„Rămas bun , doamna învățătoare!

Încă îmi amintesc acea zi în care am văzut-o pentru prima dată: înaltă...iubitoare...,
chipul îi părea învăluit într-o lumină caldă. Nu știam cine este până în clipa în care vocea mamei
mele m-a luminat. Mi-a zis că e doamna mea învățătoare, de la care voi învăța să scriu, să citesc,
să calculez, absolut tot ce se poate învăța. Ne privea cu ochii plini de duioșie, de bucurie, de
farmec... în ochii ei mari, umbriți de gene lungi, strălucea bucuria unei noi împliniri. Cu
zâmbetul pe buze, ne-a deschis ușor atât porțile clasei, cât și cele ale inimii sale iubitoare. Eram
eu și viitorii mei colegi înghesuiți într-o parte a careului , alături de alți copii, la fel de emoționați
ca și noi. După ce doamna mea ne-a fascinat cu discursul, pe care abia azi îl pot înțelege, am
pornit spre școala în care urma să trăiesc cele mai frumoase momente.
Eram atât de emoționată!! Curtea școlii devenise neîncăpătoare pentru mulțimea de copii
și părinți emoționați.Cu fiecare secundă ce trecea, mă simțeam mai în siguranță, deoarece
vedeam acea mică școliță galbenă, care mă aștepta, care își dorea ca cineva să-i descifreze
tainele. Mă urmărește și azi amintirea acelei zile când am încercat să-i simt pulsul, să-i sfredelesc
cu privirea fiecare colț . Îmi simțeam inima bătând precum bat stropii de ploaie în fereastră. Am
intrat timidă în minunata sală de clasă și am văzut ce frumos scria pe tablă cu litere de mână, pe
care atunci nu le puteam descifra: "Bun venit la școală!", iar pe ușă se zărea un jucăuș desen cu
"Motăneii buclucași".
Doamna făcea ca totul să fie fascinant, caietele, cărțile și jucăriile erau atât de frumos
aranjate pentru noi.Inima îmi bătea mai tare ca niciodată, iar pe fețele tuturor se citea bucurie,
emoție, fascinație, un amalgam de sentimente trezite de vorbele pline de miere ale doamnei
noastre. În următoarele minute, aveam să ne cunoaștem mai bine. Aproape o oră a durat, dar
ne-am acomodat în scurt timp...iar azi suntem de nedespărțit. Anii, lunile, săptămânile și zilele
au trecut precum o secundă, colegi noi, amintiri și clipe de neuitat și-au făcut loc în sufletele
noastre și iată că am ajuns aici, în ultimele zile în care ne căutăm curajul de a spune : "Rămas
bun , doamna noastră învățătoare!”
 Întâlnirea cu Regina Toamna

Ultima zi de vară...moment în care copacii începeau ușor să plângă , în timp ce

frunzele își luau rămas bun unele de la altele , iar florile își așteptau dureroasa despărțire.
Mergeam pe o potecă prafuită de anii ce urmau să se suprapună , până ce am vazut-o pe Regina
Toamna, ce voia parcă să strice toata bucuria de pe acest pământ. O teamă cumplită s-a abătut
peste sufletul meu înghețat. Bâlbâindu-mă , însă cu o mică speranță , am întrebat-o de ce vrea să
sleaiască , adormind lumea , inclusiv natura.
Cu o voce îngroșată și tristă mi-a spus că toate anotimpurile o subestimează și își
bat joc de ea, deoarece este cea mai mică. A decis să le saboteze munca , fiind foarte răutăcioasă.
Atunci mi-am dat seama ce motiv o împingea să se comporte așa urât. Însă nu înțelegeam, iarna
era mezina , nu ea.
Mi-am dat seama că mă mințea doar pentru a-i fi alături . Am intrebat-o ce s-a
întamplat cu anotimpul Iarna. Mi-a spus îngrijorată că piticul ce o însoțea mereu a furat Iarna, și
astfel ea a rămas mezina familiei. Această întâlnire cu regina toamnă mi-a arătat de fapt care
erau greutățile acesteia , și mă fascina văzând-o cum reușea să treacă peste problemele ce o
puneau mereu la încercare.
Am devenit bune prietene și nu mai simțeam deloc amărăciune când vedeam
grăbitele frunze cum atingeau înghețatul Pământ.

