Povestea globuletelor

A fost odata un mester sticlar... Toata ziua lucra in atelierul lui ca sa ii poata
hrani pe cei doi copii: o fetita si un baiat. Mama lor se prapadise demult, iar
mesterul incerca sa-i creasca asa cum stia ca si-ar fi dorit ea.

Copii erau cuminti si incercau si ei sa ajute cum puteau mai bine. Fata avea
grija de casa, iar baiatul incerca sa deprinda mestesugul tatalui.

Intr-o buna zi baiatul s-a gandit sa-i faca o surpriza parintelui sau si a incercat
sa faca singur un vas. Dar oricat s-a straduit vasul nu a capatat forma pe care
si-o dorea, ci a ramas doar un balon de sticla. De teama sa nu isi supere tatal
baiatul i-a pus o mica agatatoare de sarma si i l-a daruit surioarei sa se joace
cu el.

Fetita mostenise de la mama sa talentul de a picta, asa ca in serile lungi de

iarna, stand in fata focului, a pictat micul balon de sticla. Peste agatatoarea de
sarma a pus o delicata panglica roz luata de pe o rochita veche.

Cand l-a terminat a dat fuga sa-l arate tatalui ei. Tocmai atunci la usa
atelierului se oprise un alai mare si stralucitor. Chiar imparatul si imparateasa
tarii venisera sa vada sticlaria facuta de mester, despre a carei frumusete se
dusese vestea.

Emotionata fetita s-a pitit dupa bradul ce strajuia intrarea. De teama sa nu

sparga micul balon pictat l-a strecurat intre crengile bradului.

Cand sa treaca pragul, imparateasa si-a aruncat ochii spre bradut si s-a oprit
exclamand:

- Ce-i minunatia asta?!

A intins mana sa-l ia, dar fetita il tinea strans. Sfioasa a iesit in fata
imparatesei:

- Este jucaria mea, inaltimea voastra! Fratele meu a facut-o si eu am pictat-o...

Dupa ce s-a gandit o clipa i-a intins micul balon imparatesei:

- Daca va place asa de mult, vi-l daruiesc. Mama mea spunea ca atunci cand ii
faci cuiva o bucurie ingerii zambesc!

Imparateasa s-a aplecat si a sarutat, cu lacrimi in ochi, copila pe frunte.

- Iti multumesc, fata frumoasa! Mama ta avea mare dreptate, dar nu pot sa iti
iau jucaria.

Cand am vazut-o in bradut m-am gandit ca as putea-o folosi sa impodobesc

bradul de Craciun de la palat. Asa ca am sa va rog sa faceti cat de multe puteti
pana in Ajun, iar eu am sa va rasplatesc pe masura.

Cand au vazut invitatii la marele bal cat de frumos era bradul impodobit cu
micile baloane de sticla pictata s-au grabit cu totii sa-i comande mesterului
pentru anul si pentru anii urmatori. Pentru ca semanau cu globurile de cristal
ale vrajitorilor, dar erau mult mai mici toata lumea le-a spus: globulete...

Asa ca mesterul si copii lui nu au mai avut niciodata grija zilei de maine, iar
urmasii lor fac si astazi globulete si aduc culoare si stralucire multor brazi de
Craciun.

Si-am incalecat pe-o roata

Si v-am spus povestea toata.
 Povestea fetiței care se înfuria din orice motiv

Maria este o fetiţă care are o mare problemă: se enervează din orice. Pe Maria
o deranja orice şi de fiecare dată avea o atitudine negativă faţă de tot ce o
înconjura. Într-o zi a simţit că această stare o copleşeşte aşa că i-a cerut
ajutorul tatălui său.

Maria i-a explicat tatălui său că atunci când reuşeşte să rezolve o problemă,
imediat apare alta care are nevoie de rezolvare. Tatăl său a consolat-o pe
micuţă şi a condus-o în bucătărie.

Tatăl i-a spus atunci fetiţei să ia un cartof, un ou şi două linguriţe cu frunze de

ceai. Maria a fost surprinsă şi l-a întrebat pe tatăl său dacă vrea cumva ca ea
să gătească.

Tatăl a negat şi a luat trei vase în care a turnat apă, apoi fiecare vas a fost pus
pe aragaz. Atunci când apă a început să fiarbă, tatăl a pus cartoful într-un vas,
oul în cel de-al doilea vas şi frunzele de ceai în al treilea vas.

Maria incepuse să se enerveze din nou şi l-a întrebat pe tatăl său de ce s-a
apucat să facă aceste lucruri prosteşti. Tatăl i-a răspuns cu calm să aibă
răbdare câteva minute.

Fetiţa a reuşit să îşi stăpânească furia 15 minute.

Atunci tatăl a scos cartoful din vas şi l-a pus pe o farfurie. A procedat la fel şi
cu oul, apoi a strecurat şi apa în care au fiert frunzele de ceai.

Tatăl a pus farfuria cu cartof, cea cu ou şi cana de ceai în faţa Mariei şi a

întrebat-o pe micuţă ce observă:
“Un cartof, un ou şi o cană de ceai”, a spus Maria.

“Greşit. Uită-te cu atenţie”, i-a spus tatăl.

Răspunsul Mariei a fost acelaşi.

“Acum, atinge-le şi spune-mi”. Cartoful este fiert şi acum era moale, oul era
tare şi ceaiul avea o aromă extraordinară.

Maria nu putea găsi răspunsul corect, aşa că tatăl i-a spus:

“Cartoful era tare înainte să fie fiert, acum este moale. Oul era atât de moale
înainte să fie pus la fiert, acum este tare. Gustă ceaiul, este delicios.”

“Și ce înseamnă toate acestea, nu înteleg”, a spus fetița.

“Fiecare lucru se comportă diferit când este pus în apa fierbinte!”, i-a spus
tatăl.

Fiecare a fost pus în aceeaşi situaţie, a trebuie să facă faţă aceloraşi dificultăţi,
dar a reacţionat diferit. Cartoful, când a fost pus în apă fiartă, a devenit
moale, oul, din contră, a devenit tare. Şi frunzele de ceai sunt unice. Au reuşit
să schimbe apa, oferindu-i aroma lor specială, dând naştere unui lucru nou.

