„Domino, Domino Schklovaccio, sapientissimo ac doctissimo meo amico convivoque, domo veteri magno cerevisiae consumatori, Magyarophilo - Michaelis

Eminescus salutem.”

După finalizarea stagiului militar și a anului universitar 1869-1870, în lipsa unei baze materiale sigure, Slavici se întoarce la Șiria, deprimat și îmbrăcat de prieteni, și se gândea
să nu se mai întoarcă la Viena, deoarece dreptul care se învăța acolo nu coincidea cu realitatea legislației maghiare, care se aplica și în Transilvania, dar Ion Hosanu i-a găsit
un post de meditator de germană pentru doi tineri maghiari din institutul cehului Bilca, astfel Viena îl atrase din nou[37].

În acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob Negruzzi, la trecerea acestuia prin Viena în vara anului 1870, despre Slavici ca scriitor cu un excelent cap politic, iar la prima
întâlnire dintre Negruzzi și Slavici aceștia se înțeleg asupra unui studiu despre raporturile dintre români și maghiari care urma să fie publicat în Convorbiri literare[37]. La începutul
anului 1871, în timp ce lucra la studiul promis lui Negruzzi, publică în foaia societății de lectură a teologilor din Arad, Speranța, un studiu Despre creștere și mai cu seamă
despre creșterea junelor române[39]. Studiul asupra maghiarilor a fost publicat în Convorbiri literare în numărul din 15 iulie 1871.[40]

La îndemnul lui Eminescu, deși Slavici credea mai mult în vocația sa de observator al vieții sociale și politice, începe să aștearnă pe hârtie amintirile și povestirile sale în graiul
locurilor natale, astfel debutează în anul 1871, în Convorbiri literare, cu comedia Fata de birău[39][41]. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la Convorbiri
literare[38].

Tot Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie și prima poveste în felul cum știa să povestească „Tata bătrân” și, astfel, scrie povestea Zâna Zorilor care a fost citită la Junimea în două
ședințe la rând și a fost publicată în Convorbiri literare în iunie 1872.[42] În același an, 1872, i-au mai fost publicate poveștile: Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din
codru[43] și Doi feți cu stea în frunte.[41]

În vara lui 1872 se întoarce acasă având multe datorii, iar studierea dreptului austriac i se părea nefolositoare. Aici găsește o mumă bolnavă și un taică bătrân. S-a angajat, la
Arad, în cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu, deputat în dieta Ungariei. Astfel, reia contactul cu viața țăranilor, prin asistarea lor juridică. Colaborează la foaia
umoristică Gura satului a lui Stănescu, unde publică povestea Revoluția de la Pârlești în 1873.[44] În această perioadă adună mai multe povești și versuri populare din zona
Aradului și material despre Păcală și Tândală și Pepelea al nostru.[45]

La Arad își regăsește dragostea din adolescență, croitoreasa Luiza, care însă îi complică situația financiară, iar neînțelegerile cu Mircea Stănescu, pe care-l considera un
nepriceput, fără cunoștințe literare îl fac să accepte un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea. Această muncă de arhivar și drumețiile prin satele din jur îl inspiră
pentru scrierea nuvelei Popa Tanda. Refuză oferta din partea episcopului Miron Romanul de a se întoarce la Arad să lucreze ca redactor al foii bisericești Lumina. Legăturile cu
viața de la Arad se întrerup o dată cu moartea părinților, iar Luiza îl abandonase. Astfel, la sfârșitul anului 1873 a plecat la Viena, cu ajutor financiar de la Junimea, dar nu-și
continuă studiile, fiind țintuit luni de zile la pat de o infecție la brațul stâng.[46] În spital finalizează nuvela Popa Tanda[47].

În toamna anului 1874 pleacă la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei Ierarhi, iar aici se reîntâlnește cu Eminescu și Miron Pompiliu, cu care împarte
odaia[48], și se împrietenește cu Ion Creangă. Frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler[49], citește la Junimea și i se publică nuvela Popa Tanda, scrie
comedia Toane sau vorbe de clacă[50]. Pentru scurtă vreme a fost redactor la Curierul din Iași înlocuindu-l pe Eminescu.[18] În decembrie 1874, spre regretul lui Iacob Negruzzi,
pleacă la București fiind numit de către Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi.[51]

La București. Redactor la Timpul

În calitate de secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, Slavici traducea documentele scrise în limbile pe care le cunoștea și alcătuia indicele volumelor.
În această calitate întreprinde călătorii pe la monumentele istorice din Muntenia și Oltenia în vara anului 1875. În martie 1876 conservatorii se retrag de la putere, iar Maiorescu
este dat în judecată de către noul guvern liberal pentru sprijinul financiar acordat lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice și al culturii, iar pe Slavici îl
destituie din funcția de secretar al comisiei și totodată a fost destituit de la catedra de filosofie a liceului Matei Basarab unde fusese numit suplinitor la 16 octombrie 1875.
Maiorescu îl ajutase într-adevăr cu o subvenție pentru susținerea examenului de doctorat la Viena în toamna lui 1875, dar Slavici nu a reușit deoarece își pierduse indexul de
studii și al examenelor anterioare și depășise termenul de înscriere. Astfel se întoarse la București unde a continuat munca la documente, iar sub supravegherea sa a apărut
volumul VII în anul 1876, iar în anul 1878 primul volum al unei lucrări de istorie a lui Eudoxiu Hurmuzachi, precum și Istoria românilor sub Mihai Viteazul de Nicolae Bălcescu.
După ce a fost demis de guvernul liberal, comisia documentelor s-a solidarizat cu Slavici și acesta a continuat să lucreze pentru comisie gratuit.[52]

În anul 1875 a început colaborarea cu foaia Telegraful român din Sibiu, colaborare pe care o continuă și pe parcursul anilor 1876 și 1877. În același an i se publică în Convorbiri
literare povestea Stan Bolovan și nuvela Scormon, iar în 1876 nuvelele La crucea din sat și Crucile roșii. În 1875 se căsătorește cu Ecaterina Magyarosy.[52]

În 1876, Maiorescu a început să organizeze cercul Junimii de la București, Slavici fiind unul dintre membri, considerat de Maiorescu cel mai capabil scriitor al întregii Junimi[52].
În același an a finalizat piesa Bogdan Vodă, dar Negruzzi refuză să o publice cu toate insistențele lui Maiorescu. În această perioadă la București proza sa epică este influențată
de lumea meseriașilor, scriind astfel schița Ac și ață, nuvelele O viață pierdută și Norocul[53].