. Referendaru ; Grupul Apărării Du­
nării avea ca rezervă Divizia 2 Cavalerie, adusă de
pe frontul de la Oituz, cantonată la Bucureşti. De la
Călăraşi, Dunărea era împărţită în trei sectoare :
Turnu Măgurele — Zimnicea, Giurgiu şi Olteniţa,
fiecărui sector corespunzîndu-i cîte una din brigă­
zile Diviziei 18 Infanterie.
La 10/23 noiembrie, primele unităţi germane au
forţat fluviul la Zimnicea, pînă la sfîrşitul zilei reu­
şind să treacă Dunărea Divizia 218 germană, divizia
generalului von der Goltz şi Divizia 1 bulgară ; de
asemenea, la Islaz au traversat fluviul alte unităţi
germane. După lupte grele, la 11 noiembrie, Zimnicea
a fost ocupată de inamic, care a început înaintarea
de-a lungul căii ferate Zimnicea—Alexandria, forţele
duşmane avansînd pe trei direcţii : flancul stîng spre
Alexandria, centrul spre Toporu şi Drăgăneşti-Vlaşca,
iar flancul drept spre Giurgiu. Avînd în vedere in­

111
 ferioritatea numerică, trupele române au fost dis­
puse în apărare pe un front în forma unui arc de
cerc cu flancul drept pe Vedea, la Alexandria, şi cu
flancul stîng la Giurgiu, pe Dunăre.
Încercînd să oprească ofensiva inamicului, Regi­
mentul 20 Teleorman a angajat lupte grele la Smîr-
dioasa şi Şoimu, dar trupele duşmane au reuşit să
ocupe la 13 noiembrie comuna Ţigăneşti, iar la
14 noiembrie Alexandria. La Plosca, între Alexan­
dria şi Roşiori de Vede, armata inamică face jonc­
ţiune cu avangarda cavaleriei generalului Schmet-
tow, ce venea dinspre Caracal şi ocupase Roşiorii
de Vede (centrul comercial al localităţii fusese incen­
diat de invadatori drept represalii pentru uciderea
a trei cavalerişti germani, în plus oraşul fiind su­
pus unei amenzi de 500 000 lei).
După ocuparea Alexandriei, forţele inamice au
înaintat spre nord-est, pe traseul şoselei Alexan­
dria—Bucureşti, dar unităţile româneşti au organi­
zat o linie de rezistenţă pe Teleorman, în sectorul
Vităneşti—Grosul, oprind ofensiva Puterilor Cen­
trale.
La 13 noiembrie, inamicul a ocupat satul Pru-
naru, amplasat pe şoseaua Bucureşti—Alexandria,
ceea ce punea în pericol forţele româneşti de la Vi­
tăneşti şi Drăgăneşti-Vlaşca, tocmai în momentul
cînd era extrem de necesar ca linia de rezistenţă de
pe Teleorman să nu poată fi străpunsă, deoarece Co­
mandamentul român pregătea bătălia de pe Neaj-
lov şi Argeş („bătălia pentru Bucureşti*1), desfăşu­
rată între 16/29 noiembrie — 20 noiembrie/3 decem­
brie.
Misiunea eliberării localităţii Prunaru a revenit
Regimentului 2 Călăraşi, comandat de colonelul Nau-
mescu, care la 15/28 noiembrie a desfăşurat un vije­

112
lios şi eroic atac, soldat însă cu pierderi pentru uni­
tatea română, majoritatea cavaleriştilor fiind deci­
maţi de focul mitralierelor duşmane.
După episodul de la Prunaru, în contextul pierderii
bătăliei pentru Bucureşti, şi meleagurile teleormă-
nene aveau să cadă sub ocupaţie străină, ca de altfel
întreaga Muntenie şi Dobrogea.
In mai multe localităţi din judeţ, vizitatorii pot
admira cîteva însemne ridicate în memoria ostaşilor
căzuţi în luptele din toamna anului 1916.

EPO CA CO N TEM PO RAN Ă S I ZO R I

D E V IA Ţ Ă N O U Ă

Cum arăta Teleormanul în epoca interbelică ? Mă

las din nou condus de legea datelor şi documentelor.
Glasul rece, dar atît de revelator al cifrelor, se do­
vedeşte mai puternic. Enciclopedia României con­
semnează asemenea repere. Desfăşor în faţa mea no­
tele şi extrasele şi mă fac doar intermediarul lor.
Judeţul avea o suprafaţă de 4 577 kmp, cu
348 027 locuitori (169 225 bărbaţi şi 178 802 femei),
dintre care 59 114 în mediul urban şi 288 913 în me­
diul rural ; era împărţit în 8 plăşi (Alexandria, Bă­
lăci, Călmăţui, Roşiori de Vede, Slăveşti, Turnu Mă­
gurele, Vîrtoapele de Sus şi Zimnicea).
Patru oraşe : Turnu Măgurele, reşedinţa judeţului,
cu 17 351 locuitori ; Alexandria, cu 19 387 locuitori ;
Roşiori de Vede, cu 11 443 locuitori ; Zimnicea, cu
10 933 locuitori.

113
 Stema judeţului : scut albastru, cu trei oi de ar­
gint spre dreapta, aşezate 2/1.
Stema oraşului Turnu Măgurele : pe scut albastru,
un turn pătrat de argint, crenelat, cu poarta închisă
şi trei ferestre negre suprapuse, susţinut de doi lei
de aur cu limba roşie, afrontaţi şi ridicaţi în două
labe, totul pe o terasă verde ; scutul este timbrat cu
0 coroană murală cu cinci turnuri.
Teren agricol : 457 700 ha, din care 351 909 ha te­
ren arabil, 20 328 ha păşuni, 19 773 ha păduri, 8 350 ha
vii etc.
Şeptel : 28 787 cai, 82 819 boi, 328 128 oi, 56 439
porci, 6 239 capre, 2 310 bivoli, 2 432 stupi sistema­
tici, 4 846 stupi primitivi.
Industria : 22 mori sistematice, 49 mori ţărăneşti,
13 fabrici de ulei vegetal, 1 fabrică de brînzeturi.
(Roşiori de Vede), 1 fabrică de gheaţă (Alexandria),
1 fabrică de pînzeturi (Roşiori de Vede), 1 fabrică de
luminări şi plute de candelă (Turnu Măgurele), 1 fa­
brică de reparat maşini agricole şi industriale (Tu-
feni), 2 tăbăcării (Roşiori de Vede), 2 fabrici de che­
restea (una la Roşiori de Vede şi una la Turnu Mă­
gurele), 3 fabrici de tîmplărie (una la Turnu Măgu­
rele şi două la Alexandria).
Comerţ intens cu cereale.
Drumuri naţionale : 100 km ; drumuri judeţene :
398 km ; drumuri comunale : 757 km.
Căi ferate : 179 km reţeaua totală.
Învăţămînt : 2 licee de băieţi, 1 liceu de fete, 1 li­
ceu comercial de băieţi, 2 şcoli normale (una de bă­
ieţi şi una de fete), 1 gimnaziu de băieţi, 1 gimnaziu
de fete, 2 gimnazii industriale de fete, 1 şcoală agri­
colă, 1 şcoală de cîntăreţi bisericeşti. Şcoli primare :

114
233 (214 rurale, 19 urbane) ; grădiniţe : 8 (4 în me­
diul urban şi 4 în mediul rural).
Cămine culturale în 48 de localităţi (ale Fundaţiei
Culturale Regale „Principele Carol“), plus 52 că­
mine culturale şi 15 biblioteci ale Casei Şcoalelor şi
Culturii Poporului, 5 cinematografe (două la Alexan­
dria, cîte unul la Turnu Măgurele, Roşiori de Vede
şi Zimnicea).
Alexandria : bîlci anual de Rusalii şi la 30 august,
muzeu de istorie, Societatea corală „Armonia11, două
cinematografe.
Roşiori de Vede : bîlci anual la 25 martie şi 8 sep­
tembrie.
Zimnicea : bîlci anual, sediul Uniunii meseriaşi­
lor şi muncitorilor din port.
Prezent întotdeauna în prim-planul evenimentelor
de însemnătate deosebită din istoria patriei, judeţul
Teleorman a fost angajat şi în luptele desfăşurate în
zilele revoluţiei de eliberare socială şi naţională, anti­
fascistă şi antiimperialistă din august 1944.
în seara zilei de 23 August 1944, masele populare,
precum şi unităţile militare existente în judeţ, la fel
ca în restul ţării, s-au ridicat la luptă, documentele
relevînd că în zona judeţului Teleorman formaţiu­
nile militare româneşti „s-au constituit într-o mare
unitate operativă cunoscută sub denumirea de Sec­
torul III Teleorman, împărţit în trei subsectoare :
Roşiori de Vede, Turnu Măgurele şi Alexandria, to-
talizînd un număr de 35 unităţi din diverse arme,
puse sub comanda generalului Coman Simion“. Res­
pectivele forţe militare româneşti aveau ca misiune
de luptă de „a dezarma hitleriştii aflaţi în raza ad­
ministrativă a judeţului Teleorman, cît şi de a res­
pinge orice încercare de debarcare de peste Dunăre

115
a hitleriştilor şi totodată să bareze drumul navelor
hitleriste în sectorul Zimnicea—Turnu Măgurele".
Prima acţiune de lichidare a trupelor germane din
judeţ s-a desfăşurat în gara Zimnicea, unde un de­
taşament de aerotransmisiuni a refuzat să se predea
unităţilor româneşti. După cinci ore de luptă, ostaşii
români din detaşamentul format din patru plutoane
de grăniceri şi marinari, detaşament comandat de
căpitanul Popescu Mihai, a reuşit să lichideze rezis­
tenţa germană, forţele noastre avînd ca pierderi
8 morţi şi 11 răniţi. O altă importantă misiune a
constat în neutralizarea şi ocuparea aeroportului
german de lîngă Roşiori de Vede, unde se găsea can­
tonată şi o garnizoană inamică comandată de colo­
nelul Obars. împotriva acestui obiectiv acţiona Re­
gimentul 3 Pionieri, în cadrul căruia se afla un grup
de ofiţeri care avea legătură cu P.C.R.
Lupte grele au avut loc şi la Turnu Măgurele, loca­
litate care prin poziţia sa geografică putea servi ca
bază de retragere spre Bulgaria a forţelor germane
din judeţ. Trupele române din zonă au reuşit ca în
24 de ore de crîncene încleştări să lichideze toate
focarele de rezistenţă ale armatei germane, scufun-
dînd, de asemenea, şi două remorchere care au re­
fuzat să se oprească la somaţiile făcute de armata
noastră. După cum rezultă din documentele de epocă,
la 27 august 1944 luptele erau încheiate, Corpului II
teritorial comunicîndu-i-se următoarele : „Gar­
nizoana Turnu Măgurele comunică, pe data de 25 au­
gust 1944, că în Turnu Măgurele şi portul Turnu Mă­
gurele au fost dezarmaţi cinci ofiţeri şi 171 trupă
germani. Mai urmează să se primească 2 ofiţeri,
5 subofiţeri şi 142 trupă". Flota fluvială germană a
suferit şi ea grele pierderi în zona Zimnicea—Turnu
Măgurele, la Zimnicea fiind capturate, pînă la 26 au-

116
guşt 1944, 25 de vase germane ; totodată, la 27 au­
gust, deci numai într-o singură zi, unităţile române
de grăniceri au oprit 23 de şlepuri germane încăr­
cate cu grîu, reţinîndu-le în ţară. Tot în zona Zimni-
cea — Tumu Măgurele, unităţile româneşti au cap­
turat convoiul „von Papen“, format din 17 şlepuri
încărcate cu captură de război, care venea de pe tea­
trul de operaţii militare din bazinul Mării Medite-
rane, precum şi cel mai mare şantier mobil al flotei
fluviale germane de pe Dunăre.
După cum consemnează documentele, pînă la
29 august 1944, în judeţul Teleorman „au fost cap-
raţi peste 2 000 de prizonieri hitlerişti, au fost cap­
turate 25 de vase şi 23 de şlepuri, 3 vase scufundate
şi 6 avariate, capturîndu-se, totodată, însemnate can­
tităţi de muniţii şi alte materiale de război".
Teleormănenii au participat la luptele din perioada
insurecţiei şi în alte localităţi din ţară. Astfel, şofe­
rul care a condus microbuzul „Diamant", utilizat la
transportarea mareşalului Ion Antonescu şi a altor
membri ai guvernului său de la Palatul regal la lo­
cuinţa conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă,
a fost un militar în termen din comuna
Măgura, judeţul Teleorman, fruntaşul Petre Bunea.
Un alt teleormănean, căpitanul Gheorghe Dumi-
trescu, fiu de ceferist din Roşiori de Vede, a căzut
eroic în luptele desfăşurate la 24 august 1944 împo­
triva rezistenţei depuse de inamic la sediul Misiunii
germane pentru armata aerului. La 29 august, Ion
Mănăilă din Salcia, elev la Şcoala de ofiţeri meca­
nici de aviaţie de la Mediaş, a luptat alături de alţi
ostaşi români pentru ocuparea clădirii unei unităţi
germane şi scoaterea nemţilor din oraşul Mediaş ;
de asemenea, Ion Crăciun din Necşeşti, ostaş al Şcolii

117
de tancuri Tîrgovişte, a împiedicat legăturile diqtre
forţele germane din Ploieşti şi cele de la Otopeni.
Printre alţi eroi teleormăneni căzuţi la datorie în
luptele purtate de armata română pentru eliberarea
nordului Transilvaniei de sub dominaţia horthysto-
hitleristă, precum şi pe fronturile din Ungaria şi
Cehoslovacia, amintim pe soldatul Eftimie Croitoru
din Compania 18 Poduri. De luptele purtate în fe­
bruarie 1945, în zona satului Zembriansk-Virbovok
din Cehoslovacia, este legat şi numele lui Niţă Jiga,
învăţător din Ştorobăneasa, sublocotenent de re­
zervă în Regimentul 9 Călăraşi.
Am în faţă un număr mare de cărţi, fişe şi docu­
mente. Nu sînt aşezate alfabetic şi nici cronologic.
Ele stau amestecate aşa cum au căzut în atenţia mea,
de-a lungul anilor, în tot acest timp în care ideea
unei cărţi despre Teleorman m-a urmărit. Făcusem
cîndva un modest pas, apropiindu-mă de temă pe
calea legendelor, mai poposisem şi pe alte piste,
căutînd, scormonind prin lăzile oamenilor şi „pro-
vocîndu-le“ memoria.
Treptat, documentele m-au copleşit şi şi-au im­
pus ,,legea“ lor.
Locuri, oameni, fapte

„Oricît m-aş căzni să evit căderea-n

amintiri, m i-e cu neputinţă."

Miron Radu Paraschivescu

 A M IN T IR I

Mulţi dintre cei dedaţi scrisului n-au pierdut oca­

zia în studii, monografii, amintiri sau în literatură
de ficţiune propriu-zisă să-şi evoce localităţile na­
tale, spaţiile în care au descoperit lumea, cîntecul de
leagăn, chipul mamei, locurile pline de sensuri şi
semnificaţii, unde au învăţat cititul şi scrisul, unde
au ascultat primele basme, primele poveşti şi pri­
mele cîntece.
Mulţi dintre aceştia au rămas toată viaţa cu gustul
nepieritor al amintirilor din anii copilăriei şi, indife­
rent de evoluţia lor ulterioară, indiferent de treptele
pe care le-au urcat în devenirea lor socială, şi-au
adus aminte cu duioşie şi nostalgie de spaţiul, unic
pentru fiecare, de unde au pornit în lume şi unde se
întorc mereu pentru a sorbi „apa vie“, cea dătătoare
de „tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte".
Multe dintre aceste evocatoare pagini ne-au con­
dus către vechi şi mari focare de cultură şi de isto­
rie, fie că e vorba de Braşov, fie că e vorba de Cîmpu-
lung, ori de Sibiu, ori de Curtea de Argeş.
Multe ne-au oferit întîlnirea cu vechi vetre fol­
clorice din a căror substanţă epică născutu-s-au ne­
muritoarele versuri ale Meşterului Manole, Mioriţei,
legenda Traian şi Dochia, mitul Zburătorului, cîn­
tece, doine şi hore, balade şi basme.

120
 Multe dintre acestea ne-au permis reîntîlnirea cu
spaţii de un pitoresc şi o frumuseţe cu totul aparte.
Gîndind această monografie sentimentală a me­
leagurilor teleormănene, m-am confruntat şi eu cu
un întreg noian de amintiri şi datorii morale faţă de
locurile unde am văzut lumina zilei. Locurile unde
am învăţat să iubesc. Locurile unde am învăţat să
visez şi să cutez.
îmi vin în minte cuvintele lui Marin Preda, fiu
al pămîntului teleormănean. Gîndul lui scris adună
ceea ce am simţit şi eu, dar n-am ştiut spune atît de
simplu, limpede şi frumos : „Revenirile mele pe
aceste locuri nu-mi astîmpără nostalgia, ci o măresc,
amestecînd-o în acelaşi timp cu un fel de bucurie
solară. Simt nevoia să mă refamiliarizez cu oamenii
şi cu locurile, cu această nouă şi năvalnică tinereţe
a lor, care fără să-mi dea senzaţia trecerii timpului,
mi se transmite şi mie“.
Intr-un capitol dedicat oamenilor, locurilor şi fap­
telor nu poţi ocoli nevoia evocării cîtorva secvenţe
rămase definitorii în formarea conştiinţei tale. Vechi,
dar mereu proaspete amintiri cu valoare de adevă­
rate „ arhive ale sufletului”, la care cu pietate şi
recunoştinţă îmi opresc adesea gîndul.
„Icoana vie şi frumos colorată” a celor ce mi-au
dat viaţă, s-au îngrijit să nu dau cu ochii pe foc şi
s-au zbătut din puterile şi răsputerile lor să-mi asi­
gure cele trebuincioase existenţei, chiar şi în vre­
murile cele mai grele, cu eforturi aproape supra­
omeneşti, este o permanenţă, este o constantă.
Cum să uiţi ? Cine ar putea uita vocea curată şi
caldă a mamei cînd ne strîngea nouă, copiilor, genele
seară de seară !
Cum să uiţi ? Cui i-ar fi iertat dacă ar uita privi­
rea ei senină, îndurătoare şi răbdătoare, cu boabe

121
de mărgăritar adunate la coada ochiului, cînd ne
supraveghea somnul şi era înspăimîntată la cele mai
mici tresăriri ?
Cum să uit că mama mea a fost pentru mine şi
cîntec, a fost şi lumină, a fost şi speranţă ?
Cum să uiţi ? Cine te-ar putea scăpa de pedeapsa
blestemului uitării ?
Unei asemenea nobile amintiri mă simt obligat să
rămîn dator cu viaţa mea.
Cum să uiţi bunătatea ei de mamă care ierta de
zece ori şi pedepsea o singură dată ? Parcă o văd în
asfinţit, îngrijorată şi supărată pentru dispariţia
noastră de peste zi şi zîmbind cu stăpînire atunci
cînd ne vedea în sfîrşit. Căci noi ne jucam în pri­
ponii de soare şi ne scăldam de la prînz şi pînă
seara în Vedea şi ne întorceam doar cînd eram
ostoiţi de joacă şi lihniţi de foame.
Anii au trecut, m-am ridicat în picioare, am urmat
pe la şcoli, eu însumi devenind dascăl, m-am văzut
la casa mea, avînd, la rîndu-mi, copii ; timpul a în­
ceput joaca de-a ninsoarea prin părul meu, dar pînă
în ceasul din urmă tot copil i-am fost, tot certat ori
de cîte ori i se părea că faptele mele nu sînt pe mă­
sura viselor ei, tot mîngîiat ori de cîte ori mă vedea.
Vatra părintească şi chipul mamei străjuiesc toate
amintirile mele, mai vechi şi mai noi. De aici tre­
buia să încep. Altfel n-aveam voie, altfel nu se
putea.
Dincolo de casa părinţilor, memoria a reţinut
şcoala satului, care pe atunci nu avea decît trei săli
de clasă cu denumirea lor specifică după numele
vecinilor : în partea stîngă era „cea de la Gode“,
în partea dreaptă era „cea dinspre Mielache", iar
a treia nici nu avea nume, era „cea de la mijloc".

122
 In aceste trei săli învăţau toţi copiii satului.
Toţi, adică toţi cei care doreau să vină la şcoală
sau care aveau posibilitatea.
Şcoala avea pardoseală de scîndură şubredă şi nă­
clăită de motorină. Dotarea sălilor de clasă era sără­
căcioasă, toamna şi primăvara ne copleşea umezeala,
iar în zilele de iarnă, chiar dacă godinele, botezate
„Topleţ“ de fabrica ce le producea, dogoreau, frigul
tot ne pătrundea în oase, căci un firişor de căldură,
pe care-1 simţeam mai mult după miros, se răspîndea
firav şi cu frică printre băncile lungi în care stăteam
înghesuiţi cîte patru sau cinci copii.
Băncile erau vechi şi făcute din scîndură groasă
de brad, aveau săpate adînc cu briceagul numele ce­
lor care trecuseră mai înainte prin şcoală.
Recreaţiile pe care le aşteptam cu bucuria copiilor
de totdeauna ni le umpleam cum ştiam şi cum învă­
ţasem la rîndul nostru de la cei mai mari şi cum în­
văţau de la noi cei mai mici, cu jocuri fără jucării.
Săream capra, jucam bîza ori ţurca şi cel mai mult
ne jucam ,,de-a vaca“.
Păstrez vie şi acum în minte figura blajină a în­
văţătorului Ilie Pecie, de la care am deprins fără
multă caznă meşteşugul cititului şi scrisului.
Era domnul Ilie, cum îi zicea cu respect tot satul,
om blînd şi iubitor de copii. în puţinul său trup sălăş-
luia un suflet mare, o inimă care ne acoperea cu
bunătatea ei pe noi, toţi copiii. Nu ştiu să se fi supărat
vreodată, nu ştiu să-şi fi ieşit din fire sau să fi fost
nedrept cu vreunul dintre noi.
Avea har pedagogic. Parcă anume fusese născut,
să fie dascăl.
Ştia să respecte şi era respectat. Tot satul îl iubea.

123
 Bătrâni şi tineri, femei şi bărbaţi, cînd trecea el pe
drum, 'Cu toţii se ridicau şi-i dădeau bună-ziua cu
bucurie.
Era doar învăţătorul copiilor lor, iar pe mulţi din­
tre ei îi învăţase carte tot el şi ar fi învăţat şi pe alţii,
pînă la adînci bătrîneţe, dacă...
Dar, pe cînd ne aflam în clasa a doua, într-o zi,
pe la începutul primăverii, domnul Ilie şi-a părăsit
casa şi familia, a părăsit şcoala şi ne-a părăsit pe noi,
fiind mobilizat pentru front.
Plecarea lui a lăsat un gol în inimile noastre, gol
pe oare nu l-a mai putut umple nimeni, mai ales
după ce peste puţin timp tot satul l-a plîns cum se
plînge un părinte bun, un frate bun.
Au rămas în urma lui cinci copii care s-au crescut
unul pe altul şi şi-au rostuit drumurile vieţii, vorba
cronicarului, „den pom bun, roadă bună op să iasă“.

Şi amintirile despre oameni, aşa cum au fost, tot

aşa au rămas. Nu şi-au pierdut nimic din străluci­
rea lor.
Moş Ştefan Gîndac, pe care aşa l-am pomenit de
copil, a acoperit cu existenţa sa de rapsod popular
sfîrşitul secolului trecut şi mai mult de jumătate din
secolul nostru. Cine a avut prilejul să-l cunoască nu
are cum să-l uite. O minte ageră şi o figură ce venea
parcă de dincolo de timp.
Masiv, înalt şi plin de sănătate, cu părul alb şi mă­
tăsos, cu mustaţă tot albă, stufoasă şi răsucită, moş
Ştefan Gîndac era asemenea eroilor despre care tot
cînta. Ochii îi scînteiau a înţelepciune şi adevăr, iar
trăsăturile regulate rotunjeau o faţă plină de roşeaţă
şi de asprime bărbătească.

124
 Moş Ştefan avea aerul că a descins din baladă.
La înfăţişarea sa se adăuga, eum nu se putea mai
bine, costumul său popular local. Nădragi din aba
albă cusuţi după gustul lui, cu vipuşcă şi tighele
mari, cămaşă cusută cu şabace, chebă cu găitane şi
opinci din talpă groasă, lucrate chiar de mîna lui.
Era încins peste cămaşă cu un chimir împodobit cu
împletituri şi bătut cu ţinte şi capse strălucitoare, iar
din chimir nu lipseau niciodată pieptenele şi oglinda.
Totul exprima armonie, forţă şi o curăţenie fără
cusur.
Moş Ştefan, rapsod vestit prin părţile locului, avea
şi darul de a băsmui, de a recita, de a doini eîntece
vechi din fluier şi din caval. Ştia mii de versuri, ştia
balade, dar ce nu ştia ? ! La rămăşag nu l-a luat ni­
meni niciodată.
Era o adevărată comoară vie de ştiri, de fapte în­
depărtate din viaţa satului.
Altfel, vioi şi chiar sprinten la trup, dar şi la
minte. Aşa voi desluşi mereu chipul lui moş Ştefan
Gîndac, rapsod vestit prin părţile locului.
Viaţa şi timpul care trecuse peste el îl învăţaseră
multe. Se pricepea să umble cu meşteşug în miezul
lemnului de prun şi de frasin, din care făcea fluiere
care parcă erau vrăjite de el să doinească.
Ştia să frămînte pămîntul galben pe care-1 lua din
rîpa lui Cornet. Din pămînt frămîntat de mîinile lui
şi dospit la umbră, el făcea ocarine pentru toţi flă­
căii satului dornici să stăpînească arta doinirii.
Dar cel mai mult îi plăceau legendele şi poveştile în
care se vorbea de istoria noastră, de lupta poporului
nostru, de dragostea lui de libertate. Ştia multe des­
pre Traian şi Dochia, despre valul lui Traian, despre

125
Mihu haiducul, despre... De fiecare dată cînd sfîrşea
„povestea cea frumoasă a lui Mihai Viteazul11, ca şi
cînd ar fi dorit să fie cît mai convingător, numai ce-1
auzeai :
— Că de, taicule ! Focul poţi să-l stingi. Din calea
apei te poţi da la o parte sau o poţi abate pe ea în
altă parte. De arşiţă te fereşti la umbră. Vîntul îl
ocoleşti, aşezîndu-te la loc cu adăpost. întunericul îl
răpui cu lumina... dar din calea cotropitorilor nu
ne-am dat niciodată la o parte. Nu ne-am putut da.
Milă de la străini n-a dovedit nimeni niciodată. Am
răbdat cît am putut. Am răbdat cum am ştiut. Aşa a
fost românul... Şi apoi a ştiut el că tot începutul are
şi-un sfîrşit.
La moartea lui n-au plîns doar neamurile. L-au
plîns mulţi. L-a plîns tot satul, ca pe un om de ome­
nie, cum fusese toată viaţa, ca pe un veteran al cînte-
cului şi jocului.
După moartea lui, mulţi au regretat că n-au în­
văţat de la el cîteva meşteşuguri pe care le-a dus cu
sine în mormînt. Ca pe nişte taine le-a dus.
N-au învăţat nici să croiască dimia, nici să facă
fluiere şi cavale. N-au învăţat de la moş Ştefan Gîn-
dac nici cum ştia el să limpezească vinul şi nici mă­
car să facă pelinul din zaibăr, din terază şi nocă, cu
floarea de pelin pe care o culegea el însuşi, într-o
anume dimineaţă cu soare şi cu rouă.

De circiuma lui Minică Borţea, din mijlocul sa­

tului, îmi aduc aminte şi acum. Era în primii ani după
sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Localul
era relativ mare şi frumos. Nu semăna deloc a cir­
ciumă. Localul nu era al lui. Era închiriat de la vă­
duva unui învăţător.

126
 Mai tot timpul, circiuma era plină, era ticsită de
consumatori şi aproape toţi fumau. Fumau ţigări
Plugar, ieftine. Cei mai mulţi fumau tutun de foaie,
din producţie proprie. Ţigările din tutun de foaie le
răsuceau în hîrtie groasă şi aspră, hîrtie de ziar.
Mirosul de tutun, amestecat cu cel de secărică şi de
izmă, era înţepător şi greu. Dar ei nu-1 luau în seamă.
Se obişnuiseră cu mirosul de mahorcă amestecat cu
cel de băutură.
Aici venea lume multă. Veneau şi învăţătorii,
destul de des veneau primarul şi notarul şi de multe
ori venea la circiumă şi Cetărgeanu, jandarmul sa­
tului, însoţit de cîinele său lup, cu care patrula noap­
tea pe uliţe.
Seara, în special seara, circiuma era plină, era tic­
sită. Veneau uneori pînă şi cei care nu călcaseră nici­
odată prag de circiumă. Veneau şi aceştia, veneau
mulţi, fiindcă aici se purtau „discuţii politice". Oa­
menii adunaţi pe prietenii în jurul meselor „făceau
politică". Vorbeau în fel şi chip despre destinul ţării,
despre situaţia internaţională. Vorbeau cum îi tăia
capul. Fiecare îşi dădea cu părerea, în legea lui.
Cei care fuseseră pe front aveau parcă mai multă
trecere în discuţii şi vorbeau cu mai multă autori­
tate. De părerile lor ţineau seama şi învăţătorii.
în ale războiului, părerile lui Marin Dulgheru aveau
de asemenea greutate. Plecase în război de recrut şi-l
făcuse pînă în Munţii Tatna, unde a fost rănit şi şi-a
pierdut un picior. S-a întors în sat invalid, dar lumi­
nat la minte. Era destul de tînăr, dar ascultat de oa­
meni. S-a înscris printre primii în partidul comunist.
Oamenii îl cunoşteau bine. îl ştiau că este cinstit şi
drept şi l-au ales preşedintele Comisiei de împro­
prietărire, unde, ca întotdeauna, a luptat pentru ce

127
i-a plăcut mai mult şi mai mult. A luptat numai pen­
tru dreptate.
După ce „puneau la punct“ situaţia internaţională,
•cum dorea fiecare, după interesele lui, începeau dis­
cuţiile despre cei cărora le fugea pămîntul de sub pi­
cioare, despre speculanţii de tot felul, ameninţaţi cu
falimentul şi pîndiţi la tot pasul de pedeapsa aspră
pentru camătă şi speculă.
Ştirile din ziarele locale ,,Cîmpul“ şi „Teleorma­
nul liber“ le cunoşteau de parcă le învăţaseră pe
dinafară. Dintre acestea erau discutate aspru faptele
moşierilor Nicu şi Traian Capră de la Viişoara. Erau
discutate actele de sabotaj ale Pănculeştilor de la Ro­
şiori, ale căror planuri fuseseră dejucate de o echipă
de control muncitoresc.
Cu ură şi eu înverşunare discutau despre Florică
Lepădatu, morarul satului, care-i jupuise toată viaţa
pe bieţii oameni. „Cu uiumul destul de mare pe care
ni-1 ia pentru mădniş, 'cu ce mai ciupeşte pe deasu­
pra, nu ştii 'CU ce te mai întorci acasă, dintr-un sac
de bucate de la moara lui Lepădatu", ziceau oame­
nii, strecurînd printre dinţi şi înjurături.
în circiuma lui Minică Borţea venea lume multă,
venea să discute politică. Dar cele mai 'aprinse discu­
ţii erau tot cele despre pămînt. Asta era problema
cea mai arzătoare şi pe marginea ei ajungeau să stea
de vorbă pînă peste miezul nopţii. Aveau şi ce dis­
cuta. Reforma agrară schimbase soarta multora. Ion
al lui Tăciulică, Stancu lui Miriţă, Mărin al lui
Leoampă, Matei al Joicăriţei, Fior ea lui Mijloacă pri­
miseră cîte patru pogoane de pămînt şi se simţeau
şi ei în rîndul oamenilor. Aveau curaj să se uite şi ei
la lume, îi ţineau curelele să vină chiar şi la circiumă
şi se băgau şi ei în politică. La început le-a fost mai

128
greu, dar s-au obişnuit. Discuţiile se purtau pe baza
Platformei Program a Blocului Partidelor Democra­
tice, în care 'capitolul despre agricultură era de fie­
care dată comentat cu viu interes pentru perspecti­
vele pe care le desluşeau şi în care-şi puneau speranţe.
— Aţi citit, oameni buni, ce scrie în Platformă des­
pre maşini, despre îngrăşăminte chimice, despre ma­
teriale de construcţie ?, zicea Florea Toma.
— Am 'dtit, mă, că învăţarăm şi noi carte. Eu chiar
învăţai pe de rost nişte vorbe, intervenea cu înver­
şunare Dumitru Petrişor.
...Şi unul o vorbă, altul alta, oamenii se simţeau
prinşi de viitoarea evenimentelor.
Îmi amintesc aceste scene. Ele se petreceau spre
sfîrşitul lui iunie 1946.
Astăzi, refăcînd asemena imagini, gîndul mă poartă,
prin nu ştiu ce mecanism al asocierilor, la Marin
Preda şi la Poiana lui Iocan.
îmi aduc aminte că duminica, în special duminica,
mai mult duminica decît în alte zile, circiuma deve­
nea neîncăpătoare. Devenea locul de adunare al în­
tregului sat.
Duminica venea tot satul, pentru că ia circiuma lui
Minică Borţea cînta un taraf mare de prin părţile
Ploieştilor, ai cărui muzicanţi se aciuaseră pe aici
ademeniţi de traiul bun de care dăduseră. Cînta ta­
raful duminica după prînz pînă seara tîrziu, de ră­
suna satul. Vocea spărtigoasă a Auricăi, cîntăreaţa
tarafului, repeta la nesfîrşit cele cîteva piese muzi­
cale pe care le ştia. Cîntece care le plăceau tuturor,
mai cu seamă celor înveseliţi de rachiu.
Puţinul repertoriu al tarafului şi puţinele calităţi
vocale ale eîntăreţei erau totuşi apreciate. Ele făceau
parte deja din atmosferă.

129
 Circiuma lui Minică Borţea a rămas pentru tot­
deauna parte integrantă din tabloul satului copilă­
riei mele.
Timpul amintirilor e aparte. El se derulează altfel,
are alt ritm şi altă continuitate. El are alte legi după
care se conduce. Timpul amintirilor e cu noi şi în
noi, de aceea mi-am legat un dor, o speranţă de ideea
întîlnirii cu fiii satului. Poate intr-o duminică de mai,
poate atunci. Poate într-o asemenea zi, noi, toţi cu
toţii, vom avea tăria să ne rupem pentru o zâ măcar
din treburile noastre şi să ne întîlnim în amfiteatrul
mare al pădurii, acolo, în taina codrului, acolo, prin­
tre stejarii şi 'carpenii de pe malurile „Vezii“.
Nicăieri amintirile noastre nu vor avea mai mult
sens decât acolo, în locurile unde am învăţat să mer­
gem în picioare, acolo unde am învăţat să ţinem capul
sus. Acolo unde ne-am lăsat copilăria.
Nicăieri amintirile noastre nu vor avea mai multă
culoare şi mai mult parfum decît în locurile unde am
învăţat să citim, să înţelegem şi să iubim cartea na­
turii.
Nicăieri amintirile nu vor avea mai multă forţă şi
tărie ca pe „uliţa mare“ a satului, care porneşte ca
o rază retezată din răspîntia lui şi se continuă cu
nn lin şi neobservat urcuş, cu o uşoară curbură, spre
câmpul întins, spre pămîntul de muncă al oamenilor.
Pornit din cealaltă margine a uliţei, pămîntul se con­
tinuă şi se duce departe, însoţit de gîndurile blînde
şi de dorul de muncă al celor care au ştiut să vor­
bească cu el. Din tată-n fiu asta au ştiut să facă. Să
lupte ca să-l dobîndească, să-i asculte glasul şi, tot
muncindu-1 mereu, au învăţat să-i afle tainele şi să-i
desluşească vrerea din care şi-au făcut crezul lor de

130
plugari despre care vorbeşte nemuritoarea Doină a
plugului.
Foaie verde trei gutui,
Trei gutui şi trei lămîi
Din palate şi domnii,
Din atîtea-mpărăţii
Plugul e comoara-ntîi.

Numai depănate acolo, pe uliţa copilăriei, aminti­

rile noastre ale tuturor şi ale fiecăruia dintre noi îşi
vor păstra miezul şi vor întineri mereu.
...Nu-mi pot lua gîndul de la posibila întîlnire „cu
amintirile11 într-o duminică de mai.
Sînt sigur că o să-l reîntîlnesc şi pe colegul meu de
clasă şi tovarăş nedespărţit de joacă, Lambe Piper,
care „a rămas fecior la plug“, îmbrăţişînd onorabila
meserie de mecanizator pe care o face ca nimeni altul.
între două zboruri peste ocean îşi va găsi vreme
să vină la întîlnirea cu sufletul satului şi Lucică Ni-
ţescu. De la el vom afla destul despre faima televi­
zoarelor româneşti chiar şi în îndepărtata Americă.
Şi va veni, cu siguranţă, şi Ferne Izvoreanu, pro­
fesor de chimie la Tumu Măgurele. îşi va lăsa epru-
betele şi va veni, pregătit cu o vorbă bună pentru
fiecare.
Ferdinică Sîrbu se va desprinde şi el de planşeta
pe care proiectează supersonicele româneşti şi nu
mică-i va fi bucuria cînd se va întîlni cu Liza, cu
Lenuţa, cu Florina, prietenele noastre din copilărie.
De prezenţa celor patru fraţi Mateescu, toţi pro­
fesori de limbă şi literatură română, ne vom bucura
cu siguranţă şi ne vom antrena în lungi dezbateri pe
marginea gramaticii limbii române şi a modernizării
predării ei.

131
 Vor fi de faţă la întîlnire, sînt convins, Ilie şi Stan
şi Anton de la Hunedoara şi Radu şi Costică de la
Porţile de Fier şi Mitriş şi Iancu şi Fierea de la Pi­
teşti şi Oiţa lui Tilea şi Risina lui Gogostîc de la Ro­
şiori. Şi cîţi nu vor veni...
Fiecare va avea multe de spus.
Vor fi de faţă, sînt sigur, şi mulţi octogenari.
Ioniţă a lui Chipuleasa n-are cum să lipsească. îl
aşteptăm toţi. El este singurul în stare să ne vor­
bească despre înfăţişarea satului nostru văzut de sus.
Şi cu darul lui de povestitor ne va captiva. Are şi
din ce-şi trage seva amintirilor. A zburat peste sat
de-a lungul şi de-a latul lui de zeci de ori, în înde-
lungata-i carieră de pilot.
Va fi şi Nedela Mihai, „al lui Cotoi", cum îl ştie
satul. El a rămas veşnic îndrăgostit de sat, de pă­
dure, de cîmp, de soare, de oameni. Constant, ca o
întoarcere la izvor, evadează din lumea oraşului, unde
a fost un distins jurist, pentru a veni „acasă". Are
dreptate nea Mihai, „acasă" înseamnă în primul rînd
satul copilăriei.
Întîlnirea cu învăţătoarea Elena Izvoranu şi cu
învăţătoarea Ana Marinescu va fi un moment de vîrf.
Cîţi dintre cei de faţă nu au avut bucuria să prindă
condeiul din mina lor şi dragostea de muncă şi de
viaţă şi „meseria de om“ tot de la ele au deprins-o.
Întîlnirea va veni şi va trece ca orice eveniment aş­
teptat 'CU drag, dar setea mea de amintiri, de evocări
şi de dialog nu se va potoli.
Şi cum vom arăta oare la această întîlnire dintr-o
duminică de mai ?
Şi satul cum va arăta ? Căci el s-a schimbat cum
ne-am schimbat şi noi. Dar dacă peste noi timpul a

132
depus zăpada anilor, satul trăieşte astăzi o nouă şi
perpetuă primăvară.
Undeva, în resorturile ascunse ale sufletului, în
adîncurile fiinţei, port aceste amintiri ca pe „nepieri­
toare arhive“, sfinte „poveşti ale sîngelui", ca pe o
adevărată carte care vine şi tot vine „de la străbunii
mei pînă la mine“.
Nu mi-a trecut nici acum dorul de izvoare, dorul
de lunca „Vezii“. Şi nici dorul de zăvoiul Vărzarilor
nu-mi va trece niciodată.
Întîlnirea cu amintirile satului devine pentru mine,
ea şi pentru noi toţi, o căutare, o permanentă cău­
tare, fiindcă noi toţi, ori de cîte ori ne aflăm pe vatra
amintirilor, „ne căutăm părinţii coborîţi rînd pe rînd
în lut, care n-au dispărut şi nu vor dispare niciodată,
atîta timp cît le trăiesc şi le cresc în noi rădăcinile'1.
Zborul rotund şi cald al gîndului pe care-mi legăn
amintirile sălăşluieşte în mine, „căci eu iubesc şi flori,
şi ochi, şi buze, şi morminte".

Şi totuşi, o întîlnire a avut loc. Alta, în altă parte,

la fel de bogată în substanţă, cu aceeaşi rezonanţă.
De la Roşiori de Vede, grijulii cum fuseseră şi în
celelalte dăţi, Stânei, Minei şi Vasile au făcut o soco­
teală simplă şi au „descoperit" că se apropie sorocul.
Au dat de veste la Cluj, la Ploieşti, la Timişoara, la
Craiova, la Bucureşti, la Piteşti şi peste tot unde ştiau
ei, din „catalog", că-şi trăiesc viaţa „ai noştri".
Erau prea mulţi ani ? Erau puţini ? Cifra era ro­
tundă : 30. Erau prea multe fapte şi evenimente adu­
nate peste vreme şi prea multe amintiri îşi cereau
dreptul la rostire.
30 de ani ! Sînt mulţi ? Sînt puţini ?

133
 Întîlnirea cu amintirile în oraşul adolescenţei noas­
tre a fost sortită de organizatori pentru 18 iunie
1983. O zi plină, o zi frumoasă. Ne-a întîmpinat cu
cuvînt cald scris pe tabla din clasă :
Şi peste vremi cuprinşi de dorul
Acelor ani cutezători,
Ne-om aminti cu drag liceul
Şi dascălii din Roşiori.
Chiar dacă înfăptuirea artistică a acestor versuri
lasă de dorit, invitînd la comentarii pe cei mai exi­
genţi dintre noi, în fondul lor afectiv ne regăsim cu
toţii emoţiile.
Ne aştepta întîlnirea cu profesorii cărora, dacă stai
bine şi te gîndeşti, după grija părinţilor, le datorezi
faptul că eşti ceea ce eşti. Şi ei au venit. Iat-o pe
profesoara Leţu care, la respectabila vîrstă de 80 de
ani, nu pregetă să-şi aducă aminte eîte ceva despre
fiecare. A apărut profesorul Dinu Iliescu, eu aceeaşi
prestanţă care ne făcea şi în urmă cu peste 30 de ani
să tresărim. Era doar directorul nostru. Şi blajinul
Florea Costache, reţinut şi delicat, impresionînd prin
profundele lui trăiri intelectuale. Dar şi Ilie Miha-
lache, cel care acum, ca şi atunci, îşi îndestulează
viaţa tot cu „metafora" matematică.
Profesorul Ştefan Popescu a avut pentru fiecare
o vorbă de duh, comparabilă cu reacţiile chimice
care-i reuşeau întotdeauna.
Marieta Popescu şi Ţinea Pîrvulescu, neschimbate,
îşi amintesc cum noi le socoteam părtinitoare cu fe­
tele. Parcă nici astăzi n-ar fi altfel.

134
 Ne-am adunat din toate colţurile Teleormanului,
din toate colţurile ţării, dar, vai, unii dintre noi n-au
mai putut veni la strigarea catalogului. Oricît de
mult i-am căutat, oricît de tare i-am strigat, ei nu
mai puteau să spună „prezent".
Ne-am plecat fruntea cu pioşenie şi respect în amin­
tirea lor. In amintirea lui Romeo Stănciugel, Liviu
Sirca, Mircea Ploieşteanu, a Anişoarei Toader, a Se-
vastiţei Chivu şi â altora.
N-aş fi crezut niciodată să încapă într-o singură
zi atîtea emoţii, atîtea amintiri, şi gînduri, şi fapte, şi
vise. De 30 de ori „La mulţi ani !“ pentru profesori,
pentru noi toţi. Se depănau treizeci de ani într-o sin­
gură zi.
Liceul din Roşiori de Vede stătea de vorbă cu
timpul.
O zi am stat în oraşul amintirilor. Doar una. Dacă
am fi vrut să stăm două, dacă am fi vrut să stăm mai
multe, nu se putea. Eram toţi la vîrsta marilor an­
gajări, logodiţi cu marile responsabilităţi ale muncii.
Pe Gică Bădescu îl aşteptau nişte treburi inginereşti
prin livezile din Prahova.
Gheorghe Jilavu era prins într-o campanie de vac­
cinare a celor mici. Orice ar fi putut amina, dar
asta nu.
Colonelul Ilie Moraru avea timpul măsurat. Dis­
ciplina e disciplină, indiferent de grad.
Paul Rădulescu trăia alte emoţii. Trebuia să ajungă
cel mai repede acasă. Aştepta un moştenitor.
Nae Tunaru avea şi el treabă a doua zi. La Vîlcea
sau la Piteşti, parcă, trebuia să pună sub tensiune o
linie tehnologică.

135
 Vicu Boangher avea paşaportul în buzunar, urmînd
să plece prin Europa, cu treburi importante.
Nelu Nicolescu se rupsese cîteva ceasuri din Bucu­
reşti. Stătea ca pe ghimpi. Nu e uşor să ai pe mînă
o casă de comenzi.
Pe Gheorghe Popa îl aşteptam toţi. Ştiam că nu-i
fusese calea bătută cu flori şi, ca să ajungă specialist
la Fundeni, i-au trebuit ani mulţi de învăţătură. Do­
ream toţi să-l vedem. Ne-am cam supărat pe el. Nici
unul dintre noi nu ştia cit de greu se poate desprinde
el de secţia pe care o conduce. Supărarea n-a ţinut
mult. In aceeaşi zi, după-amiază, cînd noi, ca la orice
întîlnire, ne „înveseleam", ne-am întîlnit totuşi cu
doctorul Popa, colegul nostru de acum treizeci de
ani. A apărut într-o emisiune la televizor. O operaţie
grea îi fusese, ca toate de pînă atunci, reuşită. Era
solicitat în studio să dea unele explicaţii. A fost deci
şi el prezent.
Troiene de 'ani şi trîmbe de timp au trecut peste
noi. Vremea ne-a dijmuit serios viaţa. Mă gîndeam,
mă uitam în jur şi constatam că în noi toţi evenimen­
tele îşi dăltuiseră semnele.
Şi atunci, revenit parcă la realitate, mi-am zis :
„Ce bine că îmbătrînim. Şi nu trebuie să ne pară rău,
pentru că, cel puţin pînă acum, nu s-a găsit altă me­
todă de a trăi mai mult“.
Chemaţi în faţa „instanţei amintirilor", noi toţi am
pledat de la bara timpului cu fapte şi exemple de
viaţă împlinite în cei 30 de ani.
Au fost mulţi ? Au fost puţini ? Depinde cum i-a
trăit fiecare în „mijlocul acestui ev aprins".
Ne privim amintirile prin timp. Frumoase timpuri!
Ne privim amintirile prin oameni. Frumoşi oameni!

236
 DE LA R A D U G R Ă M Ă T IC U L L A
M A R IN P R E D A

Povestea unui muzeu

Evocarea literelor teleormănene a fost gîndită în

diferite rînduri, în diferite chipuri, de mult şi de
mulţi. Ideea punerii în valoare a tradiţiilor literare
ale acestor meleaguri, a tuturor celor care s-au dedi­
cat scrisului, nu este a mea. E veche ideea.
Mai întîi a fost vorba despre un album al scriitori­
lor teleormăneni. Alţii s-au gîndit la o antologie.
Ideea unei hărţi cu semnalarea locurilor natale ale
scriitorilor teleormăneni a completat pe celelalte
(harta a fost ceva mai uşor de realizat). Imaginaţia
şi gîndul bun al altora a mers mai departe..... Un mu­
zeu al scriitorilor teleormăneni, fie oricît de modest“,
şi-au zis profesorii Costică Munteanu de la Alexan­
dria, Dobre Burcea de la Siliştea, Gică Olmazu de la
Salcia, Nicoleta Băieţica de la Turnu Măgurele. Ideea
lor a prins. între gînd şi faptă a apărut hotărîrea lor
şi a altora, care li s-au alăturat : mulţi profesori,
mulţi elevi şi mulţi iubitori de literatură. Fiecare s-a
implicat cu rost şi cu socoteală în ,,cazna" care s-a
chemat preocuparea pentru înfiinţarea „Muzeului
scriitorilor teleormăneni". Şi bazele au fost puse,
gazdă fiind Liceul de Matematică-Fizică din Alexan­
dria. Era prin 1977, cînd ideea căpăta contur concret.
De la ceea ce este, pînă la un muzeu, mai sînt multe
de făcut, dar cu priceperea şi pasiunea celor impli­
caţi şi cu sprijinul tuturor factorilor, cine se mai
poate îndoi de viitorul acestui proiect ?

137
 Pe un asemenea drum, orice nouă intenţie este şi
mai grea şi mai uşoară. Multe adevăruri au fost deja
scoase la lumină, dar „celelalte"...
Gîndind o carte de suflet despre Teleorman, o carte
profund subiectivă, ca o mărturisire, ca o declaraţie,
ca o spovedanie, călătorind prin timp şi spaţiu, ascul-
tînd cîntecul apelor şi freamătul pădurilor, căutînd
să înţeleg glasul pămîntului, al eîmpiei şi, în primul
rînd, vorbind despre oamenii acestor locuri, cei a că­
ror poveste o ascultăm de la urmaşi şi cei care-şi scriu
acum, cu muncă, demnitate, curaj, eu iubire şi dă­
ruire, povestea lor, povestea zilelor de astăzi, poves­
tea trăirii în evul nou, nu mă puteam desprinde de
nevoia evocării celor care s-au devotat scrisului
românesc.
Desigur, decupaje, desigur, selecţie ; dar fără ei,
„harta" acestei părţi a eîmpiei ar fi fost incompletă.
Şi atunci a apărut o nouă întrebare : de unde să
încep ?
în felul acesta am ajuns mai întîi la Scrioaştea,
unde l-am „'căutat" pe vestitul cărturar român din se­
colul al XVI-lea, Radu Grămăticul (Radu de la Mă-
niceşti).
...Satul Măniceşti sau Măneşti, azi dispărut, a exis­
tat pe rîul Călmăţui, la vest de Ruşii de Vede, cam
la un kilometru nord-est de bifurcaţia Drumului Oii,
care vine de la Tumu Măgurele şi merge la Curtea
de Argeş, pe drumul Ruşului, ce urcă de la Rusineşti
pe Olt către Ruşii de Vede, la confluenţa celor două
Călmăţuiuri, Călmăţuiul cu Apă şi Călmăţuiul Sec...
De acest loc se leagă numele lui Radu Grămăticul,
cel care, din porunca lui Petru Cercel, la 1574, a
scris un Evangheliar în limba română.

138
 A scris mult şi multe cărturarul Radu de la Măni-
ceşti, dar reuşita din 1574 este cea care l-a fixat în
istoria culturii naţionale.
Păcat însă că acest exemplar, unicat, nu se află
pe pămîntul din care s-a născut. Prin cine ştie ce
destin, el se găseşte la British Museum din Londra.
Cei care l-au văzut şi l-au cercetat în renumita bi­
bliotecă londoneză — B. P. Hasdeu, P. P. Panai-
tescu, Dan Simonescu şi mulţi alţii — au comunicat
cu satisfacţie cititorilor români preţuirea de care se
bucură Evangheliarul lui Radu Grămăticul din Mă-
niceştii Teleormanului. Stă acolo aşezat la un loc de
cinste. Se află alături de manuscrisele şi operele lui
Shakespeare, alături de John Milton.
Stă şi va sta mereu împreună cu operele mari care
au dreptul să aspire la nemurire.
Puţinele date biografice despre cărturarul teleor-
mănean le desprindem din propriile-i mărturisiri cu­
prinse în cele 4 pagini ale epilogului cronicii sale,
puse la îndemînă de B. P. Hasdeu : „Cu voia tatălui
şi ajutorul fiului şi cu sfîrşitul de la duhul sfînt, iată
eu am muncit, păcătosul şi ticălosul Radu Grămăti­
cul, fiul lui Drăghici din Măniceşti, de lîngă oraşul
Ruşii pe rîul Vedea. De acolo fugii de întîi în ţara
Macedoniei".
Cum arăta textul lui Radu Grămăticul ? Tot de la
cei care l-au studiat ştim. El, cu mîna lui, l-a scris
caligrafic şi unele cuvinte sînt colorate cu roşu, cu al­
bastru sau cu verde. Vinietele toate sînt colorate sau
aurite. Scrisă frumos, legată în piele, cartea lui Radu
de la Măniceşti s-a constituit din acea vreme într-o
operă de artă.

De la Măniceşti (Scrioaştea de astăzi) la Depăraţi,

de la Roşiori la Atîrnaţi (Cernetu), la Dideşti, de la

139
Nanov la Segarcea sau Alexandria, de la Dulceanca
la Turnu Măgurele sau la Siliştea, de la Salcia la
Vităneşti, zeci de localităţi în care s-au născut, în
care au trăit şi au creat scriitori ai Teleormanului,
scriitori ai neamului românesc.

„Mie daţi-mi valea verde"

Lui Alexandru Depărăţeanu, G. Călinescu îi stabi­

leşte locul în a sa Istorie a literaturii române în rîn-
dul poeţilor minori, în „momentul V. Alecsandri".
„Sentinţa" lui Călinescu a fost definitivă şi decisivă.
Ea s-a aşezat peste destinul literar al scriitorului —
implacabil şi fără drept de apel.
...S-a născut, după cum se ştie din documente de
stare civilă şi din surse literare, la 25 februarie 1834,
la Roşiori de Vede, părinţi avîndu-i pe Petre Depă­
răţeanu din Depăraţi, judeţul Teleorman (astăzi
satul Schela) şi pe Elisabeta din Mavrodin.
Unii, cum ar fi A. Marian sau Al. Ciorănescu, soco­
tesc că tatăl scriitorului era orb din naştere, G. Căli­
nescu demonstrează că orbirea a intervenit la 8 ani,
din pricina vărsatului. Dar toţi cei care au scris des­
pre Al. Depărăţeanu au menţionat virtuţile umane
şi artistice ale tatălui, pe care, se pare, fi-ul l-a moş­
tenit. Tatăl eînta la vioară, la chitară, la flaut şi nai
şi era un om înzestrat cu „alese talente" şi desăvîrşită
omenie.
Bunicul după tată, Sandu Depărăţeanu, era fiul
lui Stancu Căpitanul, locuitor din Stîrcii Argeşului,
care s-a stabilit în Roşiori de Vede pe la începutul
secolului al XlX-lea, din moment ce la 1829 figurează
sub numele de Depărăţeanu în catagrafia tuturor bo­

140
ierilor din Ţara Românească. Aflăm de aci că stăpî-
nea două moşii însemnate, una dintre ele fiind cea
de la Depăraţi, de la care şi-a luat şi el numele, moş­
tenit şi de poet.
Copilăria, pînă la 9 ani, şi-o petrece pe străzile
oraşului Roşiori de Vede (cît putea fi numit oraş pe
atunci !). Apoi este lăsat mai mult în grija bunicilor.
La Depăraţi e răsfăţat şi se bucură din plin de liber­
tate şi linişte, prilej de a cunoaşte oamenii, obiceiurile
cu pitorescul lor, folclorul, frumuseţile naturale ale
locurilor. Toate exercită o influenţă binefăcătoare
mai tîrziu, toate pot fi regăsite în opera poetului.
învăţătura şi-a început-o în Roşiori de Vede şi l-a
avut ca dascăl pe Vasile Urzescu, cel care pentru
ideile sale revoluţionare a fost destituit din învăţă-
mînt după înfrîngerea revoluţiei de la 1848.
De la Roşiori de Vede îşi continuă studiile gimna­
ziale la Sf. Sava din Bucureşti. Acum încep să se
contureze liniile personalităţii artistice şi cetăţeneşti
a lui Alexandru Depărăţeanu. Interesul pentru în­
văţătură, gustul pentru literatură, independenţa sa
spirituală sînt reţinute de profesorii şi colegii săi care
în mod semnificativ îl numesc „Voltaire“.
Atitudinea sa civică de mai tîrziu a fost anticipată
de o intervenţie curajoasă în anii de şcoală, reţinută
de monografi şi de istoria literaturii. De numele ele­
vului de la Sf. Sava este legat un conflict determinat
de reacţia sa în faţa unei picturi a profesorului de
desen Valenstein. Elevul Depărăţeanu, indignat de
modul în care profesorul a zugrăvit ostaşii români,
a îndemnat la deteriorarea operei acestuia.
în rest, a fost reţinută buna lui pregătire. La multe
dintre obiectele de studiu, foaia matricolă păstrează
calificativul „eminent“.

141
 După terminarea studiilor la Sf. Sava, între 1854—■
1856, Depărăţeanu cunoaşte îndeaproape viaţa trupei
lui Costache Caragiale, participînd astfel, în mod ne­
mijlocit, la un moment din istoria teatrului românesc.
Călător prin Europa, între anii 1856—1859, vizi­
tează Germania, Italia, Spania şi în special Franţa.
Experienţele îi clarifică multe dintre întrebările ca-
re-1 frămîntau. Intră în contact cu cercuri revoluţio­
nare şi, în grupul românilor aflaţi la Paris, participă
la constituirea unei mici societăţi româneşti al cărei
obiectiv era ideea Unirii.
Cînd momentul a venit, atunci, la 1859, alături de
Cezar Bolliac, de Mihail Kogălniceanu, de C. A. Ro-
setti îl aflăm şi pe Alexandru Depărăţeanu, gîndind
şi luptînd pentru Unire. Ideile şi simţămintele unio­
niste şi le exprimă cu limpezime în studii şi articole
pe care le publică în „Tribuna Carpaţilor" a lui Ce­
zar Bolliac.
Remarcat pentru activitatea sa politică şi culturală,
e numit de Cuza, la 10 noiembrie 1859, subprefect la
plasa Teleormanului, prilej de a se reîntîlni cu Roşio­
rii şi chiar cu Deparaţii. Pătrunsese de acum în viaţa
politică şi socială a ţării, dominat de gîndul progresu­
lui social şi naţional, căruia i s-a devotat cît a trăit.
Democrat convins, cunoscător al condiţiilor grele
de viaţă ale ţăranilor, el încearcă să introducă o se­
rie de modificări întru îmbunătăţirea situaţiei celor
asupriţi. Au rămas prin documentele vremii înfăp­
tuirile lui pentru ridicarea stării culturale a ţărani­
lor, calea sigură a propăşirii lor. Ca subprefect caută
să sporească numărul şcolilor şi se ocupă direct de
asigurarea unor condiţii care să permită copiilor o mai
bună frecventare a şcolii. Atitudinea lui favorabilă
ţăranilor a nemulţumit pe mai marii vremii, care l-au
tras la răspundere. Se cunosc cuvintele scriitorului,

142
care şi-a exprimat ferm atitudinea : „Nu pot să des-
poi şi să căsnesc oamenii... a trecut timpul cînd sub­
prefectul era vătaf de curte boierească".
In anul 1864 trăieşte satisfacţiile momentului cînd
este ales deputat al ţăranilor. Dar viaţa i s-a curmat
cu repeziciune. La 9 ianuarie 1865, cînd poetul împli­
nea doar 31 de ani, era înmormîntat ou alai de oa­
meni în cimitirul satului, aşa cum i-a fost dorinţa
pe care şi-a exprimat-o în poezia Pelegrinul.
Destinul lui Depărăţeanu a fost crud. Nu numai
datorită dispariţiei sale premature, ci şi din cauza
modului în care a fost receptat.
Şi totuşi, chiar George Călinescu, atît de neîngă­
duitor, „scapă" afirmaţia : „cu toate ciudăţeniile sale
verbale, Depărăţeanu e un poet cu instinctul inefa­
bilului. El are pentru artă subtilitatea emoţiei, mu­
zica şi măiestria construcţiei lirice. Este, în orişice
caz, singurul petrarchist substanţial al poeziei noastre.
Extazul erotic, estetismul pictural, aurăria, lividi-
tatea, transparenţa sînt note tipice ale liricii lui".
Oridecîteori Al. Depărăţeanu rămîne omul cîmpiei,
legat de pămînt, de viaţa la ţară, de experienţele lui
nemijlocite, poezia atinge cotele valorii.
De aici, de la el de acasă, din cîmpia Teleorma­
nului, îşi va lua el substanţa creaţiei autentice.
Exegeza a remarcat că „Depărăţeanu descoperea
printre primii noştri poeţi imaginea văratică a cîm­
piei române". Şi asta chiar înainte de cunoscuta Vara
la ţară.
în „confruntare" cu Topîrceanu, însă, acea

Mie daţi-mi valea verde

Unde pierde
Omul negrele gîndiri
Unde-ţi uiţi de infamia

143
 Şi sclavia
Auritelor zidiri
n-a rezistat, deşi, poate aici, „istoria literară1' comite
una din „nedreptăţile" sale.
Trecuse prin cîteva experienţe, resimţise mai multe
influenţe, atît ca tematică, cit şi ca manieră literară,
încercase mai multe modalităţi de expresie poetică.
Dar numai atunci cînd Depărăţeanu se reîntoarce
la universul rural, la experienţele lui nemijlocite, la
legătura lui intimă cu lumea eîmpiei, îşi află o voce
proprie prin 'tare sensibilitatea lui poetică, capacită­
ţile artistice nevalorificate încă se dezvăluie.
Depărăţeanu rămîne racordat la ceea ce copilăria
şi tinereţea i-au oferit, la „poezia cîmpiilor largi şi on­
dulate ale şesului teleormănean", la „viaţa şi sufletul
ţăranului". Dorul de satul natal nu l-a părăsit nici­
odată. Deparaţiul a fost pentru poet chemarea con­
stantă şi sursa celor mai autentice şi perene mani­
festări artistice.
’ Istoria literară socoteşte că el „face trecerea de la
poezia paşoptistă către lirismul eminescian, deschi-
zînd în acelaşi timp şi alte drumuri, noi în contextul
epocii, pentru dezvoltarea poeziei române modeme".
Este mult ? Este puţin ?
Pentru noi, el rămîne un fiu al eîmpiei, legat prin
întreaga fiinţă de Teleorman, de pămînt, de ape, de
păduri, de satul lui scăldat în lumini de vară.

„Am plutit cu ciocîrlia"

Nici tînăr, nici matur, nici bătrîn, Gala Galaction
n-a uitat că a aparţinut prin naştere şi copilărie
meleagurilor teleormănene, că a aparţinut prin tot ce
e mai important şi frumos comunei Dideşti.

144
 Prins multă vreme cu nişte funcţii şi dregătorii bi­
sericeşti, antrenat toată viaţa în fel şi fel de treburi,
dedat scrisului cu rîvnă şi pasiune, devotat familiei,
oricît l-ar fi zorit nişte treburi literare, sociale,
cărturăreşti, care-şi aşteaptau cu rînduială sfîrşitul,
el tot îşi găsea vreme să treacă pe urmele copilăriei,
pe urmele amintirilor.
Şi peste ani, satul lui natal, bogat în frumoase
aduceri aminte, îl primea cu acelaşi zîmbet şi cu
aceeaşi bucurie. Oamenii ştiau să respecte pe cei care
plecaseră din mijlocul lor şi trudeau cu cartea.
Amintirea casei părinteşti, oamenii şi locurile îl
aduceau mereu pe meleagurile Dideştilor.
Trecea pe la prietenii din copilărie, discuta cu ve­
cinii, se întîlnea cu finii şi avea timp să calce cu
piciorul locurile tainice ale copilăriei, frumoasele
locuri pe care şi le-a adus toată viaţa aproape de el
în vis, în gînd, în amintiri :
„A doua zi, pe jos [...] am intrat în pădurea prime­
lor mele vise, primelor flori culese şi primelor basme
făcute de mine însumi. E şi azi, întreagă, la locul ei,
pe meleagurile Vezii şi pe acolo pe unde Vedea se
întîlneşte cu Tecuciul. Creşte dreaptă, falnică, în
sus, spre soare. Rar aşa carpeni şi aşa stejari drepţi
ca făcliile [...] Pe aici am trecut, am visat şi am
binecuvîntat toate frumuseţile şi toate durerile
sufletului meu [...] Pe aici e calea marii înţelepciuni.
Pe aici inima se limpezeşte şi aşteptările supreme sînt
în floarea lor miraculoasă”.
Intîlnirile lui cu locurile şi cu oamenii erau un
adevărat ritual. Lor le datora totul. Şi se simţea
obligat să le cinstească cum se cuvenea.
De Teleorman s-a simţit legat şi prin amintiri
petrecute dincolo de locul copilăriei.

145
 „Turnu Măgurele este capitala judeţului meu de
obîrşie, a Teleormanului, scria Gala Galaction. Cum
s-a întîmplat şi cum se întîmplă cu multă lume, nu
mi-a fost dat să rămîn lingă pădurile şi lingă apele
din copilărie, ci am plecat devreme — acum 50 de
ani — şi am întins aiurea cortul vremelniciei mele.
Dar locul unde ai deschis ochii întîia oară nu se uită
niciodată. Acesta este un adevăr valabil pentru tot
omul. în ce mă priveşte pe mine unul, eu l-am
dovedit prin numeroase rechemări, prin numeroase
istorisiri şi reverii unde este de-a pururi vorba de
oamenii, de florile, de luncile Vezii, de brîul Du­
nării şi de rodnicia Teleormanului.“
Teleormanul i-a fost drag toată viaţa. Nu l-a uitat
niciodată. N-avea cum să-l uite. Acesta i-a servit
drept sursă de inspiraţie a multor imagini literare,
după cum şi mărturiseşte : „acum vreo zece ani am
scris romanul Papucii lui Mahmud. Turnu Măgurele
este scena mijlocie pe care apar eroii mei, între
Roşiorii de Vede (scena întîi) [...] Am adăugat în
acest roman o bună parte din însemnătatea, din
poveştile, din farmecul şi din legenda teleormăneană,
pe cerul cărora Turnu Măgurele era astru de mărimea
întîia".
Plaiurile Teleormanului l-au ispitit mereu pe
Galaction. Şi cînd i-a fost dor de ele le-a căutat şi
le-a găsit statornice unde le-a lăsat. „Revăd tot­
deauna, cu sărbătoare sufletească, aceste ţinuturi
vaste şi mănoase ale Teleormanului ! M-am pomenit
pe pămîntul negru şi întins ca masa al acestui judeţ
şi lumea mea cea dinţii sufletească s-a rezemat pe
zarea lui rotundă şi perfectă. în dimineţi de mai şi
de iunie, am plutit cu ciocîrlia deasupra valurilor
fericite ale holdelor şi, an după an, am crescut, spre
ceruri cu spicul griului şi cu sipica."

146
 Altădată, tot călător prin Teleorman, porneşte, sub
ropotul unei ploi, din Alexandria şi pînă la Zimnicea :
„Alexandria, oraş model, oraş tihnit, oraş zidit pe
nisip şi pe pietriş umed... Străzile lui sînt toate căi şi,
uin orice stradă, vezi la marginea oraşului cîmpia
înconjurătoare, ridicată ca o bordură de farfurie".
De la Alexandria îşi continuă drumul : „de-abia
sîntem la Poroschia [...] oprim ca să ridicăm cortul
maşinii şi pornim mai departe pe şosea [...] Ţigăneşti,
Brînceni, Smîrdioasa, Şoimu, Găurici [...], trec în
răpăiala undelor generoase, şi în răstimpul unui
ceas".
I-au fost atît de dragi locurile natale, încît, în
călătoriile din Orientul Apropiat, cînd i-a fost dat
să vadă Iordanul, nu a putut să nu remarce : „Mi se
pare tot atît de mare cît Vedea din copilărie, atunci
cînd ploua la deal şi Vedea venea puţin umflată. Tot
ca Vedea, Iordanul e tulbure, dar curge mai repede."
Intrate ca repere definitorii în universul său de
valori şi de imagini, datele legate de spaţiul devenirii
sale se topesc în intensitatea structurilor literare.

Cu străbunica mea, Păuna, mă duceam, cînd eram

copil, să-şi vadă pe soră-sa Aspasia din Dideşti.
Treceam prin pădurea pe care a evocat-o în fel şi
chip Galaction, despre a cărei tinereţe veşnică a
spus : „o regăsesc neschimbată, fără vîrstă, plină de
aceeaşi veşnică poveste, spusă din vîrfuri clătinate,
din stele mari de aur, căzînd în ierburi şi în viroage,
din viersul de păsări şi din zumzet de bondari". Am
trecut de multe ori prin această pădure, care a fost
şi pădurea copilăriei mele. Dar tîrziu, peste ani, abia
prin clasele primare, am aflat de la învăţătorul meu
că acolo, la Dideşti, în anotimpul înfloririi pădurii,
se născuse, în anul 1879, Gala Galaction.

147
 Dar străbunica mea murise. Murise şi sora sa
Aspasia. Pe la Dideşti nu mă mai duceam. Mai
tîrziu, după ce am citit cîte ceva, m-a cuprins un fel de
pătimaşă curiozitate. Doream să mai văd totuşi
locurile ştiute mai de mult şi care căpătaseră dimen­
siuni noi în sufletul meu.
Dorinţa s-a transformat în faptă şi cînd am pornit
la drum eram pregătit să dau peste locurile copilăriei
scriitorului de care începusem a mă simţi legat nu nu­
mai prin cărţile pe care le citisem, ci, mai ales, prin-
tr-o legătură mai trainică, prin apropierea pămîn-
tească. îl simţeam ca pe cineva apropiat, de-al nostru.
Atunci, întîlnirea cu locurile acelea, care altădată
nu-mi atrăseseră cu nimic deosebit atenţia, m-a cu­
tremurat.
Am văzut locul pe care fusese casa părintească a
scriitorului, am văzut măgura de la gura beciului
călugăresc, am văzut salcîmii, martorii veacului de
altădată, de unde a vorbit Galaction prietenilor. Am
văzut oamenii. Am discutat cu ei şi multe au putut
să-mi spună cei care l-au cunoscut, cei care se duceau
la el, la Bucureşti, cu toate necazurile. Se duceau
să-i ceară sfat, să primească ajutor.
Am plecat mulţumit şi multă vreme am avut
impresia că mă întîlnisem chiar eu, atunci, cu scri­
itorul, că-1 văzusem şi-l cunoşteam.
Dar s-a întîmplat şi acest lucru. S-a întîmplat în
anul 1946. Vremuri tulburi. Fierbea ţara. Se pregăteau
alegerile. Erau primele alegeri democratice. Toată lu­
mea era într-o aşteptare, să vadă cum o să fie cu
alegerile... Campania electorală se declanşase. Peste
tot, mitinguri şi mitinguri. Peste tot, adunări. Candi­
daţii în alegeri şi delegaţii B.P.D. se întruneau şi se

148
întîlneau cu alegătorii. Discuţii, agitaţie. Oamenii
ascultau.
La mitingul electoral din Roşiori de Vede, din luna
noiembrie a aceluiaşi an, au vorbit mulţi. Fiecare a
promis cît nu le venea oamenilor să creadă.
Reprezentanţi ai Partidului Liberal, ai Partidului
Naţional Ţărănesc promiteau marea cu sarea ca să
smulgă voturi de la alegători.
Gala Galaction a vorbit şi el. A vorbit mult, dar
n-a promis nimic. Ce era să le dea ?
Ţara era săracă. Rănile deschise de război sîngerau.
Nimeni n-avea ce să le dea.
El le-a spus oamenilor adevărul şi le-a arătat
calea dreaptă. Şi toţi care-1 ascultau au înţeles că
,,o lume nouă se ridică uriaşă şi temeinică, mai bună
şi mai dreaptă, din profunzimile sociale1'. Simţeau
„cum se înalţă spre cerurile dreptăţii, din oceanul so­
cial viitoarea societate socialistă !... O aşteptăm, o
chemăm, sperăm în aşezările ei mai echilibrate şi pre­
dicăm entuziasmul salutar". A vorbit despre egalita­
tea socială, despre libertatea naţională, despre muncă
şi cinste. Eram de faţă şi ascultam. Mai eram încă
copil. Dar am înţeles că aud cel mai frumos îndemn
din viaţa mea de pînă atunci. Galaction, înţelept şi
sfătos, s-a adresat simplu, clar şi convingător tuturor;
îmi aduc aminte ca azi : „Şi acum cînd mai sînt cîteva
zile pînă la alegeri, eu vă sfătuiesc să vă daţi votul
vostru pe Soare".
Galaction a fost toată viaţa un om al cîmpiei
Teleormanului, un om legat de pămînt, pădure şi apă.
Pînă şi moartea l-a găsit pregătit cu aceeaşi stare de
spirit. Moartea şi-a văzut-o asemeni ciobanului din
Mioriţa, cu gîndul la eternitatea naturii. Şi-a
destăinuit gîndurile unui pom ca toţi acei pomi din
pădurea copilăriei : „Bătrin stejar, în ziua morţii

149
mele tu vei sta — cum stai şi azi — neclintit şi
falnic".
Aşa stă stejarul. Aşa-i va umbri mereu mormîntul
la Cernica.
Scriitorul ne-a părăsit în urmă cu mai bine de
douăzeci de ani. Dar pasiunea lui pentru Teleorman
nu s-a dus odată cu el. Pasiunea a rămas. A transmis-o
fiicelor sale care, cînd şi cînd, îşi găsesc vreme şi trec
prin locurile copilăriei lui Galaction. Trec pe potecile
pădurii de „carpeni şi de stejari", trec pe malul
Tecuciului, ajung pe malul Vezii, trec pe uliţele
satului, pe unde se simte şi acum chemarea amintiri­
lor. Pasiunea unui om nu s-a dus odată cu el. Ne-a
lăsat-o nouă.