Trei fapte bune și o singură zi

Priveam fascinată stelele ce mă învăluiau în visare. Adormisem, iar o stea neobișnuită

a căzut din cer precum un bibelou dintr-o bibliotecă. Mi-a atins obrazul și s-a transformat într-o
frumoasă domnișoară ce mi-a dat o neobișnuită poruncă.Trebuia să fac trei fapte bune pentru a
deveni Regina Stelelor.
Ziua se apropia , iar eu începusem nerăbdătoare să fac fapte bune. Aproape era ora
prânzului, când o am zărit o bătrânică ce încerca să treacă strada împovărată și de grelele sacoșe,
dar și de amărăciunea gândurilor ce nu îi mai dădea pace. Am oprit-o din drum și am insistat să
mă lase să îi duc bagajele în timp ce ea îmi povestea ce îi amărâse bătrânețile. Am simțit că am
făcut o fapta bună și m-am bucurat nespus.
 Era aproape de sfârșitul zilei și eu făcusem doar o singură faptă bună. O teribilă și
vicleană frică mi-a pătruns în suflet. Nu m-am descurajat, am încercat să fac ceea ce mereu m-a
învățat mama mea, și anume, să nu renunț niciodată la clipă sau la vise. Deodată norocul a
început să fie de partea mea, pentru că am întâlnit în calea mea un biet om lipsit de fericire
deoarece locuia pe străzi. Mi-am amintit de pachetul meu de mâncare și i l-am oferit plină de
bucurie că ajut un om flămând. Mi-a povestit că și-a pierdut memoria și că nu își mai găsește
casa. Am devenit brusc un Sherlock Holmes și i-am găsit familia, după câteva cercetări
buclucașe, dar reușite. Astfel, am fost încântată că am putut face a doua faptă bună, de fapt,
foarte, foarte bună.
Uriașul policandru al cerului își aprindea, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată
sală de dans, iar eu vedeam că timpul devenise nemilos și că nu facusem decât două fapte bune.
M-am speriat cumplit , doar o singură faptă bună și puteam să-mi îndeplinesc visul, să devin
Regina Stelelor. Doar șaptesprezece minute mai aveam când mi-am dat seama ce mai aveam de
făcut. Trebuia să curăț străzile și să plantez flori, așa cum mă învățase mama mea, pentru a face
lumea mai frumoasă. Așa mi-a spus că viața devine mult mai frumoasă, atunci când totul
strălucește de curățenie și când mireasma milioanelor de flori cheamă veselia copiilor și
amintirile bătrânilor.
Ceasurile au bătut liniștite la ora doisprezece fix și eu finalizasem toate faptele bune.
Steaua ce mi-a mângâiat obrajii m-a încoronat Regina Stelelor, ceea ce însemna că devenisem
Regina tuturor, atât a stelelor, cât și a întregului Univers. Poate voi părea un copil cu aspirații
mari sau poate un lunatic ce încearcă să viseze cu ochii larg deschiși. Cine știe...nici eu nu știu!

Miracolul vieții

Cândva, cineva mi-a spus că viaţa este un miracol. Cred că era tata. Nu știu. Cred că
eram eu prea mică, iar cuvintele lui prea grele pentru mintea şi sufletul meu. Eu eram liberă,
iar timpul trecea... Mai corect spus, noi treceam prin timp şi constatam că devenim treptat tot
ceea ce cândva negam. Ne transformăm în adulţi responsabili, care vor binele copiilor, care
doresc să-i transforme în ceea ce sunt ei... doctori, profesori, ingineri.
Însă ne trezim și ne învârtim în cerc cu aceleaşi întrebări: Ce este viaţa? Sufletul meu
curat crede că este un miracol...Care este elementul vital supravieţuirii? Oxigenul sau
iubirea?!...Zi de zi mă întreb cum ar fi lumea aceasta fără iubire şi caut răspunsul în zâmbetul
fetei care, în drum spre şcoală visează fără să-i pese că afară plouă... Seară de seară mi-o
imaginez mergând spre casă. Luna o admiră şi o învăluie în lumina ei misterioasă, iar stelele se
prind în cârlionţii de pe frunte. Fiecare cuvânt rostit zboară purtat de vânt,compunând simfonia
vieţii. Zâmbetul ei poate face şi cel mai urât vis, sau cel mai trist gând să se transforme în
frumuseţe, speranţă, împlinire... Priveşte zâmbind felinarele de pe marginea drumului. Printre
noi, ea este ca un fluture care, aşezat pe o floare, îţi încântă privirea, te îndeamnă să crezi că
soarele răsare în fiecare zi doar pentru tine.
Copii fiind, ne dorim să ajungem cât mai repede adulţi. Părinţii ne îndeamnă să ne
bucurăm de fiecare vârstă, să fim răbdători, pentru că mai târziu cu siguranţă vom tânji după anii
inocenţei... Ce vreau eu?!... Îmi vreau vara înapoi. Vreau să fie vară mereu... să-mi trăiesc
momentele vieții încet și liniștită...cu încetinitorul... fără probleme la matematică.

