FRATII GRIMM

Frațior și surioară

Intr-o zi, fratele si-a luat sora de mana si i-a spus, "De cand a murit mama noastra
nu mai avem zile bune de trait in casa. Mama noastra vitrega ne bate in fiecare zi si,
daca indraznim sa ne apropiem de ea, ne alunga de indata afara din casa. Nu avem
nimic de mancare decat farimiturile de paine ramase pe masa. Pana si cainele
nostru se hraneste mai bine decat noi, reusind, din cand in cand, sa fure cate o
bucatica buna de carne din bucatarie. Daca ar sti buna noastra mama cum am ajuns
sa traim, ne-ar jeli de mila! Haide sa plecam in lumea larga!"

Nu au stat mult pe ganduri si au fugit de acasa. Au calatorit intreaga zi peste

campuri, pasuni si pamanturi stancoase, iar daca se intampla sa ii prinda ploaia,
sora spunea, "Iata, cerurile plang impreuna cu noi!" Catre seara, au ajuns intr-o
mare padure si, fiind nemaipomenit de obositi si infometati dupa lungul lor drum, s-
au catarat intr-un copac inalt si au adormit bustean.

A doua zi dimineata, atunci cand s-au trezit, soarele era sus pe cer, iar razele sale
straluceau printre frunze. Fratele a zis, "Sora draga, mi-e asa de sete! Daca as sti
vreun izvor pe aproape, m-as duce degraba la el sa ma indestulez cu apa! Aud
clipocitul unei ape curgatoare pe-aproape sau mi se pare mie?"
Cei doi au coborat din copac, fratele si-a luat sora de mana, si au plecat in cautarea
unui izvor. Mama lor vitrega era insa vrajitoare rea. Ea si-a dat seama curand ca cei
doi copii fugisera de acasa, si le-a luat urma, asa cum numai o vrajitoare stie sa
faca, dupa care a aruncat o vraja rea peste toate apele din padure.

Cand au descoperit, asadar, un mic parau ce isi croia drum peste o albie plina de
albe pietricele, fratele a vrut sa bea imediat din apa sa, dar sora a auzit cum valurile
murmurau, "Intr-un tigru se va preface cine bea din apele mele, cine ma soarbe in
tigru se va preschimba." Sora a strigat cat a putut de repede, "Te rog, frate draga, nu
bea din paraul asta, caci te vei transforma intr-o fiara salbatica si ma vei sfasia!"

Desi era peste masura de insetat, fratele a ascultat-o si a spus ca va astepta pana
vor ajunge la un alt izvor. Atunci cand au dat peste o a doua apa curgatoare,
aceasta glasuia, "Intr-un lup se va preface cine bea din apele mele, cine ma soarbe
intr-un lup se va preschimba."
Din nou, sora a strigat din toate puterile, "Te rog, draga frate, nu bea, caci te vei
transforma intr-un lup si ma vei manca!"
Fratele s-a abtinut sa se atinga de apa, si a zis, "Voi mai astepta pana la urmatorul
izvor, dar acolo va trebui sa beau indiferent ce imi vei spune, pentru ca setea care
ma stapaneste este mult prea mare." Au ajuns, apoi, la un al treilea izvor, iar sora i-a
auzit valurile susurand, "Intr-un cerb se va preface cine bea din apele mele, cine ma
soarbe intr-un cerb tanar se va preschimba." Sora a exclamat iarasi, "Vai, frate
draga, te rog nu bea, caci te vei transforma intr-un cerb si vei fugi departe de mine!"
Fratele ei ingenunchease insa deja pe malul izvorului si bause din apa. De indata ce
cel dintai strop i-a atins buzele, s-a preschimbat intr-un cerb.