Atunci Maria a înţeles că fiecare dintre noi putem face ceva nou şi unic chiar
şi atunci când trebuie să facem faţă unor dificultăţi. Și fiecare dintre noi
reacționăm diferit chiar dacă suntem puși în aceeași situație.
 Povestea îngeraşului din bradul de Crăciun

Odată, de Crăciun, cu mulţi ani în urmă, Moş Crăciun se pregătea pentru

călătoria sa în jurul lumii. Dar în jurul său erau numai probleme, ca niciodată
până atunci. Patru dintre elfii săi se îmbolnăviseră foarte tare, iar restul elfilor
nu puteau face atât de repede jucăriile pe care Moşul urma să le ducă copiilor
din întreagă lume.

Situaţia era apăsătoare, chiar şi pentru Moş Crăciun, cel care avea, de fiecare
dată puterea să îndeplinească cele mai mari dorinţe ale copiilor. Peste toate
acestea, Doamna Crăciun l-a anunţat că urmă să vină în vizită mama ei, şi
Moşul s-a simţit din nou depăşit de situaţie, pentru că, de musafiri trebuie să
te îngrijeşti oricum şi să le acorzi toată atenţia, chiar dacă era vorba de cineva
din familie.

Când s-a dus să înhame renii la sanie, Moşul a observat că doi dintre ei erau
foarte slăbiţi şi nu îl pot însoţi în călătoria sa, iar alţi doi reni dispăruseră fără
urmă. Încercând să îşi păstreze cumpătul, Moş Crăciun a început să încarce
sania, dar tocmai atunci o bucată din ea s-a rupt şi câteva pungi cu jucării
mari au căzut pe jos şi s-au împrăştiat. Una peste alta, Moşul nu era în cea
mai bună formă.

Dintr-o dată, a sunat cineva la uşa, doar că Moşul se aştepta la o altă

problema, la o nouă veste proastă. Când a deschis uşa, Moş Crăciun a găsit în
prag un mic înger care venise să îi aducă un brad de Crăciun mare şi frumos,
pentru a-l mai înveseli pe cel mai îndrăgit bătrânel din toată lumea.

Îngeraşul îi spune vesel: “ Crăciun Fericit, Moşule. Nu-i aşa că e o zi

frumoasă? Ţi-am adus un brad. Vezi, nu este cel mai frumos brad de Crăciun
pe care l-ai văzut vreodată? Unde îţi doreşti să îl pun?”
Faţa Moşului s-a înseninat imediat şi un zâmbet larg avea să îi şteargă de pe
chip toată mâhnirea ultimelor zile. Moş Crăciun a fost foarte încântat de darul
îngeraşului.

Şi aşa a început tradiţia potrivit căreia astăzi cei mai mulţi aşază în bradul de
Crăciun un îngeraş, cu speranţa că îi va veghea şi va avea grijă de fericirea
celor din casă în zilele de sărbătoare si nu numai.
 Povestea micului ren Bobble care şi-a împlinit visul

Bobble este un mic ren ce trăia pe lângă casa lui Moş Crăciun. Renul avea
doar 3 luni şi încă nu avea coarne. Bobble era singurul ren al Moşului care nu
putea să zboare, tocmai din cauză că nu avea încă coarnele fermecate care îi
ajută pe ceilalți reni ai lui Moş Crăciun să zboare.

Micul Bobble visa mereu că i-au crescut corniţele şi poate zbura la fel ca toţi
ceilalţi reni, iar Moşul l-a ales şi pe el să tragă sania în noaptea magică de
Crăciun când merge din casă în casă pentru a lăsa daruri copiilor. Dar de
fiecare dată se trezea şi realiza că totul era doar un vis şi că încă nu îi
crescuseră corniţele.

Într-o dimineaţă, când micul ren s-a trezit din somn, acesta i-a povestit cu
lacrimi în ochi Moşului visul său. “Am avut din nou acelaşi vis. Am visat că
mi-au crescut corniţele fermecate şi pot să merg cu tine să împărţim daruri
copiilor…dar când mă trezesc realizez că nu am încă corniţe.”

“Nu-ţi face griji, Bobble, visul tău va deveni realitate în curând. Trebuie să
mai ai răbdare puţin.”

În acea noapte, după ce micul ren a adormit, Moşul s-a apropiat de patul lui,
l-a luat uşor în braţe, fără să îl trezească şi la pus pe Bobble în sania cu care
urmă să plece în cea mai importantă călătorie din an – cea din Ajunul
Crăciunului. Moşul şi-a pus costumul său roşu, sacul cu jucării era pregătit,
iar sania trasă de reni a pornit la drum, urcând spre cer odată cu celebrul
“HO, HO,HO” al Moşului. Bobble s-a trezit şi nu i-a venit să creadă că zboară
în sania moşului.
Moşul s-a întors spre Bobble şi i-a spus: “Vezi micuțule ren, nu a mai fost
mult până să zbori în sania mea. Dar nu a trebuit să aştepţi să îţi crească
corniţele magice pentru ca visul tău să devină realitate.”

Şi în acest fel Bobble a învăţat o lecție importantă: uneori trebuie să avem mai
multă răbdare pentru că tot ceea ce visam să devină realitate. Trebuie să
facem eforturi, poate chiar sacrificii şi să fim întotdeauna perseverenţi ca să ni
se împlinească dorințele.
 Povestea omului de zăpadă

Într-o iarnă friguroasă cu mult omăt, un copil a avut ideea să aşeze trei
bulgări mai mari unul peste celălalt ca să ridice un fel de turnuleţ în grădina
din spatele casei.

În joacă, i-a pus apoi bulgărelui mai mic ochi din bucăţi de cărbune şi nas
dintr-un morcov. Pe cap, o căciulă de lână roasă de vreme şi în braţe, în chip
de mână, un rest dintr-o mătură veche.  Aşa a apărut primul om de nea… Pe
înserat, copilul a intrat în casă lăsând omuleţul singur în grădina îngheţată.

Zâna Iarna, care colinda lumea în sania ei trasă de cerbi albi, a zărit arătarea
din grădină şi, în glumă, s-a gândit să îi dea viaţă.
Când s-a aşternut liniştea, din pădurea din apropiere au început să sosească
musafirii nopţii.

Două căprioare înfometate s-au apucat să scormonească omătul, căutând

frunze de varză sau ştiuleţi uitaţi prin grădină de gospodari. Hrana era greu
de găsit. Omul cel alb le-a zărit şi s-a gândit să le ofere nasul său cel roşu:

– Eu nu am nevoie de el, iar pentru voi poate fi o cină gustoasă…”

Căprioarele au primit bucuroase darul.

În aceeaşi vreme, câteva păsărele s-au aşezat pe capul omului de nea. Ar fi

avut nevoie de câteva fire de lână ca să-şi mai căptuşească cuiburile reci.
– Cu mare drag! le-a răspuns omul de zăpadă şi s-a grăbit să împartă toată
lâna cu păsările cerului.

