DE CE N-A SCĂPAT LUPUL DE PURICI

Tare necăjită era vulpea din cauza puricilor care nu-i mai dădeau
pace. Așa că a început să se gândească cum să facă și ce să facă pentru
a scapă de ei.
Într-o zi, vulpea se duse pe malul râului și începu să își bage mai
întâi coada în apă. Doar că de pe coadă, puricii au început să sară apoi
pe spate. Atunci, vulpea își scufundă în apă și picioarele din spate.
Puricii săreau însă tot mai sus, pe spate, pe grumaz, apoi pe cap.
Vulpea se cufundă apoi și mai adânc în râu, așa încât la suprafața apei
mai rămăsese doar capul. Puricii se îngrămădiseră pe botul vulpii.
Atunci, vulpea se scufundă cu totul în apă. Puricii săriră pe uscat, iar
vulpea ieși din râu prin alt loc.
Lupul urmări toată această încercare a vulpii de a scăpa de purici
și se gândi să pună și el în aplicare metoda, din cauză că și blana sa era
invadată de musafiri nepoftiți. Doar că el se gândi să facă de prima
dată o treaba și mai bună. Așa că sări de la început cu capul înainte,
se scufundă adânc și rămase în așteptare pe fundul apei.
Lupul trăgea nădejdea că puricii vor pieri toți, de prima dată și
nu va mai trebui să se chinuiască să intre câte puțin în apă. Când a
ieșit însă din râu, lupul avea să observe că puricii erau tot acolo, își
reveniseră și începuseră să îl piște și mai rău.
 COCOȘUL CEL ISTEȚ

Într-o zi, o vulpe vicleană se plimba prin pădure. La un moment

dat, i s-a făcut foame și a plecat să caute ceva de mâncare. Vulpea era
atât de flămândă, încât nici nu mai putea merge.
Dintr-o dată însă, aceasta zări pe acoperișul unei case de la
marginea pădurii, un cocoș. Cum a văzut cocoșul, vulpea începu să
viseze cu ochii deschiși cum se va înfrupta din el. S-a decis să facă
orice pentru a înhăța cocoșul ca să îl mănânce. Așa că a pus la cale
rapid un plan pentru a-l face pe cocoș să coboare de pe acoperiș,
pentru a-l putea mânca apoi.
Vulpea s-a prefăcut că este prietena cocoșului. „Vai, dragul meu
prieten cocoș! Te văd în sfârșit după o perioada atât de lungă de timp.
Parcă ești mult mai slab și puterile par să te fi lăsat. Vino jos și
lasă-mă să-ți iau pulsul, să văd ce este în neregulă cu tine”, îi spuse
vulpea cea vicleană.
„Ai mare dreptate, draga mea prietenă! Mă simt epuizat și slăbit.
Nici măcar nu mă pot da jos de pe acoperiș pentru a coborî până la
tine, din cauza asta”, îi spuse cocoșul cel isteț vulpii care îi pusese
gând rău.
Astfel, vulpea a realizat că cocoșul era prea isteț că să îl poată ea
păcăli. Atunci, cocoșul a început să râdă zgomotos. Vulpea s-a simțit
complet stânjenită de planul său și a rupt-o la fugă cât de repede a
putut, înapoi spre pădure.
 POVESTEA IEPURAȘULUI NEGRU DE PAȘTE

A fost odată ca niciodată un iepuraș negru pe nume Blackie.

Acesta își dorea din tot sufletul să devină și el iepuraș de Paște, adorat
de copiii dornici să se joace cu el. Așa că, într-o zi, cu puțin timp
înainte de marea sărbătoare, iepurașul s-a dus la Regele iepurașilor de
Paște pentru a-i spune acestuia care este dorința sa și a-l ruga să îi dea
voie să se transforme și în iepuraș de Paște. Regele nu a fost de acord
și i-a spus acestuia că nu are cum să devină un iepuraș de Paște din
cauza culorii pe care o are.
Intrigat, Blackie îl întreabă pe Rege: „Dar ce este în neregulă cu
culoarea mea?”
Regele i-a răspuns: „Nu este culoarea Paștelui.”
Atunci, Blackie a plecat acasă și și-a vopsit blănița în culoarea
albastră. Apoi s-a întors la rege și l-a întrebat din nou. Regele nu și-a
dat seama cine este și n-a avut nimic împotriva să îi dea voie să devină
un iepuraș de Paște.
După ce Blackie a fost iepuraș de Paște vreme de un an, i-a
dezvăluit Regelui că el este iepurașul de Paște. Regele a rămas foarte
surprins. Blackie i-a demonstrat Regelui că nu contează ce culoare ai
atât timp cât îți faci corect treaba. “Ți-a plăcut de mine când eram
albastru, nu-i așa?”
Regele îi răspunse că i-a plăcut. Atunci Blackie și-a spălat
blănița de vopseaua albastră și de atunci înainte a fost un iepuraș
negru de Paște.
 IEPURAȘUL ȘI BROSCUȚELE