Sora a plans cu lacrimi amare transformarea bietului ei frate, iar el a stat, plin de
tristete, in preajma ei. In cele din urma, fata a zis, "Nu te ingrijora, draga cerbule,
pentru ca nu te voi parasi niciodata." Dupa aceea, si-a desfacut lantul de aur de la
gat si l-a pus in jurul grumazului cerbului, a adunat cat de multe crengute de trestie a
putut gasi si a impletit din ele un lat moale, cu care a legat de gat cerbul, si a mers
cu el tot mai adanc in padure. Au batut cale indelungata pana ce au ajuns in dreptul
unei mici case. Fata s-a uitat inauntru si dat seama ca era parasita, asa ca s-a
gandit, "Am putea sa locuim aici." A adunat frunze si muschi pentru a incropi un
culcus pentru cerb, si, apoi, in fiecare dimineata a mers in padure culegand fructe si
radacini pentru ea, si iarba proaspata drept hrana pentru cerb. Acesta manca cu
bucurie din mana ei si zburda prin preajma sa. La lasarea noptii, cuprinsa de
oboseala, fata isi spunea rugaciunea si isi aseza capul pe spatele cerbului, ce ii
servea drept moale perna, atipind molcom, pe nesimtite. Daca fratele ei si-ar fi
recapatat infatisarea de om, ar fi avut, cu adevarat, o viata tare frumoasa!

In acest fel, cei doi au trait o vreme singuri in salbaticie. S-a intamplat insa ca intr-o
zi regele din acea tara sa porneasca la o mare vanatoare prin padure. Ecourile
cornurilor, latratul cainilor, si strigatele ademenitoare ale vanatorilor rasunau prin tot
codrul, iar cerbul era strabatut de neastampar, dorindu-si sa ia parte la toate
acestea.

"Ah," i-a spus sorei sale, "lasa-ma sa ma duc la vanatoare, nu mai pot rezista sa
stau locului." A rugat-o atat de mult si de fierbinte incat, in cele din urma, ea a
consimtit.

"Ai totusi grija," i-a spus ea, "intoarce-te inapoi la mine diseara. Va trebui sa
zavorasc usa pentru a ma pazi de necioplitii vanatori si, pentru a sti ca esti tu, sa
ciocanesti si sa zici, "Surioara, lasa-ma inauntru." Pana nu voi auzi cuvintele
acestea, nu voi deschide usa!" Apoi, cerbul a zbughit-o in padure, simtindu-se fericit
si plin de voie buna sub cerul descoperit. Regele si vanatorii sai au zarit frumosul
animal si au inceput sa-l urmareasca, dar nu au reusit sa puna mana pe el intrucat,
ori de cate ori se apropiau de dansul, cerbul tasnea pe deasupra tufisurilor si se
facea nevazut. Dupa ce s-a intunecat, el s-a intors la casuta, a batut la usa, si a
grait, "Surioara, lasa-ma inauntru." Usa i-a fost deschisa in graba, a intrat in casa si
s-a odihnit toata noaptea pe culcusul sau moale.

A doua zi dimineata, vanatoarea a reinceput, iar la auzul cornurilor si a strigatelor

vanatorilor cerbul nu a mai avut liniste si s-a rugat, "Suriora, da-mi voie sa ies afara,
trebuie neaparat sa plec." Sora i-a deschis usa si i-a reamintit, "Ai grija ca atunci
cand revii diseara acasa sa imi spui cuvintele pe care te-am invatat." Imediat ce
regele si vanatorii sai au vazut iarasi cerbul cu un lant de aur in jurul grumazului, l-au
urmarit indeaproape, dar el era prea spinten pentru a fi prins. Oameni l-au fugarit
intreaga zi, si, pana la urma, au reusit sa il inconjoare, iar unul dintre ei l-a ranit la
picior cu o sageata, asa ca cerbul a inceput sa schioapete si a alergat cu mai putina
iuteala. Un vanator a putut astfel sa il urmeze pe furis pana la mica casa si l-a auzit
strigand, "Surioara, lasa-ma inauntru." Apoi, a vazut cum usa se deschide si se
inchide in urma cerbului. Vanatorul s-a dus inapoi la rege si i-a povestit tot ce vazuse
si auzise, iar suveranul a dat porunca, "Maine vom vana din nou!"

