Povestea supei din piatră - Generozitatea

Cu mulţi ani în urmă, 3 soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte, au ajuns într-un mic
sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta ca urmare a unei recolte sărace şi a
multor ani de război. S-au adunat repede în piaţa satului să-i întâmpine pe soldaţi însă au făcut-o
cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.
Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului. Primul
soldat le-a spus: “Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi
din puţinul pe care îl avem: Secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.”
Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldatului. Au aprins focul şi au pus cel mai
mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.
„Aceasta va fi o supă foarte bună”, zise al doilea soldat, „dar un pic de sare ar face-o
minunată”. În acel moment o ţărancă s-a ridicat şi a spus „Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde
a mai rămas câtăva.” S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o
gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În
curând în oală au fost puse orz, morcovi, carne de vacă şi smântână. Până să fie gata supa, a mai
apărut şi o sticlă de vin.
Tot satul alături de cei trei soldaţi s-au pus să se ospăteze. Au mâncat, au dansat, au
cântat până târziu în noapte cum nu s-a mai întâmplat de mult.
Dimineaţa când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau
pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză. „Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a
face supă din pietre, a spus un ţăran soldaţilor, şi pentru aceasta nu vă vom uita”. Auzind acestea,
al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus: „Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne
mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare.”

O gustare cu Dumnezeu - Mărinimie

A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit
el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că
înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai
potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-
şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât
care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi
câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost
întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce
cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată
bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu
apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o
reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun
cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către
casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva
paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta
copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în
acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului
ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această
fericire?”
Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi
răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut
vreodată!”
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a
ezitat să nu îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să
apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”

Morala:
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei
urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de caritate. Toate acestea
au potenţialul de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al
vieţii unei persoane.  Şi toate acestea sunt printre cele mai obişnuite lucruri prin care
acţionează ajutorul divin.

Puterea vorbelor - Compasiune

 Într-o zi de vară, un grup de broscuţe se plimbau vesele printr-o pădure şi la un moment
dat, două dintre ele au căzut într-o groapă foarte adâncă. Toate celelalte broscuţe s-au strâns în
jurul gropii şi priveau cu mirare la adâncimea acesteia. Erau convinse că cele două broscuţe nu
aveau nici cea mai mică şansă să iasă de acolo.
- Sunteţi ca şi moarte, nici nu are rost să vă chinuiţi, este prea adâncă groapa, opriţi-vă,
săriţi deageaba, erau comentariile ce veneau din partea grupului.
Cele două broscuţe încercau să sară din răsputeri până când, în cele din urmă, una dintre
broscuţe a dat crezare vorbelor şi a renunţat, căzând jos de oboseală şi murind. Cealaltă broscuţă
însă, a continuat să sară cât de tare o ţineau picioruşele. Cele de pe margine strigau la ea să se
oprească, să-şi curme suferinţa, mai bine să moară. Ea, dimpotrivă, sărea tot mai sus şi tot mai
tare şi… a reuşit!
Broscuţele de pe marginea gropii se uitau la ea cu mirare şi au întrebat-o fără nici o
ezitare:
- Nu ne-ai auzit? Noi tot ţi-am spus să renunţi, dar tu în schimb ai tot continuat! Cum ai
reuşit să ieşi din groapa aceasta atât de mare?”
Bineînţeles, precum ştiţi şi voi deja, broscuţa era surdă. În tot acest timp ea a crezut că
prietenele ei o încurajau.
Acesta povestire ne poate învăţa două lecţii: o vorbă de încurajare pentru cineva care este la
pământ poate să îl ajute să se ridice şi să o scoată la capăt, să răzbească în cele din urmă chiar
dacă pare că nu mai are nici o şansă. O vorbă distructivă pentru cineva care este la pământ poate
fi doar acel lucru de care mai are nevoie pentru a „muri”, o lovitură de grație care i-ar grăbi
sfârşitul. Puterea vorbelor: câteodată este atât de greu de înţeles cum o vorbă încurajătoare poate
să meargă chiar aşa de departe. Fii atent la ceea ce vorbeşti, oferă-le celorlalţi ce traversează
calea ta numai vorbe de bine!