„Casa bătrînă : lîngă apele Oltului"

La o aruncătură de „stea", lîngă Turnu Măgurele,
la Segarcea din Vale, în „Casa bătrînă : lîngă apele
Otului / Din pămînt negru zidită şi roasă de timp... /
Pe care soarele o îmbrăţişează în zori / Ca pe o veche
prietenă / Şi-n amurg o încinge cu dragoste de jar",
acolo unde „Noaptea, rouă stelelor cade pe prispă /
Ca o maramă înflorită de vise" — s-a născut, la
9 martie 1917, Dimitrie Stelaru, „poet prin predispo­
ziţie, adică născut, iar nu făcut", cum îl evocă Eugen
Jebeleanu.
Imaginea lui de mai tîrziu rămîne tot cea desenată
de autorul lui Hanibal.
Cu numele lui — Stelaru — s-au obişnuit greu cei
de la Segarcea şi din Turnu Măgurele. Toţi îl ştiau
de Dumitru Petrescu. Şi-l cunoşteau bine, că doar era
fiul cizmarului Dumitru Petrescu din Măgurele,
stabilit la Segarcea din Vale prin căsătorie. Naşterea
copilului a fost declarată la primăria din sat de către

150
bunicul după mamă şi stă în arhive şi astăzi, în­
registrată la numărul 21 din 9 martie 1917, orele
zece.
El* nu şi-a cunoscut tatăl. Murea pe front la 25 de
ani neîmpliniţi, tocmai cînd copilul se năştea.
Despre moartea tatălui aflăm din mărturisirile
poetului : „El murise în război cînd eu abia mă
născusem. Murise el într-un război, ca eu, născut
atunci, să duc alt război. Nu murise şi fusese aruncat
de viu în groapa cu holerici...“.
Fire deosebit de sensibilă, Dimitrie Stelaru simte
asprimea copilăriei fără tată, trăieşte dramatismul ei
şi cuvîntul „orfan“ va fi prezent multă vreme, ca o
veritabilă obsesie. Ne dăm seama de acest lucru şi
din faptul că începuturile sale literare apar sub
semnătura Dumitru Popescu-Orfanul. Cuvîntul venea
dintr-o poezie „plină de stele, ca un spectru al unei
copilării luminată de umbre“.
Cunoscînd şi numai atît dintr-o copilărie tristă şi
amară, şi tot putem explica atitudinea sa nonconfor-
mistă faţă de viaţă şi „strania poezie evanescentă a
poetului de acum trei decenii (care, n.n.) a evoluat
în chip miraculos".
Ai săi, prietenii şi rudele, l-au trimis la Bucureşti
să înveţe la şcoli superioare şi într-adevăr, un timp,
Dimitrie Stelaru s-a ţinut în Bucureşti şi de studen­
ţie. Despre această perioadă şi-a amintit mai tîrziu,
în scrieri cu caracter autobiografic : „La nouă seara,
în camera noastră de cinci, toţi studenţi amărâţi,
fără mîncare şi ţigări, ne răsuceam sub pături,
muşcaţi de ploşniţele obraznice şi inculte ale judeţu­
lui Teleorman, ale căminului întreţinut de judeţ".
Cum arăta el atunci ? Iată-1 zugrăvit de unul dintre
cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit :

152
 „Orbitele îi erau înnegurate, dar sub neguri
ardeau cărbunii unei sile nedisimulate. Fruntea era
frumoasă, încadrată de un păr bogat şi mîndru ca un
vultur. Cifrul mîhnirii i se cuibărise în colţurile
gurii. In acei ani, asemenea apariţii nu erau prea rare
în Bucureşti. Unele dintre ele purtau, în chip
lămurit, semnul mormîntului, în care urmau să se
cufunde sau din care ieşiseră pentru un fel de
concediu."
Dar la Bucureşti, în toţi aceşti ani, Stelaru a avut
altceva mai bun de făcut. A făcut poezie.
Cu îndeletnicirea de poet, cei de la Segarcea nu
s-au obişnuit repede. Nici aceasta nu le venea la
socoteală. Şi-a divulgat în sat această „profesie" în
anul 1947, cu prilejul primei căsătorii cu Despina
Belingher, oficiată de Segarcea. Atunci, în certificatul
de căsătorie, alături de rubrica în care-i sînt consem­
naţi cei 30 de ani, stă deschisă şi cea referitoare la
profesie. Se poate citi : „Scriitor".
Debutul editorial al poetului pare să fi fost în
anul 1935, la Braşov, cu placheta intitulată sugestiv
Melancolie şi pe care a semnat-o D. Orfanul. Au urmat
apoi alte poezii prin reviste şi alte volume pe care
le-a semnat D. Petrescu-Orfanul. Cu acest nume este
semnat şi volumul Pream ărirea durerii, despre care
Eugen Jebeleanu, tîrziu, foarte tîrziu, îşi aducea
aminte elogios : „Am citit placheta ; paginile se
întorceau singure, înfiorate de vîntul unei poezii
stranii, cu ecouri din Poe şi poate din Verlaine —
însă Poezie, marcată de gheara de azur a Himerei şi
de aceea cenuşie a Suferinţei."
Schimbarea numelui din Dumitru Petrescu-
Orfanul în Dimitrie Stelaru, cu care-1 reţine istoria
literaturii române, s-a produs după 1938. Tot relata­
rea lui Eugen Jebeleanu ne slujeşte, cu atît mai

152
muit cu cît ei este şi primul „vinovat". „Mi-am
îngăduit să-i propun poetului schimbarea numelui de
Petrescu Orfanul în Dimitrie Stelaru. Poetul a
acceptat. Pentru ce Stelaru, însă ? Pentru că de la
început, chipul poetului îmi sugerase masca unui
inger căzut. însă un înger ale cărui aripi sumbre se
zbat, tinzînd necontenit spre stele".
De aici înainte volumele Poem e (1938), Poeme
(1942), Poem e (1944), Cetăţile albe. Poem e (1946),
basmul în versuri Fata pădurarului (1955), Gelu
(1956), Şarpele Maro şi Vrăjitoarele. Feerii (1957),
Oameni şi flăcări (1965), Fata fără lună (1967), Mare
Incognitum (1967), Nemoarte. Versuri (1968), Cei din
lună (1969), Coloane. Versuri (1970), înaltă umbră
(1970), Păsări incandescente. Poem e (1971) vor fi
semnate Dimitrie Stelaru.
Fără proiecte şi declaraţii literare, strecurîndu-se
printr-o viaţă mizeră, lipsită de cea mai elementară
speranţă şi bucurie, hoinar şi rătăcitor, „înger
vagabond", strigător la stele şi căutător de stele,
Dimitrie Stelaru şi-a desenat o orbită proprie,
originală şi perenă.
De la cei care l-au cunoscut, din poeziile sale, dar
mai ales din confidenţele autobiografice (Zeii prind
şoareci) am aflat tot ce se ştie despre viaţa lui. La
toate acestea se adaugă amintirile oamenilor şi,
accidental, propria-mi experienţă.
Lipsit uneori pînă şi de adăpostul celor mai
sărăcăcioase ziduri, autorul confesiunilor Zeii prind
şoareci mărturiseşte adevăruri ce pot părea incre­
dibile. Ţin minte imaginea completă a foametei : „Nu
mai mergea : îmi umblau gheare de ciori prin stomac,
mă zgîriau. Nu mai aveam putere să scuip [...].

153
Stomacul hîrşia de gheare [...]. Trebuie să mănînc,
să mănînc, să mănînc [...]. Trebuie să mănînc totuşi.
Să mănînc pămînt galben, clisos, fără nisip, nu mi-a
priit.“
Şi totuşi, dorul şi dragostea de poezie nu l-au
părăsit nici cînd adăpostul şi-l găsise în gropile din
maidanele de la marginea Bucureştiului, unde se
„odihnea” acoperit de crengi, „pe aşternut de
frunze, de unde privea luna şi-şi căuta steaua”.
Mărturisirea-i este revelatoare şi cutremurătoare :
„M-am răsturnat peste frunzişul din groapa în care
dormeam. O săpasem cu mîinile mele. Făcusem o
groapă între doi salcîmi puternici — să mă apere de
vînturi, pasămite — o împrejmuisem cu crenguţe şi
în ea adusesem frunze, da, saltea [...]. Fugeam de
moarte şi intrasem, viu, în groapă. Dar nu ştiam.
Trezindu-mă altădată, priveam printre crengi zdren­
ţele lunii şi stelelor. Trezindu-mă acum, o ploaie îmi
muia sufletul şi oasele. Eram ud leoarcă. Pluteam
peste maldărul de frunze în apă. înecat. Ploua cu
găleata, şi sub mine în groapă, apa adunîndu-se, ri­
dica patul frunzar. Şi curgea de sus un izvor peste
trup, peste visuri”.
Aproape totdeauna obosit, flămînd şi îmbrăcat să­
răcăcios. „Mă privesc. Unicul piept al cămăşii îl strîng
sub vesta fără nasturi. Ziarele din spatele pantalo­
nilor le întorc : să fie curate. Şi cum sînt nervos de
o săptămînă, un gînd funebru mi-a venit : da, mi-a
murit tata. De fapt nu mă minţeam...”.
în aceste condiţii grele, vitrege, blestemate, el ştia
că are pentru ce trăi. Spera. Credea. Trăia pentru
poezie. „Ca să pot merge la un ziar cu două versuri,
îmi trebuia nu doliu ; ci un pantalon, ba şi cămaşă”.
Şi atunci face ceea ce a făcut de multe ori. Face pe
hamalul în Gara de Nord a Bucureştiului.

154
 Cu lumea hamalilor s-a împăcat bine. Era o lume
pe care a învăţat-o repede, îi cunoştea foarte bine
obiceiurile, metehnele : „Iată-mă în gară, la peron.
Dimineaţa, hamalii vin greu, dorm încă după cheful
prelung, şi călătorii au bagaje multe [...]. Eu aştept
să fiu chemat şi dus-întors, mereu la alte trenuri
prezent, am umflat buzunarul vestei cu hîrtii de cîte
un leu (singurul negăurit)".
Şi cînd te gîndeşti că toate aceste suferinţe le-a
trăit pentru prima lui dragoste, care-i va fi şi ultima
pasiune — poezia.
în căutarea revistelor în care-şi dorea munca răs­
plătită, în el încolţeau gînduri senine, pline de opti­
mism şi speranţă : „Aşteptam să înviez, să cresc, nu
mîncîndu-mi propriile rădăcini, ci hrănindu-mă, lu-
crînd, dormind ca mulţimea asta sănătoasă, veselă".
Dar gîndurile ricoşau din zidul realităţii impenetra­
bile, care-1 trimitea mereu şi mereu într-o lume a
înjosirii, a promiscuităţii, a anulării demnităţii
umane.
în această lume măruntă a „azilului de noapte"
şi-a găsit de multe ori adăpostul şi Dimitrie Stelaru,
care observa şi se întreba : „De ce atîtea ciuperci
omeneşti ?" Şi căuta răspunsuri : „Nu, eu n-am cău­
tat pîine şi sare. M-au gonit de pe malul Dunării
fără să bănuiesc durerea stomacului gol şi strigătul
oaselor intrate unele într-altele — am căutat mira­
jul «poeziei, al paginii scrise cu litere de tipar»".
Şi nu o dată, această „smulgere" de pe malul Du­
nării îi va însoţi atît suferinţa, cît şi speranţa : „De
ce am plecat de unde ploile nu mă muiau, frigul nu
mă bîţîia ? Din casa mică a bunicilor ? Din casa cu
prispă, cu tavan de scînduri, cu sobă oarbă şi pămînt
pe jos ? De sub cerga de cînepă aspră — învelitoare ?

155
Şi de ce m-au gonit la urmă spre oraşul ăsta cu lipi­
tori sătule şi paznici galanţi ? Cine mi-a vîrît visul
în suflet ? Străbunii care zac înlăuntrul meu ! Scriu
şi rup, scriu şi pierd — mă pierd ? îndrăznesc să iu­
besc poezia, s-a scufundat în mine ? Cine m-a învă­
ţat ? Să priveşti cerul te învaţă cineva ? Să te îneci
în flori te îndeamnă cineva ? N-am bordei, n-am haine
din vitrine şi nici fripturile sfîrîitoare de pe grăta­
rele restaurantelor. N-am. Dar o chemare dintre
bolţile inimii creşte într-una : haide, haide, n-o să
mori !“.
Era limpede, exista un gînd de sprijin. Poezia era
singura lui rază de lumină, singura rază de speranţă,
singura lui „stea“.
Cam totdeauna fără adăpost, cam totdeauna flă-
mînd şi rău îmbrăcat, cam totdeauna cu sufletul
înecat în alcool. Şi totdeauna apt pentru poezie. Viaţa
lui de poet are ceva din destinul lui Francois Villon,
viaţa lui s-a numit Suferinţă şi Poezie. O viaţă de
boem trăită pînă aproape de obştescu-i sfîrşit, căruia
i-a fost dator prea de timpuriu, cînd împlinise doar
54 de ani şi se afla la vîrsta marilor iubiri. Şi mai
suferea pentru ceva, mai precis pentru cineva. E
vorba de feciorul său, pe care îl dezmierda spunîndu-i
Nouraş şi căruia i-a lăsat şi el, la rîndu-i, aceeaşi
tristă moştenire — un nume iscălit prin cărţi şi titlul
de „Orfan“.
„A murit, cum remarca un biograf, tocmai cînd
nişte mutaţii fericite din viaţa lui îl adunaseră de pe
drumuri, cînd anii ultimi îl aşezaseră într-un cămin
fericit şi-i dăduseră parcă în compensaţie albul trăi­
rilor poetice simţite din plin în gestul generos al
Uniunii Scriitorilor, care i-a oferit premiul pentru
volumul de versuri Mare incognitum“.

156
 A murit în anul 1971, într-o zi de toamnă, cînd
poate ar fi dorit să-şi mai vadă uliţa copilăriei, să
se mai simtă copil şi să mai poată spune o dată :

Casa bătrînă : furtuni o bat, duzii vorbesc

Despre fraţii mei, despre tatăl meu,
Toţi duşi acum în pămînt,
Pentru pîinea mea, pentru libertate.
Undeva, nu departe de Turnu Măgurele, la Segar-
cea din Vale, aproape de apele Dunării, în marginea
âmpiei teleormănene, s-a născut un bijutier de stele.
Undeva, nu departe de Turnu Măgurele, la Segarcea
lin Vale, a fost o „casă bătrînă : lîngă apele Oltu-
;ii / Din pămînt negru zidită şi roasă de timp“ care
a intrat în istoria poeziei româneşti...

Un sat, un om, un destin

Un sat aşezat pe stînga Călmăţuiului, poate în

prima jumătate a secolului al XVIII-lea, poate ceva
mai devreme. Sigur este însă că de atunci „viaţa
trăită a celor aşezaţi aici a fost aceea de clăcaşi
i.'ină la împroprietărirea din 1864“.
Un om cu „oase din varul lunii", cu „carnea din
pămîntul oacheş străbun", cu „ochii albaştri", îşi
aduce aminte că „acolo în casa părintească, şi pe uli­
ţele satului Salcia, am învăţat să vorbesc, să merg şi
să muncesc. Tot acolo am făcut cunoştinţă cu lucru­
rile de pe pămînt şi din cer, cu fiinţele apelor, ale
cîmpiilor şi ale pădurilor. Acolo am învăţat ce este
omul". Şi tot el spune : „Viaţa mea — ca de altfel
a multor altora — a fost plină de întîmplări grozave.
Ia, gîndiţi-vă ! în neuitatul an 1907 aveam cinci ani.

157
Am urmărit răscoala cu ochii copilului care eram
atunci. Flăcări şi scrum. Conace aprinse şi fum. Sînge
şi moarte. Cadavre lăsate la margine de drum. Jan­
darmi şi soldaţi. Boieri cruzi şi slugi boiereşti sălba­
tice. Bătăi şi schingiuiri. Toate — chiar şi culoarea
norilor — toate mi s-au imprimat pentru totdeauna
pe retină şi în minte !“.
Amintiri multe, amintiri dure, amintiri triste,
amintiri înspăimîntătoare, amintiri pe care le va purta
cu el toată viaţa. Nu îi aparţineau doar lui şi chiar
au devenit amintirile noastre. Darie, copilul fără co­
pilărie, îşi aduce aminte de toate. „Cum să uit ?...
Nimic n-am uitat... îmi aduc aminte de fiecare vis
pe care l-am visat în somn şi de fiecare vis pe care
l-am visat treaz, cu ochii deschişi. îmi aduc aminte
de fiecare bucată pe care am băgat-o în gură şi de
fiecare zi în care am flămînzit...“.
Şi nimic din anii aceia n-a murit în el. N-avea
cum să moară. Amintirile nu mor niciodată. Mor
oamenii, dar amintirile rămîn. Şi prin amintiri rămîn
şi oamenii nemuritori.
El nu le-a lăsat să moară, fiindcă „atunci, în anii
copilăriei, şi la Salcia, înţelesese că prin naştere făcea
parte din rîndul celor condamnaţi la foame şi frig,
că făcea parte din rîndurile acelora pe care slugile
boierului sau ale statului îi putea bate, îi putea bat­
jocori şi schingiui, ba chiar îi putea şi împuşca“.
„Copilăria fără copilărie" a continuat în aceleaşi
acorduri grave şi dramatice.
„în vara anului 1915 am terminat şcoala primară
şi — simplu, fără nici un fel de ezitare — m-am toc­
mit slugă. Nici eu şi nici alţii n-au ţinut seama că
între 1911 şi 1915 citisem sute de cărţi şi ştiam cît
ştiau elevii buni din ultimele două-trei clase de liceu".

15 8
 în anul 1916, toamna, cînd s-a sunat mobilizarea,
cu aceiaşi ochi dilataţi s-a înspăimîntat de mobilizare
şi de cotropirea nemţilor.
Cu sufletul căftănit de durere „a îndurat mizerie,
a îndurat păduchi, a îndurat rîie, a îndurat foamete,
a îndurat silă“.
Din pricina aceleiaşi „sărăcii degradante'*, din
cauza spectrului foamei în care trăiau oamenii de azi
pe mîine, în anul 1917 îşi încovoaie spinarea de
argat la o moşie dintr-un sat de pe valea Dunării —
la Lisa, „unde sărăcia rodea şi ucidea tot, dar nu însă
şi omenescul".
Din aceşti ani răi, grei şi aspri, ani închişi şi cenu­
şii, Zaharia Stancu va purta toată viaţa şi amintirea
debutului său literar, produs mai întîi, în anul 1920,
în ziarul „Victoria", la Turnu Măgurele, unde, între
anii 1918—1920, este arhivar la judecătorie. A con­
tinuat în acelaşi an cu poezii în „Adevărul literar şi
artistic" şi de aici, cu ambiţia ţăranului de la cîmp,
mai departe şi mai departe, pe drumul scrisului şi al
învăţăturii, pe drumul tinereţii şi al încrederii, şi-a
zidit idealurile pe care şi le-a apărat toată viaţa.
„în tinereţe, cînd speram şi eu să-mi fac un rost
în lume şi un nume în literatura română, s-au ivit
crizele economice şi fasciştii". Au urmat „ani de
fum", dar nu şi de tăcere. Zaharia Stancu n-a ştiut
să tacă, n-a putut să tacă, n-a vrut să tacă niciodată.
Lui Zaharia Stancu nu i-a fost frică să vorbească. A
avut altceva mai bun de făcut decît să tacă. A zăn­
gănit Clopotul de aur, a cules fructe din Pomul roşu,
a blestemat Iarba fiarelor şi... Chiar dacă în anii aceia
negri a făcut cunoştinţă cu zidurile reci şi mucezite
ale închisorii de la Tîrgu Jiu, el nici atunci n-a tăcut.
Atunci şi acolo, ca-ntotdeauna, a gîndit, poate, la
Desculţ şi la Dulăii şi la alte Clopote şi struguri şi la

159
alte drumuri Printre stele cu Carul de foc, împotriva
Vîntului şi ploii, la altă Iarbă şi la toate cîte au fost
Pentru oamenii acestui pămînt.
Şi multe ar mai fi avut de scris despre această
epocă, ar fi scris şi astăzi şi tot nu le-ar fi terminat.
Zaharia Stancu, fiul Călmăţuiului, a purtat cu el
un „destin fericit", împlinit sub semnul trăinicie.!,
respirînd continuu aerul de sănătate ţărănească. De
aici poate şi nota de solitudine, oricum, sigur, sim­
plitatea. Destinul lui Zaharia Stancu s-a confundat
de multă vreme cu însuşi destinul scrisului româ­
nesc. Imaginea lui Zaharia Stancu îl reprezintă pe
scriitorul român de ieri şi de totdeauna, de aceea,
descifrîndu-i datele biografice, ai impresia, cum fe­
ricit se exprima cineva, „că le ştii, că le-ai mai în-
tîlnit, că au mai aparţinut şi altor fiinţe".
Destinul literar al lui Zaharia Stancu a fost o
traiectorie fermă şi definitivă în cîmpul literelor
româneşti.
Gospodar prin tradiţie, avînd conştiinţa dimen­
siunii reale a cuvîntului şi realizînd marea respon­
sabilitate a celor dăruiţi pe viaţă scrisului, el s-a
aflat multă vreme în fruntea obştei scriitoriceşti. A
scris mult, a scris de toate. A scris poezie. De la ră­
sărit şi pînă la asfinţit, poezia i-a rămas dragostea
dintîi. A tălmăcit stihuri. A tăiat fin, ca diamantul,
în pamflete şi articole. A ştiut să se exprime şi în
povestirea fantastică şi în cea picarescă, şi în nuvelă,
dar s-a „răsfăţat" şi în romanul fluviu.
Şi toate acestea n-ar fi fost cu putinţă dacă nu ar
fi fost şi „călătorul neobosit" mînat la drum de dra­
gostea pe care o avea faţă de oameni, de plăcerea pe
care o simţea cînd se afla împresurat de flori, de
pomi, de ape, căci dorea să vadă cum mai curge Căl-
măţuiul, dorea să ştie ce mai e pe la Omida, pe la

160
Ologi, ce mai e nou pe Ia Belitori ori pe la Mîndra,
dorea să afle ce-i mai fac „Desculţii", dorea să simtă
cum mai cresc „Florile pămîntului", dorea să se con­
vingă dacă mai bat „Vîntul şi ploaia".
Venea des pe la Călmăţui. Spunea el, formulîndu-şi
un veritabil program : „Am zugrăvit în cărţile mele
valea Călmăţuiului aşa cum am cunoscut-o acum
cincizeci-şaizeci de ani, am descris-o aşa cum arăta
după întîiul război mondial şi chiar aşa cum mi se
înfăţişa în primii ani de după cel de al doilea. îmi
rămîne încă întreagă sarcina de a prezenta această
vale şi oamenii ei în anii aceşti din urmă...".
Venea la Salcia că-i plăcea cum îl strigau ai
lui —■Zaria. Ai lui şi toţi aşa îi ziceau — Zaria.
Venea s-audă cum din ţîţînile porţii striga Mătuşa
Uţupăr cu glasul gros, cu glasul aspru şi prelung :
„Tudorele... deschide poarta !“.
Venea să-i vadă pe Tudor şi pe Maria. Venea să-l
vadă pe Ion, s-o vadă pe Evanghelina, pe Elisabeta,
pe Riţa.
Venea să vadă salcia şi, sub salcie, fîntina cu ghiz-
duri din lemn şi apa abia licărind în fund.
Venea să se bucure cu ai lui, cu megieşii, cu prie­
tenii, cu tot satul.
Venea şi cînd oamenii sufereau că le bătuse piatra
griul. Şi cînd apa Călmăţuiului, năbădăioasă cum
este cîteodată, le uda oamenilor pînă şi cenuşa din
vatră.
Venea cu străinii, ca să se laude, să le arate de ce
sînt în stare astăzi nepoţii şi strănepoţii „Desculţi­
lor" de atunci.
Venea să se întîlnească cu obştea şi să mai rîn-
duiască nişte treburi.
Trecea şi prin tîrgul Ruşilor şi spunea : „îmi văd
şi acum anii copilăriei risipiţi prin acest oraş. îmi

161
aduc aminte de întâmplările copilăriei pe malul Ve-
dei, unde primeam şi dam bătăi“.
Trecea şi pe la Turnu, atent la tot ceea ce se pe­
trecea în jur. „La Turnu Măgurele, aproape de satul
meu de baştină, pe nişte pămînturi sărate de lîngă
Dunăre, s-a ridicat un uriaş combinat de îngrăşă­
minte chimice”.
Venea mereu pe valea Călmăţuiului, căci „...ori-
decîte ori revăd valea Călmăţuiului şi satele înşirate
de-a lungul ei sînt copleşit de adînci emoţii şi de
amintiri vechi ce nu pot fi uitate. într-unul din sa­
tele înşirate de-a lungul acestei văi m-am născut,
aici am văzut pentru întîia oară lumina soarelui, aici
am început să învăţ, să cunosc viaţa, să aflu ce este
munca şi ce înseamnă asuprirea. Pe aici mi-am trăit
copilăria şi chiar o parte din tinereţe. De aci, de pe
această lungă, îngustă şi săracă, odinioară, vale a
Călmăţuiului, am cules faptele şi mi-am ales eroii
pentru cele mai multe dintre cărţile mele. Aici m-am
reîntors de nenumărate ori. Aici mă voi reîntoarce
mereu. Şi tot de aici mi-am luat, ca să zic aşa, zbo­
rul în lume.“
De multe ori mi s-a întîmplat să-l văd, să mă
întîlnesc cu el, să dau mîna cu el, să iau loc alături
de el, să stau la masă cu el, să mă uit la el şi să mă
minunez. Totdeauna aşa mi s-a întîmplat. Totdeauna
am avut sentimentul sublimului cînd l-am privit,
cînd am discutat cu el, cînd am rîs cu el. Am avut
întotdeauna impresia că făptura lui este făcută din
hărnicie, dintr-un suflet mare, peste care venea acea
încarnare de frumuseţe fizică dominată de albastrul
şi seninul unor ochi ageri, atotpătrunzători. A fost
un ţăran frumos !

162
 Şi la numai doi ani după ce lumea scriitoricească
îi omagiase cum se cuvine cei şaptezeci de ani, i se
curma viaţa, el întorcîndu-se, cu conştiinţa împăcată,
printre moşii şi strămoşii lui, lăsîndu-ne nouă dato­
ria de cinste de a-i păstra opera învestită cu atribu­
tul nemuririi.
Vorba lui de piatră şi vorba-i de aur o ascultăm
mereu. Cu privirea lui scînteietoare ne întîlnim
mereu şi de cîte ori citim o carte care se numeşte
Desculţ, o carte care este intitulată Pădurea nebună,
avem prilejul să-i spunem : Ce mult te-am iubit. Şi
tot de atîtea ori simţim întîlnirea cu Zaharia Stancu
ca pe o sărbătoare.

„Satul descoperit în faţa cerului"

Dincolo de Dideştii lui Gala Galaction, după ce

şoseaua asfaltată muşcă din mijlocul satului Dobro-
teşti şi din Bălăci, după ce treci şi peste cîmpurile
de la Bălăci, se vede cum te apropii de o aşezare. Cu-
rînd apare şi satul „cel complet descoperit în faţa
cerului". Este Siliştea Gumeşti, unde în anul 1922,
la 5 august, s-a născut Marin Preda. Siliştea în­
seamnă, aşadar, Marin Preda, înseamnă Moromeţii,
înseamnă Imposibila întoarcere, înseamnă Viaţa ca o
pradă, înseamnă Delirul, înseamnă Cel mai iubit din­
tre pămînteni.
îi citisem opera, le-am vorbit elevilor despre ea.
Pe Marin Preda îl cunoşteam în primul rînd ca
scriitor. în diferite împrejurări m-am găsit în
preajma sa. Mi s-a părut sobru ; mai mult posomorit
decît vesel. O figură mai mult îngîndurată decît se­
nină. Avea totuşi o faţă veselă, dacă ştiai s-o vezi. îi

163
era veselă faţa, daca ştiai sâ-i dai gîndurile la o
parte.
Fire contemplativă, înclinat spre meditaţie, tăcea
mult şi gîndea tot atît. Dialogul lui cu lumea era
deschis spre demonstraţie. în discuţie cu el, numai
ce-1 auzeai, cînd dorea să se convingă : „Bine, bine,
dar pe ce te bazezi, mon cher ?“.
Trecea uşor de la o glumă, de la o poantă, de la o
stare de veselie, pe care o gusta, la tăceri prelungite,
moromeţiene.
îi auzeam şi vocea, dar nu reuşeam să leg toate
într-un tot.
A venit vremea să stau de vorbă cu el. De trei-
patru ori tot i-am trecut pragul biroului de la Editura
Cartea Românească, unde-1 găseai, cînd nu era la
Mogoşoaia.
Profesorilor de limbă şi literatură română li se fă­
cuse dor de „mon cher“. Doreau o întîlnire cu el şi
eu mă obligasem să-l „aduc“. Au urmat discuţiile cu
el. Odată, era înaintea unei vizite pe care trebuia s-o
facă în Franţa. Această vizită a împiedicat stabilirea
datei întîlnirii, pe care o acceptase în principiu.
A doua oară am înţeles că picasem într-un moment
nepotrivit : „Mon cher, lucrez la o carte mare şi nu
pot acum“. Mi-a dat garanţii că va veni, m-a îm­
puternicit chiar să-l scuz în faţa celor care-1 aştep­
tau şi ne-am învoit asupra datei cînd voi reveni.
Cînd s-a împlinit sorocul, am fost prezent în ace­
laşi birou.
„Da, mon cher, ai făcut bine că ai venit !“. Şi, cu
mişcări încete, a căutat în agendă foaia pe care el
însuşi stabilise data.
Şi a venit ziua fixată. Emoţii, fireşte, şi nelinişte,
de asemenea. întîlnirea cu Marin Preda s-a desfăşu­
rat într-un mod neobişnuit. N-a avut nimic din festi­

164
vităţile cu care eram obişnuit. Nu-i plăcea aşa ceva.
întîlnirea de la Alexandria cu Marin Preda, la care
au participat peste 600 de oameni, cîţi încăpuseră în
sala mare a Casei de Cultură, a fost un dialog nor­
mal, de la om la om, care s-a întins tîrziu, în noapte.
Ne-a vorbit despre copilăria lui Niculae, care avea
multe puncte comune cu cea a lui Darie. De fapt, de
la Siliştea pînă la Salcia cît să fie ? ! Mai mult de
70—80 km nu sînt.
„Cînd eram mic venea pe la noi unul Cîrstache al
lui Dumitrache cu cîte o carte sub braţ, seara se
aşeza lîngă lampă şi ne citea la cărţi şi toată lumea
îl asculta, şi tata şi mama şi fraţii mei vitregi care
erau prieteni cu el... Nimeni nu mi-a stîrnit mai
tîrziu, în materie de carte, mai multă admiraţie decît
Cîrstache ăsta.“
Ne-a vorbit despre lectura lui din diferiţi autori
şi filozofi ai lumii, care i-a deschis orizonturi largi
în înţelegerea complicatelor probleme social-umane.
Ne-a vorbit şi despre felul cum a devenit scriitor,
aducîndu-şi aminte cu plăcere despre debutul său
literar din anul 1942, în pagina literară „Popasuri*1
a ziarului „Timpul11. Şi ne-a mărturisit că n-a uitat
niciodată să recunoască faptul că un rol de seamă
în devenirea lui scriitoricească l-a avut Miron Radu
Paraschivescu.
„După Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit mai
mult profesiunea de scriitor şi nimeni n-a luptat mai
mult să-i păstreze întreaga nobleţe ca Miron Pa­
raschivescu. Avea pentru asta tot ceea ce trebuia,
entuziasm şi capacitatea de a-1 transmite şi credinţa
statornică în viitorul artelor, într-o epocă în care
multe întrebări şi îndoieli însoţesc această încăpăţî­
nată activitate a spiritului uman care este creaţia
artistică,11

165
 Şi-a amintit debutul literar din 1942, dar şi sta­
giul militar, satisfăcut între 1943— 1945, tot în Te­
leorman, la Turnu Măgurele. A evocat perioada
1940—1948, cînd a ocupat funcţii modeste în presă
şi diferite posturi de funcţionar.
Despre debutul editorial propriu-zis, din 1948, cu
volumul întîlnirea din pămînturi, pe care i l-a pu­
blicat Cartea Românească, şi-a amintit cu o anume
amărăciune: „După debut petrecusem vara la Bălceşti
să scriu un roman. îl scrisesem ca un eşec, la întoar­
cere, în septembrie, nu-mi mai plăcea deloc“.
De la Întîlnirea din pămînturi şi pînă la Cel mai
iubit dintre pămînteni, o întreagă literatură a de­
venit obiect de discuţie. Prezenţa lui Marin Preda
printre noi s-a dovedit stimulatoare.
Dacă la început oamenii au fost emoţionaţi şi uşor
reţinuţi, receptivitatea şi prietenia scriitorului au
devenit contagioase.
întrebări despre Moromeţii, despre Desfăşurarea,
despre Ferestre întunecate, despre îndrăzneala şi Ri­
sipitorii şi despre Intrusul, ca şi cele despre activi­
tatea de traducător sau despre responsabila meserie
de editor se întretăiau, iar răspunsurile se închegau
într-o impresionantă profesiune de credinţă a unui
mare scriitor, a unui mare om.
Discuţiile au continuat şi după întîlnire. De data
aceasta el, scriitorul, Marin Preda, a fost cel cu în­
trebările. S-a dovedit preocupat să afle, să ştie cît
mai multe despre viitorul Teleormanului. Ştia el
destule, dar încă mai vroia să afle. Era doar prins
într-o legătură de suflet de acest spaţiu românesc.
Ne-am despărţit de Marin Preda copleşiţi de im­
presii. Participasem la un act de cultură. Doream să
ne mai vedem. Mai aveam multe de discutat cu el

166
despre Imposibila întoarcere, despre Marele singu­
ratic, despre volumul Convorbiri cu Marin Preda,
despre Delirul şi cîte altele.

Totul s-a petrecut intr-o zi de toamnă, în anul 1970,

la Alexandria.
De la Alexandria n-a plecat la Bucureşti. S-a dus
la Siliştea, să-şi vadă mama. Se ducea s-o vadă. S-o
vadă „pe prispă, cu ochii limpezi, verzi şi liniştiţi,
plini încă de speranţe". Se ducea s-o audă. Ştia că-1
va întîmpina cu :
— Mărine, ai venit, maică ? Ai venit, mă, Ma­
rine, mă ! Bine ai venit, maică, Mărine. Mă, maică,
mă, bine ai venit ! E şi muierea cu tine, Mărine ?
Se ducea s-o mîngîie. Să-i mîngîie obrajii de ţă­
rancă, obrajii neofiliţi de ţărancă la peste 80 de ani.
Se ducea să-i sărute mîna şi fruntea, să-i sărute
făptura ca pe icoana scumpă a vieţii lui.
Se ducea să se întîlnească cu satul pe care tot­
deauna l-a văzut „descoperit în faţa cerului".
Ca şi confratele său, Zaharia Stancu, Marin Preda
a umblat prin Teleorman şi cu alte treburi. Fusese
ales deputat în Marea Adunare Naţională, în cir­
cumscripţia electorală Drăcşenei. La întîlnirile cu ale­
gătorii dc la Drăcşenei, de la Sfinţeşti, de la Stejaru,
de peste tot locul a fost tot el. Nu se schimbase cu
nimic. Nu s-a lăsat furat de fastul primirilor, de
lustrul cuvintelor. A respins tot ce era artificial. Le-a
vorbit oamenilor simplu şi pe înţelesul lor. Le-a
vorbit din viaţă şi despre viaţa lor. Nu s-a sfiit să le
spună adevărul. S-a declarat un duşman feroce al
cuvintelor fără rost şi fără temei. Nu le-a făcut oa­
menilor promisiuni.
Le-a vorbit tuturor despre omenie, dintr-un cod
al omeniei pe care-1 descifrase din copilărie. Ştia din

167
experienţa lui de ţăran, ce fusese toată copilăria şi
tinereţea. Erau cuvinte grele în adevăr, care au in­
trat în literatură: „Pământul trebuia muncit aşa
cum erai, sănătos sau bolnav, fragil sau vânjos [...J,
că vita trebuia îngrijită ca o zeitate fără de care nici
pămîntul nu-ţi putea da nimic, pămînt şi vite con­
stituind suportul existenţei tale fizice fără de care
ai fi murit“.
Le-a adresat îndemnuri să participe la munca
cîmpului toţi. Cu mic, cu mare. Toată suflarea satu­
lui, din zorii zilei pînă seara.
Le-a vorbit atunci despre oameni şi omenie cum
scrisese toată viaţa... „idealuri, care erau ale tatălui
meu : omul să rămînă om, adică să n-o ia razna îm­
potriva altora, să stea la plugul lui, dacă e plugar,
ia cinstea lui de om, dacă era om de omenie, adică
iubitor de alţi oameni, la cartea lui dacă era cărtu­
rar, la nevasta şi copiii lui, dacă îi avea, la casa lui,
dacă nu vrea să se facă de rîs prin hoţie, trădare,
beţie, lene şi minciună ; adică să rămînă om prin tot
ceea ce cîştigă, ca să nu ne pierdem, urmînd legile
naturii : cine se ridică împotriva altuia se ridică îm­
potriva lui însuşi, fiindcă oamenii au descoperit de
mult legea armoniei în tot ceea ce există, din care
şi-au făcut legi morale11.
Şi le-a mai spus un gînd la care ţinea el foarte
mult şi în care credea, că „Omul e o divinitate în­
lănţuită de puterea condiţiilor. Să le înţelegem şi
vom domni ca nişte zei.“
I-a sfătuit să se iubească şi să se ajute între ei. Să
pună umărul pentru bunul mers al treburilor obştei.
Toţi cei care l-au ascultat au înţeles că omenia
este măsura tuturor lucrurilor. Iar el toată viaţa, cît

168
a trăit, a vorbit şi a scris despre „oameni şi omenie".
Să fie asta puţin ? !
în mai 1982, pe meleagurile teleormănene a mai
avut loc o nouă întîlnire cu Marin Preda. Una spe­
cială şi care va dăinui.
Se deschisese Festivalul concurs interjudeţean de
creaţii literare „Marin Preda".
îmi sună în urechi cuvintele scriitorului D. R. Po-
pescu la deschiderea Festivalului : „Ţin să felicit Co­
mitetul Judeţean de Cultură şi pe toţi cei care au
avut această minunată iniţiativă de a organiza con­
cursul şi aceste zile Marin Preda. Să sperăm că anual
sau din doi în doi ani tinerii şi mai vîrstnicii admi­
ratori ai lui Preda îşi vor aduce încă o dată aminte
de cel care ne priveşte cumplit de viu din aceste foto­
grafii. Cumplit de viu pare, cumplit de viu şi, iată,
ne emoţionăm în faţa acestui om care n-a trăit de-
cît aproape şase decenii dintr-un secol, dar care a
umplut secolul cu personalitatea sa, lăsîndu-ne nouă
celor mulţi, scriitorilor care ne tragem din el, ştiinţa
de a scrie, dragostea pentru acest pămînt, fiind noi
siguri că Marin Preda a intrat în eternitatea litera­
turii noastre. în aceste momente sîntem, pentru
cîteva secunde, în eternitatea iui Marin Preda".

Cu dispariţia meteorică a lui Preda nu ne-am

obişnuit. Nici nu ne vine să credem că nu-1 vom găsi
la Siliştea „cînd tresare bobu-n orz". E greu să ne
închipuim că nu-1 vom găsi la Mogoşoaia, lucrînd în
taină să termine Delirul pe care ni i-a lăsat nesfîr-
şit. Nu ne împăcăm cu gîndul „că s-a îndepărtat de
noi cu paşi înceţi". Pînă şi gîndul refuză să creadă
că Preda, la 58 de ani neîmpliniţi, şi-a încheiat so­
cotelile literare neterminate.

169
 Am rămas în lumea amintirilor cu un singur
drept — să ne gîndim la Preda şi să-l evocăm, stri-
gîndu-1 asemeni unui prieten : „Mon cher, mi-e tare
dor de dumneata !“.
Şi cînd ne este dor tare, cînd gîndul ne doare,
atunci ne ducem în satul care stă şi astăzi „descope­
rit în faţa cerului" şi-l căutăm pe Nilă, pe Achim,
pe Paraschiv, şi o căutăm pe Ilinca, pe Tiţa şi pe
Polina lui Birică. Şi-i căutăm pe toţi că doar, doar
or şti ei ceva.

S U B S E M N U L M U Z IC II

Era o după-amiază de april. In oraş — mare ani­

maţie, o fierbere generală. Artişti amatori, în fru­
moasele lor costume naţionale, împodobeau străzile.
O atmosferă sărbătorească domnea pretutindeni.
Sala de spectacole a Casei de Cultură a Sindica­
telor era arhiplină.
Pe scenă s-au perindat în faţa spectatorilor corul
căminului cultural de la Botoroaga, cel al rulmentiş-
tilor alexăndreni, cel al ţesătoarelor de la Roşiori de
Vede. La un moment dat scena a fost invadată de o
mulţime de bărbaţi şi femei. Erau membrii Corului
Muncitorilor din Învăţămînt. Formaţie mare şi de
tradiţie. Nelipsită din competiţiile culturale timp de
aproape 40 ani, formaţia corală alexăndreană ne
aminteşte de regretatul profesor Tase Botez, care a
înfiinţat-o şi a condus-o mai bine de 20 ani.
Spectacolul a fost de înalt nivel artistic. In ac­
tuala ediţie a Festivalului Naţional „Cîntarea Româ­

170
niei“, corul dascălilor din Alexandria s-a prezentat
cu un repertoriu nou, ales cu mare grijă. Ascultam
cu atenţie bucata Nu vrem război a lui Batto, ultima
piesă din program.
Lingă mine s-a aflat tot timpul Ion Stănescu, un
vechi prieten, cu care, în pauza care a urmat, am
prins a schimba cîteva păreri.
Interlocutorul meu i-a văzut şi pe D. D. Stancu
şi pe Gheorghe Bazavan şi pe Mircea Neagu. Pre­
zenţa lor nu mira pe nimeni dintre noi. Eram obiş­
nuiţi cu ei. De cîte ori e nevoie de o mină de ajutor
te pomeneşti cu ei. Vin ba cu o bucată pentru o for­
maţie corală, ba să audă cum sună la repetiţii şi cum
merg pregătirile corului căminului cultural de la
Bragadiru, ba să vadă taraful de la Mavrodin şi an­
samblul folcloric de la Crîngu. Pe toate ar vrea să
le vadă şi tuturor să le fie de folos cu priceperea şi
experienţa lor.
Cînd s-a lăsat cortina pentru ultima oară, un sen­
timent de bucurie, de mulţumire şi de mîndrie ne-a
cuprins pe toţi. împreună cu prietenul meu ne-am
purtat paşii pe străzile oraşului, îmbălsămate de
aerul rece şi proaspăt al unei seri ce se luase bine
de primăvară. Aveam posibilitatea să discutăm în
voie despre calitatea interpretării artiştilor amatori,
muncitori din industrie, din agricultură sau din în-
văţămînt. Am remarcat că multe din bucăţile inter­
pretate fuseseră semnate de D. D. Stancu, de Gheor­
ghe Bazavan, de Mircea Neagu, nume pe care le-am
invocat cu mîndrie în discuţia noastră de mai multe
ori.
După o tăcere de cîteva minute, numai ce-1 aud pe
Ion Stănescu :

171
 — Da, dar ştiai că şi Darclee, şi Secăreanu şi Den-
drino sînt din Teleorman ? ! Şi ei, şi alţii, nu numai
cei trei compozitori.
Cîte lucruri nu am aflat atunci de la prietenul
meu. Le cunoştea pe toate numai din surse autori­
zate. Studiase mult şi, ca omul interesat, îşi scosese
mii de note şi fişe. Avea gînduri mari ! Credea că va
reuşi să editeze un dicţionar al oamenilor de seamă
pe care i-a născut Cîmpia Teleormanului. Printre
aceştia, un loc important îl ocupau şi cei a căror
viaţă a stat şi stă „sub semnul muzicii".
Informaţiile pe care mi le-a furnizat prietenul meu
m-au descumpănit. Unele erau absolut noi şi totul
s-a transformat în nevoia de-a răspunde acestei pro­
vocări.
Ştiam că această parte a ţării a oferit culturii şi
ştiinţei româneşti cărturari şi scriitori, cercetători şi
oameni de ştiinţă, dar „evidenţa" celor legaţi de
muzică n-o făcusem. O realizam pentru prima dată
acum, într-o seară de aprilie, discutînd cu un bun
prieten.
Era firesc. O „vatră folclorică" atît de bogată în
tradiţii, în obiceiuri, un spaţiu din care s-au înălţat
Zaharia Stancu, Marin Preda, Gala Galaction şi atîţia
alţii nu putea să nu dăruiască culturii româneşti şi
muzicieni.
Şi atunci, cu ajutorul prietenului Stănescu, am
putut construi cîteva fişe. Puţine faţă de numărul
real al celor care ar merita evocaţi. Dar mi s-a părut
un început necesar.

Darclee, marea soprană a scenei lirice româneşti,

devenită artistă de renume mondial, este fiica lui Ion
Haricli din Turnu Măgurele. A crescut şi şi-a petre­
cut copilăria la Turnu Măgurele şi la Zimnicea, acolo

172
unde „lucea Dunărea — drumul fără pulbere al ba­
ladelor populare”.
Amintirile legate de casa părintească din Turnu
Măgurele au fost prea puternice şi n-aveau cum să
fie uitate vreodată. „De o parte şi de alta se întin­
dea o livadă cu vişini şi peri, care îşi bolteau cren­
gile şi florile peste cărări. In faţa peronului, unde
trăgeau trăsurile musafirilor, între aleile presărate
cu prundiş scos din Dunăre, răsăreau irişi, petunii
şi anemone”.
Nu a uitat niciodată plimbările pe care le făcea
împreună cu tatăl său în mijlocul cîmpului.*

„Copila strîngea buzele şi privea tăcută verdele

proaspăt al holdelor [...]. Nările i se umpleau curînd
de mireasma sulfinei ce se suia din fineţe spre
cer [...]. Păsările cîntau ascunse în tufiş, şi inima
Haricleii se umplea de o nespusă fericire”.
Şi-a adus aminte mereu şi de oamenii locurilor,
fiindcă „îi plăcea să-i asculte pe ţărani cîntînd sau
să-i vadă jucînd duminica, prin luncile sălbatice din
marginea satelor”.
Cînd vedea Dunărea „se întorcea acasă cu o um­
bră de vis în priviri şi încerca să imite, cu un singur
deget la pian, vuietul muzical al apei”. Au fost pri­
mele încercări muzicale ale Haricleii Darclee, pe care
atunci nu le-a bănuit nimeni că se vor transforma
şi se vor dezvolta în talentul de mai tîrziu care avea
s-o încoroneze ca pe o mare artistă, „în stare să far­
mece cu glasul ei o lume întreagă”.
Întîlnirea Haricleii Darclee cu Marchesi la pen­
sionul Lobkovitz din Viena avea să devină nu eve­
niment fericit pentru ea, dar şi pentru celebra pro­
fesoară de canto.

173
 Formată în atmosfera artistică a Vienei, cînd „viată
muzicală era stăpînită de Johannes Brahms şi de
Johann Strauss, cînd la Operă trona cîntăreaţa Ama-
lie Materna şi pe cînd se mai auzeau recitalurile lui
Liszt, Haricleia s-a îndreptat instinctiv către muzică
şi teatru, executînd cu multă iscusinţă, la examenele
de sfîrşit de an, partea de pian din triouri de Haydn
şi Beethoven, cu parteneri ca Bachrich, prim violo­
nist al Operei, şi Hummer, violonistul Capelei im­
periale".
La Viena, cînd o cuprindea dorul de casă, asculta
„Dunărea «albastră" a lui Johann Strauss. Şi atunci
Haricleii i se părea că vede trecînd prin faţa ei Du­
nărea, aşa cum o cunoştea de la Turnu Măgurele. îi
simţea malurile înflorite care nu semănau cu nici un
„alt mal din lume, mirosind a grîne şi păduri, a crîn-
guri răsunînd de focuri de puşcă, a porumbişti legă­
nate în vîntul toamnei".
îşi continuă pregătirea la Bucureşti, unde ia lecţii
de canto de la profesoara Le Kerre, pe care istoria
muzicii o păstrează fiind „cea dintîi profesoară de
canto a celebrei Darclee de mai tîrziu".
Ca urmare a căsătoriei, nefericită de altfel, cu lo­
cotenentul de artilerie Iorgu Hartulari, „unul din
tinerii eroi ai Războiului de la 1877", din pricina
deselor mutări ale soţului ei în diferite garnizoane,
paşii au purtat-o la Tulcea, la Brăila, la Iaşi, oraşe
în care s-a ocupat numai de muzică. Dar tot la Turnu
Măgurele, în cîmpia Teleormanului, ea se simţea
acasă.
O întîmplare fericită în viaţa Haricleii a fost întîl-
nirea la Iaşi cu George Stephănescu. Acesta, au­
zind-o cîntînd, a rămas fermecat şi a îndemnat-o
să-şi cultive şi să-şi ocrotească vocea.

174
 — E păcat că vă cheltuiţi vocea şi talentul pe la
sindrofii şi festivaluri de binefacere [...]• Am auzit-o
pe Elena Teodorini şi am auzit multe alte cîntăreţe
bune. Vocea dumneavoastră se poate lua la întrecere
cu oricare din ele. încă o mică sforţare, un an, doi
de exerciţii şi...
îndemnul lui George Stephănescu a urmărit-o
multă vreme şi i-a dat curaj şi încredere.
Siguranţa şi dorinţa au devenit curaj şi hotărîre.
Decizia a fost luată. A plecat la Paris. întîlnirea cu
marea metropolă s-a petrecut în aprilie 1886, în con­
diţii deloc fericite pentru soţii Hartulari, care „în­
chinară un mic apartament într-o casă ca o cazarmă.
Locuinţa era sărăcăcioasă şi Hariclea şi Iorgu eva­
dau cît mai des cu putinţă, ca să se plimbe şi să cu­
noască Parisul".
Venise hotărîtă să devină mare cîntăreaţă, ceea ce
nu era deloc uşor. Afirmarea „în labirintul muzical
al metropolei, unde fiecare stradă îşi avea maestrul
de canto şi fiecare cartier şcoala sa de muzică", în­
semna cutezanţă şi muncă. Devenise mai ambiţioasă
şi ardea de dorinţa împlinirii idealului. Mai ales după
ce între timp devenise şi mamă.
O muncă asiduă o angajează într-o pregătire temei­
nică cu Mărie Sasse sau cu Edmond Duvernois.
Şansa de a deveni celebră îi surîdea.
O altă întîmplare fericită a apărut pe nesimţite,
în toiul unor repetiţii pentru un debut la Opera Co­
mică, „calităţile sale excepţionale" au fost reţinute
de Pierre Goilhard, director la Opera Mare, care era
în căutarea unei Juliete.
Audiată a doua zi de Gounod, cel mai mare com­
pozitor francez în viaţă, acesta nu s-a putut abţine
şi, sărutîndu-i mîna, a exclamat satisfăcut : „E mai

175
bine, mult mai bine decît mă aşteptam. Este Julieta
pe care o căutam !“.
Era vocea cea mai autorizată a Franţei din acea
vreme, care anunţa un debut şi o carieră strălucită.
Şi totuşi debutul Haricleii în rolul Julietei n-a mai
avut loc.
Gounod n-a renunţat la ideea de-a o pregăti. S-a
ambiţionat şi mai mult. Au început zile de muncă
asiduă. Pregătirea a însemnat zeci şi sute de repe­
tiţii. Şi la 14 decembrie 1888, Ilariclea, sub bagheta
lui Gounod, debuta pe scena Operei Mari din Paris
în rolul Margaretei din Faust. Evenimentul a între­
cut aşteptările.
Debutul a avut loc sub pseudonimul Darclee.
Gounod, după ce-i repetase numele în fel şi chip
— ,,Hartulari“, „Hariclee”, „d’Hariclee” — a ajuns
la Darclee, nume pe care ea şi-l va alătura celui de
Hartulari.
Vine şi rolul Julietei, la 4 ianuarie 1889, cînd o în­
locuieşte pe Adelina Patti. Au urmat alte campanii
de presă, alte elogii, care-şi prelungesc ecoul şi în
România, unde ziarele „Democraţia”, la Bucureşti,
şi „Tribuna”, la Sibiu, îşi informau cititorii despre
„victoriile repurtate de Darclee pe scena Academiei
de muzică a Parisului”.
Vasile-Alecsandri, care trăise bucuria întîlnirii cu
ea la Paris, unde o şi audiase într-un spectacol, nu
şi-a putut reţine sentimentul de dragoste şi admira­
ţie faţă de artistă şi, într-o scrisoare, îi comunica lui
Papadopol Calimachi cele mai importante lucruri de
la Paris : „Două mari noutăţi : una e succesul ob­
ţinut de o compatrioată, doamna Darclee-Hartulari,
la Operă, în rolul Margaretei din Faust al lui Gou­
nod [...]. încă o stea română pe cerul artelor ! Ea, cu
atît va reuşi mai mult, cu cît ne va face cunoscuţi

176
mai favorabil la naţiile străine, care ne cunosc puţin
şi rău. Dintre toţi bursierii trimişi în străinătate ca
să studieze artele frumoase, avem a ne lăuda cu Bîr-
seanu la Viena, cu Teodorini la Madrid şi Lisabona,
şi acum cu doamna Hartulari la Paris (numele ei de
teatru e Madame Darclee)".
După debut a urmat drumul consacrării, care n-a
fost aşternut cu flori.
Impresionat de calităţile muzicale ale artistei,
Verdi, „Zeul muzicii" acelui moment, a înconjurat-o
cu stimă deosebită şi cu o prietenie care a durat
toată viaţa.
După consacrarea definitivă din Italia, „marea
cîntăreaţă şi ambasadoarea graiului românesc în
lume" a devenit o prezenţă activă în teatrul liric al
lumii, pe care l-a slujit timp de treizeci de ani cu
munca, cu talentul, cu sufletul.
A cîntat în multe limbi şi a evoluat pe scenă în
peste o sută de roluri.
Spectatorii care o admiraseră în 1895 la Barcelona,
după un spectacol cu Manon de Massenet, „şi-au
aşternut mantiile pe trotuar, artista străbătînd cele
cîteva sute de metri pînă la hotel pe valuri de mă­
tase."
Bucureştenii au supranumit-o, încă din 1897, cînd
a apărut pentru prima dată intr-un turneu în Româ­
nia, „Privighetoarea Carpaţilor".
Autori celebri o solicită, roluri mari capătă defini­
tiv marca interpretării ei, zeci de oraşe o aclamă,
dar, poate mai mult decît orice, luptă pentru afir­
marea scenei lirice româneşti.
în repertoriul ei, la loc de frunte, alături de ariile
din Tosca, Faust sau Romeo şi Ju lieta s-a fixat cîn-
tecul românesc, cîntecul românesc de pretutindeni şi,

177
de ce nu, în mod firesc, cîntecul românesc din Te­
leorman.
Cu versuri pline de respect şi admiraţie au răs­
făţat-o mulţi poeţi :
Privighetoare adorată
Izvor de sfinte armonii
Tu, gloria cea mai curată
A scumpei noastre Românii.
Versurile lui Cincinat Pavelescu dau glas gîndu-
rilor tuturor românilor care s-au bucurat de strălu­
cita carieră muzicală a Haricleii Darelee, care a sim­
ţit tot timpul că este româncă. „Nu sînt numai
originară din România, ci româncă de limbă şi senti­
ment", cum îi plăcea ei să spună ori de cîte ori i se
ivea prilejul. Cunoscîndu-i dorinţa de a fi conside­
rată ceea ce era — „româncă" — pretutindeni şi
întotdeauna afişele, programele, cronicile menţio­
nau : „cîntăreaţă româncă". „Privighetoarea Carpa-
ţilor" a dus cu cîntecul ei faima Carpaţilor şi a Du­
nării, faima neamului nostru, faima „meleagurilor
acelea binecuvîntate de zei pe care se născuseră voci
miraculoase ca ale Elenei Teodorini, Giovani Dumi-
trescu, Grigore Gabrielescu sau Dimitrie Popovici-
Bayreuth".
A cîntat mult, pe multe scene, a cîntat cu gîndul
la dulcele pămînt de la Tumu Măgurele, care i-a
fost leagănul copilăriei, al speranţelor, al viselor.

Mulţi dintre iubitorii muzicii şi-au înfrumuseţat

viaţa cu vocea lui Nicolae Secăreanu.
Mă număr printre cei mulţi care se zbăteau să ob­
ţină un bilet la orice spectacol în care era anunţată
distribuţia lui în roluri de prim solist.
L-am văzut, prima oară, cînd era deja consacrat,
cînd devenise un nume.

178
 îmi amintesc, cînta în Bărbierul din Sevilla. L-am
văzut apoi şi în alte roluri, din alte opere.
Am început să devin un spectator pasionat. Şi
aproape că nu mi-a scăpat nimic din repertoriul ba­
ritonului Secăreanu.
L-am văzut în Boris Godunov, în Rusalka, în
Faust şi în alte spectacole. Aflasem între timp că ab­
solvise Conservatorul la Bucureşti şi că studiase, în
1934, la Milano.
Ştiam că din 1931, de cînd debutase pe prima
scenă lirică a ţării, cîntase tot în roluri principale şi
că într-o perioadă din viaţa sa (1963—1970) şi-a pus
experienţa şi munca în slujba unei catedre de canto
ia Conservatorul din Bucureşti.
îl văzusem şi în filmul Răscoala, îi urmărisem, cu
ajutorul presei, prezenţa în cîteva turnee cu trupa
Operei Române prin Polonia, Austria, Germania. Şi
în cîte alte ţări n-a dus el faima scenei noastre lirice !
Citisem şi lucrările pe care le semnase în Editura
Muzicală.
îi urmăreau cu interes şi articolele pe care i le pu­
blica revista „Muzica“.
L-am văzut dînd interviuri la televiziune, l-am
privit şi l-am ascultat cu plăcere.
Alături de mulţi îndrăgostiţi de artă, devenisem
şi eu un admirator pasionat al artistului. Nu ştiam
atunci că se născuse la 13 iulie, în primul an al seco­
lului nostru, la Nanov — aici, lîngă Alexandria.

în acelaşi an cu venirea pe lume a lui Secăreanu

se înregistra la Tumu Măgurele naşterea lui Gherase
Dendrino. Se pare deci că anul 1901 a fost generos
cu muzica şi binevoitor cu Teleormanul, căruia îi
dăduse doi feciori care aveau să însemne „oeva“ în
viaţa muzicală a ţării.

179
 Mulţi din cei care l-au cunoscut spun despre Den-
drino că avea o pasiune rar întîlnită pentru muzică.
Nu sînt necesare alte argumente în plus. E suficient
doar să ştii că dintre medicină şi drept, pe care le-a
studiat odată cu Conservatorul, el a ales muzica şi
acesteia i-a rămas credincios toată viaţa.
Să-l fi influenţat în alegere şi D. G. Kiriac şi
A. Castaldi, cărora le-a fost elev ? Sigur este că în
cazul lui Dendrino avem de-a face cu o personali­
tate complexă a muzicii româneşti, a cărui creaţie
şi activitate muzicală „a prins la public1' timp de
aproape o jumătate de secol.
O primă dimensiune a personalităţii sale o for­
mează dirijoratul, activitatea de conducător al unor
orchestre sau chiar instituţii muzicale.
Este dirijor la Teatrul de revistă „Cărăbuş", între
1932—1940, cînd trece la „Estradă", unde stă pînă
în 1950. Apoi Dendrino a pornit cu paşi siguri pe
calea afirmării, hotărît să se depăşească. Din 1950
ocupă primul podium al Operetei. Sub bagheta sa se
pun în scenă spectacole valoroase.
De la dirijor la compozitor a fost un pas. E greu
de spus ce a fost mai întîi. Repede a devenit un nume
cunoscut cu operetele Lăsaţi-mă să cînt, Lysistrata
şi opereta radiofonică Poveste pe strune şi clape. Di­
rijorul şi compozitorul erau acelaşi — Dendrino.
Dincolo de pupitrul de la Operetă, dincolo de li­
bretele operetelor sale, publicul larg, iubitor de mu­
zică, şi-a însuşit cântecele lui devenite şlagăre : Nu­
mai tu ai fost iubirea mea, Mai spune-mi o dată te
iubesc, Mandolinata, Să nu ne despărţim şi cîte altele
în care compozitorul tălmăcea curat cele mai nobile
simţăminte umane.
A urmat şi muzica pentru filmele A facerea Protar
sau Pe răspunderea mea.

180
 Creaţia lui muzicală a făcut obiectul multor studii
şi analize semnate de nume de prestigiu ale muzico­
logiei româneşti : Titu Moisescu şi Miltiade Păun,
Viorel Cosma şi Petre Brâncuşi, Vasile Tomescu şi
alţii. „O pagină meritată în istoria muzicii româ­
neşti" a fost scrisă de dirijorul şi compozitorul Ghe-
rase Dendrino, născut în anul 1901, la Turnu Mă­
gurele.
Şi iată cum, însumînd toate aceste componente, se
încheagă imaginea unui om dăruit muzicii, unei arte
pe care a dăruit-o oamenilor.
A plecat de mult de la Poroschia. A umblat prin
şcoli, pe la oraş, şi, după ce a absolvit Conservatorul
la Bucureşti, s-a stabilit la Cluj-Napoca. Acolo, la
Opera de Stat, a debutat, acolo s-a lansat şi tot acolo
cîntă şi acum. Este primul solist al prestigioasei in­
stituţii clujene, pe care o slujeşte de peste 20 de ani.
Se numeşte Ştefan Popescu.
Cînd şi cînd, deşi timpul e scump şi drumul este
lung de la Cluj la Poroschia, nu rezistă dorului pe
care-1 simte faţă de ai săi, nu rezistă chemărilor, nu
rezistă ispitelor şi vine. Intre două stagiuni ori între
două turnee în străinătate, vine la Poroschia.
Vine să vadă cîmpul pe care-1 mîngîie cu privirea,
îl petrece cu gîndul şi-l încinge cu amintirile. Deşi
trăieşte într-un oraş rîvnit de mulţi, deşi a colindat
lumea, vine să se întîlnească cu apa Nanovului, cu
susurul şi şopotul ei, pe care le simte şi acum ca şi în
anii frumoşi ai copilăriei, ca pe o melodie care-i răs­
coleşte sufletul.
Vine să se întîlnească cu fratele său Aurică şi cu
sora lui Maria, din satul Ţigăneşti. Şi cîteodată, cînd
se adună toţi, cînd vin toţi din toate colţurile ţării,
cînd se întîlnesc toţi unsprezece, apoi se ştie : bucu­

181
ria durează trei zile. După ce-şi potrivesc vocile, doi­
nesc ca pe vremea copilăriei. Se aud cîntece de-ale
noastre, din Teleorman. Fănică, cum îi zic ai lui,
poartă aceste cîntece şi la Cluj şi în străinătate, ori­
unde, ca pe tot ce-i mai de preţ, din care-şi trage
seva talentul său.
Vine şi stă cîteva zile. Apoi din nou repetiţii, din
nou spectacole, concerte, turnee. Totul pentru mu­
zică, pentru oameni.
S-a născut la Poroschia, în decembrie 1932. A de­
butat cu rolul contelui Almaviva din opera Bărbierul
din Sevilla de Rossini. A cîntat pînă acum în 42 de
opere, în 20 înterpretînd rolurile principale.
Şi oriunde s-ar afla, abia aşteaptă noua reîntîl-
nire cu Poroschia, ca să-şi ia din nou puterea muncii
şi tăria cîntecului, pe care să le dăruiască iarăşi şi
iarăşi oamenilor.
Nu-ţi trebuie cine ştie ce pricepere muzicală, nici
cunoştinţe multe de muzicologie şi nici să te învîrţi
mult în lumea artiştilor ca să ştii că Gheorghe Baza-
van este compozitor. E suficient doar să învîrţi bu­
tonul radioului şi auzi vocea crainicului care anunţă
că pe un program sau altul urmează în interpretarea
unei formaţii din Baia Mare, sau din Tulcea, cînte-
cul Ce este patria de Gheorghe Bazavan.
E de ajuns să pătrunzi într-o sală de spectacole de
seamă că bucăţile Sub steagul Partidului, Cîntecul
Hunedoarei, Porţile de aur sînt nelipsite din multe
repertorii ale formaţiilor corale participante la Fes­
tivalul Naţional „Cîntarea României".
Cunosc foarte mulţi instructori de brigăzi artistice
şi de montaje literare care „umblă" după muzica lui
Bazavan, zicînd ei că este mai expresivă şi mai me­
lodioasă.

182
 Credeam că preferinţa faţă de muzica lui Bazavan
este o slăbiciune a noastră, a teleormănenilor. Zi­
ceam că dacă el e născut şi crescut la Bragadiru de
Teleorman, sîntem noi mai „sentimentali" eu creaţia
sa şi mai subiectivi.
Am băgat însă de seamă că şi formaţii corale mari,
cunoscute, cu 'tradiţie, îşi aleg cîntecele din reperto­
riul lui Bazavan.
Deşi trăieşte la Bucureşti, n-a uitat niciodată că are
datorii faţă de meleagurile natale. Şi întregul univers
al acestor locuri se regăseşte în creaţia lui. Ştergar
românesc, Cîntec nou pe Vedea, Balada Teleormanu­
lui şi cîte altele i-au fost sugerate de amintiri mai
vechi şi mai noi pe care le păstrează, cu întreaga
încărcătură afectivă, din copilărie şi din tinereţe.
Cîte din Cîntecele sale nu le-a distilat din evenimen­
tele cele mai noi, aşa, limpezi, cum curg ele la izvor,
aşa cum le făuresc oamenii zilelor noastre din Cîm-
pia Burnazului.
Pentru asta nu pierde nici un prilej să vină „acasă"
cînd află că s-a mai dat startul vreunei întreceri
culturale, cînd ştie că s-a mai lansat cîte o ştafetă
culturală. Nu aşteaptă să fie chemat. Şi cînd ştie că
e nevoie de o nouă bucată muzicală pentru vreo for­
maţie corală, oricînd e gata să vină.
Vine în Teleorman ca la el acasă. E şi normal. Doar
aici este casa lui. Şi toţi îl aşteaptă şi-l primesc de
parcă a fost doar puţin plecat, cu niscaiva treburi, şi
acum trebuie să se întoarcă.

Pe Mircea Neagu îl ştim tot atît de bine. Este şi el

al nostru. S-a născut la Pietroşani. Poate că ştiu mulţi
acest lucru. Dar că este nepotul lui Bazavan puţini
ştiu.

183
 Formaţia lui artistică a străbătut etape fireşti : de
la şcoala primară din satul natal, la o şcoală indus­
trială din Bucureşti, apoi la Conservatorul Ciprian
Porumbeseu, unde şi-au şlefuit talentul cu profesori
de prestigiu.
De la D. D. Botez şi Ion Vicol a învăţat arta diri­
jatului, noţiunile de teorie şi solfegii le-a deprins de
la Ion Chirescu, formele muzicale le-a studiat cu Tu-
dor Ciortea, armonia i-o datorează lui Ion Dumi-
trescu, precum lui Theodor Rogalski orchestraţia. De
la Emilia Comişel a înţeles nevoia legăturii cu fol­
clorul şi orizontul muzical i-a fost lărgit de cursurile
de istoria muzicii ţinute de Zeno Vancea.
Sînt toate acestea nume pe care, nu o dată, le-am
auzit evocate de el eu stima şi respectul pe care-1
poartă toată viaţa elevul profesorilor lui.
După absolvirea Conservatorului Ciprian Porum-
bescu din Bucureşti, are „cale liberă“ în viaţa muzi­
cală a ţării. Perioada îndrăznelilor şi a acumulărilor :
profesor de teorie-solfegii şi dirijat la Şcoala Popu­
lară de Artă din Bucureşti, între anii 1953—1959 ;
urmează activitatea de lector la catedra de dirijat
coral şi armonie a Facultăţii de Muzică de la Insti­
tutul Pedagogic, între anii 1961—1964. In tot acest
timp desfăşoară o activitate bogată în planul creaţiei
muzicale. încă de la debut se afirmase prin lucrările
corale, printre care cea mai izbutită a fost Patrie iu­
bită, editată în tiraj de masă şi care a avut mare au­
dienţă la public.
Vin apoi anii confirmării în toate domeniile. Acum,
compozitorul Mircea Neagu din Pietroşanii Teleor­
manului, autorul cîntecelor pentru copii Păţaniile fra­
ţilor Chiţ-Chiţ, al lucrării corale ample Mioriţa, al
poemului coral Cîntec pentru Doftana, al Baladei

184
pentru violoncel şi pian etc., este una din personali­
tăţile marcante ale vieţii noastre muzicale.
în creaţia muzicală a lui Mircea Neagu răsună la
unison dragostea de pace, iubirea fără margini pen­
tru patrie şi partid, pe care le-a exprimat în multe
piese corale : Partid erou, Ţara m ea de dor, Glorie
patriei, Patrie, grădină a vieţii, Slăvită Românie,
Glorios partid şi cîte altele pe care le cîntă formaţiile
corale de profesionişti şi amatori din toată ţara.
Compozitor legat de meleagurile natale, Mircea
Neagu poartă în suflet dorul de casa bătrînească din
sat, dragostea de oameni, plăcerea de-a se întîlni cu
Dunărea, bucuria de-a auzi doinele şi horele teleor-
mănene. Şi tuturor acestora le-a dat trup, le-a dat
viaţă în cîntecele Dunăre, potecă lină, Suită de cîn-
tece de nuntă, Cine m -a dat dorului.
Cea mai recentă piesă, inspirată din viaţa oame­
nilor din mijlocul cărora s-a ridicat, este Oraşul renăs­
cut, pe versurile lui Nicolae Nasta, şi el fiu al acestor
meleaguri. Autorul dă glas bucuriei pe care o simt
oamenii, făuritori ai epopeii de la Dunăre, ziditorii
oraşului nou Zimnicea.