Sora s-a inspaimantat vazand ca cerbul a fost ranit. I-a spalat piciorul, i-a acoperit
rana cu frunze vindecatoare, si a spus, "Aseza-te in culcusul tau, drag cerb,
odihneste-te si curand te vei face bine." Rana nu era prea grava si cerbul s-a simtit
cat se poate de vioi a doua zi dimineata. Ajungandu-i din nou la urechi zarva
vanatorii, a zis, "Nu mai pot ramane aici, trebuie sa ma duc iarasi in padure. De asta
data, nu se vor mai apropia de mine!"

Sora a inceput sa planga si sa se jeleasca, "Stiu ca vei fi ucis, iar eu voi ramane
singura in codru, fara nimeni de nadejde alaturi de mine. Nu te pot lasa sa pleci!"

"Atunci voi muri aici, din pricina dorului de vanatoare," i-a raspuns cerbul. "Cand aud
sunetul cornului, ma simt ca si cum as fi gata sa ies din propria mea piele."

Vazand ca nu are cum sa-l opreasca, cu inima grea, sora i-a deschis usa, iar cerbul
s-a napustit in padure, plin de vigoare si voiosie. Imediat ce l-a zarit, regele le-a
poruncit gonacilor sai, "Urmariti-l pana se innopteaza, si aveti grija sa nu-l raniti."
Indata ce soarele a apus, i-a zis vanatorului sau credincios, "Vino cu mine si arata-mi
unde e casuta din padure." Cum a ajuns la usa colibei, regele a coborat din sa si a
strigat, "Surioara, lasa-ma sa intru." Usa s-a deschis, regele a pasit inauntru si a dat
ochii cu cea mai frumoasa fata pe care o vazuse vreodata. Fata s-a speriat zarind in
locul cerbului un barbat cu o coroana de aur pe cap. Suveranul s-a uitat cu blandete
la ea, a luat-o de mana si a intrebat, "N-ai vrea sa mergi la castelul meu si sa devii
iubita mea sotie?"

"Ah, da," i-a raspuns fata, "dar cerbul trebuie sa vina cu mine. Nu-l pot parasi!"
Regele a spus, "El va ramane cu tine atata timp cat vei trai, si nu va duce lipsa de
nimic." Apoi, a sosit in goana si cerbul, iar fata a legat funia din crengi in jurul gatului
sau, si l-a condus afara din casa. Regele a luat frumoasa fata pe calul sau si a dus-o
la palatul lui, unde a avut loc o nunta ca in povesti. In acest fel, a devenit regina si a
trait fericita o vreme. Cerbul, bine ingrijit si hranit, obisnuia sa zburde prin gradina
palatului.

Rautacioasa mama vitrega, din cauza careia copiii fugisera in lume, era convinsa ca
fata sfarsise prin a fi mancata de animalele salbatice din padure, si ca fratele ei,
preschimbat in cerb, fusese ucis de vanatori.

Cand a auzit, insa, ca cei doi erau atat de fericiti si ca lucrurile mersesera atat de
bine pentru ei, invidia si ura au pus stapanire peste inima sa, nedandu-i deloc pace.
Se gandea mereu cum sa aduca alte nenorociri asupra lor. Pana si fiica ei, urata ca
dracul si cu un ochi lipsa, i se plangea, zicandu-i, "Eu nu am avut niciodata norocul
de a ajunge regina."

