Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile.

Ea umblase o
noapte întreagă după hrană și nu găsise nicăieri. Dimineața, ieși la
marginea drumului și se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă
pentru a găsi ceva de mâncare.
 Și cum stătea ea așa, cu botul întins pe labele din față, simți
miros de pește. Ridicând capul și privind în lungul drumului, zări venind
un car tras de boi.
„Bun! gândi vulpea. Uite hrana ce o așteptam!”
 Se ridică de sub tufă și se lungi în mijlocul drumului,
prefăcându-se moartă.
 Când carul se apropie de locul unde se lungise vulpea, țăranul
opri boii și se uită cu atenție la ea. Se miră cum de murise vulpea chiar
în mijlocul drumului, dar apoi, se gândi că poate face din blana ei o
haină frumoasă soției lui.
 Ridică de jos trupul vulpii și o aruncă în car, chiar deasupra
peștelui. Apoi, porni mai departe, îndemnând boii să meargă mai repede
ca să ajungă acasă și să ia pielea vulpii. Însă de cum au pornit boii,
vulpea începu să împingă cu picioarele peștele jos din car.
 După ce aruncă suficient pește pe drum, vulpea coborî din car,
strânse peștele într-o grămadă, apoi îl duse la vizuină și începu să
mănânce că tare foame îi mai era!
 Tocmai când începuse să mănânce, iaca veni și ursul.
Acesta îi ceru vulpii câțiva pești pentru că îi era și lui foame. Dar vulpea
îl refuză și îi spuse să meargă și el la lacul din mijlocul pădurii și să stea
cu coada în apă toată noaptea, iar dimineața va avea și el mulți pești.
 Ursul făcu întocmai. În acea noapte, bătu un vânt rece care
îngheță apa lacului și prinse coada ursului ca într-un clește.
 La un moment dat, ursul nemaiputând de foame și de frig, se
smuci odată și în loc să scoată pește, rămase fără coadă.
 Mânios, ursul se întoarse la vulpe. Când îl văzu pe urs că vine,
începu să râdă de el. Ieși apoi din vizuină și se băgă în scorbura unui
copac din apropiere
 Hotărât să se răzbune că aceasta îl păcălise, ursul încercă să o
scoată pe vulpe din scorbură, dar nu reuși.