D. D. Stancu, un nume bine cunoscut în toată ţara,

a văzut lumina zilei la Albeşti, în 1915, cînd doar se
pusese luna lui cuptor, în casa meşterului fierar
D. Stancu, care strîngea roţile căruţelor, ascuţea fia­
rele de plug, uneori mai schimba şi cîte o „inimă“ la
vreo căruţă şi, rar de tot, îşi arăta dibăcia cînd lega
cîte un car.
Drumul devenirii lui a fost aspru şi anevoios, dar,
ajutat de oamenii de omenie, a trecut „peste necazuri
şi greutăţi". Poartă în inima lui, alături de figura
părinţilor, chipul învăţătorului I. Iliescu, al lui Di-

185
mitrie Cuci in, al lui Constantin Brăiloiu şi ale altora,
pe care-i consideră părinţii săi spirituali.
D. D. Stancu a fost instructor de cor, de formaţii
orchestrale şi de fanfară încă de pe timpul cînd era
elev la liceul de la Roşiori de Vede. A fost solist vo­
cal încă din tinereţe, eîntînd la posturile de radio
alături de Victor Predescu, Ion Banu, Grigoraş Di-
nieu şi, nu o dată, a dat glas eîntecelor învăţate pe
meleagurile Albeştilor. A fost profesor de muzică la
diverse şcoli pedagogice şi generale, dirijor şi director
artistic al Corului Radioteleviziunii Române. A fost
o vreme lector în învăţămîntul universitar şi post­
universitar şi inspector general în Ministerul Educa­
ţiei şi Învăţămîntului.
Dincolo de activitatea culturală şi pedagogică,
D. D. Stancu este recunoscut ca un remarcabil com­
pozitor, autor al mai multor manuale de muzică, omul
care nu uită niciodată că satul său natal i-a fost pri­
mul univers al creaţiei. în fiecare gînd poartă o amin­
tire din Albeşti. In fiecare cîntec a picurat ceva din
anii copilăriei, aşa cum au fost ei.
Povestea unui ciobănaş, cîntată de mai toate co­
rurile, îşi are propria ei legendă.
...Era copil şi a văzut de mai multe ori, toamna,
turme mari de oi, care coborau de la munte pe Dru­
mul Oii, să ierneze la baltă. L-au impresionat mioa­
rele multe şi frumoase. L-au impresionat bacii tineri
şi cei bătrîni, i-au plăcut cîinii 'ciobăneşti şi chiar
asinii încărcaţi cu poveri. Cît l-o fi „chinuit gîndul“
pînă şi-a smuls din suflet Povestea unui ciobănaş,
acel cîntec melodios ? !
Pe D. D. Stancu îl cunosc de mult. Curînd se vor
împlini trei decenii de cînd am legat prietenie.
De altfel, atunci cînd am gîndit secvenţa „Vatră
folclorică'1 l-am luat, ca de atîtea ori în viaţă, to­

186
varăş de drum, folclorul fiind pentru el o mare pa­
siune, o chemare prin care şi-a definit condiţia de
artist.
A scotocit peste tot. Nu i-a rămas nimic necălcat
cu piciorul. A ajuns la cel de al patrulea volum de
folclor muzical teleormănean. Zice că ar fi ultimul !...
Dar eu unul nu-1 mai cred. Aşa a zis şi cînd a apărut
al doilea şi cînd a apărut al treilea. Ştiu de ce sur­
prize e în stare D.D. Staneu.
De la cercetarea folclorului muzical teleormănean
la culegerea Pe plaiurile vrîncene — folclor muzical
din zona Vrancea, la ineditul studiu Formaţii de in­
strumente populare de suflat — modalităţi de lucru
sau la Bună dimineaţa grădiniţă — cîntec pentru pre­
şcolari.
D. D. Staneu se află pretutindeni unde pasiunea
pentru muzică şi folclor îl cheamă şi-l întinereşte.

Talpa Biscoveni este numele unuia dintre satele

componente ale comunei Talpa, pierdut în largul cîm-
piei Găvanu-Burdea, cu o existenţă modestă în timp
şi fără pretenţii la vreo performanţă, dar cu oameni
harnici şi muncitori, ca peste tot locul în Teleorman.
Am fost de mai multe ori la Talpa Biscoveni şi de
fiecare dată am avut prilejul să constat că în modes­
tia locuitorilor satului se ascund şi unele ambiţii şi
pasiuni. Totdeodată am observat că oamenii de la
Talpa au ceva din liniştea apelor adînci, ceva din
tăcerea şi taina codrului. Nu dau niciodată cu vorba
peste răscoale. Nu sînt închişi la vorbă. Nu sînt pă­
timaşi la faptă. Dar au un fel al lor de a te cunoaşte
pe îndelete. Prietenii ştiu să şi-i aleagă fără greş. Şi
nu se grăbesc niciodată să se lege oricum şi cu oricine.
Ambiţii au şi ei destule. Şi pasiuni tot atît.

187
 Am aflat că toate casele frumoase din sat sînt con­
struite de meşterii locului. Şi localurile noi de şcoală
şi grădiniţele şi sediul Consiliului Popular, clădire
mare, frumoasă, din centrul civic al comunei, şi ma­
gazinele şi Căminul Cultural, tot ei le-au construit, pe
toate cu banii lor, cu priceperea lor.
Am aflat că, deşi mulţi biscoveni sînt sondori la
Schela Videle, satul nu duce lipsă de ţărani.
Şi-au păstrat această meserie şi nu s-ar gîndi s-o
schimbe pe nici una din lume, din crezul lor statornic
faţă de „glasul pămîntului", din care au desluşit că
brazda are acum nevoie mai mult ca oricînd de „ţă­
rani" cu ambiţie, cu vocaţie şi pasiune. Şi acest lu­
cru la Talpa nu trebuie să ţi-1 confirme nimeni. Poţi
constata singur.
Bogaţi mai mult la fapte decât la vorbă, ştiu să
muncească, dar să şi petreacă la fel. La petreceri sînt
neîntrecuţi, ca şi la muncă.
Şi aşa, într-una din călătoriile mele, .am aflat de
Apostol Apostolide, unul din fiii satului, a cărui plă­
cere pentru muzică s-a transformat într-o pasiune
discofilică nemaiîntâlnită.
Puţini oameni din cei care trăiesc astăzi la Talpa
l-au cunoscut pe Apostol Apostolide. Dar toţi vor­
beau despre el ca despre un om îndrăgostit de mu­
zică, un autodidact care şi-a făcut toată viaţa din
muzică un adevărat crez.
Din om în om, din informaţie în informaţie, pas
cu pas, am urmărit fiecare secvenţă, fiecare moment
■al vieţii lui. Fiecare ştire despre pasiunea lui disco­
filică mi-a sporit interesul şi curiozitatea şi, pînă la
urmă, am făcut şi eu, aş putea spune, o pasiune pen­
tru cunoaşterea vieţii lui Apostol Apostolide.
A existat în Bucureşti, într-o modestă căsuţă din
Dealul Spirii, cea mai impunătoare discotecă din ţara

188
noastră. Timp de trei decenii (1930—1960), aici şi-au
dat întîlnire, spre a asculta cele mai rare imprimări
din lume, un mănunchi de artişti ce nu mai au ne­
voie de nici o prezentare : George Enescu, Pablo Ca-
sals, George Georgescu, Yehudi Menuhin, Felix Wein-
gartner, Dinu Lipatti, Emanoil Ciomag, Mihail Jora,
Florica Musicescu, Vasile Jianu, Dimitrie C. Dinicu,
Fritz Kreisler, Arthur Rubinstein, Aram Haciaturian,
Maria Tănase, Sviatoslav Richter, Valentin Gheor-
ghiu, Ion Voicu etc. Din acea casă de pe strada Clin-
eiu nr. 6 nu au lipsit scriitorii Ionel şi Păstorel Teo-
doreanu, Geo Bogza, Vasile Voiculescu, pictorii Theo-
dor Pallady, Iosif Iser, Corneliu Baba, Alexandru
Ciucurencu, sculptorii Boris Caragea, Oscar Han, Ion
Jalea, criticii de artă George Oprescu, Petru Comar-
nescu şi K. H. Zambaccian, doctorul Daniel Danielo-
polu, precum şi mulţi, foarte mulţi alţi melomani.
Omul care şi-a adunat de-a lungul unei vieţi această
comoară a fost un ospătar bucureştean : Apostol
Apostolide. S-a născut în comuna Talpa-Biscoveni,
judeţul Teleorman, la 27 martie 1898, şi a murit la
Bucureşti, la 18 octombrie 1965.
Orfan de la vîrsta de numai 4 ani, Apostol Aposto­
lide a apărut în marele oraş la 13 ani, luorînd ca bă­
iat de prăvălie, apoi ca picolo, chelner la vagon-res-
taurant şi, în sfîrşit, ca ospătar-şef la restaurantul
„Continental". Aici, în acest local, unde cînta celebra
orchestră a lui Grigoraş Dinicu, se aduna pe vremuri
întreaga breaslă a artiştilor noştri, precum şi străinii
ce concertau la Ateneul Român. Toţi deveneau „'cli­
enţii" lui Apostol, iar după-amiezile se deplasau la
locuinţa ospătarului, transformîndu-se în auditori
conştiincioşi ai comorilor sonore. Aici şi-a aflat Pa­
blo Casals un disc-princeps pe care îl căuta asiduu.
Colecţia ospătarului de la „Continental" avea înregis­

189
trările tuturor muzicienilor români (G. Enescu, D. Li-
patti, S. Golestan, G. Folescu, F. Cristoforeanu,
J. Athanasiu, G. Georgescu, C. Silvestri, N. Leonard
etc.), care rivalizau cu cele mai alese tălmăciri străine.
Dar ambianţa audiţiei creştea în intensitate, fiindcă
pereţii celor două cămăruţe erau „tapetate" cu pîn-
zele lui N. Grigorescu, Gh. Tattarescu, Şt. Luchian,
I. Andreescu, Gh. Petraşcu, N. Tonitza, Th. Pal-
lady ş.a.
Gustul amar al unei copilării nefericite nu l-a în­
depărtat de satul său natal, de Teleorman.
în colecţia sa de discuri, cîntecele născute în Tele­
orman se găseau alături de cele mai valoroase înre­
gistrări, ca adevărate bijuterii muzicale.
Apostol Apostolide de la Talpa Biscoveni a fost
un om deosebit. Viaţa lui, cu pasiunea pentru artă,
pentru frumos, pentru muzică, a fost şi rămîne o
pildă.
Dar cîţi oameni, dar cîte pasiuni, dar cîte adevă­
ruri nu aşteaptă să fie smulse din amintiri şi din
colb de cronici !
Cu siguranţă le va veni rîndul.
Amintirile şi documentele despre pasiuni şi pa­
sionaţi aşteaptă punerea lor în valoare.

M IR A J U L Ş T IIN Ţ E I

Din aceleaşi localităţi teleormănene împrăştiate pe

întinsul cîmpiilor scorojite vara de arşiţă, viscolite
iarna de crivăţ, alături de scriitori şi muzicieni s-au
născut, au crescut şi au învăţat a desluşi taina slove­

190
lor şi cei care, prin preocupările cărturăreşti din
toată viaţa, s-au impus ca oameni de ştiinţă, de cul­
tură, însetaţi de lumină şi de adevăr.

Despre generalul medic Zaharia Petrescu ştiu mulţi

că s-a născut în Alexandria, la 25 aprilie 1841. Amin­
tirilor mai vechi şi mai noi ale oamenilor li se ală­
tură datele complete şi autentificate pe care ni le pune
la îndemînă lucrarea Bărbaţi ai datoriei 1877—1878,
apărută în 1979 la Editura Militară. Aflăm că „Zaha­
ria Petrescu urmează între 1857—1862 Şcoala Naţio­
nală de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Timp de
doi ani, pînă în 1864, este student la Facultatea de
Medicină din Paris, unde îşi susţine teza de doctorat1'.
întors în ţară, ocupă rînd pe rînd funcţii diferite,
în 1863 are gradul de locotenent şi la 14 ianuarie i se
încredinţează funcţia de medic de batalion clasa I.
După doi ani, la 26 ianuarie 1865, este avansat la
gradul de căpitan şi numit medic de regiment clasa
a Il-a. Pentru pregătirea sa ştiinţifică, în anul 1867 i
se încredinţează suplinirea catedrei de patologie
şi terapie generală de la Şcoala Naţională de Me­
dicină. Calităţile sale profesionale i-au deschis dru­
mul spre consacrare.
La 16 martie 1875 este locotenent colonel şi înain­
tat la gradul de medic principal clasa a Il-a.
După această perioadă, cariera sa didactică este în
ascensiune. Devine mai întîi profesor la Facultatea
de Medicină din Bucureşti ; într-o vreme a condus
şi activitatea Institutului Medico-Militar.
Pasiunea pentru activitatea ştiinţifică medicală şi
dragostea faţă de oameni l-au caracterizat toată viaţa.
Rod al unor îndelungate experimente ştiinţifice, lu­
crările de terapeutică şi farmacologie pentru tratarea

m
tuberculozei au reţinut atenţia specialiştilor şi au fost
apreciate pentru eficienţa lor practică.
Tratarea pneumoniei cu digitală în doze mari, sta­
bilite de el, s-a constituit, în acea vreme, într-o me­
todă originală, care i-a făcut mare popularitate în
şcolile medicale din Europa şi de pe alte continente.
Meritele ştiinţifice i-au fost răsplătite prin titlul
de membru corespondent al Academiei Române,
multe societăţi medicale din lume simţindu-se ono­
rate să-l aibă membru.
Distins profesor, apreciat om de ştiinţă, foarte bun
medic, dar şi destoinic militar, în timpul Războiului
de Independenţă din 1877—1878 demonstrează cali­
tăţi deosebite de organizator ca medic al Secţiei Sa­
nitare a Marelui Cartier General al Armatei Române.
„Este mobilizat la 23 aprilie 1877 pînă la 27 ianua­
rie 1878, cînd, bolnav de tifos, se reîntoarce în ţară".
Pe front, ca şi la facultate, ca şi în activitatea şti­
inţifică, ca oriunde de altfel, tot în linia întîi.
Pentru muncă şi pricepere, pentru dăruire, pentru
curaj, pieptul lui Zaharia Petrescu a fost acoperit de
decoraţii. A fost decorat eu „Steaua României" în
grad de ofiţer, „Virtutea militară" de aur, „Trecerea
Dunării", „Apărătorilor independenţei" şi cu ordinul
rus „Sfînta Ana".
Pasiunea pentru studiu şi cercetare nu l-a pără­
sit nici în toiul bătăliilor. Şi atunci îşi găsea timp şi,
ca să nu uite nimic, nota zilnic în jurnalul său de
campanie, pe care l-a intitulat Istoricul ambulanţei
Corpului I de armată activă 1877. Documentul s-a
păstrat multă vreme în manuscris. In anul 1977, pen­
tru valoarea lui documentară, jurnalul a fost publi­
cat. Tot în 1977, „Scînteia tineretului" a publicat,
sub forma unui serial, scrisorile pe care el le-a tri­
mis soţiei sale în timpul campaniei.

192
 Patriotul Zaharia Petrescu, medic cărturar, poli­
glot şi dedat cu talent scrisului, a rămas un nume
de referinţă în istoria ştiinţei medicale româneşti.
Orice monografie a Teleormanului nu uită să amin­
tească şi un alt om de ştiinţă, născut tot la Alexan­
dria. Tot doctor, născut tot în 1841, Ştefan Velleanu,
în cei numai 45 de ani d t a trăit, s-a afirmat ca o
personalitate de seamă a medicinii româneşti.
Figura blîndă, dragostea pentru carte, pasiunea
pentru medicină i-au definit personalitatea care s-a
împlinit într-o strălucită carieră ştiinţifică.
întors din Italia, unde a obţinut cu rezultate ex­
cepţionale titlul de doctor în medicină şi chirurgie,
îl găsim din anul 1868 profesor la Facultatea de Me­
dicină din Bucureşti. Din activitatea didactică şi din
cea de cercetare ştiinţifică şi-a făcut o adevărată pro­
fesiune de credinţă, onorată şi prin importantele lu­
crări de balneologie, care-1 reprezintă şi astăzi.

în anul 1848, cînd Teleormanul fierbea în ideile

revoluţiei, se naşte tot la Alexandria un alt medic
savant : George Grigorescu. A trăit puţin, doar 48 de
ani, dar a realizat nebănuit de mult. După termi­
narea studiilor se afirmă printr-o practică medicală
elevată şi, mai ales, prin spiritul său deschis spre
munca de cercetare ştiinţifică, pe care a făcut-o cu
strălucire, alături de cea didactică.
Lucrările sale de medicină legală şi, mai ales, cele
de anatomie şi fiziologie au fost primite cu mult in­
teres de cercurile de specialişti din ţară şi de peste
hotare. Majoritatea au fost lansate sub forma unor
comunicări la diferite reuniuni ştiinţifice internaţio­
nale la care a participat.

193
 Ca profesor, doctor în medicină şi chirurgie, face
o carieră strălucită universitară la Facultatea de Me­
dicină din Bucueşti.
De numele oraşului Tumu Măgurele sînt legate
multe visuri şi aspiraţii împlinite. Mulţi fii ai oraşu­
lui s-au realizat în diverse profesii şi la cotele cele
mai înalte. Foarte mulţi oameni de litere, compozi­
tori, ingineri cu preocupări de înaltă tehnicitate şi-au
legat anii copilăriei, adolescenţei şi tinereţii de Tumu
Măgurele.

Ionel Ionescu s-a născut la Tumu Măgurele în ziua

de 15 martie 1918. După studiile liceale la Liceul
Sf. Haralambie din oraşul natal, a urmat cursurile
Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care le-a
absolvit cu rezultate excelente, în anul 1943.
Cu pricepere, cu efort, a reuşit să străbată drumul
lung, greu, dar plin de satisfacţii, al devenirii sale
în neurochirurgia românească, specialitate pe oare a
slujit-o cu devotament pînă în anul 1977, cînd s-a
stins din viaţă.
După absolvirea facultăţii a funcţionat ea intern la
Spitalul nr. 9 din Bucureşti. în 1943 medic secun­
dar, în 1946 medic specialist, în 1947 a trecut cu nota
maximă examenul de medic primar, iar din 1948
pînă în 1958 a fost şi cadru didactic la Facultatea
de Medicină din Bucureşti.
Fost elev şi colaborator al prof. dr. D. Bagdasar,
întemeietorul neurochirurgiei româneşti, Ionel Io­
nescu devine repede un nume cunoscut în ţară şi peste
hotare. Competenţa profesională şi spiritul de sa­
crificiu pentru meserie i-au fost răsplătite cu me­
dalia cea mai scumpă din viaţa lui, „recunoştinţa"
celor care, prin mii de scrisori, i-au mulţumit şi i-au

194
apreciat cel mai bine priceperea şi munca puse în
slujba vieţii.
Cei care l-au cunoscut ca om, ca medic, n-au putut
să spună decît ceea ce a exprimat scurt, dar cuprin­
zător, prof. dr. D. Bagdasar : „Este un exemplu su­
perior şi rar, care face cinste generaţiei sale“.
Aşa a fost Ionel Ionescu : un exemplu de muncă,
de pasiune, de înaltă probitate profesională puse în
evidenţă deopotrivă în echipa operatorie, la catedră
sau în laboratorul său, unde de atîtea ori l-au apucat
zorii privind la microscop, stabilind formule ori con-
semnîndu-şi observaţiile. In echipa operatorie, cu
prof. dr. Bagdasar, apoi cu prof. dr. C. Arseni şi So­
fia Ionescu, şi-a pus totdeauna în evidenţă calităţile
unui bun chirurg, într-o specialitate de vîrf a medi­
cinii.
Dragostea pentru omul în suferinţă a probat-o ori-
cînd şi oriunde. Totdeauna a fost animat de aceeaşi
nobilă idee : „Viaţa pacientului mai presus de orice“.
Rezultatele unei bogate activităţi chirurgicale şi
cele ale muncii de cercetare au fost comunicate la
diferite reuniuni ştiinţifice în ţară, la Societatea de
neurologie, chirurgie, anatomie patologică şi O.R.L.,
unele dintre ele fiind comunicate la nivelul diferite­
lor şcoli medicale din străinătate.
Om şi specialist. Aşa s-a manifestat şi în timpul
celui de al doilea război mondial, cînd a condus secţia
de neurochirurgie a Spitalului 13, îngrijind răniţii
Armatei 1 şi 4 în Cehoslovacia şi în Ungaria.
Celor 37 de comunicări ştiinţifice apreciate elogios
li se adaugă Manualul de traumatologie clinică, la
care şi-a adus contribuţia originală prin partea de
traumatologie neurochirurgicală.
Practician desăvîrşit, dascăl şi om de ştiinţă,
dr. Ionel Ionescu ocupă un loc important în galeria

195
 marilor medici români, contribuind şi el la creşterea
şi afirmarea prestigiului mondial al şcolii medicale
româneşti.
Cine nu ştie ? Toţi alexăndrenii ştiu că în urbea
lor cea veche s-a născut şi Constantin Georgescu, cel
care avea să devină, după terminarea studiilor de in­
ginerie, un reprezentant de seamă al tehnicii româ­
neşti.
Constantin Georgescu a intrat în istoria descope­
ririlor tehnice româneşti prin invenţia unei „maşini
de semănat" apreciată elogios la expoziţia cooperato­
rilor din 1894, unde şi-a prezentat înfăptuirea teh­
nică. Privită ca o noutate în tehnica din acea vreme,
maşina lui Constantin Georgescu a stîmit un interes
sporit şi în lumea specialiştilor străini.
Pentru originalitate, pentru gradul de tehnicitate
şi mai ales pentru eficienţa practică, invenţia lui a
fost brevetată în Germania, în Franţa şi în Anglia,
unde a cunoscut o largă aplicare în producţia agri­
colă. Un inginer român din Teleorman a inventat o
maşină pentru lumea întreagă.

La Brînceni, numai să schimbi cîteva vorbe cu

vreunul din locuitorii satului şi face el în aşa fel,
încît să aducă vorba despre Nicolae Ionescu-Brîn-
ceni. Acesta s-a născut la 16 mai 1885 şi toţi se mîn-
dresc cu el, cu munca şi priceperea lui.
După ee-şi termină studiile universitare la Poli­
tehnica din Bucureşti, îşi găseşte adevărata vocaţie
în aviaţie. Este pionier al aeronauticii româneşti. De
numele lui sînt legate multe invenţii care l-au făcut
cunoscut în ţară, dar şi peste hotare.
Cercetările din anii 1908—1909 i-au fost încunu­
nate de succes şi s-au soldat cu o înfăptuire tehnică

196
 fără precedent — „stabilizatorul automat pentru
aeroplane". El a fost experimentat pe avionul tip
Farman şi a trecut cu succes examenul greu al prac­
ticii, care i-a confirmat valabilitatea. Impus ca o pre­
mieră tehnică, a fost repede asimilat în multe ţări,
cele dintîi fiind Germania şi Franţa.
Pe suprafaţa sticloasă a Siutghiolului de la Ma­
maia, în iama anului 1928, o altă invenţie a lui Ni-
colae Ionescu-Brînceni, „sania cu velatură şi schiurile
cu pînze", era validată de practică.
Şi „opturatorul" — aparatul care realiza imaginea
în relief — a fost tot invenţia lui.
De numele lui se leagă şi construcţia planoarelor
româneşti la fabrica din Reghin.
Şi nimeni nu uită că inventatorul de la Brînceni
a fost legat printr-o temeinică prietenie cu Aure]
Vlaicu.

Şi Iulian Georgescu-Ciupagea s-a bucurat de repu­

taţia inventatorului în aeronautică.
S-a născut la Roşiori de Vede în anul 1898 şi a
trăit pînă în anul 1939.
Clasele primare le-a făcut la Roşiori de Vede, li­
ceul şi facultatea la Bucureşti. A fost inginer de avia­
ţie la Pipera. îndrăgostit pînă la patimă de aviaţie,
el şi-a dedicat toată viaţa, toată priceperea şi toată
puterea de muncă dezvoltării şi afirmării „aripilor
româneşti".
Locotenentul comandor G. Iacobescu l-a cunoscut
din activitatea comună pe care au desfăşurat-o mulţi
ani şi ne-a lăsat mărturii convingătoare : „Inginerul
Iulian Georgescu-Ciupagea şi-a închinat tinereţea
aviaţiei pe care o iubea cu înţelegerea şi căldura
vizionarului patriot".

197
 Patriot înflăcărat, inventatorul a trăit din plin una
din vîrstele aviaţiei româneşti.
A fost unul din susţinătorii entuziaşti ai Asociaţiei
Române pentru Propaganda Aviaţiei, alături de co-
vîrşitoarea personalitate a lui Mişu Pantazi. Aici, la
A.R.P.A., a muncit fără preget pentru popularizarea
aviaţiei, pentru progresul ei.
A înfiinţat şi a condus, la Liceul Industrial, o sec­
ţie aviatică — cu acelaşi scop de a populariza rezul­
tatele aviaţiei româneşti, dar şi pentru a stîrni inte­
res, curiozitate şi pasiune pentru aviaţie în rîndul
tinerilor.

La Răduleşti am fost de mai multe ori. Dar treburi

de tot felul m-au făcut să aflu mult mai tîrziu că aici
a văzut lumina zilei, în anul 1863, la 6 septembrie,
Constantin Nieulescu, fizician de renume inter­
naţional.
Evoluţia ştiinţifică a fizicianului îşi are istoria ei
pe care oamenii din părţile locului o ştiu şi acum.
După ce şi-a terminat clasele primare la Rădu­
leşti, dascălii şcolii, impresionaţi de aptitudinile co­
pilului pentru învăţătură, au reuşit să-l determine
pe tatăl său să se gîndească la viitorul cărturăresc al
lui Costică, cum îi ziceau acasă. Greu, foarte greu
s-a lăsat convins tatăl. Cheltuielile de întreţinere la
Bucureşti, taxele şcolare şi manualele, toate erau
costisitoare. Şi apoi el, tatăl lui Costică, fiind ştiutor
de puţină carte, nu putea să înţeleagă perspectivele
copilului. Şi totuşi a încercat.
Pe toată perioada studiilor liceale, la Bucureşti, s-a
impus ca un elev eminent şi a fost bursier, uşurînd
griţa părinţilor.
în anul 1881 şi-a terminat studiile secundare, tot
la Bucureşti, şi a urmat, în acelaşi timp, cursurile

198
Facultăţii de Ştiinţe .şi Şcoala Normală Superioară,
unde printre profesorii de elită l-a avut şi pe Spiru
Haret, care i-a reţinut interesul pentru studiu şi l-a
apreciat.
în anul 1886, după absolvirea celor două facultăţi,
în calitate de bursier de stat a plecat la Paris, unde,
cu aceeaşi sîrguinţă, şi-a desăvîrşit pregătirea ştiin­
ţifică sub auspiciile unor reputaţi oameni de ştiinţă
ca fizicianul C. Lippmann, căruia C. Niculescu i-a
purtat o vie recunoştinţă cît a trăit.
La Paris a studiat cinci ani. Toţi care l-au cunos­
cut l-au apreciat şi l-au respectat pentru temeinica
pregătire ştiinţifică.
Atras în mod deosebit de găsirea unor soluţii pen­
tru probleme care frămîntau de mult gîndirea teh­
nică a vremii, Constantin Niculescu s-a angajat pe
un drum greu, care i-a dat însă şi mari satisfacţii.
în anul 1891, la Universitatea din Paris, şi-a luat
doctoratul în fizică. Teza Mesure de l’equivalent me-
canique de la chaleur s-a impus în faţa specialiştilor
vremii prin originalitate şi prin concluziile şi raţio­
namentele ştiinţifice privind „determinarea cu mare
precizie a echivalentului mecanic al oaloriei folosind
metoda circulaţiei apei prin calorimetru“.
Adevărurile ştiinţifice inedite pe care le-a pus în
valoare Constantin Niculescu acum aproape o sută
de ani sînt şi astăzi valabile. Ele apar menţionate şi
astăzi în toate tratatele de fizică şi termodinamică
şi sînt aplicate în toate ţările.
în anul 1891, cînd s-a întors în ţară, nu avea decît
28 de ani şi a fost numit profesor suplinitor la cate­
dra de fizică a Universităţii din Bucureşti. Şi tot în
acelaşi an este solicitat să ţină cursuri şi la catedra
de fizică a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

199
 Activitatea didactică a împletit-o cu o vie şi im­
portantă muncă de cercetare ştiinţifică în domeniul
termodinamicii, fiind considerat pe drept cuvînt unul
dintre pionierii acestei discipline modeme.
A fost un colaborator de prestigiu la toate publi­
caţiile ştiinţifice ale vremii, dar cel mai mult a pu­
blicat în Buletinul Societăţii de Ştiinţe din Bucureşti.
Era tînăr, era chiar foarte tînăr în anul 1891, cînd
Societatea Franceză de Fizică, recunoscîndu-i meri­
tele ştiinţifice şi mai cu seamă descoperindu-i viito­
rul, l-a ales membru de onoare.
După anul 1900, pregătirea ştiinţifică şi expe­
rienţa îşi spun cuvîntul în elaborarea cîtorva lucrări
de mare valoare.
In anul 1905 realizează lucrarea Le microscope, în
care dă la iveală o metodă originală, valabilă şi as­
tăzi, în determinarea indicelui de refracţie al unui
corp solid în formă de prismă, cu ajutorul micro­
scopului.
în anul 1908, într-o altă lucrare, stabileşte o me­
todă pentru măsurarea diametrului tuburilor capi­
lare, iar în 1910, în urma experimentelor la care a
lucrat cîţiva ani, pune în valoare noua metodă de
acustică pentru determinarea coeficientului de elas­
ticitate.
Cei 74 de ani ai lui Constantin Niculescu trăiţi
pentru progresul ştiinţei şi puşi în slujba adevărului
ştiinţific se constituie într-o pildă.
La Răduleşti, numele lui Constantin Niculescu nu
a fost nicicînd uitat, cum nici el, savantul, nu şi-a
uitat satul de baştină. Un sat de cîmpie şi un om de
ştiinţă recunoscut în lume.
La Toporu îmi amintesc bine că am stat pironit
odată două-trei zile din pricina unui viscol. A venit

200
o zăpadă ca din senin şi nişte vîrtejuri dezlănţuite
spulberau fulgii mari şi uscaţi de ger, astupând dru­
murile. Am avut timp berechet să-mi fac toate tre­
burile care mă duseseră acolo şi, ca-ntotdeauna, am
fost îndemnat de vechea mea pasiune să aflu cîte
ceva din istoria locurilor, din viaţa oamenilor. De
multe ori mi s-a întâmplat să dau dintr-una în alta.
Mai cu seamă cînd ai un interlocutor priceput şi avi­
zat, care ştie şi vrea să se lase „descusut1*.
Un asemenea om era şi Cristea Chelu, care făcuse
multe treburi bine gîndite la şcoala de la Toporu. Şi
evidenţa fiilor satului, pe care o ţinea la zi, era tot
opera lui. Am răsfoit „Catalogul11 şi am dat peste
nume şi profesii diferite. Erau toţi absolvenţii şcolii
de la Toporu din vremuri foarte îndepărtate şi pînă-n
zilele noastre. Unii au ajuns să lucreze în diferite
instituţii culturale ale ţării. Unii, chiar dacă au în­
văţat la şcoli superioare, s-au întors în sat. Sînt pro­
fesori, agronomi, economişti şi muncesc la Toporu.
Alţii sînt la Alexandria, Videle, la Tumu Măgurele.
Unii la Ploieşti, la Tîrgovişte, la Cluj-Napoca.
Numele lui Dinu Adameşteanu nu m-a surprins.
Nici nu m-am înşelat cînd gîndul m-a dus imediat
la profesorul de biologie de la şcoala din Toporu. Da,
aşa şi este. Dinu Adameşteanu este frate cu Petrică
Adameşteanu.
Am aflat atunci că istoricul şi arheologul, profeso­
rul doctor docent Dinu Adameşteanu s-a născut la
25 martie 1913 în comuna Toporu (comuna aparţine
azi judeţului Giurgiu).
După ce termină în sat şcoala primară, îşi con­
tinuă studiile secundare şi universitare la Bucureşti.
Cei care l-au cunoscut din copilărie şi l-au văzut şi
mai tîrziu, toţi îşi aduc aminte că de timpuriu a ma­
nifestat curiozitate şi pasiune pentru cercetarea şti­

201
inţifică, căreia i s-a şi dedicat toată viaţa. Ca elev
şi student a fost destul de dificil pentru profesori.
Trăind veşnic într-o lume a „dece-urilor“, dorea să
ştie tot, să afle tot.
împreună cu Scarlat şi Maroelle Lambrino a par­
ticipat din anul 1935 şi pînă în 1938 la săpăturile de
la Histria cînd, deşi tînăr, s-a impus prin pregătirea
sa ştiinţifică, la nivelul unui specialist care promitea
foarte mult.
în anul 1939, Academia Română din Roma l-a so­
licitat pentru realizarea lucrării Surse geografice ale
Daciei. Informaţia ştiinţifică acumulată a fost valo­
rificată mai tîrziu în teza sa de doctorat, pe care a
realizat-o la Roma, sub conducerea renumitului pro­
fesor Gaetano De Sanctis, în anul 1945.
In perioada 1946—1949 i s-a încredinţat respon­
sabilitatea lucrărilor pentru sistematizarea institute­
lor germanice, adică a Institutului Arheologic Ger­
man, a Bibliotecii Herziana etc. Din 1950 şi pînă
în 1961 a participat la importante săpături arheo­
logice.
A fost chemat la Roma pentru a organiza şi con­
duce aerofototeca, prilej eu care a organizat şi trei
cursuri de aerofotointerpretare. In anii 1959—1960 a
condus misiunea I.S.M.E.C. din Afganistan şi în 1964
instituţia arheologică „Basilicata“, ambele preocu­
pate evident de cercetarea arheologică.
Din anul 1971, experienţa în domeniu, pregătirea
ştiinţifică şi talentul didactic şi le valorifică la Uni­
versitatea din Lecce, unde este profesor de arheolo­
gie italică şi etruscologie. La Facultatea de Arhitec­
tură din Roma ţine cursuri de urbanistică greacă.
Este doctor docent în topografie antică din 1971.
Munca sa fără preget, rezultatele valoroase ale unei
activităţi ştiinţifice remarcabile l-au impus "în rîndul

202
celor mai de seamă specialişti în arheologie. Este
membru al mai multor societăţi ştiinţifice şi acade­
mii : Membru corespondent al Academiei Pontifice
Romane de Arheologie, Membru definitiv al Institu­
tului Arheologic German, Membru al Institutului de
Studii Etrusce, Membru al Aoademiei Române din
Roma, Membru al Academiei Britanice din Roma,
Membru al Asociaţiei Internaţionale de Studii Cla­
sice, Membru al Societăţii Anticarilor din Londra,
Preşedinte al Secţiei ştiinţifice a Centrului Interna­
ţional de Geomorfologie.
Pentru activitate ştiinţifică meritorie i s-au confe­
rit nenumărate şi prestigioase premii şi diplome.
în prezent este profesor definitiv de topografie a
Italiei antice şi director al Institutului de Arheolo­
gie şi Istorie Veche la Universitatea din Lecce.
Dinu Adameşteanu, personalitate marcantă a ar­
heologiei mondiale, se trage din pămîntul Cîmpiei
Române.

Cînd am aflat că satul Antoneşti al comunei Căli-

neşti este pe undeva prin preajmă, n-am putut re­
zista ispitei. Dorinţa să văd satul în care se născuse,
în anul 1882, G. G. Antonescu a devenit motivul că­
lătoriei mele spre acele locuri la care mă gîndeam
de mai mult timp şi mi le reprezentam în minte in
fel şi chip.
însoţit de Ilie Voivozeanu, omul care ţinea rostu­
rile învăţământului pe toată comuna, am străbătut
uliţele satului. Căutam să adun tot ceea ce avea le­
gătură cu cel care, în drumul devenirii lui ştiinţi­
fice, şi-a luat „zborul" de aici, de pe pămîntul „pu­
ţinului" sat, cu o singură şcoală, tot „puţinică" şi ea.
Şi am găsit. Am aflat locul pe care a fost aşezată
casa părintească şi poieniţa cu verdeaţă pe unde s-a

203
jucat cu copiii satului ; am găsit oamenii care ştiu
unii de la alţii că G. G. Antonescu aparţine acestui
sătuc. Au motive temeinice să se mîndrească.
Ştiau şi ei ceea ce cunoşteam şi noi şi ceea ce multă
lume a aflat. Ştiau că drumul vieţii profesionale, al
afirmării ştiinţifice a marelui pedagog român care
a fost G. G. Antonescu, profesor şi şef al catedrei de
pedagogie de la Universitatea din Bucureşti din 1910
pînă în 1947, de aici, din Antoneştii Teleormanului
porneşte.
După studii primare şi secundare la Bucureşti, şi-a
făcut studiile superioare la Leipzig, unde s-a probat
ca un student de excepţie. Doctoratul, luat tot în
Germania, cu magna cum laude, a fost o confirmare
a spiritului său deschis spre ştiinţă şi a pregătirii
temeinice. întors în ţară, şi-a dedicat toată viaţa în-
văţămîntului şi cercetării pedagogice.
Ştiam şi noi, ca şi toţi cei de la Antoneşti, că el ,,a
ocupat un loc central în pedagogia oficială dintre cele
două războaie mondiale şi a exercitat o mare influenţă
asupra cercurilor diriguitoare ale şcolii româneşti din
această perioadă".
Dar ceea ce nu ştiam nici eu şi, posibil, nici mulţi
alţii, era felul în care satul a păstrat imaginea pro­
fesorului. Prestigiul lui, purtat în toate colţurile ţării
şi chiar dincolo de hotare, a căpătat aici, la Anto­
neşti, aură de legendă.
Am în faţă cîteva dintre lucrările care poartă sem­
nătura lui G. G. Antonescu : Principiile pedagogiei lui
Kant şi Schiller, apărută în 1907, Pestalozzi şi rolul
m oral social al educaţiei, apărută în anul următor,
H erbert Spencer şi pedagogia utilitară, care a văzut
lumina tiparului în 1915, Aspecte din filozofia con­
temporană, publicată în 1919, Din problem ele peda­
gogiei moderne, apărută în 1923, şi multe alte cerce-

204
ţări de istoria pedagogiei, de educaţie şi morală, de
pedagogie generală şi de pedagogie contemporană.
Constat că ele se pot constitui într-un sistem peda­
gogic ce cuprinde nu puţine idei valabile şi astăzi.
Doar aşa se explică faptul că lucrarea Educaţie şi
cultură, apărută în 1928, a fost reeditată în anul 1972,
sub îngrijirea conferenţiarului doctor Ion Gh. Stanciu.
G. G. Antonescu, un nume de prestigiu al şcolii
româneşti, al cărui drum spre înfăptuiri a trecut prin
Bucureşti şi prin Leipzig, dar care la Antoneşti îşi
are începutul.

La Turnu Măgurele sînt destui oameni care poartă

amintiri mai vechi şi mai noi despre profesorul doc­
tor docent Mihai Dan.
Născut aici, pe malul Dunării, în 1911, el şi-a de­
dicat întreaga viaţă catedrei şi cercetărilor istorice.
Timp de 30 de ani a slujit catedra de istorie a Uni­
versităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Cînd a mu­
rit, la 65 de ani, a lăsat în urmă imaginea unui dascăl
de un farmec aparte — care îmbina în expuneri pre­
cizia informaţiei cu înflăcărarea oratorului. Cursurile
lui, limpezi şi convingătoare, deveniseră şcoală de
patriotism, de autentică mîndrie naţională. Cineva
care l-a audiat de mai multe ori îmi spunea că pro­
fesorul Mihai Dan „ardea la catedră ca o torţă“.
Dincolo de preocupările strict didactice, el a ma­
nifestat tot timpul dragoste şi interes pentru cerce­
tarea istorică, domeniu în care a demonstrat o mare
competenţă. Dintre multele aspecte studiate de-a
lungul anilor s-au impus cu precădere cele dedicate
analizării relaţiilor dintre ţara noastră şi ţările ve­
cine, domeniu în care informaţiile şi comentariile lui
au devenit referinţe fundamentale.

20 5
 Aici un medic savant, acolo un mare istoric, în-
tr-un loc un pedagog de talie europeană, intr-altul
un inventator celebru, aici un inginer, acolo un fi­
zician... „harta“ Teleormanului se încarcă tot mai
mult cu imagini vii de oameni dăruiţi ştiinţei. Decu­
pajul subiectiv mă trădează. Unele personalităţi au
fost absorbite de alte secvenţe scrise anterior, altele
„migrează" spre paginile ce vor urma. Cantonat în
planul evocării şi al experienţelor nemijlocite, mă pu­
team trăda a doua oară neanunţînd că astăzi, de-a
lungul „plaiului de baladă" al Teleormanului, cerce­
tarea ştiinţifică a devenit „forţă de producţie", că
în tot locul, din nucleele de muncă ale laboratoare­
lor şi institutelor existente în acest sud de ţară, din
centrele de studiu, se ridică personalităţi şi colective
ştiinţifice de prestigiu.

N O BLEŢEA CA TED R EI

După rosturile de început ale şcolii teleormănene

am umblat mult. Căutam izvoare, dovezi, mărturii.
Un document aflat în arhiva unei şcoli, o filă de
monografie, o fotografie, articole şi studii din presa
vremii, amintirile unor dascăli, discuţii cu specialişti,
obiecte de practică didactică descoperite prin loca­
lităţile cîmpiei — toate s-au adunat, volum impre­
sionant de informaţii din care s-a desprins imaginea
învăţămîntului în această parte de cîmpie a ţării,
parte a istoriei şcolii româneşti.

206
 Pe profesorul universitar doctor docent Anghel
Manolache doream să-l găsesc, fiindcă aflasem că ani
de zile s-a aplecat asupra acestei teme, studiul ana-
litico-sintetic devenind carte : Istoria culturii şi în­
văţământului în judeţul Teleorman. Aflasem că de-a
lungul vieţii sale l-a interesat să scoată la iveală tre­
cutul cultural al acestor meleaguri. A strîns materiale
fel de fel : documente şcolare, facsimile, schiţe, por­
trete etc. Cîte zeci şi sute de ore n-a petrecut investi-
gînd comorile arhivelor.
Numele lui îmi era cunoscut de mult, opera lui
pedagogică de asemenea.
Despre profesorul Anghel Manolache aflasem prima
oară din cărţi. Pregăteam un examen de pedagogie.
Bibliografia pe care o străbăteam m-a trimis de multe
ori spre cărţile lui. îmi amintesc despre cîteva şi
acum : Şcoala dem ocraţiei; Disciplina, libertatea şi
autoritatea în educaţie ; Gândirea pedagogică a gene­
raţiei de la 1848 sau Pedagogia socială — Ştiinţa edu­
caţiei perm anente a maselor de adulţi etc. Sînt doar
cîteva titluri extrase dintr-o bibliografie impresio­
nantă. Studiasem multe articole şi cercetări semnate
de el în periodice. îi cunoşteam tot atît de bine munca
şi stăruinţa depuse pentru apariţia cîtorva lucrări
fundamentale de pedagogie la noi. Ştiam că la apari­
ţia Pedagogiei din 1964, ca şi a Dicţionarului peda­
gogic, apărut în 1979, fusese unul din animatori.
Din scrieri mi-1 închipuiam sever, deosebit de exi­
gent, purtînd ochelari cu lentile groase, om rezervat,
mai mult tăcut şi, oricum, distant şi greu abordabil.
Construisem în mintea mea portretul unui om pe
care nu-1 văzusem niciodată şi nu-1 cunoşteam decît
din opera pe care i-o studiasem.
De-a lungul anilor, viaţa mi-a oferit prilejul să-l
întîlnesc, să-l cunosc şi, mai ales, să stăm de vorbă,

207
să discutăm în voie şi pe îndelete de mai multe ori,
ceasuri întregi.
Ceea ce gîndisem eu despre el şi ceea ce descope­
ream de fiecare dată cînd ne întîlneam nu semăna
nici pe departe. Amarnic mă înşelasem. Ce bine că
mă înşelasem.
Ne-am întîlnit fie la Bucureşti, fie în Teleorman,
de cele mai multe ori ca urmare a unor strategii puse
la cale de mine, uneori împinşi de legile întîmplării
şi cîteodată chiar din iniţiativa profesorului.
îmi amintesc...
în locul omului închis şi taciturn pe care-1 constru­
isem am descoperit un om cu o fire prietenoasă şi
comunicativă, cu vorbă blajină, cu dar de povestitor
şi cu o memorie care-şi păstrează mereu proaspete
amintirile. Mi s-a părut totdeauna bucuros să se des-
tăinuie cu sinceritate oricărui interlocutor pe care-1
simte interesat întru cunoaştere.
Numai cu exigenţa am nimerit-o. Sever şi preten­
ţios cu alţii, el se supune şi pe sine unor rigori de
muncă şi de viaţă, cu mult mai aspre. Poate că
tocmai această componentă a personalităţii îi dă nota
aceea personală.
Era într-o zi cu zăpezi scînteietoare şi pufoase din
luna februarie. Profesorul venise la el în sat. Venise
la Scrioaştea să-şi vadă fraţii şi surorile, să-şi vadă
prietenii de-o viaţă, să-şi vadă megieşii.
Venise mînat de dragoste, venise chemat de dato­
ria de fiu al satului. Venise iarăşi să lase o lacrimă
pe amintirile părinţilor săi.
Binevoitor şi comunicativ, profesorul Anghel Ma-
nolache se dovedi dornic de drumeţie, iar eu m-am
dat tovarăş de drum, însoţindu-1 pe uliţele satului şi
prin împrejurimi.

208
 Se oprea în faţa tuturor locurilor care-i răscoleau
trăirile copilăriei şi de toate îşi aducea aminte. Toate
cele petrecute cu mai bine de 60 de ani în urmă le
ştia aşa cum au fost.
Dealul de la marginea satului avea creasta ninsă
şi, ca pe vremea copilăriei lui, era tot derdeluşul pe
care se dau copiii cu săniile.
De cîte nu şi-a amintit cînd am ajuns pe mal la
Vedea ? !
Amintiri din toiul zilelor de vară şi întîmplări de
la scăldat, amintiri din zilele sticloase de ger şi în­
tîmplări petrecute pe luciul gheţuşului de pe Vedea,
unde alături cu copiii satului l-a prins nu o dată în­
serarea. Toate i se „refilmau" pe retină şi pe toate
le evoca cu talent şi emoţie.
Am umblat mult şi peste tot locul. Şi întîlnirile cu
oamenii intrau în acest ritual. Pe nimeni nu surprin­
dea prezenţa profesorului pe uliţele satului, aveai
impresia că e de cînd lumea acolo, că apariţia lui
era un eveniment firesc.
în faţa şcolii am zăbovit cel mai mult. „Bătrîna
şcoală" a satului, ca de fiecare dată, îl răscolea. Des­
pre viaţa şcolii de la Scrioaştea mi-a vorbit mult. Ştia
atîtea lucruri, încît zile întregi tot nu-i puteau
ajunge să le spună pe toate. De la ucenicia de şcolar,
începută în anul 1911, şi pînă la cea de dascăl şi di­
rector, în perioada 1927—1930, şcoala din sat rămă­
sese pentru el locul „viselor şi speranţelor", ea era
şi acum ceea ce fusese toată viaţa, locul în care se
înnoadă rosturile.
Discuţiile despre şcoală mă interesauj cel mai mult.
Dar răspunsurile la unele întrebărj/ ale mele au
fost formulate prea succint.
N-am insistat. Era şi greu. înţelesesem la timp că
profesorului nu-i plăcea să vorbească despre el. Odată

209
însă am avut prilejul să comit o indiscreţie. Mi-au
căzut în mînă însemnările din jurnalul personal şi
aşa am avut posibilitatea să constat că în perioada de
tinereţe, cînd era învăţător şi director la şcoala din
Scrioaştea, pe lîngă activitatea didactică a iniţiat ac­
tivităţi extraşcolare şi sociale menite să îmbunătă­
ţească viaţa consătenilor săi, gîndind şi realizînd
gesturi de pionierat care astăzi fac parte din viaţa
curentă a şcolii.
Aflu că a organizat activităţi practice cu elevii, ex­
poziţii cu lucrările acestora, a asigurat funcţionarea
căminului cultural, dotarea bibliotecii acestuia, cursuri
facultative de alfabetizare, a strîns fonduri de la
cetăţeni şi a construit în sat o baie comunală cu
3 cabine şi 12 duşuri, a iniţiat acţiuni pentru plan­
tarea pomilor fructiferi, pentru amenajarea străzi­
lor, pentru construirea podurilor, pentru săparea fîn-
tînilor.
Din jurnalul personal se desprindea starea de en­
tuziasm şi de dăruire care a caracterizat, dintot-
deauna, conştiinţa dascălului.
Discuţiile cu profesorul Anghel Manolache s-au
înmulţit şi s-au însumat. Pline de amintiri semnifi­
cative şi bogate în documente de tot felul, ele s-au
transformat în adevărate colocvii.
Atît a trebuit, să-mi înţeleagă intenţiile şi intere­
sul pentru problematica şcolii teleormănene ; după
aceea, în desele noastre discuţii, prelungite uneori
pînă seara tîrziu, alteori pînă-n zori, simţeam cu cîtă
bunăvoinţă şi cu cîtă dragoste se desfăşoară.
Didactic şi meticulos, ordonat, concis şi curajos,
sprijinindu-şi afirmaţiile numai pe documente, parcă-1
simt şi acum cum se „încălzea”.
— Şcoala teleormăneană trebuie urmărită încă din
secolul al XVI-lea.

210
 Surprins de afirmaţia categorică, poate am expri­
mat o anume mirare, pentru că imediat s-a şi oprit,
s-a gîndit puţin şi apoi a continuat.
— Putem vorbi de existenţa unei şcoli în această
perioadă în Teleorman. Sînt sigur că da ! Nu există
un document care să sublinieze această aserţiune.
Existenţa şcolii o deducem însă din unele documente
care au fost redactate de cunoscătorii meşteşugului
scrierii originari din acest judeţ.
Am aflat atunci pentru prima oară că era vorba
de Hrisovul în limba slavonă, scris la Tîrgovişte de
Ţalapi, diac din Bălăci, la 10 ianuarie 1538, de Hriso­
vul lui Drăguşin, grămătic din Sheostri (Scrioaştea),
din 25 aprilie 1550, de Hrisovul lui Albul, diac din
Miroşi, scris în slavonă, la 26 august 1555, de Hri­
sovul lui Standul din Miroşi, al lui Dragomir tot
din Miroşi, al lui Stan logofăt din aceeaşi Sheostri şi
de primul Hrisov scris la Bucureşti, în limba română,
„după izvod sîrbesc“, de Codreş din Bălăci, la 29 ia­
nuarie 1575. Şi prezentarea hrisoavelor şi a autorilor
lor a continuat, iar eu am înţeles că cei 18 grămă­
tici, dieci, logofeţi teleormăneni erau bine cunoscuţi
ca scriitori de documente la Tîrgovişte şi Bucureşti,
cetăţile de scaun ale vremii.
Cît priveşte calitatea scrierilor acestora, profeso­
rul a ţinut să precizeze :
— Documentele scrise de teleormăneni sînt hri­
soave domneşti, deci acte alese, care trebuiau scrise
cu grijă, ele fiind emise de cancelaria domnească,
purtînd semnătura şi pecetea voievodului.
Trăiam alături de el nu numai bucuria informării,
ci, trebuie să recunosc, un sentiment de mîndrie
pentru că acei cărturari îmi erau, peste timp, „vecini
de casă“.

211
 Un loc aparte în discuţiile noastre l-a ocupat Radu
Grămăticul din Măniceşti (Scrioaştea Bătrînă), căruia
profesorul îi acordă o mare importanţă culturală,
acesta avînd meritul că a scris în limba română. Avea
în faţă o hartă veche, foarte veche. îşi plimba vîrful
creionului peste contururile unor aşezări din sudul
ţării şi, cu voce blîndă, dar sigură, mi-a vorbit des­
pre...
— Radu Grămăticul, fiul lui Drăghici din Măni­
ceşti, este cărturarul care a scris Evangheliarul
român de la 1574, din porunca lui Petru Cercel.
Urmăream cu atenţie şi trăiam intens toate mo­
mentele grele, toate întîmplările, toate peripeţiile
prin care trecuse grămăticul cînd îl însoţise pe Petru
Cercel în exil la Rhodos. Un veritabil roman. Mă
gîndeam chiar că va sosi şi momentul cînd cineva
va avea pregătirea şi dragostea şi priceperea pentru
a-1 scrie.
— Această preţuită carte, a continuat el cu o umbră
de tristeţe, a peregrinat prin multe ţări şi din Ţara
Românească, poate chiar din Măniceştii Teleorma­
nului, unde s-o fi scris, a ajuns pe malurile Tamisei,
la British Museum din Londra.
Problema „rosturilor de început” ale şcolii din Te­
leorman am discutat-o nu o dată. Şi lucrurile mari şi
lucrurile mici au fost la fel tratate, cu importanţă
şi seriozitate.
M-a sedus raţionamentul profesorului care lega
prezenţa acestor cunoscători ai scrisului, mai întîi a
celor în limba slavonă şi apoi a celor care au scris,
în acelaşi secol al XVI-lea, în limba română, de exis­
tenţa unor centre de cultură ale timpului. Poate a
unor şcoli. De ce nu ?
— Sînt fapte şi dovezi, care ne conduc spre con­
cluzia că şi Detco din Zîmbreşti şi Dragomir şi Stan-

212
ciul şi Albul din Miroşi şi Codreş din Bălăci şi Dră-
guşin din Scrioaştea şi Radu Grămăticul şi toţi cîţi
se vor fi îndeletnicit pe atunci cu scrisul au învăţat
carte la schitul de lîngă Ruşii de Vede, metoh al
mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos, şi la mă­
năstirea Ţigănia-Drăgăneşti, situată la nord-est de
Ruşii de Vede.
Argumentele de tot felul prezentate cu exemple
autorizau concluzia formulată. Din multitudinea lor
reţin şi acum că profesorul spunea :
— în sprijinul acestei teze vine şi faptul că satele
de obîrşie ale acestor grămătici, dieci, scriitori de
documente etc. se găsesc, faţă de aceste centre, la
distanţe destul de mici şi cu bune căi de acces.
Cu privirea pironită pe harta veche, îşi continua
seria exemplelor.
— Uite, Sheostri (Scrioaştea), la numai 5 km,
Zîmbreşti (Zîmbreasca) la 15 km, Bălăci la 20 km şi,
ceva mai departe, Miroşi, la 25 km.
Exemplele erau clare şi, mai ales, erau suficiente
ca să-l îndreptăţească pe profesorul Manolache să
vină cu răspunsul în lămurirea problemei care ţinea
de stabilirea importanţei pe care au avut-o cele două
centre culturale ale epocii.
— Astfel, schitul metoh de pe valea Călmăţuiului
şi mănăstirea Ţigănia-Drăgăneşti de lîngă Ruşii de
Vede au aprins primele flăcări de lumină, în tîrgul
Ruşii de Vede, în oraşele şi satele Teleormanului.
Despre cărturarii care aparţin veacului al XVI-lea
am înţeles că-i place să vorbească cu cuvinte pe care
le culege tot de lîngă suflet.
— Documentele scrise de ei fac dovada sigură a
ştiinţei de carte, iar existenţa acesteia presupune în­
văţătură, deci şcoală şi învăţător. De altfel, noţiunea
de grămătic se identifică cu cea de învăţător şi ob­

213
servăm că unii scriitori de documente se îndeletni­
ceau şi cu predarea învăţăturii de carte, aşa cum se
putea face aceasta pe atunci.
Am reţinut ca o concluzie fermă faptul că rostu­
rile de început ale şcolii teleormănene trebuie cău­
tate încă din secolul al XVI-lea.
Cu prilejul altor şi altor întîlniri pe care le-am
avut cu profesorul Anghel Manolache, am continuat
discuţiile despre ştiinţa de carte din Teleorman.
îmi propusesem să-l provoc, astfel încît să parcur­
gem împreună „istoria şcolii“ din această parte a ţă­
rii. Şi cu un asemenea ghid, călătoria nu putea fi
decît o sărbătoare pentru mintea şi sufletul meu.
Dovezile cele mai concludente cu privire la dezvol­
tarea ştiinţei de carte în contextul realităţilor eco­
nomice şi sociale ale secolului al XVII-lea şi le înte­
meia, de asemenea, tot pe existenţa unor documente
convingătoare şi pe stabilirea conexiunilor cu între­
gul proces de dezvoltare a societăţii româneşti.
Pornind de la circulaţia unor tipărituri şi prin acest
sud de ţară, amintind spusele lui Del Chiaro, dar şi
activităţile cărturăreşti de pe lîngă mănăstirile de la
Baldovineşti, de la Bălăci şi de la Aluniş, cel pe care-1
ascultam cu mare atenţie îmi demonstra în fond că
ştiinţa de carte în limba română era o realitate.
A invocat în acelaşi scop şi alte aspecte şi faptul
că la 1648, la Ruşii de Vede, „se găsea o unitate mi­
litară, un steag de oaste, un regiment" şi existenţa
unui număr destul de mare de „scriitori de docu­
mente şi copişti de manuscrise", care se slujeau în
meseria lor de limba română. Din cifrele redate cu
exactitate am reţinut că „aceştia reprezintă (în se­
colul al XVII-lea, n.n.) 79%“ (din totalul de 289 cîţi
se aflau).

214
 Analiza celor două texte luate din multitudinea de
documente scrise în limba română în secolul al
XVII-lea în Teleorman, unul semnat de Eftimie Răs-
popul şi celălalt de Popa Gheorghe, s-a constituit în
argumentul forte al demonstraţiilor referitoare la
şcoala Teleormanului. Chiar dacă „lipsesc documen­
tele care să ne informeze de existenţa ei în această
perioadă", ideea formulată de profesor nu se mai
poate pune la îndoială.
— Documentele scrise de aceştia arată că ei stă-
pîneau o limbă formată ; aveau deprinderea redac­
tării unui document. Ele fac dovada cunoaşterii unei
limbi apropiate de cea de azi. Toate acestea nu se
puteau dobîndi decît într-o şcoală.
Trecuse o bucată de vreme de cînd avusesem dis­
cuţia despre rosturile şcolii în Teleorman în secolul
al XVII-lea şi în minte îmi tot stăruia ideea de bază
pe care dînsul o formulase cu toată certitudinea.
— Se simţea nevoia unui instrument de relaţii mai
intense între oameni şi între locuitorii provinciilor
româneşti. Aceasta era limba română...
Era limpede că între trebuinţa „cultivării limbii
române" şi destinul şcolii exista o unitate. Şi era de
asemenea limpede că această conexiune de substanţă,
care trece prin Văcăreşti, Şcoala Ardeleană şi paşop­
tişti, spre Emineseu şi de aici prin toată cultura
românească de-a lung de secole, către generaţiile ce
vor veni, îşi găseşte tradiţia în cărturarii secolelor
XVI şi XVII care s-au zidit şi ei la temelia perenă a
cuvîntului românesc.
Colocviile pe aceeaşi temă au continuat. înaintea
fiecărei întîlniri simţeam nevoia să mă pregătesc. în
acelaşi timp îmi formulam şi acele întrebări care tre­
buiau să declanşeze şi să întreţină „arderile" profe­
sorului.

215
 Citisem diferite lucrări care se ocupă de istoria în-
văţămîntului în diferite părţi ale ţării, semnate de
V. A. Urechia, de Gh. Părnuţă, de Ion N. Mailat, stu­
diasem multe documente din Arhivele Statului din
Bucureşti şi de la Teleorman, reţinusem aspecte din
diferite expoziţii pe care le-am vizionat, cînd am
avut prilejul ; îmi scosesem pe fişe note semnifica­
tive din lecturile beletristice, care se refereau la
şcoală, la locul ei, la importanţa ei, la tradiţii etc.
Mă pregăteam aşadar pentru o „excursie“ prin
secolul al XVIII-lea.
Ştiam de pildă că „secolul al XVIII-lea reprezintă
o etapă importantă în dezvoltarea învăţămîntului
românesc", că reorganizarea şcolii superioare româ­
neşti, cu orientările ei spre disciplinele ştiinţifice, şi
înmulţirea elementelor de cultură laică au fost as­
pecte esenţiale, de vădit progres, care au stimulat
conţinutul învăţămîntului.
îmi era de asemenea cunoscut că, pe baza relaţi­
ilor statornicite cu alte popoare, „tinerii români în­
cep să meargă la studii în străinătate în mai mare
număr".
Cunoşteam şi faptul că „voievozii ţării se preocu­
pau şi ei mai mult de politica şcolară" şi chiar unii
„boieri luminaţi, cu idei înaintate", au luat iniţiativa
organizării unor şcoli particulare.
Din unele documente deţineam date că în timpul
domniilor fanariote s-a sprijinit dezvoltarea învăţă­
mîntului în limba greacă. Şi-mi rămăsese în minte
exemplul Academiei Greceşti de la Sf. Sa va din Bucu­
reşti, despre care ştiam că „încă de la începutul se­
colului este organizată avînd la bază o programă su­
perioară de învăţămînt, asemănătoare academiilor
existente în acea vreme".

216
 Mi-am adus aminte şi de importanţa în veac a
şcolii de la Colţea şi de cea a Şcolii Domneşti de la
Sf. Gheorghe-Vechi, care au contribuit la formarea
cadrelor cerute de nevoile de tot felul ale statului.
Şi scriitorii de documente domneşti s-au format pen­
tru multă vreme în aceste şcoli, unde „învăţau în
mod gratuit, ducîndu-şi viaţa laolaltă, tineri mun­
teni, moldoveni şi transilvăneni11.
Cel mai bine îmi era cunoscut aspectul referitor
la modul cum şcoala românească a acestui veac se
ocupase şi ea de problema dezvoltării şi cultivării
limbii române. întreaga cercetare subliniază faptul
că „în această etapă se consolidează învăţămîntul în
limba română, creşte numărul de şcoli atît la oraşe,
cît şi în mediul rural, se înmulţesc tipăriturile româ­
neşti, care circulă în toată ţara, pătrund în ţară cărţi
străine, în original sau în traduceri11.
Toate aceste elemente alcătuiau un cadru general
al dezvoltării învăţămîntului românesc.
Ajunsesem cu discuţia într-un punct de unde pro­
fesorul prelua pe deplin destinele dialogului. Tema
era şcoala teleormăneană în veacul al XVIII-lea.
— Da. Sigur, se ştie că în contextul relaţiilor eco­
nomice, sociale, politice şi culturale ale ţării s-a dez­
voltat învăţămîntul în Teleorman în secolul lumi­
nilor.
Era parcă un făcut ca de fiecare dată cînd discu­
tam despre şcoala Teleormanului să aibă la îndemînă
fie vreo carte veche, fie vreun document, vreo foto­
grafie, vreun facsimil, vreun extras, care evocau
crîmpeie din destinul învăţămîntului de pe aceste
meleaguri.
Tot aşa şi de această dată. Discuţia se purta în
camera lui de studiu. Eram aşezaţi unul în faţa altuia,
la masa de lucru pe care se găseau rînduite în or­

217
dine cărţi, fişe, hărţi, caiete scrise citeţ şi caligrafic.
— Date precise privind şcoala din Ruşii de Vede
din această perioadă avem în a doua jumătate a se­
colului al XVIII-lea.
Pentru a fi şi mai convingător, au urmat exem­
plele pe care şi le alesese cu grijă şi meticulozitate
din Cartea patriarhicească din . 1776, care se ocupă
de organizarea şcolilor din Ţara Românească, cu copii
extrase după documente vechi de arhivă. Se arăta
astfel că bugetul şcolilor din 1780 vine să confirme
existenţa şcolii de la Ruşii de Vede. La 14 martie
1780, în acest oraş figura un dascăl „plătit din bu­
getul statului cu 5 taleri pe lună“.
— Există deci şcoală domnească la Ruşii de Vede
în anul 1780. Este de reţinut această dată referitoare
la şcoală, ea nefiind cuprinsă în nici una din lucră­
rile de pînă acum care se ocupă de învăţămîntul din
judeţul Teleorman.
Din dorinţa de-a mă convinge şi mai mult despre
adevărul pe care-1 descoperise, mi-a întins o fişă.
Mi-am dat seama imediat că era vorba despre un
document de mare valoare. Din el aflam numele das­
călului de la Ruşii de Vede.
Citisem prea repede. înţelesesem despre ce era
vorba, dar parcă am simţit nevoia să mai citesc o
dată.
„Adeverez cu acest zapis al meu la Sfînta mitropo­
lie şi la prea cinstita blagoslovită dreptatea preasfin-
ţitului părintelui mitropolitului ţării, ca să se ştie că
m-am aşezat a fi dascăl al Ruşii za Vede Jud. Tele­
orman spre a învăţa copiii oraşului carte rumânească.
Şi plata pentru osteneala mea să-mi fie taleri 5 pă
lună, adecă taleri 60 pă an din mila prea sfinţii sale,
afară de ceea ce vor vrea părinţii acestor copii ne­
siliţi de mine să-mi dea. Şi eu să am a pune toată

218
silinţa spre învăţătură copiilor, a-i scoate ucenici şi
a-i învăţa orînduielile bisericeşti.
Şi pentru mai bună încredinţare m-am iscălit ca
să se crează.
Nedelcul dascălul, 1793, martie 21.“
Era copia fidelă a contractului dascălului Nedelcu
din Ruşii de Vede, pe care o găsise profesorul după
lungi căutări prin arhive.
în facsimile de o rară frumuseţe păstra el şi alte
valori documentare. Dintre toate, cel mai mult mi-a
plăcut „Circulara din 20 mai 1795 în legătură cu aso­
ciaţia de învăţaţi ai neamului românesc ce au hotărît
să tipărească lucrări folositoare de filozofie, fizică,
geografie".
M-a impresionat într-un mod plăcut formularea
„asociaţia de învăţaţi ai neamului românesc".
Dar şcoala de la Ruşii de Vede nu rămîne un caz
izolat, un accident. Spre sfîrşitul secolului al
XVIII-lea este semnalată şcoala românească şi în tîr-
gul Zimnicei.
în aceeaşi discuţie „am trecut" şi pragul secolului
al XlX-lea.
Din tabloul amplu al dezvoltării învăţămîntului
mi-a decupat cu grijă locul şi rolul şcolii teleormă-
nene.
— în „Hrisovul domnitorului Ion Gheorghe Ca-
ragea“ din decembrie 1817, printre alte şcoli se amin­
teşte şi cea din Ruşii de Vede. Intra în categoria
celor organizate în oraşele reşedinţă de judeţ. „Să
se orînduiască alţi dascăli rumâneşti", scrie hrisovul.
Tot din el ştim că dascălul urma să primească 250 de
taleri pe an. Imediat i-a urmat, în anul 1833, Şcoala
Naţională, despre care aflăm date multe şi preţioase
din Arhiva Istorică Centrală şi din cea care se păs­
trează la Turnu Măgurele.

219
 Ştiam cîte ceva despre acest eveniment de pro- ]
fundă rezonanţă. La Ruşii de Vede, în anul 1833, a
fost consemnată ou satisfacţie, într-un document al
ocîrmuirii judeţului, această nouă şcoală : „Astăzi au
sosit vremea cea de mult aşteptată ca să fie şi în ca­
pitala acestui judeţ învăţătură naţională. Astăzi din
partea stăpînirii, care după părinteasca sa îngrijire,
pornită mai vîrtos [...], spre înflorirea naţiei, ne veni
profesor aci în oraşul Ruşii Dl. Alecsie Popovici şi
toată a sa leafă se suportă de la stăpinire. Acum nu
mai rămîne decît ca fiecare părinte, spre bine rîv-
nire, să deplinească datoria îngrijirii ce au a pune
asupra fiilor şi a se socoti de datorie a aduce toţi co­
piii ce au şi a-i statornici la învăţătura pomenită."
— Bucuria înfiinţării Şcolii Naţionale a fost gene­
rală. Şi pentru „hălăduitorii" oraşului, şi pentru au­
torităţi, dar mai ales pentru dascălul nou venit, care
numaidecît după ce a sosit, chiar în primul său ra­
port, a ţinut să vestească Eforia Şeoalelor : „Am ve­
nit la judeţul Teleorman, la oraşul unde m-am orîn-
duit şi D(omnul) ocîrmuitor dimpreună cu ceilalţi
orăşeni m-au primit cu bucurie". Dar începutul...
cum sînt toate începuturile !, a continuat profesorul.
Am toate datele să-ţi pot descrie condiţiile reale ale
şcolii de atunci. Ea era formată dintr-o sală de pre­
dare în care se găseau băncile, lungă de 9 m şi lată
de 4,50 m; o altă sală în care erau semicercurile care
aveau în lungime 6 m şi în lăţime 4 m, o cameră de
5 m lungime şi 3 m lăţime, rezervată pentru clasa a
IlI-a. în sala de predare abia au putut intra 6 bănci în
care încăpeau 48 elevi din clasa I, restul erau ţinuţi
în sala cu cele 7 semicercuri, în care se aflau şi ele­
vii clasei a Il-a. Şi nu trebuie uitată devoţiunea das-

220
calului Alecsie Popovici, harul său pedagogic cu care
a biruit greutăţile.
Destoinic şi interesat de bunul mers al şcolii, a
depus stăruinţă „să se închirieze nişte hodăi“. Pen­
tru asigurarea mobilierului a lucrat cot la cot cu me­
seriaşii şi le-a arătat cum să facă băncile şi celelalte
lucruri trebuincioase. Pe uliţele oraşului, după copiii
care nu veneau la şcoală, tot el umbla. Cataloagele,
toate documentele şcolii de mina lui erau scrise.
Din cele auzite mi-1 închipuiam pe Alecsie Po­
povici ca pe un „apostol" care a pus multă stăruinţă
şi efort pentru „luminarea minţii copiilor oamenilor
mai nevoiaşi, ai meşteşugarilor, ai plugarilor din oraş
şi de prin satele mai apropiate".
Vrînd parcă să întărească cele spuse pînă acum,
profesorul a continuat cu noi mărturii din munca
dascălului de la Şcoala Naţională din Ruşii de Vede.
— Şcolarii lui s-au înmulţit zi de zi. Din cei 40 cîţi
erau la început, se aflau, în iulie 1834, peste 103 şi,
in septembrie al aceluiaşi an, 148. Se ştie că „la 21 ia­
nuarie 1836, în sala Şcolii Naţionale s-au adunat
boieri şi neguţători ai oraşului Ruşii de Vede la exa­
menul elevilor. A fost de faţă ocîrmuitorul judeţu­
lui. Toată obştea s-a pătruns de mulţumire".
Mi-am amintit că citisem undeva despre schimbul
de scrisori în limba latină dintre dascălul teleormă-
nean şi Petrache Poenaru şi Eufrosin Poteca şi l-am
adus în discuţie.
— Da, Alecsie Popovici a fost o figură remarca­
bilă a învăţămîntului românesc. Numai că proiectele
lui au rămas datorie pentru urmaşi. La 3 august 1838
el a predat ştafeta dragostei pentru şcoală.
Documentele pe care le aveam în faţă arătau că
şcoala ctitorită de el si-a dezvoltat şi a devenit, ca
toate şcolile din capitalele de judeţ, Şcoala Normală

221
de la Ruşii de Vede. Nevoia pregătirii unui număr
mare de învăţători pentru şcolile săteşti care urmau
să apară a impus acest lucru. „Şcoala lui Alecsie
Popovici“, cum se obişnuiseră oamenii să-i zică, cum
i-au zis multă vreme după ce el n-a mai fost, a încă­
put tot pe mîini bune.
— Reţine deci că în perioada 1833—1848 şcoala
din Ruşii de Vede, devenită Şcoala Normală din
toamna anului 1838, a avut profesori, după ce el n-a
mai fost, pe Grigore Constantinescu, pe Vasile Ur-
zescu şi pe Ion Vucitescu.
Aflasem tot de la profesor că, pe atunci, la Ruşii
de Vede se găseau şi alte şcoli în care puţini copii din
tîrg şi din împrejurimi învăţau greceşte şi franţu­
zeşte cu dascăli particulari. Ca şi alte două şcoli, care
funcţionau pe lingă mănăstirea Săldăreasa, conduse,
una, de dascălul Fotache, „cîntăreţul din strana din
stînga“, şi cealaltă, de dascălii Constandin Chioru şi
Gavrilă Popescu, „cîntăreţi şi ei în strana din
dreapta1'. Cît despre calitatea pregătirii dascălilor, am
înţeles că aceasta era îndoielnică. Lipsa cunoştinţelor
şi a metodelor pedagogice adecvate au transformat
aceste două şcoli într-un adevărat „meşteşug de
tîmpenie" a copiilor.
— Ce se putea cere de la un „dascăl" precum
Constandin Chioru, despre care am citit într-o „notă
raport", trimisă de Alecsie Popovici Eforiei Şcoale-
lor la 9 ianuarie 1838, că „nu ştie aritmetică nici
seri", dar „cîntă după psaltire prea frumos".
Dincolo de tîrgul Ruşilor, vatra „rosturilor de înce­
put" ale învăţămîntului teleormănean, am ajuns cu
discuţiile la Alexandria, la Turnu Măgurele, la Zim-
nicea, la tîrgul Mavrodinului. Am ajuns cu discuţia
peste tot unde au existat oameni inimoşi şi intere­
saţi pentru luminarea minţii copiilor.