"Nu te necaji," ii raspundea batrana vrajitoare, pentru a o alina, "Va veni si randul tau
sa fii regina." Dupa o vreme, regina a dat nastere unui frumos baietel, dar, in acea zi,
regele era plecat la vanatoare. Vrajitoarea s-a transformat intr-o servitoare din palat,
a intrat in camera unde zacea, epuizata, regina, si i-a grait, "Veniti, baia este gata!
Va va improspata si invigora! Repede, pana nu se raceste!" Ajutata de fiica ei,
batrana a dus-o pe suferinda regina in baie si a aprins acolo un mare foc pentru a o
innabusi cu fum.

Dupa aceea, vrajitoarea a luat-o cu ea pe fiica-sa, i-a pus o boneta pe cap, a asezat-
o in patul regelui si a facut un farmec prin care i-a dat infatisarea reginei, nereusind
insa sa in puna inapoi ochiul lipsa. Pentru ca regele sa nu bage de seama acesta
inselatorie, fata vrajitoarei s-a intins pe pat pe partea in care nu avea ochiul. Seara,
regele a ajuns acasa, si auzind ca i s-a nascut un fiu, s-a bucurat din toata inima si a
mers la capataiul sotiei sale pentru a vedea cum se simte. Batrana i-a strigat,
"Pentru numele lui Dumnezeu, trage perdelele si nu lasa lumina sa patrunda in
camera, caci nevasta ta trebuie sa se odihneasca!" Regele a plecat de acolo, fara a
sti ca in dormitorul regal se gasea o falsa regina.

La miezul noptii, cand toata lumea dormea, doica ce veghea copilul nou nascut a
vazut cum usa se deschide si adevarata regina intra inlauntru. Ea a luat copilul din
leagan, l-a asezat la piept si l-a hranit. Apoi, i-a aranjat pernuta, a asezat bebelusul
inapoi in patut, si l-a acoperit cu plapumioara sa. Nu l-a uitat nici pe cerb, ci a mers
pana la cotlonul unde isi avea salas, si l-a mangaiat cu iubire pe spate. Dupa aceea,
a iesit, fara a face vreun zgomot, pe usa. A doua zi, doica i-a intrebat pe strajeri daca
vazusera pe cineva intrand in castel in timpul noptii, iar acestia i-au raspuns ca nu
zarisera pe nimeni.

Regina si-a facut astfel aparitia, fara a spune vreo vorba, mai multe nopti la rand, in
camera copilasului. Doica a vazut-o de fiecare data, dar nu a indraznit sa spuna
cuiva despre asta. Dupa catava vreme, intr-una din aceste vizite, regina a prins glas
si a spus: "Copilul meu, cerbul meu, de inca doua ori voi veni sa va vad, De inca
doua ori voi sosi, si apoi va veni sfarsitul."

Doica nu a ingaimat nici o vorba, insa, de indata ce regina a plecat, s-a dus in fuga
la rege si i-a povestit ce se intamplase. Regele a zis, "Vai, cerurilor! Ce imi este dat
sa aud! Maine noapte voi veni eu insumi sa-l veghez pe copil." Zis si facut. Catre
seara, el si-a facut aparitia in odaia copilasului, iar la miezul noptii s-a ivit si regina,
spunand: "Copilul meu, cerbul meu, inca o data voi veni sa va vad, Inca o data voi
sosi, si apoi va veni sfarsitul." Si-a hranit si mangaiat copilasul, asa cum facea
mereu, si apoi a disparut. Regele nu a cutezat sa-i vorbeasca, dar, in urmatoarea
noapte, a zarit-o din nou si a auzit-o murmurand: "Copilul meu, cerbul meu, acum e
ultima data cand vin sa va vad, Ultima oara cand sosesc, si acum trebuie sa vina
sfarsitul!"

