Parabola – posibil model al devenirii personale

Bătrâna și vasul

O femeie bătrână avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui
băț și le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect și tot timpul aducea
întreaga cantitate de apă. La sfârșitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul
crăpat ajungea doar pe jumătate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar
un vas și jumătate de apă. Bineînțeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului
vas crăpat îi era atât de rușine cu imperfecțiunea sa și se simțea atât de rău că nu putea face
decât  jumătate din munca pentru care fusese menit! După 2 ani de așa-zisă nereușită, cum
credea el, i-a vorbit într-o zi femeii, lângă izvor: “Mă simt atât de rușinat, pentru că această
crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!” Bătrâna a zâmbit: “Ai observat
că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu?” Asta pentru că am știut defectul tău
și am plantat semințe de flori pe partea ta a potecii, și, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem,
tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori și decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost așa, n-ar mai
fi existat aceste frumuseți care împrospătează casa.”

Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însă defectele ne fac viața atât de
interesantă și ne răsplătesc atât de mult! Trebuie să luăm fiecare persoană așa cum este și să
căutăm ce este bun în ea. Deci, nu uitați să mirosiți florile de pe partea voastră a drumului.

La ce sunt bune cărțile?

Un fermier bătrân locuia alături de nepotul lui într-o fermă din munți. Bunicul se trezea
devreme în fiecare dimineață și citea o carte la masa din bucătărie.
Într-o zi nepotul l-a întrebat:
– Bunicule, încerc și eu să citesc la fel ca tine, dar nu înțeleg nimic și ceea ce înțeleg uit imediat
după ce am pus cartea la loc.
– Cu ce te ajută să citești cartea aceea?
Bunicul s-a întors liniștit de la gura sobei în care punea cărbune și i-a răspuns:
– Ia coșul acesta cu cărbune, du-te la râu și adu-mi-l înapoi plin cu apă!
Băiatul a făcut după cum i s-a spus, dar toată apa s-a scurs din coș până a reușit să ajungă acasă.
Râzând, bunicul i-a spus:
– Data viitoare va trebui să te miști puțin mai repede; și l-a trimis înapoi la râu ca să încerce din
nou.
 De data aceasta băiatul a alergat mai repede, dar coșul s-a golit din nou înainte ca el să
ajungă acasă. În timp ce își trăgea sufletul i-a spus bunicului său că e imposibil să care apă într-
un coș și că se duce să ia o găleată. Bătrânul i-a zis că nu vrea o găleată cu apă, ci un coș cu apă
și că nu-și dă silința suficient, după care s-a dus afară ca să-l vadă pe băiat cum încearcă din
nou.
Băiatul avusese destul timp să-și dea seama că era imposibil, dar voia să-i arate bunicului cum
apa o să se scurgă din coș indiferent de cât de repede aleargă înapoi spre casă. A umplut din
nou coșul în râu și a alergat cât de repede a putut. Când a ajuns înapoi la bunicul lui, coșul era
iarăși gol. Fără suflu i-a zis bunicului din nou că e zadarnic.
– Crezi că e zadarnic? i-a spus bătrânul.
– Uită-te la coș.
Băiatul s-a uitat la coș și pentru prima oară și-a dat seama că acesta era diferit. Dintr-un
coș murdar în care se ținea cărbunele, acesta se schimbase într-unul curat.
Asta se întâmplă când  citești o carte. S-ar putea să nu înțelegi sau să ții minte totul.
Dar după ce o citești, vei fi cu totul schimbat!
Povestea celor două broscuțe

Într-o zi de vară, un grup de broscuțe se plimbau vesele printr-o pădure. La un

moment dat, două dintre ele au căzut într-o groapă foarte adâncă.
Toate celelalte, strânse în jurul gropii, erau convinse că suratele lor sunt condamnate.
– Sunteți ca și moarte, nici nu are rost să vă chinuiți. Groapa este prea adâncă. Opriți-vă, că
săriți degeaba. O să vă epuizați, comentau cele de pe margine.
Broscuțele din groapă au continuat să sară, până când una din ele, dând crezare comentariilor,
căzu de oboseală și muri.
Cealaltă însă, continuă să sară cu și mai multă înverșunare. Suratele strigau la ea să se
oprească, să-și curme suferința. Mai bine să moară.
Ea dimpotrivă, sărea mai sus și mai cu putere și, dintr-o dată, reuși.
Broscuțele s-au adunat în jurul ei.
– Cum ai reușit? Noi te-am îndemnat să renunți – și tu, totuși, ai reușit.
Broscuța cea vitează doar zâmbea. Tot timpul, ea a crezut că prietenele ei o încurajau.
Sărăcuța, era surdă și nu auzea nimic.
 Fii atent deci la ceea ce vorbești! Nu toți sunt surzi.
O vorbă nechibzuită poate fi o lovitură de grație, pentru cineva aflat deja la pământ.