222
 La Alexandria am dat peste „Şcoala din bordeiul
preotului Tudorache", despre care, din documentele
pe care le deţinea profesorul, se ştie că a fiinţat pe
la 1836. Acesteia i-a urmat Şcoala Grecească din ca­
sele lui Tone Croitoru, în anul 1837, iar în anul 1839,
în locul şcolii din bordeiul preotului Tudorache a
apărut Şcoala Românească, organizată în casele lui
Stancu Ţînţăreanu, de existenţa căreia şi-a legat nu­
mele Chiriţă Marinescu, învăţător venit de undeva
dinspre Ploieşti, căruia îi urmează Dimitrie Popescu,
ajutat de Andrei Petrescu Colicrava şi, ceva mai tîr-
ziu, pe la 1844, de învăţătorul Banciu.
începutul învăţămîntului în Alexandria se pare să
fi fost de bun augur, fiindcă după aceea am văzut că
şcolile s-au înmulţit. Este vorba despre „Şcoala Gre­
cească şi Românească", rămasă, după 1843, „Şcoala
Românească", sau despre „Şcoala lui Dimitrie Po­
pescu", numită aşa după numele celui care a înfiin­
ţat-o etc. Şcoala din urmă, cu cei 140 de elevi care
se aflau înscrişi şi urmau cursurile în anul 1844, se
dirija după o programă precisă în trei limbi: română,
greacă şi germană.
In ordine au urmat, tot la Alexandria, „Şcoala
Grecească a lui Mihail Hristidis", „Şcoala Grecească
a lui Grigore Hagi Pavlu", „Şcoala Românească după
metoda lancasteriană".
Existenţa acestora este atestată, după cum ştia
bine profesorul Manolache, şi de rapoartele revizo­
rilor şcolari ai vremii, Dimitrie Jianu şi Vasile Ur-
zescu, care le-au inspectat.
La Tumu Măgurele, cu toate stăruinţele depuse
de profesor, n-a fost posibil să dea de urma vreunei
şcoli înainte de 1840, deşi, cum se ştie dintr-o mono­
grafie mai veche, există date referitoare la şcoală

223
prin anii 1836—1841, „cînd copii din acest oraş au
învăţat carte prin bordeie". Doar atît.
— Din materiale de arhivă, prima menţiune certă
despre şcoala din Turnu se face în 1840.
Şi aceste adevăruri îi erau bine cunoscute din în­
semnările profesorului Grigore Constantinescu,
căruia, în calitatea lui de conducător al Şcolii Nor­
male de la Ruşii de Vede, îi cădea în obligaţie con­
trolul şcolilor particulare din judeţ. Lui îi datorăm
menţiunea expresă care atestă existenţa în oraşul
Turnu Măgurele a unei şcoli greceşti şi franţuzeşti,
la care veneau „să-şi lumineze mintea doar 8 elevi".
După această dată şi la Turnu Măgurele intere­
sul pentru învăţătură sporeşte. Rînd pe rînd se în­
fiinţează noi şcoli.
— Abia în anul 1843 se află cîte ceva mai mult
despre existenţa unei şcoli cu învăţături în limba
română, la care după ce a fost deschisă au şi ve­
nit să înveţe carte 30 de elevi şi în anul viitor
numărul a crescut la 40 de elevi, în timp ce la şcoala
grecească din 1845 dascălii se osteneau doar pentru
zece copii.
De o atenţie deosebită şi de un interes sporit din
partea locuitorilor urbei s-a bucurat „Şcoala Româ­
nească Publică", pentru care „au şi strîns" suma de
5 000 lei.
Cum suma ştiau ei că nu le ajunge să-şi constru­
iască un local special pentru o şcoală publică gîn-
dită bine, cu rosturile ei în învăţătura de carte, s-au
adresat, cerînd ajutor, marelui vornic Barbu Ştirbei.
Dovada a venit pe loc. Profesorul Anghel Mano-
lache a căutat un pic printre fişe, şi-a potrivit oche­
larii şi, aşezînd o pagină mai aproape de lumină,
începu să-mi citească :

224
 „Prea înalte Doamne [...] Cu prilejul norocerii ce
am avut de venirea Măriei Voastre în oraşul Turnu
[...]. Ne rugăm cu toată umilinţa milostivirii Măriei
Voastre ca să vă înduraţi a ne înlesni, de unde veţi
socoti de cuviinţă, atît la plata datoriei bisericii, cît
şi la înfiinţarea şcoalei şi cu chipul acesta dobîn-
dindu-şi oraşul deplinătatea lui, pomenirea Măriei
Voastre va rămîne monument vecinie."
După un gest pe care l-a făcut profesorul cînd a
terminat de citit n-a mai fost nevoie de nici un co­
mentariu. înţelesesem tot ceea ce trebuia. înţelese­
sem că rugămintea lor a rămas fără nici o speranţă.
Dintre toate şcolile particulare cîte au fost în
Turnu după 1845, cea mai importantă a fost Şcoala
Românească înfiinţată la începutul anului 1847 de
Andrei Mija, pe care, la propunerea făcută de Va-
sile Urzescu, Eforia Şcoalelor a sprijinit-o, ea deve­
nind „asemănătoare unei şcoli normale în ceea ce
priveşte învăţăturile care se predau".
După cum bine se ştie, zimnicenii şi-au dat întîl-
nire cu şcoala încă din 1797 şi de atunci, în limitele
unor manifestări cărturăreşti modeste, aşa am re­
ţinut din colocviile noastre, ştiinţa de carte s-a con­
tinuat în „şcoala particulară cu învăţături în româ­
neşte" a lui Vasile Marinescu, în „Şcoala
Românească" a lui Toma Dumitru.
— Şcoala dascălului Ilie n-a fost o ctitorie trai­
nică în oraşul de la Dunăre, după cum s-au petrecut
lucrurile.
Altă pauză, altă scurtă căutare şi profesorul îmi
citi consideraţiile legate de raportul făcut, în ianua­
rie 1844, de Vasile Urzescu : „Socotind-o fără de
folos şcoala logofătului Ilie, ce amăgea pe copii cu
azbuchiile lui a hotărît s-o desfiinţeze", punînd în
locul ei bazele şcolii condusă de Ioan Căprescu, în

225
care învăţăturile se urmau după sistemul şcolilor
normale.
Desprindeam din spusele profesorului că dascălul
Ioan Căprescu a fost unul dintre cei care au luptat din
toate puterile ca învăţămîntul românesc să triumfe şi
la Zimnicea. Oraşul cu peste 600 de familii avea ne­
voie de un local de şcoală pentru înfăptuirea căruia
n-a fost de ajuns stăruinţa lui.
De condiţiile vitrege nu s-a temut. Greutăţile nu
l-au înfrînt.
—■ Dascălul Ioan Căprescu era un exemplu de
pregătire şi dăruire. Numai un om cu o dragoste
aleasă pentru şcoală, numai un om ca el putea să
facă ceea ce am găsit consemnat în propriile-i însem­
nări din 1845.
Notele originale puse la dispoziţie de profesor
demonstrau intr-un mod impresionant că în „vara
trecută" lecţiile, întreaga activitate cu elevii săi,
„supt cer slobod", le făcuse pînă ce a dat frigul.
Apoi, cursurile nu s-au mai ţinut „pînă la Crăciun",
cînd tot prin stăruinţa lui s-a închiriat „o casă veche
şi mică", un local necorespunzător şi neîncăpător,
din moment ce el abia cuprindea 20 de elevi.
In documentele puse la dispoziţie cu generozitate
în timpul discuţiilor, am dat peste multe însemnări
despre activitatea învăţătorului Ioan Căprescu, dar
cel mai mult m-a mişcat felul în care îi zisese acelaşi
Vasile Urzescu într-un raport din 16 iunie 1848
adresat Eforiei Şcoalelor : „învăţătorul de la Zim­
nicea cel mai silitor".
La Mavrodin, pe atunci „centru economic", era
firesc ca şcoala să-şi găsească rostul ei. Interesul
pentru învăţătură se manifestă încă din anul 1826,
cînd este semnalată apariţia primei şcoli în care s-au

226
predat, pînă în anul 1833, „învăţături în limba ro­
mână şi limba greacă".
Am pornit pe urmele acestei tradiţii. Mai întîi
ne-am întîlnit cu „Şcoala baronului Sachelarie", a
cărei prezenţă am desprins-o din mărturisirile unui
dascăl grec.
Şi din nou o fişă a profesorului a făcut lumină :
„Şcoala dumnealui baron Sachelarie de la leat
1830, ghenarie 1, m-au tocmit pe mine învăţător cu
simbrie pe an taleri 600 adică şase sute şi acum fiind
această cinstită poruncă ca să dau raportul băieţilor
care unde învaţă şi de ce vîrstă“. Existau însă şi
două „şcoli obşteşti" româneşti, în care învăţau
„copiii valahilor care nu plăteau nimic". Semnalăm
totodată şi prezenţa, pînă în anul 1840, a unor şcoli
particulare, cunoscute după numele dascălilor care
le-au înfiinţat. Acestea au fost : şcoala dascălului
Chiriac, a dascălului Ioan Pascali şi a dascălului
Panait.
Invăţămîntul din Mavrodin a culminat cu „Şcoala
Românească din 1840“.
Trecusem în revistă şi soarta învăţămîntului de
la sate şi-mi era clar că în general, în întreaga ţară,
sînt puţine date informative privind şcoala sătească
în această etapă.
Au urmat apoi fel de fel de ipoteze pe care pro­
fesorul şi-a întemeiat părerea că „ea totuşi a exis­
tat, deoarece n-ar fi avut de unde lua, în 1838, atîţia
candidaţi de învăţători, aproape formaţi a conduce
o şcoală".
Toate părerile exprimate în acest sens puneau în
valoare ideea că trebuinţa învăţăturii s-a făcut sim­
ţită şi la sate.
în Teleorman, în această perioadă, ca în toată
ţara, multe documente, multe argumente pledează

227
în favoarea existenţei şcolilor săteşti de la Peretu,
de la Piatra, de la Atârnaţi, la Nanov, la Slăveşti,
Tătărăştii de Jos. Şi în alte multe localităţi sânt
menţionate şcoli săteşti în care învăţătura se făcea
în limba română.
Despre şcoala de la Peretu se ştie că temeiul i-a
fost pus de hrisovul dat de Grigore Dimitrie Ghica
în 27 mai 1823, în care se spune : „Şcoala în fiinţa
ei să primească la învăţătură fără de nici o plată
atît copiii locuitorilor din satul Peretul, cît şi copiii
locuitorilor din satele de prin prejur, silindu-să a-i
aduce la cea desăvîrşită ştiinţă a cărţilor".
După cîte am înţeles, şcoli erau multe. Şi în tîr-
guri, dar şi la sate. Copiii care umblau prin ele însă
erau puţini. La Bragadiru erau doar 9 elevi, la Pia­
tra cu unul mai mult decît la Bragadiru, la Socetu
ceva mai mulţi — 19 elevi, la Plosca 9 elevi. Cei mai
mulţi se aflau la Beiu, Flămînda şi Brînceni, cîte
30 de elevi la fiecare. La Tătărăşti, la Drăcşani şi
Orbească veneau la şcoală cîte 27—28 elevi. în altele
numărul era chiar foarte mic, 4 la Ulmeni, 5 la
Seaca şi... erau şi unele localităţi unde nu venea la
şcoală nici un elev. La Bălţaţi, din cei 80 de copii
nu s-a dus la şcoală nici unul. La fel şi la Salcia, din
125. Tot nici unul din cei 30 de la Dorobanţu.
Profesorul mi-a arătat că la Belitori (Troianu de
astăzi), la Nenciuleşti, la Zimnicea şi Năsturelu, lo­
calurile nu erau „săvîrşite", că la Bujoru, la Segar-
cea Vale, la Găuriciu (astăzi Izvoarele), la Rîioasa
(Lunca de astăzi) şcolile n-aveau „cele trebuin­
cioase", că altora le lipseau învăţătorii, că localurile
de şcoli erau necorespunzătoare, cu încăperi puţine
şi mici, întunecoase şi friguroase, că multe erau
construite din „pămînt bătut" şi din „paiente de

228
nuiele". Din cărămidă erau doar cîteva : la Peretu,
la Scrioaştea, la Papa, la Cucueţi şi la Viişoara.
Locuinţele dascălilor nu arătau nici ele altfel. Ca
şi şcolile în care se aflau, „odăiţele lor erau mici şi
sărăcăcioase, întunecoase şi reci". Dascălii trăiau
din simbria strînsă de la părinţii copiilor, dar aflăm
că cei de la Băneasa, de la Albeşti şi Dulceanca, de
la Licurici şi de la Vîrtoape şi de la Ciurari nu aveau
cu ce plăti.
Dar chiar în aceste condiţii, mulţi dascăli erau
vrednici, bine pregătiţi şi-şi dădeau tot interesul
faţă de trebuinţele şcolii. Am reţinut, dintr-o listă
destul de lungă, numele lui Iancu Acsentescu de la
Merişani, al lui Radu Florea de la Seaca, al lui Albu
Popa Marin de la Orbească de Sus şi al lui Ion Gro-
zea de la Rădoieşti.
Iubiţi de copiii care-i urmăreau cu interes şi le
sorbeau vorbele din gură, respectaţi de orăşeni şi
săteni pentru comportarea lor aleasă, ei, dascălii
teleormăneni din acea vreme, s-au impus ca ade­
văraţi ctitori de şcoală şi slujitori devotaţi ai cul­
turii. Numele multora dintre ei au traversat drumul
lung şi aspru al evenimentelor istorice pe care le-au
petrecut, cu care s-au confruntat.
Despre şcoala teleormăneană şi dascălii ei în tim­
pul revoluţiei de la 1848, profesorul era în stare să
vorbească ore şi zile întregi. Despre rosturile şcolii
şi activitatea dascălilor de la 1848 îşi făcuse, după
cum ştiam, o preocupare. Abordase problema din
punct de vedere istoric, social şi pedagogic. Ani în­
tregi s-a documentat pînă ce a încredinţat tiparului
lucrarea Gîndirea pedagogică a generaţiei de la 1848.
Reţin toată discuţia. El a orientat-o spre „atitudi­
nea oamenilor şcolii faţă de revoluţie" şi mai cu

229
seamă spre contribuţia lor la răspîndirea ideilor re­
voluţionare în rîndul maselor.
Sigur, nu se putea ca tocmai în Teleorman, unde
a fost un puternic centru revoluţionar, dascălii să
nu-şi fi adus, ca-ntotdeauna, contribuţia, să nu fi
fost participanţi direcţi.
Cu referiri concrete, cu trimiteri exacte la nume
de dascăli, la localităţile de unde erau, mi-a vorbit
despre toţi cei care au avut un rol însemnat în miş­
carea revoluţionară de la 1848.
Profesorul a vorbit despre A. Milian, Ilie Cătălină,
Hariton Constantinescu şi chiar despre Petre Stro-
escu, care în nişte studii monografice ori nu amin­
tiseră nimic despre situaţia revoluţionară din Teleor­
man la 1848 şi despre rolul dascălilor în răspîndirea
ideilor revoluţionare, ori deformaseră realitatea.
îi ştie pe nume pe dascălii care în calitate de co­
misari de propagandă au explicat clăcaşilor şi tu­
turor teleormănenilor cu cuget curat Constituţia,
punct cu punct, cu toate ideile ei înnoitoare.
îi ştie pe toţi care, după înăbuşirea revoluţiei,
simţiseră răceala zidurilor mucezite ale închisorilor.
Şi pe cei care „au avut sarcini de seamă în miş­
carea revoluţionară", care au fost prefecţi ai revo­
luţiei ori reprezentanţi ai guvernului revoluţionar,
administrând judeţul şi ducînd cuvîntul revoluţiei în
cele mai îndepărtate colţuri ale acestuia.
Despre Vasile Urzescu, despre Ion Constantinescu,
despre Ion Vucitescu, despre Vasile Nameşu şi Aron
Pumnul şi Constantin Roman-Vivu, ca şi despre Ni-
colae Nenovici ori Chiriţă Marinescu şi Dumitru Po-
pescu mi-a vorbit. Ştia „din statele vistieriei, din co­
respondenţa anului 1848, din unele rapoarte şi lu­
crări referitoare la revoluţie" că, animaţi toţi de
idealul eliberării sociale şi naţionale, înflăcăraţi de

230
„comunitatea de limbă, de viaţă, de cultură şi cre­
dinţă", uniţi într-un singur gînd, au luptat pentru
izbînda aceluiaşi mare vis, scump tuturor românilor,
deşteptarea conştiinţei naţionale.
A băgat de seamă că eu mă munceam să găsesc
cînd veniseră şi de ce veniseră din Transilvania în
Teleorman Aron Pumnul şi Constantin Roman-Vivu.
— Şi Pumnul şi Vivu şi... toţi cîţi au fost au venit
ca „fraţii la fraţi". Au venit minaţi de glasul unirii,
de dorul ei au venit.
în legătură cu Vasile Urzescu de la Ruşii de Vede,
cunoştinţele noastre s-au împletit.
Se născuse în Bucureşti, fiind numit profesor la
Şcoala Normală din Roşiori, după plecarea lui Gri-
gore Constantinescu. îl avusese elev pe Alexandru
Depărăţeanu.
Date multe şi fapte interesante din activitatea lui
au fost prezentate sugestiv, punînd în lumină per­
sonalitatea dascălului.
Probitatea profesională a lui Vasile Urzescu, din­
colo de activitatea meritorie pe care o desfăşura cu
elevii, este confirmată şi de preocupările publicis­
tice, puţin obişnuite în acea vreme pentru un dascăl
care trăia într-un oraş modest ca Roşiorii la 1840 şi
chiar mult mai tîrziu.
Cele două volume — Epistolar sau modele de scri­
sori din 1840 — cărora în 1846 le-au urmat Vocabu­
larul rom ân-francez şi Gramatica limbii române
(pe care nu a terminat-o), toate probează o activitate
cu totul remarcabilă.
Pe un exemplar din cartea Epistolar sau m odele de
scrisori, pe care l-a oferit marelui ban Mihail D.
Ghica, citim dedicaţia rămasă şi astăzi importantă şi
semnificativă : „Fericirea unei naţii este învăţă­

231
tura, luminile, buna creştere. A proteja învăţătura
este fapta cea mai generoasă a unui patriot'1.
Om de şcoală cu o activitate revoluţionară deose­
bită, Vasile Urzescu a fost desigur cunoscut şi de
Nicolae Bălcescu, cu prilejul alegerii şi stabilirii co­
misarilor de propagandă. Este mai mult decît o ipo­
teză.
Cît despre faptul că era cunoscut de Ion Eliade
Rădulescu, ministrul Instrucţiei Publice de atunci,
nu avem nici o îndoială. într-o scrisoare a lui Eliade,
adresată dascălului de la Ruşii de Vede, putem citi :
„Fă, domnule profesor, din învăţători organe fidele
ale libertăţii, trimite-i la sate pentru a lumina pe
fraţii lor".
Şi îndemnul a prins. Vasile Urzescu, ştiind că das­
călii, trăind alături de săteni şi tîrgoveţi, erau cei
mai buni cunoscători ai condiţiilor grele de viaţă ale
acestora, a făcut tot ce s-a priceput. „Pentru expli­
carea Constituţiei la sate, profesorul Şcolii Normale
aduna la reşedinţa judeţului pe subrevizorul plăşii,
îl lămurea asupra fiecărui articol în parte, după care
îi dădea atîtea exemplare din Constituţie cîte sate
avea în plasa respectivă". Şi subrevizorul, la rîndul
lui, avea obligaţia să facă şi el la fel cu învăţătorii,
cărora le explica Proclamaţia articol cu articol şi-i
făcea să înţeleagă că sosise ziua cea mare pe care
o gîndise Bălcescu, ziua cînd „nu va fi nici un rob,
nici o naţie roabă... ei domnia Dreptăţii şi Frăţiei".
Toţi dascălii s-au simţit atraşi de ideile înnoitoare
înscrise în Proclamaţia de la Islaz, mai ales de arti­
colul 13, care prevedea împroprietărirea clăcaşilor, şi
de articolul 16, care, aşa cum era formulat, dădea
mari speranţe pentru înfăptuirea acelei instrucţii
gîndită să fie „egală şi întreagă pentru românul de
ambele sexe".

232
 Pregătiţi cu grijă de Vasile Urzescu, dascălii mer­
geau în satele lor, adunau oamenii la biserică sau la
şcoală, le citeau şi le lămureau Constituţia.
Dar, din cauze bine cunoscute, toate gîndurile fru­
moase şi toate visele îndrăzneţe au fost spulberate.
Despre Vasile Urzescu aflăm din adresa nr. 3 412
a Departamentului Logofeţiei Bisericeşti şi Instrucţiei
Publice din 18 octombrie 1848, transmisă în mod ex­
pres Eforiei Şcoalelor. Se spune că, din porunca Cai-
macamiei, a fost „scos din învăţământ". La fel ca el
au păţit şi alţi 13 profesori transilvăneni „care au
luat parte la cauza revoluţiei".
Măsura aspră nu l-a înspăimîntat. Aproape că nici
n-a luat-o în seamă, „n-a încetat să acţioneze în spi­
ritul revoluţiei nici după ce a fost îndepărtat din
învăţămînt".
Aşa se face că, după revoluţie, la 19 septembrie,
cînd el se afla la Turnu Măgurele, o mişcare a bir-
nicilor români a fost considerată, într-un raport al
Cîrmuirii judeţului, drept o „tulburare prea înfocată".
Din raport n-a lipsit nici concluzia că „această aprin­
dere a fost pregătită între alţii şi de profesorul...
Vasile Urzescu".
Ca el, revoluţionari au fost şi Chiriţă Marinescu şi
Dumitru Popescu, dascăli despre care ştim că au ac­
tivat la Alexandria.
Era limpede că, animaţi de un cald patriotism şi
adînc devotament faţă de popor, înfruntînd mizeria
şi persecuţiile, ei au făcut din activitatea de profesor
un „apostolat". Aceşti profesori şi învăţători au pus
bazele învăţămîntului în limba română, au înfiinţat
şcoli la sate, au luptat pentru dezvoltarea lor, au
înfiinţat ziare, au elaborat cărţi de şcoală, făurind o
terminologie ştiinţifică şi literară autohtonă, au pus

233
bazele gîndirii pedagogice şi a celei social-politice şi
economice româneşti.
Au trecut cîteva săptămîni şi m-am reîntîlnit cu
profesorul Anghel Manolache. Ne-am bucurat că
aveam prilejul să urmărim mai departe, prin veac,
şcoala Teleormanului. în toate satele, şi în cele mai
mici şi mai îndepărtate, au apărut şcoli şi dascălii
au fost tot mereu în fruntea evenimentelor sociale,
înţelegînd că numai aşa puteau fi de folos patriei,
poporului din care-şi trăgeau rădăcinile. De altfel,
majoritatea erau fii de ţărani.
La 1877, mulţi dascăli din toate localităţile Teleor­
manului s-au aflat în prima linie a comitetelor de ce­
tăţeni care au iniţiat listele de subscripţie şi au adu­
nat fondurile atît de necesare pentru înzestrarea
armatei. Ei, învăţătorii de prin sate şi tîrguri, au fost
pătrunşi de marile adevăruri istorice ale luptei pen­
tru independenţă naţională.
Sînt cunoscute astăzi şi rămîn să fie cunoscute
mereu exemplele învăţătorilor din Peretu, din
Rîioasa, Calomfireşti, Putineiu, Lada, Săceni, Uda,
Bălţaţi şi din alte localităţi, care au strîns cantităţi
importante de cereale, de alimente, de îmbrăcăminte,
necesare luptătorilor de pe front.
Nu va fi uitat exemplul profesorului Dimitrie Moi-
sescu din Alexandria care, din înalte sentimente pa­
triotice, „face ofrandă statului în folosul armatei
noastre suma de lei 20 pe fiecare lună din salariul
său, cu începere de la 1 august curent şi pînă la ter­
minarea războiului".
Şi cîte alte exemple de dascăli din toate şcolile nu
se pot da ? Ei toţi au acţionat într-o singură voinţă
cu ţara, voinţă care s-a numit „vrerea independen­
ţei noastre naţionale".

234
 Şcoala şi dascălii ei s-au confruntat mai departe
cu alte evenimente. Şi-n aprinderea flăcărilor „neui­
tatului an 1907“, învăţătorii satelor teleormănene
au avut o contribuţie demnă de reţinut.
Ei ştiau cît de mult trudeau ţăranii pe ogoare. Ei
ştiau oît le era traiul de neîndestulat. Ei ştiau cît de
şubredă le era sănătatea şi cît de rea le era viaţa.
Şi cel mai bine ştiau că în anul şcolar 1906— 1907,
din cei 40 021 copii care trebuiau să meargă la şcoală,
au frecventat şcoala abia 18 142 şi dintre aceştia
mulţi lipseau cu săptămînile, cînd venea timpul să
meargă la plug sau la alte munci. Situaţia fusese la
fel şi în anii anteriori. Copii vlăguiţi de putere, care
nu dădeau nici o zi din an pe la şcoală sau veneau
doar cînd răsuflau între două treburi, erau destui în
toţi anii. Niciodată lumina cărţii nu ajunsese la toţi.
Mulţi treceau de vîrsta şcolii fără să ştie măcar să-şi
iscălească numele. Cercul socialist „România Munci­
toare", într-un manifest publicat în 1906, pe care l-a
intitulat, cum nu se putea mai bine, „Patruzeci de
ani* de sărăcie, de robie şi ruşine", a tras semnalul
de alarmă şi a arătat că în judeţele Vlaşca, Olt, Te­
leorman şi Romamaţi analfabetismul se manifesta
sălbatic, atingînd cotele incredibile de 95,2% şi 88%.
Sînt cunoscute destule figuri şi nume de dascăli
care şi-au făcut un ideal din lupta ţăranilor din 1907.
La Orbească de Jos, învăţătorul Alexandru Stro-
escu a fost considerat de autorităţile vremii „un ele­
ment turbulent periculos", pentru că totdeauna, dar
mai ales atunci, în ajunul răscoalei, era un agitator
de temut şi era recunoscut că „face instigaţiuni prin­
tre săteni învrăjbindu-i în contra arendaşului acelei
moşii, Mihai Ionescu, spunîndu-le că acesta îi exploa­
tează." Curajosul dascăl de la Orbească a strîns la
şcoală, chiar în marea fierbere a evenimentelor, mai

23 5
mult de 200 de ţărani, cărora le-a vorbit. A fost an­
chetat în diferite rînduri de revizorul şcolar, de jan­
darmi. Toţi îl caracterizează ca fiind în stare să să­
vârşească „acte de natură să zdruncine ordinea socie­
tăţii şi siguranţa statului".
A fost scos mai întîi din învăţămînt, apoi arestat
şi judecat. Exemplul pe care autorităţile l-au dat cu
el n-a înfricoşat pe nimeni. Dimpotrivă, vestea că în
faţa judecăţii se comportase tot demn, tot curajos,
le-a dat oamenilor mai multă încredere în lupta lor.
Şi alţi slujitori ai şcolii, de la Socetu, de la Licu­
rici, de la Beiu, de la Crevenciu şi Răduleşti, de la
Udupu şi de prin toate părţile judeţului i-au urmat
exemplul. Aşa a fost Stan Crudu, învăţător la Bă-
băiţa, despre care găsim consemnate cîteva fapte
semnificative. A fost iniţiatorul unui club ţărănesc
în comună. Alături de ţărani şi împreună cu ei, a
pus foc la curtea ciocoiului. Pentru a-i face pe ţărani
să înţeleagă şi mai bine rostul răscoalei lor, să înţe­
leagă cauza dreaptă a luptei, el a iniţiat un manifest
căruia, chiar în timpul cînd „satul fierbea", i-a dat
citire în faţa şcolii.
Cu vocea lui groasă şi răspicată a făcut să se audă
cuvintele pline de adevăr şi înţelepciune : „Obştea
ţării româneşti, ţărănimea, cea care pînă acum a fost
înjugată, să trăiască, căci mîinile ei au făcut bogă­
ţiile, iar nu ciocoii. Jos ciocoii ! Sus ţăranul român!"
Vorbele au avut un mare ecou. De altfel, oamenii
erau hotărâţi. Doreau să-l întâlnească pe moşier, pe
Iorgu Angelescu, să-i spună şi lui, ca să ştie şi el, că
toată averea pe care o stăpînea, ei cu mîinile lor o
făcuseră.
După înăbuşirea în sînge a răscoalei, aceeaşi soartă
au avut-o toţi, şi printre ei se găsea şi Stan Crudu.

236
 Viaţa grea în detenţie la Giurgiu a fost urmată de
scoaterea de la catedră şi multe alte necazuri : lipsit
de dreptul de a se mai întoarce la şcolarii lui din Bă-
băiţa, el s-a aşezat la Muşăteşti, în Argeş. Acolo,
colaborator la „Gazeta ţă r a n ilo r a continuat să gîn-
dească, să vorbească şi să lupte. A apărat răscoala,
i-a apărat pe ţărani, a scris despre legitimitatea lup­
tei şi aspiraţiilor ţărănimii, convins că face un act
de justiţie.
Şi Radu Ionescu din Gălăteni merită amintit. El,
ca şi Stan Crudu, ca şi Alexandru Stroescu, ca şi
Alexandru Bîrleanu de la Măgura, ca şi Ion Iliescu
de la Poroschia.
Urmăream împreună cu profesorul Anghel Mano-
lache scurgerea timpului şi punctam, cum făcusem şi
pînă acum, evenimentele istorice mai importante.
După 1907 ne-am oprit la 1916.
Nici n-au avut timp mamele şi nevestele şi surorile
să-şi şteargă ochii plînşi, să-şi usuce obrajii de la­
crimi. Nici n-a avut timp durerea să piară din case şi
altă amărăciune era gata. Altă suferinţă, alt sacrifi­
ciu pentru aceeaşi generaţie, chemată în mai puţin
de zece ani pentru a doua oară la întîlnirea cu istoria.
Venise momentul „Triunghiului eroic Mărăşti—
Mărăşeşti—Oituz“ şi al „Nepieritoarei şarje de la
Prunaru“.
Am evocat luptele de la 1916. Am evocat pe toţi
cei care au luptat. Am evocat eroii rămaşi în tăcere
pe creste, pe văi, pe aspre cîmpuri întinse, să-şi
doarmă somnul adînc şi veşnic. Am căutat listele şi
am găsit. Erau de toate profesiile şi din toată ţara
eroii. Am dat şi peste eroii din Teleorman. Nume
de-ale noastre : Preda, Radu, Costică, Dumitru, Mă-
rin, Ilie. Oameni de la Dudu, de la Broşteanca, de la

237
Gărăgău, de la Dracea, de la Neaga, de la Balta Să­
rată, de la Beuca.
Am găsit şi numele lui David Praporgescu care,
pregătit pentru meseria de dascăl şi, după ce a obţi­
nut diploma de absolvire printre cei dinţii clasificaţi,
fu numit învăţător cu titlul provizoriu în comuna Liţa,
judeţul Teleorman.
— Deci o noutate, a subliniat profesorul. Prapor­
gescu învăţător la Liţa, lingă Turnu ! Şi învăţător a
fost toată viaţa. După ce şi-a „părăsit micii şcolari
de la Liţa“, după ce a devenit ofiţer, a fost tot în­
văţător, „pentru adulţii din cazarmă'1.
Discuţia despre eroii de la 1916, despre dascălii
care-i învăţaseră pe toţi să lupte şi să moară pentru
libertate, pentru glie, ne-a prilejuit şi de data aceasta
multe bucurii şi satisfacţii pentru că găsisem din nou
şcoala şi dascălii ei, ca întotdeauna, „ostaşi credin­
cioşi prezenţi la datorie".
Discuţiile noastre porniseră de la destinul învă-
ţămîntului în Teleorman. Şi iată-ne confruntaţi cu o
adevărată călătorie în timp, cu evocarea celor mai
importante momente din istoria patriei. Era şi firesc.
Şcoala, dascălii şi elevii au trăit întotdeauna pulsul
general al ţării ca parte din „sufletul neamului".
Trecuseră abia 25 de ani şi alţi nori cenuşii s-au
aşternut deasupra Dunării şi Oltului, peste crestele
Carpaţilor. Urgisitul război, cea de-a doua conflagra­
ţie mondială, care a ameninţat existenţa omenirii,
ne-a adus suferinţă şi chin.
Ne apropiasem cu discuţia de nişte vremuri şi eve­
nimente sociale şi politice pe care le cunoşteam şi
eu din viaţă. Copil fiind, cu ochii măriţi de emoţie şi
spaimă, am asistat la întîmplări care mi-au rămas
întipărite în minte şi pe care nu le voi uita niciodată.
Alte cunoştinţe le dobîndisem din şcoală, din cărţi.

238
Aşa că devenisem de acum un partener de discuţie
mai „autorizat". îi povesteam eu profesorului :
— Pentru Ilie Pecie, învăţătorul meu drag, care
a murit pe front, am suferit ca şi cei cinci copii ai lui.
Despre Diţu Izvoranu ştiu, tot de atunci, că „afu­
risise" mobilizarea în faţa mai multor săteni. Aflase
de această atitudine Cetărgeanu, şeful postului de
jandarmi, şi i-a anchetat pe oameni. Vroia să-l tri­
mită în tribunalul militar, dar oamenii care auziseră
n-au spus nimic.
îmi amintesc cum Diţu Izvoranu i-a înfruntat pe
legionarii care l-au luat şi l-au bătut în faţa primă­
riei pe Onel Cucu.
Umbla prin sat, se făcea că se duce la uşa omului
cu treburi de-ale şcolii şi le spunea oamenilor să
ascundă tot din calea fasciştilor. Să ascundă griul,
porumbul şi vitele. Să nu le dea nimic, să nu le dea
de mîncare, nici apă să nu le dea, „decît loc de îngro­
păciune".
Cu învăţătorul Niţă Jiga m-am întîlnit şi am vor­
bit în repetate i-înduri. De cele mai multe ori la el
la şcoală, la Ştorobăneasa, unde i-a învăţat carte pe
copiii satului pînă cînd a ieşit la pensie.
îl căutam pentru frumoasa „poveste adevărată" a
unei mari bătălii. Povestea în care tînărul subloco­
tenent de cavalerie Niţă Jiga şi plutonul său au tre­
cut prin sabie şi foc. Şi chiar dacă el a fost rănit de
două ori, tot nu s-a lăsat pînă ce n-au pus stăpînire
pe cota din faţa satului Zembriansk-Virbovok, pe care
hitleriştii au apărat-o cu străşnicie. Aveau şi de ce.
Era un punct strategic de care depindea soarta lup­
tei pe întregul front.
Povestea e lungă. Lungă a fost şi lupta ; două zile
şi două nopţi încheiate...

239
 Pe învăţătorul Mişu Paraschivescu de la Bragadiru
l-am auzit povestind copiilor aspecte de mare dra­
matism din războiul antihitlerist în care a luptat.
Amintirile erau multe, triste şi grele. Unele chiar
incredibile, dar toate adevărate. Era istoria unui tî-
năr care, în 1943, împlinise 20 de ani, terminase
Şcoala Normală şi aştepta numirea ca învăţător. Toc­
mai atunci, la vîrsta viselor îndrăzneţe şi a marilor
iubiri, a intrat în luptă pe viaţă şi pe moarte, în nu­
mele iubirii de oameni, de ţară, de libertate.
Din discuţiile cu Petre Florescu de la Fîntînele, cu
Alexandru Militaru de la Vînători, cu Leandru Du-
mitrescu de la Frumoasa aflasem că aproape toţi
învăţătorii şi profesorii îşi părăsiseră şcolile, ca şi
casele, şi plecaseră unde-i chemase datoria ostă­
şească. Au plecat toţi convinşi că „a muri pentru
ţară nu este o soartă tristă“.
Acasă, la şcolile din Teleorman, ca în toată ţara,
doar dăscăliţele. Ele rămăseseră cu toate pe cap. Cu
grija casei şi grija şcolii. Şi grija orfanilor şi a vă­
duvelor tot ele o purtau.
Pornisem să discut cu profesorul Manolache despre
şcoală şi ne-am trezit desfăşurînd un veritabil hronic.
Trecuseră destui ani de cînd desluşeam rosturile de
început ale şcolii din Teleorman.
Cunoştea profesorul destul şi din viaţa şcolii con­
temporane. Era la curent cu toate. Se întîlnise cu das­
călii la ei acasă şi-i văzuse la lucru pe mulţi dintre ei.
Pe alţii îi ştia de la simpozioanele şi colocviile peda­
gogice. Numele altora le reţinuse din ziarele şi revis­
tele la care scriau despre noile ctitorii şcolare din Te­
leorman sau despre rezultatele activităţii şcolilor în
care lucrau.

240
 Unii îi fuseseră studenţi la Universitatea din Bucu­
reşti. Mulţi îi erau cunoscuţi de la examenele pentru
definitivat sau pentru obţinerea gradelor didactice.
Toate înfăptuirile îi erau cunoscute. Ştia că, la fel
ca în toată ţara, se petrecuseră multe şi aici, în Te­
leorman.
Neştiinţa de carte, acel duşman al demnităţii
umane, care ajunsese un flagel, fusese, ca în toată
ţara, de mult şi definitiv lichidată şi în Teleorman.
Vis altădată, dreptul la învăţătură fusese cîştigat prin
muncă, prin luptă. El a devenit o obligaţie pentru toţi
fiii ţării. Ce-ar fi vrut ei „Desculţii1* şi „Moromeţii“,
să fie apăsaţi de o asemenea obligaţie !
Ştia profesorul şi cîtă tudă, cîtă muncă, cît sacrifi­
ciu şi cît suflet despuseseră în Teleorman toţi dascălii,
îi cunoştea pe învăţătorii Ilie Stănculescu de la Be-
litori (Troianu de astăzi), pe Ion Boştenaru, pe Cos-
tică Neacşu, pe Maria Nicolescu de la Alexandria, pe
Anghel Popescu de la Pîrlita (Urluiu de astăzi), pe
Papii Voiculescu de la Socetu, pe Ştefan Titu de la
Zimnicea, pe Ilie Măgureanu de la Mavrodin şi pe
mulţi alţii care au trudit cu pasiune pentru lichidarea
analfabetismului.
Am parcurs împreună momentul generalizării învă-
ţămîntului care, aici, în Teleorman, ca şi pe întreg
cuprinsul patriei, a însemnat o veritabilă revoluţie
în destinul şcolii. Şi care totodată a însemnat un mare
efort al ţării, al poporului.
învăţătorii, profesorii şi-au dăruit întreaga lor pri­
cepere, întreaga lor energie şi întreaga lor dragoste re­
alizării acestui obiectiv. Pe mulţi dintre ei îi cunoş­
team şi eu. Erau destul de mulţi şi din generaţia mea.
Erau mulţi cei care puseseră umărul şi aduseseră
„şcoala obligatorie de zece ani“ şi la Poeni, la Boto-

241
roaga, la Dobroteşti, la Crevenicu, la Necşeşti şi la
Ciolan eşti.
Ştia şi profesorul Manolache cum se rezolvase spi­
noasa problemă a lipsei de cadre didactice. Pusese şi
el umărul la pregătirea dascălilor pentru toată ţara şi
pentru Teleorman.
Era la curent cu tot. Ştia că în toate satele teleor-
mănene, oamenii, cu munca lor, din banii lor, cu dra­
gostea lor, construiseră sute de săli de clasă, mii de
locuri în grădiniţe, zeci de săli de sport, terenuri şi
baze sportive. Construiseră cantine şi internate, ate­
liere şcolare şi laboratoare, amenajaseră loturi pentru
practica agricolă, ajutaseră şcolile să-şi ridice sere şi
solarii. Puseseră pe picioare un învăţămînt ştiinţific
cu caracter tehnic aplicativ, cum nu visase nimeni
niciodată. Cum numai gîndirea ştiinţifică a celui care
conduce astăzi partidul şi ţara a întrevăzut, a conceput
şi a ctito rit: relaţia învăţămînt-cercetare-producţie.
Discuţiile despre viaţa şcolii le-am continuat.
Practic, ele nici nu se pot termina, căci şcoala are o
viaţă a ei, în care există „foc viu“, „foc continuu".
Intre două întîlniri ne vedem fiecare de treburile
noastre. Profesorul Manolache la Bucureşti, cu acti­
vitatea la catedra de pedagogie a Universităţii, pe care
o rostuia de mulţi ani, cu doctoranzii din ţară şi de
peste hotare, cu publicaţii, cu lucrări.
Şi eu îmi vedeam de treaba mea. Lucram ca un
slujbaş oarecare, ca toţi dascălii care slujeau intere­
sele unei şcoli „bătrîne", venită încă din secolul al
XVI-lea, dar întinerită, mereu nouă şi mereu mai
proaspătă, cum este şcoala Teleormanului în zilele
noastre.
Treceam des pe la Roşiori de Vede. Mă duceam să
mă întîlnesc cu locurile în care învăţaseră carte
Alexandru Depărăţeanu, Gala Galaction, Zaharia

242
Stancu ; probabil şi Radu Grămăticul să fi învăţat
tot pe aici, prin preajmă.
Cifrele băteau recordul şi n-ar fi crezut nimeni
niciodată că din acea firavă şcoală a dascălului Ne-
delcu va apărea o adevărată „cetăţuie“ a ştiinţei de
carte şi la Roşiori.
Întîlnirile cu dascălii, cu elevii, cu şcoala le simţeam
ca pe nişte zile de sărbătoare, îmi dădeau un senti­
ment de înălţare sufletească.
Pe profesorul Iulian Buzu unde-1 puteam afla de-
cît în laborator ? Lecţiile, experienţele, lucrările prac­
tice, toate îi reuşeau.
împreună cu elevii, în orele de activităţi prac­
tice, a realizat multe din aparatele necesare pentru
autodotarea celor trei laboratoare de fizică, gîndite şi
realizate de el.
Aici, în laboratoarele lui Iulică Buzu au pătruns
elevii tainele fizicii. Cîte vise nu s-au urzit aici ? !
Cîte gînduri nu s-au împlinit în laboratoarele Liceu­
lui de Matematică-Fizică din Roşiori de Vede ?
Călin Rădulescu nu era decît în clasa a X-a cînd a
avut ideea tehnică spectaculoasă care s-a concretizat
într-o realizare practică neobişnuită. Invenţia lui s-a
numit „Valiza antifurt1' şi a fost brevetată mai întîi
în ţară, cu modesta marcă „întreprinderea şcolară de
la Roşiori de Vede11. înfăptuirea tehnică şi ştiinţifică
a lui Călin Rădulescu a ajuns să fie cunoscută şi în
îndepărtata Japonie, fiind brevetată şi la Tokio. Pro­
fesorul de fizică al lui Călin Rădulescu s-a numit Iu-
lică Buzu.
îmi plăcea să mă duc des la Roşiori de Vede şi
pentru întîlnirile cu profesorii Nicolae Lupu şi Eugen
Delcescu. Nu mai erau debutanţi, fiecare avea câteva
cărţi apărute.

243
 Ori de cîte ori ne vedeam, discuţiile se învîrteau în
jurul „patimei scrisului11. La curent cu viaţa cultu­
rală şi literară, activi, veşnic chinuiţi de cîte o imagine
sau frază care „nu vrea să iasă, domnule, nu vrea şi
pace !“, profesorii Lupu şi Delcescu, împreună sau
separat luaţi, erau „magnetul meu spre Roşiori".
Şi cîte lumini şi cîţi oameni nu mă cheamă mereu la
Roşiori. Pot oare să nu recunosc legătura cu cei doi
„dregători" ai şcolii de la Ruşii de Vede ? Mihai Dinu
şi Ion Vornieu au fost, poate, într-un fel de compe­
tiţie, dar aceasta s-a caracterizat prin „fair-play", iar
scopul ei a fost bunul mers al şcolii. Oameni logodiţi
definitiv cu învăţămîntul, cu elevii şi catedra.
Turnu Măgurele s-a mîndrit în tot timpul cu o
şcoală pedagogică de faimă. Era vestită nu numai în
judeţ.
Mă duceam des la Liceul Pedagogic din Turnu.
Aveam nenumărate motive. îmi amintesc că, odată,
am picat acolo tocmai cînd se petrecea un eveniment
mai puţin obişnuit în viaţa unei şcoli, cu atît mai rar
în viaţa unui om.
Despre ce era vorba ? O elevă, o elevă din clasa a
X-a, îşi încercase condeiul, pusese la treabă metafora
şi dăduse la iveală proiecţia lirică a unei adolescente
de astăzi : o Dimineaţă a gîndurilor.
Toţi cei de faţă — profesorii, colegii, părinţii tră­
iau, ca şi ea, emoţiile şi bucuriile debutului editorial.
Cel mai marcat de emoţie era însă profesorul de
limbă şi literatură română, Ilie Tudor. Era pentru
prima oară cînd ieşea în lume cu o asemenea izbîndă.
Liceul era în acel an în plină înflorire. Oriunde îţi
aruncai privirea, pe oriunde îţi îndreptai paşii, pe
orice coridor treceai, găseai laboratoare, cabinete me­
todice şi fonice, ateliere de menaj şi croitorie şi cîte
altele.

244
 Cît despre osteneala dascălilor, să nu mai vorbim.
Se dusese vestea... Renumele liceului ocolise rotundul
tării. Se simţea mina profesorilor de la Traian Mitruş
la Elisabeta Marin, de la Alexandru Aldea la Cornelia
Carmaliga, de la Daniel Mocanu la Tache Nacu şi alţii.
în multe colţuri din câmpia sudică a ţării, precum
şi în alte părţi, absolvenţii şi absolventele liceului
onorează condiţia de educator prin tot ce fac, prin tot
ce gîndesc. La Turnu se făuresc oameni, cetăţeni,
slujitori ai şcolii. Ştiind ce important lucru este să te
formezi într-un asemenea cadru, cu o asemenea tra­
diţie, cu asemenea dascăli, şi convins de acest adevăr,
am fost fericit cînd fata mea a ales să-şi facă liceul
la Turnu.
De la Liceul Pedagogic ocoleam şi pe la Liceul In­
dustrial de Chimie, pe care-1 „ocrotea" Combinatul
Chimic din urbe.
Era mare şi dichisit liceul. Era „o uzină într-o
şcoală", era „o şcoală într-o uzină".
Multe săli de clasă, multe cabinete organizate pe
specialităţi. Numai pentru desen tehnic erau patru.
Atelierele, cîte erau, impresionau prin dotare, dar cel
mai mult prin funcţionalitate. învăţau elevii meserie
bună în ele. Aveau unde să înveţe, aveau cu ce, dar
aveau şi de la cine. Erau aici ingineri de renume. Şi
maiştri tot unul şi unul. __
Costică Motoc, directorul liceului, îşi răsfăţa oaspe­
ţii cum ştia el. Mereu avea cîte o surpriză gata pre­
gătită. Două linii tehnologice produceau după toate
regulile producţiei sulfat de cupru şi sulfat de alumi­
niu. Produceau cu rentabilitate, cu economisirea ma­
teriilor prime (şi a materialelor, a energiei, a carbu­
ranţilor, în spiritul autogospodăririi şi al autofinan­
ţării şi mai cu seamă al eficienţei educative.

245
 Drumul spre Piatra era cernut de amintiri. Liceul
se ctitorise eu douăzeci de ani în urmă. Moşteniseră
pietrenii două şcoli micuţe. Vestea că se va ridica un
liceu a declanşat un entuziasm nebănuit.
încă un vis al acestor locuri prindea formă, deve­
nea realitate.
Oamenii şi-au suflecat mînecile şi au pornit, ca în­
totdeauna, hotărîţi la treabă. Primarul Vasile Maca-
şoi şi profesorul Nicolae Semeniuc au fost în frunte.
Tot satul a fost alături.. In inima satului, cam unde
era curtea moşierului Japonu, şi-a înălţat fruntea
liceul.
Ce soartă au şi locurile !
Venise acum vremea ca în locul ce însemna cîndva
exploatare, suferinţă, umilinţă, să intre demni, cu se­
tea lor neobosită de ştiinţă şi adevăr, copiii pietrenilor
de astăzi.
Acolo, chiar pe locul unde toată viaţa ţăranii tru­
ditori pe moşia lui Japonu îşi „iscăliseră" numele cu
„buricul degetului" de la mîna dreaptă, acolo venise
acum vremea să se vorbească despre istoria patriei şi
să se pătrundă tainele materiei, acolo venise acuma
vremea să se înţeleagă metafora lui Emineseu şi să se
analizeze Răscoala lui Rebreanu, acolo venise acuma
vremea să se descopere legile fizicii şi farmecul ma­
tematicii, acolo învăţau acum nepoţii şi strănepoţii
celor care s-au ridicat în 1907.
Trec des pe la Piatra şi mă bucur cînd văd cum
cresc oamenii, cum se dezvoltă Liceul Agroindustrial
în slujba căruia îşi adună munca şi priceperea atîta
răsuflare. Pe unii îi cunosc. Mă gîndesc la Ileana
Constantinescu, la Iulică Mardale sau Lucică Păscuţu.
Şi îi am aproape de suflet.
De cîte ori trec pe la liceu, de atîtea ori simt ne­
voia să mă întîlnesc cu profesorul Fane Drăgana, fiu

246
destoinic al Pietrei, căruia îi dau lesne de urmă. Dacă
la şcoală nu-1 găsesc, atunci ştiu că trebuie să fie ori la
poligon, ori la fermă, ori în cîmp cu elevii, la practică.
Il caut fiindcă îmi place cum „trăieşte” el cînd vor­
beşte despre succesele şcolii pe care, ca profesor şi di­
rector, o slujeşte de atîţia ani.

Cîte nu se găsesc de făcut şi la Videle ? !

Oraşul e tînăr, e nou. Multe şi de toate trebuiau
repede înfăptuite şi pentru învăţămînt.
Era nevoie de locuri multe în grădiniţe. Generali­
zarea învăţămîntului preşcolar bătea la uşă.
Şi săli de clasă trebuiau. Cel puţin 7—8. Ateliere,
laboratoare, baze sportive de asemenea. Şi cîte nu
trebuiau ? !
Dar oamenii s-au strîns şi au pus mîna gospodă­
reşte la treabă. Au construit o grădiniţă atît de mare,
încît să încapă toţi copiii preşcolari. Şi astfel ei, copiii,
împodobesc parcul din vecinătatea grădiniţei, unde-şi
desfăşoară activităţile în aer liber.
S-a ridicat tot atît de repede şi o clădire cu opt săli
de clasă şi cu două laboratoare şi cu două ateliers.
S-a înfiinţat cea de a doua şcoală generală de la
Videle.
Au muncit alături de părinţi şi elevii, profesorii şi
învăţătorii şi s-au făcut toate repede. Şi bine s-au
făcut.
Liceul, nici prea tînăr, nici prea bătrîn, cum era el
atunci, şi-a legat trăirea viitoare de soarta schelei pe­
troliere şi aşa a devenit „Şcoala de petrol” a Teleor­
manului, angajată în pregătirea muncitorilor petro­
lişti care vor lupta pentru înfăptuirea independenţei
energetice a ţării în viitorii ani.
Răspunderea e mare, e nobilă, e grea, dar ei, profe­
sorii şi inginerii, sînt la datorie. îi am prieteni pe Mi­

247
tică Angelescu, pe Tudor Iancu, pe Marin Trandafir,
şi ştiu că şi-au lăsat tinereţea aici. O părticică din
viaţă şi toată priceperea lor dăscălească şi-au sădit-o
la liceul de la Videle.
— E nemaipomenit de frumos, îmi spunea mai
deunăzi profesorul Marin Ion, să-i vezi pe elevii
noştri cum învaţă toţi să „stea de vorbă cu miezul pă-
mîntului.“
La Cosoaia, lîngă Videle, orice vizitator, cât ar fi
el de neavizat, tot poate să vadă „şcoliţa“ în care
dăscăleşte Grigore Petrescu. Copiii sînt foarte harnici
(martor e catalogul). Curăţenia şi bunul gust domnesc
peste tot, impresionează aspectul gospodăresc al
curţii — flori şi verdeaţă peste tot.
Peste tot, la Blejeşti, la Baciu, la Mereni şi mai sus
pînă la Gratia şi Poeni, numai dascăli tot „unul şi
unul“.

Alexandria devenise între timp reşedinţa Teleor­

manului şi creştea văzînd cu ochii. învăţământul
trebuia să ţină pasul cu „tinereţea oraşului" şi uneori,
pentru rostul pe care-1 avea în asigurarea forţei de
muncă, să-şi mărească pasul şi să-l grăbească. Era
necesar. Şi aşa a şi fost. Cele două industrii tinere
— cea de rulmenţi şi cea electronică — au venit cu
„fiii lor legitimi" : un liceu industrial care funcţio­
nează pe lîngă întreprinderea de Rulmenţi şi un alt
liceu industrial care se bucură de patronajul între­
prinderii de Tablouri şi Pupitre Electrice. Nevoia de
constructori a creat şi Liceul de Construcţii.
Grija pentru sănătatea populaţiei şi-a pretins şi
ea dreptul la un liceu sanitar şi aşa, dintr-o dată,
celor două profile — unul agricol şi altul real-uma-
nist —, moşteniri vechi ale Alexandriei, li s-au adău­
gat altele noi, care au determinat şi construirea unor

248
localuri pentru şcoală, a internatelor, a cantinelor, a
tuturor celor trebuincioase : ateliere, laboratoare,
baze sportive. Alexandria este astăzi un oraş cu şase
licee.
Licee multe, elevi mulţi, profesori atît cît este ne­
cesar. Cifrele nu au astîmpăr, caută să se aşeze, dar
nu pot. Cum ne este obiceiul în toate, aşa şi în învă-
ţămînt — vrem mai mult. Trebuie şi se poate.
La Liceul de Matematică-Fizică s-au statornicit
multe lucruri .bune.
Profesorul Mihai Alexandru, deşi tînăr, şi-a legat
numele de izbînzi nebănuite în ale matematicii, so­
cotită un fel de vioara întîi în liceu. N-ai crede, dacă
nu l-ai cunoaşte, că, aşa copilăros cum pare, este în
stare de atîtea.
Cu Bebică Ionescu, unul dintre cei mai buni elevi,
a escaladat an de an vîrful olimpiadelor. De două ori
elevul său a fost selecţionat pentru lotul olimpic na­
ţional. împreună cu cei mai mulţi elevi ai săi trăieşte
bucuria împlinirilor în câmpul vast al matematicilor.
La gazete propune probleme recunoscute de specia­
lişti prin gradul lor de dificultate.
Frămîntările sale ştiinţifice le transmite şi altora
prin culegerile de exerciţii şi probleme pe care le
semnează.
în taberele naţionale şi internaţionale de matema­
tică prin care umblă, se impune ca un matematician
de forţă.
Despre profesorul Dorel Ghionea umblă multe
vorbe bune. Făcut pentru o asemenea profesiune,
toată ziua cu elevii, îngăduitor cu măsură, aspru cînd
trebuie, el a fost de la bun început „nu numai dască­
lul elevilor, ci şi propriul său dascăl".
Dar Dorel, şi el ca tot omul, îşi are „defectele" lui.
Nu ştie să se laude, se lasă greu intervievat şi, cînd

249
trebuie să vorbească despre rezultatele muncii lui,
parcă-i tragi vorba cu cleştele din gură.
Şi totuşi se ştie că în liceu şi chimia este o disci­
plină îndrăgită de elevi, iar performanţele la care au
ajuns unii elevi conving pe deplin.
Lucrările Relaţia între ionizare şi posibilităţile de
diagnosticare umană, Recuperarea petrolului din nă­
molul de decantare de la Schela de extracţie Videle,
pe lîngă munca şi priceperea elevilor, care s-au avîn-
tatat cu succes pe linia unei cercetări ştiinţifice apli­
cate, în sprijinul producţiei, au arătat de fapt cotele
înalte la care se situa munca profesorului Ghionea
cu elevii.
Premii şi menţiuni la faza pe ţară a olimpiadelor
de chimie cu elevii Trăsnea Dan, Radu Liliana, Pur-
del Valeria.
Cu Ionescu Crenguţa şi cu Pieleanu Letiţia, din
1979 şi pînă în 1982, a stat mereu în frunte la sim­
pozionul naţional de comunicări ştiinţifice ale ele­
vilor.
De altfel, cu comunicarea de la Craiova, din 1980,
prezentată în colaborare, cele două eleve au obţinut
şi un „brevet de invenţie" : Experimentaseră sub
conducerea profesorului timp de un an de zile lu­
crarea Aplicaţii practice în mărirea randamentului
termic al instalaţiei de biogaz.
Două colege, două prietene, două inventatoare,
două studente — Crenguţa Ionescu şi Letiţia Pie­
leanu — care au crescut sub ochii profesorului lor
de chimie.
Nimic mai frumos, nimic mai plăcut, nimic mai
înălţător pentru munca unui dascăl !
Fane Brînduşescu parcă ar fi frate geamăn cu
Dorel. Pregătirea profesională ştiinţifică şi metodică

250
l-au făcut cunoscut, dar şi el ocoleşte cu dibăcie dis­
cuţiile care-1 angajează să vorbească despre sine,
despre rezultatele muncii lui cu elevii la fizică.
Numeroasele premii pe care le-au obţinut elevii săi
în confruntare cu ţara la concursurile pe obiecte se
reţin şi ele ca fiind de excepţie. Nu mai sînt o sur­
priză pentru nimeni.
Cine putea să ia premii şi menţiuni la fizică din
liceu ? Pe cine pregătise ceasuri multe peste pro­
gram ?
Parcă-1 văd şi acum cît se simte de stînjenit ori de
cîte ori vine vorba despre el, despre munca lui, despre
rezultatele copiilor. Reuşitele la examenul de admi­
tere în treapta a Il-a, notele mari la probele de fizică
din cadrul concursurilor de admitere la facultate
reprezintă dimensiuni ale muncii profesorului Brîri-
duşescu. Elevi ca Willi Spătaru, Petrică Şchiopu, Ro-
dica Alexandru, Gabriel Stoianov şi atîţia alţii sînt
şi produsul pregătirii şi talentului profesorului.
Aşezarea statornică a multor absolvenţi ai liceului
în fabricile şi la meseriile pentru care i-a pregătit
şcoala este o realitate cu care ne-am şi obişnuit.
Dintr-o scrisoare recent sosită pe adresa şcolii aflam
că un colectiv de muncă de la o întreprindere din
oraş adresa mulţumiri şi felicitări dascălilor pentru
felul cum au educat pe cei mai tineri absolvenţi, care,
la numai cîteva luni de cînd îşi schimbaseră uniforma
de elev cu salopeta de muncitor, s-au şi integrat per­
fect în viaţa uzinei lor.
Despre toate acestea am stat de vorbă şi cu Florică
Anghel. El, ca director şi cadru didactic cu multă ex­
perienţă, le ştia cel mai bine.
Peste 80 de absolvenţi admişi în ultimul an şcolar
în învăţămîntul superior aşază liceul mult peste
media pe ţară ; 5 premii s-au obţinut la faza pe ţară

251
a Festivalului Naţional „Cîntarea României" ; planul
de producţie a fost realizat şi depăşit. Iată doar
cîteva adevăruri.
Directorul încerca să definească statutul liceului,
măsurarea faptelor celor 80 de forţe didactice care-şi
trăiesc viaţa zi de zi împreună cu cei peste 1 000 de
elevi în şcoală, pe terenurile de sport, pe loturile de
muncă, pe şantierele Canalului Dunăre—Marea Nea­
gră, pe Şantierul Viişoara Nord, pe Şantierul de la
Rovinari, oriunde viaţa este şcoală şi oriunde „şcoala
le dă cunoştinţe trebuincioase şi-i pregăteşte pentru
o activitate calificată".
Dar explicaţiile formulate de directorul Anghel sînt
simple şi convingătoare.
Profesori cu preocupări extradidactice alese se află
şi în acest liceu teleormănean. Nedelea Tiu trudeşte
la epigrame şi-şi pregăteşte placheta pentru a fi în­
credinţată unei edituri.
La fel ca el, Florea Marincea a terminat un volum
de nuvele izbutite.
Petrică Gemălescu „se bate" pentru „Muzeul scri­
itorilor teleormăneni" pe care, de altfel, liceul îl
găzduieşte.
De liceu se leagă şi numele lui Mircea Scarlat. Pre­
ocupările lui în domeniul literaturii l-au impus con­
ştiinţei publice la nivel naţional. Valoarea i-a fost
confirmată şi de bursa „Herder" pe care a primit-o
în anii din urmă.
Cu Introducere în opera lui Miron Costin îşi ves­
tise, în 1976, apariţia. Ion Barbu. Poezii şi deziderat
a confirmat. Volumul I din Istoria poeziei româneşti,
primul din cele patru care trebuie să apară, a repre­
zentat un gest de mare curaj. Răspunzînd nevoii de
sinteză pe care o resimt istoria şi critica literară ro­
mânească, Mircea Scarlat şi-a propus o sarcină pe cît

252
de dificilă, pe atît de nobilă. Primul volum justifică
deplin gestul lui cultural.

4 martie 1977, ora 21 şi 22 minute. Cutremurul a

lovit sălbatic în visele, în speranţele şi-n dragostea
oamenilor. Ce s-a prăbuşit numai în cîteva minute
din acea noapte se clădeşte într-o viaţă.
Neîndurător s-a dovedit a fi cutremurul la Zimni-
cea. Mai ales la Zimnicea.
Aproape tot oraşul fusese prăbuşit şi, odată cu el,
aceeaşi soartă avuseseră şi unele locuri de învăţătură.
Şcoala Generală nr. 1 — şcoală mare şi frumoasă
din mijlocul oraşului — se făcuse una cu pămîntul.
Nici n-ai fi zis că acolo fusese vreodată o clădire.
La fel şi Şcoala Generală nr. 3, o grădiniţă şi încă
una ; internatul vechi şi cantina liceului deveniseră
nefolosibile.
Dar copiii n-au fost lipsiţi de bucuria şcolii nici
măcar un ceas. Pentru ei, ca-ntotdeauna, griji multe
şi măsuri repede luate. Primăria şi dascălii, părinţii,
toţi au creat „din mers“ condiţii ca ei să nu simtă cît
de nedreaptă fusese natura cu oamenii.
Profesorii şi învăţătorii au trecut iute la treabă. în
localurile Şcolii Generale nr. 2 şi Liceului, scăpate te­
fere, s-a organizat învăţămîntul pe trei ture. Au
apărut alte probleme : manuale, rechizite, materiale
pentru laboratoare şi cîte altele.
Ion Andriţoiu şi Maria Ghirţoi, Marin Cazacu şi
Tănase Mirca, Lenuţa Creţu şi Rodica Roman şi Ion
Ignat şi Slujitoru Anişoara şi Ion Popa şi alături de
ei toţi ceilalţi învăţători şi profesori s-au găsit la
datorie.
N-au stat locului nici pensionarii. S-au alăturat
efortului tuturor : Mişu Beda, Mihai Marin, Dora

253
Mihăilescu, Mana Rădulescu, Simion Rîşcu au dat,
după puterile lor, o mînă de ajutor.
Grija pentru toate şi pentru tot, pentru muncă,
pentru viaţa elevilor, grija pentru construcţiile şco­
lare apăsau pe umerii tuturor. Şi numai în 6 luni li
s-a dat elevilor dreptul să se bucure de grădiniţe noi,
de multe săli de clasă noi, de laboratoare, de biblio­
tecă, toate noi. îşi deschisese porţile noul local al li­
ceului, ridicat de guvernul român în colaborare cu
guvernul elveţian.
Zimnicea la ora marilor confruntări cu propriul ei
destin. Zimnicea biruindu-se pe sine. Simplu. Clar.
Total. Cu sacrificii şi bucuria reuşitei. Adică
omeneşte. Adică româneşte, aşa cum a făcut de-a
lungul întregii sale istorii, ori de cîte ori a trebuit,
poporul român.
îmi voi aduce aminte toată viaţa de unul dintre cei
care, nelipsit de la toate activităţile comandamentu­
lui pentru reconstrucţia Zimnicei, purtînd de grijă
la tot ce se întîmpla în liceu, devenise pentru mine
un simbol al demnităţii şi frumuseţii omului, nici­
odată înfrînt, niciodată îngenuncheat. Era profesorul
Ion Dumitrescu.
Iar la ora bilanţului nici nu s-a observat că şcoala
trecuse prin necazul cel mare. La bacalaureat, ca şi
înainte, rezultate foarte bune. în producţie, ca în
fiecarea an, s-au încadrat destui. Şi la facultate au
intrat mulţi.
Şcoli bune peste tot locul. Dascăli inimoşi şi
pregătiţi găseşti în toate colţurile Teleormanului.
La Bujoru, unde se descoperise „carul solar“, o
adevărată bijuterie arheologică, era prezent Dobra
Ghenea. De la activitatea la clasă, care se înfăptuia

254
cu exigenţă şi disciplină, pînă la aspectul estetic,
totul părea de necrezut şi la fel este şi azi.
Au venit vizitatori de unde nu gîndeai. Profesori,
directori, inspectori. Au venit şi de la Bucureşti
pedagogi de renume, vrând să vadă la ea acasă şcoala
de la Bujoru.
Era vestită şi şcoala de la Peretu. în toate era
vestită. Am cunoscut-o acolo pe Domnica Tudor.
Am văzut şi şcoala de la Botoroaga, care, de cînd
apucase pe mîinile profesorului Costică Delcea, parcă
renăscuse. Exigenţa faţă de pregătirea ştiinţifică a
elevilor era problema tuturor. Lecţii vii, atractive,
dense în conţinut, bogate în demonstraţii, cu exem­
plificări locale, cu învăţăminte şi sfaturi.
Şcoala de la Botoroaga a stimulat şi activitatea
surorilor ei de la Tîrnava şi de la Stejaru.
Profesorul Costică Scumpu cu toţi ai lui din
Suhaia aveau de apărat un anume prestigiu, o
tradiţie. Despre această şcoală se auzeau de multă
vreme numai lucruri frumoase. O performanţă era
şi aceea că toate cadrele didactice erau din sat. Unii
mai de mult, alţii mai de curînd învăţaseră la şcoala
pe care o slujeau.
Stan Drăghici, un învăţător cu multă ştiinţă de
carte, cu o pasiune cum rar văzusem, avea o
vorbă : „Dacă vrei să afli ceva despre un sat, trebuie
mai întîi să ştii cum îi este şcoala".
A avut dreptate prietenul meu. M-am convins de
mult cîtă dreptate a avut.
Gînduri şi fapte, adevăruri şi responsabilităţi ale
şcolii, ale slujitorilor ei.
La Clăniţa, Mitică Pîrnac era rupt din sufletul
satului, „glasul pămîntului străbun" îi poruncise să
se întoarcă în sat.

255
 A trecut sfertul de veac de cînd el cu „şcoliţa“ lui
ia înaintea unor şcoli mari, cu elevi mulţi şi cadre
multe.
I-a plăcut să muncească, a ştiut să-i facă şi pe elevi
şi pe profesori să muncească, la fel ca el. An de an,
rezultatele la învăţătură ale elevilor au fost
recunoscute.
Era ea, şcoala din Clăniţa, mică, dar faptele-i erau
mari.
La Siliştea Nouă, o şcoală deosebită în felul ei este
Casa de copii preşcolari şi şcolari.
Şcoală şi casă ? ! Dascăli şi educatori ? ! O simbioză
de acţiuni gospodăreşti şi atribute educative care
definesc un loc frumos şi cald pentru toţi cei care-şi
trăiesc copilăria aici, îşi făuresc visele aici, se
pregătesc pentru viitor aici.
Am fost de multe ori la Siliştea. Casa de copii m-a
interesat întotdeauna.
Priveam cu interes copiii şi dascălii, priveam cu
interes condiţiile de învăţătură şi de viaţă.
Nu ştiu unde se termină munca dascălului şi unde
începe dragostea de părinte. Dar am văzut cum toate
se topesc în dragostea de om.
Am reuşit să înţeleg dimensiunile reale ale acestei
şcoli numai avînd, alături de mine, „călăuza" autori­
zată, pe Dumitru Nicolescu.
A ţinut să-mi spună : „Numai munca nu este
suficientă. Priceperea, căldura sufletească, dragostea
de copii se impun alături de muncă".
Trezită parcă dintr-o amorţire, şcoala de la
Vităneşti trăieşte şi ea o viaţă nouă. Florian Curelea
cu tot colectivul său gîndea bine şi aplica în practică
idei noi care şi-au arătat destul de repede roadele.

256
 Apreciată şi băgată în seamă de multă lume, şcoala
de la Vităneşti a prins curaj şi putere. A devenit, cum
ziceau toţi cei care o vizitau, cum se menţiona prin
adunări, cum se scria prin reviste şi gazete, „o şcoală
model“.
Nu era singura. Nu este singura. Aşa este peste
tot.
S-a început, din 1971, pe tot întinsul Teleormanu­
lui, o cercetare ştiinţifică ce a durat zece ani.
Acţiunea experimentală pe tema „Educaţia prin
muncă a elevilor în perspectiva integrării lor sociale“
a unit, într-un chip fericit, capacităţile cercetării
ştiinţifice cu forţa demonstrativă a practicii.
Zeci de şcoli experimentale din mediul rural şi
urban formau cîmpul investigaţiilor, în care au fost
cuprinse sute de cadre didactice de toate specialităţile.
Aici cercetarea, aici şi producţia. Avantaje şi
eficienţă. Un model practic şi dinamic de îngemănare
a triadei învăţămînt-cercetare-producţie care dema­
rase în Teleorman la timpul potrivit.
Şi rezultatele n-au întîrziat să se vadă. S-au făcut
simţite în fel şi chip.
în 1971, un simpozion naţional dezbătea, la
Alexandria, „Problema pregătirii tineretului pentru
muncă“, metode, căi, procedee şi, mai ales, „modalităţi
de muncă tehnico-productivă adecvate condiţiilor
concrete social-istorice ale şcolii în etapa construcţiei
multilaterale a societăţii socialiste".
îmi amintesc modul cum s-a vorbit despre „limba­
jul muncii" ca formă de expresie, de manifestare şi
de comunicare umană alături de limbajul verbal, cel
artistic etc.
Mircea Maliţa spunea cu acel prilej că „Limbajul
muncii este mai imaginativ decît celelalte limbaje.
Trebuie mai multă ingeniozitate pentru un om ea

257
să-şi atingă un obiectiv pe care l-a definit cu
precizie, decât imaginaţia care este cerută de trans­
miterea verbală, de informaţie sau de combinarea
culorilor sau a notelor muzicale11.
Au urmat fel de fel de demonstraţii care au dovedit
că „limbajul muncii este şi direct productiv".
Erau fapte, erau demonstraţii, erau gânduri şi idei
care anunţau noile mutaţii ce aveau loc în învăţământ.
Toate rezultatele cercetării (desprinse în prima
etapă), dezbătute în cele nouă secţii ale simpozionu­
lui, au fost dovedite imediat pe viu într-o amplă
expoziţie în care au fost prezentate doar o parte din
obiectele realizate de elevi în orele de pregătire
tehnieo-productivă, cît au putut să cuprindă cele
douăzeci de săli de clasă ale liceului care a găzduit-o.
De la vorbă la faptă, doar un pas. Din secţiile
simpozionului, în sălile expoziţiei. Şi vizitatorii, toţi
exigenţi şi avizaţi, au stăruit îndeajuns asupra
tuturor exponatelor, dar parcă, mai mult şi mai mult,
secţia de mijloace de învăţămînt i-a atras. Aveau şi
de ce. Acolo era expusă multă tehnică didactică pe
care elevii şi profesorii lor o realizaseră în atelierele
şcolare. Erau opticare, aspectometre, epidiascoape,
tablă electronică muzicală, filme didactice, diapozi­
tive, aparatură pentru laboratoare şi cîte altele nu
erau.
Toate impresionau prin ineditul lor, prin gîndirea
ştiinţifică, prin realizarea practică. Zorii autodotării
mijeau promiţător încă de atunci. Se anticipa o
adevărată întreprindere de mijloace de învăţămînt
care a şi apărut la Roşiori de Vede, cu implicaţiile ei
de mult ştiute în înzestrarea şcolilor cu mijloace
moderne de predare, cerute de sporirea eficienţei
învăţământului, a acestui „proces de producţie"
specific.

258
 Tot ca rezultat al cercetării au urmat şi cîteva
volume care au cuprins experienţa şcolii teleormă-
nene în pregătirea tehnico-productivă a elevilor.
Printre acestea, Pregătirea pentru muncă, obiectiv al
învăţămîntului. In cele aproape 500 de pagini, se
discutau, sub raport teoretic şi practic, problemele
fundamentale ale legării învăţămîntului de viaţă, de
practică, de producţie, ale educării elevilor în şpriţul
înaltului cult pentur muncă.
Multe din rezultatele cercetării au fost generalizate
în şcoli. Unele, prin noutatea ştiinţifică şi tehnică, au
fost brevetate de O.S.I.M. ca invenţii.
Brevetul pentru „Structura constructivă complexă
utilizată în procesul de învăţămînt“ este semnat de
Petre Bărbulescu, Ion Coman, Mircea Vlăduţ şi Ioan
Andrei.
Alt brevet este atribuit lui Matei Mircea şi lui
George Zarojan, pentru invenţia „Masa de lucru
polifuncţională“, care a stîrnit un interes deosebit în
rîndul specialiştilor, pentru valoarea sa ergonomică
şi tot atît de mult pentru economiile care se obţin
prin introducerea ei în şcoli.
Delegaţii de specialişti, cercetători, oameni de
şcoală din R.S.F. Iugoslavia, din U.R.S.S., din R.F.G.
au vizitat multe instituţii de învăţămînt din Teleor­
man şi s-au oprit cu interes asupra rezultatelor pregă­
tirii multilaterale a tineretului şcolar pentru viaţă.
O zi din cele cinci zile cît au durat, în octombrie
1976, lucrările celui de al V-lea seminar internaţional
cu tema „Politehnizarea învăţămîntului, legarea lui
de producţie, de viaţă“, s-a consumat în Teleorman.
La Roşiori de Vede, toate şcolile au avut cu ce se
prezenta.
Cîte nu se pot spune despre „Experimentul din
Teleorman “ !