Cât a fost noaptea de lungă, omul de nea a făcut cadouri celor din jur: firele de
paie din mătură le-a dat unor  iepuraşi iar cărbunii unor pitici ai pădurii. 
Spre dimineaţă, Zâna Iarna l-a observat stând cu totul despuiat. Pentru
bunătatea lui, s-a gândit să-i ofere ea un dar special: dragostea tuturor
copiilor.
De atunci, omul de zăpadă este un simbol nelipsit al iernii. Când zăpada
acoperă în strat pufos  pământul, toţi copiii se grăbesc să ridice oameni de
zăpadă, pe străzi, în grădini sau în curţile caselor.
 Povestea lui Moş Crăciun

Cândva, la marginea unui oraș, trăia un meșter bătrân care făcea jucării. Tot
anul meșterea la ele cu dragoste și răbdare. Erau minunate și nu semănau una
cu alta.  În Ajunul Crăciunului, bătrânul meșter pleca din oraș să-și vândă
jucăriile. Oamenii din acel oraș nu erau prea bogați, așa că meșterul le vindea
jucăriile pe mai nimic.
Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii să se
bucure, după datină, în dimineața de Crăciun. Până într-un an în care…
Meșterul vânduse toate jucăriile și se întorcea spre casă. La marginea orașului
s-a oprit să privească o fereastră. Știa că acolo locuiește o familie tare săracă și
se întreba ce jucării or fi primit copiii.

Trei copii visau cu voce tare:

Dacă am avea un soldățel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…
Bătrânul știa că nu mai avea nicio jucărie și tare ar fi vrut să le dăruiască
măcar una. Dar ce minune! Tocmai un soldățel de plumb răsărise, nu se știe
de unde, în fundului sacului. Și astfel, dorința celor trei frați sărmani s-a
împlinit.

În drum spre casă, bătrânul se gândea: „Aș vrea să fac atât de multe jucării,
încât să dăruiesc câte una fiecăruri copil din lume, dar mai ales celor sărmani,
cărora n-are cine să le cumpere”. Și cum mergea așa, văzu în zăpadă un pui de
căprioară care-l privea cu ochi triști.
Sărmană făptură, ce te doare?
Se pare că puiul se rănise la un picior. Cum a știut și cu ce a avut la îndemână,
bătrânul i-a legat rana și l-a ajutat să se ridice. Atunci făptura aceea gingașă i-
a vorbit cu glas limpede ca și de copil:
Acum văd că ai o inimă bună. Dorința ți se va îndeplini!

Ca din pământ a apărut o sanie fermecată, purtată în zbor de niște reni

minunați. Și bătrânul s-a înălțat cu ei în slava cerului înstelat, spre o lume de
basme. Chiar și hainele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în niște haine
neobișnuite, de culoare roșie.
N-ar fi putut spune cât și pe unde l-a purtat sania fermecată. Într-un târziu a
simțit cum coboară lin într-un ținut înzăpezit, unde îl aștepta o căsuță cu
ferestre luminate. O mulțime de pitici ca și cei din povești l-au întâmpinat
bucuroși. Piticii erau harnici și îndemânatici, gata să se apuce de treabă.
Materialele se găseau din belșug, căci, nu se știe cum, se înmulțeau mereu și
nu se terminau niciodată. Iar bătrânul meșter priceput îi îndruma pe pitici și
împreună făceau jucării, mereu mai multe și mai frumoase. Pentru fiecare
copil din lume exista jucăria pe care și-o dorea.

În seara de Ajun sosesc colindătorii. La fiecare casă ei aduc vestea minunată a

nașterii Domnului și urează un an bun și îmbelșugat. Este noaptea în care
visele copiilor se împlinesc. A doua zi, în dimineața de Crăciun, în jurul
bradului împodobit, bucuria nu mai are margini. Niciunul dintre ei n-a fost
uitat. După numele sărbătorii, copiii i-au pus numele Moș Crăciun acelui
meșter și așa a rămas până astăzi.

De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toții în jurul mesei
încărcate cu bunătăți, nu trebuie să-i uităm pe cei sărmani. Moșul are grijă de
ei doar o dată pe an. Noi trebuie să ne gândim la ei mereu!
 Craciun pisicesc

Mitu se nascuse in primavara si, in numai cele cateva luni de viata, facuse
atatea prostioare incat pana si mama pisica, destul de rabdatoare de felul ei,
ajunsese sa ii "scarpine" blanita destul de des in ultima vreme. Se suia pe
perdele si apoi nu mai putea sa se dea jos, darama vaze si bibelouri, isi
ascutea ghearele de fotolii si canapele, intra prin toate cotloanele, mai ales
acolo de unde nu mai putea sa iasa, pe scurt, era cel mai neastamparat pisoi
din oras. O data, a stat mai bine de cinci minute inchis in frigider, de a
stranutat pe urma vreo doua saptamani. Norocul lui ca l-au gasit stapanii
repede, ca altfel ajungea cub de gheata, cu carnatii din care se infrupta cu tot.

Stiind acum cu cine au de a face, apropierea Craciunului ii cam speria pe toti

ai casei. Se tot vorbea de pomul de iarna si de o mie de boroboate pe care
Mitu le-ar putea face si care ar putea sa afecteze, intr-un fel sau altul,
bradutul.

Fiind primul Craciun din viata sa, Mitu era tare curios sa afle ce-i cu toata
tevatura creata in jurul bradului. Brazi mai vazuse el, pe afara, si nu i se
parusera iesiti din comun. Mama ii povestise, insa, ca acest pom nu seamana
cu nimic din ceea ce stia Mitu de pe afara. ii spusese ca in loc de conuri, in
acest brad minunat cresteau tot felul de globulete colorate, de sticla,
bomboane, dulciuri, lumanari si o gramada de luminite vesele.

Auzi - sa creasca bomboane in pom! Cine a mai pomenit asa ceva? De aceea,
pisoiul abia astepta sa vina Craciunul si sa vada si el minunea.
Dar - dezamagire! in seara de Ajun, cand stia el ca trebuia sa apara bradul-
minune, usa de la sufragerie ii fu inchisa in mustati de catre stapani. Astepta
cu rabdare, intins ca o placinta in mijlocul holului, sa se deschida usa, dar
zadarnic. Din cand in cand, cate unul de-al casei mai iesea sau mai intra in
incapere dar, vazandu-l incordandu-se ca un arc, gata sa o zbugheasca in
sufragerie, inchidea cu grija usa in urma lui, spunandu-i:
- Nu, Mitule! Gata cu prostiile! Ce, tare ti-ar mai placea tie sa dai bradul jos,
nu-i asa? Las' ca te cunoastem noi, domnule motan. De asta n-ai sa intri in
sufragerie cat dureaza sarbatorile, ai inteles?