Pe aripile primăverii

Norii au dispărut, iar soarele a apărut în timp ce plapuma de nea s-a topit uşor-
uşor, iar timidul ghiocel a aruncat o privire înspre înaltul cerului. Copiii au descoperit că
primăvara a revenit. Mugurii sunt încântaţi... de razele soarelui mângâiaţi. Sunt fermecaţi de
anotimpul ce a sosit cu multe daruri ce i-a uimit. Natura a început iar să zâmbească, în timp ce eu
compun o mică poveste. De pe tărâmuri necunoscute multe amintiri pierdute vorbesc despre un
basm minunat de toată lumea ascultat.
Pe tărâmul fermecat oştile au plecat într-o luptă de neuitat. Lănciile ascuţite si inimile
unite au încurajat mulţi voinici să lupte pentru a învinge magia cea rea, iar binele să triumfe.
Într-o bătălie ce a avut loc pe culmile înalte ale munţilor , voinicilor li s-a făcut teamă de-o
făptură cu şapte capete , dar care a fost învinsă de Făt-Frumos cel curajos. Rănit, voinicul s-a
prăbuşit în zăpadă , iar sângele i s-a scurs şi în nea a pătruns .
Ca în frumoasele poveşti, natura şi-a revenit , iar frumoasa fetiță ce a împletit din lână
roşie şi albă o fundă fermecată a fost transformată într-o minunată zână şi acel anotimp s-a
numit ,,Primăvara”, precum numele său.
 Toamna

Am să vă vorbesc despre o toamnă frumoasă. Razele soarelui nu mai sunt la fel de

puternice cum erau cu câteva luni în urmă,razele lui ne mângâie acum cu foarte puţină căldură.
Cerul este acoperit de stoluri de păsări care fac ultimele repetiţii pentru călătoria
cealungă pe care urmează să o parcurgă .Pădurile, câmpiile şi grădinile s-au îmbracat uşor, uşor
cu o uniformă de culoare ruginie.Mireasma fructelor, a legumelor, a viilor şi a florilor pluteşte
uşor în aer, lăsându-se purtatăde adierile vântului tomnatic.Lanurile de grâu sunt precum o mare
aurie, care face valuri la fiecare adiere a vântului. Dimineţile nici ele nu mai sunt la fel ca
cele din vară, pline de rouă şi mângâiate de razele fierbinţi ale soarelui. Nu.
Copiii au început şcoala, ,,Regina” toamna şi-a instalat tronul peste întreaga
suflare a pământului. Ea este îmbrăcată cu o rochie ruginie de frunze, pe cap are un voal din
petalele trandafirilor uscaţi, în picioare poartă pantofi din scoarţa copacilor aurii.Zâna poartă
în mâini coşuleţe cu fructeşi legume, din care copiii se vor înfrupta cu mult drag, când afară se
va ivi Zâna zăpezilor.Această Zână ruginie, pe unde trece, lasăun covor de frunze aurii, pe care
vântul le va spulbera câte un pic, câte un pic, într-un dans,până când acestea vor fi acoperite de
un stratpufos de zăpadă.

Mama!

Ce cuvânt înălţător! Primul nostru cuvânt! Ce sentiment de dragoste ne învăluie

sufletul şi un chip sfânt ne apare în faţa ochilor, atunci când îl rostim!
Cu o privire caldă şi ocrotitoare ne urmăreşte fiecare pas al vieţii. Atunci când ne simţim
nesiguri, când ne este frică şi nu avem lângă noi ajutor de nădejde, când ne este foame, când ne
este frig, când simţim nevoia ca cineva să ne îngrijească rănile sufleteşti şi trupeşti, când avem
nevoie de ocrotire şi de iubire, când suntem singuri… şi ne este teamă, vrem ca lângă noi să se
afle mama, să ne ocrotească şi să ne ofere ceea ce numai ea poate, în modul cel mai sincer şi cel
mai curat: dragostea.
Orice frunză se află ocrotită în copacul ei, orice rază doreşte să ştie că soarele o are
în grijă, cum orice copil îşi doreşte mama alături. Mama este fiinţa căreia îi suntem datori cu un
respect profund, căreia îi mulţumim pentru faptul că ne-a adus pe lume şi că,alături de
Dumnezeu, a contribuit la existenţa noastră, dăruindu-ne cel mai frumos cadou, pe care îl putem
primi cu inima deschisă: viaţa.
 Pădurea-refugiul sufletesc