Cutia cu piersici - Iertarea

Un profesor a dat fiecărui elev ca temă pentru lecția de săptămâna viitoare să ia o cutie de
carton și pentru fiecare persoană care îi supără, pe care nu pot să o sufere și să o ierte, să pună în
cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective.
Timp de o săptămână, elevii au avut obligația să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în
autobuz, la lecții, chiar și noaptea să și-o pună la capul patului. Elevii au fost amuzați de lecție la
început, și fiecare a scris cu ardoare o mulțime de nume, rămase în memorie încă din copilărie.
Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau, elevii adăugau alte nume ale oamenilor pe
care îi întâlneau și care considerau că au un comportament de neiertat. Fiecare a început să
observe că devenea cutia din ce în ce mai grea. Piersicile așezate în ea la începutul săptămânii
începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, și striăciunea se
întindea foarte repede și la celelalte.
O problemă dificilă mai era și faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibe
grijă de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la
baie, mai ales că numele și adresa fiecărui elev, ca și tema experimentului, erau scrise chiar pe
pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase și ea ajunse într-o stare jalnică: cu mare greutate mai
putea să facă față sarcinii sale. Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa
le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o
carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam
cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.
De multe ori credem că a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În
realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înșine. În cutia
voastră câte piersici sunt și ce aveți de gând să faceți cu ele?

Băiatul care a strigat "Lupul"

A fost odată un băiat de păstor care s-a plictisit stând așezat pe un deal si urmărind oile sătenilor.
Pentru a se amuza, băiatul a început să strige în gura mare „Lupul! Lupul! Lupul fugărește
oile!".Sătenii au venit pe deal, ca să-l ajute pe băiat și să-l alunge pe lup. Dar când au ajuns în
vârful dealului, nu au găsit nici un lup. Băiatul a râs când a văzut fețele lor furioase. „Nu striga
lupul, băiețel de păstor, când nu există niciun lup!", au spus sătenii. Ei au coborât de pe deal și l-
au lăsat pe băiat singur.
Mai târziu, băiatul a strigat din nou: „Lupul! Lupul! Lupul fugărește oile!" Râzând, băiatul
privea cum sătenii alergau pe deal ca să-l ajute să alunge lupii. Când sătenii nu au văzut nici
acum un lup, i-au spus băiatului cu mânie: "Păstează-ti strigăturile pentru atunci când va fi cu
adevărat un pericol. Nu striga lupul când nu există niciun lup!". Dar băiatul doar a zâmbit și i-a
urmărit cum bombănesc coborând din nou dealul.
Mai târziu, băiatul a văzut cu adevărat un lup care se plimba pe lângă turma de oi. Alarmat, el a
sărit în picioare și a strigat cât a putut de tare: „Lupul! Lupul!" Dar sătenii au crezut că încearcă
să îi păcălească din nou, așa că nu au venit.
La apus, toți se întrebau de ce băiatul de păstor nu se întorsese în sat cu oile lor. Au urcat pe deal
pentru a-l căuta pe băiat. L-au găsit plângând.
"A fost într-adevăr un lup aici!" Turma s-a risipit! "Am strigat:" Lupul! "De ce nu ați venit?
Un bătrân a încercat să-l îmbuneze pe băiat când mergeau înapoi în sat.
"Te vom ajuta să căuți oile pierdute mâine dimineața", a spus el, punându-și brațul pe umărul
băiatului și continuând, "Nimeni nu crede un mincinos... nici măcar când spune adevărul!"
Floarea roșie - Creativitatea
Într-o zi un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Dar când
baietelul a vazut ca intrarea în clasa lui se facea printr-o usa direct din curte a fost foarte fericit…
iar scoala nu i s-a mai parut atât de mare ca la început.Într-o dimineata când baietelul se afla în