Mitu ramase nedumerit. Cum adica, sa dea bradul jos? Pai nu avea radacini?
Afara se urcase in tot soiul de pomi, si mai mici, si mai mari, dar nu daramase
nici unul! Ce este cu oamenii astia ? Ei nu stiu ca orice copac care se respecta
sta bine infipt in pamant, de nu ai cum sa il smulgi din radacina, oricat te-ai
stradui?

Faptul ca i se interzisese categoric sa intre in sufragerie, ba chiar i se si

trantise usa in bot, il facu de zece ori mai curios si il ambitiona si mai tare. Ei,
si? Ce daca nu are voie sa intre? Lasa ca o sa reuseasca el cumva sa se
strecoare clandestin pe usa. Asa ca isi continua panda, dar, de data asta,
ascuns sub bancheta din hol.

Din sufragerie se auzeau cantece vesele si hohote de ras. Daca rad stapanii,
inseamna ca e rost de joaca, drept pentru care Mitu se necaji si mai tare. Cum
adica, se jucau fara el? incepu sa isi miste coada, nervos.

Dar chiar daca astepta multa vreme, tot nu reusi sa prinda un moment
prielnic in care sa se strecoare in incapere, chiar daca stapanii tot intrau si
ieseau. Cand se deschidea usa, Mitu isi lungea gatul si, de vreo doua ori, reusi
chiar sa vada, pe fuga, bradul incarcat de lumini multicolore, care stralucea
mai ceva ca zapada de afara in razele soarelui.

Totusi, avu si putin noroc. Usa ramase intredeschisa pentru cateva minute si
atat ii trebui. Aproape tarandu-se, cu burtica lipita de podea, baga intai o
mustata in sufragerie, sa vada daca nu il paste vreun pericol. Apoi, vazand ca
nimeni nu este atent la ce mestereste el pe la usa, se strecura, tiptil, pe langa
perete si aluneca, nevazut si neauzit, pana sub fotoliu. Imediat dupa ce ajunse
in ascunzatoare, cineva observa ca usa este crapata si o inchise la repezeala,
spunand ca... bine ca n-a intrat nici o pisica. Deci nu il vazusera. Mitu rasufla
usurat si, din intunericul care domnea sub fotoliu, incepu sa inspecteze,
interesat, sufrageria.

Erau aprinse toate luminile si, in mijlocul camerei, masa intinsa era incarcata
cu tot felul de bunatati, la care Mitu nici macar nu ar fi indraznit sa viseze
vreodata. Erau acolo tot felul de mezeluri - carnati, caltabosi, toba, piftie -
branza si cascaval, sarmale, iar motanelul ghici dupa miros ca undeva trebuie
sa fie si friptura. Si, fara sa vrea, incepu sa inghita in sec.

Curand, pofta deveni atat de chinuitoare, incat ii venea sa sara din

ascunzatoare direct pe masa, sa-si bage boticul in toate farfuriile si platourile
si sa se infrupte pe saturate din toate minunatiile de acolo. Dar stia ca nu avea
voie sa iasa la lumina, pentru ca ar fi fost imediat insfacat de ceafa si dat pe
usa afara.
Ca sa isi ia gandul de la mancare, incepu sa isi faca ochii roata prin sufragerie.
Din cauza poftei, aproape ca uitase de pomul de Craciun. Dar cand dadu cu
ochii de el, ramase cu botul cascat de uimire. Era de mii de ori mai frumos
decat orice inchipuire de-a sa. De fapt, Mitu nu mai vazuse in viata lui ceva
mai stralucitor. Bradutul purta pe crengile sale niste globuri nemaipomenite,
pe care stralucirea becurilor de pe fiecare ramura le facea sa sclipeasca in mii
si mii de culori. Serpentine de beteala argintie si pufoasa serpuiau in jurul
pomului, iar lumanarelele aprinse aruncau umbre tremuratoare pe pereti. La
poalele copacului astfel impodobit, o gramada de cadouri, frumos
impachetate, asteptau sa fie desfacute. Alaturi de ele, cosurile cu mere si
portocale raspandeau un parfum proaspat, care se amesteca placut cu
mireasma tare a bradului.

Totul parea ireal, iar Mitu nu se mai putea satura privind. Nici nu stiu cand
trecu timpul. Petrecerea se incheiase. Stapanii incepusera sa stranga totul de
pe masa, spre disperarea pisoiului, care tot sperase ca poate o sa lase ceva de
mancare prin sufragerie in urma lor. Nu peste multa vreme, toti ai casei se
retrasera in dormitoarele lor, stingand lumina si inchizand din nou, cu grija,
usa in urma lor, "sa nu intre pisicile". Ehei... daca ar fi stiut ei ca Mitu era deja
inauntru...

Motanelul astepta intai sa inceteze orice zgomot din casa. Cand fu convins ca
au adormit cu totii si ca nu mai este nici un pericol sa fie prins, iesi, precaut,
din ascunzatoare.

Desi lumanarile erau stinse, in brad inca mai ardeau beculetele colorate. in
intunericul sufrageriei, lui Mitu i se paru totul si mai frumos.

Se apropie incet si cu teama de pomul de iarna. inca nu se lamurise ce era cu

multimea ceea de licurici stralucitori si, auzindu-i pe stapani vorbind de o
posibila cadere a pomului, ii era si oarecum frica sa nu-i treaca prin minte
sugubatului de brad sa se prabuseasca peste el asa, din senin. Se aseza pe
coada nu departe de minunea sclipicioasa si, usor-usor, intinse o labuta spre o
creanga apropiata. Abia ce o atinse si o zbughi inapoi sub fotoliu, de sub care
incepu sa priveasca daca s-a-ntamplat ceva.

In afara faptului ca ramurica se misca putin, facand sa se auda un clinchet

cristalin, totul parea in ordine. Asa ca Mitu prinse curaj si se apropie si mai
mult de brad. Curios, intinse boticul spre primul bulgare argintiu pe care il
intalni, incepand sa il miroase. Dar ce ii fu dat sa vada? Din globul mare si
stralucitor il privea o aratare inspaimantatoare, care semana oarecum cu o
pisica, dar era cumplit de deformata, cu niste ochi imensi, galbeni si o gura
cat o sura.