Supărare, nelinişte, oboseală, stres, toate dispar în pădurea de la marginea satului

bunicilor mei.
Aici, soarele viu îşi aruncă razele sale blânde spre pământ, străpungând verdele pur al
frunzelor, prin piscurile înalte ale bătrânilor stejari. Într-un astfel de decor fascinant, simt că am
evadat din monotona viață şi am pătruns într-o altă lume, mai blândă, mai caldă, mai prietenoasă,
o lume în care pot asculta la nesfârşit simfonia naturii, care îmi face sufletul să vibreze. E drept
că eu mă simt bine şi acasă, alături de părinţi, în parc, alături de prietenele mele, la şcoală, în
mijlocul colegilor, în clasa mea, în banca mea… , dar niciun alt loc de pe pământ nu se aseamănă
cu pădurea de lângă satul bunicilor, pădurea copilăriei mele.
Aici sunt pe deplin fericită şi mă bucur de o fericire aparte, cum numai natura îţi poate oferi.
Pădurea m-a vrăjit întotdeauna, ca şi pe marele Eminescu, poetul meu preferat.
Cred că nimeni nu poate rămâne indiferent în faţa minunăţiilor naturii, nimeni nu poate
rămâne insensibil la farmecul ei. De multe ori simt nevoia să citesc, să meditez sau chiar să scriu
versuri. Atunci îmi trebuie linişte. Îmi place liniştea. Îmi place, seara, să aud ,,cum se izbesc de
geamuri razele de lună”, cum foarte poetic se exprima Lucian Blaga. Această linişte o pot găsi şi
acasă, dar, mai mult decât oriunde, o găsesc în mijlocul naturii. Poate că de aceea primesc
întotdeauna cu bucurie vestea că ne vom petrece vacanța la bunici.
Pădurea, prin frumuseţea ei inegalabilă, devine refugiul meu sufletesc, spaţiul ideal de
linişte interioară, de relaxare şi de mulţumire.Mirosul de iarbă proaspătă şi de pământ răcoritor
de o ploaie de vară mă îmbată uşor. Aici trăiesc o poveste. În acest peisaj minunat îmi dezvălui
sentimentele şi gândurile cele mai profunde. Stau şi privesc acest colţ prins din rai, mă gândesc
la faptul că ar fi excepţional dacă aş face acest lucru mereu. Plăcerea pe care o simt în urma
mirosului proaspăt de flori şi pământ, în urma captării soarelui cu privirea este nemărginită. De
ce? Pentru că e unul din puţinele momente în care accept să-mi pun gândurile în ordine într-un
asemenea mediu, diferit de cel al meu…
Inima îmi bate nebuneşte când ştiu că pot vorbi singură, fără să mă considere nimeni nebună, că
pot râde fără măsură şi fără motiv, fără ca cineva să-mi ceară explicaţii, dar, mai ales, că pot trăi
clipe minunate, fără ca cineva să-mi poată interzice asta…
Lumina devine din ce în ce mai palidă, liniştea se lasă, iar excursia spre sufletul meu se
apropie de final. Cu gândul la ziua de mâine aştept cu nerăbdare tabloul de vară ce mi se va afişa
spre apus…voi retrăi aceleaşi clipe minunate, sunt sigură…
 O zi în bibliotecă

Pentru noi toţi biblioteca înseamnă un loc de unde împrumutăm cărţi, nu-i aşa? Dar ne-
am gândit vreodată că în spatele cărţilor se află foarte multă muncă, atât din partea scriitorilor,
cât şi a editorilor, dar mai ales a bibliotecarilor. Pentru foarte mulţi este o persoană acrită care
stă şi îţi dă cartea....

Deseori am văzut-o pe doamna bibliotecară foarte obosită pentru că a aranjat sute de

cărţi, alteori extrem de abătută pentru un copil care a venit cu o temă şi căruia nu i-a găsit
bibliografia necesară. Dar ţin să precizez că aceste doamne din spatele cărţilor sunt foarte fericite
atunci când un elev intră pe uşa bibliotecii şi le mulţumeşte pentru că l-au ajutat la o temă pentru
care a fost notat cu FB. Uneori mă gândesc că ar fi foarte interesant dacă o carte de la o
bibliotecă publică ar putea să îşi scrie propria biografie. Ne-ar povesti cum a ajuns murdară,
scrisă, pe câţi cititori i-a fascinat sau de câte ori i s-au îndoit paginile. Poate că şi cărţile au
suflet....
Voi ce părere aveţi?

Cartea…
Fel de fel de răspunsuri…
Cartea-i bucuria noastră,
Are multă-nvăţătură,
Ea a strâns toată lumina, Ce e dincolo de soare?
N-a uitat o picătură. E o mare de cicoare
Luna e un ban din salbă,
Poartă-n paginile-i scumpe Ziua-i o năframă albă,
Toată-nţelepciunea lumii
Are scris în ea din vremuri Norii sunt clăbuci de puf
Tot ce ne-au lăsat străbunii. Care umblă prin văzduh.
Păsărelele sunt flori
Tu, copilule, iubeşte-o Cu aripi la subţiori,
Şi în viaţă nu uita,
Că fiind lumina ţării Dimineaţa e lumina
Cartea-i şi lumina ta !! Pe care o văd din prag
Floricică răsărită
Chiar din zâmbetul tău drag.