A fost odată ca niciodată, într-o pădure îndepărtată, un iepure

care locuia singur într-o vizuină. Iepurașul era foarte rușinos, dar mai
ales era fricos și nu ieșea din vizuina sa. Se temea de orice, chiar și de
sunetele pârâului sau foșnetul frunzelor.
Într-o zi, iepurașul a ieșit din vizuină și, la un moment dat, s-a
auzit un zgomot puternic. Urecheatul a lua-o la fugă, căutând cu
disperare un refugiu. Tot alergând, a ajuns la o baltă unde câteva
broscuțe se jucau. Când au văzut că se apropie iepurele, broscuțele au
sărit speriate în apă. Bucuria și veselia lor fuseseră umbrite de o
spaimă imensă.
Văzând iepurele că broscuțele s-au speriat, a înțeles în acel
moment că nu este singurul care se teme. Atunci era prima dată când
reușise și el, fără intenție, să sperie pe cineva.
„Deci nu sunt singurul care mă tem, sunt și alte animale care se
sperie”, și-a spus iepurașul.
Din acea zi, și-a propus să fie mai curajos și să nu o mai rupă de
fiecare dată la fugă. Uneori nu este niciun pericol. Pentru orice
problemă există o soluție, iar grija și teama nu sunt deloc folositoare.
Până la urmă, iepurașul și broscuțele de pe lac s-au împrietenit.
Iar broscuțele s-au oferit să îl ajute pe iepuraș să își depășească
temerile.
 LEUL ȘI VULPEA

Din cauza bătrâneții, leul nu mai putea să prindă sălbăticiunile

pădurii pentru a-și asigura hrana, așa că fusese nevoit să se gândească
la un vicleșug. Îi trecu prin cap să se retragă într-o peșteră și să se
prefacă bolnav.
Toate sălbăticiunile pădurii se îngrămădiseră la el să îl vadă
pentru a-i alina suferința regelui lor. Doar că odată ce intrau în peștera
în care se adăpostise leul, toate animalele erau mâncate pe loc de
acesta.
Când veni rândul vulpii să treacă să îl vadă pe leul despre care se
dusese vorba că ar fi bolnav, aceasta mirosi despre ce este vorba și nu
pică în capcana întinsă de regele animalelor. Vulpea a ajuns la gura
peșterii, dar se opri la intrare și îl întrebă pe leu:
– Leule, cum o mai duci?
Leul răspunde:
– Nu prea bine, vulpe dragă. Dar de ce mă întrebi și nu intri
înăuntru?
Vulpea, fără să stea prea mult pe gânduri, îi spuse leului:
– Nu intru, fiindcă citesc aici la tine, după urmele de pe jos:
multe intrări…dar nicio ieșire de aici.
 CELE DOUĂ CAPRE

A fost odată ca niciodată două capre care doreau să traverseze un

pod mic în același timp. Podețul era foarte îngust și nu ar fi putut trece
peste acesta decât un singur animal, deodată.
Prima capra începe să strige înainte de a urca pe pod pentru a
trece în partea cealaltă: „Am ajuns prima la podețul ăsta, eu am
dreptul să trec prima, iar tu va trebui să mă lași.”
A doua capră nu se lăsă mai prejos și îi dădu imediat replica:
„S-o crezi tu că ai mai multe drepturi decât mine. Eu am să trec prima,
să fie foarte clar!”
Certându-se care să treacă prima, cele două capre ajung la
mijlocul podului.
„Acum ai să vezi cine o să treacă prima “, a spus supărată prima
capră și își lăsă în jos coarnele gata de ceartă.
„Dacă ai să mă ataci, o să cădem amândouă în râu și o să ne
înecăm. În schimb, am un plan. Eu am să mă întind chiar acum pe
pod, iar tu ai să treci peste mine și îți vezi apoi de drum spre capătul
podețului.”
Astfel, capra cea înțeleaptă se întinse pe podeț și cealaltă capră
trecu pe deasupra. Și în acest fel, cele două capre își continuară fiecare
drumul, fără să se mai certe.
 MĂGARUL CARE CĂRA SARE