259
 La Alexandria, profesorul Petre Bărbulescu venea
cînd nu te aşteptai. Nu lăsa să treacă prea mult timp
şi se ivea interesîndu-se de tot ce se întîmpla cu
cercetarea la Ţigăneşti şi la Sîrbeni, la Ciurari şi la
Vataşi, la Ştorobăneasa şi peste tot locul. Era nelipsit
la schimburile de experienţă, la şedinţele de lucru cu
directorii, la toate acţiunile era prezent. Apucasem
să-i zicem „omul casei“.
Am învăţat multe de la el. încrederea în faptele
proprii şi în oameni. Stăpînirea de sine, stăruinţa în
muncă şi cîte nu se pot învăţa de la un asemenea om.
Toţi cei angajaţi în această amplă acţiune, şi
Florea Gheorghe, şi Tănase Mitrică, şi Constanţa
Nicolescu, şi Atanase Bogdan, şi Radu Constantinescu
şi cîţi alţii formam o veritabilă echipă, iar „nea
Petrică11 era prietenul nostru.
Cercetarea apăsa pe umerii şcolilor „pilot11. Ele
erau răspîndite peste tot locul. De la Alexandria în
orice direcţie te duceai dădeai peste ele. De la
Poroschia şi pînă la Frumoasa erau 3-4, de la Buzescu
pînă la Vîrtoape erau parcă ceva mai multe. Şi de la
Cervenia pînă la Pietroşani erau.
în jurul Roşiorilor erau multe, iar cea de la
Scrioaştea...
La Scrioaştea, ca şi la Piatra. Şcoala mare, cu
etaj, era aşezată tot în mijlocul satului. O aşezaseră
scrioştenii aici parcă să se răzbune pe locul acesta,
împrejmuit altădată cu zid mare, gros şi lung. Era ca
de cetate zidul curţii boiereşti peste care nici cu
privirea nu se putea trece. Şi aşa locul de triste adu­
ceri aminte a devenit slobod şi fără gard, loc de lu­
mină împrejmuit de flori, de pomi fructiferi, de iarbă,
de arbuşti ornamentali şi străjuit de albastrul cerului
pe care-1 sfredelesc oamenii cu privirea şi şi-l iau

260
martorul tuturor înfăptuirilor lor. Aci este „şcoala
cea nouă“, cea mare, cea frumoasă, cea dătătoare de
lumină şi adevăr, de tărie şi putere, de încredere. E
şcoala cea iubită de toţi copiii satului.
Cum să nu mă fi dus des la Scrioaştea, cînd ştiam
că acolo îl găsesc pe profesorul Pantelimon Neacşu cu
care nu te mai saturi vorbind despre şcoală, despre
preocupările lui de istoric pasionat ? Cum să nu-1 fi
căutat pe Petre Georgescu care, oricît ar fi fost de
înglodat de preocupările sale scriitoriceşti, tot se
rupea pentru cîteva ceasuri ? Avea şi el nevoie de o
pauză şi de o destăinuire despre Tudor, înainte de a
preda cartea la tipar.
Cum să nu văd apoi şcoala ? ! Păi, acolo era
Florea C. Florea. Trebuia să accept invitaţia lui.
Dorea ca oricine să-i viziteze şcoala, fiindcă avea şi ce
arăta.
Orele de limbă şi literatură română pe care le ţinea
profesorul Ion Ştefan aveau ceva înălţător în ele.
în laboratoarele de fizică, de chimie, de biologie, în
cabinetele de ştiinţe sociale, peste tot activitate şi
un zumzet de hărnicie.
Atelierul de mecanică şi cele de lăcătuşerie dacă nu
ştiai cînd au fost înfiinţate, nu aveai cum să crezi că
sînt cele mai tinere vlăstare ale şcolii.
Lotul şcolar era şi el un punct forte. Aşezat în
imediata apropiere a şcolii, cu apă pentru udat la
îndemînă, arăta tot timpul anului ca o grădină.
Munceau cu tragere de inimă copiii, care îşi perfecţi­
onau deprinderile dobîndite la casa părinţilor.
Cele cîteva ceasuri petrecute atunci la şcoala de la
Scrioaştea le ţin bine minte. Frumuseţii faptelor de
muncă ale dascălilor şi elevilor li s-a alăturat farmecul
unei zile de la începutul primăverii, încălzită de un
soare blîndi

261
 Văzusem multe locuri frumoase. Aflasem ceva şi
din gîndurile tuturor. Eram în stare să-l caut pe pro­
fesorul Manolache, ştiind că-1 vor bucura veştile de
ultimă oră pe care aveam să i le dau despre şcoala
din satul său natal. M-am hotărît. L-am căutat şi l-am
găsit.
Dar nu i-am făcut nici o surpriză. Ştia. Fusese „la
fata locului".
Întîlnirea noastră a urmat însă „traseul" obişnuit.
Ne continuam călătoria prin istoria mai veche şi mai
nouă a şcolii teleormănene.
încercam acum să-l „fur" către alte direcţii. Mă
interesa să înţeleg cum vede el perspectiva dezvoltă­
rii învăţămîntului pe aceste meleaguri.
— Să asigurăm o altă creştere şcolii, o creştere
nouă care să o ajute să devină o şcoală a muncii, şi
în ea să educăm pe toţi cetăţenii, şi în special tine­
retul, în spiritul cultului faţă de muncă, singura sursă
a progresului şi prosperităţii poporului nostru, a na­
ţiunii noastre socialiste, mijlocul principal de afir­
mare a talentelor şi forţei creatoare a tuturor cetăţe­
nilor, de manifestare a personalităţii şi autoperfecţio-
nării morale a fiecăruia. în acest sens şcoala va
atinge, cu siguranţă, o nouă calitate.
Vorbea liniştit şi hotărît. Vedea imaginea de mîine
a şcolii.
Ştiam că trebuie mai mult şi că se poate mai mult
şi mai bine. Experienţa şi rezultatele dobîndite ne
dau speranţe şi ne îndeamnă să cutezăm.
Mă gîndeam la succesele de astăzi ale profesorilor
şi elevilor teleormăneni şi le întrezăream pe cele de
mîine. Aveam în minte permanentizarea taberelor pe
aptitudini, dezvoltarea taberelor de creaţie artis­
tică, posibila „galerie de artă", viitoarea monogra­

262
fie a şco lii din Teleorm an (m ai ales că de la volu­
m ul I a cam trecut tim p).
A început să se zbată în jurul nostru şi ideea înfiin­
ţării unui muzeu al şcolii teleormănene. Sigur nu
s-ar fi pierdut „Şcoala care se învîrtea după soare“,
despre care auzisem că a existat pînă în anii din urmă
pe undeva, pe la Poeni, şi nici ceaslovul şi nici o hartă
veche a judeţului de pe la 1800, pe care cînd le-am
căutat pe la Sîrbeni, pe la Gratia, pe unde se ştia că
sînt, nu le-am mai găsit.
Mai există clepsidre, care drămuiau timpul elevi­
lor şi al dascălilor la şcoală. Se mai găsesc şi lădiţe
cu nisip pe care învăţau copiii să scrie şi să socotească.
Tăbliţe de ardezie cu condeie de piatră se mai gă­
sesc destule. Manuale şcolare vechi şi foarte vechi,
unele semnate de autori din Teleorman, şi acestea se
mai află încă.
Se mai poate da de urma multor documente care
dovedesc vechimea şi continuitatea neîntreruptă a
şcolilor.
Şi mobilier vechi şi material didactic diferit şi un
ghiozdan făcut dintr-un fund de căpătîi sau dintr-o
bucată de cergă şi cîte alte obiecte pot să constituie
exponatele viitorului muzeu al şcolii teleormănene
Nu vor lipsi, cu siguranţă, documentele şi aminti­
rile legate de dascălii de odinioară ca : Alecsei Po-
povici, Vasile Urzescu, Stan Crudu şi cîţi alţii.
îmi imaginez locul în care vor fi evocaţi Florian
Creţeanu, primul prefect comunist, profesor de limbă
şi literatură română şi membru al Uniunii Scriitori­
lor, şi matematicianul Vasile Miulescu, atît de legat
de întreaga organizare şi coordonare a învăţămîntu-
lui teleormănean, sau matematicianul Ion Nistor
(Oică). Nu vor lipsi nici Elena Bogdan, distinsă pro­
fesoară de biologie şi dăruită activistă pe plan so­

263
cial, nici Marin Pîrlog, învăţător preţuit şi gospodar
de frunte la şcoala de la Smîrdioasa. Sînt mulţi, sînt
toţi cei care şi-au închinat viaţa şcolii din această
parte a Cîmpiei Române.
— E frumoasă şi emoţionantă ideea acestui muzeu,
mi-a spus profesorul Anghel Manolache. Mi-ar pro­
duce o mare bucurie să pot participa la inaugura­
rea lui.

Discuţiile cu profesorul Anghel Manolache nu s-au

terminat, ar fi fost chiar imposibil să se încheie. Şi
asta nu numai pentru că ele au reprezentat şi repre­
zintă pentru mine momente de maximă importanţă,
încîntare intelectuală şi bucurie sufletească, lecţii de
viaţă şi muncă, ci şi pentru că „subiectul11 lor este
fără sfîrşit. Destinul şcolii din Teleorman, parte a dez­
voltării generale a învăţământului românesc, con­
firmă, printre altele, adevărul bogat în semnificaţii
al sintagmei : „înalta nobleţe a catedrei"...

ÎN S L U J B A S Ă N Ă T Ă Ţ I I

Răsfoiesc însemnările doctorului George Ulieru,

Din carnetul unui m edic de plasă. Citesc şi nu-mi vine
să cred. Imaginile cutremurătoare îmi izbesc retina
şi îmi răscolesc conştiinţa. Medicul scriitor vorbeşte
despre ravagiile pe care le făceau în Alexandria, în
1925, două flagele care bîntuiau oraşul şi împrejuri­
mile lui. „Tuberculoza şi febra palustră iau proporţii
îngrijorătoare. De la începutul anului şi pînă acum
(era luna iunie a anului respectiv, n.n.) s-au înregis­

264
trat 30 de morţi de tuberculoză, toţi oameni tineri
între 15 şi 35 de ani. De febră palustră avem înre­
gistraţi 220 de bolnavi... Toţi aceşti paludici sînt şi ei
condamnaţi la tuberculoză. Candidaţi la tuberculoză
mai sînt 70 la sută dintre copiii şcolilor : copii slabi,
anemici, fără vlagă, fără vioiciune [...]. Candidaţi la
tuberculoză mai sînt toţi adolescenţii şi adulţii debili
şi compromişi fiziceşte”. Erau bolile casei, dar ur­
bea Alexandriei, ca de altfel toate localităţile jude­
ţului nu erau scutite nici de febra tifoidă, nici de
tifosul exantematic, nici de pelagră şi nici de alte
boli şi molime care-i găsesc pe oameni şi-n gaură de
şarpe.
Cele citite se suprapun peste cele ştiute şi se în­
cheagă într-o amară viziune.
Printre copii se manifesta sălbatic poliomielita.
Vara, mai cu seamă vara, epidemiile se ţineau lanţ.
Scarlatina, difteria, vărsatul, enterocolitele, hepatita,
de toate aveau parte bieţii copii. în special cei de la
sate. Pe ei nu-i ocolea o boală.
Mortalitatea în rîndul copiilor atingea cifre înspăi-
mîntătoare.
Din raportul general privind starea sanitară ă ur­
bei Alexandria pe anul 1901 aflăm că din cei 561 năs­
cuţi au murit „doar“ 391 ! Mureau pe capete bărbaţi
şi femei de toate vîrstele. Mureau mulţi de bronho-
pneumonie, de pneumonie, dar cei mai mulţi mu­
reau tot de tuberculoză, de oftică sau de uscătură,
cum îi ziceau ei pe atunci tuberculozei.
Se îmbolnăveau, zăceau cît zăceau şi mureau. Cum
să nu moară, cînd, în loc de doctori şi personal me­
dical, vracii şi vrăjitoarele umpluseră pămîntul ?
„Trăsuri încărcate — zice Ulieru — trec zilnic prin
faţa casei mele spre satul B. Acolo s-a instalat de

265
curînd un invalid de război fără picioare care «dă bine
în zodii»".
Mureau. Cum să nu moară, cînd, în loc de medica­
mente, se tratau aproape toţi cu leacuri băbeşti şi
descînteee ? „M-am dus — consemnează tot el,
Ulieru — să văd o fată bolnavă greu. Am sfătuit pe
părinţii ei s-o ducă fără întîrziere la spital căci avea
nevoie de o grabnică operaţie. Spitalul se găsea la
trei km. Peste două ore m-am dus să văd ce-a făcut.
Bolnava se zbătea în chinuri, iar o babă îi «descînta de
zmeu»11.
„Am fost chemat să văd un copil bolnav. L-am vă­
zut şi i-am dat medicamente. A doua zi m-am dus.
să-l văd iar... Medicamentele erau pe masă neatinse,
iar copilul zăcea oblojit în baligă."
Mureau. Cum să nu moară, cînd, în loc de spitale
şi farmacii, şi centrul şi mahalaua urbei erau pline de
cîrciumi ?
Spitalele şi sanatoriile erau rarităţi. „Am fost che­
mat să văd un flăcău tuberculos. Intr-o cămăruţă cu
un singur ochi de geam fixat în zid, cu lut pe jos, în­
conjurat de trei fraţi mai mici zace bolnavul. Izolarea
e cu neputinţă, căutarea lui de asemenea. Pentru ast­
fel de bolnavi nu ne stau la dispoziţie nici spitale,
nici sanatorii."
Medic şi cetăţean, cu competenţă profesională şi
cutezanţă civică, doctorul Ulieru nu se sfieşte să arate
adevăratele cauze ale stării de sănătate precare.
„Cauza pentru care există atîtea organisme debile în
acest oraş şi care nu aşteaptă decît însămînţarea ofti­
cii se datoreşte climei detestabile a oraşului, apei rele
pe care locuitorii sînt nevoiţi ca s-o bea în lipsa unei
ape potabile şi stării de necurăţenie în care se găseşte
oraşul".

266
 Priceperea şi stăruinţa lui, puse numai şi numai în
slujba sănătăţii oamenilor, au rămas atunci şi încă
multă vreme tot fără rezultat.
Faptele triste dar adevărate despre starea de sănă­
tate a oamenilor din Alexandria, de peste tot locul din
Teleorman, au dispărut. Au dispărut cînd noile rîn-
duieli sociale au proclamat dreptul gratuit la asistenţă
şi tratament medical, al tuturor oamenilor.
Au dispărut. Trebuiau să dispară. Cum să nu dis­
pară cînd pe locurile unde, vreme îndelungată, şi-a
făcut de cap oftica, unde pelagra şi frigurile schilo­
deau făpturile oamenilor, a apărut o reţea de unităţi
sanitare din cele mai felurite ? Cele 122 de dispen­
sare medicale sînt răspîndite pînă-n cele mai îndepăr­
tate locuri, unde altădată nici gînd de aşa ceva nu era.
Maternităţile au devenit o realitate. Policlinicile,' în
afara celor de pe lîngă spitale, din oraşe, au început
să apară şi la sate. La Drăgăneşti de Vlaşca, la Olteni
şi în alte localităţi, activitatea sanitară pusă în slujba
sănătăţii oamenilor ţine pasul cu viaţa. Au apărut
centre medico-sanitare cu medici specialişti. Funcţio­
nalitatea sporită din punctul de vedere al asistenţei
şi tratamentului medical este asigurată de activitatea
laboratoarelor, a staţionarelor, a caselor de naştere.
Nu lipsesc din complexele medicale rurale nici farma­
ciile şi nici autosanitarele care rezolvă cazurile de
urgenţă.
In cele 10 spitale nu numai numărul de paturi a
crescut de la 450, cît erau în 1950, la 3 452, cîte sînt
în prezent, dar tot atît de spectaculos au crescut gra­
dul de complexitate şi calitatea serviciilor în care
acţionează medici competenţi, cu specialităţi din cele
mai diferite. Sub ochii noştri s-au ridicat şi s-au în­
scris decisiv în slujbă sănătăţii şi a vieţii şi spiţalyj

267
din Alexandria şi spitalele din Turnu Măgurele, Ro­
şiori de Vede, Zimnicea şi Videle.
Reţeaua sanitară, oricît ar fi de diversificată, ori­
cît ar fi de dotată cu-aparatură şi instrumentar mo­
dern, ar însemna totuşi prea puţin. Ba chiar, aş pu­
tea spune, n-ar însemna nimic dacă ea n-ar presu­
pune şi priceperea şi devoţiunea „oamenilor în ha­
late albe“. Ei, oamenii dăruiţi omului, dau sens
aparatelor şi întregii organizări. în slujba sănătăţii
teleormănenilor, în dispensare, la casele de naştere,
în policlinici^ în sălile de operaţii, peste tot, la capul
celor în suferinţă veghează un om, gîndeşte un om,
speră să salveze o viaţă acelaşi om înveşmîntat în alb.
Ziua şi noaptea cei 600 de medici sînt gata să sară
în ajutorul celor în suferinţă, Sînt gata cu un sfat,
sînt gata să dea consultaţii, să facă tratamente, să
asiste o naştere, să facă o intervenţie chirurgicală.
Sînt toţi gata oricînd să-şi pună munca şi priceperea
în slujba sănătăţii, în slujba vieţii. Teleormanul lui
Ulieru rămîne o tristă amintire.
Răsfoiesc însemnările medicului scriitor şi gîndul
că trebuie să dedic cîteva pagini celor ce-şi închină
viaţa sănătăţii oamenilor s-a transformat într-o ne­
voie a sufletului.
. Drumeţind prin. judeţ, un popas la Piatra nu strică.
Fie cît de mic, popasul la Piatra prinde bine oricînd
şi oricum. Sînt sigur.
Comună are cu ce se mîndri. Trecutul o onorează,
doar aici, iâ Piatra, „la anul 1594, Mihai Viteazul
bătu pe turci şi4 respinse pînâ la Nicopole“.
Şi în toate evenimentele care s-au petrecut peste
timp, pieţrenii aii fost prezenţi. Şi în 1848, şi la 1877,
şi în ’907, şi în August ’44. In toate au fost gata şi au
sărit.
 Prezentul o onorează cel puţin în aceeaşi măsură.
Case construite gospodăreşte, drumuri asfaltate,
complex comercial destul de mare, liceu agro-indus-
trial, oficiu poştal, cămin cultural cu cinematograf,
sere, o secţie de preparare a brînzeturilor, brutărie,
cooperativă agricolă de producţie, întreprindere agri­
colă de stat, farmacie şi dispensar. Şi toate cîte sînt
necesare unei vieţi demne şi frumoase au fost gîn-
dite şi ridicate de pietreni.
Se vorbeşte şi astăzi despre starea de spirit a oa­
menilor în timp ce-şi construiau dispensarul. Făcu­
seră ei multe, mai grele, mai complicate. Dar parcă
munca pentru dispensar era altceva. Era în anul 1948.
Pietrenilor parcă nu le venea să creadă că în curînd
nu vor mai umbla „să se caute“ pe la oraş, că în
curînd vor avea medicul lor. Nu credeau că în sat la
ei va veni şi va trăi un doctor.
La început a fost o clădire modestă, cu o brumă de
inventar medical şi cu priceperea unui doctor tînăr.
Aceasta a fost cota zero de la care a pornit activitatea
medicală a dispensarului de la Piatra.
Nimic din ceea ce este astăzi nu mai seamănă cu
ce-a fost atunci.
Dispensar mare, frumos, spaţios, cu staţionar, cu
casă de naştere. Nu se mai miră nimeni nici de starea
de igienă şi curăţenie. S-ar mira dacă ar fi altfel.
Astăzi la Piatra a devenit de mult un fapt obiş­
nuit existenţa celor trei doctori care-şi văd de tre­
burile lor.
Medicul generalist în cabinetul pentru adulţi, spe­
cialistul în pediatrie cu copiii lui, stomatologul, ca
oricare din breasla lui, „ia durerea cu mîna“.
Ar fi fost apoi un fapt neobişnuit şi s-ar fi mirat
oricine dacă dispensarul din Piatra n-ar fi fost dotat
şi cu o autoutilitară sanitară. Şi a apărut autoutilitara.

269
De douăzeci de ani şi mai bine, pietrenii beneficiază
şi de serviciile de urgenţă. Un fapt obişnuit şi acesta.
Toate aceste realizări medicale au fost înfăptuite în
timp. Toate îşi au o istorie particulară. Şi de toate
aceste „istorii" se leagă o viaţă, viaţa doctorului
Vasile Miron de la Piatra.
Biografia lui profesională este simplă. începutul
meseriei de doctor în anul 1949 la Piatra. Şi sfîrşitul
activităţii profesionale tot la Piatra, în 1983. Nimic
mai simplu şi nimic mai uşor de reţinut. Aici a în­
ceput, aici a pus punctul final.
S-a legat de oameni, s-a legat de locuri şi nu s-a
gîndit niciodată să plece.
Secretul vieţii sale profesionale — ceea ce este un
fel de-a zice, pentru că-n fond nu e nimic secret —
trebuie căutat în dragostea faţă de om, înţeleasă ca
o necesitate civică, şi în dragostea pentru meserie,
împinsă pînă la pasiune şi dăruire.
Statornic, ca gîndul cel bun, cununat cu nădejdea,
modest şi ambiţios în lupta pentru sănătatea seme­
nilor, slujind poruncile lui Hipocrat, doctorul de la
Piatra s-a confundat cu întreaga suflare a comunei
în ascensiunea acesteia pe treptele noii civilizaţii.
Biografia lui este grea de fapte şi vremuită de ani.
Şi tot ceea ce a făcut Miron la Piatra se numeşte luptă,
muncă, bucurie şi sănătate. Se numeşte o viaţă trăită
pentru alţii, „singura viaţă ce merită să fie trăită'1,
cum obişnuia el să spună discret, dar ferm.
E greu de spus dacă dispensarul i-a fost prima casă.
Dar sigur e că n-a cutezat nici măcar să gîndească
vreodată să se despartă de dispensar, că nu şi-a dorit
o altă casă.
Nici cînd a fost şef de raion la Zimnicea, nici cînd
a fost director adjunct la Direcţia Sanitară a Judeţului
şi nici cînd a fost preşedintele Colegiului Judeţean.

270
 Nicicînd n-a renunţat la Piatra. Şi atunci, oricît
era de ocupat, consultaţiile şi tratamentele la dispen­
sar şi le rostuia tot bine. Marile iubiri, marile datorii
nu pot fi trădate niciodată.
într-un moment de intimitate, doctorul de la Piatra
mi-a mărturisit că, dacă ar fi să ia viaţa de la început,
atunci şi-ar alege acelaşi loc, cel mai frumos loc din
lume, Piatra, şi aceeaşi profesiune, cea de medic. Pia­
tra, locul viselor şi împlinirilor doctorului Miron, loc
pe care nu-1 părăseşte nici după pensionare.
Pe colonelul dr. Vasile Cândea, medic primar,
doctor în ştiinţe medicale, l-am căutat unde ştiam
că-1 găsesc. L-am căutat la Spitalul Militar Cen­
tral din Bucureşti, la secţia de chirurgie cardiovascu­
lară, pe care a organizat-o în anul 1976. L-am căutat
o dată, l-am căutat de două ori, de mai multe ori l-am
căutat, dar n-a fost chip să mă pot întîlni cu el. Era
atît de ocupat, încît n-avea timp nici să-şi tragă su­
fletul. Şi dacă şi-a dorit ceva mai mult în viaţă, şi-a
dorit timp. Cînd s-a plîns vreodată de ceva, s-a plîns
că nu-i ajunge timpul. A învăţat de mic să drămuiască
timpul. îmi spunea cîndva parafrazînd o formulă cele­
bră : „Să fim zgîrciţi cu timpul ; să nu dăm nici o
clipă de-a noastră fără să primim în schimb valoarea
ei ; să nu lăsăm orele să scape din mîinile noastre
decît cu economie, cu rod... ; să nu îngăduim ca o sin­
gură zi din viaţa noastră să se scurgă fără să fi spo­
rit şi mai mult comoara cunoştinţelor şi virtuţilor
noastre."
Cum să ai pretenţie să-l întîlneşti, cum să-l găseşti
pe dr. Vasile Cândea ? Şi înainte, cînd mai reuşeam
să-l „răpesc" muncii, gîndurilor şi cercetărilor sale,
aveam senzaţia că-i fur ceva. Dar doctorul zîmbea
eald şi generos. Modest şi delicat, socotea că şi ase­

271
menea „întreruperi" sînt utile, că un dialog, o evo­
care, o amintire, o reîntîlnire cu un prieten, cu anii
copilărie, îşi au sensul lor şi virtuţile lor tonice.
La Spitalul Militar, zilnic, pacienţi, consultaţii, tra­
tamente, Operaţii şi... sarcinile şefului de secţie. Ope­
raţiile îl socilită cel mai mult. Şi toate sînt grele. In
toate se bate pentru viaţă. In toate, ochiul, mîna şi
mintea trăiesc încordarea confruntării cu ireversi­
bilul. în special cele pe cord deschis.
Priceperea lui profesională, probitatea ştiinţifică,
mîna lui de chirurg l-au făcut cunoscut în ţară şi
peste hotare.
In Franţa, de multe ori a operat cu chirurgi de
renume. A operat la spitalul Braossais cu profeso­
rul Charles Dubost. Altădată a operat în echipă cu
Alain Carpentier, cu Philip Blondeau şi cu Armând
Piwnika...
Ianuarie 1983. îi cunoşteam bine programul. I-am
aflat programul. L-am studiat pe-ndelete şi am cău­
tat breşa prin care să mă pot inflitra. L-am căutat,
conform unui plan atent ticluit, aproape trei săp-
tămîni. Zi de zi. îl avea oaspete pe Marius Barnard,
îl invitase. Trei săptămâni au lucrat împreună. Au
consultat, au tratat şi au operat. Nu erau la prima
întâlnire. Ca şi altădată, s-au înţeles bine. Ca-ntre
prieteni. Şi-au împărtăşit unul altuia experienţa.
Au învăţat unul de la altul. Limbajul a fost acelaşi
— dragostea pentru om. Priceperea şi munca unite
de acelaşi ideal — dragostea pentru viaţă. Gînduri,
idei şi fapte puse în slujba sănătăţii. Aşa sînt ma­
rile prietenii.
Pe doctorul Vasile Cândea nu l-am căutat ca pa­
cient. Nu l-am căutat îndemnat de vreo suferinţă a
inimii, ci dintr-o chemare a sufletului. Şi, deşi mi-am
luat atâtea măsuri de precauţie, n-am reuşit să-l în-

272
 tîlnesc la Spitalul Militar. Ne-am lăsat cîteva bile­
ţele încurajatoare, cu variante şi promisiuni. Şi
totuşi... Nu l-am putut găsi la Bucureşti.
Dar... l-am găsit la Viişoara. Era într-o „fereastră
de timp" din cel bine economisit.
La Viişoara vine. Trebuie să vină, cum o spune
singur. Vine să-şi vadă locurile natale. Vine să se
întîlnească cu ai săi, cu oamenii din sat. Nicăieri
nu se simte mai bine ca acasă. Ştiam ! Asta era
arma mea secretă. Doctorul va veni la Viişoara. La
Viişoara îl voi aştepta. Ceea ce am şi făcut. Şi pla­
nul mi-a reuşit !
Avusese o perioadă grea (dar cînd nu are ?). Ope­
raţii, discuţii ştiinţifice, cazuri delicate, căutarea
unor soluţii, o corespondenţă întreagă cu colegii din
ţară şi de peste hotare (In câte organisme este ales
şi cîţi prieteni poate avea un singur om !).
Şi comunicările ştiinţifice cerute de nu mai ştiu
care revistă (doctorul mi-a arătat-o, dar eu am uitat
să-i notez titlul).
Şi raportul pe care i l-a solicitat Societatea inter­
naţională de chirurgie vasculară „Michael E. Deba-
key International Cardiovascular — Society", al
cărei membru titular este. Şi comunicarea pentru un
congres de la Atena (aflasem că numărul comunică­
rilor publicate în ţară şi peste hotare sau ţinute la
congresele de la Stockholm, Praga, Budapesta, Diis-
seldorf, la care a dus experienţa şcolii româneşti de
chirurgie cardiovasculară, depăşesc cifra 200).
între timp, şi colaborările la diferite volume. Eu
ştiam doar cîteva titluri : Şocul, tradusă şi în limba
rusă şi în limba engleză, pentru care a primit Pre­
miul Academiei R.S.R. pentru medicină „Gheorghe
Marinescu", Insuficienţa cardiacă, Sistemul arterial
aortic. Aflasem, de exemplu, că lucrarea Sistemul

273
lim fatic în şoc s-a bucurat de un succes cu totul de­
osebit, fiind considerată cercetare de pionierat.
Din vorbă-n vorbă, l-am provocat să-mi lămu­
rească o altă componentă a activităţii sale, în care
competenţa profesională se îmbină cu o pasiune
nouă : filmul.
Rîdea, era vesel, decontractat, privea în jur, sim­
ţeam cît de bine se simţea aici, la Viişoara. Şi a tre­
buit să-mi spună că a făcut cîteva filme dedicate
tehnicii chirurgicale, dintre care cel intitulat Pro­
tejarea valvulară mitrală a primit premiul al II-lea
la Festivalul Naţional „Cîntarea României" şi premiul
ACIN pe 1982, ca cel mai bun film ştiinţific.
Omul şi doctorul Vasile Câridea, care în activita­
tea sa ştiinţifică, teoretică şi practică abordează chi­
rurgia cardiacă majoră, este veşnic ocupat. Cu ochii
mereu pe ceas, îşi măsoară timpul. Şi activitatea la
spital, şi cercetarea ştiinţifică, şi schimburi de expe­
rienţă în străinătate.
In fond, este un om foarte ordonat şi foarte disci­
plinat. A fi ocupat continuu nu înseamnă a te agita
continuu. Orele de studiu şi de reflecţie, orele de
destindere şi în special orele dedicate familiei se în­
scriu armonios în ansamblul programului.
E drept că eu l-am prins la Bucureşti într-un mo­
ment în care agenda îi era foarte aglomerată.
Şi tocmai de aceea trebuia să vină şi drumul la
Viişoara.
Glumind, i-am spus că şi el, ca Anteu, are nevoie
să simtă din cînd în cînd pământul natal, pentru a
căpăta noi forţe, noi energii.
— Nu sînt eu un Anteu, dar cînd vin pe la Viişoara.
simt că mă fac mai puternic şi mai.... bun I

274
 (Ce-a vru t să spună p rin acest „m ai... :bun“ nu l-a m
întrebat. Dar m ai vin e doctorul pe la noi şi... nu
scapă !).
Cu sentimentul că m-am retras din discuţia cu
doctorul Cândea când trebuia, lăsîndu-1 să-şi petreacă
timpul cu ai săi, am plecat construind o ecuaţie
despre viaţa, timpul, munca şi pasiunile lui „cunos-
cute“ şi „necunoscute1*, din a cărei rezolvare am aflat
că „Cine nu cunoaşte preţul timpului nu este născut
pentru glorie**.
Un adevăr ce se impune pentru toate vieţile, în
toate meseriile, dar parcă ceva mai mult în cele puse
în slujba sănătăţii.
Cred că m-am retras la timp din discuţia cu el.
Am plecat cu imaginea lui în minte. Statura-i potri­
vită, parcă anume făcută pentru o privire domoală,
dar adâncă. Faţa şi întreaga făptură exprimă o sta­
tornică aşezare şi o gîndire profundă. Se vede că este
frămîntat mereu de probleme cărora simţi că le caută
permanent răspuns. Sobru, strâns la vorbă, dar nu
tăcut, cam reţinut dar prietenos, netemător de ni­
meni şi de nimic, curajos şi stăpân pe afirmaţii. Simţi
din tot ceea ce spune că degajă un aer de sinceritate
şi optimism pe care-1 risipeşte cu dărnicie.
Pe drum am mai făcut o mică socoteală din care
reieşea că spre sfîrşitul toamnei doctorul Cândea va
reveni, cu siguranţă, la Viişoara.
Deci... la toamnă.
Cîmpia Teleormanului a ridicat mulţi oameni ce
s-au pus în slujba sănătăţii. Unii dintre ei, după ce
au încheiat epoca studiilor, după specializări şi su-
praspecializări, s-au reîntors în locurile natale sau
prin preajma acestora, alţii, purtaţi de viaţă, şi-au
exercitat nobila profesiune în diferite colţuri ale

27 5
 ţârii. Dar nu cred că există un om al câmpiei care să
nu simtă nevoia să se întoarcă din cînd în când la lo­
cul de unde a pornit, care să nu-şi păstreze vii legă­
turile cu vatra părintească.
Eram în Mavrodin cînd m-am întîlnit cu doctorul
Barbu Nicolae. Nu-1 văzusem de mult. Ştiam despre
el doar că este medic şi cadru didactic la Timişoara.
Venise să-şi vadă rudele, prietenii şi locurile copilă­
riei şi adolescenţei.
Era neschimbat. Vremea îşi pusese cu discreţie
semnele peste înfăţişarea lui. Volubil, se interesa de
tot ce este în jur şi discuta cu noi de parcă ne-am fi
despărţit doar cu o săptămînă în urmă. Nici eu însă
nu l-am lăsat cu întrebările. Şi aşa am aflat că doc­
torul Barbu Nicolae este şef de clinică, cadru didac­
tic de peste 30 de ani, autor de cărţi şi de tot felul de
comunicări ştiinţifice.
Lucrează la Spitalul Judeţean nr. 1 din Timişoara,
conducînd una din clinicile medicale şi, ceea ce el nu
mi-a spus, dar mi-a destăinuit sora lui, a ajuns să
fie cunoscut nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Il
ştiam preocupat de problematica bolilor digestive,
dar am aflat că a făcut parte, ca specialist, din echipa
care a realizat la Timişoara, îndată după Bucureşti,
transplantul renal.
N-a avut încotro şi a trebuit să-mi povestească în
ce constă această operaţie de mare dificultate ; şi,
deşi n-am priceput multe din amănuntele tehnice şi
strict medicale, am trăit întreaga atmosferă a inter­
venţiei. Relatarea doctorului era filmul autentic al
unui moment în care omul corectează şi învinge na­
tura pentru a salva viaţa altui om.
Pentru el însă, pentru teleormăneanul Barbu Ni­
colae, pentru omul medic, nu era nimic excepţional.
Era doar o etapă din viaţa şi munca lui, o secvenţă,

276
una din multele eare au fost, una din multele care
vor veni.
Mi-a vorbit mai puţin despre el. Titlurile cîtorva
volume cum ar fi Ficatul alcoolic, Ghid terapeutic în
boli digestive îmi erau întrucîtva cunoscute. Mai
mult mi-a povestit despre studenţii lui, astăzi me­
dici prin toată ţara, mi-a evocat frumuseţea oraşu­
lui de pe Bega, dar mi-a mărturisit că oricît de mult
i-ar fi plăcut oraşele lumii pe care le-a văzut şi oricît
de mult se simte legat de Timişoara, tot Mavrodinul
rămîne mai aproape de sufletul lui.
— Ştii, prietene, aici e o pădure şi în buza ei am
sărutat prima oară o fată.

Pe Valerică Gîdea îl ştiu de mult. Sînt ani mulţi.

Dacă aş face un calcul mai exact, cred că aş depăşi
30 de ani. Eram copii cînd ne-am cunoscut într-o zi
de toamnă, în curtea Liceului Anastasescu din Ro­
şiori. Dintre sute de copii nu ştiu nici eu de ce m-am
simţit atras de el. Nici atunci şi nici mai tîrziu n-am
ştiut. Să fi fost impresionat de comportamentul lui
„prea exact", rezultat al educaţiei mai exigente pe
care o primise în casa părinţilor din Săceni ? Priete­
nia noastră s-a născut spontan şi s-a confirmat peste
vreme. Să-l fi reţinut mai tîrziu pentru sîrguinţa sa
la învăţătură, pentru calităţile sale de bun coleg, dar
ştiu că a fost unul dintre oamenii cu care în noianul
amintirilor mele m-am întîlnit mereu. Anii s-au
scurs. Am terminat liceul şi fiecare a mers pe dru­
mul lui în viaţă. Parcă a fost un făcut ca în afara
cîtorva întîlniri în Bucureşti, în anii studenţiei, să
nu-1 mai văd mult timp. Din auzite, de la unul şi de
la altul, ştiam că terminase tot cu bine facultatea,
câ-şi făcea stagiul la un dispensar pe lîngă Craiova.

277
 De schimbat îmi închipuiam că trebuia să se fi
schimbat mult. Era normal. Trecuseră ani mulţi
peste noi. Şi anii, odată cu trecerea, lasă urme. Mai
tîrziu am aflat că, după ce şi-a terminat stagiatura,
urma cursurile de specializare, se pregătea să devină
chirurg. Vestea m-a bucurat de două ori. Întîi că era
vorba despre succesele unui coleg şi apoi confirma
cu exactitate părerea şi sfatul profesorului nostru de
biologie, Ilie Costache, pe care parcă-1 aud zicîndu-i
lui Valerică : „Măi băieţaş, să ţii minte sfatul meu.
Dacă vei urma medicina, tu chirurg să te faci“. De
fiecare dată, la orele de lucrări practice, cînd făceam
disecţii pe animale, Valerică avea sarcini speciale.
Avea curaj şi îi plăcea să îndeplinească tot felul de
misiuni. Faţă de noi toţi, el acţiona cu multă exac­
titate şi cu sînge rece. Profesorul nostru i-a repetat
de multe ori îndemnul.
El a luat sfatul în serios. A urmat medicina şi,
cînd a fost să-şi aleagă specialitatea, a făcut ce trebuia
să facă — a devenit chirurg. Şi astăzi tot la Alexan­
dria este chirurg, unde s-a stabilit de aproape 15 ani.
Se vorbea în oraş şi se dusese vorba despre o pre­
mieră chirurgicală la „spitalul mare“ din Alexan­
dria. Am aflat şi eu ceva din spusele altora. Dar m-am
lămurit despre ce era vorba, m-am convins cu ade­
vărat numai după ce am citit în gazeta locală, „Te­
leormanul", scris negru pe alb, la loc vizibil, chiar pe
prima pagină, o notiţă în care un pacient îi mulţu­
mea doctorului care-1 însănătoşise.
Am citit cu atenţie şi am văzut că erau gîndurile
sincere pe care Anton Armaşu le trimitea lui Vale­
rică Gîdea pentru reuşita operaţiei de „esofago-
plastie" pe care se încumetase s-o facă primul la spi­
talul din Alexandria, primul în Teleorman,

278
 Pe Valerică Gîdea îl ştiu de mult. Au trecut mai
bine de treizeci de ani de atunci... Deşi are părul al­
bit, el trece tot în rîndul celor tineri. îl ţine aproape
de tinereţe dragostea faţă de meserie, pasiunea cu
care se dăruieşte meseriei de medic, „meseriei de
om“. Veşnic are ceva de făcut, de citit, de studiat,
de experimentat, de comunicat. Tot timpul e la spi­
tal. Cînd să îmbătrînească ?
Da, prietenul şi colegul meu de şcoală s-a ţinut de
cuvînt, a ajuns doctor, e un chirurg vestit şi, în plus,
nu are timp să îmbătrînească. El este prea ocupat ca
să mai poată număra anii.

Secţiile şi serviciile medicale din toate spitalele au

schimbat faţa activităţii sanitare a judeţului. în ele,
medici de specialităţi din cele mai diferite se ocupă
de o cazuistică diversificată, care, pe vremea docto­
rului Ulieru şi chiar mult mai tîrziu, nici nu putea
fi bănuită în Teleorman.
Secţiile de anestezie şi terapie intensivă au deve­
nit realităţi aproape în toate spitalele. Slujite de spe­
cialişti cu o temeinică pregătire profesională şi cu o
mare responsabilitate civică, ele sînt locurile unde
cei în suferinţă îşi leagă speranţa şi de ultimul fir
de viaţă.
Nu de mult, o întîmplare nefericită din viaţa mea
m-a făcut să cunosc, fie şi pentru cîteva ceasuri din
puterea unei nopţi de noiembrie, realitatea din secţia
de anestezie şi reanimare a spitalului din Alexan­
dria. Saloanele erau toate ocupate. Toate aparatele
lucrau...
Era o întreagă uzină a vieţii, care lupta necontenit
cu moartea. Era atunci, în puterea nopţii, în secţia de
reanimare, o zbatere permanentă. Era un şantier al
speranţelor vieţii în care moartea nu trebuia să pă­

279
trundă. Hotărât, moartea nu trebuia să pătrundă. Se
vedea acest lucru din tot ce se petrecea acolo.
în zori, bilanţul era pozitiv.
Şi atunci, abia atunci, doctoriţa Elena Gîdea, care
condusese ca un strateg ofensiva vieţii împotriva
morţii, ne-a spus că nu fusese decât o noapte obiş­
nuită. Doar atât fusese !... Şi ea doar atît ne-a spus...
Altă inimă in suferinţă, pe masa de operaţie, avea
nevoie de ea.
Pacienţii prea puţin ştiu că pentru stabilirea ori­
cărui diagnostic ca şi pentru cea mai complicată in­
tervenţie medicală nu se petrece nimic Întâmplător.
Totul este gândit şi analizat cu aparate de tot felul,
in laboratoarele moderne care formează „faţa nevă­
zută a medicinii".

De la simpla formulă leucocitară şi până la cele

mai complicate investigaţii, totul este important şi
medicii Marin Cirjan şi Ileana Rădulescu au întot­
deauna un cuvânt de spus. Este cuvântul cu greutate
al specialiştilor, fără de care nici o hotărâre medicală,
oricât ar fi de mică, nu poate fi avizată. Explorările
funcţionale parcă sânt de când lumea în spitalele din
judeţ.
Acolo, undeva, alături de alţii, se dezvăluie compe­
tenţa doctorului Lucică Paraschivescu, specialist
în explorări funcţionale. Electrofonocardiogramele,
apexogramele, reflexogramele şi toată gama explo­
rărilor paraclinice pe care le înfăptuieşte cu price­
pere şi supleţe profesională, l-au făcut cunoscut. Dar
cine-1 cunoaşte eu adevărat ştie că dincolo de toate
aceste componente fireşti ale vieţii lui profesionale,
el este un cercetător şi un om dedat artei cuvântului
şi chemărilor muzicii.

280
 Scriind despre lumea medicilor legaţi de Teleor­
man prin obârşie sau prin muncă, te simţi firesc han­
dicapat. Fiecare dintre ei şi-ar merita un loc aparte,
un cuvînt, o frază, o imagine. Orice decupaj, orice
opţiune îţi creează probleme de conştiinţă, îţi creează
senzaţia că ai trădat adevărul.
Pe unii dintre medici îi cunosc personal, ba chiar
timpul a cimentat trainice legături de prietenie. Cum
să nu vorbesc despre doctorul Gherghiceanu, price­
putul gospodar al spitalului din Zimnicea ? Se poate
oare uita devoţiunea şi curajul eu care a acţionat în
timpul cutremurului din 1977, cînd gestul lui a că­
pătat valoare de simbol, el luptîndu-se pentru a apăra
noua viaţă chiar în clipele dezlănţuirii seismului adu­
cător de distrugere ?
Şi cîţi alţii : internişti şi chirurgi, ORL-işti şi sto­
matologi, ortopezi şi igienişti, medici de laborator şi
neurologi etc. etc. Şi alături de ei, întreaga armată a
personalului sanitar.
Un umăr zdravăn şi serios la dezvoltarea vieţii me­
dicale în Teleorman l-a pus şi doctorul Ruse Dianu.
Vreme îndelungată a fost la cîrma treburilor sănă­
tăţii din judeţ şi le-a rostuit bine pe toate.
Doctorul Ruse Dianu este un Ulieru al zilelor noas­
tre, de la care avem pretenţii mai mari. Nu doar un
„caiet de însemnări", ci o monografie, o „carte mare",
pe măsura faptelor şi izbînzilor vieţii medicale din
Teleorman, cunoscute de el ca de nimeni altul. E
dreptul lui. E obligaţia lui. Pe cînd, doctore ?

Poate că-1 ajută şi doctoriţa Melany Ciubotaru, că­

reia i-a predat ştafeta, fiind încredinţat că „elevul îşi
va depăşi profesorul" !
Acum, de cîţiva ani, e rîndul doctoriţei Ciubotaru
să scrie o pagină în istoria vieţii medicale a Teleor­

281
manului. De cînd este directoarea Direcţiei Sanitare â
judeţului se ocupă de toate. Din zori, nu pridideşte cu
treaba. Dar cit de ocupată ar fi, cit de multe probleme
ar avea de rezolvat, nu se simte ea bine, nu are sufle­
tul împăcat, nu-şi găseşte liniştea, pină cînd nu trece
în fiecare zi prin secţia de pediatrie, unde, ca medic,
ca profesionist, îşi are şi acum locul de muncă.
Lumea copiilor e lumea ei. Nicăieri nu se simte mai
bine ca în acea minunată lume a celor mici.

Doctori care au fo s t; oameni care nu mai sînt.

Cei peste 30 ani petrecuţi de doctorul Ion Păunesou
în febra vieţii medicale de la Zimnicea au fost anii
unor izbînzi profesionale şi ai tot atîtor satisfacţii
gustate din plin şi uneori în condiţii destul de grele.
Nu ştie nimeni din cei care l-au cunoscut ca el să se
fi gîndit vreodată, în atîţia ani, la un loc mai bun.
Deşi chirurg la Zimnicea, multă vreme şi-a probat
şi priceperea de internist, şi de radiolog, şi de obste-
trician, şi de cîte altele.
Şi totul pînă într-o dimineaţă de decembrie, cînd
a căzut, ca un ostaş la datorie, la datoria lui de me­
dic, în spital.

Viaţa doctorului Gheorghe Stoian s-a confundat

cu Cervenia. Deşi nu era de prin acele locuri, oame­
nii i-au zis doctorul Stoian de la Cervenia şi aşa a
rămas în memoria lor.
Puteau ei, cei de la Brînceni, de la Frumoasa, de
la Conţeşti, de la Bragadiru, de la Bujoru să-i zică
altfel, din moment ce din prima zi de meserie şi
pînă-n ultimul ceas datoria de medic, datoria de om
şi-a făcut-o numai la spitalul din Cervenia ?!

282
 Se înţelege că nu puteau. A murit de curînd. Doar
ieşise la pensie. Dar oamenii îşi vor aduce aminte de
el tot ca despre doctorul Stoian de la Cervenia.
Drumul vieţii lui profesionale a fost simplu. Cer­
venia de la tinereţe pînă la bătrîneţe.
Benedict Păunescu era bucureştean, dar, de cum a
venit, s-a stabilit gospodăreşte la Smîrdioasa. Dacă
ar fi trăit şi o sută de ani, pe toţi tot la Smîrdioasa şi
i-ar fi petrecut. Intr-o zi a fost însă „obligat" să plece.
N-a plecat departe. A plecat la Alexandria, şi asta
numai fiindcă şi-a schimbat statutul profesional. In­
tre timp a devenit specialist oncolog. Dar de Smîr­
dioasa nu s-a despărţit nici atunci. Ca de o mare iu­
bire, nu s-a putut despărţi. A făcut naveta la Alexan­
dria şi de Smîrdioasa nu s-a îndurat.
Viaţa lui îmi aminteşte de soarta artistului răpus
de propria-i operă. Aşa şi el. în toiul bătăliei cu can­
cerul a murit răpus de cancer.
Şi peste zeci de ani şi peste sute de ani tot se va
şti că la Zimnicea, la Cervenia, la Smîrdioasa şi în
multe alte locuri din Teleorman au trăit medicii, au
trăit oamenii Benedict Păunescu, şi Gheorghe Stoian,
şi Ion Păunescu şi...

V O C E A M O N U M EN TELO R

Tot ce-am văzut, tot ce-am cunoscut în sufletul

bătrînului Teleorman — cîmpurile, apele, dealurile,
văile şi vîlcelele, primăverile scăldate de soare şi

283
îmbălsămate de mireasma verdelui, verile arşiţele
atît de binefăcătoare cîmpurilor, toamnele cu înfăţi­
şarea lor de doamne bătrîne şi sfătoase şi iernile cu
ger mult şi viscol din destul, tot ce-am văzut la răsă­
ritul sau la scăpătatul soarelui, mai presus de toate
oamenii, cu gîndurile şi visele lor, cu amintirile lor,
cu lacrimile şi rîsul lor, cu iubirile lor, oamenii, cu
viaţa lor, cu grijile şi neliniştile lor, cu îndoielile şi
cu credinţele lor ferme, oamenii, cu munca şi cu crea­
ţiile lor — totul a devenit tezaur inconfundabil, va­
loare, reper, sens definitoriu.
Aici au trăit, acolo au luptat, aici şi-au dat viaţa,
acolo au avut loc mari bătălii, aici s-au ridicat ei, oa­
menii, pentru dreptate, pentru libertate, pentru o
viaţă mai bună, acolo s-a înfăptuit o mare reali­
zare — aici, ...acolo.
A intrat în bunele obiceiuri ale pămîntului, în
conştiinţa oamenilor, nevoia de a-şi aduce aproape
de ei faptele, evenimentele, personalităţile, istoria.
Şi peste tot locul, tot ei, oamenii, au ridicat peste
timp, împotriva timpului, semnele nemuririi, sem­
nele iubirii şi respectului, semnele recunoştinţei.
Aici o casă memorială, colo un monument în piatră,
colo unul în bronz, aici o placă memorială, colo nu­
mele unei străzi, aici o frescă, colo o statuie. Oamenii
nu uită.
Evenimentele au fost. Oamenii s-au dus şi ei. Dar
ceea ce a trebuit să rămînă a rămas. Au rămas mo­
numentele, nemurire turnată în bronz, cioplită în
piatră. Ele nu sînt numai punctarea unui eveniment,
fixarea unui loc şi proiecţia unui artist, ci devin sen­
timentele şi adeziunea noastră faţă de istorie, faţă de
viitor, legătură în timp, parte a nepieritoarei ştafete
a generaţiilor,

284
 Figurile legendare ale eroilor de la 1877—1878, ale
ţăranilor răsculaţi la 1907 şi ale eroilor din 1916—
1918 şi din 1941—1945 sînt cioplite în piatră sau
turnate în bronz în peste 128 de monumente, care se
află în 96 de localităţi din Teleorman.
Monumentele nu tac. Au vocea lor, pe care o poţi
asculta, o poţi pricepe. Vocea lor e istorie, dar e şi
artă. Gîndul lor e gîndul adevărului şi sufletul lor este
iubirea contemporanilor şi a urmaşilor. In acest sud al
ţării, pe întinsul cîmpiei, asemenea hărţii întregii
ţări, sînt sute de monumente, de case păstrătoare de
amintiri şi semnificaţii istorice, de statui şi de plăci
comemorative.
La Islaz monumentul unei revoluţii, la Turnu Mă­
gurele monumentul unei personalităţi, la Alexan­
dria statuia unui eveniment social, la Sfinţeşti casa
unui erou, la Stejaru şi în foarte multe localităţi cîte
o placă comemorativă aminteşte de ţăranii eroi,
luptători neînfricaţi pentru adevăr şi dreptate socială.
Nu trebuie să te osteneşti prea mult ca să găseşti
monumentele, statuile, casele cu amintiri, plăcile co­
memorative care stau gata să vorbească, precum căr­
ţile, precum lecţiile de istorie.
Vocea şi amintirile monumentelor e vocea noastră.
Sînt amintirile noastre.

La Turnu Măgurele, în faţa Şcolii Generale nr. 1,

într-un loc larg şi însorit, plin de verdeaţă şi flori,
se-nalţă spre ceruri un gînd. Este gîndul statornic de
pace şi de libertate al lui Mircea, pe care Oltu-1 „re-
petează", pe care valurile îl primesc şi apele Dunării
îl pornesc spre mare.
Este aşezată aici statuia lui Mircea, care stă
„încărcat de ani“. Ne uităm la ea cu sfioşenie. Ne ui­
tăm şi el ne săgetează cu privirea ageră şi aspră, cum

285
î-a ramas din arşiţa bătăliilor date şi pe aceste locuri
pentru păstrarea iibertăţii cetăţii Turris, pe care o
scoate în două rînduri de sub dominaţia otomană, în-
vingîndu-1 pe trufaşul Baiazid Ilderim.
Eu ? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşmân este.
Duşmănit vei fi de toate, făr’ a prinde chiar de veste ;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid !
Totul în jur pare încremenit sub privirea înţesată
de dragoste a eroului. Totul se scufundă în tăcere
adîncă şi în linişte tainică aşezată ca o mantie.

în anul 1969, cînd s-a aşezat la Islaz, în mijlocul

satului, pe unde trece toată lumea, „Monumentul Re-
voluţiei“, islăzenii au răsuflat uşuraţi, unii au şi lă­
crimat de bucurie. Li se împlinise un vis spre care
năzuiseră multă vreme.
Cu bucuria au rămas datori lui T. N. Ionescu, au­
torul impresionantului „Monument al Revoluţiei de
la 1848“. Oamenilor locului, ca şi vizitatorilor, le
aminteşte că aici... poate fi văzut Eliade făcîndu-şi
loc prin mulţime să ajungă în faţă, să stea de vorbă
cu oamenii şi să dea glas Proclamaţiei. Vocea lui se
face parcă auzită de pe Cîmpul Regenerării, devenit
un veritabil ,,forum“, şi porneşte parcă în toate păr­
ţile : „Fraţilor români, timpul mîntuirii a venit...
poporul român se deşteaptă la glasul trîmbiţei înge­
rului mîntuirii şi îşi cunoaşte drepturile sale de
suveran”.
Cuvintele au parcă putere magică, rămîn să plu­
tească în aer pentru toţi cei care se vor apropia de
vatra încinsă a Islazului. Şi mulţi vor fi atraşi de dra­

286
 gostea pentru adevăr şi dreptate pe care Eliade o ex­
primase cu curaj : „Noi, în strigarea noastră, nu
cerem decît drepturile noastre".
Cu aceeaşi privire îi învăluie islăzenii şi pe căpita­
nul Pleşoianu, şi pe Radu Şapcă din Celei, prezenţi şi
ei în mijlocul revoluţionarilor care se agită sub lu­
mina steagului naţional pe care stă scrisă deviza
„Dreptate-Frăţie".
Citeşti pe faţa tuturor ţăranilor prezenţi în număr
destul de mare în preajma lui Eliade, a lui Radu
Şapcă şi a căpitanului Pleşoianu bucuria şi speran­
ţele şi încrederea în izbînda revoluţiei.
Pe amble feţe ale monumentului sînt ţărani mulţi,
ca şi atunci, pe Cîmpul Regenerării. Te uiţi la ei şi-i
vezi care mai de care viteaz şi încrezător în dreptate
şi-n luptă. Toţi la fel sînt.
îi priveşti şi, după curajul şi dîrzenia pe care o ex­
primă, îi asemeni cu mulţi ţărani, cu Ion Opaina, cu
Stan Opaina, cu Pîrvan Opaina, cu Dragomir Datcu,
toţi din Viişoara, cu Tudor Mircea şi cu mulţi alţii
din toate satele de unde au plecat bărbaţii chemaţi
de glasul Revoluţiei. Bărbaţi care, după înăbuşirea
luptei revoluţionare, au fost judecaţi şi acuzaţi pen­
tru „fapte turburătoare şi răzvrătitoare".
Vin în faţa monumentului islăzeni şi vizitatori din
toate părţile să se întîlnească cu Bălcescu.
„Revoluţia Română de la 1848 n-a fost un fenomen
neregulat, efemer, fără trecut şi viitor. Cauza ei se
pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sînt
18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrarea poporului
român asupra lui însuşi".
Cuvintele rostitoare de adevăr, cioplite în piatră,
poartă semnătura lui Nicolae Bălcescu şi sînt auten­
tificate cu ştampila Guvernului Provizoriu din
iunie 1848.

287
 Vor veni mereu islăzenii şi vizitatorii din locuri
mai apropiate şi mai îndepărtate. Vor veni, vor citi
şi îşi vor încălzi sufletul şi vor fi bucuroşi că au văzut
„Monumentul Revoluţiei de la 1848“.
Pe Bălcescu îl mai pot întîlni undeva, tot prin apro­
pierea Islazului. Da. Amintirea lui Bălcescu în Te­
leorman o mai poartă locurile pichetului de grăniceri
de la Turnu Măgurele care, în mare taină, l-au pri­
mit după ce Barbu Ştirbei refuzase marelui iubitor
de neam dreptul să-şi vadă Patria — iubirea lui
cea mare.
In acea oră fierbinte, Bălcescu s-a întîlnit cu ai săi,
cu Zinca, cu Sevastiţa, cu Barbu, cu Scarlat Geanolu,
cumnatul său, care, riscîndu-şi funcţia de ocîrmuitor
al Teleormanului, a organizat întîlnirea acestuia cu
Patria şi cu cei dragi.
Şi cînd te gîndeşti că atunci, la 27 august 1852, a
fost ultima prezenţă a Bălcescului pe pămîntul pe
care l-a cinstit şi pentru care a luptat.
Sub o cupolă de verdeaţă care împrospătează me­
reu aerul şi-i dă parfumul rece al dimineţilor, culoarea
curcubeului şi tihna amintirilor, la loc bine ales, la
intrarea principală a parcului central din Alexandria,
stă de multă vreme încremenită statuia lui Vodă
Cuza, domnul Unirii noastre.
Soclul masiv şi sobru, decorat cu cîteva frize dis­
crete, se armonizează cu statuia care-1 reprezintă pe
Vodă aşa cum a fost, „chipeş, mîndru, luminos, apro­
piat de cei mulţi“. Sculptorul Iordănescu s-a întrecut
pe sine.
Alexăndrenii şi toţi teleormănenii l-au iubit pe
Vodă Cuza cum au ştiut ei să iubească, cum a ştiut
poporul întreg să-şi iubească întotdeauna conducătorii

288
care au fost oameni de omenie, aşa cum a fost şi el,
cu dragoste de ţară şi neam.
Statuia, ridicată în anul 1914, cu „obol obştesc",
este şi ea o dovadă a dragostei, a frumoaselor amin­
tiri şi gînduri pe care cei care le-au exprimat ni le-au
lăsat prin legămînt de suflet nouă şi urmaşilor noş­
tri. „Marea recunoştinţă românească şi ca un îndemn
la dragoste de ţară şi bine copiilor copiilor noştri".
Aşa au izvorît şi vor izvorî mereu amintiri şi în­
demnuri din „vocea monumentului" aşezat la adă­
postul unei cupole de verdeaţă care împrospătează
mereu aerul. Şi-i dă parfumul rece al dimineţilor,
şi-i dă culoarea curcubeului, şi-i dă tihna amintiri­
lor, acolo, la loc bine ales, la intrarea principală a
parcului central din Alexandria.

Tudorică Dorobanţu... un simbol al luptei pentru

independenţă rămas în amintirea acestor locuri. Tu­
dorică Dorobanţu... un nume drag pe care oamenii
şi l-au adus aproape de ei, ridicîndu-i statuia de la
intrarea principală a grădinii publice din Turnu Mă­
gurele, statuie care înfăţişează figura legendară a
dorobanţului de la 1877.
Tudorică Dorobanţu, pe numele lui adevărat Tu­
dorică Nicolae, a fost fecior de ţărani săraci de la
Uda Clocociov, care în timpul Războiului de Inde­
pendenţă de la 1877 a fost doar caporal şi comandan­
tul unei grupe din Batalionul 1 Teleormănean al
Regimentului 5 Dorobanţi.
Tudorică Nicolae, care se distinge prin curaj şi
devotament în ziua de 7 octombrie 1877, în atacul
redutei Griviţa 2. In timpul asaltului asupra redutei
inamice, el, Tudorică, reuşeşte să captureze un dra­
pel inamic, căzînd însă la datorie.

289
 în anul 1907, la 28 octombrie, în municipiul Turnu
Măgurele este dezvelit un monumet în memoria os­
taşilor teleormăneni care s-au jertfit în Războiul In­
dependenţei. Monumentul, opera lui Rafaello Ro-
manelli, a rămas în amintirea localnicilor sub numele
de „Tudorică Dorobanţu“.
De cum l-au văzut, oamenii şi-au zis „Acesta este
Tudorică al nostru... Tudorică de la Uda Clocociov“.
Monumentul este impunător. Pe un soclu destul
de înalt, statuia, aşezată la adăpostul pomilor, do­
mină împrejurimile. Din privirile agere şi sfredeli­
toare ale eroului se degajă un aer de mulţumire.
Cu mîna dreaptă într-o largă deschidere, doroban­
ţul parcă stă să vorbească despre tot ceea ce ştie,
despre tot ceea ce a văzut şi, mai ales, despre ceea
ce dorea să se înfăptuiască. Izbînda, libertatea,
dreptatea, pacea, viitorul pentru care nu i-a fost
uşor să-şi jertfească viaţa. Seninătatea privirii, înal­
tul gîndurilor, vocea blîndă a bronzului, toate sînt
purtătoarele amintirilor vii şi adevărate din Valea
Plîngerii, din Valea Morţii, din Valea Sîngelui, unde
printre cei peste 2 000 de morţi şi răniţi au rămas
să-şi doarmă „somnul de eroi“ destul de mulţi teleor­
măneni, aflaţi în primele rînduri pentru cucerirea
redutei.
Dorobanţul, cu privirea îndreptată înainte, parcă
ar vrea să ne arate : „Aici a fost Spitalul Indepen­
denţei, unde a suferit o intervenţie chirurgicală în­
suşi dr. Carol Davila care, cum s-a simţit cît de cît
bine, s-a şi întors pe front“. Acolo l-a cunoscut Va-
sile Alecsandri pe sergentul Constantin Ţurcanu,
care i-a inspirat renumita poezie Peneş Curcanul.
Şi cîte n-ar vrea să ne spună ?! Cîte n-ar şti să ne
spună Tudorică Nicolae ?!

290
 Ne-ar spune despre Zisu Marin din Putineiu, des­
pre Mihai Crăciun din Segarcea, despre Radu Tudor
din Socetu, despre Nicolae Stan din Vîrtoape, despre
Grigore Florea din Piatra şi despre cîţi alţi teleormă­
neni care au plătit izibînda luptei cu propria lor viaţă.
Ne-ar spune despre contribuţia materială a teleor­
mănenilor la nevoile frontului, care s-a materializat
în importante cantităţi de cereale, de fîn pentru cai,
efecte pentru luptători, bani pentru armament, zile
de rechiziţii făcute de oameni cu animalele.
Ne-ar spune şi despre vestitul cioban Badea Câr-
ţan care şi-a lăsat mioarele în grija altui baci şi el
s-a înrolat voluntar într-un batalion din Roşiori de
Vede, unde s-a instruit cîteva luni, pentru a pleca pe
front.
Şi cîte n-ar avea să ne spună Tudorică Nicolae ?!
Iar noi ne simţim datori, la rîndu-ne, să-i vorbim
şi să-i amintim :
Eroilor le înmuguresc primăvara crucile,
Unele din ele ard aprinse de lună,
Altora le vine să vorbească la răsăritul soarelui,
Unele se fac fîntîni...
Da. Se fac fîntîni. Fîntîni cu apă vie.
Stau tăcut în faţa monumentului şi privesc. Îmi
vin în minte şi alte însemne, purtătoare de amintiri
ale evenimentului de la 1907. Mă gîndesc la plăcile
comemorative ridicate în toate comunele unde au
avut loc răscoale ale ţăranilor şi-mi vin în minte
multe nume, nume multe de ţărani răsculaţi pe care
le ştiu pe de rost. Petre Crîngurel de la Blejeşti, Păun
Dragne de la Socetu, Anghel Celeapcă de la Piatra,
Florea Neacu de la Slobozia-Mîndra, Marin Olteanu
de la Dracea. Sute şi mii de nume au fost dăltuite

291
în memoria oamenilor şi de aici au trecut în plăcile
comemorative care, ca şi monumentul de la Alexan­
dria, se constituie într-un vibrant omagiu.
Pe faţa ţăranului răzvrătit nu se schiţează nici c
umbră de deznădejde, pentru că :
Dreptatea, deocamdată, înfrîntă tot mai cere
Răsplata măsurată prin muncă şi durere.
Privesc statuia şi simt că pe soclu, în spatele celor
doi ţărani, se ridică zeci, se ridică o sută, se ridică o
mie, se ridică... unsprezece mii ! Se ridică o forţă.
Un corp puternic de voci bărbăteşti răsună departe,
îl auzim. Ecoul se apropie de noi. Răsună răspicat :
Să nu dea Dumnezeu cel sfînt
Să vrem noi sînge nu pămînt...

în mijlocul unei zone de verdeaţă din imediata

apropiere a Casei de Cultură din Alexandria, pe un
mic soclu, poate prea mic, stă aşezată statuia care
aminteşte vizitatorilor şi tuturor trecătorilor prin
parc, că vîlvătaia lui 1907, în Teleorman, de aici s-a
aprins, de la Alexandria.
Bronzul modelat de sculptorul N. Corcescu exprimă
durerea celor înfrînţi, dar şi încredere, şi speranţă.
Deasupra trupului ţăranului căzut la pămînt, cu
mîinile ferecate în lanţuri, ostenit de luptă şi vlăguit
de puteri, se ridică alt tovarăş de luptă. Parcă-1 auzi
cum spune răspicat, în numele lor, al tuturor obidi­
ţilor :
S-a isprăvit tocmeala, vorbim o altă limbă.
Aşa pe nesimţite, pe la un miez de noapte,
Răspunde din bordeie alt nouă sute şapte,
Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă.
Să nu cumva să fie, vedeţi, şi cel din urmă.

292
 Avertismentul este rostit ca o ameninţare directă
de ţăranul cu faţa crispată şi obosită, cu pieptul care
sîngerează, cu pumnii încleştaţi şi ridicaţi, încordat
pînă-n ultima fibră a trupului.
Nu departe de casa părintească, în capătul străzii
pe care şi-a petrecut anii copilăriei, la intrarea în-
tr-un cartier nou, edilii municipiului Turnu Măgu­
rele au ridicat un monument în memoria celui care a
urcat scara ierarhiei militare de la soldat voluntar
la general de brigadă. Documentele şi amintirile oa­
menilor aflate într-o permanentă concurenţă pentru
adevăr ştiu că David Praporgescu a fost al treilea
copil al Măriei şi al lui Pascu Praporgescu, ţărani din
Turnu Măgurele, dintr-o „familie vestită din vremuri
străvechi pentru vitejia sa“. David venea în viaţa
familiei chemat parcă să împlinească un destin, dacă
ţinem seama că „un străbunic de-al lui David, pe
nume Costea, fusese praporgic, adică purtător de
steag în oastea lui Preda Buzescu. El a luptat cu
deosebită semeţie, păstrînd şi acoperind de glorie
drapelul pe care însuşi domnitorul ţării i-1 încredin­
ţase. De atunci locuitorii din Turnu i-au zis Costea
Praporgicu".
David Praporgescu s-a dovedit a fi dotat şi sîrgu-
incios încă din clasele primare. Premiant pe tot par­
cursul şcolii şi cu alese trăsături de caracter, era iu­
bit şi stimat de colegi şi de profesori. Era bun şi prie­
tenos cu toţi copiii, pătruns de spiritul dreptăţii, al
adevărului, şi „nu pregeta să sară în ajutorul celor
aflaţi în pericol sau să ia apărarea celor năpăstuiţi".
Aşa a fost toată viaţa.
Cu interes şi dragoste faţă de învăţătură, încă din
clasa a treia de gimnaziu este elev bursier trimis de
judeţul Teleorman la Şcoala Normală pentru învă­

293
ţătura Poporului Român. După absolvirea acesteia
a fost puţin timp învăţător la Liţa şi apoi s-a înrolat
voluntar în armată, unde şi-a găsit vocaţia.
Din propria-i dorinţă, dar influenţat şi de vărul
său, Constantin Praporgescu, fost luptător în Războiul
de Independenţă şi devenit apoi ofiţer de carieră,
Da vid se află soldat voluntar în Regimentul 11 Că­
lăraşi, cu garnizoana în Botoşani, şi de aici i se des­
chid largi perspective pentru o strălucită carieră mi­
litară. De la gradul de sergent reangajat, ca o re­
compensă a bunei pregătiri, i se încuviinţează să se
prezinte direct la examenul de absolvire la Şcoala de
Ofiţeri de Cavalerie.
Din cei 100 de absolvenţi ai şcolii de cavalerie, el
s-a clasificat pe locul întîi, devenind sublocotenent
de cavalerie la Regimentul în care se înrolase soldat
voluntar. Urmează apoi cursurile Şcolii Speciale de
Cavalerie din Bucureşti, pe care o termină cu rezultate
strălucite. Şi este locotenent la Regimentul 9 Călăraşi
din Craiova. De la Craiova, la Saumur, în Franţa, la
cursuri militare, pe care le termină în anul 1894, cu
rezultate peste aşteptări şi cu o caracterizare elo­
gioasă din partea comandantului şcolii. „Domnul lo­
cotenent Praporgescu este un ofiţer inteligent, in­
struit, care a făcut proba zelului său şi a marii sale
asiduităţi. Muncind într-un mod remarcabil, el şi-a
însuşit excelent cursurile predate. Caracterul său
este din cele mai plăcute, iar atitudinea sa din cele
mai corecte. El vorbeşte bine franceza şi poate uza
uşor de această limbă. La echitaţie el a obţinut exce­
lente rezultate, dovedind reflexe viguroase. Şi-a în­
suşit foarte bine instrucţia la manej. Domnul Pra­
porgescu este cert un ofiţer de valoare".
După ce-şi termină şi stagiul de un an la Regi­
mentul 5 Dragoni din Compiegne, se reîntoarce în

294
ţară şi, cu gradul de căpitan, stă puţin timp ia Regi­
mentul 1 Roşiori din Tecuci şi de aici la Şcoala Su-
perioadă de Război, alt prilej de afirmare, în special
.„prin capacitatea sa de gîndire şi investigaţie", prin
„spiritul său inventiv", care i-au adus faima de
„practician cu un vast fond teoretic".
Demn şi modest, de-a lungul carierei sale a refuzat
întotdeauna recompense ori distincţii onorifice.
în Austria, stagiul de un an la Regimentul 12
ulani „Freiherr von Boshen" l-a făcut pe Praporgescu
cunoscut şi apreciat ca un bun specialist militar.
în perioada de stagiu la comanda Brigăzii 4 Cava­
lerie şi în statul major al Corpului 4 armată s-a do­
vedit acelaşi militar priceput şi intransigent.
După întoarcerea din Austria, timp de aproape
13 ani a îndeplinit diferite funcţii militare şi a avan­
sat pînă la gradul de general de brigadă.
Profesor la şcoli militare de ofiţeri, la Şcoala Su­
perioară de Război, probează, pe lîngă o temeinică
cultură militară, şi calităţile unui remarcabil peda­
gog, cu tact şi pricepere în arta de a-i învăţa şi pe
alţii.
Ţinea mult la calitatea pregătirii ofiţerilor şi mai
cu seamă la capacitatea acestora, pe care o vedea ca
o virtute a celor care doreau să devină ofiţeri. în
concepţia sa era statornicită ideea conform căreia
„Corpul ofiţerilor este deschis la toţi acei care prin
vocaţie sînt dispuşi a servi interesele generale ale
ţării".
Ştia să cultive la militari dragostea faţă de patrie
şi să le insufle înaltul spirit de sacrificiu. „Ostaşul
trebuie crescut în ideea de a fi în orice timp şi împre­
jurare gata a-şi jertfi viaţa pentru ţară".
Ce principii îl călăuzeau ? „Neîndemînarea trebuie
observată, nepăsarea aspru dojenită şi la trebuinţă

295
chiar pedepsită. Reaua voinţă însă trebuie învinsă
chiar de la început, cu toată energia putincioasă...
Lauda este un mijloc mult mai puternic decît pe­
deapsa ; un cuvînt măgulitor spus în faţa tuturor,
recunoaşterea rîvnei şi a dibăciei în serviciu, ale­
gerea celor cu merit pentru o însărcinare de încre­
dere etc. sînt mijloace sigure pentru a deştepta în
rîndul călăreţilor iubire şi rîvnă pentru instrucţie şi
serviciu
Idei şi adevăruri care-i servesc şi ca şef de stat
major al unui corp de armată, şi eînd este coman­
dantul Regimentului 4 Roşiori din Bucureşti şi în
toate împrejurările cît a servit ţara sub drapel.
Numit la comanda Corpului 1 de armată, David
Praporgescu avea misiunea să organizeze un puter­
nic sistem de apărare în defileul Oltului. Cu price­
pere, dar şi cu operativitate, a trecut la amenajarea
unor adăposturi bine consolidate, gîndite să reziste
şi la bombardamente, dar şi la ploile dese ale toamnei
şi la zăpezile care în munţi erau mai de mult aş­
teptate. „Apărarea era pregătită pentru a permite o
rezistenţă îndelungată, chiar şi pe timpul iernii“.
Pe timpul iernii... dar el n-a mai apucat să se
bucure de izbînda luptei, fiindcă el a fost „primul
general român căzut în linia întîi în războiul din
1916“. Un comunicat scurt al şefului serviciului sa­
nitar al Corpului 1 armată anunţa eşalonul superior:
„Am onoarea a raporta că în ziua de 30 septembrie
1916 orele 1 şi jumătate p.m. a căzut pe cîmpul de
onoare la Coţi, generalul Praporgescu David, coman­
dantul Corpului 1 armată, în urma unei plăgi prin
sfărămături de obuz în regiunea toracică laterală
dreaptă. Moartea i-a provenit cu cea mai mare pro­
babilitate în urma unei hemoragii interne”.