clasa, profesoara le-a spus copiilor: “Astazi o sa facem un desen”. “Grozav”, a spus baietelul,
caci îi placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si
vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a început sa deseneze…Dar
profesoara a zis “Asteptati!”, “Nu începeti înca!”. Si a asteptat pâna când i s-a parut ca toti
copiii sunt pregatiti. “Acum o sa desenam o floare”, a zis profesoara. “Grozav” s-a gândit
baietelul, caci îi placea sa deseneze flori. Si a început sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat
în roz, portocaliu, albastru.
Dar profesoara le-a zis copiilor: “Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati”. Si a desenat o floare
rosie cu o tulpina verde. “Acum puteti începe!”, a zis profesoara. Baietelul a privit floarea
profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decât a profesoarei; dar n-a spus
nimic. A întors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina
verde.Într-o alta zi, când baietelul intrase în clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor:
„Astazi o sa facem ceva din argila”. „Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea sa lucreze cu
argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: Serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane.
Dar a asteptat pâna ce toti copiii au fost gata.
„Acum o sa facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit baietelul caci îi placea sa
faca farfurii de toate formele si marimile. Si a început sa faca farfurii de toate formele si
marimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Asteptati, va arat eu cum se face!”. Si le-a aratat
cum sa faca o farfurie adânca. „Asa! Acum puteti începe!”, a zis profesoara.
Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Îi placeau mai mult farfuriile lui,
decât farfuria adânca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Si-a transformat farfuriile lui
într-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adânca si mare ca cea facuta de profesoara.
Si foarte curând baietelul a învatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de
profesoara, si foarte curând n-a mai facut nimic de unul singur.
Si s-a întâmplat într-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat într-o alta casa, într-un alt oras.
Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o
usa prin care sa intre direct din curte în clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte înalte si sa mearga
de-a lungul unui coridor lung p âna ajungea în clasa lui.
În prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor: „Astazi o sa facem un desen!”.„Grozav”, a zis
baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin
clasa. Când a ajuns lânga baietel i-a spus:
„Tu nu vrei sa desenezi?”.
„Ba da!”, a zis baietelul.
„Ce desen facem?”.
„Nu stiu pâna nu-l faci” a zis profesoara.
„Cum sa-l fac?” zise baietelul
„Cum îsi place tie!” raspunse ea
„Sa-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat baietelul
„Cum vrei tu!”, a fost raspunsul ei.
„Daca toti ati face acelasi desen , si l-ati colora la fel cum sa stiu eu cine l-a facut?”
„Nu stiu!” zise baietelul
Si a început sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde…
Morala?
Creativitatea umana este un dar nepretuit. Iti aduci aminte de usurinta cu care puteai sa iti
imaginezi jocuri cand erai copil, sau sa vezi in jucaria de carpe cea mai frumoasa papusa din
lume?
Einstein spunea ca " Mintea intuitiva este un dar sacru iar mintea rationala este servitorul ei de
incredere. Am creat o societate care onoreaza servitorul si a uitat darul. "
Cine spune ca floarea trebuie sa aiba petale rosii si frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea
ce ne defineste ca oameni, iar atunci cand vom fi inlantuiti in proceduri de lucru... nu ne vom
diferentia prea mult de masinile care le-am construit.