Regele nu s-a mai putut stapani si a fugit pana la ea, glasuindu-i, "Nu esti altcineva
decat draga mea sotie!" Ea i-a raspuns, "Asa este, eu sunt iubita-ti nevasta!" In acea
clipa, prin milostivirea cerurilor, viata a revenit in ea, regina fiind din nou sanatoasa si
viguroasa. Apoi, i-a povestit regelui despre capcana ce ii fusese intinsa de reaua
vrajitoare si fiica sa. Regele le-a adus pe cele doua netrebnice la judecata si le-a dat
o sentinta bine meritata. Fiica vrajitoarei a fost trimisa in padure, unde a fost
mancata de fiarele salbatice, iar mama ei a fost arsa pe rug, sfarsindu-si viata in
mari chinuri. Imediat ce trupul ei s-a prefacut in cenusa, vraja aruncata peste cerb s-
a destramat, iar el a capatat iarasi infatisare de om. Dupa aceea, sora si fratele au
trait fericiti impreuna pana la adanci batraneti.
Emil Garleanu

Când stăpânul nu-i acasă!

În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o
farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a
străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din
gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage
cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere.
Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta:
caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii
miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum
vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma.

Să încerce. Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui.

Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu
atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni!
Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun!
Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul
cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul
pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete
până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii
ce să facă cu dânsul. Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise.
Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate
nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să
vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?

Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie

laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela
îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l
momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii
galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca
oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-a
zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa,
încă un pas, încă unul, doi, aşaa!

Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.

Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă

puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge,
de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte,
gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o
să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!” Dar mai întâi să se mai joace
puţin cu dânsul.

Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar

vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe
sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri,
motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum
poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun cantotdeauna; în
mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval, apoi,
zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar
e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de
neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan,
aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de
unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteşitrei duşmanii —
şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii — se
pândesc, munciţi de acelaşi gând.

Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci:

motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan;
numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră;
obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se
face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată
de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din
plin, cu poftă.

Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

Gandacelul - Emil Garleanu
Cum venise pe lume nici el nu-şi dadea seama. S-a trezit ca
dintr-un somn şi parca era de cand pamantul. Nu simţise nici
durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gandul: cum rasarise,
şi-al cui era? Mic cat un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi
ocolea, de pe margini, frunzişoara care-l adapostise. Intr-o zi
încerca o pornire launtrica: ieşi de subt umbra racoroasa şi
dadu buzna afara, în ploaia de lumina. Atunci ramase pe loc,
orbit de atata stralucire. încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi
îndrazni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi
deschise în sfarşit bine-bine şi privi în sus. Se facuse mai
mititel decat fusese. Cu cata stralucire, ce adanc şi albastru se
dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui marunţi, cat nişte
fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, cata
umezeala subt frunzişoara lui. Ce cautase dansul acolo? Iar
din mijlocul tariei albastre, un bulgare de aur aprins arunca
vapai.

Tresari. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de

scanteiau aşa? Şi mai era îmbracat în aur! Caci şi trupuşorul
lui, pe care şi—l vedea pentru întaia oara, scanteia. Nu cumva
era o faramiţa cazuta, de acolo, de sus, o faramiţa de lumina
închegata, ratacita pe pamant?
Şi, ca o adeverire, pe ţarana neagra trupul arunca o lumina
dulce. Ce se mai întreba! Fara îndoiala de acolo cazuse, acolo
trebuia sa se întoarca. Dar ce departare! Şi cum sa ajunga?
Privi în sus; şi atunci, deasupra capşorului, zari lujerul unui
crin ce se ridica aşa de înalt, ca parca floarea din varf îşi
deschidea paharul chiar dedesubtul bulgarului de aur sa-i
culeaga razele.
In mintea lui îşi înjgheba planul. Sa se suie pe lujer în sus, sa
mearga, sa mearga şi sa mearga, pana în varf; şi de acolo, la
bulgarul de aur, din care credea ca se desfacuse: o saritura –
sau o vedea el ce-o face. :

Atunci se mişca din nou, şi, dupa ce trecu peste un graunte de

piatra cat un munte, şi scoborî dincolo, se trezi la radacina
crinului. Se odihni o clipa, apoi, la drum, baiete! Mai întai se
rostogoli de pe tulpina lucie de cateva ori în ţarana. Vazand
asta se ridica pe picioruşele dinapoi, şi fara sa ştie pentru ce,
cu cele dinainte îşi facu, moşnegeşte, cruce. Pe urma încerca
din nou, şi vazu ca poate. Luciu i se paruse lujerul crinului, şi
cand colo avea atatea adancituri, atatea ridicaturi: vai, dealuri.