296
 Dispariţia lui a însemnat mult pentru armata
noastră. Dar moartea lui vitejească, în afara durerii
pe care au simţit-o toţi, a fost şi o pildă de eroism.
în înaltul ordin de zi nr, 9 din 1 octombrie 1916,
dat de Marele Cartier General, se arată că în luptele
oe s-au dat la Coţi, în munţii de pe stînga Oltului, ge­
neralul David Praporgescu s-a distins prin bravură
şi excelentă conducere a unităţilor, susţinînd prin
exemplul personal curajul trupelor de sub condu­
cerea sa. Generalul Praporgescu David moare vite­
jeşte pe cîmpul de luptă, în primele rînduri.
A murit generalul David Praporgescu. A murit
atunci, la 30 septembrie 1916, în munţii de pe stînga
Oltului. Dar ne-au rămas documentele. Dar ne-au
rămas amintirile. Dar ne-au rămas monumentele :
cel din cimitirul Şerban Vodă din Bucureşti, unde
este înmormîntat eroul, cel de la Turnu Măgurele, din
capătul „uliţei copilăriei“, ne-a rămas şi obeliscul de
la Coţi.
în rubrica „Vitejii noştri“ din „Neamul Românesc",
savantul Nicolae Iorga scotea în evidenţă că „Moar­
tea în fruntea trupelor sale, pe care le comanda per­
sonal, a generalului Praporgescu, arată ce energii
capabile de supremul sacrificiu se găsesc în rîndurile
ofiţerilor noştri superiori. Ultimele lui cuvinte au
fost : -«Nu pierdeţi credinţa, a noastră e izbînda»".
Cuvintele cele din urmă ale eroului au devenit un
crez şi s-au răspîndit în rîndurile tuturor ostaşilor, ca
îndemnul cel mai sincer şi cel mai curat izvorît din
exemplul unui erou.
Ziarele vremii nu mai conteneau cu aprecierea
faptei generalului, care „nici în întunericul morţii nu
a uitat să ţină aprinsă torţa pe care i-o încredinţase
strămoşii ca s-o ducă mai departe".

297
 Elogii şi omagii de tot felul i-au fost aduse eroului,
în anul 1923, mai multe pichete de grăniceri au
primit numele „General Praporgescu“.
La Tumu Măgurele s-a înfiinţat „Societatea de­
mobilizaţilor grade inferioare, general David Pra­
porgescu". Din iniţiativa acesteia, pe casa în care
s-a născut Praporgescu s-a aşezat o placă comemo­
rativă, pe care stă scris :
Români,
în această căsuţă s-a
născut la 10 D-brie
1865
Generalul David Praporgescu
Fecior de ţăran, erou
al neamului.
El a căzut pe front,
în luptele de la Olt,
pe crestele Carpaţilor,
la 30 sept. 1916
Demobilizaţii recunoscători
Placa stă acolo, sub streaşină casei, şi va sta mereu
ca un simbol, ca o permanentă aducere aminte pe
care generaţiile viitoare o vor cinsti cu dragostea şi
admiraţia pe care o va impune întotdeauna viaţa unui
erou.
La cererea cetăţenilor, strada Crinul din Bucu­
reşti, pe care a locuit Praporgescu cu familia sa, se
numeşte strada General David Praporgescu.
Fapta eroului a fost răsplătită şi în anul 1927, cînd
i s-a conferit post-mortem ordinul Mihai Viteazul
clasa a IlI-a, şi în anul 1932, cînd Regimentului 3
Călăraşi i se atribuie numele „General David Prapor­
gescu".

298
 Generalul David Praporgescu, fiu de ţărani din
Tumu Măgurele, a murit pe cîmpul de luptă. De mult
a murit generalul. Dar de atunci şi pînă acum, şi de
acum înainte numele lui nu va fi uitat niciodată. El
e păstrat de documente, el va fi păstrat mereu şi de
bustul de la Turnu Măgurele, care stă gata să
rostească îndemnul cu valoare testamentară „Nu
pierdeţi credinţa, a noastră e izbînda !“.

Prunaru... un nume devenit cunoscut tuturor.

Nume păstrător de proaspete amintiri. Un nume unde
întîlnirea cu istoria a fost totdeauna prezentă. în 1928,
aici s-a ridicat, din piatră mare şi grea, din piatră
curată, monumentul care vorbeşte despre bravii ostaşi
ai Regimentului 2 Roşiori, cei care, în şarja de la
12 noiembrie 1916, avînd de ales între viaţă şi liber­
tate, au ştiut să moară pentru patrie.
Monumentul a fost aşezat la marginea satului şi la
marginea drumului şi la marginea cîmpului.
în faţa lui, sub o lespede mare de marmură albă,
zac, într-o necropolă comună, oasele topite de vreme
ale eroilor de la Prunaru. Pe ei îi păstrăm „în cuget
şi-n simţire". Pe ei îi păstrăm în cîntece şi povestiri,
pe ei îi păstrăm şi în monumente. Pe ei îi păstrează
faptele lor.
Locul sacru pe care se află necropola şi monumen­
tul este cel mai iubit de sătenii de la Prunaru. îl pre­
ţuiesc şi-l îngrijesc ca pe locul frumoaselor şi impor­
tantelor amintiri ale poporului. Aici te descoperi cu
veneraţie şi, dezgolit de alte gînduri, îţi cauţi prin
vreme străbunii.
Şi cuvintele scrise cu dalta în carnea unei plăci de
marmură din faţa necropolei de la Prunaru îţi vor­
besc tainic.

299
 Cei ce căzut-au pentru ţară
Pe lanul cîmpului bogat
Jertfind o-ntreagă primăvară
Nu au murit, ci au înviat.
Cu tăria dălţii care le-a cioplit, cu trăinicia pietrei
care le păstrează, versurile vestesc un crez şi devin
un îndemn şi se aşază între noi ca un legămînt.
In singurătate şi-n tăcerea care pluteşte în jurul
locului istoric pe care oamenii vrednici şi demni de
toată lauda au aşezat grupul statuar de la Prunaru
ai impresia că versurile sînt mereu „alimentate de
seninul gîndu'lui fiecărui roşior din cei 200 cîţi au
căzut eroic la datorie în Şarja cea mare de la Pru­
naru”.
Pentru ei, pentru faptele tuturor, pentru tot ce-a
fost atunci, monumentul se constituie într-un docu­
ment care, peste ani, va păstra tot nealterată imagi­
nea unor fapte de bărbăţie intrate pentru totdeauna
în istorie.
Pe placa de bronz fixată pe faţa monumentului stau
şi astăzi scrise cuvintele care se constituie într-un
legămînt al generaţiilor : „Pilde frumoase au fost
înscrise în cartea de aur a cavaleriei noastre în ulti­
mul război.
La Prunaru [...] Regimentul 2 Roşiori a adăugat
noi lauri cavaleriei.
Acel regiment care se găsea în faţa tranşeelor ina­
mice a atacat cu adevărat spirit de călăreţ, înscriind
astfel un nou fapt de arme, de care cavaleria noastră
se va putea cu adevărat întotdeauna făli.
Şarja Regimentului 2 Roşiori
12 noiembrie 1916
Ridicat în 1928.“

300
 Deasupra monumentului, vulturul, semnul vitejiei
noastre dintotdeauna, domină înălţimea şi, cu aripile
larg deschise, vrea parcă să-şi ia zborul spre înaltul
cerului, să vestească şi acolo că „şi atunci la Prunaru
am fost biruitori“.
De jur împrejurul monumentului, peste tot locul
sînt flori. Flori vii, proaspete, flori frumoase ale recu­
noştinţei pe care le sădesc în fiecare primăvară copiii
satului de astăzi, precum au făcut copiii satului de
ieri şi cum o vor face, la vremea lor, şi copiii satului
de mîine.
Tot pentru păstrarea nealterată a faptelor petre­
cute atunci, în luptele de la Prunaru, dascălul Toma
Iacovache s-a simţit dator faţă de sat, s-a simţit dator
faţă de istorie şi a dat viaţă expoziţiei „Prunaru 1916“,
în care se găsesc imagini, arme, medalii şi decoraţii,
tablouri şi fotografii, brevete, scrisori şi documente.
Expoziţia, rod al strădaniei inimosului dascăl, este
găzduită într - 0 încăpere a şcolii din sat.
Prunaru de ieri, Prunaru de azi şi Prunaru de mîine
este locul unde istoria se împleteşte cu legenda.

La Roşiori de Vede, Statuia Eroilor a fost ridicată

în anul 1925 de „cetăţenii roşioreni în amintirea şi
cinstirea eroilor morţi în marele război “ ; însemnul
memorial este închinat ostaşilor Regimentului 20
Teleorman şi Regimentului 5 Roşiori ce au luptat la
13—26 noiembrie 1916 în zona oraşului.
Monumentul reprezintă un infanterist care strînge
la piept drapelul unităţii. Pe soclu, trei dintre cele
patru feţe sînt încărcate de nume. Sînt nume simple,
sînt nume de eroi. Sînt 282 de nume. Sînt 282 de eroi.
Numele lor sînt uşor de ţinut minte. Petrişor Ion,
Teacă Vasile, Ispas Arsu, Barciu Victor, Dogeanu

301
Nicolae, Beldie Ilie, Manafu Petre, Joiţa Constantin,
Udroiu Nicolae, Călăraşu Alexandru etc. etc. Ele sînt
uşor de recunoscut, sînt des întîlnite, le putem afla
oriunde în judeţ.
Un infanterist brav, spălat de ploi, dogorît de soare,
bătut de crivăţ, stă să spună : „Citeşte cu atenţie !
Ia seama bine, 282 de nume dăltuite în piatra tare a
acestui monument sînt 282 de vieţi răpuse de moarte".
Te gîndeşti şi socoteşti : 282 de case îndoliate, 282
de mame cu inima sfîşiată de durere, poate tot atîtea
soţii, dar cîte surori ? ! Şi cîte sute de copii...

La Sfinţeşti am fost de multe ori şi de fiecare dată

plăcerea şi curiozitatea m-au îndemnat să aflu cîte
ceva nou despre Eftimie Croitoru. De cîte ori am ajuns
la Sfinţeşti, de atîtea ori m-a ispitit ideea să vizitez
casa în care s-a născut, în care şi-a petrecut copilăria,
în care a trăit pînă ce a plecat militar.
Casa se află pe una din uliţele mari ale satului.
Este o casă frumoasă, cu flori în ferestre, cu o curte
bine gospodărită. O casă curată, o casă ca toate casele.
Ea poartă-n amintire figura eroului, figura lui
Eftimie Croitoru, despre care foarte multe lucruri
le-am aflat eu ani în urmă, într-o oră de dirigenţie
ţinută de profesorul Saru O. Ion cu şcolarii săi din
clasa a VlII-a, la casa memorială de la Sfinţeşti.
Profesorul şi elevii erau angajaţi într-un dialog
viu din care s-au desprins multe lucruri noi şi inte­
resante despre viaţa şi lupta eroului de la Sfinţeşti.
Elevii ştiau multe din lecţiile de istorie, din cărţile
de literatură, din ziare şi reviste, ascultaseră drama­
tizările de la radio, emisiunile ostăşeşti. Mulţi ştiau
de la bunici, căci oamenii mai vîrstnici ai satului l-au
cunoscut de copil şi de tînăr. L-au ştiut harnic şi isteţ,
l-au ştiut drept, curajos şi, aşa cum l-au cunoscut, aşa

302
 povestesc nepoţilor despre eroul lor, pe care-1 poartă,
tot tînăr şi neînfricat, în amintire.
Şi ceea ce nu ştiau elevii aflau de la profesorul lor,
pregătit cu argumente şi documente inedite. La un
moment dat, profesorul a prins a citi una din scri­
sorile trimise de Eftimie, de pe front, primarului
satului :
,,D-le primar, te rog din suflet să-mi rezolvi chesti­
unea aia cu pămîntul, că ştii bine că eu am plecat la
Război şi poate că mai am zile, poate viu la iarnă cum
am venit şi astă iarnă şi să le spui cel puţin să-mi lase
pămîntul pentru la iarnă ca să-l pun ou grîu. Şi
să le spui că nu am pretenţii să îmi dea nimic de cînd
mi l-au luat. Dacă îi dau în judecată eu le cer şi veni­
tul pe doi ani.
Să-l chemi pe bîtul C-tin Ovedenie, pe Dobre Flo-
rea, pe Tache Marin, pe Saru Paraschiv, pe Dobre
Marin care ştiu de nedreptatea făcută.
D-le primar, te rog ai grijă.“
Elevii erau impresionaţi de tonul scrisorii. Un erou
faţă-n faţă cu nedreptatea socială caracteristică soci­
etăţii de atunci. Cîtă demnitate şi cîtă înţelepciune,
dar şi cîtă durere ascunsă, mocnită. Şi acest nedrep­
tăţit se pregătea să moară pentru pămîntul patriei,
el, căruia i se furase pămîntul.
Elevii ascultau emoţionaţi. Avuseseră prilejul să
se întîlnească aici cu scrisoarea scrisă de mîna lui,
care se păstrează ca o mărturie în colecţia de docu­
mente a profesorului Saru O. Ion.
încet, fără grabă şi bine documentat, profesorul a
făcut din oră o pagină vie de istorie, de viaţă adevă­
rată.
Elevii au aflat că eroul de la Sfinţeşti a dat dovadă
de o mare pricepere ostăşească şi spirit de camarade­

303
rie. Că Eftimie a făcut parte din Compania 18 Poduri,
la comanda căreia se afla locotenentul Ilie Radu.
Toţi elevii au înţeles că operaţiunile militare de
trecere peste apele învolburate ale Tisei au fost acţi­
uni importante şi de mare curaj, mai ales în condi­
ţiile grele ale unei toamne reci şi aspre cum fusese
cea a lui ’44. Dar din diafilmele şi diapozitivele pro­
iectate, elevii au priceput că pontonierii au găsit
soluţii tuturor greutăţilor. Au înţeles că n-a fost uşor
pentru ostaşii din Compania 18 Poduri, în care se
găsea şi bravul soldat Eftimie Croitoru, să execute
podul de pontoane de la Tiszlock. Uşor n-a fost, dar
s-a putut. Gîndul că hoardele hitleriste şi horthyste
trebuie să fie nimicite le-a dat puteri.
Cum a fost gata podul, hitleriştii i-au pus gînd rău.
Mine plutitoare legate în lanţ una de alta erau direc-
ţionate spre pod, pentru a-1 arunca în aer.
Elevii s-au bucurat însă cînd au aflat că podul fă­
cut pe vreme rea, pe ploaie şi zloată, făcut cu sacri­
ficii şi trudă, era păzit ca lumina ochilor. Existenţa
lui avea să hotărască soarta unei lupte.
Cu răsuflarea oprită, cu privirile încremenite, toţi
elevii au urmărit povestea.
Era spre seara zilei de 5 noiembrie. Eftimie Croi­
toru şi Stan Gheorghe, tot soldat pontonier, asigurau
paza podului.
A iurmat un moment de tăcere. Apoi povestea s-a
derulat mai departe.
Eftimie Croitoru era la post. Cu privirea-i ageră,
vedea departe. Privea atent, cînd a zărit o mină care
plutea ca o frunză. Una singură. Se îndrepta spre pod.
Era deajuns şi una ca să distrugă podul, să-l azvîrle
în aer, să le dea toate planurile şi toată pregătirea
peste cap, să zădărnicească soarta luptei. A avut timp

304
să gîndească. A gîndit cît a trebuit şi a acţionat cînd a
trebuit. Cu sînge rece. Convins că altă soluţie nu mai
avea, fără nici o ezitare, a întîmpinat mina, a lovit-o
cu cangea. Mina a explodat înainte de pod. Explozia
a fost fatală pentru Eftimie Croitoru.
Acolo, la Tiszlock, pe Tisa, acolo, departe de ţară,
departe de toţi ai lui, a căzut la datorie Eftimie
Croitoru.
A rămas în urma lui un nume de erou pe care-1
găsim în memoriul comandantului său de companie,
locotenentul Radu Ilie. li găsim numele în ordinul de
zi nr. 21 al Ministerului de Război, în ordinul de zi
nr. 466 al Comandantului Armatei a IV-a Române, în
Decretul nr. 289 din 26 iunie 1958 al Prezidiului Marii
Adunări Naţionale, prin care s-a hotărît ca „soldatul
pontonier Eftimie Croitoru să fie trecut pe veci în
controalele unităţii, iar unitatea să-i poarte numele".
îi găsim numele în istorie, în cărţi, în gazete şi-n
filme. Şi cel mai adesea în sufletele noastre îl găsim.
A rămas în urma lui o mamă căreia i-a lăsat dreptul
la lacrimi, dreptul la amintiri şi mîngîierea că ea a
născut şi a crescut un erou.

Amintirea eroilor nu va pieri niciodată. Noi n-o

lăsăm să piară. Nu întîmplător ne-am cioplit aminti­
rile în piatră şi le-am turnat în bronz.
Ninge peste amintiri cu ani,
Ninge peste amintiri cu oameni,
Ninge peste amintiri cu vise,
Ninge peste amintiri cu flori,
Ning peste noi amintirile
Şi va ninge peste amintiri cu noi,
Şi vom ninge şi noi peste amintiri.

20
 P O S IB IL E C Ă L Ă T O R II
P R IN P O S IB IL E R E Z E R V A Ţ I I
Ş I... C Î T E V A R A R I T Ă Ţ I

Dorul de a cunoaşte cît mai mult din trecutul înde­

părtat al pămîntu'lui mult şi blînd al Teleormanului
se cuibărise de mult timp în mine. Nu-mi dădea deloc
pace. Se zvîrcolea. îl simţeam cum se zbate. Mă sim­
ţeam obligat să aflu, să ştiu, să cunosc.
Ştiam de mult cîtă istorie dospeşte în pîntecul pă-
mîntului acestor locuri. Ştiam. Şi, de aceea, într-o zi,
cu alţi prieteni, împinşi şi ei de acelaşi dor, ne-am
hotărît. Nu ne-a trebuit mult pînă ne-am hotărît.
Ne-am adunat şi am făcut planul. Am stabilit itinera­
rul, ne-am înarmat cu date, notesuri, cu aparate de
fotografiat şi filmat şi, cînd totul a fost gata, am ple­
cat la drum, am pornit-o prin „rezervaţii".
La Ciuperceni — lîngă Turnu Măgurele — sîntem
pe urmele unei civilizaţii .care se pierde în negura
vremurilor. Vîrsta ei este de un milion şi mai bine
de ani. Eram tăcuţi ca într-o catedrală. Ne compor­
tam sfios, cu teamă de-a nu deranja rînduiala stra­
tului geologic care-şi dezvelise pîntecul şi-şi arăta
dovezile atît de preţioase, care deveniseră mai întîi
pentru specialişti şi apoi pentru amatori ca noi,
puncte de atracţie.
Toţi cîţi eram ne uitam şi tăceam. Era o tăcere
adîncă, o tăcere dureroasă, o linişte de fund de ocean.
Eram atît de tăcuţi, de teamă să nu scăpăm ceva, să
nu pierdem nimic din unicitatea spectacolului la care
participam şi nu doream să fim doar simpli spectatori.
Eram tăcuţi şi împresuraţi numai de gînduri,

306
 Vedeam, gîndeam şi reflectam. Aici, la Ciuperceni,
un strat geologic cu venerabila vîrstă de 85 de mili­
oane de ani ! Vedeam, gîndeam şi greu ne venea să
credem. Citisem doar în cărţi şi văzusem filme despre
asemenea vîrste. Intîlnirea cu adevărul geologic aici,
la doi paşi de noi, ne-a consternat. Sfiala şi tăcerea
puneau parcă mai mult stăpînire pe noi. Era tăcerea
tainică a celor 85 de milioane de ani. Vîrstă, nu
glumă !
Liniştea şi tăcerea, tulburate doar de adierea unui
vînt uşor de cîmpie şi de zborul unui cîrd de călătoare
care-şi luaseră drumul peste mări şi ţări, ne îndemnau
să privim cu nesaţ, să ne punem întrebări şi să ne
formulăm răspunsuri, să notăm şi să reţinem pe
clişee fosilele de tot felul, în special pe cele de corali,
de scoici, de arici de mare.
Privem cu atenţie. Ici stratul care-şi trage existen­
ţa din perioada cretacică, dincolo locul unde s-au
găsit uneltele de prund printre care cioplitoarele, to-
poraşele şi răzuitoarele, înfăptuiri ale unei civilizaţii
omeneşti cu vechimea poate ceva mai mică, poate
ceva mai mare de un milion de ani.
Cînd am plecat de la Ciuperceni era seară, Şi noi
nici nu observaserăm cum trecuse timpul. Eram tot
sfioşi şi tăcuţi.
La Frăsinet, după ce am mers prin cîteva puncte
din împrejurimi, pe valea Mierlei şi valea Bîrsanului
şi în pădurea Ţalapia şi la Picioruş, unde de mult
timp au fost reperate urmele unor aşezări geto-
dacice, atenţia ne-a fost reţinută de o clădire cu totul
deosebită, aşezată în mijlocul satului.
Clădirea atît de veche şi cu o formă neobişnuită
este Cula de la Frăsinet. Aceasta a fost o mică cetate
croită pentru nevoile de apărare ale familiei lui

307
Costea Randiris care, după cum se ştie, nefiind un
boier prea înstărit şi neavînd posibilitatea să între­
ţină armată pentru apărarea averii sale, a recurs la
construirea culei, de unde vegheau, zi şi noapte,
doisprezece arnăuţi. Cula este o construcţie în stil
autohton, zidită de un meşter sîrb, Milan Stoianovici,
şi de dulgherul Stancu Burcică din părţile locului.
Cula de la Frăsinet a fost vizitată în anul 1930 de
istoricul Nicolae Iorga şi cercetată cu mare interes.
Valoarea sa istorică, cît şi cea arhitectonică au făcut
ca ea să fie trecută ca monument de mare valoare în
cartea semnată de Radu şi Sarmiza Creţeanu, Culele
din România, sub numele de „Cula lui Costea. “
De altfel, este singura construcţie de acest gen din
Teleorman şi în toată Cîmpia Română se mai află una
la Popeşti, în vecinătatea Bucureştiului.
Cula este formată din parter şi două etaje. Parterul
este prevăzut cu o uşă de stejar şi o mică fereastră pe
faţada principală. Pînă la etajul I se urcă pe o scară
exterioară construită din stejar şi aşezată pe faţada
principală. Intrarea se face printr-o uşă de stejar
masiv. Aici se află un crenel de tragere. La etajul al
II-lea se urcă tot pe o scară de stejar, aşezată în inte­
riorul etajului I. Aici sînt grupate opt crenele de tra­
gere. Acoperişul este de şindrilă.
în sistemul de construcţie al culei se impun în mod
deosebit zidurile groase de 0,6 m.
De-a lungul vremurilor, cula a cunoscut şi ea aspri­
mea evenimentelor prin care a trecut. în timpul răs­
coalei din 1907 a fost incendiată. Lucrările de recon­
strucţie, după evenimentele ţărăneşti, au fost de du­
rată. Foişorul, care a fost cel mai mult afectat de flă­
cări, n-a mai fost refăcut şi în locul acoperişului de
şindrilă s-a făcut altul de tablă.

308
 Dar cel mai mult a suferit cula în anul 1975, cînd,
din ignoranţa unora, zidurile au fost distruse fără
milă. Cula însă n-a dispărut. Cunoscîndu-i importanţa
istorică, mulţi fii ai satului nu s-au lăsat pînă ce n-a
fost refăcută.
în anul 1978, cula a fost reconstruită din temelii,
aşa cum arăta ea în 1718. Aşa arată şi astăzi, aşa va
arăta mereu.
De la profesorul Marian Nica am aflat că ei, cei
din sat, i-au gîndit un nou rost. în ea vor amenaja
un muzeu al satului.
Natura, blinda şi frumoasa noastră natură ! Ea şi-a
rezervat dintotdeauna dreptul să ne bucure. Ea ne-a
dăruit apele, ea ne-a scos în cale pădurile, ne-a dat
„cîmpul cu florile" şi răsăritul soarelui...
Păstrăm, nu se ştie de cînd, daruri şi frumuseţi de
preţ pe care numai ea, natura, cu măiestria ei, e-n
stare să le nască. Numai ea, natura, cu generozitatea
ei, e-n stare să le dăruiască.
La Rădoieşti, dincolo de sat, în vecinătatea cîmpu-
lui, creşte-n voie şi din belşug grîul, şi orzul, şi po­
rumbul, şi floarea soarelui, dar ce nu creşte în pămîn-
tul negru şi gras pe care-1 încing cu hărnicia lor
rădoieştenii ? ! Acolo, unde cîntecul ciocîrliei, şi al
mierlei, şi al cintezei, şi al privighetorii ţine hotarul
înălţimilor, porneşte şi o pădure bătrînă în inima
căreia creşte pe o distanţă de cîteva sute de metri
pătraţi o splendidă pajişte de „mărgăritar sălbatic".
De nimeni sădită, de nimeni udată, de nimeni îngri­
jită. Pădurea o oferă fetelor şi flăcăilor care-şi tot fac
drum spre „comoara de mărgăritar".
Am văzut mărgăritarele în zori. Le mîngîiaseră
toată noaptea razele catifelate ale lunii. Le udase

309
dinspre ziuă rouă dimineţii. Păreau nişte licurici de
zi ai pădurii ! !
Nu ne venea să ne apropiem. Erau atît de gingaşe,
atît de curate.
Priveam peste copaci şi peste covorul de mărgări­
tare viguroase şi frumos mirositoare. Aveam impresia
că mă aflu intr-un peisaj de basm. Aşteptam să văd
pe Zîna Florilor cu cosiţa plină de lăcrămioare.
Da, oricînd, acea rar întîlnită pajişte de mărgări­
tare de la Rădoieşti se poate numi „rezervaţie”. Poate
deveni o rezervaţie. Natura a avut grija să ne bucure
şi ne-a dăruit-o. Şi cum o bucurie nu vine singură,
tot aşa şi rezervaţia poate aduce un obicei, o întîlnire
cu mărgăritarul, ceea ce ar înfrumuseţa viaţa oame­
nilor de la Rădoieşti, de la Vîrtoape, de la Călineşti,
de la Vedea, din tot judeţul.

Am trecut de multe ori pe lingă pilcul de pădure

Cornetu de la Troianu. Mă obişnuisem să-l ştiu acolo,
spărgînd cu verticala lui gîndul întins al cîmpiei. Prin
preajmă-i îmi petrecusem anii de copilărie şi tine­
reţe. Văzusem eu multe păduri, mai mari, mai bine
legate, toate udate de cîte un braţ de apă şi fiecare
avîndu-şi eîntecul şi farmecul ori povestea ei proprie.
Aici, la Troianu, în inima pădurii, frumuseţea năs­
cuse altă frumuseţe. Pămîntul se îmbată de roşu, se
îmbracă în foc. Sute şi mii de bujori înfloresc an de
an din sufletul pădurii Cornetu. Este bujorul româ­
nesc pe care oamenii de ştiinţă îl numesc Peonia pere­
grina var. romanica.
îl ştiam prezent şi prin pădurea Băseşti, în satul
Ionaşcu din comuna Călmăţuiu de Sus, dar...
— Acolo n-a putut rezista. în locul fostei păduri
de stejar a crescut una de salcîm şi bujorul nu s-a
putut adapta.

310
 Cea care-mi vorbise era profesoara Maria Dună.
O ştiam de mult nu numai ca un dascăl inimos şi de
mare pricepere, ci şi ca o pătimaşă şi competentă
cercetătoare. Şi nu numai copiilor le trezise ea inte­
resul şi dragostea pentru ştiinţele naturii, ci reuşise
să facă din studiile ei acţiuni colective în care s-au
integrat şi alţi dascăli, şi alţi specialişti, şi alte cercuri
ale tinerilor naturalişti.
— Cu bujorul este o poveste, dar cîte asemenea
„poveşti'1 nu s-au mai scris prin Teleormanul
nostru ! ?
Şi aşa, pornind de la bujorul românesc din pădurea
Cornetu, am aflat că în pădurea din comuna Conţeşti
înfloreşte laleaua pestriţă — Fritilaria montana (pro­
fesoara Maria Dună nici nu putea concepe să nu
reţin şi numele ştiinţific al plantelor şi florilor despre
care îmi vorbea). Şi tot pe acolo îşi ridică fruntea şi
un soi de garofiţă, subţirică la talie, cu flori violet
spre roz, în cinci petale. Este o specie din familia
Dianthus pe care o întîlnim şi în liziera pădurii Na-
nov. Şi pentru că vorbeam de pădurea de la Nanov,
mi-a amintit şi de un soi de ghiocel — Leucojum
verum. Ştiai că în comuna Cervenia a fost plantată o
salcie —Salix bobilonica — în urmă cu aproape 60 de
ani, cînd se inaugura localul şcolii ?
— Ştiai că în comuna Liţa de lîngă Turnu Măgu­
rele există un Quercus robur, adică un stejar, înalt
de 15 m şi plantat prin 1832 ? Ştiai că în comuna
Crîngu trăiesc şi astăzi cei trei duzi plantaţi de învă­
ţătorul Gîrcescu în 1896 ? Ştiai că între satele Drăc-
şenei şi Beuca se află un alt Quercus robur vechi de
peste 200 de ani, înalt de peste 40 m şi cu diametrul

311
de peste 2 m ? Ştiai că la Drăcşenei, lingă podul de
peste Burdea, se află un exemplar din familia Popu-
lus, adică un plop, care a împlinit nu de mult 250 de
ani şi care se întrece în înălţime şi diametru cu ste­
jarul de care-ţi vorbeam ?
— Dar de plopul din Orbească de Jos, de lîngă fîn­
tina lui Bălan, ai auzit? Dacă e mai mic cu vreo 10 m
în înălţime decît cel de la Drăcşenei, este însă de două
ori mai bătrîn.
Şi, după o scurtă pauză, care a întrerupt seria
acestor întrebări la care n-aş fi putut răspunde, între­
bări cu tî'lc şi cu bătaie lungă, mi-a zîmbit indulgent
şi a continuat :
— Să-ţi spun acum un adevăr şi o legendă. Află
că în satul Plopi, spre gara Beuca, stă de sute de ani
un stejar mîndru, de aproape 2 m diametru.
în jurul acestui Quercus robur este ţesută o
poveste. Se spune că aici s-a adăpostit însuşi Atila,
în prădalnica lui trecere...
Am înţeles repede încotro se îndreptau vorbele
profesoarei.
Nu era o demonstraţie de cunoştinţe. Nu era nevoie.
Ştiam prea bine cît de solidă este informaţia ştiinţi­
fică a celei cu care discutam. Ea sugera ceva. în toate
acestea se ascundea un gînd, o dorinţă, o speranţă.
De ce nu ne-am cunoaşte mai bine locurile ? ! De ce
n-am face din fiecare asemenea raritate, şi cîte altele
nu mai sînt, punctul de geneză al unor mai mici sau
mai mari rezervaţii ? !
M-am despărţit purtînd în mine imaginea unor ase­
menea viitoare şi posibile rezervaţii : la Ciuperceni şi
la Cornetu, la Rădoieşti şi la Frăsinet, la Drăcşenei
şi la Conţeşti şi oriunde realitatea ar impune.
 V A T R A F O L C L O R IC Ă

înfrăţiţi cu munca şi ou apele, înfrăţiţi cu trilul şi

cu zborul ciocîrliei, truditorii ogoarelor de pe bătrîna
vale a Dunării, de pe larga şi repedea valea a Oltu­
lui, de pe „strimta, lunga şi adînca valea a Călmăţuiu-
lui“, de pe valea întinsă şi domoală a Vedei şi de pe
toate văile Teleormanului, au fost, de cînd se ştiu,
fraţi cu cîntecul şi cu jocul, în toate şi prin totul dînd
glas, dînd formă şi gest gîndurilor şi sentimentelor
celor mai profunde. Şi bucurie, şi necaz, şi speranţe,
şi durere, şi iubire, şi nevoie de libertate, şi nevoie
de înfrăţire cu natura.
Creaţia populară a Teleormanului, densă în conţi­
nut prin „elementele rare şi străvechi" pe care le
păstrează şi bogată în formele artistice pe care le îm­
bracă — poezii, doine, balade, cîntece, jocuri, ghici­
tori, teatru popular, datini cu caracter de spectacol,
manifestări folclorice din cele mai felurite — a atras
de mult interesul specialiştilor de renume şi, dacă ar
fi să facem o ierarhizare, de bună seamă ne-am opri
mai întîi la Christea N. Ţapu. Şi nu numai pentru că
el s-a născut la Roşiori de Vede în anul 1874, ci şi
pentru că, după ce debutează cu o culegere populară
magică în „Apărătorul sănătăţii", Ţapu prospectează
toată Muntenia (îndeosebi fostele judeţe Teleorman
şi Vlaşca), realizînd un vast repertoriu folcloric (poe­
zie lirică, poezia obiceiurilor, balade, proverbe ş.a.) cu
care contribuie la „Materialuri folcloristice". De bună
seamă, multe dintre aceste piese folclorice inventa­
riate pînă la cifra impresionantă de 2 200 vor fi fost
din zestrea folclorică a Teleormanului de atunci, pro­
babil insuficient explorată.

313
 Alţii şi alţii, „oameni de inimă", s-au dăruit ace­
leiaşi nevoi, s-au împătimit aceleiaşi meniri, alţii şi
alţii şi-au dedicat viaţa studierii creaţiei populare,
tezaurizării ei în culegeri şi antologii, cercetărilor pe
teren etc.
Cărturari cu o înaltă conştiinţă şi-au închinat viaţa
unor atari preocupări, aşezîndu-se definitiv în istoria
scrisă şi nescrisă a folcloristicii româneşti.
Pe unii i-am cunoscut direct, despre alţii am auzit,
pe unii i-am văzut, despre alţii am citit.
Cu modestie, ei au scris pagini de viaţă şi de cul­
tură pe lingă care nu se poate trece.
L-am amintit pe Christea N. Ţapu, dar înainte de
el se cuveneau notaţi Nieolae Ion Ionaşcu şi Mihail
St. Mîndreanu, care publicau în 1897, la Alexandria,
volumul Poezii populare şi descîntece.
Şi harnicul învăţător Apostolescu Marin de la Să-
ceni a gustat din cupa fericirii cînd, în anul 1912, şi-a
găsit numele „adunat" pe o carte modestă dar auten­
tică, intitulată Balade populare. Un gînd devenise
faptă şi anunţa altele pe care şi le dorea : Din super­
stiţiile poporului, Ghicitori româneşti, Vrăjitoarea,
Odinioară, Cîntecele poporului. N-au lipsit, se ştie,
din planurile lui Apostolescu, nici preocupările pen­
tru teatrul popular. Din toate acestea au rămas, din
păcate, doar proiecte.

în strălucita carieră didactică a lui Florian Cris-

tescu, pe lîngă multele sale preocupări (autor de ma­
nuale şcolare şi de literatură pentru copii, colabora­
tor la multe publicaţii ale vremii, editor al unor
importante reviste, revizor şcolar etc.) şi-a găsit loc
şi interesul pentru folclorul local, căruia i-a dat glas
în culegerea intitulată, simplu dar semnificativ, In
mijlocul horelor, chiuituri şi strigăte la horă adunate

314
în judeţul Teleorman. Cartea constituie prima în­
cercare de cercetare a dansului local. Era în 1910.
Cele 72 de jocuri sînt însoţite de aproape tot atîtea
chiuituri „de dragoste", „pentru cele leneşe", „pen­
tru fetele bătrîne", „împotriva fuduliei" etc. Nu lip­
seşte din carte nici tabelul cu numele jocurilor din
judeţul Teleorman, multe dintre ele existînd şi
astăzi.
Iată cum înregistrează Florian Cristescu o Chindie :

Foaie verde păpădie

Daţi-i drumul la Chindie
Numa’n deşte şi’n călcîie,
Ca la noi la Lixăndrie.
Drum-acu !
Drum...

Salta salta
Ca la Zlata
Sus la brîu

Bate-o greu şi mai greu,

Zi-i mereu, mereu, mereu
Ca la noi la Gărăgău.

Cu paşi iuţi şi mărunţei,

Ca la noi la Drăcşănei.

Legănată pe călcîi
Că-i adusă de la Jii,
D’un flăcău cu ochi căprii
Zi-i măi, zi-i.

315
Uşurică, legănată,
Ca pe vale pe la Piatra
Cu cîrlige şi’n inele
Ca la noi la Fîntînele
Şi ca pe la Măgurele
Uşurel !

Bate talpa ca la Piatra

Mi-o’nvîrteşte ca la Dracea,
Şi-o’ntoarce ca la Segarcea
Sus la brîu.

Bate-o’n loc
Şi mişcă’n şale,
Ca la Zimnicele’n vale.

Sus la brîu şi-o legănaţi

Ca la noi la Cârligaţi.
Legănat şi mai încet
Ca la noi, ca la Peret

Pe călcîie şi’n inele

Ca la noi, ca la Saele
Mărunţel !

Strugurel cu boabe mici,

Sus Chindia cu târlici
Ca la noi la Licurici.

316
 Cu D. D. Stancu, în care se întrupează deopotrivă
profesorul de muzică, dirijorul de cor, compozitorul
cu renume, culegătorul pasionat de folclor, activistul
cultural neobosit, totul topit în pasiune şi competenţă,
cu el am discutat de multe ori pe această temă şi tot­
deauna am avut credinţa că eu am fost acela care a
avut cel mai mult de cîştigat. Era normal. Nici nu pu­
tea fi altfel, icînd interlocutorul este un om despre
care pe drept s-a spus că „prin îndelungata şi neobo­
sita activitate pusă în slujba educaţiei şi ridicării
maselor largi înscrie în cultura noastră un nume de
om vrednic, de slujitor destoinic al muzicii româ­
neşti".
De la aceste cote au pornit întotdeauna discuţiile
mele cu D. D. Stancu. Şi am aflat că pe meleagurile
teleormănene folclorul muzical îşi înfige adînc rădă­
cinile în paginile istoriei pe care omul şi-a croit-o şi a
desăvîrşit-o prin propria-i existenţă, lăsînd-o moşte­
nire generaţiilor prinse în roata timpului pînă la noi.
Şi cît de bogată în fapte şi evenimente i-a fost isto­
ria, tot pe atît de bogată i-a fost viaţa afectivă şi
— împreună cu ea — „comoara de creaţii pe care a
făcut-o să izvorască din complexitatea de trăiri spe­
cifice".
Nu este doar o simplă constatare, o observaţie din
afară, ci un crez profesional şi moral, din moment ce
ideea s-a constituit în motivaţia cu care a purces pe
drumul cercetării cîntecului şi poeziei populare din
vatra folclorică teleormăneană. A gîndit-o şi a împli­
nit-o în prestigioasa culegere Pe deal la Teleormănel,
aflată la cel de al IV-lea volum. Cu permanenta-i
tinereţe molipsitoare, el ne-a luat martori şi la un alt
gînd. „Am dorit să înmănunchez în această culegere
o parte din cîntecele care au circulat intens pe me­

317
leagurile teleormănene la începutul acestui secol şi au
prins rădăcini adinei în amintirea şi conştiinţa celor
care le-au ascultat sau le-au interpretat. Scopul ac­
ţiunii este de a acorda acestor colecţii preţuirea ce li
se ouvine ferindu-le de trecerea totală «în uitare» pre­
cum şi de a le oferi circuitului actual de valori spiri­
tuale, fie ca material documentar, fie ca repertoriu
pentru cei interesaţi şi dornici să le cunoască sau să
le revalorifice pe diverse căi.“
Am apreciat ideile generoase ale compozitorului şi
pasionatului culegător de folclor, pe care l-am iscodit
mai departe. Am avut bucuria să aflu destul de multe
lucruri interesante şi despre vîrsta folclorului din
„marele bazin“ al Teleormanului: „Pot însă să afirm
că existenţa întregului material — excepţie făcînd cel
din colecţia contemporană — poate fi căutată cu mult
înainte de începutul secolului nostru şi în primele
două decenii ale acestuia, pe toată întinderea teleor-
mâneană“. Verosimilitatea şi veridicitatea care-i dau
folclorului muzical putere şi farmec, adevăr şi lumină,
tot din spusele lui le-am înţeles. „Ţin limpede minte
că cea mai mare parte dintre aceste cîntece le ascul­
tam cu aproape o jumătate de veac în urmă, adică în
vremea în care figurile de eroi populari, de haiduci,
de exponenţi ai celor asupriţi în lupta pentru bine şi
rău, mai stăruiau încă în amintirile bunicilor şi stră­
bunicilor mei“. Cei cincizeci de ani de muncă evocaţi
în discuţiile noastre mi-au dat pentru prima oară pri­
lejul să pun în ecuaţie activitatea rodnică luminată de
o experienţă îndelungată sau, cum ar zice proverbul
care circulă prin părţile locului, „Răbdarea şi nădej­
dea sînt două surori bune“.
„Se cuvine, zicea D. D. Stancu, să amintim şi rap­
sozii, acei barzi ai folclorului local care s-au topit în

318
generaţiile tinere ; unii dintre ei, de bună seamă cei
mai bătrîni, nu mai sînt“.
Şi a pomenit numele multora. A vorbit despre Ha-
riton Cîrpaciu, care a fost ctitor de căluş la Frumoasa.
Despre Nicolae Gherghiceanu-Buliganu din Ţigă­
neşti, socotit neîntrecut cîntăreţ de balade. Şi-a amin­
tit, fiindcă l-a cunoscut bine, şi de Ene Cojocaru, cel
„care cu cobza lui ţinea o nuntă." De la el au rămas
şi se păstrează şi astăzi balada lui Oleac şi multe cîn-
tece de lume.
Cu pasiune şi respect a vorbit despre Stan Vasile
din Albeşti, de la care şi-a adus aminte că a ascultat
şi chiar a cules, cu cinci decenii în urmă, doina cu
care-şi făcuse faima de rapsod şi care-i era lui cea
mai dragă, Trage Radu din cimpoi.
Mi-a subliniat apoi virtuţile lirice ale cîntecului
De-ar veni frum oasa vară. pe care l-a auzit pe prispa
casei lui Ilie Dumitru din Dulceanca.
Cînd şi-a adus aminte şi de Marcu Conu din Licu­
rici, faţa lui, care fusese destul de veselă şi pînă
atunci, s-a luminat parcă mai mult şi a început să
recite :
Foaie verde didiţel,
Pe deal la Teleormănel
Mă dusei să dorm niţel.
Nu putui să dorm de fel
De mirosul finului,
De adierea vîntului,
De tropotul murgului,
De glasul haiducului.
Şi iar verde de lipan,
Mai de jos de Teleorman
Nu mă mai dusei d-un an...
 Să m-aşez pe mal cu flori,
Să iubesc de nouă ori,
Să dau apă murgului,
S-auz glasul cucului
Că acolo e casa lui
Şi vadul haiducului.

Erau versurile prea frumosului cîntec Pe deal la

Teleormănel.
Evocarea rapsozilor a continuat. Mi-a vorbit despre
Costică Dulceanu din Mavrodin, despre Nica Voica
din Brînceni, despre Dumitru Feraru din Dideşti şi
despre atîţia alţii. Pe toţi îi ştia, de la toţi adunase
nestemate ale folclorului vechi şi mereu proaspăt, şi
mereu viu al Teleormanului. Trebuie să mărturisesc
că despre unii auzisem şi eu cîte ceva, iar pe cîţiva
dintre ei am avut fericita ocazie să-i cunosc.
Discuţiile cu D. D. Stancu au fost şi sînt antrenante,
căpătînd traiectorii nebănuite, accente neaşteptate şi
ritmuri surprinzătoare. Niciodată nu trebuie să-ţi
cauţi subiectele. Are el darul de a şti să le adune, să
le provoace. Iar eu mi-am propus să-l caut şi din tim­
pul drămuit pe care-1 are să-i răpesc cît de puţin,
fiindcă vremea trece şi noi mai avem de lămurit „po­
vestea" baladelor şi a doinelor şi a cîntecelor cu con­
ţinut haiducesc, care se înscriu în fondul de aur al
creaţiei populare de pe aceste meleaguri.
Mai trebuie să vorbim şi despre proiectarea eveni­
mentelor istorice în cîntecul şi poezia populară, anti-
cipînd o temă de dialog mult aşteptată. îmi spunea
odată profesorul : „Cînd aveau sufletul încărcat şi
plin de mînie, cînd dorinţa de dreptate socială le ar­
dea inimile, au dat glas simţirilor. Şi gîndul s-a făcut

320
cîntec, iar cîntecul a devenit faptă. Ascultă această
doină :
Frunză verde de aloi
S-au dus fraţii la ciocoi
Să-şi ia dreptatea-napoi.
Şi nici bine n-au sosit,
Că ciocoiul i-a zărit
O primire le-a făcut
Cu bătăi şi-njurături
De i-a trimis în păduri.
Fraţii mei s-au haiducii,
Şoimi de codru s-au făcut !
într-o zi de sărbătoare,
Trecu ciocoiul călare.
Fraţii mei cînd l-au zărit,
La igît s-au şi repezit.
Şi iar verde trei migdale
Strigă ciocoiul mai tare :
— Ce-aveţi, fraţilor, cu mine ?
Nu vă fac nici rău nici bine !
Spunea D. D. Stancu, reluînd de altfel o idee con­
stantă în cercetarea românească :
„Jertfele aduse de poporul român ori de cîte ori
încălcările străine au pîrjolit pămîntul străbun, răpi­
rea celor dragi de către invadatori, dorul de răzbu­
nare al celor mulţi şi asupriţi manifestat prin expo­
nenţii lor — haiducii, precum şi prin figurile de
domni credincioşi împlinirii destinelor poporului se
cereau nemurite şi prin vers, prin cuvînt, ca şi prin
cîntec."
Cîntecul popular, am înţeles, se bucură de-o largă
întindere. E făcut din adevăr şi ţesut cu lumină şi iese

321
ca adevărul şi lumina la suprafaţă. E atît de aproape
de sufletul teleormănenilor „cîntecul", incit de multe
ori le-a lipsit pîinea de pe masă, dar el nu le-a lipsit
niciodată din suflet.
De s-ar găsi cineva să zgîndăre pasiunea lui D. D.
Stancu, mult n-ar mai trebui pentru ca el să fie de
acord că a venit vremea ca „discuţiile" sporadice să
fie transformate în colocvii ale muzicii ori în simpo­
zioane, toate uşor de desprins din vatra Teleormanu­
lui. „Fusese cîndva un «Cerc al prietenilor muzicii»
şi tare-mi pare rău că a devenit... «poveste», tare
rău", ofta cel care şi-a dedicat viaţa culegerii şi apă­
rării folclorului muzical şi datinelor, gîndind la uşu­
rinţa cu care s-au pierdut idei şi experienţe utile şi
frumoase.
De la D. D. Stancu a venit rîndul altora mai tineri
să trebăluiască tot cu dragoste şi competenţă prin ros­
turile folclorului teleormănean vechi şi nou. Aşa s-au
exprimat mulţi profesori şi elevi, care, sub egida or»
ganizaţiei judeţene a pionierilor, au semnat culege­
rea de floclor Izvor ferm ecat, apărută în 1968, cule­
gere apreciată cum se cuvine de Zaharia Stancu prin
girul pe care i l-a dat în „Cuvântul înainte".
După unele destăinuiri despre copilăria tristă şi
amară a lui Darie, cînd „copii frumoşi cu păr bălai şi
cu ochi albaştri, cu păr negru şi cu ochi de cărbune —
îmbrăcaţi în zăbune cenuşii, peticite, grele, cu picioa­
rele desculţe [...] copii fără ştiinţă de carte, cu puţine
bucurii, printre care baladele, doinele, cîntecele hai­
duceşti erau singurele sclipiri de lumină, de poezie şi
de speranţă în întunericul satelor din Teleorman", tot
el se mîndreşte că i se oferă prilejul să spună : „Mi-i
închipui pe pionierii şi elevii Teleormanului, cu caie­
tele şi cu creioanele în mîini, notînd grijulii doinele,

3 22
baladele, cîntecele haiduceşti auzite din gura părinţi­
lor şi bunicilor, recitindu-le, scriindu-le pe curat."
Sînt adevăruri despre valoarea creaţiei populare a
aceluiaşi colţ de vatră strămoşească, de vatră folclo­
rică, desprinse din meandrele istoriei şi văzute în
oglinda unei jumătăţi de veac.
Apoi Horia Barbu Oprişan, sub patronajul Casei
Creaţiei Populare a Teleormanului, a dat la iveală, în
anul 1971, Monografia folclorică a Teleormanului,
despre care, după ce a citit-o, Ion Chiţimia, cu ascu-
ţitu-i spirit critic, s-a pronunţat zicînd că „Teleor­
manul este, prin urmare, într-adevăr o mină de aur a
folclorului românesc şi probabil multe lucruri vor mai
fi descoperite".
Desprinzînd din această apreciere şi nuanţa unui
adevărat imperativ, au purces la drum şi profesorii
Costică Munteanu, Florea Răgălie şi Marin Cazacu.
împlinirea unei cercetări mai ample, mai sistematice
şi mai organizate a fost în anul 1972, Cînd volumul
Folclor din Teleorman a apărut sub îngrijirea Inspec­
toratului Şcolar Judeţean, fiind primit cu bucurie şi
apreciat de toţi.
Din 1972 pînă în 1978 nu sînt decît de 6 ani. Şi în
acest răstimp, mult sau puţin cît a fost, s-au gîndit
şi s-au concretizat două volume de Folclor literar din
Teleorman, apărute sub egida aceluiaşi Inspectorat
Şcolar Judeţean. Conferenţiarul doctor Octav Păun se
adresa cititorilor prin sublinieri de marcă, din care
n-au lipsit formulări ca acestea : „organizarea mate­
rialului în două volume cuprinzînd, ca secţiuni mari,
Poezia populară epică, Proza populară (în voi. I), Li­
rica populară, Descînteoe, Ghicitori, Proverbe şi zi-
cători, Folclorul copiilor, Poezia obiceiurilor tradiţio­
nale şi Teatrul popular (în voi. II), dincolo de orice
consideraţii metodologice [...], ne dau dreptul să con­

32 3
siderăm că mişcarea folcloristică din Teleorman în­
registrează cu această nouă colecţie un început de
constituire a unei direcţii ştiinţifice, din care vor avea
de cîştigat atît cei ce întreprind cercetări pe terito­
riul judeţului, cît şi folcloristica românească în ge-
neral“.
Pe Iordan Datcu l-am cunoscut de mult. Se împli­
nesc, cred, 40 de ani de cînd l-am întîlnit prima oară.
Nici evoluţia lui intelectuală, nici aşezarea urbană
în care trăieşte nu l-au făcut să uite de Băcăleştiul lui
din Cîmpia Boianului, din moment ce şi el s-a aplecat
cu interes asupra creaţiei populare pe care a studiat-o
cu sîrg.
Chiar dacă Iordan Datcu nu a studiat în mod deose­
bit folclorul teleormănean, ca specialist în istoria fol­
cloristicii, de care şi-a legat numele mai întîi prin
cîteva ediţii critice valoroase despre folclorul mara­
mureşean, cărora le-au urmat alte volume, alte studii
şi alte ediţii, precum şi prin contribuţia pe care şi-a
adus-o în calitate de cercetător la elaborarea şi redac­
tarea Dicţionarului folcloriştilor români (împreună
cu C. S. Stroescu), el nu putea să nu se implice şi în
problematica folclorului din această parte a ţării.
Profesionişti şi amatori, elevi şi profesori, activişti
în domeniul cultural-artistic îşi înscriu în preocupă­
rile lor grija pentru adunarea şi tezaurizarea comori­
lor folclorului teleormănean. Nimic nu trebuie pier­
dut, nimic nu trebuie falsificat : poezie, cîntec, joc,
obicei, basm sau simplă snoavă. Şi nu numai adunat,
ci şi pus în circulaţie, prin carte sau spectacol.

Taraful de la Dideşti şi Mavrodin cîntă cu formaţia

de fluieraşi de la Dobroteşti. Formaţiile de dansuri
au şi ele un loc de frunte în întrecere. Şi renumita for­
maţie de căluşari de la Frumoasa, care a dus vestea

324
ritmului îndrăcit al Căluşului din Teleorman pe ma­
lurile Nilului, formaţiile de dansuri de la Beiu şi Şto-
robăneasa, dansatorii de la Răzmireşti şi atîtea alte
echipe pun în evidenţă, prin forţă şi dinamism, prin
expresivitatea mişcării, virtuţile dansului bărbătesc.
Ansamblul „Alunelul“ — o îngemănare fericită a
cîntecului, poeziei, costumului popular din părţile lo­
cului — a făcut să răsune de aplauze sălile de specta­
col din Austria, Italia, Anglia, Franţa şi Grecia, fer­
mecate de repertoriul folcloric prezentat.
Şi ansamblul folcloric din Conţeşti, în Bulgaria, a
cucerit publicul ca ambasador al frumuseţii cîntecu­
lui şi dansului din Teleorman.
Iniţiativa cercetării şi valorificării folclorului te-
leormănean a devenit o chemare, a devenit un îndemn
şi s-a constituit de mult într-o tradiţie care, de fie­
care dată, ca şi acum, s-a transmis din generaţie în
generaţie. Vatra folclorică a Teleormanului s-a con­
stituit în dor, în speranţă, în lumină, în cînt.

Vechea şi frumoasa tradiţie a creaţiei artistice

populare se păstrează şi astăzi în portul specific zonei
Teleormanului, a cărei contribuţie la diversificarea şi
dezvoltarea portului popular românesc, prin nota sa
de originalitate, este meritorie şi demnă de luat în
seamă.
în ziarul „Teleormanul", din 16 X I 1886, aflăm des­
pre un eveniment care atestă tradiţia îndeletniciri­
lor artizanale şi nivelul artistic al industriei casnice
locale. Se vorbeşte despre o expoziţie de artă populară
organizată la Alexandria, în zilele de 5, 6, 7 octom­
brie 1886. Cu acel prilej au fost răsplătite munca şi
talentul celor mai iscusite femei. Rada Tudor de la
Socetu a fost premiată pentru o ţesătură din mătase
şi lînă, executată la război chiar în expoziţie. Voica

325
Militaru, tot de la Socetu, a primit o recompensă pen­
tru modul în care dărăcea lina. Au mai fost premiate
Maria Stavarache Popescu şi Anica Frîncu din Băl-
ţaţi (astăzi Stejaru).
Catdnţele, zăveicile şi boccelele alese în război stră­
lucesc de frumuseţea modelelor florale sau geome­
trice, care le decorează pe fondul negru. Roşul cu
toate nuanţele lui, galbenul lămîios şi portocaliul, ver­
dele crud şi verdele închis, albastrul tare sînt folo­
site armonios, într-o îmbinare ce place ochiului.
Din mîinile asprite de muncă ale femeilor ies — no­
bilă geneză — iile. Cele mai multe au motive florale
cusute cu arnici şi mătase pe marchizet, pe mătăsică
sau pe pînză de bumbac albită la rîu.
Betele cu care fetele îşi încing mijlocul sînt de­
corate cu motive geometrice, armonizîndu-se cu boc­
celele, catrinţele, cu zăveicile şi iile.
Costumul popular bărbătesc se impune prin sim­
plitate. Cămăşile voiniceşti sînt cusute cu flori şi îm­
podobite cu şabace. Ele se armonizează cu pantalonii
din postav, din dimie neagră, împodobiţi şi ei cu cusă­
turi şi cu găitane.
Brîul de un lat de palmă, folosit de bărbaţi, are cu­
loarea roşie sau albastră şi se poartă peste albul că­
măşii voiniceşti.
Pe multe dintre femeile care, cu ales simţ artistic,
creează asemenea costume, le-am cunoscut la ele
acasă. Şi tot acolo am discutat despre portul popular,
despre tehnica folosită şi despre „legile" de care as­
cultă. Acolo, la ele acasă, şi-au deschis lăzile de zestre,
în care păstrează aceste „comori".
De cîte virtuţi sînt în stare aceste femei care, cu
dibăcia lor moştenită, cu hărnicia lor, au ştiut să
sape şi să adune, să ţină rostul casei, să aibă grijă
de copii şi să facă, cu mîinile, dar şi cu sufletul, opere

32 6
de artă. Ele se pot numi Rada, Stana, Iordana, Flo-
rica, de la Fîntînele, de la Neaga, de la Crîngeni, din
întinsa vatră folclorică a Teleormanului. Acest lea­
găn de vechi aşezări umane s-a mîndrit întotdeauna
cu soarele, cu eîmpurile şi cu apele şi cu zăvoaiele
şi cu pădurile. Dar cel mai mult s-a mîndrit cu oa­
menii, cu ceea ce au ştiut ei să facă cu mîinile şi cu
mintea lor, şi cu sufletul lor. Acest lucru a fost păs­
trat de Zaharia Stancu toată viaţa, ca un crez pe
care la vîrsta senectuţii l-a făcut public : „N-am
uitat melodia poeziilor populare, aspră, realistă şi
naivă în acelaşi timp, dar întîlnirea cu ea mă emo­
ţionează. Unele teme sînt veşnice : sentimentul în­
singurării, melancolia dureroasă a celui înstrăinat,
amărăciunea tristă în faţa morţii, dorul, dragostea,
exprimate cu sinceritatea de nimic alterată a creato­
rului popular".
Ca şi temele, veşnice vor fi şi producţiile folclorice
cărora oamenii acestor locuri le-au dat nume, le-au
dat viaţă din viaţa lor şi veşnicie din nemurirea lor
de creatori pe care o păstrează unele obiceiuri folclo­
rice tradiţionale.
„Strigatul fetelor peste sat“ este un obicei străvechi
care pînă în deceniile trei-cinci ale secolului nostru
era răspîndit în tot judeţul ; se practica în seara „lă­
satei secului". Flăcăii se duceau de cu seară în vii, în
lăstărişuri de salcîm ori în rîpele din apropierea satu­
lui şi cînd considerau ei că lumea s-a aşezat la masă
şi chefuieşte, atunci, în liniştea înserării, strigau cît îi
ţinea gura, cei mai mulţi întărindu-şi vocea cu aju­
torul pîlniilor. Peste sat, în liniştea nopţii se auzeau
tot felul de strigături prin care băieţii găseau prile­
jul să se răzbune pe fetele cărora le purtau pică. Stri­
găturile erau adresate fetelor bătrîne, celor îngîm-
fate, celor urîte sau leneşe. Astăzi, chiar dacă obiceiul

321
nu se mai practică decît în foarte puţine sate, el nu a
fost uitat.
învăţasem şi eu asemenea strigături :
Băăă... ! Băăă... !
Ce-ţi e măre, oe-ţi e ?
Băăă... !
Are şi Brabete o fată
Una are, băăă... !
Şi-a rămas nemăritată.
Dar de ce, 'băăă... ?
Fiindcă-i fată lăudată
Strînge gunoiul pe vatră.
Şi ar vrea să se mărite
Dar nu ştie a face pîine
Ştie doar să joace bine.“
Sau :
„Fata cu păru-ncreţit
Face mălaiul lăţit
Cînd îl scoate din cuptor
Strigă după ajutor.

Totdeauna m-a încercat un dor de obiceiurile cu­

noscute în copilărie. Şi dorul e dor, nu-ţi dă pace su­
fletului, nu te slăbeşte pînă nu faci ceva să-l potoleşti.
în sărbătorile Rusaliilor ne ţinusem cu toţii, toată
droaia de copii din sat, după Căluş, fusesem şi cu
Vasilca de Sf. Vasile, mă prinsesem şi-n horă la F e­
deleş, din dealul lui Fleoaşă strigasem fetele cînd
„se lăsa sec“. Despre Gurban sau Zarizan, despre
Hora de la Ghiocei, ca şi despre Sideancă, şi despre
Govie şi Drăgaică şi despre atîtea altele auzisem cîte
ceva. Ştiam că unele sînt răspîndite mai puţin, altele
mai mult, prin diferite părţi ale cîmpiei, şi mai ştiam
că există nişte oameni cu părul albit de vreme cărora

32b
dacă ştii să le cauţi prietenia, dacă ştii să li te apropii
de suflet, atunci, cu blîndeţe şi sfătoşeme, ţi se destăi-
nuie. Şi de la ei afli tot ce vrei despre obiceiurile care
te interesează.
Multe dintre bijuteriile folclorice ale Teleormanului
nu le-aş fi 'descoperit niciodată dacă nu mi-ar fi ieşit
în cale Gogu Dobrescu de la Conţeşti, dascăl bun şi
harnic. Pasionat de literatură, pasionat de sculptură,
de numismatică, cu mare interes pentru cărţi şi docu­
mente vechi. Dar de ce nu este el pasionat ? Toată
viaţa lui a adunat tot ceea ce i-a părut că trebuie ferit
de uitare. Dar, cel mai mult se pare că a avut la inimă
folclorul, asupra căruia s-a aplecat mulţi ani.
în odaia lui, unde îţi arunci ochii, găseşti cîte ceva
care te emoţionează. Un vas de lut pe care s-a căznit
mult pînă l-a identificat, un costum popular vechi de
peste 200 de ani, marame, ştergare de borangic. în
rafturile unui dulap, aşezate în ordine, stau dosare şi
registre pline doldora de producţii folclorice adunate
de el toată viaţa. Poezii, legende, balade, poveşti, tea­
tru popular. Cu multe dintre ele a participat la cule­
gerile de folclor teleormănean. Altele sînt gata pre­
lucrate şi aşteaptă să le vină rîndul în alte culegeri.
Despre pasiunea lui de folclorist vorbeşte puţin sau
deloc. Dar vorbesc faptele. Cunoaşte cu dichis obiceiu­
rile. Are însemnări precise. Ştie zonele de răspîndire
a obiceiurilor şi istoricul fiecăruia. îi cunoaşte pe cei
mai de seamă interpreţi ai obiceiurilor. Ştie multe. Şi
ceea ce ştie, ştie exact.
Pe toţi cei care i-au bătut în poartă i-a primit cu
blîndeţe şi s-a bucurat cînd a aflat că le poate fi de
folos.
Cu glasul stăpînit de o siguranţă care nu-i trădează
nicidecum vîrsta, cu timbru voinicesc, parcă-1 aud şi

329
acum : „Căluşul, mda..., obiceiul acesta care zici că
te-a interesat pe dumneata este răspîndit bine şi de
mult peste tot locul pe aici pe la noi. Şi la noi la
Conţeşti ai să-l găseşti, şi alături la Bragadiru, şi la
Cervenia tot aşa o să-l găseşti, dar pe cel de la Fru­
moasa nu-1 întrece nici cel de la noi de la Conţeşti,
care, de, are şi el faimă. Căluşul de la Frumoasa e mai
cu vechime şi frumuşenii parcă l-au păstrat şi mai
bine".
Discuţia cu el a durat mult. Nici eu nu mai ştiu cîte
am vorbit şi cînd am avut timp să vorbim atît. înar­
mat cu informaţii, am plecat spre vatra Căluşului. De
la Conţeşti prin pădure, peste Vedea, la Frumoasa.
Pe Hariton Cîrpaciu, cel despre care aflasem că ştie
cel mai bine rostul Căluşului de la Frumoasa, l-am
găsit repede. Cine nu ştie ? Cu faima lui de veteran
în Căluş, îl cunoşteau toţi. Şi cei mai mici copii ai sa­
tului îl ştiau pe „bîtul Ari ton".
Căluşul este un joc popular de veche tradiţie, pe
care-1 pomeneşte şi Dimitrie Cantemir în Descrierea
Moldovei. Originile trebuie căutate în perioada pre­
creştină, cînd a fost un dans ritual, dar în timp s-a
dezvoltat şi a luat forma „spectacolului cu caracter
compozit specific zonei“.
Ceremonialul sacru, care a stat la baza acestui obi­
cei folcloric de-a lungul existenţei sale multiseculare,
,a evoluat, devenind, în curgerea timpului, un joc
care exprimă un rit, fie agrar, fie cu caracter com­
plex, legat de hărnicie şi fertilitate".
Dintotdeauna, Teleormanul a excelat prin Căluş.
Şi Căluşul din Teleorman, plin de mişcare şi dina­
mism, s-a impus ca o manifestare cu „caracter spec­
tacular" gustată de toţi cei care au avut prilejul să-l
vadă.

330
 Cum se juca pe vremea lui moş Hariton Cîrpaciu
din Frumoasa, am aflat, cu mulţi ani în urmă, pe cînd
trăia, chiar din povestirea lui. El mi-a descris cere­
monialul Căluşului : pregătirea lui, care începe cu o
lună înainte de Rusalii, legarea steagului la prăjina
căluşului, jocul în curţile oamenilor, dezlegarea că­
luşului după Rusalii.
Despre toate mi-a vorbit nopţi întregi de iarnă, mai
ales cînd, după ce gusta cumpătat din ulcică, din zai-
bărul renumit de Frumoasa, limba i se dezlega şi mai
mult. Povestea, gesticula şi, cînd simţea nevoia să fie
şi mai convingător, îi sfîrîiau picioarele de parcă nu-ţi
venea a crede că împlinise de curînd 70 de ani, dintre
care „50 şi mai bine“, zicea el, jucase în Căluş. Era
veteran. Fusese de toate în Căluş ; numai „mut“ zicea
că nu i-a plăcut să fie. Ca „vătaf" ştia totul pe din­
afară, toate momentele obiceiului, toate figurile jocu­
lui şi jurămîntul pe care şi eu l-am învăţat după ce
mi l-a spus cu vooea lui subţire şi blîndă ca o rându­
nică : „Jur că voi asculta întru totul de vătaf şi or­
beşte mă voi supune la tot ce mi se cere, mă voi purta
cinstit cu toţi şi să nu ascund nimic de ceilalţi şi să
fiu unit cu ei. Jur că nu voi spune nimănui din ce se
petrece în Căluş".
Dar avea el un fel al lui de rostire, încît totul părea
învăluit de o taină.
„De acum căluşul legat era un căluş în regulă şi pu­
tea să înceapă jocul. Dar după datină, primul joc,
duminică dimineaţa, îl făceam la casa vătafului, unde
sta şi steagul căluşului".
De la vătaf plecau în sat şi jucau în curţile oame­
nilor, sub privirile celor care se adunau să-i vadă
şi care la sfîrşit se prindeau şi ei în hora largă.

331
 Despre semnificaţia „războiului", scenă de mare
valoare coregrafică din Căluş, spunea : „bătrînii mei,
tata şi mai demult bîtu, ziceau că războiul le aduce
aminte de luptele care s-au dat între Romulus şi
Remus“.
S-a luat cu vorba şi a povestit multe din legenda ce­
lor doi fraţi, dar nu s-a îndepărtat de la subiect. Toate
le vorbise cu rost.
Din cîte ştiam eu despre Căluş din anii copilăriei,
din cîte-mi povestise moş Hariton Cîrpaciu de la Fru­
moasa, înţelesesem poate pentru prima dată că prin
ritmul jocului, prin costumaţie şi prin sumarele
obiecte de recuzită — steagul, beţele căluşarilor, sa­
bia „mutului" — şi, mai ales, prin jurămînt, Căluşul
este un obicei folcloric de veche tradiţie în Teleorman.
Din acea pitorească „manifestare folclorică spec­
taculară" a rămas doar un dans de forţă pe care-1
joacă multe formaţii de artişti amatori. Căluşarii din
Conţeşti şi Bragadiru, organizaţi pe trei generaţii,
s-au dovedit printre cei mai virtuoşi în vremea din
urmă.

Tot manifestare tradiţională specifică Teleormanu­

lui şi tot cu caracter de spectacol este şi Drăgaica.
Originea ei se pierde în trecutul îndepărtat al unui
mileniu şi mai bine. Bătrînii din Zimnicele, localitate
considerată patria Drăgaicii, deveniseră sursa mea de
informaţie. Am fost dornic să aflu tot ce se putea afla
şi atunci am provocat-o într-o zi la o discuţie pe Tu-
dorina Duţă de la Zimnicele. Găsesc şi astăzi notiţele
pe care le-am făcut atunci.
„Drăgaica se joacă de 6 fete, dintre care două sînt
distribuite pe roluri : una îndeplineşte rolul Miresei
şi alta rolul Băieţelului. Celelalte patru fete sînt în­
soţitoare. în ceata Drăgaicii intră şi un băiat care cîntă

332
din fluier. Spectacolul obiceiului este realizat dintr-o
îmbinare armonioasă a textului rostit şi cîntat sub
forma unor strigături : „Au venit Drăgaicile / Să re­
teze spicele. / Spicele sînt măricele, / Drăgaicile mi­
titele. / Hai, Drăgaică, să sărim / Să sărim, să sărim, /
Cu mălai din bănicioară, / Cu peşte din undicioară“.
Strigăturile sînt lansate pe ritmul jocurilor Ceam-
paralele, Brîul, Florica şi Cîrligu.
Tot de la ea am aflat că şi la Drăgaică exista un
steag, ca şi la Căluş. Steagul era împodobit cu obiecte
de îmbrăcăminte ale copiilor. Locul fiecărei fete în
ceată era important.
I-am dat deplină crezare. Doar jucase în Drăgaică
multă vreme. Treizeci şi mai bine de ani fusese
Băietoi.
Tîrziu, cînd am avut prilejul să văd pe viu obiceiul
interpretat de formaţiile artistice de amatori din Năs-
turelu şi Izvoarele, ori de cele de la Bogdana şi Seaca,
mi-am dat seama şi mai mult că Tudorina Duţă de
la Zimnicele avusese deplină dreptate.
Semnificaţia obiceiului este aceeaşi dintotdeauna :
bucuria sosirii verii, cu belşugul holdelor de grîu.
Din mitul rodirii pămîntului au apărut şi alte obi­
ceiuri. Lăzăriţele, joc cunoscut de multe femei de pe
valea Dunării, de la Suhaia şi Fîntînele, de la Zimni-
cea şi Zimnicele, unde obiceiul trăieşte şi astăzi şi va
trăi mereu, că prea s-a legat de sufletul oamenilor.
Catrina lui Buşteanu, la vîrsta de 80 de ani „şi ceva
pe deasupra", cum îi plăcea ei să se laude cu anii, era
vioaie şi obrazu-i crăpa de sănătate. Că şi cu sănăta­
tea, la fel făcea, se lăuda şi spunea oricui, după ce
intra în vorbă cu el: „Uite, mă vezi? Aşa bătrînă cum
sînt, n-am fost la doftor niciodată. Nici bulină de dor
de cap n-am luat pînă acum“.

3 33
 Am discutat de multe ori cu ea despre haiduci, des­
pre hora satului de altădată, despre obiceiuri şi datini
pe care le ştia din copilărie. Am aflat, aşadar, povestea
celor şapte fete care, mlădiindu-şi trupul subţirel,
dansează şi cîntă, fac urări de belşug. Costumele
populare dau spectacolului culoare şi lumină. Fetele
poartă coşuri pline cu legume, cu fructe, cu zarzava­
turi.
Mi-a vorbit despre Lăzăriţe de multe ori, şi de fie­
care dată îmi amintesc că tot aşa spunea : „Fetele în-
vîrtesc coşurile pline cu toate bunătăţile pe care le
rodeşte pămîntul nostru, cu care ele se mîndresc“.
Dar am mai înţeles că deopotrivă ele folosesc prile­
jul pentru a se mîndri cu hărnicia lor. Băieţii care le
urmăresc au ocazia să pună ochii pe fetele cele mai
frumoase şi mai vrednice. Multor fete de la Lăzăriţe
li s-a tras iubirea cu flăcăii de care s-au legat pe viaţă.
Şi tot de la Lăzăriţe zicea că i s-a tras şi ei. Acolo, la
joc, i-a căzut ea dragă lui Ion, cu care a trăit fără
nici o căinţă şaizeci şi mai bine de ani.