"Uriaşul cel egoist"

A fost odată ca niciodată, la marginea unui oraş îndepărtat, o grădină minunată, numită „Grădina
Uriaşului”. Printre florile parfumate şi copaci, se adunau, după ce ieşeau de la şcoală, o mulţime
de copii zburdalnici. Veneau să se joace aici pe orice vreme, chiar şi iarna, cănd zăpada şi gheaţa
dădeau o strălucire de vis acestui loc. Grădina răsuna de veselie şi voie bună, iar copiii erau tare
fericiţi că se puteau juca în acest loc binecuvântat.
Dar grădina aceasta neasemuit de frumoasă înconjura castelul unui uriaş de pe acele meleaguri,
vestit pentru răutatea lui. Într-o bună zi, acesta se întoarse acasă, după ce lipsise vreme
îndelungată, îi văzu pe copii jucându-se nestingheriţi printre flori şi se înfurie rău.
– Ce căutaţi în grădina mea? urlă el. Cine v-a lăsat înăuntru? Afară cu toţii, să nu vă mai prind pe
aici!
Îngroziţi, copiii o luară la fugă, iar uriaşul puse să-i fie înconjurată grădina cu un gard înalt.
Încuie apoi poarta cu un lacăt mare şi lăsă la vedere o tăbliţă pe care scrise cu litere de-o
şchioapă: «Intrarea interzisă». Ba, mai cumpără şi nişte câini răi, care s-o păzească straşnic de
„musafirii” nedoriţi.Curând, veni şi anotimpul rece în acele ţinuturi, iar apoi, primăvara îşi intră
în drepturi. Numai în Grădina Uriaşului, iarna nu mai pleca. Nu se mai zăreau defel copii râzând
şi jucându-se printre copaci, iarba nu mai încolţea… În grădina albă, fără viaţă, se vedeau doar
omătul, gheaţa şi Pasărea Zăpezii, care părea că îşi făcuse cuib acolo, pentru totdeauna.
Uriaşul stătea lângă foc, învelit în multe pături şi nu putea să priceapă de ce mai era încă atât de
frig afară. „Oare de ce nu mai vine primăvara?” întreba îngrijorat. Dar iată că într-o bună
limineaţă, o muzică veselă îi ajunse la urechi. „Ce să fie oare? Aud clopoţeii sau e glas
omenesc?”
Câţiva copilaşi se furişaseră în grădină şi se căţărau prin copaci, cântând şi chicotind veseli;
păsărelele îi urmăreau fericite, ciripind de zor. Ca prin farmec, frunzele copacilor şi pajiştea se
înverziră ca odinioară.
Numai lângă un copac, un băieţel se uita trist la ceilalţi, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă: era prea
mic şi nu se putea căţăra în copac. Atunci, uriaşul, care nu iubea pe nimeni, îşi spuse în sinea lui:
„Am fost egoist! I-am alungat pe copii din grădina mea şi, din cauza aceasta, primăvara nu s-a
mai întors. Îl voi ajuta pe micuţ să se caţere alături de ceilalţi. De azi, viaţa mea se va schimba!”
Şi uriaşul ieşi în grădină. Speriaţi, copiii o rupseră la fugă.
– Nu, nu, rămâneţi! strigă uriaşul. În sfârşit, am înţeles! Voi îmi aduceţi primăvara în casă! De
acum în colo ne vom juca împreună! Şi un zâmbet blând îi îmbună chipul.
Apoi, îl luă în braţe pe micuţul care plângea şi mângâindu-l, îl aşeză pe o ramură groasă. Îndată
copacul se acoperi de frunze şi începu să înflorească. Fericit, copilul îl îmbrăţişă pe uriaş cu drag.
– Ce bun eşti! Te iubesc!
Uriaşului i se încălzi inima pentru prima dată în viaţă. Astfel, copiii se întoarseră la vechiul lor
loc de joacă şi, odată cu ei, apărură florile, fructele şi păsărelele. Uriaşul se juca cu toţi şi le
povestea întâmplări minunate din ţinuturile prin care colindase.
Trecură ani şi ani. Primăveri, veri, toamne şi ierni îşi luau zborul rând pe rând, dar în Grădina
Uriaşului primăvara venea întotdeauna la timp. Acum, nimeni nu se mai temea de uriaş,iar copiii
îl iubeau nespus de mult.
Din ziua în care se împrietenise cu copiii, uriaşul nu îl mai revăzuse pe băieţelul pe care îl ajutase
să se urce în copac. Adesea îi întreba pe ceilalţi dacă ştiau ceva despre micuţ.
– Nu îl cunoaştem, răspundeau cei mici. A plecat, poate, în alt oraş.Timpul trecea şi uriaşul nu
mai avea linişte.
Trecură anii în zbor şi uriaşul, îmbătrânit, privea odată posomorât la grădina acoperită de zăpadă.
Deodată, văzu cu uimire un copac înflorit. Iar sub copac îl zări pe băieţelul pe care-l căuta de
atâta timp. Dar… pentru el timpul nu trecuse deloc, căci la fel de mititel îl văzuse uriaşul ultima
oară! Bătrânul alergă în grădină, îl îmbrăţişă pe micuţ, apoi îl întrebă:
– Unde ai fost şi cum de ai rămas tot mititel? Eu am îmbătrânit, tu ai rămas însă, acelaşi…
Eu sunt Spiriduşul faptelor bune, îi răspunse atunci copilul. Pentru mine timpul nu există. Ştiu că
îţi pare rău că ai fost cândva egoist. De aceea, te poftesc acum în grădina mea.
– Şi unde se află aceasta?
– Iat-o, îi răspunse băieţelul şi îi arătă un curcubeu apărut ca din senin. Apoi îl luă de mână pe
uriaşul gârbovit de ani şi se îndreptară împreună spre curcubeul minunat, ce strălucea vesel în
înălţimile cerului.
A doua zi, copiii îl găsiră pe uriaş sub copacul înflorit, adormit pentru totdeauna, dar cu un
zâmbet fericit pe faţă. De atunci, Grădina Uriaşului a rămas cel mai drag loc din lume pentru
mulţi copii, iar dacă n-o fi dispărut de pe faţa pământului, poate că mai există şi astăzi.