Uitand ca nu are voie sa faca nici un zgomot, Mitu miorlai speriat si o taie, ca
o sageata, pana in cel mai indepartat colt al camerei, sub biblioteca; abia acolo
isi ingadui sa-si traga putin sufletul, uitandu-se, ingrozit, daca nu cumva
pisica-fantoma il urmarise. Statu in ascunzatoare nici el nu stia cat.
Totul era linistit, iar de monstrul ala de pisica nu se vedea nici urma. Mitu isi
lua inimioara in dinti si iesi din nou in mijlocul sufrageriei, stand, totusi,
incordat ca un arc, gata sa fuga inapoi la orice miscare sau zgomot mai ciudat.
Se apropie incet de brad, cu inima batand cu putere. Cand ajunse in fata
globului fermecat, aparu din nou pisoiul deformat, iar Mitu se retrase cativa
pasi. Nu se intampla nimic. Aratarea nu avea de gand sa iasa din glob. Asa
deci! Si ei ii era frica. Sau nu putea sa iasa. Ori una, ori alta, Mitu ajunse la
concluzia ca nu ii putea face rau.
Acum, ca teama il parasise aproape de tot, il imboldea din nou curiozitatea.
Asa ca inainta din nou spre brad. Cum apropia capul de glob, cum se ivea si
aratarea. Cum se retragea putin, cum disparea si ea.

Aha, deci matul fantoma stia sa se joace de-a v-ati ascunselea! Pe Mitu
incepuse sa-l distreze jocul. Apoi descoperi un altul. Cum apropia labuta de
glob, cum pisoiul celalalt facea si el acelasi lucru. Proptit bine pe picioarele
dinapoi, motanelul incepu sa se joace de-a friptea cu celalalt, jucand globul
intre labute si distrandu-se de minune, observand ca strainul ii copiaza fiecare
gest.

Dintr-o data, din cauza unei lovituri mai puternice, globul se desprinse din
pom si zbura prin aer, lovindu-se puternic de perete. Pe podea ajunse numai o
gramada de cioburi urate si negre, cat despre pisoiul strain, nu se vedea pe
nicaieri.

Mitu isi dadu seama ca iar a facut o boacana. Acum reusise sa-i strice casuta
tovarasului sau de joaca, iar acesta se suparase si plecase. Simtindu-se foarte
trist, pisoiul se hotari sa nu mai atinga deloc bradul, ca sa nu mai faca si alte
boroboate. Dar curand se plictisi sa priveasca, indiferent cat de frumos era
bradul impodobit. Asa ca, manat de aceeasi curiozitate pisiceasca, incepu sa
dea tarcoale cadourilor stranse sub pom. Dar nu aveau nici un farmec. Erau
doar cutii, pungi, pachete si pachetele, toate inchise, prin care nu se putea
vedea nimic.

Oare ce o fi inauntru? Desi isi tot repeta ca nu are voie sa se atinga de ele,
curiozitatea invinse pana la urma. Mai ales ca se gandea ca trebuie sa
descopere acolo si ceva bun de mancare, pentru ca-l chinuia o foameeeeeeee...

Trase usor, cu labuta, primul pachet apoi, cu ghearele, sfasie ambalajul

fosnitor la un colt. Nici nu apuca bine sa faca o mica deschizatura, cand
pachetul incepu sa se miste. Speriat, motanelul intra din nou sub fotoliu si
urmari sa vada ce se mai intampla. De sub hartiile multicolore, aparu... un
ursulet de plus. Ia te uita! Se misca! Ba chiar se si scutura, se intinde si casca!
Mare minune!!!
Mitu iesi de sub fotoliu, uimit. Ursuletul il observa si se apropie, prietenos, de
el.

- Buna, pisoiule! spuse el vesel. Bine ca mi-ai dat drumul din ambalaje, ca am
amortit de tot.

Nu se poate! Ursuletul de plus vorbeste! Nu auzise pana atunci nici o jucarie

vorbind, mai ales pe limba pisiceasca! Oare visa, cumva? Motanul incepu sa
se frece cu labutele pe la ochi, nevenindu-i sa creada.

- Ce te uiti asa la mine? rase ursuletul. Ce, tu n-ai stiut pana acum ca in
noaptea de Craciun toate jucariile se misca si vorbesc?

Mitu, inca uimit, dadu din cap. Nu stiuse asta.

- Si acum, ce stai proptit in coada? Hai sa eliberam si celelalte jucarii, ca avem

doar cateva ore la dispozitie sa ne mai jucam si noi in voie. Ca pe urma... pana
la Craciunul viitor... Iar n-o sa ne mai putem misca.

Pisoiul si cu Martinica, deveniti nu peste mult timp prieteni la catarama,

desfacura, incet-incet, toate cutiile si pachetele. Curand, toata sufrageria era
plina de jucarii, care sareau, cantau, glumeau, se dadeau peste cap si radeau,
vesele. Erau acolo papusi cu rochite de matase si cu parul moale, auriu,
soldatei de lemn frumos lacuiti, care defilau dintr-o parte in cealalta a
incaperii, clowni hazlii care faceau tumbe, se strambau si spuneau glume de ii
faceau pe toti sa rada, ratuste macaitoare, catelusi cu cheita, al caror latrat
subtirel se auzea de peste tot, masinute care alergau de colo-colo claxonand,
trenuri care dadeau inconjur sufrageriei, chiar si pisicute pufoase si
simpatice... in incapere domnea o harababura deplina. Jucariile erau
raspandite peste tot si faceau un zgomot infernal. Mitu, ramas langa
Martinica, se temu ca atata harmalaie o sa-i trezeasca pe stapani.

- Fii pe pace! ii spuse ursuletul. Oamenii mari nu ne pot vedea si nici nu ne

pot auzi. Doar copii si animalele ne pot simsi si pot participa, alaturi de noi, la
serbarea noastra de Craciun.

Martinica il lua pe motanel de o labuta si il trase in mijlocul jucariilor, care se

prinsesera intr-o hora vesela. Cei doi prieteni intrara si ei in dans, bucurosi.
Dupa hora, se incinse un joc cu mingea atat de infocat, incat, nu dupa mult
timp, Mitu gafaia ca o locomotiva, cu limbuta afara. Dar serbarea continua. Se
jucara de-a v-ati ascunselea, de-a prinselea, sarira capra... Peste tot domnea
bucuria si cantecul.

incepusera sa oboseasca, iar lui Mitu i se facea si din ce in ce mai foame.

