Legenda florii soarelui

legendă populară

Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit

pereche în cuprinsul pământului.
Domnului
nu
-
i
mergea
mâncarea
la
inimă
şi
odihna
în
oase,
de
amărât
ce
er
a.
A
întrebat
el
de
lume,
s
-
a
sfătuit
cu
vracii
şi
cu
toţi
cărturarii
timpului,
dar
n
-
a
dat
de
leacul
muţeniei.
La
urmă,
aşa
într
-
un
amurgit
de
vară,
vine
la
domn
o
babă,
aşa
de
bătrână,
de
-
şi
gâdila
pieptul
cu
nasul,
de
încovoiată,
şi
-
l
povăţuieşte
să
che
me
pe
Soare
la
masă
şi
să
-
l
cinstească
după
toate
rânduielile
cuvenite
feţelor
strălucite.
După
ospăţ,
când
toţi
ar
fi
în
toane
bune,
să
trimită
fata
şi
să
cerşească
o
sărutare
de
la
craiul
zilei,
că
numaidecât
odrasla
lui
dragă
are
să
prindă
la
grai.Voiev
odul,
îmbucurat,
pune
la
cale
mare
pregătire.
Pe
capul
stăpânitorului
era
însă
un
blestem.
Cum
se
făcu,
că
Piază
-
Rea
aude
de
gândurile
domnului
şi,
ca
să
-
i
încurce
dezlegarea,
aleargă
fuga
în
răcorile
întunecoase
dinspre
Lună
-
răsare
şi
o
găseşte
pe
stăpân
a
nopţii
bocindu
-
se
de
necredinţa
Soarelui.
Ea
se
văieta
că
n
-
are
parte
de
bărbat,
că
nu
pricepe
de
ce
fuge
de
dânsa
şi
o
lasă
să
alerge
ca
o
dezme
tică
în
urmă
şi
zicea
tânguios:
“Mai
bine
mă
făcea
maică
-
mea
muritoare,
că
tot
aş
fi
avut
parte
de
soţ,
dar
n
u
zână,
cu
pletele
învălvătăiate
de
lumină
şi
cu
sufletul
întunecat
ş
i
umed
ca
o
peşteră
neumblată.”
Piază
-
Rea
prinde
la
nădejde
şi
cu
întorsături
meşteşugi
te
de
vorbă,
îngână
către
Lună:
“Până
acum
tot
se
cheamă
că
ai
avut
bărbat,
de
aci
încolo,
te
lasă
d
e
tot,
că
el
se
însoară
cu
fata
lui
Ştefan,
stăpânul
pământului.
Iată,
chiar
deseară
li
-
i
nunta.”Doamna
-
Nopţilor,
pe
aci
să
turbe.
Îşi
aprinde
argintul
din
faţă
şi
fulgerând
de
răzvrătire,
se
jură
pe
strălucirea
ei,
că
are
să
nimicească
vlăstarul
îndrăzneţ
ului
voievod.
În
noaptea
ospăţului,
Luna
s
-
a
dosit
după
sprânceana
codrilor
vecini,
pândind
să
-
şi
zărescă
duşmanca,
pentru
ca
s
-
o
zdrobească.Soarele,
un
făt
-
frumos
cu
plete
de
lumină,
chefuia
cu
vodă
şi
cu
toată
curtea.
Când,
pe
la
sfârşit,
intră
în
sală
f
ata
domnului,
împodobită
ca
o
primăvară
caldă.
Cade
ea
în
genunchi
la
picioarele
Soarelui
şi
-
i
cere
o
gură,
de
mântuire.
Luna,
furioasă,
se
ridica
turbată
peste
straja
codrilor
negri,
aruncându
-
se
într
-
un
brâu
tremurat
de
lumină
şi
pătrunde
pe
fereastra
pa
latului.
A
căzut
peste
faţa
rugătoare
a
fetei
ca
o
ploaie
de
blestem
şi
i
-
a
topit
chipul
în
floare
galbenă.Cu
toţii
s
-
au
îngrozit
de
turbarea
nedreaptă
a
Lunii.
Bătrânul
voievod,
cu
faţa
îndurerată
de
obidă,
prinde
a
spune
stăpânei
rătăcite
a
întunericului
tot
jarul
înlăcrimatului
său
suflet.
Luna,
neîncrezătoare,
sta
rece
şi
fulgerătoare.
Mesenii
boceau
şi
ei
povestea
tristă
a
odraslei
fără
noroc.
Soarele,
întărâtat,
îşi
prinde
nevasta
de
belşugul
înstufat
al
razelor
şi
-
i
face
vânt
pe
fereastră,
de
o
înnăm
oleşte
departe,
în
valurile
norilor.
După
aceea,
ia
pe
palmă
copila
înflorită
a
temutului
stăpân
pământean
şi
o
sădeşte
în
grădină,
printre
celelalte
podoabe,
ca
s
-
o
aibă
îndeaproape
spre
mângâiere.
De
atunci,
„floarea
-
soarelui”,
cu
faţa
ei
galbenă
şi
înfi
orată
de
durere,
îşi
întoarce
vecinic
chipul
întristat,
înspre
strălucirea
craiului
zilei,
cerşitorându
-
şi
sărutarea
mântuitoare