A fost odată ca niciodată un Copăcel. Creștea la marginea unei străzi zgomotoase, chiar
lângă un semafor, sau mai bine spus bodogănea decât creștea. Era atâta gălăgie și nebunie în
jurul lui: oameni grăbiți care se loveau de el alergând spre autobuze, sacoșe care se agățau de el,
mașini care claxonau și goneau cu viteză de zici că intrau în el și tot felul de gunoaie și ambalaje
aduse de vânt zburau înspre el. Si câte și mai câte, ar fi putut povesti o zi întreagă despre cât de
nefericit era. Zilnic bodogănea:
– Ohhh încă o zi urâtă…
Iar dacă mai și ploua, era și mai necăjit căci mașinile îi stropeau trunchiul cu noroi!Din
cauza zgomotului, bietul Copăcel nu putea dormi deloc, așa că toată ziua era morocănos și
obosit.Se uita lung la alți Copaci care creșteau veseli și bucuroși într-o gradină, la adăpost de
gălăgia din stradă. Îl scoteau din sărite jocurile și glumele lor, cum se țineau toți de crengi și
dansau în soare. Se uita trist cum toate vrăbiuțele se așezau pe Copacii veseli iar pe crengile lui
nici o pasăre nu se oprea.O singură dată niște vrăbiuțe s-au așezat pe crengile lui, aveau de făcut
urgent un plan și s-au bucurat să-l găsească pe Copăcel chiar la marginea străzii. Dar pentru că
nu era obișnuit să primească vizite și nu știa ce să facă, s-a scuturat și le-a alungat imediat.
– Ohhh dar ce copac nesuferit! au strigat uimite vrăbiuțele care nu mai pățiseră așa ceva
niciodată, să fie scuturate de un copac! Și-au terminat ședința pe copacii din grădina din
apropiere. Copăcel privea trist:
– Știam eu că toate păsările se duc doar pe copacii din grădină…
Se strângea în el și suspina:“De ce s-a nimerit ca rădăcinile lui să se prindă chiar aici?
Chiar în bucățica asta de pământ în cel mai zgomotos și aglomerat loc? Cum ar putea el să
crească și să înflorească la marginea unei străzi zgomotoase? Cum ar putea el să se înalțe ca un
Copac Voinic?”De supărat ce era, trunchiul lui nici nu creștea prea mult, rămânea la aceeași
înălțime ca semaforul și crengile îi atârnau pleoștite în jos. Anotimpurile treceau peste el și nu
simțea nici o bucurie în a fi copac.
Când venea primăvara și toți copacii înfloreau, el era singurul care nu făcea mugurași.
Vara, când toți copacii râdeau la soare, el era înnăbușit și nemulțumit de atâta căldură.
Toamna, când copacii făceau petrecerea frunzelor, Copăcel se scutura grăbit de frunzele lui să
scape cât mai repede de ele. Îl enerva cel mai mult toamna cu vântul și ploile ei că era mereu
îndoit și smotocit. Iarna, nici atât nu-i plăcea, îi tremura scoarța de la atâta zăpadă și frig.
– Oh dacă aș fi avut și eu un prieten … suspina Copăcel.
Uneori, încerca să intre în vorbă cu Semaforul dar stâlpișorul negru și rece era mereu
ocupat să-și schimbe culorile și nu-l băga în seamă. Într-o zi, cum stătea el așa morocănos și
pleoștit, aude un foșnet printre frunzele lui:
– Ce-o mai fi și asta? Zgomote? La mine? În crengile mele?
Când colo ce să vezi: O Omidă se târa hotărâtă pe trunchiul lui și îi gâdila scoarța.
– Hei, ce ai de gând să faci? se scutură uimit Copăcel.
Dar Omida nu-i răspunse, își vedea mai departe de drum. S-a oprit pe una din crengile lui
și s-a apucat de treabă. Era foarte concentrată și serioasă. Avea ceva important de construit:
viitoarea ei căsuță cocon.Curios, Copăcel și-a îndreptat atenția spre creanga unde Omida își
construia coconul și a început să simtă cum îi gâdila crenguța.
 – Haha ce senzație nouă, n-am mai simțit niciodată cum e să te gâdili.
Tot trunchiul lui simțea fiorul gâdilitului. Pentru prima oară, Copăcel râdea cu poftă.
Nu a deranjat-o pe Omidă, ba chiar a protejat-o cu frunzele lui ca să-și poată termina coconul în
liniște.
La un moment dat, chiar pe sub el trece un tramvai grăbit, cu așa o viteză încât crengile
copacului se învârtesc și cât pe ce să-l dea pe spate.
– Ooooh Hooop! M-am oprit la timp! a strigat Copăcel.
Apoi un camion trece cu viteză și mai mare, și crengile lui se dau de-a dura în cealaltă
parte.

