Povestea puișorului moțat

Era spre sfârșitul primăverii. Mama cloșcă stătuse

trei săptămâni pe cuib și încălzise nouă ouă mari și roșcate.
Era sleită de puteri, dar cu toate acestea, abia aștepta să-și
vadă odraslele.
Și iată că primul puiuț se auzi. Un puișor galben și cu
puful umed rupse coaja oului și ieși la lumina zilei strigând
cât putea. Mama-cloșcă îl băgă sub aripi, îl încălzi și îl liniști.
Apoi, unul și încă unul, ieșiră toți din întunericul în care
stătuseră până acum, abia ținându-se pe picioare.
Dar cloșca nu stătu mult pe gânduri. A doua zi își
scoase odraslele la plimbare, mândră, nevoie mare, dar și
cu ochii în patru, ca nu cumva vreun dușman nevăzut să le
facă rău. Un colț de iarbă, o râmă, o firimitură, erau tot
atâtea prilejuri ca mama să cheme puii la ea și să-i numere.
Am uitat să vă spun că, unul dintre puișori avea un
moț drăgălaș, care-l deosebea de frățiorii lui. Cloșca
observase de la început acest amănunt, dar pentru ea toți
puișorii erau la fel de frumoși și deștepți, grija de a-i apăra
era mult mai importantă decât moțul puișorului.
Cu toate acestea, ceilalți puișori nu conteneau în a
admira moțul frățiorului lor, ba chiar se mai și certau uneori
din această cauză.
- Încetați, le spunea mama-cloșcă, moțul nu îl va
hrăni și nu îl va feri de primejdii! Învățați mai bine ce trebuie
să faceți dacă vulpea sau uliul vă dă târcoale.
Puișorul moțat îi dădea dreptate mamei lui, dar pe
undeva, în adâncul sufletului lui, simțea un fel de mândrie și
bucurie pentru că era puișorul cu moț.

1
 Într-o zi, puișorul se apropie mai mult de malul râului.
Privea cu jind la boboceii de rață care înotau voinicește, se
scufundau cu capul în apă, făcând tot felul de
giumbușlucuri. Și nici măcar nu aveau moț! Știa că nu avea
voie să intre în râu, dar tare s-ar mai fi jucat și el! 
Deodată observă pe malul râului o bărcuță făcută din
hârtie. Ce-ar fi să o încerce? Nu cumva chiar pentru el
fusese pusă acolo? Doar era puișorul moțat! Se apropie de
bărcuță, o împinse și încercă să se urce în ea. Atunci, o
broscuță care se afla în apropiere îi strigă:
- Hei, este doar o bărcuță de hârtie! Se va uda și se
va rupe! Nu este bine ce faci!
- Ce animal urât! zise puișorul. Cum și-o fi închipuind
că eu, puișorul moțat, am să ascult vorbele ei? Și plecă mai
departe.
Trecu pe lângă un peștișor jucăuș. Acesta se luă
după bărcuță și strigă:
- Oprește-te, e doar o bărcuță de hârtie! Se va uda și
se va rupe!
- Ce-ți pasă ție? Dacă se va rupe, îmi voi întinde
aripile și voi zbura…
Bărcuța se udase deja și începuse să se lățească. O
libelulă trecu prin apropierea puișorului, se învârti puțin în
jurul lui, după care zumzăi:
- Ce puișor prostuț! În curând va fi vai și amar de
puful lui.
Dar puișorul nu putu să-i mai răspundă. Bărcuța
începuse să se scufunde. Încercă să zboare, dar aripile nu
i-au fost de niciun folos. Se uită spre mal și îl cuprinse
spaima. Ce departe era malul de el! Și apa era așa de rece!
Dragi copii, dacă v-ați fi uitat în acel moment spre
râu, ați fi văzut o broscuță, un peștișor și o libelulă care se

2
trudeau să scoată un puișor din apă. Nu a fost ușor, dar cei
trei și-au unit forțele și au reușit să înfrângă puterea râului.
Ajuns pe mal, puișorul nu știa cui să mulțumească
mai întâi. Era tare rușinat de felul cum se purtase! Și-a
zvântat puful gălbui la soare, apoi a pornit-o printre ierburi
către frățiorii lui care ciuguleau liniștiți pe lângă mama lor.
Oare le va povesti ce i s-a întâmplat? Voi ce credeți?