Dar ce mireasma se revarsa de sus!…

Şi-a mers voinicul, a mers. Mult sa fi mers. Se uita în jos şi-l
prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremura. Ce-nu facuse nici
un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slabisera, dar nu
se lasa. înca vreo caţiva paşi, şi ici, deasupra, parca se
întruchipa o frunzişoara latareaţa, ca o prispa. Acolo o sa se
odihneasca. Şi iar purcese la drum; şi umbla, şi umbla, baiete;
şi de-abia ajunse. Iar cand a poposit, ud de sudoare, ca parea
o picatura de roua, bulgarele de aur scapatase de amiaza. Şi
voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor:
zile, saptamani, luni, avea de umblat. Şi cat era de hotarat şi
de vanjos, drumeţul nu-şi putu opri un oftat:
– Uf! Ca mult mai am de suit, Doamne!
 BUNICUL
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se

gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar
numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori
albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

Cine trânti poarta?

– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!

Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui „tata-moşu”.

– Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi.

– Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară?

– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

– O, voinicii moşului!…

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi
binecuvântare.
– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

– În ţara cocorilor.

– În ţara cocorilor?

– Da.

– Dar rândunelele un’ se duc când se duc?

– În ţara rândunelelor.

– În ţara rândunelelor?

– Da…

– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului,
zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

– Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

– Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

– Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule?

– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie.

– Cum de nu? Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme.
Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din
cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu:

– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:
– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în
creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

– Partea asta este a mea.

– Şi partea asta, a mea!

– Mustaţa asta este a mea.

– Şi asta, a mea!

La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:

– Mustaţa mea e mai lungă.

Fata:

– Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ş-a mea, ş-a ei!

– Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.

– Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

– Ba a mea!

– Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul
bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută
partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

– Ce e asta, viermi neadormiţi?!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

– Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

 BUNICA
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii
căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum
deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

– Ghici…
– Alune!

– Nu.

– Stafide!

– Nu.

– Năut!

– Nu.

– Turtă dulce!

– Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna.
Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul
grădinii.

Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi
subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că
se scutură o ploaie albastră.

– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.

– Să spui…

Şi niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam. Uneori, tresăream şi o

întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte.

– A fost odată un împărat mare, mare…

– Cât de mare?

– Mare de tot. Şi îşi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi
părea rău că n-avea copii…

– Bunico, e rău să n-ai copii?

– Fireşte că e rău. Casa omului fără copii, e casă pustie.

– Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.

Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi
ziceam:

– Spune, bunico, spune.

– Şi aşa, îi părea grozav de rău că n-avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are
copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de
cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot…

– Cât era de mic?

– Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.

– Va să zică, nu era mic, mic de tot…

– Era mic, da’ nu aşa, mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul
lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii
care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură
şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să
rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul
alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dădu peste cei doi meri. Merii se
scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

– De ce nu legau rod, bunico?

– Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…

Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea…
norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.
– Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să îi
ude mereu. Şi i-a udat mereu! Alţii ziceau să le dea mai mult soare. Şi împăratul a tăiat toţi
pomii de jur împrejur! Şi merii înfloreau în fiecare săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau.
Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică,
mică, ca tine de mică…

– Ca moşu de mică?

– Da, ca moşu…

– Atunci nu era mică de tot…

– Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de
la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda
merii cu laptele ei, merii n-or să lege rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi
florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că
doarme mai uşor ca o pasăre. Dar vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o
toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”…

– Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

– A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un

fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor…

Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece
din buruienile în care adormisem de atâtea ori.

– Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…

– Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

– … ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat…

– … ş-a plecaaat…

– Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus…

– … s-a dus, s-a dus…

– Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă…

– … întunecoasă…

– … de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagele
căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era
fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul
adormi, şi dormi, şi dormi…

Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul.

– Dar basmul?

Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit
sub privirile şi zâmbetul ei.
 Ion Creanga

MERE PUTREDE SI MERE BUNE

Incepea de fiecare data cu mamaie, care zicea clipind siret: “de-amu’-ncepe postu,
Ionele!” 
Si-ncepea cu fasole cu ‘muratori’, varza acra au ceapa sparta-n pumni si frecata bine-
bine cu sare “sa-i mai taie din iuteala”, felii de mamaliga rece coapate pe plita in parf
de sare grunjoasa, cartofi copti, orez bulgaresc si-alte minuni de cari nu-mi amintesc
acuma. 
Incepea, cum nu, cu tata-mosu’ care se caznea cum putea si el sa nu maraie a ‘anafuri’,
‘biserici’ (era sa zic ‘cristelnite si calapoade, putain et bordel de merde!’ ma scuzati!)
ori ‘grijanii’. Nici ‘potochi-te-ar sa te potocheasca’ n-avea permis a zice, ca nu se mai
intelegea cu à batrana zile de-a randu’ ori asta nu se facea-n Post, s-o pui adeca pe
mamaie sa sada suparata. 
Incepea, cum va spui, cu-un soi de furnicaturi ce zumzaiau a neliniste si-a nerbdare in
sufletu-mi de copil. 

In dimineata de Ignat m-ascundeam in odaie la buna (buna-mi era mama lu’ tataie si-a
avut tot timpul o suta de ani! De-aia-i mai ziceam ‘mamaie batrana’) si-acolo, cu capu-
ntr-o bondita ce traznea a seu de oaie, asteptam sa se stinga junghiul de guitz-a-moarte,
ce trecea ca un cutit prin tot satul. 
Veneau la noi nea Neculai a lu’ Grama cu Vasile-a lu’ Suta sa taie porcu’, ca pe tataie
mereu il lua rematismul atunci si nu putea … 
Repede-repede si porcul devenea o dihanie ciudata ce ardea-n cuibarul ei de paie, cu
palalai pana-ncer … vedeam asta-n gand si-mpotriva vointei mele, cu tot cu gaura din
gard prin care indraznisem odata a privi macelul. 
Ma luau din pat cu forta si radeau cand ma vedeau cocotata calare pe namila parlita si
faceau haz de lacrimile mele neputincioase “las’asa s-ai noroc la anu” ziceau, in timp
ce buna ii boscorodea si ma salva mereu din mijlocu monstrilor care-mi dadeau ca
ofranda codita ne-mbarligata. P-asta io duceam lu’ mamaie tinand-o cat mai departe de
mine, ca semn ca-i timp sa toarne apa fiarta-n oale …pentru spalat. 

Nu dupa mult timp, chelfaiam prima bucata de soric care-mi spala cu grasime obrajii si
constiinta de lacrimile compasiunii, asteptand ca tataie sa umfle chisca ce-aveam s-o
alerg frenetic prin zapada, preferand-o oricarei mingi colorate de la oras. 

Se facea pomana porcului, din carne prajita marunt in ciaun pe pirostrii, chiar pe locul
sacrificiului. Atuncea aveam voie sa-mi inmoi degetuzu’ (care vream io) in ceasca de
tuica fiarta a lu’ tata-mosu’mieu. 