Într-o zi caldă de vară, un măgar mergea pe câmp. Animalul era

foarte obosit, deoarece căra saci grei cu sare în spinare și dorea să se
odihnească puțin. Fără să stea prea mult pe gânduri, măgarul se
îndrepta spre râu și intră în apă. Cât timp stătea în apa râului, simțea
că povara din spatele său devine tot mai ușoară.
„Povara a devenit mult mai ușoară acum, așa că pot să îmi
continui drumul“, și-a spus măgarul.
Doar că atunci când măgarul a ajuns la casa stăpânului său,
acesta s-a înfuriat.
„Unde este sarea pe care trebuia să o aduci acasă?”, întrebă
supărat stăpânul.
„Iartă-mă stăpâne, dar sarea s-a topit în apa râului”, a răspuns
măgarul.
Ca să îi dea o lecție, a doua zi, stăpânul încărcă sacii măgarului
cu bumbac. Odată ce măgarul a ajuns la râu, a intrat în apă pentru a se
răcori. Și ce să vezi? Povara sa a devenit și mai grea, de data aceasta.
Bumbacul a absorbit apă și a devenit greu ca bolovanii. Atunci,
măgarul a pornit spre casa stăpânului său, nevoit ca în ziua aceea
toridă de vară să care o povară și mai grea.
 LĂCOMIA ÎȚI ADUCE SUFERINȚĂ

Odată, într-un mic oraș, trăia un bărbat foarte lacom. Acesta era
extrem de bogat, iubea aurul și toate lucrurile scumpe. Dar cel mai
mult pe lume își iubea fiica. Într-o zi, bărbatul a găsit în drumul lui o
zână. Părul zânei era prins între ramurile unui copac. Acesta a ajutat-o
să iasă de acolo, dar pentru că era atât de lacom, a realizat că are
ocazia de a-i cere ceva zânei drept răsplată că a ajutat-o.
Zâna i-a spus atunci că îi va îndeplini dorința, doar să îi spună
care este aceasta.
„Aș vrea ca tot ce voi atinge de acum înainte să se transforme în
aur”, a spus bărbatul. Dorința sa i-a fost îndeplinită de zâna
recunoscătoare!
Bărbatul cel lacom a plecat în fugă spre casă pentru a le povesti
soției și fiicei sale despre ceea ce i se întâmplase și despre dorința sa,
în tot acest timp atingând pietre în jur și privindu-le cum se transformă
în aur.
Atunci când a ajuns acasă, fiica sa a venit să îl întâmpine și să îl
salute. Imediat ce s-a aplecat pentru a-și lua fata în brațe, aceasta s-a
transformat într-o statuie de aur. Bărbatul a realizat ceea ce tocmai a
făcut și de atunci și-a petrecut restul zilelor căutând-o pe zână pentru
a-i lua înapoi puterea pe care și-a dorit-o din atât de multă lăcomie.

Morala: Lăcomia îți va aduce întotdeauna suferință.

 O NUCĂ ȘI DOI PRIETENI

Doi băieței, buni prieteni, se jucau într-o zi împreună. În timpul

acesta, unul dintre ei vede o nucă pe jos. Înainte să se aplece să o
ridice, prietenul său se duce și ia nuca de jos.
Atunci, primul băiat începe să se roage de prietenul său: „Dă-mi
nuca! Este a mea, eu am văzut-o primul!”
Celălalt îi răspunde: „Este nuca mea, eu am luat-o de pe jos.”
Și dacă până atunci se jucaseră veseli împreună, deodată, între
cei doi prieteni, izbucnește o ceartă în toată regula. În timp ce băiețeii
se certau, fiecare spunând că are dreptate și nuca îi aparține, prin zonă
își face apariția un alt băiat. Văzând că cei doi prieteni se ceartă,
acesta din urmă interveni: „Dați-mi mie nuca și vă ajut să vă
împăcați!”
Atunci, băiatul care își făcuse apariția, ia nuca, o rupe în două și
scoate miezul din interior. Îi dă o jumătate de nucă unui băiat și o
jumătate celuilalt băiat. Apoi, bagă miezul în gură și spune: miezul
îmi aparține pentru că eu v-am ajutat să va împăcați.

Morala: Când doi se ceartă, al treilea câștigă.