Despre manifestarea pitorească a Gurbanului de la

Bragadiru aflasem multe lucruri de la băsmuitori şi
de la rapsozi. Ştiam că obiceiul are o vîrstă care
aminteşte de „antichitatea dacă sau tracă de unde îşi
trage originea şi se păstrează aci cu valoarea lui de
unicat". Altădată am mai aflat că Gurbanul s-a con­
stituit într-o sărbătoare a viei şi vinului şi „prin for­
mele sale de manifestare este legat de cultul material
al viţei de vie“. Am aflat că această manifestare, la
care participă tot satul, se desfăşoară începînd cu
1 februarie, în fiecare an, în plaiul viilor. Am ţinut
să fiu prezent în zorii zilei, cînd satul tot se deş­
teaptă cu gîndul la Gurban.

334
 De dimineaţă, chiar foarte de dimineaţă, pornesc
bărbaţi de toate vîrstele, îmbrăcaţi gros pentru a în­
frunta gerul care prin părţile locului încă mai
,,muşcă“ în februarie. Toţi poartă pe cap coroniţe din
coardă de viţă uscată. Cu traistele doldora de mîncare
şi cu vin în tiugă, se strîng în cete şi se îndreaptă că­
tre vii.
Mi s-a spus că spectacolul deplasării sporeşte în
frumuseţe în iernile în care drumurile sînt troienite
de zăpadă. Atunci oamenii pornesc cu săniile trase
de cai împodobiţi cu zurgălăi, cu panglici şi cu joarde
de viţă în jurul căpestrelor.
Ajunşi la vii, oamenii aprind focuri şi, pînă cînd
acestea se aţîţă, fiecare, la via lui, îndeplineşte un
anumit ritual : dezgroapă sticla de vin bine ascunsă
de cu toamnă, de la cules, stropeşte cîteva viţe cu
vin 'din sticlă, taie joarde de viţă. Totul semnifică
dorinţa de a obţine rod şi în anul următor.
Toţi cei prezenţi la Gurban se adună în jurul focu­
rilor şi petrec pînă noaptea tîrziu, cînd pleacă cu gîn-
dul la Gurbanul de anul viitor.
Am văzut bărbaţi de toate vîrstele care, la 1 fe­
bruarie, s-au îndreptat spre Măgura Viilor, de la Bra-
gadiru, să sărbătorească Gurbanul.

îmi amintesc şi acum cu plăcere de Fedeleş ca des­

pre jocul pe care l-am cunoscut încă de cînd eram
copil, fiindcă la el participa tot satul. Bărbaţi, femei,
tineri şi copii aşteptau Fedeleşul de sîmbătă seara,
care pentru fiecare însemna altceva.
Fedeleşul este întîlnirea băieţilor şi fetelor sîmbătă
seara, la nuntă', cînd se joacă beteala miresei. Băieţii
şi fetele sînt invitaţi de ginere şi de mireasă la masă,
unde li se oferă cozonac şi vin. La masă nu stau mult

335
Se grăbesc să iasă în curte, să joace hore şi sîrbe. Pînă
la mijlocul nopţii, Fedeleşul este în toi.
în comunele aşezate pe valea Vedei, dincolo de Ro­
şiori, obiceiul se păstrează, fiind legat de ceremonia­
lul nunţii.

Vatra folclorică a Teleormanului este mereu pro­

ductivă, născînd şi astăzi obiceiuri noi. Sărbătoarea
Teiului se desfăşoară în pădurea de la Drăgăneşti de
Vede, nu departe de Roşiori. Spectacolul are loc în-
tr-una din duminicile lunii iunie, cînd teu sînt în
floare.
Obiceiurile din străvechea vatră folclorică a Te­
leormanului nu au dispărut. N-au să dispară niciodată.
Transmise ca o ştafetă de la o generaţie la alta, ele îşi
trăiesc mereu tinereţea fără bătrîneţe.
Se afirmă ca speranţe ale vetrei folclorice a Teleor­
manului echipe şi formaţii artistice ale copiilor, care
au de pe acum un nume cîştigat în Festivalul Naţional
„Cîntarea României".
Festivalul folcloric interjudeţean Pe deal la Teleor-
mănel, ca şi festivalul Ghiocelul de aur se vor impune
şi ele ca manifestări tradiţionale. întrecerile nu aduc
lauri unui singur cîştigător. Toată lumea se poate so­
coti laureată, fiecare, participant sau spectator.

De la basmele copilăriei şi doinele fetelor din sat

la studierea antologiilor de folclor şi a studiilor de fol­
cloristică, de-a lungul drumeţiilor mele, ce mi-au per­
mis contactul nemijlocit cu vatra folclorică din care
m-am desprins, s-au format nu numai nevoi ale sufle­
tului, ci şi convingeri. Iar din acestea s-au născut
gesturi.

336
 Cel mai mult m-am ocupat de balade şi de cerce­
tarea obiceiurilor şi tradiţiilor. Discutam însă cu
orice rapsod şi băsmuitor. Credeam că îi ştiu pe toţi.
Dar cum niciodată omul nu le ştie pe toate, vorba
proverbului — „Omul cît trăieşte învaţă” — tot
aşa şi eu.
Nu credeam că-mi scăpase vreun rapsod din cei
vestiţi prin Teleorman. Umblasem peste tot locul şi
eram încredinţat că-i cunosc pe toţi. De aceea, cînd
am auzit de numele lui Mie Brumărel de la Doage, am
început să-l caut. Am aflat că el ştia o baladă. Ştia
Balada ciobanului care şi-a pierdut oile.
Am plecat după el şi l-am găsit. Nu era acasă, dar
i-am dat de urmă. Păzea la bostană. Acolo m-am dus
după el. Era în scăpătatul soarelui, mîncase omul de
seară şi se pregătea să aprindă focul. Aşa făcea în
fiecare seară, aprindea focul în faţa covercii. Mai să-i
treacă de urît, mai să alunge ţînţarii. în tovărăşia fo­
cului şi a fluierului, îşi petrecea omul toată noaptea.
Tîrziu, după miezul nopţii, i se mai alăturau greierii
cu ţîrîitul lor subţire şi ascuţit. Greierii pămîntului
ţîrîie ca la comandă, toţi odată ţîrîie, de parcă ar as­
culta de comanda unui dirijor.
M-a primit omul cu bineţe. Simţeam că este chiar
bucuros. Un tovarăş să-ţi ţină de urît peste noapte
este oricînd bine venit. După legea ospeţiei locului,
m-a îndemnat să mănînc. Dar nu de mîncare îmi ar­
dea mie. Eram dornic să-l ascult. Moş Ilie Brumărel
a bănuit. O mai păţise şi cu alţii ca mine. Pe mulţi îi
potolise tot cu cavalul lui cel vestit.
Numai ce-1 văd că se scoală de jos, din faţa covercii,
şi-şi caută cavalul. L-a găsit repede, într-un colţ.
Acolo stătea totdeauna, alături cu fluierul şi cu cim­
poiul.

337
 A început să doinească. Ştia precis ce mă intere­
sează. Şi alţii tot Balada ciobanului care şi-a pierdut
oile o căutaseră.
A prins cavalul în mîinile mari şi osoase, şi-a tre­
cut palma în lungul lui, cu gesturi moi, de parcă ar fi
mîngîiat creştetul unui copil. Cînd a ştiut că totul e în
ordine, cînd trecuse prin toate momentele ritualului,
a răsuflat uşurat şi a început. Cavalul devenise o ju­
cărie în mîinile lui aspre. Mă uitam şi nu-mi venea
să cred că degetele acelea noduroase, groase şi grele
puteau să se mişte cu atîta fineţe peste găurile cava­
lului şi să comande cu aşa măiestrie melodia atît de
frumoasă'.
Noaptea cotropise toată zarea. Noaptea devenise
stăpîna noastră, dar noi n-aveam habar de ea. Nici
n-o băgăm în seamă.
Totul în noi şi în jurul nostru era dominat de mu­
zică, era stăpînit de cîntec.
Meşter în drămuirea fiecărui sunet, ştiind cînd să
sufle mai tare, cînd mai încet, slobozea sunetele prin­
tre degete, încît melodia vorbea pe înţelesul oricui.
Melodia m-a ajutat să' înţeleg zbuciumul ciobanu­
lui, căutarea, tînguirea şi disperarea, dar şi bucuria
găsirii lor.
Ascultasem o baladă. O baladă tristă pe care n-o
voi uita niciodată. Niciodată nu-1 voi uita nici pe moş
Ilie Brumărel.
Petrecusem o noapte. O noapte în care am înţeles
sensul concret al cuvîntului „nemurire".
Plai de baladă

„îm i place să umblu, să văd, să mă minu­

nez în faţa m ăreţiei naturii

GALA GALACTION
 IN V IT A Ţ IE

în rosturile turistice ale ţării, Teleormanul nu are

o pondere prea mare. Asta ţine de o anumită reali­
tate, dar şi de o anumită comoditate, de inerţie şi
prejudecată. Aparent, Teleormanul nu este o zonă
turistică. Teleormanul nu este o zonă turistică pen­
tru cei care fac socoteala următoare : cîteva ape,
cîteva păduri, dealuri, şi acestea puţine şi joase, în
rest cîmpie. Cit vezi cu ochii, cîmp întins şi neted
ca-n palmă, cota cea mai înaltă fiind atinsă de zbo­
rul ciocîrliei. De unde turism ?
După ce treci pragul unui asemenea mod de gîn-
dire, dacă ai puterea să te desprinzi din mrejele pre­
judecăţilor, desluşeşti un întreg univers de valori,
frumuseţi unice, farmecul plaiurilor teleormănene.
Locurile acestea şi-au dezvăluit sursele de interes
şi de frumuseţe atît pentru călătorul român, cît şi
pentru cel străin. Cercetarea oferă nenumărate ates­
tări ale unor călători străini care, împinşi de treburi,
de nevoi ori de curiozitate, au trecut prin diferite
locuri teleormănene, despre a căror înfăţişare şi-au
exprimat gîndurile şi părerile.
Pelerinii germani Peter Sparnau şi Ulrich von
Teunstăd amintesc, prin 1385, Podul Şistovului (Zim-
nicea de astăzi), ca şi localitatea Ruşii de Vede ; un
anume Anton Verancsics menţiona la mijlocul secolu­

340
lui al XVI-lea lupta de la Nicopole (Nicopolea Mică
sau Turnu), din 1396, despre acelaşi eveniment vor­
bind şi cavalerul burgund Walerand de Wavrin, eroul
cronicii lui Jehan de Wavrin ; solul polon Jean
Ocienski aminteşte de Turnu, tot cam în aceeaşi pe­
rioadă. Nicolae Iorga vorbeşte despre un călător ano­
nim german care pe la 1790 scria despre Zimnicea
şi despre satele aşezate de-a lungul Dunării ; sau ge­
neralul De Langeron, sau francezul Boucher de Per-
thes etc. Nu pot lipsi din enumerare Ulyisse de
Marrillac, călător pe Dunăre la mijlocul secolului
al XlX-lea, D. H. Skeene, care evocă Turnu Măgu­
rele, Gunnar Solfest Flood sau corespondenţa
străină din perioada Războiului pentru Indepen­
denţă.
Seria poate continua şi se poate amănunţi, impor­
tantă rămînînd însă ideea.
Spaţiul Teleormanului şi-a exercitat forţa de se­
ducţie asupra celor care l-au cunoscut. Şi cine l-a
cunoscut mai bine dedt cei care au trăit şi au visat,
hrăniţi fiind de trupul lui? După ani mulţi, imaginile
păstrate despre meleagurile copilăriei sînt derulate
de Gala Galaction cu o prospeţime de invidiat, dar
şi cu forţă afectivă şi convingere civică : „Revăd tot­
deauna cu sărbătoare sufletească aceste ţinuturi vaste
şi mănoase ale Teleormanului ! M-am pomenit pe pă-
mîntul negru şi întins ca masa al acestui judeţ şi
lumea mea cea dintîi sufletească s-a rezumat pe zarea
lui rotundă şi perfectă... De pe sînul Teleormanului
am cules primele flori de măceş şi primii bujori [...].
In Teleorman am cunoscut taina codrului. Printre
stejarii şi carpenii de pe malul Vezii, străbătuţi rar
de raza soarelui, am învăţat, de mai înainte, «vraja
sfîntă a vitraliilor de catedrală»".

341
 La rîndu-i, Zaharia Stancu, adunîndu-şi amintirile,
evocă şi omagiază meleagurile copilăriei. „M-am sim­
ţit totdeauna puternic legat de pămîntul străvechi al
acestui judeţ, de satele şi oraşele lui, de firele sub­
ţiri de apă care îl scaldă, de Dunăre şi de Oltul care
îi udă două margini. în cărţile mele am zugrăvit pei­
sajele Teleormanului, aspre unele, uscate altele, multe
din ele pline de o rar întîlnită frumuseţe, zăvoaiele
Dunării, malurile înflorite ale Oltului, dealurile aco­
perite de vii, livezile încărcate de poame”.
Aceste minunate locuri au fost şi leagănul copiilor
care au urmat şi vor încânta mereu copilăria co­
piilor copiilor noştri, care se vor naşte şi vor creşte
scăldaţi de cununa şi de razele soarelui dogoritor de
cîmpie.
Iar eu... eu... chemat de glasul apelor, al pădurilor
şi al cîmpiei, am pornit la drum în acest plai de ba­
ladă, în lungul şi-n latul lui, ştiind că „gîndirii îi sînt
necesare pasul călătorului, zvonul apelor, ozonul tă­
riilor albastre".
îndemnat de acest gînd, am străbătut, aşadar, un
colţ din moşia neamului, o dată, de două ori, de mai
multe ori, şi niciodată n-am obosit şi niciodată nu
m-am săturat, fiindcă „pentru drumeţi, ca şi pentru
gînditori, un drum nu e niciodată acelaşi". Aşa s-a
întîmplat şi cu mine. Drumurile pe care mi-am plim­
bat paşii şi prin care mi-am ţesut gîndurile nu le-am
simţit niciodată la fel. De fiecare dată altă bucurie,
altă chemare, alt îndemn, alt sens, altă semnificaţie,
dar aceeaşi nevoie a sufletului.
Am călcat cu piciorul peste tot locul, fiindcă m-am
simţit dator să mă întîlnesc cu cîntecul ciocîrliei, cu
potecile pădurii, cu licuricii nopţilor de vară, cu troie­

3 42
nele de zăpadă, cu răsăritul dar şi cu scăpătatul soare­
lui, cînd el, astrul, se aşază cumpănă între zi şi noapte.
Şi cum niciodată nu pornesc la drum de unul sin­
gur, vă invit să mă întovărăşiţi...

L A F E R E A S T R A V A G O N U L U I, D E L A
A L E X A N D R I A L A Z IM N IC E A

împins de curiozitatea de-a călca cu piciorul brazda

cea mai de sud a ţării, exprimată de cele 43°37'07"
longitudine nordică, cel aflat la Alexandria, jude-
cîndu-şi şansele pe care le are de a ajunge în miezul
iernii, cît mai repede, dar şi mai sigur, la Zimnicea,
lezne se hotărăşte să se deplaseze cu trenul care-i
dă şi satisfacţia unei călătorii confortabile.
Gara de la Alexandria a fost construită în anul
1878, dar a cunoscut în ultima vreme mai multe îm­
bunătăţiri funcţionale şi arhitectonice. Ultima ac­
ţiune a fost acoperirea peronului, cum stătea bine
unei gări de municipiu, reşedinţă de judeţ. în rest,
ca-n toate gările, freamăt şi animaţie înainte de ple­
carea trenurilor, linişte, multă linişte după pleca­
rea lor.
Puse în mişcare, roţile mari ale matahalei prind
viteză din ce în ce, cînd, dintr-o dată, muşcăturile
sălbatice din şina de fier scot scrîşnituri metalice,
semn că prima oprire la halta de la Poroschia a şi
sosit. Pentru mine, Poroschia înseamnă ceva deose­
bit. Aici găsesc întotdeauna mîinile de aur ale prie­
tenului meu Gică, oricînd săritor, capabil să vindece

343
orice motor în suferinţă. De la Poroschia la Ţigă­
neşti nici nu prinzi de veste cînd trenul despică aerul
rece al zilei de iarnă. Şi poate nici n-ai observa cînd
trenul a ajuns aici, dacă satul pe la poala căruia trece
nu ţi-ar atrage atenţia cu casele lui mari şi frumoase,
cu uliţele drepte şi curate pe care se văd destul de
mulţi pomi. Chiar şi din fuga trenului, chiar şi iama,
îţi dai seama că aici trăiesc oameni gospodari.
La Brînceni, calea ferată trece pe sub streaşină ce­
lor 6 ha de seră modernă în care căldura şi ploaia
sînt sub comanda omului. „Insula verde” din mij­
locul troienelor de zăpadă este proba de foc a muncii
şi priceperii pe care o dau harnicii legumicultori de
aici în fiecare iarnă, este îndrăzneala lor reuşită cu
care ţin să-nmoaie asprimea gerului şi să dea viaţă
cîmpului în miezul zăpezilor.
Iată şi Smîrdioasa, gara din comuna cu acelaşi
nume, unde trenul, oricît de grăbit ar fi, zăboveşte
cîteva minute fiindcă îşi aşteaptă tovarăşul care vine
de la Zimnicea.
Călătorii localnici sînt oameni cu sufletul deschis,
sînt oameni comunicativi şi bucuroşi de oaspeţi. Prie­
tenoşi cum sînt, iute se constituie în adevăraţi ghizi
de la care cei ce sînt pentru prima oară în drumeţie
pe aici află că Smîrdioasa este o localitate ce justi­
fică oricînd un popas mai stăruitor. Localul curat şi
spaţios al şcolii, magazinul universal, cofetăria, poşta,
baia comunală, căminul cultural, localul primăriei,
centrul de radioficare, agenţia C.E.C., toate lucesc de
curăţenie. Aşa cum îi stă bine unui centru civic mo­
dem.
Şi cîte nu pot afla cei dornici de cunoaştere, cei
pasionaţi de drumeţie...
Află că în împrejurimile acestei localităţi cu as­
pect de mic tîrg, cu o viaţă economică prosperă, pe

344
care i-o asigură şi tîrgul săptămînal de duminica,
se află şi cîteva puncte de agrement.
Nu departe, o zonă de atracţie în toate anotimpu­
rile o constituie cele cîteva pilcuri de pădure cu­
noscute sub numele de pădurea Bratu, ce se întinde
dincolo de Smîrdioasa, în partea de nord, şi pădurea
Mitroiu, care se ţine de mină cu pădurea de la Pău-
leasca şi cu alta, căreia localnicii îi zic Lamba, toate
aflate dincolo de Şoimu, sat aparţinător de Smîr­
dioasa.
Frumuseţile naturale aflate în împrejurimile Smîr-
dioasei se impun şi prin importanţa pe care o pre­
zintă existenţa în Valea Izvoarelor a lacului Izvoa­
rele, renumit pentru folosul ce-1 aduce în irigaţii,
pentru scăldat, dar mai ales pentru pescuitul ca­
rasului.
Smîrdioasa oferă şi iubitorilor de arhitectură veche
posibilitatea de a admira undeva, în mijlocul satu­
lui, biserica Sfinţii Voievozi, construită în anul 1824,
care, pentru valoarea ei arhitecturală, a fost conser­
vată şi declarată monument istoric.
Cei de la Smîrdioasa, pricepuţi în toate, se mîn-
dresc cu marca renumitului caşcaval de Teleorman,
pe care meşteri neîntrecuţi îl lucrează la ei în sat,
după practici învăţate din tată-n fiu, în afara ori­
cărei pretenţii de tehnologie modernă.
De la Smîrdioasa pînă la halta Păuleasca, cîmpu-
rile pline de albul sidefiu al zăpezilor din sud dau
parcă mai multă lărgime spaţiului întins care se de­
rulează cu spectaculozitatea unor secvenţe cinema­
tografice.
Prin halta Păuleasca, adăpostită într-o clădire mo­
destă şi solitară, trec trenurile de persoane care tre­
buie să ajungă la Zimnicea.

345
 Nu departe, pe drumul comunal 26, se ajunge în
comuna Frumoasa. Aici, câmpia trăieşte o zvîrcolire
de orgoliu şi netedul ei sa ridică, pantă dulce, spre
cota de 82 m a dealului Brătianca, aşezat în sud-ves-
tul comunei, către cea de 85 m a dealului Viilor şi
a dealului Celdaru. Cîmpia se vrea pentru o clipă
munte, apoi renunţă şi revine la felul ei firesc de
a fi.
La Frumoasa se păstrează şi astăzi ruinele unei
cetăţi vestite de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn.
Pînă la Zimnicea, trenul mai răsuflă doar o dată
pînă la halta Ulmuleţ şi de acolo coboară pe drumul
său de fier şi se strecoară ca un punct negru de care
nici nu se sfiesc câmpurile scăldate de albul zăpezi­
lor pufoase de la miazăzi.
între Ulmuleţ şi Zimnicea, sufletul meu face tot­
deauna un popas. Privirea-mi fuge spre stingă dru­
mului, se pierde peste cîmpuri şi se opreşte undeva
unde se întind cele peste 600 hectare de vie ale
I.A.S.-ului de la Zimnicea. Acolo, ea se pleacă în
amintirea unei inimi mari care a încetat să bată în
plină tinereţe. Acolo, între Ulmuleţ şi Zimnicea, in­
ginerul Gore Tăchescu continuă pentru mine şi pen­
tru mulţii alţii să fie prezent.
Zimnicea, punctul final al traseului, nu înseamnă
şi sfârşitul călătoriei, care abia acum devine mai in­
teresantă prin perspectivele şi surprizele pe care le
oferă din belşug brazda cea mai de sud a ţării, îm­
bătată de mustul zăpezilor şi de aburii bătrînului
Danubiu.
La Zimnicea, locul cel mai solicitat de vizitatori a
fost şi va rămîne mereu Cetatea. Este vorba de re­
constituirea, pe baza unor studii arheologice care au
beneficiat de competenţa unor vestiţi cercetători, a

346
locului unde cetatea ctitorită în secolul al V-lea î.e.n.
a lăsat pe aceste meleaguri însemnele unei vechi ci­
vilizaţii geto-dacice, păstrată multă vreme într-o
taină cum numai pămîntul ştie s-o facă.
Vatra strămoşească de la Zimnicea oferă călătoru­
lui şi alte adevăruri din viaţa sa de mai târziu. Păs­
trează nealterate de vreme urmele lui Vlad Ţepeş,
documentele din care se desprind rosturile pe care
Zimnicea le-a avut în anul 1877 şi amintirile din 1907
şi exemplele pilduitoare ale primului club socialist
sătesc din 1898 şi multe, foarte multe fapte, proas­
pete şi acum în mintea unor eroi din evenimentele
neuitatului August 1944.
Da, la Zimnicea, la Zimnicea de astăzi, care este
cel mai tînăr oraş al ţării, aşezat pe cea mai străveche
vatră din Muntenia, călătorului i se iveşte în faţa
ochilor un imens muzeu. Da. Toată Zimnicea se poate
numi un muzeu al noului, al prieteniei, al voinţei, al
dragostei de viaţă. Fiindcă aşa a apărut ea, după acea
zi de 4 martie 1977, cînd în tot cortegiul de nenoro­
ciri n-a fost timp de văicăreli, iar deznădejdea nu a
blocat măcar o secundă gîndurile şi speranţele cute­
zanţe ale oamenilor.
Timpul se grăbea, nu aştepta, şi atunci s-a gîndit
repede un oraş nou. Ajutaţi de prieteni din toată
ţara şi din afară, au început construcţia unui oraş.
Prin voinţa neclintită a oamenilor, a fost repede ri­
dicat oraşul nou de la Dunăre. La numele lui nu s-a
renunţat, fiindcă prea şi-a avut rosturile într-o viaţă
atît de îndelungată şi atît de zbuciumată. în haine
noi, tînăra şi bătrîna Zimnice ne întîmpină cu zîm-
bet, zvon de muncă, planuri şi speranţe noi.
Călătorul prin Zimnicea, chiar într-o zi plină de
albul zăpezilor, are posibilitatea să constate că pe

347
locurile în care nu de mult „nu se întîmpla nimic“
a prins acum rădăcini o viaţă industrială nici măcar
visată cîndva. O nouă civilizaţie îşi are semnele ei.
Iată Fabrica de Covoare Manuale în care cele mai
pricepute femei ale urbei ţes, cu talent şi dragoste,
culori şi forme, întrupări de frumuseţe. O vizită aici
capătă o valoare aparte. Poţi deveni martor al unui
moment de creaţie. Astăzi, covoarele fermecate de
la Zimnicea fac ocolul lumii.
In imediata apropiere se află Fabrica de Pasman­
terie, născută pe meleagurile zimnicene cu mulţi ani
în urmă.
Zona industrială a Zimnicei continuă dincolo de
oraş, peste Pasărea şi peste Dunărica, nu departe de
malul Dunării, unde au văzut lumina zilei şi s-au
întrupat parcă din apa bătrînului fluviu mai întîi
Fabrica de Ţevi Sudate şi apoi Fabrica de Zahăr. O
nouă înfăţişare a căpătat lunca Dunării, altădată doar
locul de joacă al apelor ieşite vijelios din matca flu­
viului.
Pe buza Dunării, portul, care numai cu doi ani în
urmă şi-a sărbătorit centenarul, stă de strajă ca o
cetăţuie şi-şi adună amintirile petrecute în veac.
Dincolo de viaţa şi semnificaţia obiectivelor isto­
rice, economice şi industriale, oraşul a fost dintot-
deauna implicat în rosturile turistice ale judeţului şi,
de ce nu, şi ale ţării.
Rămîn de neuitat în mintea pescarilor zilele senine
şi geroase în care şi-au încercat norocul pe Dunărica,
la ştiucă, pe care o pîndesc cu dibăcie şi răbdare la
copcă şi-i hărăzesc soarta înainte de-a o prinde.
De altfel, zona Zimnicea oferă în toate anotimpu­
rile destule locuri bune de pescuit. La Pasărea, la
Craca, la Gîsca şi, mai departe, la Făţana şi la Su-

348
haia, se poate prinde peşte din belşug, numai priceput
să fii.
Aici, pe undeva, prin bazinul piscicol Suhaia, îi
pot găsi oricînd pe bunii mei prieteni, „cei doi Nicu“,
adică Nicu Buxbaum şi Nicu Ploieşu. Ei şînt pentru
mine „stăpînii“ apelor, mai bine zis ai bogăţiei de
peşte din aceste locuri.

Pentru vînători, stufărişurilor lacurilor de pescuit,

cu zburătoare din belşug, li se alătură pădurea Bu-
jorescu, cu turmele de mistreţi din care cei mai di­
baci ochitori au selecţionat trofee de invidiat.
Greu se poate uita o noapte petrecută în tovărăşia
lui nea Nae la cabana Craca, aşezată într-un loc
ce-ncîntă privirea şi desfată sufletul prin peisajul
scăldat iarna în albul zăpezilor. Imaginea cîmpurilor
din jur, colorate într-un alb-violet de luceferii zăpezi­
lor, ţi se lipeşte de suflet şi te ispiteşte ca o chemare
permanentă.
Iar vara, pentru amatorii de înot şi plajă (şi cine
nu e amator de aşa ceva ? !) se află, în amonte şi
puţin mai departe de port, o plajă întinsă şi, alături
de ea, ştrandul care se confundă cu apa Dunării.
Copii din diferite părţi ale ţării şi-au petrecut zile
frumoase de vacanţă în tabăra Dunărica de la Zim-
nicea, în această oază de frumuseţe şi sănătate. Aici,
la Dunăre, ei au băut din apa vie, dătătoare de vi­
goare şi sănătate. Cei cara au fost o dată în tabără
la Zimnicea ard de nerăbdare să se întoarcă, chemaţi
şi de amintirea plăcutelor plimbări cu bărcile pe
Dunărica.
Călătorul aflat la capătul acestei drumeţii se des­
parte cu greu de Zimnicea ; el are însă sufletul în­
cărcat de speranţa că va veni curînd o nouă întîlnira

3 49
şi că atunci ea, Zimnicea, va fi şi mai tînără şi mai
bogată şi mai frumoasă. La mal de Dunăre, în sudul
ţării, un oraş modem îşi aşteaptă cu prietenie
oaspeţii.

D E L A A L E X A N D R IA L A
TU RN U M Ă G U R ELE

Drumul naţional 52 ne poartă de la Alexandria la

Turnu Măgurele. Sînt circa 50 de kilometri. Moşii
mei îl străbăteau cu căruţa şi o zi nu le era de ajuns
pentru a-i da de capăt. Astăzi, dacă o ţii tot în goană,
la volanul unei Dacii, abia poţi aprinde cîteva ţigări.
Dar drumul e drum şi îşi are legile lui. Şi nu numai
mijlocul de locomoţie contează. Mai trebuie avut în
vedere stimulul. Şi el, dar şi vremea.
Că într-un fel observi şi admiri locurile cu care
te întîlneşti pe un timp frumos, cînd eşti ispitit de
pitorescul cîmpului să te opreşti şi să iei o gură de
aer proaspăt, şi altfel te duci de-ţi pierzi din urmă,
de uiţi de tine, pe un timp urît, cînd te grăbeşti să-ţi
găseşti un loc unde să te poţi adăposti.
Am trecut pe acest drum de zeci de ori şi nu gre­
şesc, şi nu exagerez cu nimic dacă afirm că-i ştiu
toate „secretele”. Am trecut de multe ori, dar de fie­
care dată am observat cîte ceva, de fiecare dată,
cînd m-am oprit într-un loc sau în altul, am înţeles
altceva şi întotdeauna am dorit acelaşi lucru — să
mai trec încă o dată şi încă o dată. Sînt locuri de
care nu te saturi niciodată, cum nu te plictiseşti de

350
primăvară, de lumină, şi cum nici de viaţă nu te poţi
plictisi.
Fiindcă trebuie ştiut că „se înşeală cine crede că o
privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni ; că
răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă ; că cli­
pele curg monoton. Cine e atent vede şi aude pururi
altceva. Fiecare fracţiune a vieţii îşi schimbă perspec­
tivele necontenit — şi în sine şi în raport cu noi“.
Totul în jurul nostru se schimbă. Sub ochii noştri
se schimbă natura, se schimbă oamenii. Cel mai mult
şi mai mult oamenii se schimbă.
Şi iată-ne deci pe drumul care merge de la Ale­
xandria la Turnu Măgurele, drum pe care ne porni­
sem călătoria într-o zi, la hotarul dintre primăvară şi
vară, o zi de sfîrşit de mai, cînd timpul este bun pen­
tru toate cele.
Oricît ai fi de grăbit, la ieşirea din oraşul Alexan­
dria nu poţi să nu te opreşti măcar pentru cîteva
minute, să observi mai îndeaproape, pe stînga, puţin
retrasă de la şosea, Fabrica de Rulmenţi care-şi în­
tinde trupul pe o suprafaţă de 15 ha. Alături de ea,
şi tot atît de tînăr ca şi ea, se află Liceul Industrial,
născut din necesităţi şi raţiuni lezne de bănuit.
„Şcoala Rulmentului", cum s-au obişnuit să-i zică lo­
calnicii, stă ca o fiică cuminte şi ascultătoare lîngă o
mamă plină de înţelepciune şi sfătoşenie. Fabrica de
Rulmenţi n-a adus cu ea doar peisajul industrial în
largul cîmpului, ci a determinat şi modificări de ordin
ecologic. înainte de ridicarea ei şi pentru ea s-au
plantat perdelele de protecţie care, an de an, au cres­
cut şi au devenit „pădurea fabricii".
De la Fabrica de Rulmenţi, în vîrful unei pante a
drumului spre Turnu Măgurele, în dreapta lui, o clă­
dire mică, dar bine gospodărită, găzduieşte trustul

351
judeţean care proiectează şi rostuieşte treburile agri­
culturii.
De aici urmează imediat valea Nanovului care, pe
cît este de mică, pe atît este de însemnată pentru
turişti, pentru automobilişti, pentru pescari, pentru
cei dornici de agrement.
Din şoseaua văii Nanovului se rupe în dreapta un
drum pietruit. El se strecoară pe marginea lacului,
spre o construcţie aşezată gospodăreşte pe pieptul
unui deal, la o distanţă de 700—800 m. Este Cabana
vînătorilor şi pescarilor sportivi, punct de odihnă şi
de mari proiecte, loc de legende şi de poveşti. Cîte
„minuni" n-au auzit zidurile cabanei ! Cresc urşii şi
mistreţii şi se tot lungesc peştii prin aceste locuri.
Cei dedaţi unor asemenea activităţi sînt bineveniţi
oricînd şi pot petrece ceasuri de tihnă şi odihnă cu
undiţa pe malul lacului sau cu barca pe luciul apei,
ori printre trestiile şi stufărişurile din care numai
lebedele lipsesc. Dar nu pentru odihnă vin ei. Ştiu
ei ce ştiu. Ba chiar ştim şi noi...
în valea mică dar frumoasă a Nanovului stă po­
pasul Izvorul Rece. Pentru turişti şi pentru localnici,
popasul este un punct de atracţie în toate anotim­
purile.
în continuare, peste cîmp, spre prima aşezare care
este Furculeşti, drumul se strecoară printre lanurile
de grîu în care maci roşii par anume semănaţi ca să
sporească frumuseţea.
Cît priveşti de-o parte şi de alta a drumului, peste
tot, o mare de grîu. Griului verde şi des ca peria abia
i-a m ijit mustaţa spicului şi îşi aşteaptă podoaba
galbenului de aur.
Ce grîne frumoase au furculeştenii ! Grîne multe
şi grele sînt şi la Voivoda şi la Moşteni şi peste tot

35 2
locul pe valea Urluiului şi pe a Călmăţuiului. Numai
grîne înalte cît trestia şi în spic cît vrabia.
Rodul nămîntului şi vrednicia oamenilor sînt cu­
noscute de totdeauna. Din cronici, din statistici, din
cercetări aflăm că „în 1831, după ponderea produc­
ţiei de porumb, iudeţul Teleorman ocupa locul al trei­
lea în urma Mehedintiului si Gorjului, iar la cea de
grîu locul al doilea, după Mehedinţi". Iată deci cifre
şi fapte care se constituie în mari adevăruri şi în­
deamnă la reflecţii. Tradiţia este respectată şi depă­
şită. Şi atunci e normal ca oamenii să spună că acesta
e „drumul pîinii".
De pe „drumul pîinii", în inima cîmpului, la cîtiva
kilometri de Furculesti. trăiesc trei stei ari care în
viata lor singuratică îşi freamătă frunza, îşi freamătă
gîndul şi, privind mereu spre înaltul cerului, îşi tot
deapănă amintirile ruginite de vreme.
Ei se mîndresc cu fălnicia ne care o moştenesc de
la Pădurea Nebună de altădată, din care-şi trag seva
impresionantei longevităţi. Se mîndresc cel mai mult
cu faptul că ei, împreună cu locurile pe care le pri­
vesc de sus, au fost martorii unor mari evenimente.
Se mîndresc si se vor mîndri mereu că au putut să-i
fie de aiutor Viteazului Mihai căruia, cînd a fost ne­
voie, i-au dăruit la umbra lor loc de odihnă şi re­
facere.
De aici, de pe „drumul pîinii", drumeţului cu sufle­
tul încărcat de prospeţimea cîmpului şi de lumina
zilei de mai i se deschide un larg orizont spre Fur-
culesti.
Din dealul Furculeştiului zărim luciul strălucitor
al unei ape în care dansează zglobii razele soarelui.
Stuful de pe margini şi de la coada apei desenează
într-o formă neregulată şi pe o suprafaţă nu prea

35 3
mare conturul lacului natural alimentat cu apă proas­
pătă şi cu peşte din pîrîul Urlui. El, pîrîul, se pierde
într-o scurtă îmbrăţişare cu Călmăţuiul chiar pe sînul
satului.
Şoseaua, în coborîrea ei, lasă în urmă o curte plină
de verdeaţă. Aranjamentul floral reclamă prezenţa
unor mîini măiestre de floricultor. După straturile
luminate de jocul culorilor, după invazia de arbori
ornamentali, soiuri rare prin părţile locului, curtea
spitalului din Furculeşti seamănă mai degrabă cu un
parc căruia nu-i găseşti nici un cusur.
Din faţa spitalului se desprinde o ramificaţie spre
dreapta, drumul judeţean 658 B, pe care sînt înşirate
bătrînele şi frumoasele sate Spătărei, Ulmeni, Bog­
dana, Urluiu, Troianu, aşezate toate pe valea Urluiu-
lui. Ele au deschis ochii aici în „timpuri necunoscute,
pe o luncă bogată în fîneaţă, în această regiune în­
coronată de dealuri şi păduri, asigurînd primilor aşe­
zaţi linişteai şi viaţa în bordeiele lor“. De atunci, din
acele vremuri îndepărtate, aşezările omeneşti de pe
valea Urluiului au trăit tot zbuciumul istoriei.
Orice drumeţ, oricît ar fi de grăbit, nu poate să
treacă prin Furculeşti fără să observe cişmeaua aşe­
zată între primărie şi şcoala satului. Cişmeaua din
mijlocul satului este semnul de aducere aminte pe
care oamenii l-au lăsat pentru urmaşi. Ei au săpat
pe partea din faţa cişmelei cuvintele : „în amintirea
ţăranilor din comuna Furculeşti, care în anul 1907
s-au răsculat împotriva exploatării, pentru libertate
şi o viaţă mai bună“.
Cuvintele săpate demult în carnea pietrei tot proas­
pete şi vii au rămas, ca şi faptele care le-au dat viaţă.
La ieşirea din Furculeşti, pe dreapta, de cîţiva ani
buni şi-a făcut apariţia un centru agroindustrial. Mai

3 54
întîi staţiunea de mecanizare a agriculturii, lingă
care, în anii din urmă, şi-a găsit rostul şi un centru
de vinificaţie, vestit prin Fetească şi Riesling. Dar
nici cu Cabernetul nu roşeşte nimeni în faţa degustă­
torilor care ştiu să-l aprecieze.
Furculeştenii au patima griului în sînge şi n-ar re­
nunţa la ea decît dacă ar trebui să renunţe la ei înşişi.
Nimic din lume n-ar putea să le schimbe nevoia în-
tîlnirii cu mirabila sămînţă pe care ei sînt în stare
s-o înveţe să rodească şi-n piatră seacă.
Dincolo de Furculeşti, plopii care-şi tot tremură
frunza şi-şi ţin privirea semeaţă în sus dau de veste
călătorilor că au intrat deja în valea Călmăţuiului,
leagăn al atîtor amintiri şi evenimente istorice năs­
cute şi dospite în „lunga şi îngusta şi săraca vale“
devenită un loc de legendă, un loc cu mari rosturi în
literatura noastră.
Trecem prin Crîngu. Din legendă aflăm că „aşe­
zările acestei comune datează încă înainte de domnia
lui Mihai Viteazul, căci în timpul domniei lui, în vic­
toriile purtate de el contra turcilor, sultanul urmărea
cu orice preţ prinderea lui Mihai, ca să-l ducă la Ţari-
grad“. Era atît de pornit şi hotărît să-l prindă pe
voievod, încît tot cîmpul de la Turnu Măgurele şi
pînă la apa Călmăţuiului a fost împînzit de oaste oto­
mană. Dar cum tocmeala din crîng nu se nimereşte
cu cea din tîrg, tot aşa şi cu planul sultanului. Apa
Călmăţuiului dăduse peste roscoale. Din cauza unor
ploi se umflase, cum face ea cînd nici nu te aştepţi.
Apa care-şi ieşise din matcă a rupt podul de peste
pîrîu şi turcii n-au mai putut înainta. Dar nici de
renunţat n-au renunţat. „Ca să-şi poată continua dru­
mul luară forţat cîţiva români, pe care îi puse să taie

355
arbori din pădurea apropiată — din ale cărei urme
se mai vede şi azi un crîng — şi-i puse să aducă
arborii tăiaţi spre a face pod”.
Românii isteţi la minte au băgat de seamă ce dorea
sultanul şi au muncit în silă, fără tragere de inimă
au lucrat. Totodată, au „vestit şi oştile lui Mihai, care
erau tăbărîte în apropiere de Vedea, pe moşiile Bu-
zeştilor şi Calomfireştilor“.
Cînd sultanul s-a convins că românii l-au tras pe
sfoară şi cînd a mai aflat că însuşi Mihai primise
veste despre planurile turcilor, „a tunat şi-a fulge­
rat “ şi, iute cum era la mînie, a poruncit ca tuturor
celor ce lucrau la acest pod să li se reteze picioarele
de la genunchi. Şi porunca a fost repede îndeplinită.
„Puţini au scăpat cu viaţă din cei ce au fost condam­
naţi la acest chin, cei mai mulţi murind în dureri
groaznice". Cei fără picioare, ologi, aşa cum au ră­
mas, şi-au construit colibe mici şi sărăcăcioase pe
malul Călmăţuiului şi au trăit, aşa cum au putut, au
trăit cînd mai bine, cînd mai rău, dar au trăit demn.
De la Crîngu, printre câmpurile scăldate de ploaia
„comandată" de tăria omului, aceeaşi şosea se aş­
terne în faţa călătorului şi lasă mereu în urmă canalul
magistral din sistemul de irigaţii Olt-Călmăţui, din
care se adapă pădurea de aspersoare care dau viaţă
cîmpurilor şi aşază peste ele zeci şi sute de curcubee.
Iată deci că stă în putinţa acestor oameni „udători
ai pămîntului" să se ia la întrecere cu natura, să-i
sporească zestrea de frumuseţe.
înainte de intrarea în Turnu Măgurele, la 3—4 km
de oraş, pădurea de salcîmi de la Banciu, întovără­
şită de un plai de vii ale turnenilor, ţi se înfăţişează
ca o oază, devenită de multă vreme loc de agrement.
Tot de mulţi ani, pădurea de la Banciu s-a dovedit a

3 56
fi o gazdă bună a Hanului Ddligenţei. Aici, odată
ajuns, nu poţi rezista tentaţiilor : pe grătare sfîrîie
pastrama de batal, se frig rumeniu puii si frigăruile
de porc, se înăbuşă sub test plachia ţărănească de
peşte, devenită specialitatea casei, se mestecă mămă­
liga care sporeşte gustul sarmalelor şi tocăniţei, toate
putînd fi stropite, după puterea fiecăruia, cu vinu­
rile de la Islaz, de la Crîngu. de la Furculeşti, care
au început să facă concurentă serioasă celui de la
Mavrodin.
Hanul din pădurea de la Banciu a devenit un loc
căutat şi pentru condiţiile ne care le oferă celor dori­
tori de sport, de mişcare. Ici popicărie, colo terenuri
de sport şi pretutindeni cărările pădurii de salcîmi.
cu luminişurile ei. Cei care s-au luat cu distracţia şi
au băgat de seamă mai tîrziu că i-a prins noaptea,
sau care doresc să-şi prelungească popasul la Banciu,
au toate condiţiile să rămînă peste noapte aici, fiindcă
mai multe căsuţe, construite după modelul arhi­
tecturii locale, se oferă graţios din locul lor de umbră
şi de linişte, încărcat cu ciripit de păsărele. Întîlnirea
cu pădurea, cu via, cu iarba, cu umbra şi cu păsă­
rile... cu hanul de la Banciu. în orice anotimp, în
zile de repaus, în zile de concediu, se leagă de sufle­
tul oricui.
Pe dealul viilor de lîngă Banciu, într-un grupai
arhitectonic executat din fier, din beton, din sticlă,
din inox, sînt adunate simboluri ale ocupaţiilor mai
vechi şi mai noi ale turnenilor. Această poartă, care
marchează intrarea în municipiu, stă ca o carte des­
chisă.
De aici, din dealul viilor, drumul coboară. în stînga
lui şi pînă la intrarea în Turnu, vii şi numai vii.

3 57
 Pe rînd, voci, multe voci, mai aspre şi mai grele,
mai blînde şi mai mîngîietoare, voci tinere sau ve­
nite de peste vreme parcă-ţi şoptesc.
Acolo... acolo... în triunghiul acela de lumină dintre
Dunăre şi Olt a fost... Da, aici a fost Cetatea Turris
de care şi-au legat numele şi Mircea, şi Vlad, şi Radu,
şi Mihai. Pe acolo se vede drumul pe care Eliade,
Teii, Magheru şi Popa Şapcă s-au îndreptat spre Is­
laz, în 1848. Dincolo sînt locurile... acele locuri
„de-atîtea ori stropite de sînge“ pe care şi-au purtat
speranţele şi dorobanţii cînd s-au întors cu izbînda
cea mare de la Griviţa, de la Plevna, de la Vidin, de
la Opanez.
Alte voci vorbesc despre aşezările industriale
care se înalţă maiestuos peste toată vatra oraşului,
ca semne ale unei trebuinţe contemporane.
Acolo, departe. Acolo, spre stînga. Acolo, pe malul
Dunării. Acolo, în vecinătatea Turrisului au zidit
„cetatea chimiei'1 de la Turnu Măgurele.
Am înţeles că „cetatea chimiei" stă aici de peste
20 de ani şi de atunci produce într-una hrana pă-
mîntului.
Aici, printre culturi, se află Fabrica de Conserve
din Legume, care mănîncă şi nu se mai satură din
zarzavaturile şi legumele şi fructele produse de Te­
leorman şi de încă trei judeţe la un loc.
Şi mai departe, tot mai departe, peste cîmpuri,
ceea ce se vede acolo sînt ţevile cele mari şi groase
care pornesc din casa pompelor de la Ciuperceni şi
duc apă din Dunăre exact unde se simte lipsa ei.
Peste tot cîmpul, ele asta fac, duc apa şi pregătesc
ploaia.
Alte voci, alte adevăruri ale zilelor noastre.

358
 Acolo se va construi o nouă şcoală, lingă ea gră­
diniţa şi creşa şi între ele un mare dispensar, un
complex hotelier, alt magazin universal, două-trei
librării noi. în cartierul cel nou de locuinţe, un com­
plex comercial şi un cinematograf. Locuri de joacă
pentru copii şi parcuri multe se vor construi. „Şi
peste tot vom avea mai multă lumină !“.
Da. Aici, la Turnu, oamenii vor învăţa să producă
şi multă lumină, fiindcă ceea ce se vede acolo de­
parte, în josul Dunării, unde au prins viaţă primele
amenajări, este lacul hidrocentralei...
Totdeauna m-am desprins greu din aceste locuri,
de unde perspectiva în timp şi în spaţiu îmi oferea
cuprinderea sensurilor vechiului şi noului Turnu.
Apoi o porneam spre oraş, aşa cum am făcut şi
acum. îmi amintesc cuvintele lui Dimitrie Stelaru :
„Şi plec. Iar plec spre Turnu-Măgurele. E un oraş
la sfîrşitul ţării, între două ape care se contopesc'1.
Am trecut pe lîngă fîntîna Droni, care mi s-a părut
împodobită ca de sărbătoare, cu flori multe şi tinere
în jurul ei, cu grădiniţa din faţă curată şi umbrită
de acoperişul ei, cu apa ei rece care-ţi face poftă de
băut. Am lăsat în urmă şi staţia PECO, am apucat
pe bulevardul mare al oraşului, umbrit de crengile
bătrînilor tei, care se împreunează şi formează parcă
un tunel. într-o încrucişare de drumuri, în capul
bulevardului, lîngă fîntîna arteziană cu ape jucăuşe,
se desprinde strada principală, pe care, de-o parte
şi de cealaltă, se înalţă blocuri de 4—5 etaje ; din
mijlocul lor mai răsar, ici-colo, altele de 9—10 etaje,
care vor să accentueze aspiraţia urbei spre înălţime.
Strada principală a oraşului se sfîrşeşte în faţa mo­
numentului lui Tudorică Dorobanţu, erou de la 1877.
în imediata apropiere a parcului, fără să cauţi în
mod intenţionat, afli Muzeul de Istorie al municipiu­

359
lui. Muzeul, ca instituţie, nu este vechi. Dar de cînd
a prins să existe e de mare folos. El tezaurizează is­
toria acestor locuri. Exponate vechi, relicve, docu­
mente istorice, reviste, ziare din diferite timpuri,
acte, hărţi, monede din vremuri îndepărtate şi pînă-n
zilele noastre, tablouri, fotografii, cărţi, unelte din
epoci diferite, toate constituie zestrea lui nepreţuită.
In imediata apropiere, dincolo de gardul despărţi­
tor, se află catedrala, a cărei înfăptuire arhitectonică
a vrut să fie o replică a Mănăstirii lui Manole. Despre
valoarea artistică a acestui monument, specialiştii în
arhitectură şi oamenii de cultură şi-au exprimat pă­
reri favorabile. Printre aceştia şi savantul Nicolae
Iorga.
Una din străzile municipiului a avut cinstea să pri­
mească numele lui David Praporgescu, generalul erou
de la Coţi.
Pînă nu demult a existat în Tumu casa în care
Hortensia Papadat Bengescu a scris timp de aproape
un sfert de veac.
Portul, Dunărea eu locurile de pescuit, cu plaja,
cu soarele, cu toate la un loc formează zona de agre­
ment a oraşului.
Istoria dă oraşului demnitate, prezentul îi conferă
tinereţe şi curaj şi cutezanţa aspiraţiei, oamenii îşi
scriu eu fervoare vîrstele viitoare. Şi totul, construc­
ţie omenească şi frumuseţe naturală, ajunge firesc
poezie, ajunge evocare, nemurire în piatră sau pe
pînză, ajunge artă. Revăd picturile lui Cristea Io-
nescu, elev al lui Tonitza, şi-l înţeleg. îl înţeleg pe el
ea artist, tot aşa cum, după ce îi privesc opera, parcă
ajung să pricep mai mult şi mai multe despre oraş.
 O P L IM B A R E P E D U N Ă R E ,
C U U N P O P A S L A IS L A Z

Portul de la Tumu Măgurele părea obosit. Apele în

chei erau într-un permanent zbucium. Unele şlepuri
răsuflau uşurate eînd simţeau că au scăpat de po­
vara greutăţii pe care o lăsaseră la adăpost. Altele,
goale, făceau în mijlocul Dunării manevre şi încercau
să se apropie de locul unde trebuiau să-şi întindă an­
corele, pentru ca în următoarele zile să fie încărcate
în vederea noilor curse. Un ciclu permanent, ca o
respiraţie ce nu acceptă nici o abatere. Ceva mai de­
parte de port, drăgile tăcăiau toată ziua. Nu le sta
gura niciodată. Ronţăiau într-una piatra cu miez as­
pru scoasă din fundul Dunării. Şalupe de tot felul,
fiecare cu rostul ei, alunecau pe luciul apei.
In acea zi, parcă, şi bărcile cu motor îşi dăduseră
întîlnire. Unii plecaseră cu ele la pescuit, alţii să facă
o plimbare pe Dunăre. Cei mai mulţi plecaseră însă
împinşi de dorul de apă şi soare. De acelaşi dor ne
aflam şi noi pe drum spre Islaz. Cu toţii eram 150 de
elevi şi cîţiva profesori. Mulţi dintre noi mai fuse­
seră în Islaz, dar cu vaporaşul pe Dunăre nici unul.
Aşa că bucuria şi emoţia plimbării le trăiau deopo­
trivă şi profesorii şi elevii. Fiecare moment căpăta
o proiecţie particulară. Păşirea pe puntea vaporu­
lui, desprinderea de mal, toate le-am simţit în felul
lor. Şi parcă toate s-au petrecut precum ni le închi­
puisem.
După un şuierat scurt, care, după cum zicea căpi­
tanul vasului, Puşcaciu Nicolae, însemna salutul tri­
mis de echipaj celor ce rămîneau în port, vaporaşul,

361
cu mai multă stabilitate decît am bănuit, s-a pus pe
treabă.
Lăsăm Turnu în urmă şi luăm în piept apa pe care
vasul o taie cu trupul lui mătăhălos, fădnd-o să se
spargă în stropi fini, care sar în toate părţile. Le
simţim prospeţimea şi răcoarea. Sîntem aproape de
malul nostru. Sîntem atît de aproape, încît încă pă­
trunde prin aer mirosul de pămînt reavăn.
Copiii se-ntrec în a observa şi număra cuiburile
păsărilor de pe malul Dunării. Toţi privim. Privim
în dreapta şi-n stânga : două maluri, două ţări, două
popoare. Privim înainte şi ne minunăm de puhoiul
de apă care vine la vale şi tot vine, şi tot va veni
mereu. Nimeni n-are timp să discute. Toţi privesc
şi nu se mai satură. Interesul este atît de mare, încît
nici larma firească a copilăriei nu se mai produce.
Ici-colo, cîte un gest. Rar, cîte o vorbă. Cu totul izo­
lat, cîte o exclamaţie. Adunaţi într-o emoţie generală,
trăim pe cont propriu şi distinct întîlnirea eu fru­
mosul. Unii, cei mai dornici de ‘cunoaştere, dornici
să nu piardă nimic, notau ceva pe nişte caiete de în­
semnări. Cine ştie ce roade vor culege. Poate vreo
poezie, poate vreo descriere, poate vreun desen, ori­
cum, cu siguranţă, se vor naşte zeci şi sute de între­
bări la care va trebui să răspundem. întâlnirea Du­
nării cu Oltul a fost un moment înălţător. Am trecut
prin dreptul locului. Am stat acolo unde Oltul îşi
răieşte ultima vîrstă. Am observat îndelung „punctul"
în care el îşi încheie menirea şi devine Dunăre, dînd
sens călătoriei sale prin Cîmpia Română.
Aşadar, eram în dreptul Islazului. De aici, vapo­
raşul alunecă leneş, pufăie rar şi, privind spre Cal-
novăţ, îşi caută locul de odihnă pentru cîteva ceasuri.
Ostrovul Calnovăţ, mărginit din toate părţile de
apele bătrînului fluviu, prin pitorescul său natural,

362
căruia i se adaugă crovurile bune de pescuit, locurile
de scăldat, tufele de mure, papura şi stuful, în care
lişiţele şi raţele sălbatice trăiesc în împărăţia lor, a
devenit un loc plăcut de odihnă şi agrement la care
islăzenii ajung uşor cu bărcile lor.
Frumuseţea Calnovăţului am gustat-o şi noi cîteva
ceasuri. Plăcută a fost şi trecerea cu bărcile pesca­
rilor peste braţul Dunării care-i ţine Calnovăţului
hotarul dinspre sat.
Am urcat în sat mînaţi de dorul de-a călca cu pi­
ciorul pe locurile care au sfinţit steagurile revoluţiei
de la 1848. Am umblat în lungul şi-n latul satului.
Am umblat pe toate uliţele şi nicăieri n-am mai întîl-
nit acele „case mici, tupilate, bordeie acoperite cu
şovar, şi-n toate un aer de umilinţă". Case mari şi
frumoase peste tot locul.
Curţile gospodarilor erau pline de flori şi de le­
gume. Cireşele de mai se treceau. Venise timpul celor
pietroase, de vară.
în lungul satului am trecut pe lingă un local de
şcoală. Am trecut pe lîngă altul, mai nou şi mai fru­
mos, cu etaj. Am ajuns în mijlocul satului, şi acolo
altă şcoală. Este şcoala cea mare, cu laboratoare, cu
ateliere, cu seră, cu solarii şi răsadniţe, cu grădiniţă,
şcoală model pe care a condus-o cum se cuvine mulţi
ani profesorul Mircea Cone, fiu harnic şi priceput al
satului. Aici, în centru, îşi trăieşte viaţa şcoala cea
mare a satului, în vecinătatea căminului cultural, con­
strucţie mare şi frumoasă, şi a consiliului popular
comunal. Tot aici se află şi monumentul ridicat în
anii din urmă în memoria evenimentului revoluţio­
nar de la 1848.
. Ştim că în apropiere se află „Cîmpul Regenerării",
acolo unde au cuvîntat în faţa poporului Eliade, Ma-
gheru, Teii, Goleştii. Era firesc să ne îndreptăm paşii

363
spre locul care cheamă, care ispiteşte, care dogoreşte
ca o vatră încinsă.
„Cîmpul Regenerării" era singur şi tăcut. Dar
din acea adîncă tăcere parcă auzeam voci în surdină
şoptind pe rînd articolele Proclamaţiei.
La întoarcere spre casă am trecut peste cîmpurile
islăzenilor. Erau bine lucrate şi prevesteau rod bo­
gat. Se profila încă un an de belşug la Islaz.
Am plecat hotărîţi să revenim, fiindcă acolo „tot
cerul e de un albastru strălucitor, ostroavele — gră­
dini plutitoare — îşi răsfrîng în valuri răchitele ar­
gintii. Din lunci răsună tălăngi, fluiere s-aud doinind,
în aerul căldicel e un miros dulce de fîneaţă şi de
sulcină".
Din tot ce am văzut atunci şi altădată la Islaz, din
tot ce am simţit atunci la Islaz şi altădată pe alte tra­
see pe unde „tarlalele-nguste par nişte velinţe întinse
la soare", îmi venea să cred că „veşnicia s-a născut
la sat".

L A D R Ă C Ş E N E I, L A S T E J A R U Ş I
M E R IŞ A N I

Localităţi dispuse în diferite puncte cardinale ale

judeţului, aşezate în direcţia diferitelor vînturi, sta­
tornicite de mulţi ani pe Burdea, pe Vedea şi pe
Clăniţa, satele Drăcşenei, Stejaru şi Merişani sînt de­
parte unul de altul. Nici un drum, nici o apă nu le
leagă. Oamenii lor nu se cunosc ; rar s-au găsit unul
cu altul. Nu se caută nici „de rude", fiindcă rar de

364
tot se întîmplă să se stabilească vreo legătură de fa­
milie între ei. Prieteni sînt, că nu s-au duşmănit nici­
odată. Nici de împrumutat nu s-au împrumutat unii
de la alţii. N-aveau de ce să se împrumute.
Dar satele Drăcşenei, Stejaru şi Merişani, deşi atît
de distincte şi separate unul de altul, au totuşi ceva
comun ; ele se cunosc într-un fel. Şi mai cu seamă
sînt toate trei bine cunoscute în judeţ şi chiar mai
departe. Sînt ştiute pentru că în fiecare dintre ele,
dincolo de munca firească, obişnuită, dedicată cîmpu-
lui, s-au dezvăluit pasiunile unor oameni.

La început au fost gîndurile împinse de curiozitate

pe calea căutărilor, adevărului. Primelor rezultate li
s-au alăturat speranţa şi satisfacţia. De aici pînă la
pasiunea autentică ce-a mai rămas ? Un pas.
Şi cînd munca şi priceperea lui Anton Popescu au
devenit pasiune, atunci s-a realizat şi acest pas. El
s-a numit Muzeul Sătesc de la Drăcşenei, la înfăptui­
rea căruia au pus umărul de la mic la mare. Muzeul
s-a născut cu muncă, cu trudă.
— Ani mulţi ne-au trebuit să colecţionăm, să iden­
tificăm exponatele, să le dăm numele lor adevărat,
să le sortăm şi apoi... greu a fost să „punem gură
pînzei“, mi-a spus Anton Popescu.
înţelesesem din gîndurile ctitorului muzeului de la
Drăcşenei că organizarea unui asemenea aşezămînt
de cultură nu e treabă deloc uşoară, din moment ce
el, atît de priceput şi pătimaş, a vrut nu o dată să
renunţe.
— Nu m-am dat bătut, fiindcă era un vis al vieţii
mele. Mă simţeam obligat moral faţă de sat, faţă de
mine. Şi-apoi, pasiunea..., pasiunile astea îşi au le­
gile lor. Dacă le-ai căzut victimă, nu mai poţi scăpa.

365
 Am înţeles mai tîrziu că dragostea şi pasiunea lui
pentru muzeu adăposteau şi o motivaţie psihologică.
— Purtam în mine un crez. Moşteneam un testa­
ment. Tatăl meu, şi el tot învăţător, fiu al satului,
încercase, dar nu reuşise. Erau alte vremuri, alţi oa­
meni... şi numai pasiunea nu i-a f olosit prea mult.
i Muzeul Sătesc de la Drăcşenei a devenit cu timpul
un obiectiv turistic de larg interes. Anual, el este
vizitat de mii de turişti din judeţ şi din afara jude­
ţului, oare vin aici atraşi de valoarea obiectelor ex­
puse în cele şase secţii. Şi muzeul creşte continuu.
— Oamenii de toate vîrstele, îndeosebi elevii, s-au
obişnuit cu drumul către noi. Cum găsesc vreun
obiect mai deosebit, oum află vreo ştire mai deosebită,
sînt prezenţi. Patrimoniul nostru se îmbogăţeşte me­
reu prin achiziţionarea unor noi exponate, toate din
donaţii. Şi noi ne bucurăm, fiindcă în special co­
lecţia arheologică, cea numismatică, cea etnografică
se dezvoltă de la o zi la alta.
într-adevăr, spusele lui Anton Popescu sînt confir­
mate de mulţimea obiectelor, pe care le vezi cum
sporesc între două vizite.
— Iată un exemplu, îmi spune acelaşi Anton Po­
pescu. Zona e bogată în surse folclorice, locurile sînt
un nesecat izvor de posibile exponate legate de tra­
diţii şi obiceiuri. Astfel, muzeul de la Drăcşenei a
ajuns să-şi pregătească extinderea secţiei etnografice
şi în aer liber.

Chiar dacă nu identic, dar asemănător cu muzeul

de la Drăcşenei este şi cel de la Stejaru, care, deşi
mult mai tînăr, şi-a demonstrat trăinicia şi şi-a jus­
tificat renumele. Muzeul de la Stejaru absoarbe şi

3 66
exponatele din Gresia, Bratcov, Socetu şi, evident,
Stejaru. Aflăm că ceramica, resturile de rîşniţă, unel­
tele de silex descoperite la Socetu vorbesc despre o
civilizaţie a bronzului şi încă a celui timpuriu, căreia
i se alătură şi civilizaţia geto-dacică, cu dovezi arhe­
ologice de necontestat : podoabe, unelte şi arme şi
chiar tiparele folosite în meşteşugul turnării şi mo­
delării fierului, bronzului şi argintului, care au fost
date la iveală şi în alte multe localităţi din judeţ, dar
şi la Socetu.
Căpătăm informaţii multe şi precise despre castrul
de la Gresia, care a făcut parte din Limesul Transa-
lutan, „construit în timpul lui Septimius Severus şi
părăsit sub Filip Arabul, în anii 245—247, după ata­
cul carpilor, cînd hotarul de est al provinciei Dacia
este readus pe linia Oltului".
Foarte multe obiecte din muzeu vorbesc despre
ocupaţiile de bază de-a lungul vremurilor ale oame­
nilor care au trăit pe aceste meleaguri. Obiectele ar­
heologice pe care le tezaurizează muzeul demon­
strează, fără putinţă de tăgadă, că oamenii care au
trăit aici erau neîntrecuţi păstori şi agricultori, că se
pricepeau şi la confecţionarea uneltelor, la ţesut, şi se
îndeletniceau cu schimbul de produse. Iar un frag­
ment de ceramică, reprezentînd un fund de vas pe
care se găsesc inscripţii în limba latină, demonstrează
că pe aici olăritul era şi el o ocupaţie de bază a
oamenilor.
Pentru epoci mai apropiate de noi, muzeul din Ste­
jaru aduce dovezi că aceste locuri se mîndresc justi­
ficat că au putut fi de ajutor lui Mihai în luptele
contra otomanilor. Din file de documente reiese că
aceste sate de cîmpie au fost un izvor de eroi în mo­

3 67
mente de cumpănă, la 1877, la 1916 şi totdeauna cînd
patria a fost greu încercată.
Glasul răsculaţilor de la 1907 şi faptele lor se con­
stituie într-o dramatică filă de istorie locală.
Sînt adevăruri pentru care se zbate Stancu Ma­
nea. Rostul pasiunii lui se găseşte în destinul acestui
muzeu. Aici, adunate cu migală şi răbdare de cei
care iubesc cinstea şi adevărul, exponatele refac un
fragment din istoria poporului nostru.
Dacă te afli pe drumul judeţean 504, de la Alexan­
dria spre Piteşti, după ce depăşeşti Lăcenii şi Măgura
Stejarului, te poţi abate de la Orbească spre Băbăiţa,
comună mare de care aparţin satele Merişani, Frăsi-
net şi Clăniţa. Chiar dacă drumul spre Băbăiţa, care
se desprinde din cel judeţean 504 şi o ia la dreapta,
este neasfaltat, el este la îndemîna oricui, căci e bine
întreţinut tot timpul anului, iar distanţa e de numai
5—6 km. Cam tot atît este şi de la Băbăiţa la Meri­
şani, unde, odată ajuns, nu trebuie să întrebi prea
mult ca să-l găseşti pe Stan Mitran.
Toţi oamenii din sat îl cunosc bine. Doar el a slujit
şcoala peste patruzeci de ani, pînă s-a retras să se
odihnească şi să-şi vadă în tihnă de ale lui. îl cunosc
bine şi cei din satele vecine. în tot judeţul este cu­
noscut. S-a dus vestea despre el peste tot locul, că
este priceput în împăierea păsărilor şi animalelor. Dar
vorbele sînt vorbe, ele zboară, se duc şi vin. Eu nu
după vorbe m-am luat, ci după realitatea faptelor.
Rezultate din pasiunea şi priceperea omului, ele, fap­
tele, sînt o demonstraţie concretă, convingătoare şi,
de ce nu, emoţionantă.
M-am convins numaidecit că nu m-am înşelat. I-am
călcat pragul casei, unde am fost poftit cu blîndeţe,

368
am stat puţin de vorbă şi apoi... casa s-a dezvăluit
a fi un veritabil muzeu. In toate odăile, peste tot lo­
cul, unde-ţi arunci ochii, păsări mari, păsări mici, de
pădure, de cîmpie, de apă, cu penaj colorat în fel şi
chip. Peste tot, animale mici şi mari, ierbivore, carni­
vore. Tot felul de păsări şi animale împăiate.
Am aflat de la el că toate exponatele din colecţie,
peste 140 de exemplare, au fost împuşcate de el. După
unele fusese în deltă, după altele la munte. Fiecare
dintre ele are o istorie proprie, care-i aminteşte de
întîmplările petrecute la vînătoare.
Multe exponate au fost donate şcolii. A vorbit des­
pre „aventurile" lui vînătoreşti. Întîlnirea cu lupul
a fost dificilă, vulpea l-a ţinut la pîndă zile întregi,
iar cu mistreţul, pe care l-a împuşcat în balta Zimni-
cei, era să intre în mare dandana. Pînă şi zgîtia aia
de becaţină l-a tîrît prin mlaştini după ce-a ochit-o.
Unele erau poveşti vînătoreşti, care aveau savoarea
lor literară. Dar povestea avea rostul ei şi era acum
pusă în slujba unui alt obiectiv. Vînătoarea a fost,
poate, primul imbold. Apoi a cedat întîietatea unei
alte pasiuni : împăiatul.
Activitatea lui Stan Mitran s-a dovedit molipsi­
toare. După el au urmat alţii : Uie de la Măgura şi
Mărin de la Frăsinet şi Stancu de la Gărăgău. Destul
de mulţi vînători de prin împrejurimi au prins dra­
gostea împăiatului. Iar elevii oare i-au trecut prin
mînă, aproape toţi au învăţat să împăieze.
Şi-a adus aminte de oamenii care au fost. De cei
cu care-şi împărţise bucuria şi necazul la vînătoare.
Nu auzisem pînă atunci nici un vînător vorbind şi
despre necazuri, încît mi-am zis : iată şi un vînător
care poate fi crezut mai mult decît spune.

369
 Şi dacă nimereşti la el în sezonul vînatului, nu te
lasă pînă cînd nu-i guşti mâncărurile făcute cu multă
dibăcie. Prepeliţele la frigare, unse <cu pana înmuiată
în ulei şi scoase în mujdei de usturoi, sitarii rumeniţi
la tavă, intestinele de sitar făcute pastă, iepurele cu
ciuperci sînt numai cîteva din preparatele vînătoreşti
pe care gazda te îndeamnă să le stingi cu vin negru
de zaibăr şi gamaie, despre care nu uită să-ţi spună
de fiecare dată cînd te îndeamnă să goleşti paharul :
„Vinul îndulceşte inima omului şi întăreşte mădu­
larele lui“.
După ce l-am cunoscut bine pe Stan Mitran de la
Merişani am încercat să fac rapid o sinteză : pasiu­
nea pentru şcoală, pasiunea pentru vînătoare, pasiu­
nea pentru împăiat. Trei activităţi, trei dimensiuni
bine armonizate care definesc viaţa şi munca unui
om. Şi cine nu-1 cunoaşte la Merişani ? Toţi îl ştiu.
Doar le-a dăscălit copiii patruzeci de ani şi mai bine.
Şi i-ar fi şcolit şi acum, dacă nu i-ar fi venit vremea
să se retragă. S-a retras să se odihnească. Dar nu a
abdicat de la nici una dintre cele trei pasiuni. Ele
nu-1 vor părăsi pînă la moarte.

Trei sate de dmpie, nelegate de nici un drum, ne­

unite de nici o apă, care se întîlnesc totuşi prin no­
bleţea şi împătimirea creatoare a unor oameni.

A S T Ă Z I, L A A L E X A N D R IA

Drumuri, drumeţi şi drumeţii ! Cuvinte care defi­

nesc şi îndeamnă. Definesc noutăţi şi îndeamnă la
meditaţie. Pentru că trebuie să recunoaştem că aici

3 70
îşi mai fac veacul multe prejudecăţi şi comodităţi. Şi
nu toată lumea înţelege verbul a drumeţi cu valoarea
lui culturală, formativă, estetică. Noi însă ne-am în­
văţat de mult să legăm ideea de călătorie de nevoia
de cunoaştere.
O asemenea invitaţie întru adevăr şi îmbogăţire
spirituală şi afectivă este drumul spre Alexandria,
fiindcă ar fi păcat să te afli călător prin Teleorman
şi să nu te opreşti măcar o zi şi la Alexandria.
Aici vei afla că oraşul de pe malul drept al Vedei
„trăieşte" din 1834, cînd „locuitorii orăşelului Zim-
nicea şi ai comunei apropiate Mavrodin, cultivatori
de pămînt, boiernaşi şi negustori, simţind nevoia de a
se elibera de obligaţiile impuse de regulamentul or­
ganic din acel timp, care era favorabil proprietarilor
de moşii prin obligaţia ce aveau de a le da acestora
dijmă şi a le munci un însemnat număr de zile, nu­
treau dorinţa de a forma un oraş liber".
Din pricini asemănătoare, mavrodinenii şi zimni-
oenii, încurajaţi de marele boier Mihăilă Filipescu-
Buzatu, cel cu mare „trecere la divan", s-au hotărît
să cumpere o moşie pe care să-şi stabilească o nouă
aşezare.
între dorinţele lor erau multe puncte de vedere
comune. Toate gîndurile îi uneau. Pînă şi la alegerea
locului pentru noul oraş interesele lor coincideau.
„O condiţie unanimă între Mavrodineni şi Zimniceni
era să se aleagă un teren care să fie aşezat între
Mavrodin şi Zimnioea, iar alta, să aibă în jur şi locuri
bune pentru plantarea viţei de vie, ocupaţie ce plă­
cea şi Mavrodinenilor şi Zimnicenilor, deoarece vinul,

371
alături de negoţul lor, era o bogăţie apreciată bine
şi de unii şi de alţii".
Şi îndeletnicirea de cultivatori ai viţei de vie şi
plăcerea de a se înveseli cu licoarea strugurilor şi-o
păstrează şi astăzi, atît unii cît şi ceilalţi.
Au urmat zile de febrilă agitaţie, de căutări, de
zbucium, pînă ce obştea însărcinată cu cumpărarea
pămîntului, tare avea în fruntea ei pe Tache Repe-
zeanu din Mavrodin şi pe Ştefănache Ion din Bucu­
reşti, a găsit, la miază-noapte de comuna Poroschia,
„moşia Bâcâianca, donată Mitropoliei din Bucureşti de
către boierii Dobre Stolnicu, Radu Nănoveanu, Aga
C-tin Bălăceanu, Mihai Kivireţ, Mihai Nănoveanu şi
Jupîneasa Anica Vistiereasa". Dar de aici încolo a
urmat un drum greu şi anevoios.
Mitropolia de la Bucureşti le oferea moşia pentru
întemeierea noului oraş numai prin schimb. „Şi pen­
tru aceasta obştea, prin mijlocirea boierului Filipescu,
găsi să cumpere moşia Brezoaia din judeţul Dîmbo­
viţa, cu 250 000 lei vechi".
Cînd moşia a fost cumpărată şi urma să se perfec­
teze schimbul, au apărut din nou greutăţi mari în
calea lor. Piedicile şi intrigile de tot felul, urzite de
baronul Cristofi Sachelarie de la Mavrodin şi de fa­
milia Ipsilante de la Zimnicea, n-au putut stăvili
gîndul şi voinţa mavrodinenilor şi zimnicenilor. Cei
doi, sprijiniţi de ocîrmuirea judeţului şi aplicînd în
mod abuziv unele prevederi ale Regulamentului Or­
ganic, doreau să compromită şi să zădărnicească viaţa
ce şi-o gîndeau şi şi-o croiau oamenii.

