Vasile Voiculescu

1884-1963

Medic decorat pe frontul Primului Război Mondial

Vasile Vociulescu se născuse în noaptea de 12 spre 13

octombrie 1884. Termină Facultatea de Medicină în
1909 și-și suține, anul următor, teza de licență, în
chirurgie. ”Devorează”, în același timp, literatura română
și pe cea franceză. Îl citește pe Schopenhauer, citește
Upanișadele, Scripturile Hinduse. Participă, ca medic, la
Războiul de Reîntregire (primește decorația ”Steaua
României cu spade”), apoi îl găsim profesor de igienă la
Institutul Pompilian din București și șef al Circumscripției
12 medicale din Capitală.
 A fost poet, prozator și dramaturg. începuturile se leagă de poezia tradiționalistă, cu
tematică rurală, națională, religioasă, valorifică registrul folcloric, limbajul popular și
regional.

Scrieri:

1. poezie religioasă: „În Grădina Ghetsemani”;

2. poezie patriotică: volumul „Din Țara Zimbrului” 1918;
3. poezie de dragoste: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară
de Vasile Voiculescu” (postum 1964); sonete mistice, religioase, în continuarea celor 154 de
sonete shakespeariene.
4. proză fantastică: „Lostrița”; „Ultimul Berevoi”; „Capul de zimbru”;
 „Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era
bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica
pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni,
aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare.
Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl
consulta era lesne receptată de pacienţii lui, care îl adorau. Îi
examina cu atenţie, le prescria medicamente, pe care de multe ori
le aducea chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare şi nu uita
niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în alimente sau
îmbrăcăminte", spuneau colegii.
Este botezat „Medicul fără de arginți”.
închis la Jilava și la Aiud, 4 spre 5 august 1958, la 74 de ani
 ARESTAREA lui Voiculescu

L-au săltat în noaptea de 4 spre 5 august 1958. Avea 74 de ani.

L-au băgat în lotul ”Teodorescu Alexandru și alții”. Scurt, l-au acuzat
că a păstrat legături cu intelectualii care, odinioară, făcuseră partea
din faimoasa organizație culturală ”Rugul Aprins” (cerc religios,
interzis de comuniști în 1948), așa că l-au trecut la ”uneltire contra
ordinii sociale”, prevăzută și pedepsită de articolul 209, Cod Penal.
Au mers mai departe, punându-i în cârcă apartenența la
”activitatea fascistă”, pentru colaborarea cu revista ”Gândirea”, i-au
trecut la dosar participarea la ”grupuri contrarevoluționare”. Pe 8
noiembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a București, prin
sentința nr.125, îl condamnă pe Vasile Voiculescu la cinci ani de
temniță grea și la cinci de degradare civică.
Următoarele destinații: Jilava și Aiud...
 COMPORTAMENTUL LUI ÎN ÎNCHISOARE

După 10 ani, Vasile Voiculescu este arestat. Are 74 de ani. Despre

comportamentul său în temnițele comuniste spau păstrat câteva mprturii valoroase.
"Eram istovit de puteri, iar în salon era linişte. […] După o vreme, când m-am trezit
fără să mă pot mişca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez
cu locul. Am zărit atunci într-un pat din colţul salonului, un bătrân cu părul alb, purtând
parcă o aură de sfânt”, scrie istoricul Vasile Boroneanț.
Așa avea să i se spună la Aiud: „Sfântul”. Este bătut non-stop. Contactează
TBC la coloană și este aproape imobilizat. Dar nu scapă de bătaie. Distracția
preferată a gardienilor era să-l întrebe, dis de dimineață: „Boșorogule, mai trăiești”?
„Trăiesc, tovarășe sergent”! Și, pac, urma un bocan în cap! „Acolo, printre deținuții
care veneau de la București, m-a impresionat figura de Crist a unui om vârstnic cu
care am intrat în vorbă. Târziu aveam să aflu că omul acela plin de blândețe și
bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu”, notează și Aristide Dobre. ”Era
sumumul de sublimare al ființei umane!”
Vasile Voiculescu (stânga),
alături de Antonie Plămădeală
(viitorul Mitropolit al Ardealului,
1982 - 2005) și de Andrei
Scrima, în curtea Mănăstirii
Antim
 Este schingiuit pentru a spune „tot”. „Nu pot scrie poezii pentru regim și nu voi
face asta niciodată”, le spune. Este eliberat pe 2 mai 1962, după patru ani de chin și
batjocură. Dar „sfântul” Vasile Voiculescu nu mai poate merge. Ajunge acasă. Familiei nu
vrea să le spune nimic despre anii de chin de la Jilava ori Aiud. „Mai bine să nu știți”.

Se apropie de opt decenii de viață, iar anii de temniță grea își spun cuvântul. După
eliberare nu mai trăiește mult. Îl cheamă, lângă pat, pe Ionică, fiul său. „Ionică, eu mor!
Mor! M-au omorât. Nu le dau nimic!”, sunt ultimele sale vorbe. Trece la Domnul în noaptea
de 25 spre 26 aprilie 1963.

Postum, în 1970, îi apare o capodoperă, ”Lostrița”, în volumul ”Iubire magică”. Prea

puțin și prea târziu...