 COCOȘUL ȘI PISICA DIN OGRADĂ

Într-o zi, șoricelul iese din ascunzătoarea în care locuia cu mama

sa și se duse să se plimbe prin ogradă. Umblă el ce umblă și, după un
timp, se întoarce la mama sa să îi povestească ce a văzut pe afară.
– Am văzut două animale, unul fioros tare, iar celălalt era tare
blând.
– Povestește, dragul meu, cum arătau cele două animale pe care
le-ai întâlnit prin ogradă? îi spuse mama.
Șoricelul începe să îi povestească mamei sale în detaliu cum
arătau acestea.
– Cel fioros umblă de colo până colo prin ogradă, părea că este
șeful tuturor. Avea picioare lungi, mergea țanțoș și își scutura din când
în când cu mândrie moțul roșu. Ba mai mult, avea ochii bulbucați și
un cioc mare și ascuțit. Când am trecut pe lângă această fiară, a
deschis imediat clonțul, a ridicat un picior și a început să răcnească
atât de tare, că nu știam încotro să o apuc, mamă.
– Acesta de care povestești, dragul meu, este cocoșul. Cocoșul
este o pasăre blândă din ogradă, care nu face rău nimănui. Nu ai de ce
să te mai temi de acum înainte de el, nu este niciun pericol. Iar cealaltă
fiară pe care ai întâlnit-o cum arată, puiule?
 – Cealaltă stătea tolănită la soare. Avea blana pufoasă, lăbuțe
cenușii și netede. Din când în când, își spăla cu limba blănița moale de
pe piept, iar atunci când m-a văzut, a început să dea ușor din coadă.
Mama, speriată, îi spune atunci micuțului șoricel:
– Ai fost la un pas de o tragedie. Fiara de care povestești, și de
care tu spui că este cea blândă, este chiar pisica.
 CÂINELE ȘI HOȚUL

Un hoț se apropie de gospodăria unor oameni. Câinele mare care

păzea ograda îl simți imediat și începu să latre cu putere.
Văzând că nu este chip să își ducă planul la bun sfârșit, hoțul
aruncă o coajă de pâine câinelui care nu se oprea din lătrat.
Câinele nici nu se uită la bucata de pâine aruncată de hoț, ci se
repezi aprig la picioarele acestuia, încercând să îl muște.
– De ce vrei să mă muști? Nu vezi că îți dau pâine? îi spuse
hoțul câinelui.
– Te mușc ca să apar gospodăria de hoți ca tine. Până să îmi fi
dat acest codru de pâine nu aveam cum să știu dacă ești om bun sau
dacă ești om rău. Acum însă am înțeles că ești un om rău, care vrei să
furi din gospodăria stăpânilor mei, altfel nu îmi dădeai coaja de pâine.
Mi-ai dat pâine încercând să mă mituiești, dar cu mine nu îți merge.
Pleacă imediat de aici, până nu te voi învăța minte!
 LILIACUL - NICI PASĂRE, NICI ANIMAL

Odată, porni un mare război între păsări și animale. Liliacul nu

se alătură în niciuna dintre tabere și aștepta să vadă cum se va termina
înfruntarea dintre acestea.
La început, păsările s-au dovedit mai tari și mai iscusite decât
animalele și atunci liliacul se hotărî să treacă de partea lor și a început
să spună că este și el o pasăre, că are aripi și poate zbura în văzduh.
După ceva timp, păsările începură să cedeze și puterea lor era
din ce în ce mai slăbită. Atunci, liliacul se hotărî să spună că este
animal. Începu să își arate dinții și labele peste tot, doar pentru a
dovedi că seamănă cât mai bine cu fiarele pădurii și că le iubește pe
toate.
Când în cele din urmă victoria părea să fie de partea păsărilor,
liliacul vru atunci să treacă de partea lor, dar păsările nu l-au mai
primit, ba chiar l-au alungat din preajma lor.
Nici în tabăra animalelor liliacul nu a mai fost primit. De atunci,
liliacul nu și-a mai găsit locul printre viețuitoare și trăiește prin beciuri
întunecate, prin scorburi și zboară doar pe înserate, când restul
păsărilor se duc spre cuiburile lor.
 ADEVĂRATA FRUMUSEȚE A CERBULUI

Un cerb se apropie de apa limpede a unui râu pentru a-și potoli

setea. În timp ce stătea cu capul aplecat în apă că să se adape, cerbul
își zări chipul oglindindu-se în apă și se bucură nespus să vadă ce
coarne frumoase are, mari și rămuroase. Uitându-se mai bine, cerbul
își zări și picioarele în oglinda formată de apă.
– Picioarele sunt slăbănoage și urâte, nu la fel de frumoase
precum aceste coarne.
Doar că, dintr-un tufiș, lupul îl văzu și se năpusti asupra
cerbului, gata să îl înhațe. Cerbul a rupt-o imediat la fugă spre câmpul
din apropiere, dar până la urmă s-a oprit într-o pădure. Aici, coarnele
sale s-au încurcat în crengi și cerbul n-a mai putut înainta. Spre
norocul său, scăpase de lup. Ostenit și speriat, cerbul își spuse în sinea
sa:
– Ceea ce mi s-a părut slăbănog și urât mi-a salvat viața, iar ceea
ce m-a bucurat prin frumusețe era să mă ducă la pierzanie.
Din acea zi, cerbul a învățat să aprecieze și să se bucure de ceea ce are
și să caute adevărata frumusețe din jur, dincolo de aparențe.
 LUPUL ȘI VEVERIȚA