- Martinica, miorlai el, jalnic. Nu mai pot! Mor de foame, zau asa.
Ursuletul statu putin pe ganduri. Stia el ca pisicilor nu le plac fructele, dar
altceva ce sa ii dea de mancare? Dintr-o data, ii veni un gand salvator. in brad
erau si covrigi, si bomboane de ciocolata. Nu era mare lucru, dar Mitu se va
multumi chiar si numai cu atat. Dar problema nu era pe deplin rezolvata. Nici
unul nu era suficient de inalt sa culeaga din pom bunatatile, iar scaunele erau
prea grele sa le miste. Tot Martinica veni cu ideea de a se sui unul pe umerii
celuilalt, ca sa ajunga la covrigi si la ciocolata.

Zis si facut. Mitu, pentru ca era cel mai greu, ramase la baza. Pe umerii lui se
urca Martinica, apoi, pe capul ursuletului un soldatel, pe umerii caruia se
catara o pisica de plus, care tinea in spinare o papusa cu parul de aur. Era
suficient. Papusica incepu sa culeaga din brad bomboane si covrigi,
aruncandu-le jos, unde trei clowni le adunau intr-un cosulet de nuiele, in care
fusesera mere. Totul merse bine, pana cand Mitu simti ca il gadila ceva pe la
nas. Era beteala de pe ultimele crengi ale pomului, iar pisoiul nu putea, cu
atata greutate in spinare, sa se dea cu un pas inapoi. Asa ca incerca sa nu se
gandeasca la mancarime. Dar ti-ai gasit! Nu-i dadea deloc pace si oricat ar fi
suflat el, beteala, gonita pentru o clipa, tot la nasul lui revenea. isi dadu seama
ca nu mai este mult pana sa se produca nenorocirea: cu siguranta ca o sa
stranute!

Se gandi sa-si anunte prietenii, ca sa coboare cat mai repede din spatele sau.
Dar nu mai apuca.

- Aaatentieeee... reusi sa spuna, in timp ce tragea aer in piept, apoi rasuna cel
mai teribil "Hapciu" pe care il auzisera vreodata toti ceilalti.

Jucariile zburara din spinarea motanului care incotro, incurcandu-se intre

ramurile bradului si zgaltaindu-l cu putere.

- ...stranut! relua Mitu, ametit si cu ochii inlacrimati.

- Am observat, raspunse Martinica, din varful bradului care se clatina

amenintator.

Jucariile o zbughira care incotro, iar motanul isi dadu seama ca pomul avea sa
cada. Asa se si intampla, si putin lipsi sa nu-l prinda si pe Mitu sub crengile
sale grele de globuri.

Pisoiul nu avu timp sa se gandeasca prea mult la dezastrul din sufragerie,

pentru ca trebui sa-si ajute prietenii sa iasa dintre ramuri, ghirlande si
beteala. Abia dupa aceea, stransi cu totii in jurul pomului cazut, isi dadura
seama cat de mare este debandada.

- Ei, acum ce ne facem? scanci Mitu, care se si vedea ridicat de ceafa si batut
cu papucul in partile moi.
Toata veselia disparuse. Marinica privea trist catre pomul cazut, oftand din
greu.

- Le-am stricat Craciunul bietilor oameni!

Un timp, peste dezastrul general domni o liniste grea si incarcata de tristete.

- Numai eu sunt de vina! miorlai motanul. Ca n-am putut sa ma abtin de la

nenorocitul ala de stranut! Trebuia sa fac ceva, sa-mi tin respiratia sau...

- Nu e vina ta deloc, il intrerupse ursuletul. I se putea intampla oricaruia

dintre noi.

- Da, dar mie mi s-a facut foame. Nu puteam sa rabd? Voi doar m-ati ajutat pe
mine, asa ca tot eu sunt de vina. O sa merit scarmaneala de maine cu varf si
indesat!

- Nu se poate, se revolta Martinica. Trebuie sa facem noi ceva sa reparam

boacana. Nu te lasam noi asa, cu toata debandada asta pe cap, fara sa te
ajutam. Lasa-ma doar sa ma gandesc putin.

Si nici nu se putea sa nu-i vina ursuletului vreo idee. Curand, se apucara de

treaba. Trebuiau sa se grabeasca; nu mai era mult pana in zori. Cu mari
eforturi, reusira sa ridice si sa aseze fiecare picior al unui scaun pe cate o
masinuta, apoi fu foarte simplu sa-l impinga langa bufet. Urcat in picioare pe
scaun, Mitu ridica in labutele din fata un camion-macara si il aseza cu grija, sa
nu mai sparga ceva, printre bibelourile de pe vitrina. Apoi se urcara acolo si
doua papusi, care stransera bibelourile intr-un colt, facandu-i loc si pisoiului.
Macaraua incepu sa isi desfasoare franghia, de care era agatat un carlig, iar
Martinica, aflat jos, agata carligul de varful bradului cazut. Pana aici era bine.
incet-incet, macaraua incepu sa ridice pomul de jos, miscandu-l in stanga si in
dreapta, la indicatiile ursuletului, pentru a-l aseza exact acolo unde fusese.
Cand il ridica de tot, cei sase soldatei de lemn il proptira imediat in suport si
astfel o parte din treaba, si cea mai grea, se incheiase.

Motanul si celelalte jucarii coborara veseli de pe vitrina, nu inainte ca

papusile sa aranjeze la loc bibelourile, pentru a nu lasa nici o urma.
Apoi, un avion incarcat cu globurile desprinse din pom decola de pe podea si,
dand de doua ori ocol bradului, reusi sa agate podoabele chiar si de crengutele
cele mai de sus. Apoi, in acelasi fel, aranja din nou beteala alunecata aiurea si
instalatia de luminite multicolore.

Bradutul era gata. Avusesera noroc. Nu se sparsesera decat doua globuri, asa
ca nu se observa. Dar cioburile?
Dupa ce se rugara indelung de ea, vrajitoarea de carpe accepta sa se dea jos de
pe matura si sa o foloseasca la stransul cioburilor, pe care le pisara fin si, din
avion, le lasara sa ninga peste pomul de iarna, care deveni, astfel, mai argintiu
si mai stralucitor. Trasera inapoi scaunul, maturara acele de brad imprastiate
prin toata sufrageria si se mai ocupara inca de cateva amanunte, ca incaperea
sa arate exact ca atunci cand o parasisera stapanii.

Obositi, dar in acelasi timp multumiti ca reusisera, se stransera in mijlocul

sufrageriei, pe covor, sa se odihneasca.