– Ooooh Hooop! Iar m-am învârtit!

Apoi altă mașină și altă mașină trec în trombă pe lângă el și Copăcel observă ceva nou:
că poate să-și unduiască crengile după curentul făcut de mașini.
– Oh Wow dansez, știu să dansez!!!
Omida a ridicat căpșorul și a zâmbit:
– Așa e, poți să te lupți cu vântul sau să dansezi pe el!
În noaptea aceea, Copăcel a adormit zâmbind, a fost o zi frumoasă, a învățat să se gâdile
și să danseze. Si parcă … a mai crescut un pic. A doua zi, dis-de-dimineață, aude niște chicoteli
de-asupra lui. Copăcel se uită încruntat în sus. Niște norișori albi și pufoși se jucau pe cer.
– Poți să ne prinzi cu crengile tale? i-au strigat norii de sus.
Copăcel, bosumflat cum era, și-a încrucișat crengile și tăcea chitic, dar niște frunze
neascultătoare, cu poftă de joacă, au și început să sară spre nori. Iar norișorii râdeau și se
învârteau deasupra Copacului:
– Nu ne prinzi! Nu ne prinzi!
Copăcel s-a mai uitat o dată la nori în sus. Norii tot râdeau și îi făceau în ciudă.Si … dacă
totuși… Dacă totuși… El, Copăcel, s-ar ridica pe vârful rădăcinilor, și-ar întinde crengile cât de
sus ar putea și ar smotoci norii ăștia gălăgioși!? Si ce să vezi? Copăcel, cu privirea în sus, cu
crengile și frunzele ațintite spre cer, începu a se zgâlțâi și a se zdruncina din răsputeri ca să apuce
o bucată de nor. Si se zbenguia de zici că mai avea un pic și își lua zborul din pământ, cu tot cu
rădăcini! Dar Norii năzdrăvani fugeau râzând mai departe pe Cer, purtați de Vântul prietenos.
– Lasă că tot vă prind eu! striga Copăcel cocoțat în vârful rădăcinilor.
Cu privirea după norișorii fugari, Copăcel a uitat pentru prima oară că este la marginea străzii
zgomotoase. Si pentru prima oară a simțit adierea caldă a vântului și a văzut cât de albastru și de
frumos este cerul. A rămas așa liniștit, cu crengile ridicate în sus și a zâmbit relaxat:
– Ohhh, nu știam cât este de frumos aici!
– Asta pentru că nu te uitai în sus! Te uitai doar la lucrurile care nu-ți plăceau! i-a răspuns
Omida. Ești un Copăcel foarte curajos! Știam eu de ce te-am ales pe tine: Tu ești Copacul care
va creste cel mai sus iar eu am să pot zbura cel mai sus de pe crengile tale!
În noaptea aceea, Copăcel a dormit fericit. A fost o zi frumoasă. Si parcă … a mai crescut
un pic! În dimineața următoare, Copăcel observă că frunzele lui de pe cea mai înaltă creangă
ating Căsuța din grădină.
– Oh wow, frunzele mele ating acoperișul Casei! Nu-mi vine să cred: am ajuns în dreptul
Căsuței din grădină. În grădină, mai erau niște Copăcei tot cam de mărimea lui, toți l-au salutat
prietenoși. Copăcel era așa de bucuros că vedea lucruri noi încât toată ziua a fost atent și curios
la ce se petrecea în curtea căsuței. Din ziua aceea, Copăcel a început să vadă doar lucruri
frumoase în jurul lui. Si de câte ori vedea ceva frumos, un muguraș nou apărea pe crengile lui.
În primăvara următoare, Copăcel era plin de muguri și pentru prima oară a înflorit! Floricele de
toate culorile râdeau vesele pe crengile lui.
Copăcelul Curajos și-a întins brațele înflorite, a respirat aerul proaspăt și a îmbrățișat cerul
albastru! De pe crengile lui, zburau acum fluturii înspre cer.