Într-o zi, în timp ce se juca veselă sărind de pe o creangă pe altă,

o veveriță căzu pe spinarea unui lup. Imediat, lupul a sărit în picioare
și primul gând a fost să o mănânce pe cea care tocmai ce îl deranjase.
Veverița începu atunci imediat să se roage de lup:
„Lasă-mă să plec, lupule!”
Lupul îi spune: „Bine, te las să pleci, dar doar cu o condiție. Să
îmi spui și mie de ce voi, veverițele, sunteți atât de vesele. În timp ce
pe mine mă încolțește doar urâtul, atunci când mă uit la voi, văd că
sunteți mereu vesele și vă zbenguiți sprintene printre ramurile
copacilor.
Veverița îi răspunde: „Mai întâi lasă-mă să urc înapoi în copac.
De acolo îți voi dezvălui secretul, aici nu pot, îmi este teamă de tine.”
Lupul o lăsă pe veveriță să plece. Aceasta se cățără iute în copac
și de acolo îi spune lupului: „Urâtul te înconjoară fiindcă ești rău.
Răutatea îți mistuie inima. Pe când noi suntem vesele pentru că avem
un suflet bun și nu facem rău nimănui.
 AVARUL ȘI AURUL

Un bătrân avar trăia într-o casă cu grădină. Bătrânul își ținea

ascuns aurul îngropat într-o groapă, sub niște pietre din grădină.
În fiecare zi, înainte să meargă la culcare, avarul se ducea la
pietrele sub care era îngropat aurul și număra monedele. Și continuă să
facă acest lucru în fiecare zi, dar niciodată nu cheltuia nimic din ceea
ce agonisea.
Într-o zi, un hoț care observase obiceiul bătrânului, a așteptat
până când acesta s-a întors în casă. După lăsarea întunericului, hoțul
s-a dus la locul în care bătrânul își ascunde aurul și a furat tot. A
doua zi, avarul a descoperit că toată comoara sa a dispărut și a început
să plângă în hohote.
Vecinul său l-a auzit plângând și l-a întrebat ce s-a întâmplat.
După ce bătrânul i-a povestit întâmplarea, vecinul l-a întrebat: „Dar de
ce nu ai păstrat banii aceștia undeva în casă? Ar fi fost mai ușor să iei
din ei, atunci când aveai nevoie să îți cumperi ceva.”
„Să cumpăr?!”, spune avarul. N-am folosit niciodată aurul pentru
a cumpăra ceva. N-am avut niciodată de gând să cheltuiesc din
economiile făcute.”
Auzind așa ceva, vecinul aruncă o piatră în groapă și îi spune
avarului: „În acest caz, economisește piatra asta. Este la fel de inutil
precum aurul care ți-a fost furat.”
 NU POȚI SĂ MULȚUMEȘTI PE TOATĂ LUMEA

Într-o zi, un tată și fiul său au plecat spre târg, luându-și cu ei și

măgarul din ogradă. Pe drum, s-au întâlnit cu o femeie și un bărbat.
„De ce mergeți pe jos când aveți cu voi un măgar?”, întrebă
bărbatul. „Pune băiatul pe măgar!”
„Mi-ar plăcea să merg călare pe măgar”, a spus băiatul,
cerându-i tatălui sau să îl urce pe măgar.
Mergând pe drumul lor spre târg, s-au mai întâlnit cu o familie.
„Să îți fie rușine, băiatule! Lasă-l pe tatăl tău să meargă călare pe
măgar, nu vezi că este obosit?”
Băiatul coborî de pe măgar și îl lăsă pe tatăl său să se urce în
locul lui. Apoi, și-au continuat drumul.
„Săracul băiețel”, exclamă următoarea persoană pe care o
întâlniră cei doi. „Cum poate acest tată leneș să meargă călare pe
măgar, în timp ce fiul său merge pe jos?”
Așa că, băiatul se urcă și el atunci pe măgar. Doar că peste puțin
timp s-au mai întâlnit cu niște oameni care, atunci când i-au văzut au
început să exclame: „Câtă cruzime din partea lor, mai au puțin și
omoară bietul măgar”, a spus unul dintre cei care le-au apărut în drum,
plângând.
Auzind una ca asta, tatăl și fiul său s-au dat jos de pe măgar.
Acum s-au decis să continue drumul cărând amândoi măgarul pe
umeri. Doar că, atunci când au văzut una ca asta, toți drumeții au
început să râdă în hohote. Râsul zgomotos l-a speriat pe măgar care
s-a dezlegat și a rupt-o la fugă.