Veneau apoi cozonacii lui Intruder, da’ io trebuia sa ceresesc indelung coca pe care-o
modelam in om-de-zapada si-o mancam pe furis, desi stiam c-ar sa ma doara napraznic
burta, dupa aia. Cozonacii astia erau copti in curte, in cuptor de lut, pe jar de ciocanei
si aromeau de-ti intra-n piele. 
Tot atunci mancam ceva special numit ‘calahie’ (cititi precum ‘calarie’). Asta-
nsemnand mierz de paine fierbinte, inmuiet in vin rosh indulcit cu miere…
mmmhhh… 

Ma rugam si io cu-n cutitash in mana sa fiu lasata sa toc maruntaie pentru toba ori
caltabosi, da’ n-aveam spor decat la tinut de carnati si, cateodata, la pus bucatelele de
carne in masina de tocat … 
Asa ca ma duceam in curte la tataie ca tare-mi placea cum mirosea pe langa el cand
taia lemne. Ma alunga si de-acolo, sa nu-mi saie fo aschie-n ochi si sa se nenoroceasca
copkilu. Aveam si-aici o bucurie … ajutam la carat cosu’ cu lemne, si tataie nu mai
contenea cu multumirile ca, vezi treaba, singur nu-l putea cara. 
Pentru munca asta mai primeam o bucata de sorici sau vreun colt de prajitura din
taieturile de pe marginile foilor de ‘alba-ca-zapada’ ori un merisor mic si rece. 
Uneori, daca se nimerea, aveam si-un strugure din cei pastrati in pod direct pe corzile
de vita infipte bine-n barabule. 
Desi eram cpoil cuminte, mai turnam intr-o doara cate-o cana de apa pe trepte, ca tare
mi-era draga mamaie cand aluneca pe jos, cu tot cu ligheanu-i de carnati… 

Buna-mi cosea in schimb straitza noua pentru nuci … sa ma mandresc cu ea in ceata

de pitici porniti cu noaptea cap sa strige pe la ferestri “ne dati, ori nu ne dati?” 
Ba …ne mai dadeau si cate-o matza pe care-o puneau cu curu-n geam, dar las’ ca si
noi aveam vorbe potrivite si le uram gazdelor cate-n luna si-n soare, inainte de-a o lua
la sanatoasa inotand cu vitejie prin nameti. 
Nu-mi amintesc vreodata ca mi-a fost frig asa cum imi e azi, pe timp de iarna. 
Buna-mi impletea flanea, caciula, fular si mânusi pe cari le coloram impreuna cu galus
ori buruieni uscate pe care numai ea le stia. 
Ma gatea asa si, dupa ce ma descanta si plescaia ciudat din varful buzelor drept amin,
ma trimetea la colindat. 
- a cui esti, fa? ma-ntrebau … a lu’vasilica sau a lu’ lenuta? 
- a iuliei, raspundeam minunandu-ma ca-mi aminteam ce ma-nvatase mama. 
- ni la ea, costica, iete-asa vorbea si ma-sa cand se-ntorcea de la scoala pin vacante …
ptiu, bata-te-ar norocu sa te bata! 
… si ma scuipa pe bune de vreo trei ori, indesandu-mi covrigi, mere si nuci in traistuta
fermecata. 

* 
“am venit si noi o data 
la un An cu sanantate 
si la Anu sa venim 
sanatosi sa va gasim 
si la Anu vom ura 
un colac daca ne-ti da…” 

daca Fericirea s-ar cumpara, pretul ei ar fi in amintiri ca acestea. 

da’ io avui mereu mai mult noroc decat portia s-ar cuveni sa-mi fie.: ) 
Cea dintâi vacanță mare de Emilia Căldăraru

Vine vara ! Prin urmare

Pe aripi de porumbei,
Vine pentru fiecare,
Şi vacanţa, darul ei .

Celor din clasa-ntâi oare

Ştiţi voi ce le aduce-n dar ?
Cea dintâi vacanţă mare,
După un rodnic an şcolar .

Bine-i în vacanţa mare !

Soare, jocuri, bucurii,
Şi la munte şi la mare
Ce frumos va fi copii !
Cuvinte alintate