- Multumesc, multumesc mult de tot! ii spuse Mitu ursuletului. Nici nu stiu ce

m-as fi facut fara voi.

Martinica zambi.

- Nu ne parasim niciodata prietenii la ananghie. Bine ca am reusit.

in departare, incepura sa cante cocosii, iar jucariile sarira, speriate, din toate
colturile incaperii.

- Repede, ca se face ziua! le grabi ursuletul. Curand n-o sa ne mai putem

misca! Intrati degraba in cutii.

Dupa ce toate jucariile isi luara la revedere de la Mitu, se aliniara si,

miscandu-se din ce in ce mai greu, intrara cuminti in cutiile si pungutele lor.
Martinica si Mitu impachetara la loc cadourile cat de frumos se pricepura ei,
apoi veni randul ursuletului sa-si ia ramas bun.

- Nu te voi uita niciodata, mieuna Mitu, trist.

- Nu fi suparat, spuse Martinica. La anul, in noaptea de Craciun, ne vom juca

din nou impreuna, continua el, in timp ce se infasura in hartiile frumos
colorate in care fusese impachetat.

In sufragerie se lasase linistea. Toate jucariile redevenisera jucarii, chiar si

ursuletul de plus. Cascand, Mitu mai privi o data in jur, sa se convinga ca totul
este in regula, apoi se incolaci pe fotoliu. Acum, daca totul era ca la inceput,
nu mai avea de ce sa se teama sa fie gasit de stapani in sufragerie. in curand
adormi, leganat usor de luminitele palpaitoare din primul sau brad de
Craciun.
Covrigei fragezi cu branza

De cand ma stiu, mama mea face covrigeii astia deliciosi de sarbatori. Adevarul e ca se
potrivesc in orice perioada a anului, ca alternativa la rontaielile din comert, pe unde mai
pui ca sunt atat de simplu de facut incat o sa va indragostiti pe loc de ei.
Ingrediente:
 1 kg de faina
 500 grame de branza de burduf de calitate
 250 grame de untura
 200 ml iaurt
 1 varf de lingurita cu sare
 2 oua
 Optional: chimen (puneti cat va place de mult)
 Pentru uns : 1 ou si 200 gr.de cascaval
Mod de preparare:

Intr-un bol suficient de mare, amestecati untura cu iaurtul cu oula si sarea. Amestecati /
framantati cu mana pana cand se omogenizeaza ingredientele.
Adaugati branza si chimenul (daca il utilizati), si framantari bine, treptat adaugati faina in
compozitie, si continuati sa framantati pana cand se obtine un aluat care nu se lipeste de
maini, si e putin sfarmicios.
In cazul in care vi se pare prea sfarmicios, adica nu se leaga, adaugati 1-2 linguri de lapte
si framantati.
Luati o bucata din aluat si intindeti o foaie de 1 - 1,5 cm grosime, pentru ca neavand
drojdie sau praf de copt, nu o sa creasca excesiv.

Taiati cu o forma de covrigei sau cu un pinten cu forme, sau pur si simplu cu un cutit, in ce
forme doriti voi, puneti-i intr-o tava cu foaie de copt. Ungeti covrigeii cu ou batut, cu
ajutorul unei pensule,si presarati cascaval dat pe razatoarea fina. 

Puneti tava cu covrigeii in cuptorul preincazil pe foc mediu. In functie de cum va merge
voua cuptorul, ar trebui sa fie gata in 20-25 minute. Dar verificati-i din cand in cand, ca sa
fiti siguri.
O sa iasa o bunatate de covrigei!
Dumnezeu și steluța minunată

Se povestește că făcând Bunul Dumnezeu stelele, ştergându-se de resturile de

praf stelar, zămisli o steluţă mică, mică de o puteai ascunde într-un degetar şi
o aruncă pe cer. Iar ea nimeri tocmai între planetele cele mari. Acestea
tocmai se aşezau pe orbitele lor şi aşa ocupate cum erau nici măcar nu-i
dădură ziua bună, ca să nu mai vorbim de o vorbă bună de "Bine ai venit!".
Biata steluţă ... va să zică nu era de ajuns că nu ştia încă pe ce lume era, mai
mult încă, nu ştiau nici alţii ... Plângând se duse la picioarele Tatălui Ceresc şi
trăgându-l sfios de tulpana hainei zise:
- Mărite, Dumnezeul meu?! ... Prea Sfinte?! ... Mă auzi?! ... Sunt eu ultima
steluţă!
Bunul Dumnezeu, vezi bine că o şi vedea, o şi auzea, dar se făcu că nu ştie că-i
acolo.
- Tată?! ...
Biata steluţă începu să plângă cu lacrimi mari de lumină, făcând repede
repede o băltuţă sclipitoare în care se reflecta părând parcă mai mare acum.
- A!!! Tu erai dragă steluţă? Ce s-a întâmplat, de ce plângi? Te ştiam mai
curajoasă! Nici n-ai ajuns bine sus că şi plângi?
De bucurie steluţa aproape că uită de ce venise. Îşi șterse iute, iute lacrimile
împrăştiind lumină în stânga şi-n dreapta şi zise:
- Tată drag! Îţi mulţumesc că m-ai făcut, da-s mică tare şi mi-e frică să nu mă
calce în picioare planetele cele mari printre care m-ai trimis! (Abia ajunsese
pe cer şi nu ştia cum e mersul pe acolo, ca să nu mai vorbim că nu ştia ce e aia
o orbită...)
- Nici ziua bună nu mi-au dat! Se tot foiau şi împrăştiau atâta praf că au făcut
şi o cometă!
- Of! Steluţă, steluţă ... parcă n-ai şti că nu mărimea contează, ci misiunea
fiecăreia ... Uite, aşa mică cum eşti, să ştii că ai o sarcină foarte mare. O să
vină şi vremea ta! Du-te inapoi şi poartă-te cu smerenie şi cuminţenie şi totul
o să fie bine!
- Hmmm ... misiune, ce-o fi aia, gândi steluţa, dar numai la auzul glasului
Creatorului său se liniştise deja, devenise din nou
încrezătoare şi parcă nici nu dădu destulă importanţă cuvintelor. Mai
luminoasă, plecă la locul ei urmărită de zâmbetul blând al Bunului
Dumnezeu.
Într-adevăr, trecură mii şi mii de ani, dar ce contează asta pentru o stea?
Poate cât o clipire dintr-un ochi (de stea, vezi bine) ...
Şi veni vremea.
Într-un şopron, o Fecioară urma să dea naştere unui prunc, Pruncul Isus, şi
atunci steluţa ştiu că a sosit timpul ei şi prinse a lumina atât de tare încât, deşi
era ziua în amiaza mare, începu să sclipească mai tare, tot mai tare. Şi pentru
prima dată de când era ea fu cea mai mare stea de pe cer. Acest lucru fu
observat nu numai de stelele şi planetele din jur, ci şi de constelaţii, iar vestea
despre misiunea steluţei străbătu tot universul într-o clipită. Pe Pământ
iniţiaţii primiră cu deosebită bucurie acea licărire care le vestea noi vremuri.
Dar ce copilaş frumos! Uitând cât e de mică trimise o rază care înconjură cu
un nimb de lumină locul în care se aflau Mama şi Fiul şi atunci simţi pentru
prima dată de când fusese făcută atâta iubire încât crezu că o să explodeze şi
de pe suprafaţa ei se ridică un val de praf care formă cel mai frumos halou pe
care stelele îl văzuseră vreodată.
O altă clipire de pleoapă ... la fel de scurtă în Timpul Domnului ...
Steluţa s-a întors unde-i e locul: cea mai mică stea din Cerul Domnului. Dar
ce contează?! Încă mai are atâta iubire ...
În fiecare noapte sclipeşte acolo pe cer, şi în fiecare an de ziua Naşterii
Domnului dacă te uiţi atent ai să o vezi.
Și nu uita, oricât de mic ai părea, fiecare avem un destin și o misiune de la
Dumnezeu pe acest pământ!
 Povestea nasterii lui Iisus Hristos