Morala: Niciodată nu poți să mulțumești pe toată lumea, oricât te

străduiești.
 FURNICA ȘI ELEFANTUL

În junglă, trăia un elefant mare și răutăcios. Acesta era tot timpul

arogant și subestima orice alt animal mai mic decât el. Tot acolo trăia
și o familie de furnici. În fiecare dimineață, furnicile plecau în
căutarea hranei și de fiecare dată, la întoarcere, vedeau cum elefantul
își bătea joc de alte animale din junglă.
Într-o zi, când familia de furnici se întorcea acasă de la muncă,
elefantul a aruncat peste ele o trompă plină de apă.
„Nu ar trebui să faci rău altora în felul ăsta!”, s-a plâns una
dintre furnici.
„Taci din gură, furnico!”, a răspuns elefantul nervos.
Furnica tăcu din gură și își continuă drumul. Însă se hotărî să îi
dea o lecție elefantului!
A doua zi, când elefantul dormea, micuța furnică se strecura
încet în trompa lui și începu să îl ciupească. Elefantul se trezi atunci
încercând din răsputeri să scape de furnica care îi intrase în trompă,
dar era imposibil. Un animal atât de mare nu putea să scape de o mică
furnică.
Atunci, elefantul a început să plângă și să își ceară scuze pentru
comportamentul său.
„Sper că acum înțelegi cum se simt alții, atunci când tu îi
rănești”, spuse furnica.
 „Da, înțeleg, înțeleg!”, plângea elefantul și o mai rugă încă o
dată pe furnică să iasă afară.
Furnicii i se făcu milă de elefant și ieși în cele din urmă din
trompă. Din acea zi, elefantul a încetat să își mai bată joc de celelalte
animale de junglă.

Morala: Niciodată nu îi subestima pe ceilalți și nu le face rău.

 O MAMĂ DEVOTATĂ

O mama rață și boboceii ei erau într-o zi în drum spre lac.

Rățuștele erau foarte fericite și își urmau mămica în timp ce măcăneau
vesele.
La un moment dat, mama rață a văzut o vulpe la distanță.
Speriată, rața a început să țipe: „Copii, grăbiți-vă spre lac! Am văzut o
vulpe!”
Rățuștele au început să alerge spre lac. În acest timp, mama se
întreba ce să facă. Apoi a început să meargă ba înainte, ba înapoi,
trăgând o aripă pe pământ.
Când a văzut-o vulpea, s-a înveselit și își spuse în gând: „Se pare
că e rănită și nu poate zbura! Pot să o prind ușor!” și a început să
alerge spre rață.
Mama rață a început să alerge ca să atragă vulpea spre lac.
Vulpea a urmărit-o. Acum nu mai avea cum să le facă rău rățuștelor.
Mama rață se uita după puii ei și i-a văzut pe aceștia că înotau pe lac.
Atunci a răsuflat ușurată, s-a oprit și a respirat adânc. Vulpea a crezut
atunci că rața e obosită și s-a apropiat de ea, dar mama rață și-a întins
aripile și s-a înălțat în aer, apoi a aterizat fix în mijlocul lacului, iar
bobocii ei au început să înoate bucuroși spre ea.
Vulpea se uită dezamăgită la mama rață și la puii eu. Mama rață o
păcălise. Acum, nu mai avea cum să ajungă la ei…pentru că înotau
fericiți în mijlocul lacului.
 ȚESTOASA DOZY CARE A CÂȘTIGAT CURSA

Într-o zi însorită, Iepurilă țopăia vesel prin parc. La un moment

dat, Dozy-țestoasa, s-a apropiat de el și i-a spus: „Tu, iepurașule, ești
atât de încet! Stră-stră-bunicul tău a pierdut o întrecere cu stră-stră-
bunicul meu.”
Supărat, Iepurilă s-a dus acasă. Când a ajuns acasă, mama lui l-a
întrebat: „De ce ești supărat?”
Iepurilă îi explică atunci mamei sale ce s-a întâmplat: „Astăzi,
Dozy-țestoasa a râs de mine.”
Apoi, o întreabă pe mama sa: „Mamă, de ce stră-stră-bunicul
meu a pierdut o întrecere cu stră-stră-bunicul țestoasei?”
„Stră-stră-bunicul tău era foarte mândru, de aceea a pierdut
cursa”, a spus mama lui Iepurilă.
„Am să mă întrec cu Dozy și de data aceasta am să câștig eu.
Vreau să îi demonstrez că doar cu viteză și rapiditate poți să câștigi o
întrecere.”
Mama a încercat să îl oprească pe Iepurilă să facă ceva atât de
nebunesc, însă acesta nu a ascultat.
Iepurilă s-a dus direct la Dozy, care dormea sub un copac.
„Dozy, te provoc la o întrecere mâine. Cursa începe aici și se
termină sub pod”, i-a spus Iepurilă țestoasei.
 În dimineața următoare, cursa a început. Smily-broscoiul era
arbitrul. Dar, spre mirarea tuturor, și de această dată, Dozy-țestoasa a
câștigat întrecerea. Acesta și-a pus patinele cu rotile fără să îl oprească
nimeni și a câștigat cursa fără niciun efort.