3 72
 Dar ei, obştenii, nu s-au speriat niciodată de unel­
tirile îndreptate împotriva lor. Nici când cârmuirea
judeţului i-a împiedicat să-şi zidească locuinţele, nici
dnd aceeaşi odrmuire le-a interzis practicarea co­
merţului. Gîndeau ei că Ghica, protectorul lor, le
poartă de grijă, ceea ce, într-un anume fel, s-a con­
firmat. Cînd domnul a aflat cîte unele, prin hrisov
a glăsuit : „Marea Vornicie din Lăuntru să dea po­
runcă a li se slobozi îndată, lucrarea caselor şi aşe­
zarea lor pe moşia lor“. Aşa a poruncit în hrisovul
din 1834, august 24, şi tot aşa şi în cel din_16 noiem­
brie 1834, cînd ocîrmuirea era aspru certată de dom­
nitor pentru abuzurile pe care le-a făcut cînd a in­
terzis locuitorilor practicarea comerţului.
La început, obştea se gîndise ca urbea nou înfiin­
ţată să se numească Mitropolia, dar locuitorii, vrînd
să se bucure şi în continuare de sprijinul lui Alexan­
dru Dimitrie Ghica, şi-au schimbat hotărîrea şi „alea-
seră din ei o delegaţie de 4, şi anume Teodor Hagi
Ion, Ion Lazăr, Hagi Stoica şi Dumitru Moscu“, care
să arate domnului noua dorinţă ce-o aveau.
Ei înmînară o scrisoare (12 august 1835) prin care
îşi „potriveau mulţumirea1', adresîndu-se lui Ghica
cu vie recunoştinţă : „Noi foştii locuitori din Zim-
nicea şi Mavrodin ce cu sfat de obşte am chibzuit ca
acestui din nou şi în pajişte alcătuit oraş, să-i dăm
nemurirea de ALEXANDRIA, pe strălucitul nume al
Măriei Tale, spre neîncetată pomenire şi fală în veci
[...] pentru înfocata dragoste ce din adîncul suflete­
lor noastre izvorăşte, binevoieşte a primi de la cre­
dincioşii supuşi ai Măriei Tale, dar, un peşte morun
de Dunăre şi şase putineie icre negre de morun semn

373
al umilicoasei noastre închinăciuni şi ca fiind netăl­
măcită bucurie în inimile urmaşilor noştri".
Domnitorul, plăcut impresionat, le-a făgăduit că
le va da tot sprijinul ca oraşul „să înflorească şi să
progreseze aşa cum doreau şi întemeietorii".
Iniţiativa şij a dovedit utilitatea, ei obţinînd de la
domnie, la 4 septembrie 1840, un hrisov compus din
45 de articole, în baza căruia oraşul Alexandria urma
să se bucure, din acel moment, de statutul celorlalte
localităţi urbane din Ţara Românească. „Noi, Alexan­
dru Dimitrie Ghica voievod, cu mila lui Dumnezeu
domn stăpînitor a toată Ţara Românească... Unii din
locuitori, negustori şi boiernaşi, dorind să-şi dobîn-
dească odihna locuinţei şi pământul de hrană şi de
negoţ slobod şi statornic pentru totdeauna pe seama
lor şi a urmaşilor lor după obştească unire între dînşii
s’au hotărât a contribui cu toţi o sumă de bani spre
cumpărarea unei moşii [...] potrivit cu cererea ce
prin jalbă a fost făcută, s’au şi mutat [...] acolo, clă­
dind oase şi prăvălii şi au statornicit oraş, dîndu-i
denumirea de Alexandria".
Iată şi conţinutul articolelor :
Art. 1 prevedea că moşia oraşului va fi „...în veci
ohavnică şi nestrămutată fără a se putea niciodată
de nimeni a se lua din stăpânirea acestui oraş, nici
cu vînzare, nici eu schimbul şi nici sub nici un fel de
prigonire...". Art. 2 stabilea că „Alexandria se va
socoti în rîndul celorlalte oraşe ale ţării şi locuitorii
acestui oraş se vor bucura şi ei de toate drepturile
şi întocmirile legitime prin regulamentul orăşenesc
pentru celelalte oraşe din principat". Art. 4—16 se

374
ocupau de organizarea conducerii localităţii, de ale­
gerea epitropilor, de veniturile şi cheltuielile locale
etc., iar art. 17—45 erau consacrate chestiunilor de
organizare a activităţilor comerciale şi meşteşugă­
reşti în noua aşezare urbană.
Cînd totul a fost rînduit după lege, obştenii, destul
de ambiţioşi în croirea oraşului lor, au solicitat pri­
ceperea arhitectonică a inginerului austriac Moritz
von Otto şi i-au dat viaţă prin amplasarea gospodă­
rească a prăvăliilor şi a atîtor acareturi trebuincioase
noilor gospodari dornici să-şi înjghebeze după gusturi
şi nevoi o urbe frumoasă. Documentele vremii păs­
trează şi astăzi amintiri despre începuturi.
„Prima construcţie a fost bordeiul lui Avram Re-
panovici, pe locul oe i se destinase pentru prăvălie.
Parul a fost bătut de Simion Ţigăneşteanu, ţinut de
Lalu şi Vâlcu Băcanu. Acest bordei a fost prima pră­
vălie a oraşului în oare, pe lîngă alte feluri de măr­
furi, se vindea vin şi rachiu".
în grabă şi mergînd cu toate odată, obştenii inimoşi
şi plini de iniţiative au redactat şi un statut care în
cele 42 de articole întărea autoritatea juridică a nou­
lui oraş. Din motive legislative şi din mîndrie, s-a
făcut odată cu statutul şi pecetea oraşului, „ce în­
chipuia un cal cu piciorul drept ridicat, lîngă care
se afla un steag alb cu o cruce la căpătîiul de sus.
Dedesubt două mîini împreunate, în semn de unire.
Acestea erau înconjurate de o mică coroană de frunze
şi flori şi toate ocolite de un cadran în formă de
elipsă, în care scria : «Obştea oraşului Alexandria»".
Cît a trăit Ghica, obştenii i-au purtat respect şi
dragoste, astfel că în ziua de 14 octombrie 1842, cînd

375
el a făcut o vizită ca „să vadă la faţa locului, ceea ce
s-a săvîrşit", oraşul a fost plin de sărbătoare şi toţi,
de la mic la mare, s-au bucurat pentru cinstea ce le-a
făcut-o domnitorul, pentru laudele aduse şi pentru
îndemnurile ce le-a rostit tuturor.
Peste cîţiva ani, în 1845, August Treboniu Laurian,
călător prin ţară, nu era de acord cu înfiinţarea
Alexandriei, scriind : „Stăpînirea a făcut o mare gre­
şeală căci în loc de a cumpăra terenuri în Zimnicea,
care e proprietatea particulară a familiei Ipsilanti şi
a declara aici tîrg liber, deschise neguţătorilor din
ţinutul acela un oraş liber la Alexandria, care e foarte
departe de Dunăre, şi dete locuitorilor o constituţiune
municipală pentru care din nenorocire încă cei mai
mulţi compatrioţi ai noştri nu sînt încă maturi".
Dar August Treboniu Laurian s-a înşelat.
Timpul a confirmat credinţa obştenilor din anii
30—40 ai veacului trecut. Oraşul a crescut, s-a întărit
şi a ieşit puternic şi proaspăt din această „copilărie"
grea şi plină de griji.

Astăzi, la Alexandria, ca peste tot locul, timpul se

grăbeşte, oamenii aflîndu-se în focul împlinirilor şi
cu gîndul ţintă spre cele ce vor urma. Totul se con­
jugă la prezent şi viitor. Planurile gîndite astăzi,
mîine devin fapte.
în 1984, oraşul îşi va sărbători cea de-a 150-a ani­
versare. E mult ? E puţin ? Alexandria, trăind astăzi
o nouă şi inegalabilă tinereţe, îşi pregăteşte cu mîn-
drie justificată evenimentul.
E gata şi produce din 1974 întreprinderea de Rul­
menţi. Apariţia ei în spaţiul teleormănean fusese pre-

3 76
' gătită, de mai vechile unităţi industriale : întreprin­
derea de Utilaje pentru Industria Uşoară de la Islaz,
întreprinderea de Aparataje şi Accesorii, întreprin­
derea de Panouri şi Tablouri Electrice. Acestea
au schimbat peisajul geografic, au înlăturat izul
patriarhal al urbei de altădată, au învins inerţia
şi au impus o nouă realitate : Teleormanul trebuie şi
poate să-şi dezvolte o viaţă industrială modernă. în­
treprinderea de Rulmenţi a venit, aşadar, normal, ca
o confirmare.
Am avut privilegiul să-l cunosc pe inginerul Florea
Marin, directorul întreprinderii de Rulmenţi din
Alexandria. Braşovean de felul lui, purtînd în suflet
cu discreţie locurile de baştină, el s-a legat intim şi
statornic nu numai de treburile fabricii, ci de întregul
destin al Teleormanului de astăzi. La una dintre în­
tâlnirile noastre mi-a mărturisit că aici, la Alexan­
dria, în inima cîmpiei, dincolo de grija şi răspunde­
rea pentru soarta producţiei, dincolo de lupta, cîşti-
gată de altfel, pentru a impune rulmentul românesc
din Japonia şi India pînă în Anglia, din Australia pînă
în America de Nord şi de Sud, din Africa pînă în
Republica Federală Germania şi Franţa, el a desco­
perit şi a învăţat să iubească farmecul întinderilor
vălurite de grîu, frumuseţile nebănuite ale curgerilor
leneşe de ape şi mirajul tainic al ascunzişurilor din
trupurile de pădure. Cu alte cuvinte, inginerul braşo­
vean a devenit, cu sau fără voia lui, un om al cîmpiei.
El este cel care mi-a atras atenţia că nu trebuie
să văd în dezvoltarea fără precedent a industriei te-
leormănene doar aspectul strict economic.

377
 — Este adevărat că ne mândrim cu producţia in­
dustrială. Dar tot atît de important mi se pare şi alt
aspect. E vorba de modificările de substanţă pe care
le-a produs în viaţa de zi >cu zi, în starea de spirit,
în atmosfera generală a acestor locuri dezvoltarea
industrială fără precedent. Spiritul muncitoresc a dat
o altă viaţă, o nouă tinereţe acestor vechi meleaguri
româneşti.
Cunosc mulţi dintre muncitorii şi inginerii Între­
prinderii de Rulmenţi Alexandria. De unii mă leagă
chiar trainice prietenii. Cînd l-am căutat pe Marin
Raicu aveam o treabă precisă. Am trecut pe l'a di­
rector, i-am dat bineţe şi am schimbat cîteva cuvinte,
am glumit cu inginerul Virgil Dumitrescu pe seama
ultimelor succese ale fotbaliştilor din Alexandria şi
am pătruns în uzină. Am mers pe drumul pe care-1
ştiam. Pe drumul rulmenţilor.
La secţia forjare, maşini cu dinţi şi măsele de oţel
toacă, ronţăie şi mărunţesc zi şi noapte fierul. Este
prima operaţiune oare naşte rulmentul. Dincolo, la
strungărie, cuţitele muşcă lacom din carnea fierului
care a prins forma inelului şi se pregăteşte să ajungă
la tratamentul termic.
De acolo, mai departe, la rectificare, apoi la asam­
blare. Aici are loc împerecherea inelului cu bilele,
luînd naştere rulmentul, gata să se învîrtă şi să de-
gaje viteze şi energii uluitoare.
Peste tot, în toate secţiile, este o zbatere perma­
nentă. La întreprinderea de Rulmenţi Alexandria,
harnicul colectiv de muncă îşi măsoară mereu vic­
torios puterea şi priceperea cu greutatea şi tăria
oţelului.

378
 Cîţi din cei care lucrează în industrie cu motoarele
electrice ştiu că la rulmenţii care le pun în mişcare
şi le sporesc randamentul şi-a adus o contribuţie sub­
stanţială şi Nicolae Popesou, muncitor electronist, care
prin inovaţiile sale a eliminat complicaţiile în fluxul
tehnologic, scurtînd drumul rulmenţilor de la strun-
gărie pînă la montaj ?
Dar cîţi din cei care rulează pe autostrăzi ştiu că
unii dintre rulmenţii Daciei 1300 au fost lucraţi de
Virgil Păscuţu, muncitor de bază al întreprinderii ?
Dar constructorii de maşini-unelte din toată ţara,
dar cei care construiesc la Braşov autocamioane şi
tractoare, dar muncitorii din industria mineritului
şi toţi cei care folosesc rulmenţii produşi la Alexan­
dria ştiu ei de inovaţia pe care Cornel Ţone, elec­
trician la strungărie, a făcut-o la circuitul ^lectrie şi
hidraulic al strungurilor multiaxe ? Sau ştiu ei că
Gheorghe Bîrleanu de la sectorul mecanico-energe-
tic a remediat în scurt timp şi cu metode originale
scurtcircuitul care s-a produs pe reţelele de înaltă
tensiune tocmai în orele de vîrf ale unei zile de
muncă, redînd foarte repede viaţa fabricii ?
Au auzit ei de Nicu Nedeluş şi de Goe Traian,
care conduc echipele fruntaşe de lăcătuşi, cunoscute
în toată fabrica pentru priceperea ou care fac repa­
raţiile de mare amploare la maşinile automate de
forjat ?
Dar despre Marcel Bursuneae se ştie că are o gîn-
dire tehnică deosebită şi mîini de aur ?
Pe Marin Raicu l-am găsit la secţia mecanic ener­
getic, unde lucrează din 1974. Este unul dintre „vete­

3 79
ranii“ uzinei. Poartă amintirea producerii primului
rulment, la care a participat. Discuţia eu el a fost
scurtă. I-am dat plicul pe care-1 ţineam în mină şi am
stabilit ora şi locul întîlnirii de după-amiază. Mă văd
obligat să comit o indiscreţie. Plicul conţinea 20 de
poezii, al căror autor era lăcătuşul Marin Raicu. Nu
mai este începător în ale poeziei, numele lui fiind
prezent în multe dintre publicaţiile literare centrale
şi locale, ba chiar, după cîte ştiu, se aşteaptă şi apa­
riţia unor volume. Dar înainte de a se prezenta la dis­
cuţia cu membrii cenaclului, prietenul meu ţinuse să
se confrunte cu încă o lectură.
Am plecat din uzină resimţind un adevăr al zile­
lor noastre. Am văzut că munca şi poezia se îmbină,
se potenţează şi se definesc reciproc. Am înţeles încă
o dată în ce constă eroismul firesc, simplu şi cotidian
al oamenilor muncii.
M-am strecurat cu greu printre sutele de maşini,
ducînd cu mine cuvintele inginerului Florea Marin :
— Profesore, nu prea ştiu eu exact de ce ne tot
„spionezi" de la o vreme încoace, dar să ştii că ori-
cînd vei fi bine venit. Ba, chiar cred că n-ar strica
să-i mai aduci şi pe copiii noştri, să vadă cu ochii lor
adevărata frumuseţe şi forţă a muncii.

Dacă altădată Alexandria reţinea atenţia vizitato­

rului doar prin „grădinile frumoase", cum consemna
Nieolae Iorga, astăzi însemnele urbanizării sînt des­
luşite şi în .construcţiile edilitare, care asigură locui­
torilor condiţia vieţii civilizate, şi în construcţiile
social-culturale şi sportive.

380
 Dar noul, sub orice formă s-ar face simţit, nu a
exclus realitatea surprinsă de marele istoric. Grija
pentru mediul ambiant, spaţiile verzi, acele „grădini
frumoase" fac parte din portretul Alexandriei de
astăzi.
Grădiniţe, creşe şi licee, o sală polivalentă cu peste
1 000 locuri, un poligon de tir, zeci de baze sportive
amenajate în aer liber, iată doar cîteva dintre reali­
zările ultimilor ani. Edili grijulii şi gospodari, profund
responsabili, oameni legaţi de tradiţia locului, dar şi
vizionari, caută să iasă în întâmpinarea nevoii de în­
văţătură şi de frumos a locuitorilor, creează condi­
ţiile împlinirii diferitelor pasiuni.
în centru se găseşte şi Casa de Cultură, în care-şi
desfăşoară activitatea zeci de cercuri şi a cărei sală
mare de festivităţi găzduieşte întrecerile artistice din
cadrul Festivalului Naţional „Cîntarea României",
spectacole de teatru, filme etc.
Nu departe de acest lăcaş de cultură există un mic
panou. Nu este obiectiv turistic, nu aminteşte de
vreun eveniment istoric, nu este o creaţie artistică.
Este un panou ca toate panourile, simplu şi la în-
demîna oricărui trecător. Oamenii s^au obişnuit cu
el. Se opresc, citesc, privesc şi merg mai departe. Pe
panou scrie : „Fruntaşii noştri". Se schimbă o dată la
trei luni şi ori de cîte ori viaţa îşi impune adevăru­
rile ei.
La ultima mea oprire în faţa panoului am citit :
Ion Neagu, electrician la I.P.T.E., Nicolae Culcea, lă­
cătuş tot la I.P.T.E., Dumitru Nedelcu, fierar beto-
nist la I.C.M.T., Călugăreanu Florica, bobinatoare la

381
Filatură, Victor Ungureanu, lăcătuş la Fabrica I.U.U.
Islaz, Victoria Eremia, de la Filatură, Marin Leacu,
tîmplar la Fabrica de Mobilă.
Dincolo de fotografii, dincolo de textul sobru care
le însoţeşte, sînt oamenii, este munca lor, sînt sacri­
ficiile lor, este priceperea lor, sînt gîndurile lor, sînt
ei, oamenii noi ai zilelor noastre.
Alt popas : Muzeul de Istorie şi Arheologie. O vi­
zită prin secţiile de arheologie, de numismatică, de
etnografie, de arme şi echipament militar, sau în cea
mai tînără secţie, cea de ştiinţele naturii, constituie
o experienţă culturală poate prea puţin bănuită.
Muzeul de 'la Alexandria a devenit păstrătorul unor
adevărate comori. Aici pot fi văzute silexuri şi arici
de mare pietrificaţi, relicve care amintesc de paleo­
liticul inferior şi care au fost aduse din rezervaţia
arheologică de la Ciuperceni. Alături, o replică a Ca­
rului solar de la Bujoru, executat, după cum spun cu
precizie specialiştii, de vestitul fierar Hefaistos din
secolul al IXdea î.e.n., şi tot aici Tezaurul de la Balta
Sărată, cu cele 3 000 monede de argint şi 1 000 şi mai
bine de piese care poartă efigia primilor trei emitenţi
din Ţara Românească : Vladiislav I, Dan I şi Radu I.
Din muzeu nu lipseşte nici hrisovul eu semnătura
lui Alexandru Dimitrie Ghiea, ctitorul oraşului.
în Muzeul de Istorie şi Arheologie de la Alexan­
dria, în secţiile sale de la Tumu Măgurele şi Roşiori
de Vede, sînt expuse — prin cele mai variate şi mai
moderne modalităţi ale muzeisticii — dovezile exis­
tenţei vieţii şi muncii oamenilor de pe aceste melea­
guri din vremurile cele mai îndepărtate.
Tot în inima oraşului, nu departe de muzeu, se ri­
dică un monument arhitectonic de o rară frumuseţe :

382
catedrala Sf. Alexandru, care, după aprecierile pic­
torului Ştefan Luchian, se distinge în plan arhitec­
tural de caracterul obişnuit al lăcaşurilor de acest fel
din ţara noastră. „Este un adevărat monument de
artă aşa cum se prezintă prin măreţia şi simplitatea
liniilor sale“. Operă a renumitului arhitect Cerchez,
lăcaşul este conceput şi realizat în stil bizantino-ro-
manie, cu coloane masive în stil corintic şi cu un
pridvor impresionant deschis de arcadele care îi dau
luminozitate şi îi sporesc fastul arhitectonic. Vitra­
liile multicolore şi ornamentele exterioare din lemn
vin ca o completare fericită a stilului în care a fost
construit. în anul 1897, cînd firma Frangolea şi Ne-
grutzi din Bucureşti a terminat lucrarea, care impre­
siona prin dimensiunile ei (lungă de 42 m, înaltă de
45 m şi lată de 26 m), autorităţile oraşului au pornit
în căutarea unui artist de renume pentru executarea
picturii ; acesta a fost Ştefan Luchian, alături de
care a lucrat Constantin Artachino.
Dornic de afirmare, Luchian preciza, aşa cum reiese
dintr-o scrisoare adresată primarului Alexandriei :
„Pentru ca totul să fie în armonie, voi căuta să fac :
1. Toate figurile şi compoziţiile vor fi originale. 2. De-
coraţiunile în stil bizantin pentru care voi aduce de
la Miinchen artişti buni, absolvenţi de şcoală deco­
rativă. 3. Atît figurile cît şi decoraţiunile se vor face
în ulei. 4. Pe unde D-nul arhitect va cere, voi face
aur... în sfîrşit, mă oblig a zugrăvi atît interiorul cît şi
exteriorul, cuprinsă fiind şi poleirea pe cupole...".
Şi aşa s-a ivit la Alexandria un monument în care
virtuţile arhitectonice se întrec cu inegalabila artă a
pictorului.

3 83
 La Alexandria s-au schimbat multe. în fiecare zi,
transformările sînt vizibile, le constaţi, le simţi la
tot pasul.
în diferite părţi ale oraşului apar noi cvartaluri de
locuinţe. Blocurile răsar peste noapte, ies parcă din
pămînt, ca în poveste. De multe ori nici nu bagi de
seamă cînd proiectul a devenit săpătură de temelie
şi cînd din săpătură s-a înălţat verticala unor clădiri.
într-un loc dintr-o zonă nouă de locuinţe a mai
apărut o piaţă.
Pe o stradă mărginaşă se extinde reţeaua de apă
şi canalizare.
Pentru nevoile prezente şi de perspectivă ale
populaţiei, în centru se mai construieşte un super-
magazin.
Liniile autobuzelor care asigură transportul în co­
mun îşi ramifică şi-şi prelungesc traseele.
Străzile vechi şi noi sînt pline de flori şi de ver­
deaţă.
Alexăndrenii, care trăiesc astăzi într-un oraş in­
dustrializat, nu şi-au luat gîndul de la agricultură.
Ea a rămas pentru ei o primă şi constantă dragoste.
Pe ogoarele celor două cooperative agricole de pro­
ducţie, ei demonstrează pasiunea şi priceperea trans­
mise de la strămoşii lor, obşteni statorniciţi aici acum
150 de ani.
Reşedinţă a judeţului, Alexandria este o veritabilă
placă turnantă. în centrul ei se găseşte noul sediu
social-politic al judeţului, care se leagă prin mii de
fire de fiecare colţ, de fiecare sat, de fiecare comună,
de fiecare aşezare urbană a teritoriului.

384
 Aici gîndesc, muncesc, visează, coordonează şi con­
trolează cei care au misiunea grea şi de onoare de a
ridica Teleormanul pe culmile societăţii socialiste.
Cinci drumuri mari racordează Alexandria la în­
tregul rotund al judeţului : drumul spre Bucureşti şi
cel spre Piteşti, drumul spre Turnu Măgurele, cel spre
Craiova şi cel spre Zimnicea. Orice arteră ai alege,
din orice parte ai veni sau oriîncotro te-ai duce, ace­
laşi sentiment te urmăreşte : oraşul nou Alexandria
nu are periferie. întâlneşti încă pe corpul oraşului
săpături. Vezi încă macarale şi buldozere şi tractoare
în acţiune, se mai fac demolări, se refac canalizări,
se extind reţele de electricitate, vechi clădiri îşi
schimbă înfăţişarea, se mai mută instituţii şi se mai
fac asfaltări. Un puls trepidant al construcţiei ca­
racterizează viaţa de zi cu zi a oraşului.
între intrările propriu-zise în oraş şi centrul aces­
tuia, deosebirile au început să dispară. Noţiunea de
centru este perimată.
La 150 de ani de la înfiinţare, Alexandria, oraşul
muncitorilor, ţăranilor şi cărturarilor, îşi proiectează
cu îndrăzneală cotele viitoarelor lui deveniri.

M ÎIN E , L A R O Ş IO R I

Oraşul Roşiori de Vede, ca şi celelalte localităţi

urbane şi rurale ale judeţului, este aşezat pe întinsul
unei cîmpii mănoase, transf ormată de hărnicia locui­
torilor într-o grădină înfloritoare.

385
 Trecutul îndepărtat al oraşului este legat de exis­
tenţa în jurul lui a unor importante cetăţi aşezate
pe culmea unor dealuri, între văi şi vîlcele, sau pe
cîmpuri, în arşiţa dogoritoare a soarelui şi în bătaia
viscolelor.
„Cetatea Cazacilor" (Arcinna Archinna Sorium),
la 3,75 km de oraş, „Cetatea Livezi", aşezată şi ea
la 3 km de oraş, „Cetatea Palanca", la numai 2 km
de oraş, „Cetatea Urluiul", la aproape 9 km sud-vest
de oraş.
Probate arheologic şi istoric, ele fac dovada unei
vieţi îndelungate pe aceste meleaguri. Incontestabile
atestări documentare ale oraşului au fost prezentate
cronologic şi sistematic de Petre Stroescu în mono­
grafia sa din 1933, dedicată Roşiorilor.
Cum o drumeţie în spaţiu presupune şi o călătorie
în timp, să-l luăm ghid pe Petre Stroescu urmărind
atestările localităţii Roşiori de Vede.
1385. în timpul Cruciatelor (1096—1291), Tîrnovo
era legat prin drum comercial cu Nicopoli Bulgaria
(Czvista-Schiltau), cu Nicopolul Domnului Muntean
(T. Măgurele), de unde se putea merge la Ruşii-de-
Vede (Russenart), care era oraş vechiu.
1386. Sub Mircea V.V., Ruşii-de-Vede era căpită­
nie eu catane (oaste)...
1468. Primul Bălean Udrea Basarab a fost jupînul
Mihail, boier divanit al lui Radu V.V. sin Vlad Voi-
voda [...]. Prin Hrisov (1468) i se dărui jupînului
Mihail, Moşia Ruşii-proci (Roşiorii-de-Vede).
1500. Pe la Braşov... se ducea câte un pescar din...
Dridih (Târnova) şi de la Ruşi (Roşiori-de-Vede)
(N. lor ga).

3 86
 1550. Intre oraşele, comerciale era şi Ruşii-de-Vede
(N. Iorga).
1552. Radu VI Paisie V.V. (1535—45) bătu la
22.XI.1552, pe Mircea II Ciobanul (1545—54), la Mă-
neşti (Scrioaştea), lângă Ruşii de Vede (Xenopol).
1554. Pretendentul Radu Vlad, boierul Socol, Pă-
traşcu (Cercel), fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554— 8 )
şi Radu Drăghici Grămătieu din Măneşti, de lângă
Ruşii-de-Vede, fură exilaţi la Rodos (Xenopol).
1565... Căpitanul Mihail Roşu-Roşiorul (Butculescu
1565—1632), se stabili în Ruşii-de-Vede... In 1599
Mihai V. cu Roşii fugări pe Turci şi-i bătu la Widin.
Mihai V. recompensă pe Roşii, dăruind la 50 dintre
ei, şi Capit. Roşu, 600 stânjeni, pe malul Vedei, să-şi
facă casă, şi o moşie numită „Roşiori"... Roşii^de-Vede
păzeau la rîul Vedea, împotriva Turcilor din Nieo-
poli şi din Turnu, avînd satul „Roşilor" lîngă Vedea
(Ludescu, N. Iorga).
1599. Mihai V. a dat „Roşilor" lui, doar Hrisov de
întărire pe proprietăţile lor, din târg şi dreptul de
folosinţă asupra Moşiei Roşiorii-de-Vede, care era
proprietatea Monast. Sf. Spiridon Nou din Bucureşti.
Nu Mihai V. a întemeiat şi ridicat Roşiorii-de-Vede,
la rangul de târg sau oraş, cu situaţia lui geografică şi
economică, încă din vechime, căci era oraş încă din
1574 (scris pe Evanghelierul din Londra) (Hasdeu şi
Ghighean I.).
1599. Mihai V. bătu pe Turci la Dunăre. Se retrase
şi poposi în Valea Vedei, să mai scrie oaste. Aci adună
în faţa soborului ostăşesc, pe ostaşii viteji şi pe Ro­
mânii băştinaşi de rînd spre a fi lăudaţi [...]. Voivodul
le dărui moşii ş.a., după isprăvi. Ban Udrea spuse

387
lui Vodă, că au venit de nevoie şi au luptat la cot cu
Roşiorii şi nişte ţărani pălmaşi. Mihai V. îi lăudă, îi
ridică la rangul Roşiorilor de Neam ; le dete strae,
arme de Roşiori şi moşie lîngă Vedea, unde îşi eroiră
tîrg nou (după Florian Cristescu).
1599. Roşiorii-de-Vede e târg vechiu de sub Mircea
V. V. ; şi alţi cred că e de la Mihai V., bazaţi pe
Hrisovul lui, eare-i făcu stăpâni pe ei şi pe urmaşi
pe vatra oraş şi pe moşie, cu obligaţia de dijmă pen­
tru Biserica Sf. Spiridon N. Bucur.
1641. Intre monastirile zidite din nou de Matei V.
de „isnoavă din temelie”, trecute în Hrisovul lui, din
1641, este şi cea de la Drăgăneşti dela ,,Rose“ (Bise­
rica Ţigănia-Drăgăneşti de lîngă Roşiorii-de-Vede).
1684. In Roşiorii-de-Vede se află steag (regiment).
1711. Era căpitănie şi căpitan de lipcani (postaşi).
1718. în „Istoria della moderne revoluzioni dela
Valaehia” Anton Maria del Chiaro (fost Rector, secre­
tarul lui Brâncoveanu V.), scrie, că între alte oraşe
de seamă şi căpitănie, era şi Ruşii-de-Vede.
Şi Ion Neculce în al său Letopiseţ pomeneşte nu­
mele Roşiorilor, arătînd că „Brâncoveanul, dac-au
vădzut că s-apropie ostile nemţeşti de Bucureşti, au
lăsat Bucureştii şi s-au coborît la sat la Ruşi, cu toată
casa lui şi boieri şi curte, slujitori, ş-au şedzut acolo
la Ruşi vro doo, trei săptămîni. El şede în Ruşi şi
nemţii în Bucureşti, cale de opt, noo ceasuri unii de
alţii”.
Petre Ispirescu, în jurul anului 1881, vizitîndu-şi
de cîteva ori fiica, profesoară la Roşiori, ne-a lăsat
însemnări semnificative despre locurile şi oamenii
pe care i-a cunoscut. „Roşiorenii sunt oameni dezghe­

388
ţaţi, coborîtori din pâlcurile de viteji «Roşiori», ves­
tiţi «verzişori». N’au şosele, trenuri, poştă. La Bucu­
reşti se duc cu Diligenţa prin Alexandria [...] ori cu
trenul de la gara Stolnici — ori direct cu căruţa
La Cazinou joacă cărţi şi bogaţii şi săracii. Băcăniile
sunt şi Librării. Un profesor vinde cărţi. în cafeneaua
Mavromati, primarul citeşte gazetele, ceilalţi ascultă
şi spun p’acasă, unde cocoanele joacă Loton sau Si­
nonime. [...] Cărţi nu citesc. Elevele şcoalei lor pri­
mare de fete, în recreaţie, joacă Brîul şi Bătuta parcă
simt la nuntă. Şcoala de băieţi [...] întunecoasă, fără
duşumea, trebuie să sari pe tălpoaie. Femeile bătrîne
fumează [...]. Diligenţa pleacă cînd vrea, mînă cum
vrea, sau nu pleacă de loc“.
Toate acestea sînt referiri numai la cîteva dintre
documentele care de-a lungul vremii şi-au păstrat
nealterată valoarea informaţională şi emoţională des­
pre oraşul bogat în ani, bogat în evenimente istorice
şi tot atît de bogat în faptele oamenilor, care au dat
urbei lor strălucire şi interes.
Viaţa oraşului uneşte prin timp, într-o mişcare
continuă şi armonioasă, aspiraţii şi nelinişti, trudă şi
biruinţă, jertfe şi mîndrie, dăruire totală pentru mai
bine şi mai frumos.
Martori şi participanţi direcţi la evenimentele is­
torice prin care au trecut, ruşanii, de-a lungul exis­
tenţei lor zbuciumate, au suferit groaza anilor 1797—
1802, cînd „pasvangiii şi cîrjaliii“ şi-au făcut de cap.
Din pricina lor, „mulţi bulgari şi săteni, români de
peste Olt, de frică, fugiră şi se aşezară p’aci“. Sînt
cunoscute ca fiind rămase de atunci numele unor
neamuri de oameni : Cemat, Stingă, Bucur.

389
 Cîrjaliii au făcut şi victime în rîndul populaţiei ;
ei „uciseră aci pe Stănilă Băluţă, la Crucea Ţigănila“.
Ruşanii au cunoscut şi fărădelegile „zavergiilor şi
beşliilor“, care, luptînd împotriva eteriştilor, au luat
în robie în special copii şi femei, pe care i-au dus în
Turcia.
Cînd s-a dat zvon că Tudor cu pandurii lui va trece
pe lingă Roşiori de Vede, mulţi i-au ieşit în cale şi
i-au dovedit prietenie, şi s-au înrolat în oastea lui
care se îndrepta spre Bucureşti.
Versuri care circulă şi astăzi prin părţile locului
amintesc momentul :

Tudor domnul
Este omul
Zice Petre
Lat în spete
Sfaturi drepte
Ni le dete
Lăsaţi vetre
Strîngeţi cete
Lăsaţi sate
Că departe
Vă aşteaptă
Luptă dreaptă.

Băjenia, prin părţile locului, ca peste tot, prin for­

mele aspre de manifestare, a rămas ca o tristă adu­
cere aminte pe care Barbu Detavrancea a surprins-o
în nepieritoare însemnări. „După asfinţit — în văz­
duh, nori de praf şi ţipete de bătrîni, femeile şi copiii
înspăimîntaţi, scot în goană vitele din păduri şi mă-

3 90
răciniş, împingîndu-le spre sat, căci un pîlc de pan­
duri, în goană nebună, călare, — au vestit «Vin Tur­
cii» [...]. Dela sat : nechez, muget, guiţuri, măcănit
de vietăţi şi ţipăt de oameni năuciţi, fug la ascunzi­
şuri, cu ce-au apucat. [...] După pirjoi, în sat : le­
şuri, scrum, icoane pângărite".
Mulţi dintre locuitorii oraşului au simpatizat cu
revoluţia din 1848 sau au fost chiar adepţi ai ei. „Io­
nică Andrei Deşu Bâtr, împuşcă regul. org. în piaţă,
Ilie Boia [...] fusese spintecat în coaste."
In războiul de la 1877, locuitorii, ion singur gînd, o
singură voinţă, s-au constituit într-o unică hotărîre
pe care şi astăzi vocea documentelor o păstrează, ca
şi atunci, proaspătă, vie şi nealterată.
„Concetăţenii noştri, bărbaţi şi femei de toate stă­
rile, ieri, la 1 Mai, pe cînd escadronul călăraşilor din
Vlaşca trecea prin Roşiori la Caracal, aducîndu-şi
aminte de datoria ce le impune numele ce poartă şi
gloria strămoşilor lor, prin contribuţiuni spontane,
pe de o parte au oferit cele trebuincioase la îndes­
tularea întregului eseadron, iar pe de alta au asigu­
rat îmbrăcămintea cu bluze a celor 100 miliţieni ce
compun Compania de aici 'comandată de concetăţea­
nul nostru Locotenent Mihai Mănciulescu ; comu-
nicîndu-vă cu fericire aceasta, vă rugăm D-le mi­
nistru, să vedeţi întrînsele o mică probă de patriotism
şi devotament către ţară... ce inspiră pe mult încer­
caţii locuitori ai,acestui nefericit oraş."
Roşiori de Vede, oraşul aşezat pe un întins de şes,
la mijlocul judeţului, pe malul drept al rîului Ve­
dea, apăsat de povara anilor şi împodobit de noianul

391
amintirilor, îşi trăieşte astăzi a doua tinereţe. Oraşul,
veche ctitorie, şi-a urzit noi sensuri şi dimensiuni, pe
care, chiar călător grăbit fiind, tot le observi.
Pînă nu demult, alături de agricultură, care era
ocupaţia de bază a roşiorenilor, se mai adăuga doar
comerţul. Despre industrie se vorbea cît permitea în
trecut viaţa unui oraş de cîmpie : cîteva unităţi de
morărit, două tăbăcării, un atelier de fabricat lu­
minări, căruia patronul, din orgoliu de industriaş, îi
zicea „fabrică", două unităţi de preparare a brînze-
turilor. A ceva industrie aduceau Ţesătoria, Fabrica
de Ulei şi Topitoria de Fontă.
Cifrele care concură la prezentarea realităţii indus­
triale din anul naţionalizării arată fără posibilitate
de tăgadă că producţia întregii industrii roşiorene era
sub 50 de milioane lei, iar din cei aproape 15 000 lo­
cuitori nu lucrau în industrie nici măcar 400.
Acestea sînt datele. Seci, succinte, ele dezvăluie
adevăruri incontestabile.
De atunci au trecut anii...

Nu se poate ca venind dinspre Alexandria să nu-ţi

atragă atenţia, nu prea departe, undeva în cîmp, o
aşezare industrială. Aceasta este Uzina de Reparat
Material Rulant, în care muncesc mii de muncitori.
Recent a sărbătorit un deceniu de viaţă şi muncă,
adică aproape 80 0 0 0 vagoane reparate şi peste
470 000 tone piese de schimb.
La celălalt capăt al oraşului, unde drumul continuă
spre Craiova, se află o adevărată zonă industrială.
Cu întreprinderea pentru Mecanizarea Agriculturii,
roşiorenii s-au mîndrit totdeauna. Numele şi renu-

3 92
mele întreprinderii au trecut de mult graniţele ora­
şului şi ale judeţului. Maşinile agricole cu marca Ro­
şiori brăzdează-n lung şi-n lat ogoarele Teleormanu­
lui şi ale ţării.
Fabrica de Mobilă este prezentă cu produsele ei la
tîrgurile internaţionale, unde şi-a cîştigat o bineme­
ritată faimă.
Ţesătoria, profil industrial de tradiţie al urbei,
aminteşte de vechea făbricuţă de altădată doar prin
nume, căci prin dezvoltările din ultimii ani a devenit
o fabrică textilă mare şi modernă, eu o producţie di­
versificată.
Ca vîrstă, Fabrica de Bere, aşezată în aceeaşi zonă
industrială, este sora lor cea mai mică.
Văd şi revăd des Roşiorii. Cu dorul anilor adoles­
cenţei şi ai tinereţii petrecuţi în el, caut oamenii,
caut locurile, caut străzile, caut pădurea şi vadul
Vedei.
Caut tot ce mi-a plăcut şi m-a impresionat şi ră-
mîn de fiecare dată uimit. Doar amintirile au mai
rămas aceleaşi, în rest nimic. Nimic nu mai seamănă
cu ce a fost. Unii oameni nu mai sînt, alţii au îmbă-
trînit şi cu greu îi mai recunoşti. Colegii de aceeaşi
vîrstă cu mine s-au schimbat destul de mult şi ei.
Alţi oameni, tineri şi plini de speranţe şi dor de viaţă,
au devenit schimbul de azi şi schimbul de mîine al
oraşului.
Caut locurile bătătorite de amintiri, locurile pline
de vis şi speranţe, dar nu le mai găsesc. Unde să le
mai găseşti ? Cum să le mai recunoşti ? Au dispărut
case, au dispărut clădirile vechi ale unor instituţii, au
dispărut străzi întregi şi-n locul lor au apărute al­
tele noi.

393
 Bătrînul centru, cu prăvălii joase, strimte, întune­
coase şi pline de umezeală şi mucegai rău mirositor,
a dispărut eu totul. Nimic n-a rămas din el. Pe ace­
laşi loc au răsărit blocuri noi, spavii comerciale mo­
derne care rivalizează eu cele din oraşele mari.
într-o parte din oraş, numită altădată „din capul
tîrgului“, pe locul unde se vindea var şi sare, s-a ri­
dicat clădirea cinematografului Modem — un nume
care „prinde-' la ambiţia roşiorenilor.
Peste drum de grădina publică, locul atîtor idile
ale tinerilor, şi în vecinătatea imediată a Liceului de
Matematică şi Fizică, nevoile ştiinţei au impus con­
struirea unui local în care funcţionează Liceul Indus­
trial I.M.M.R. şi Liceul Economic.
Pe unul din locurile sterpe şi pline de praf ale ora­
şului, căruia localnicii se obişnuiseră să-i zică „obo­
rul de 'cereale", din pasiunea şi ambiţia lor pentru fot­
bal au ridicat un frumos stadion, în tribunele căruia,
o dată la două săptămîni se bucură sau se întristează
cînd echipa lor, ROVA, evoluează pe teren propriu.
Şi fiindcă vorbeam de Roşiori, de fotbal şi de iu­
bire, pot oare să nu mă gîndesc că aici, nu departe de
gară, munceşte, se bucură şi îmi tot povesteşte is­
torii minunate din ale „balonului rotund" doctorul
Iulică Gheorghiu, bunul meu prieten, al meu şi al
altor oameni. Dacă astăzi sînt bolnav de fotbal şi scă­
pat de alte suferinţe, lui îi datorez acest lucru.
Şi în fotbal, aici, ca şi prin alte locuri, azi o la­
crimă, mîine un zîmbet, azi o certitudine, mîine o ne­
siguranţă. Dar roşiorenii au ceva din patima celor
de pe Grant, ei ştiu una şi bună : „Haide ROVA !“.
Toate ca toate ! Au trecut ei împreună şi binele şi
răul. Au fost şi neînţelegeri, unii au văzut echipa

394
intr-un fel, alţii altfel. Unii gîndeau o anume tactică,
alţii analizau diferit meciurile. Cînd însă urma jocul
cu „Unirea" Alexandria, nu se mai auzeau voci, ci
doar un cor. Veche şi frumoasă rivalitate ! Eu unul
eram pus într-o grea şi nerezolvabilă situaţie. Un ochi
îmi plîngea pentru ROVA, iar altul pentru „Unirea".
Mare „blestemăţie" pe capul unui biet suporter care
are două iubiri !
în pădurea de peste Vedea, în vecinătatea bătrî-
nului oraş, intr-un luminiş, şi-au aranjat roşiorenii
un parc cu dotări culturale, sportive şi de alimentaţie
publică, devenit un minunat loc de petrecere a timpu­
lui liber.
Oraşul, în îndelungata sa existenţă, s-a schimbat.
Roşiorii se schimbă astăzi sub ochii noştri. Dar eu
păstrez în memorie vii şi frumoase amintiri despre
oamenii care au fost, despre oamenii care sînt. Cu
ochii minţii refac imaginea locurilor pe care astăzi
în zadar le caut, căci ele nu mai sînt. Imaginea ora­
şului de altădată a rămas doar pe retina celor care
l-au cunoscut. A rămas pe peliculă, în clişee şi-n poze.
A rămas şi o păstrăm ca să ne-o aducem aminte. O
păstrăm şi peste ea suprapunem pe cea a oraşului
nou, care nu încape în cea veche şi nu seamănă cu
ea. Nu seamănă cu nimic din ceea ce a fost.
O gară nouă, parcuri şi zone verzi peste tot locul,
şcoli, grădiniţe şi creşe, un spital cu peste 400 de
locuri, care urmează să fie curînd dat în folosinţă,
străzi asfaltate, peste tot blocuri zvelte şi cochete,
cu o arhitectură adecvată peisajului, toate vorbesc
de la sine despre ambiţii, despre pasiuni, despre
muncă şi pricepere, din belşug găsite la roşioreni, de
parcă ar fi rodite de „arborii din Arcinnş,"
 D R U M U R I... Ş I L E G E N D E

Timpul şi nevoile oamenilor au impus necesitatea

croirii, de-a lungul şi de-a latul Teleormanului, a
unor drumuri care, cu vremea, au intrat în legendă
şi istorie prin semnificaţiile lor.
Toate drumurile cîte au fost tăiate de-a dreptul sau
şerpuind peste cîmpuri, peste dealuri şi vîlcele, şi-au
avut rolul lor. Dar mai importante au fost cele care
veneau pe direcţia nord-sud, fiindcă acestea porneau
din regiunea carpatică şi subcarpatică şi ajungeau
tocmai la Dunăre.
Drumul lui Traian este unul dintre cele mai vechi;
el mergea pe dreapta Oltului, legînd toate localităţile
de peste munţi şi de peste dealuri cu acelea de la
Dunăre. Drumul a avut mai multe variante, cea mai
cunoscută fiind cea de la Dră'găneşti Olt, care se
abătea prin Roşiori de Vede şi ajungea la Dunăre,
tocmai la Zimnicea. Erau şi alte direcţii care, urmă­
rind Oltul, ajungeau tot la Dunăre, dar la Turnu
Măgurele.
Drumul Oii, tot atît de vechi şi el, a fost cel pe
care păstorii de la munte coborau cu turmele la
iernat. Era ramificat spre Islaz şi spre Zimnicea. Un
traseu interesant îl oferea varianta care pleca din
Piteşti, continua pe valea Teleormanului şi pe valea
Vedei, ca apoi să ajungă în lunca Dunării. Aici îşi
găseau adăpost pentru iernat foarte multe turme
de oi.
Drumul Sării îşi dezvăluie şi el sensul după
denumire. Era calea comercială pe care scîrţîiau
roţile carelor sub povara bulgărilor mari de sare.
Plecînd de la Ocnele Mari, din Vîlcea, treceau prin

396
Piteşti şi Costeşti de Argeş şi, mai departe, prin
Ciolăneşti şi Mavrodin, ajungeau la Zimnicea. De
aici, apoi, către lume.
Şi drumurile din direcţia est-vest s-au petrecut cu
Dunărea, s-au întovărăşit cu ea prin dispunerea lor
paralelă cu bătrînul fluviu. Şi pe ele s-au deplasat
teleormănenii în îndelungata lor existenţă zbuciumată
pe aceste meleaguri.
Drumul Ţintei, cu obîrşia la Roşiori de Vede,
continua pînă la Zimnicea, unde se sfîrşea, după
ce trecea pe la Peretu, pe ia Bogdana, Piatra şi Su-
haia.
Drumul Olacului, intrat în legendă ca una dintre
cele mai vechi căi comerciale, cunoscut şi sub
denumirea de Drumul Craiovei, pleca, se pare, de la
Peretu şi, trecînd prin Roşiori de Vede, ajungea la
Craiova, după ce străbătea Caracalul.
Drumul Untului pornea de la Giurgiu şi, după ce
trecea prin Bragadiru, Izvoarele şi Piatra, sfîrşea la
Turnu Măgurele.
Drumul Cerii venea tocmai din Romanaţi, ajun-
gînd la Zimnicea.
Drumurile acestea nu mai sînt de mult practicabile,
dar bătrînii le cunosc şi oamenii nu le-au uitat.
Drumurile nu mai sînt, dar în mintea şi în inima
oamenilor au rămas şi vor rămîne mereu păstrate de
cîntecul popular :
Frunzuliţă didiţel
Pe Drumul Oii la vale
Trec turmele de mioare.
Trec cu ciobanii în frunte,
Veniţi tocmai de la munte.
Intră însă în istoria pe care o scriem astăzi, în
legendele pe care le vor cînta urmaşii noştri, alte

397
drumuri. Drumuri ale unei munci libere şi fericite.
Drumuri cărora oamenii zilelor noastre fierbinţi,
dăruite construcţiei socialiste, le dau sensuri noi, va­
lori şi frumuseţi noi.
Dinspre Dîmboviţa, piatra de hotar o stabileşte
comuna Poem, prin care trece drumul care se con­
tinuă în zona petroliferă a Teleormanului din Schela
Videle. Drumul de la Poeni la Siliştea, de la Siliştea
la Blejeşti şi pînă la Videle este întovărăşit de pădu­
rea de sonde, care, zi şi noapte, fără „tihnă şi fără
odihnă", sug ca lipitorile din sângele pămîntului ţiţeiul
atît de necesar şi trebuincios vieţii contemporane.
Iată deci cum, în aceeaşi regiune, schimbînd doar
puţin direcţia de mers, se iveşte alt drum, cu altă
importanţă şi cu alt destin, Drumul Petrolului. După
ce ocoleşte câmpuri şi dă roată sondelor ieşite ca ciu­
percile după ploaie, el se opreşte, ca şi când ar vrea
să răsufle, tocmai la Videle.
Drumuri vechi, drumuri noi. Cele noi ne duc spre
aşezările înfloritoare de astăzi, cele vechi ne amintesc
şi de trecutele tîrguri. Vestitele tîrguri anuale :
tîrgul de la Ruşi, tîrgul de la Alexandria, tîrgul de la
Turnu Măgurele, de la Piatra, de la Conţeşti,
Orbească, Bălăci şi din multe alte localităţi.
Şi poate că Videle ar fi rămas şi astăzi tot o
localitate rurală, aşezată pe apa Glavaciocului, avînd
aproximativ 6 0 0 0 de locuitori, cîţi număra în urmă
cu un sfert de veac. Dar cu Videle s-a întîmplat
ceva !... Ceva care a devenit un fapt obişnuit în viaţa
atîtor localităţi din ţară.
Prezenţa „aurului negru" în pîntecul pămîntului,
pînă nu demult tăcut şi neştiut, a schimbat înfăţişa­
rea zonei, inaugurînd o viaţă nouă, o civilizaţie a
petrolului. Şi la Videle şi în împrejurimi.

398
 Ajuns la capătul drumului, la Videle, dacă te
îndeamnă curiozitatea să afli ceva din rosturile
petrolului din Teleorman, trebuie să discuţi cu
inginerul Mircea Alexandrescu, unul dintre cei mai
vechi oameni ai petrolului.
Dar de unde să-l iei, unde să-l găseşti pe inginerul
Mircea Alexandrescu, care nu are astîmpăr cît e ziua
de mare ?
In oraş rar se întîmplă să-l găseşti. în birou, puţin,
cît îşi organizează în fugă nişte treburi şi apoi...
în pădurea de sonde ! Acolo !
L-am găsit printre petrolişti, la gura unui puţ.
Acolo îşi petrecuse toată noaptea.
Cu „băieţii", cum îi place lui să le zică petroliştilor
de care se simte legat ; cu ei luptase din răsputeri să
evite erupţia care ameninţa sonda.
Toată noaptea, nimeni din echipa condusă în
aceste clipe de Mircea Alexandrescu nu dăduse ochii
în gene. Nici în puterea nopţii n-a fost vorba de
somn. Au luptat şi au învins. Cînd l-am găsit, perico­
lul fusese înlăturat. Feţele „băieţilor", înnegrite şi
transpirate, scînteiau de bucurie. Aveau şi de ce.
Totul era în adînc. Sonda lucra ! Era atîta treabă,
încît sondorii nu aveau „timp nici să obosească", nu
găseau timp nici să-şi tragă sufletul.
Peste tot, „băieţii" erau numai ochi şi urechi.
Urmăreau cu atenţie aparatele şi ascultau răsuflarea
adîncului, şuierată printre dinţi de sondă.
Prietenos şi ospitalier, cum este el întotdeauna,
inginerul Mircea Alexandrescu mi-a dezvăluit multe
din tainele meseriei de petrolist.
Ne-am luat cu vorba. Despre ce ? Despre petrol şi
despre „băieţii" lui. Şi despre viitorul petrolului în
Teleorman.

399
 Astăzi, ei nu mai sînt singuri. Undeva, nu departe,
Ia Poeni, s-a născut, vlăstar tînăr, o schelă nouă.
Acolo, la Poeni, era nevoie la început de viaţă, de
cuvîntul experienţei, de ochiul specialistului. Ingine­
rul Mircea Alexandrescu se grăbea. Avea şi de ce.
Undeva, nu departe, la Poeni, alţi oameni, inimoşi
şi dornici a se înfrunta cu tainele pămîntului, îl aş­
teptau.
Călătorie-lecţie sau permanenţa
unei ştafete

„Noi pentru viitor ne pregătim,

Şi-l populăm pe solul fericirii,
Cu braţele-ncordate să-l săpăm
Şi să-l udăm cu ploile gîndirii.“

Nicolae Labiş
 Pe cînd mă ridicasem de-o şchioapă în sat şi în­
cepusem şi eu a mai pricepe cîte ceva din cele ce se
petreceau în jurul meu, tata şi-a propus să-mi ţină
şi el o lecţie pentru viaţă, aşa cum putea s-o facă
el, cît îl ţinea priceperea lui. Vremurile şi treburile
plugăriei au tot amînat acest moment pînă cînd, în-
tr-o bună zi, el hotărî :
— Gata ! A venit vremea. Peste două zile plecăm.
Ţin minte ca astăzi că a pregătit căruţa, a luat
ceva merinde şi am pornit-o la drum. Am umblat
pe drumuri bătute de toată lumea sau pe căi doar
de el cunoscute, a oprit în locurile bine socotite de
dinainte şi m-a pus să privesc în jur, dîndu-mi doar
din cînd în cînd scurte explicaţii : „Vezi, pe aici au
trăit şi au muncit moşii tăi“ sau „Vezi, aceasta este
pădurea în care au haiducit Radu din Greci şi Şa-
plai din Dobroteşti şi Ganea din Ciolăneşti şi Mîn-
dru din Trifeni şi...“.
Eram atent la tot ce-mi spunea. Şi mi se părea că
ştie multe, ba chiar aşa şi era. Pe unele le aflase şi
el de la tatăl său. Pe altele, pe cele mai multe, le în­
văţase de la viaţă.
„Uite, ia seama bine şi să ţii minte, acolo e drumul
lui Tudor“.

4 02
 Tudor... Tudor ?! Era locul pe unde trecuse Tudor
cu pandurii spre Bucureşti !
Vocea tatălui meu, egală şi uşor voalată de ma­
horcă pe care o tot „bea“ din tinereţe, continua :
„Dincolo, peste deal, ce au văzut pămînturile lui
’907 ? !“.
Erau, toate acestea, lucruri pe care le auzeam pen­
tru prima dată de la el. Fără să ştie, tatăl meu deve­
nise un adevărat dascăl. Şi lecţia aceasta o voi ţine
minte toată viaţa.
„Priveşte cu atenţie. Pe aici se duc turmele la păs­
cut şi acolo în vad înălbesc femeile pînza şi spală
lîna.“
Am mers mai departe ; am trecut pe la Ciuvici, pe
la Obaie şi am ajuns departe în inima cîmpului. După
ce a deshămat caii, ca să mai răsufle şi ei, noi am
intrat în lan şi am pomit-o prin marea de spice.
Grîul îi ajungea tatei pînă la brîu şi pe mine mă
acoperea de tot. „înotam“ din greu ca să mă pot
ţine de el şi să-l aud.
„Ehei, băiete, asta ne e viaţa. Pentru asta am fost
noi născuţi, să muncim. Ia seama bine şi vezi ce
berechet de grîu şi de porumb creşte pe aici“.
La înapoiere, drumul mi s-a părut mai scurt, poate
pentru că şi caii, cînd simt că se întorc acasă, merg
mai repede.
Am aflat atunci de la tatăl meu şi legenda de care
se leagă numele satului şi mi-a plăcut nespus de mult
balada Miul zglobiul.
Am ajuns acasă la scăpătatul soarelui. Mama era
la vatră, la locul ei. In verigi, căldarea de mămăligă
fierbea de parcă se luase la întrecere cu oala de
pămînt în care clocotea fiertura de fasole.
Călătoria aceasta, pe care, mai tîrziu, cînd înce­
pusem şi eu să umblu prin şcoli, am asemuit-o cu o

4 03
lecţie, a luat sfîrşit. Eram din nou acasă. Pînă să pună
mama masa pe prispă, tata şi-a potrivit glasul, cum
făcea cînd dorea să comunice ceva important şi auto­
ritar. Apoi, parcă-1 aud : „Să ţii minte toată viaţa
ce ţi-am spus şi ce ţi-am arătat".
A făcut o pauză, după care, hotărît, mi-a zis :
„Acesta este pămîntul nostru, istoria noastră, viaţa
noastră". S-a oprit. Şi din nou vocea lui bărbătească,
ce mi-a rămas întipărită în minte şi după patru de­
cenii, a rupt liniştea : „Ia aminte, băiete, atît cît
ne-au putut duce caii ai văzut parte din ţara noas­
tră. Să ştii că mai departe tot pămînt românesc este,
tot istorie românească este, tot oameni sînt". Apoi
m-a mîngîiat pe frunte şi şi-a continuat gîndul :
„Cînd vei ajunge mare, la casa ta, cu copiii tăi, să-i
duci şi tu pe ei cît vei putea şi cum vei putea. Să-i
duci să vadă şi să simtă şi să iubească pămîntul nos­
tru şi istoria noastră, şi oamenii".

Lecţia tatălui meu m-a urmărit şi am simţit-o ca

o poruncă.
Şi a venit momentul cînd am putut repeta gestul
şi am dat ascultare cuvîntului. Şi cînd te gîndeşti că
de atunci nu trecuseră decît 40 de ani !
Mi-am chemat copiii şi le-am spus :
— Gata ! A venit vremea. Peste două zile plecăm.
I-am urcat în maşină şi am pornit-o pe drumuri bă­
tute de toată lumea şi pe căi ştiute doar de mine.
Am apucat-o mai întîi spre locul amintirilor mele.
Am înţeles că acesta trebuie să fie primul pas.
Am luat-o pe drumul Ruşului şi am ajuns repede
la Neaga, colţul de ţară care are pentru mine valoare
de Univers.
Ştiam că mă aşteaptă, ca totdeauna, casa părin­
tească. Acolo trag de fiecare dată, la sora mea Zoia

4 04
şi la cumnatul meu Minică. Pe locul casei bătrîneşti
au ridicat ei casă nouă cu odăi multe şi dichisite, cu
curte mare, plină de pomi şi de flori. Casă gospodă­
rească. De acolo, de la „casa noastră", îmi iau copiii
şi plecăm.
Trecem mai întîi pe la poarta veşniciei părinţilor
mei, trecuţi pe rînd în lumea amintirilor. Mormin­
tele sînt pline de flori. Le îngrijeşte cu pioşenie şi
dragoste sora mea. Acolo, eu şi copiii mei ne-am aşe­
zat tăcuţi, am pus flori, am semănat cîteva gînduri
curate şi privirile ni s-au tulburat uşor de aburul
unor aduceri aminte.
Ştiau şi ei, copiii, că aici zac moşii lor şi trebuiau
să înţeleagă că aşa este în viaţă — „generaţiile se
trag unele din altele şi dispar pe rînd“.
Cu sufletul parcă uşurat am plecat mai departe şi
le-am arătat pădurea în care haiducise Radu de la
Greci cu ceata lui de voinici, tot unul şi unul, i-am
dus şi pe drumul lui Tudor şi la placa de marmură
pusă în memoria lui 1907, le-am arătat şi locurile pe
care se duceau turmele la păscut şi vadul apei unde
spălau femeile lîna, unde înălbeau pînza şi unde fă­
ceau ţeste, au văzut şi cîmpurile care-şi legănau
holdele.
Prinşi cu vorha şi vrînd să-i fac să vadă tot, să
nu scape nimic din importanţa locurilor, din frumo­
sul pămîntului şi din hărnicia oamenilor, nici n-am
băgat de seamă că noaptea se apropia pe furiş.
Ne-am oprit din mers şi ne-am întins cortul lîngă
coverca lui moş Mărin Maga-Bădeanu, cioban vestit
prin părţile locului. Locul era fermecător. Aici mar­
ginea pădurii, aici apa, aici izlazul, aici cîmpul, aici
plaiul de vii ale dideştenilor. Nu degeaba îşi petrecea
Bădeanu prin aceste părţi primăvara şi toată vara

405
şi toamna pînă la Sf. Dumitru, cînd se întorcea cu
oile în sat, la iernat.
Ne-am petrecut toată noaptea în jurul unui foc cu
limbi jucăuşe care se răsuceau în spirale.
Şi au ascultat copiii mei de la prietenul nostru
cîntece ; cîntecul pădurii, şi al apelor, şi al cîmpiei.
Şi au ascultat tot de la el şi doine şi balade şi poveşti.
Erau aceleaşi pe care le ascultasem şi eu cu 40 de ani
în urmă.
A doua zi, iar am pornit în zori pe drumuri de
toată lumea bătute, de toată lumea ştiute.
Am trecut de-a latul pădurii cu stejari bătrîni şi
ulmi şi carpeni şi frasini şi jugaştri, care-şi clătinau
vîrfurile în înălţimi, am respirat aerul rece cu mi­
reasmă de flori proaspete şi repede am ajuns la
Dideşti, în împărăţia Bisericuţei din răzoare, unde
am văzut pietrele lustruite de vreme care mai rămă­
seseră din temelia vechiului schit care- 1 inspirase
pe Galaction.
In tovărăşia soarelui şi a cîmpurilor care-şi bă-
teau spicul în galben, de la Dideşti ne-am trezit
la Siliştea. Satul abia aştepta vizitatorii din toate
colţurile ţării, care vin aici să vadă Poiana lui Io-
can şi să se bucure de înfăptuirile de azi ale „Moro-
meţilor".
De la Siliştea Nouă, aşezată în nordul Teleorma­
nului, cale lungă pînă la Salcia, dar, cu maşina,...
doar un ceas şi jumătate, două cel mult. Am trecut
prin sate, am străbătut întinsul şesului şi peste tot
oamenii cîmpurilor munceau în acea zi de vară fru­
moasă ca o ie cusută cu maci şi tivită cu şabace.
Am trecut pe la Belitori, pe la Putineiu, pe la Cîr-
ligaţi, pe la Stănicuţu şi în tot „ţinutul Desculţilor".
Am văzut şi valea Călmăţuiului şi tot ce ne-3 . ieşiţ
în cale.

m
 Întîlnirea cu Salcia le-a produs copiilor mei emoţii
puternice ; parcă se sfiau să calce pe pămîntul care
dăduse scrisului românesc pe acel ţăran care se năs­
cuse să fie ceea ce a fost şi ceea ce a rămas cît va fi
lumea, „prozatorul ţăranilor", să fie scriitorul păti­
mirii noastre — a celor de pe Călmăţui, a celor de
pe Olt, a celor de pe Sâi şi de prin tot locul.
Ziua de vară, lungă cum era, ne-a ajutat să vedem
pînă seara tot satul. De la un cap la altul l-am călcat
cu piciorul. Ca peste tot, şi la Salcia am avut ce să
vedem. Liceul Agroindustrial se laudă cu o vechime
de peste douăzeci de ani. Cooperativa Agricolă de
Producţie se numără printre fruntaşele cîmpiei. Că­
minul Cultural modern este într-o continuă fierbere,
prestigiul cîştigat în cadrul Festivalului Naţional
„Cîntarea României" se cere apărat. Case noi şi fru­
moase, pe dreapta şi pe stînga uliţelor.
De Tumu Măgurele ne-am apropiat pe înserate.
Peste luminile care anunţau oraşul, undeva, în
stînga, un cerc de foc le-a atras copiilor atenţia şi
au rămas cu ochii pe el.
Era „Constelaţia industriei chimice" de la Turnu.
Am lăsat explicaţiile pentru a doua zi, cînd aveau
să vadă totul mai îndeaproape şi pe îndelete. Dar
tot a trebuit să le spun ce înseamnă această mare
de lumini şi ţevi, de retorte uriaşe suspendate, de
rezervoare pentru economia ţării, pentru agricultura
noastră.
Cîte n-au văzut la Turnu Măgurele a doua zi ! Au
văzut Dunărea şi portul, au văzut cartiere de lo­
cuinţe noi, au văzut şcoli, grădiniţe, bulevarde noi,
zonele de agrement din jur, şi cîte altele.
La Islaz i-am desprins cu greu din faţa monu­
mentului. L-au privit pe toate feţele şi simţeau cum

407
în mintea lor se nasc întrebări şi se răscolesc mai
vechi cunoştinţe.
Prin salba de sate Ciuperceni, Traian, Năvodari,
Seaca, Vînători, Lisa şi celelalte care se înşiră pe
valea Dunării am trecut în drum spre Zimnicea,
unde vroiam să-i duc să prindă un asfinţit de soare
pe Dunărica, să facem o partidă de pescuit şi să prin­
dem a doua zi un timp bun de plajă la Dunăre.
în zona Videle, două zile abia ne-au ajuns. Cînd
să le fi văzut pe toate ? Schela are întindere mare.
Sondele au împînzit pămîntul şi ţin cît vezi cu ochii,
de la Valea Plopilor pînă aproape de Tătărăşti.
Pădure de sonde.
Cînd să străbaţi atîţia kilometri de drum petro­
lifer, care încinge ca un brîu cîmpul, altădată mulţu­
mit doar cu griul şi porumbul pe care- 1 rodea din
puţin ?
Aici, la Videle, călătoria s-a sfîrşit. Ne-am întors
acasă liniştiţi şi mulţumiţi de tot ce făcusem timp
de o săptămînă.
Stăteam şi-mi întorceam gîndul înapoi peste tot
pe unde trecusem.
Stăteam şi mă uitam la Corina şi la Sorin. Nu
erau deloc obosiţi după atîta drum.
Vroiam să le spun multe, să le spun de toate, dar
purtam în mine călătoria-lecţie pe care o făcusem
cu tatăl meu în urmă cu 40 de ani. Purtam în mine
cuvintele lui şi atunci le-am zis şi eu copiilor mei :
„Să ţineţi minte toată viaţa ce-aţi văzut, ce-aţi auzit
şi tot ce v-am spus.“
Mă priveau fix în ochi şi parcă bănuiau ce vreau
să le spun.
„Acesta este pămîntul nostru, istoria noastră, viaţa
noastră. Şi peste tot pe unde am umblat aţi putut

408
vedea o parte din ţara noastră. Să ştiţi că mai de­
parte tot pămînt românesc este, tot istorie româ­
nească este, tot oameni sînt“.
Copiii mă priveau şi eu mă simţeam încă dator.
Eram convins că puteam să fac mai mult pen­
tru ei intr-un asemenea moment, ceea ce tatăl meu
nu putuse.
El a putut să mă facă să simt prezentul şi pentru
asta trebuia să înţeleg trecutul. Era ceea ce încer­
casem şi eu pînă atunci.
Pentru tatăl meu însă viitorul era doar un vis, o
dorinţă, ţinută în tainele sufletului, era un gînd
fără chip.
Eu simţeam că pot mai mult şi eram obligat să le
arăt, să le spun şi ce va fi. Cu aceste idei în minte,
am reînnodat firul rupt de lunga mea tăcere.
„Aţi văzut drumul de la Alexandria la Roşiori. Ei,
bine, peste nu multă vreme se va face o autostradă.
Şi autostrada va ţine pînă la Bucureşti.
La Salcia sigur vor ridica sătenii o casă memo-
rială păstrătoare de adevăruri şi amintiri despre
Zaharia Stancu.
Dincolo de Dunăre, mai jos de Turnu, se va con­
strui o hidrocentrală.
Va veni vremea să se construiască oraşe noi şi
moderne prin tot locul — şi în sud, la Zimnicea, şi la
Piatra şi mai spre nord, la Drăgăneşti.
Şcoli, grădiniţe, cămine culturale, dispensare se
vor ridica în toate satele, mai multe, mai mari şi
mai frumoase.
Schela de la Videle va naşte altele şi altele. Sînt
prea multe nevoi de petrol şi trebuie încercat orice.
Cîmpia noastră este cu mult mai bogată şi mai fru­
moasă decît şi-au imaginat străbunii noştri.

409
 Am văzut peste tot cîmpuri. Şi de la Roşiori la
Neaga şi de aici la Siliştea şi mai departe spre Turnu
şi spre Zimnicea numai printre holde ne-am stre­
curat. Să ştiţi că peste ani de zile, mult nu va trece,
fiţi siguri, pînă ce, tractor după tractor, combină
după combină şi aspersoare din belşug vor da o nouă
rodire pămîntului. Oamenii nu se vor mai mulţumi
numai cu 5—6000 kg grîu la hectar şi nici la porumb
cu 10 000 kg. Vor încerca puterea pămîntului. El
poate mai mult şi trebuie obţinut mai mult“.
...Copiii s-au retras. Am rămas singur şi gîndul
m-a purtat în urmă cu 40 de ani. Mă simţeam liniştit
şi mulţumit, aşa cum te simţi întotdeauna cînd ţi^ai
împlinit o datorie.
Sînt ani de la această discuţie. Aveam atunci în
faţa ochilor „harta" acestei părţi de cîmpie româ­
nească. Multe din cele spuse copiilor au devenit rea­
litate chiar mai repede decît credeam.
Unele planuri şi vise s-au dovedit mai „mici“
decît realitatea care a urmat. Astăzi, ei, copiii mei,
pot zîmbi amintindu-şi că viitorul de care le vor­
beam eu a devenit prezentul lor. Şi apar alte pro­
iecte, mai mari, mai curajoase, mai legate de nevoile
crescînde ale oamenilor, mai ambiţioase şi, în acelaşi
timp, fireşti şi realiste.
Aici, acolo. La nord — la sud. Pe mal de apă sau
la adăpostul unui trup de pădure. Aici, acolo. Trium­
ful vieţii noi, construcţiile celei mai drepte societăţi
şi-au impus definitiv sensul ascendent al devenirii.
Sînt sigur că peste alţi ani, copiii mei îşi vor duce
propriii lor copii pe aceleaşi meleaguri, le vor arăta
aceleaşi locuri, aceeaşi cîmpie, aceleaşi păduri, ace­
leaşi ape, le vor aminti aceleaşi pagini de istorie la

410
care cu siguranţă se vor adăuga înfăptuiri şi realizări
nebănuite încă de mintea mea.
Ştiu că nici ei nu vor uita cuvîntul-datorie venit
dinspre moşii şi strămoşii noştri. Şi că „lecţia-călă-
torie“ a tatălui meu, precum şi cea făcută de mine,
vor deveni lecţia lor. Ştiu că ei au înţeles, aşa cum
am înţeles şi eu şi aşa cum trebuie să înţeleagă şi
copiii lor, că dincolo de tot şi de toate, dincolo de
timp şi de condiţii, există şi va exista acest Plai de
baladă, acest pămînt românesc, cu istoria lui româ­
nească şi cu oamenii lui.
 C U P R IN S

De la pămint hărnicia, de la pădure statornicia, de la ape

cîntecul .......................................................................... 5
Cîntec pentru cimpie, ape şi pădure 9
Călătorie in timp . . . 43
„Legea" d o c u m e n te lo r .......................................... 44
Cîteva d a t e ................................................................ 47
î n c e p u t u r i ................................................................. 55
Pagini de ev m e d i u ........................................... 70
Teleormanul în epoca modernă. . . . 88
Epoca contemporană şi zori de viaţă nouă . 113
Locuri, oameni, f a p t e ........................................ 119
Amintiri ..................................................................................... 120
De la Radu Grămăticul la Marin Preda . . . . 137
Povestea unui m u z e u ........................................................ 137
„Mie daţi-mi valea v e r d e " ................................................. 140
„Am plutit cu c i o c î r l i a " ................................................. 144
„Casa bătrînă : lîngă apele Oltului" . . . . 150
Un sat, un om, un d e s t i n ................................................. 157
„Satul descoperit în faţa c e r u l u i " ................................... 163
Sub semnul m u z i c i i ............................................................... 170
M irajul ştiinţei .......................................................................190
Nobleţea c a t e d r e i ...................................................................... 206
în slujba s ă n ă t ă ţ i i ...................................................................... 264
Vocea m o n u m e n te lo r ............................................................... 233

413
 Posibile călătorii
prin posibile rezervaţii
şi... cîteva rarităţi . . 306
Vatra folclorică . . 313
Plai de b a l a d ă ..............................................................339
Invitaţie .....................................................................................340
La fereastra vagonului, de la Alexandria la Zimnicea 343
De la Alexandria la Turnu M ă g u re le ................... 350
O plimbare pe Dunăre, cu un popas la Islaz . . 361
La Drăcşenei, la Stejaru şi Merişani . . . . 364
Astăzi, la A l e x a n d r i a ............................................... 370
Mîine, la R o ş i o r i ...................................................... 385
Drumuri... şi l e g e n d e ...............................................396
Călătorie-lecţie sau permanenţa unei ştafete 401
 Redactor: IOANA PASCU
Tehnoredactor: MIHAI CIRCIOG
Bun de tip ar: 4.11.1984
Coli de tip ar: 13
Comanda nr. 30 432

K Combinatul poligrafic .Casa Soîoteil",

Plata Scînteil nr. 1, Bucureşti,
Republica Socialistă Rom înla
 colecţia

CÎNTAREA
ROMÂNIEI

„Acesta este pămîntul nostru,

istoria noastră, viaţa noas­
tră. Şi peste tot pe unde am
umblat aţi putut vedea o
parte din ţara noastră. Să
ştiţi că mai departe tot pă-
mînt românesc este, tot is­
torie românească este, tot oa­
meni sint“.

Lei 11