Dumnezeu l-a trimis pe ingerul Gavriil la Nazaret, un sat din nordul

Israelului, la o fecioara pe nume Maria, care era logodita cu un
barbat, pe nume Iosif. Gavriil i se arata spunandu-i:
- Bucura-te! Domnul este cu tine!
Maria fu nedumerita de cuvintele ingerului.
- Cine esti tu si de ce ai venit? intreaba ea.
- Nu-ti fie frica, Maria, ii zise ingerul, caci Dumnezeu s-a hotarat sa
te binecuvanteze in chip minunat! Peste foarte putin timp vei
ramane insarcinata si vei avea un baiat, pe care il vei numi Iisus. El
va fi foarte important si va fi numit Fiul lui Dumnezeu.
Maria a fost suprinsa, dar apoi a zis:
- Sunt roaba Domnului si vreau sa fac tot ce doreste El. Fie ca tot ce
mi-ai spus sa se implineasca!
Si dupa acesta ingerul disparu.
La scurta vreme dupa acestea, imparatul roman Cezar Augustus a
decretat un recensamant in toata tara. Asta insemna ca fiecare
trebuia sa se intoarca la casa stramoseasca, pentru a fi trecut pe
listele de recensamant. Iosif a trebuit sa se duca la Betleem, in
Iudea, calatorind tocmai din Nazaret, provincia Galileea.
Iosif a luat-o cu el si pe Maria, logodnica sa, care era insarcinata. In
timpul sederii lor acolo, a sosit timpul ca ea sa nasca. Iosif si Maria
nu au gasit nicio camera libera in hanurile din oras, deoarece orasul
era plin de oameni veniti pentru recensamant. Asa ca Maria l-a
nascut pe Iisus intr-un grajd. L-a infasat intr-o patura si l-a asezat
sa doarma intr-o iesle.
In noaptea aceea niste pastori se aflau pe campia din jurul satului,
pazindu-si turmele de ori. Deodata aparu un inger si tot locul se
lumina puternic de slava Domnului.
Pe pastori ii cuprinse frica, dar ingerul ii linisti spunandu-le:
- Nu va temeti! Caci va aduc o veste foarte buna! Mantuitorul,
Iisus Hristos, Domnul, s-a nascut in noaptea aceasta in
Betleem. Veti gasi un prunc infasat in scutece, asezat intr-o iesle.
- Deodata, ingerului i s-au alaturat multi alti ingeri, slavindu-l pe
Dumnezeu:
- Slava lui Dumnezeu in cerurile preainalte, cantau ei, si pace pe
pamant intre toti cei placuti Lui.
Dupa ce toata ostirea aceasta mare de ingeri s-a ridicat in ceruri,
pastorii si-au spus unul altuia:
- Haideti, sa mergem la Betleem, sa vedem cu ochii nostri locul
acesta minunat care s-a intamplat, despre care ne-a instiintat
Domnul nostru!
Ei au alergat pana in sat si i-au gasit pe Maria si pe Iosif. Si, intr-
adevar, pruncul Iisus era acolo, in iesle.
Pastorii au spus tuturor ce s-a intamplat si ce le zisese ingerul
despre acest copil. Toti cei care au auzit relatarea pastorilor s-au
intors la turmele lor de pe camp, slavindu-l pe Dumnezeu pentru
vizita ingerilor si pentru faptul ca au vazut copilul, intocmai cum le
spusese ingerul.
Iisus s-a nascut pe vremea domnei regelui Irod in Iudea. Niste magi
din rasarit au venit din Ierusalim intreband:
- Unde este pruncul nou-nascut, rege al iudeilor? Caci noi I-am
vazut steaua in rasarit si am venit sa ne inchinam Lui.
- Regele Irod i-a chemat pe toti liderii religiosi ai evreilor:
- Ne-au spus profetii unde urmeaza sa se nasca Mesia? a intrebat el.
- Da, in Betleem, au raspuns ei. Iata ce a scris profetul Mica: “Si tu
Betleeme,
din tinutul lui Iuda, nu esti cu nimic mai prejos intre domnitorii lui
Iuda, caci din tine va iesi un domnitor, care va fi pastorul poporului
meu Israel.”
Dupa acesta intrevedere a magilor cu regele Irod, care nu a fost
deloc bucuros de vestea nasterii unui alt rege, magii au pornit iar
la drum. Steaua li s-a aratat din nou pe cer, deasupra Betleem-ului,
si i-a condus la locul unde se afla copilul. Magii au fost cuprinsi de
bucurie.

Intrand in casa, acolo unde se afla copilul cu mama sa Maria, au

ingenunchiat cu fata la pamant si I s-au inchinat. Apoi au desfacut
cadourile aduse si I-au dat aur, tamaie si smirna.
In drumul lor inapoi spre casa, n-au mai trecut pe la Ierusalim sa-i
dea de veste lui Irod, deoarece Dumnezeu ii avertizase printr-un vis
sa mearga spre casa pe un alt drum.