Morala: Supra-aprecierea de sine niciodată nu te ajută să câștigi

cursa.
 DILEMA PUIULUI DE CĂMILĂ

O cămilă și puiul ei stăteau întinși la umbra unui copac.

La un moment dat, puiul de cămilă o întreabă pe mama sa:
„Mama, de ce noi, cămilele, avem cocoașă?”
Mama-cămilă îi explică atunci puiului său: „Dragul meu, noi
suntem animale care trăim în deșert, așa cum știi, și avem nevoie de
aceste cocoașe pentru a ne ține în ele proviziile de apă, care ne ajută să
supraviețuim căldurii din deșert.”
Puiul de cămilă se gândește câteva momente, apoi spune:
„Bine…atunci, de ce avem picioarele așa de lungi și copitele
rotunjite?”
Mama îi răspunde: „Le avem așa pentru a putea merge prin
nisipul din deșert.”
Puiul a tăcut atunci. După puțin timp, acestuia îi mai venise o
întrebare. „Mama, de ce avem genele atât de lungi? Uneori mă și
încurcă…”
Mama îi răspunde: „Aceste gene lungi pe care le avem ne
protejează ochii de nisipul din deșert atunci când bate vântul.”
Atunci, puiul de cămilă a rămas pe gânduri câteva minute și apoi
îi spune mamei sale: „Am înțeles. Deci avem cocoașa pentru a
depozita apa atunci când suntem în deșert, picioarele lungi le avem
pentru a ne deplasa ușor prin deșert, iar genele ne protejează de nisipul
din deșert. Și atunci, de ce suntem la grădina zoologică?”

Morala: Calitățile și abilitățile pe care le avem ne sunt folositoare

doar atunci când suntem la locul potrivit, în momentul potrivit. În alt
context, acestea nu își au rostul.

GIRAFA ȘI MAIMUȚA
 Ramu era o girafă foarte înaltă, de fapt era cea mai înaltă girafă
pe care o putea vedea cineva. Ramu era foarte mândră de înălțimea sa,
pentru că era o calitate pe care nicio altă viețuitoare din jurul ei nu o
avea. Maimuțele din pădure erau foarte nervoase pe comportamentul
girafei, care era mereu îngâmfată.
Într-o zi, o maimuță tânără și-a pus în minte să îi dea o lecție
girafei. I-a spus girafei. „Uite, în acest copac sunt niște fructe
delicioase, dar nu vei fi în stare să ajungi la ele.”
Girafa i-a spus: „E imposibil așa ceva. Privește-mă, doar!”
Apoi, girafa și-a întins gâtul său lung, a scos limba, dar tot nu
putea ajunge la fructele din copac.
„Ți-am spus că nu ajungi la fructe”, a spus cu satisfacție
maimuța.
„Ba da…pot!”
Dintr-odată, maimuța a sărit în spatele girafei și s-a cățărat pe
gâtul său. Apoi, și-a întins mâna sa cea lungă și a cules fructele.
Maimuța a spus: „Nu am fi putut face acest lucru singure, dar îl
putem face împreună.”
De atunci, girafa Ramu a renunțat la mândrie și a devenit cea
mai bună prietenă a maimuței.
Morala: Niciodată nu îi subestima pe cei din jurul tău.
ȘORICELUL DE LA ȚARĂ ȘI CEL DE LA ORAȘ
 Într-o zi, șoricelul care locuia la oraș a plecat să își viziteze
prietenul care locuia într-un sătuc uitat de lume.
Șoricelul de la țară a fost foarte bucuros să își revadă amicul care
locuia departe și s-a pregătit cum se cuvine să îl întâmpine. A pregătit
o masă plină pentru bunul său prieten de la oraș și s-a îngrijit ca acesta
să petreacă câteva zile liniștite cât este în vizită la țară.
Când a ajuns în micul sat în care locuia prietenul său, șoricelul
de la oraș nu a fost foarte încântat de ce a văzut aici: fructe căzute pe
jos din copaci, porumbul adunat într-o mașină, nimic nu părea să
semene cu viața pe care o ducea el la oraș.
„Așa trăiești tu, amice?”, a întrebat acesta. Viața la țară nu are
prea multe de oferit…după câte observ.”
Atunci, l-a convins pe prietenul său de la țară să îl însoțească la
oraș pentru a vedea cum trăiește el și câte lucruri bune sunt acolo.
Așa că, fără să stea pe gânduri, șoricelul de la țară și-a făcut
bagajul și împreună au plecat spre oraș. Ajuns aici, acesta a fost
surprins de tot. Doar că, atunci când cei doi prieteni s-au așezat
pentru a se bucura de o masă îmbelșugată plină cu brânză și fructe,
pisica stăpânilor casei și-a făcut apariția la fereastră.
Când au văzut pisica, cei doi șoricei au fugit imediat într-o gaură
pentru a-și salva viețile, așa că pisica a mâncat tot ce era pe masă.
După ce pisica a dispărut, cei doi șoricei au ieșit din ascunzătoare.
 „Gata, plec. Nu mai stau nicio secundă aici. Prefer traiul meu
simplu, dar în siguranță, decât un astfel de festin în pericol.”, a spus
șoricelul care și-a luat bagajul și a plecat imediat spre sătucul lui.

Morala: Cel mai important este să fii întotdeauna în siguranță!

 ȘORICELUL LACOM

Un șoricel era tot mai trist pentru că de o bună perioadă de timp

nu mai găsea nimic de mâncare. Toată ziua era într-o goană teribilă de
a găsi măcar cel mai mic grăunte sau un colțișor de brânză pentru a-și
potoli foamea năprasnică, dar nu găsea nimic de mâncare. În fiecare
zi, șoricelul devenea tot mai slab și fără putere.
Într-o după-amiază, când își pierduse orice speranță de a mai
găsi ceva, șoricelul a dat peste un coș întreg de porumb. Când a văzut
minunea, nu i-a venit să creadă. Imediat s-a gândit cum să ajungă în
coș, în mijlocul porumbului atât de apetisant pe care îl găsise. Imediat
a găsit o mică gaură în coș și s-a strecurat prin ea cu ușurință. Visul
său devenise realitate!
Șoricelul a început să mănânce porumb. Fiind foarte flămând, a
mâncat o cantitate imensă. Îi era tot mai greu să se oprească și a
continuat să mănânce, fără limite. Doar că mâncând din porumbul pe
care cu greu îl găsise șoricelul, se făcea tot mai mare și mai mare.
Acum era aproape rotund și abia se mai putea mișca. Când a încercat
să iasă din coș, șoricelul a realizat că nu mai poate să facă asta. Acum
era prea mare ca să mai poată ieși prin gaura prin care se strecurase în
coș.
„Cum aș putea să mă cațăr ca să pot să ies afară?”, spune
șoricelul. „Vai de mine, ce mă fac? Am rămas blocat în coș.”
 Chiar atunci, un șobolan mare și fioros trecea pe acolo și l-a
auzit pe șoricel văicărindu-se.
„Șoricelule, dacă vrei să ieși afară din coșul cu porumb, va trebui
să aștepți până când ai să fii din nou la fel de slab cum erai atunci când
ai intrat.”, i-a spus șobolanul cu aroganță.
 O ÎNTÂMPLARE CU O PISICUȚĂ SPERIATĂ

Într-o zi oarecare, un bătrân se plimba prin pădure.

La un moment dat, bărbatul a văzut o mică pisică, care rămăsese
blocată într-o gaură dintr-un copac. Bietul animal încerca din răsputeri
să iasă de acolo. Așa că, bătrânul a întins o mâna după ea pentru a o
scoate de acolo. Dar pisica, speriată, l-a zgâriat pe mână. Omul și-a
tras mâna înapoi și a început să țipe de durere. Însă, cu toate acestea,
nu s-a oprit și a continuat să întindă mâna pentru a scoate pisica și a-i
salva viața. Pisica l-a zgâriat din nou și din nou.
Între timp, pe marginea cealaltă a drumului, un alt bărbat
urmărea scena. La un moment dat, acesta îi strigă bătrânului: „Omule,
încetează. Nu are rost să ajuți pisica aia. O să iasă singură, în cele din
urmă, de acolo.”
Bătrânului nu i-a păsat că e zgâriat pe mână, el a continuat
încercând să salveze animalul, iar în cele din urmă a și reușit.
După ce a scos afară pisica teafără, bătrânul s-a apropiat de cel
care a stat și s-a uitat la toată întâmplarea și i-a spus: „Fiule, stă în
instinctul pisicii să zgârie și să provoace durere, dar este datoria mea
să iubesc și să îmi pese.”

Morala: Tratează-i pe toți cei din jurul tău conform propriilor tale
valori, nu ale lor. Poartă-te cu oamenii așa cum ți-ai dori tu ca și ei
să se poarte cu tine.