Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
17
august 1925, Panciu, Putna, România) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru
corespondent (din 1882) al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat
de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,[8] oferind în
nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în
funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și
gesturilor.[9]
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de
birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără
romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în
volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist
renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus
naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost
reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.
Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau
Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune,
dintr-un surplus de caracter.”[10]
Dintre promotorii antisemitismului din România, Slavici a fost cea mai reprezentativă figură din
Transilvania.[11]
Biografie
Familia și copilăria
Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un
Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar
după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.[12]
Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și
decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre
care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este
înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care
era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte.[13][14] „Tata
bătrân” avea cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl
nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în
coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu
pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare, [15] adică se
îmbrăca conform cu moda începutului de secol de la oraș.[16]
Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom,
adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.[17]
Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă
întinsă în mai multe sate din zonă,[17] iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au
supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan
Russu-Șirianu.[18]
Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care
va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.[17]
Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi,
cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un
aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor,
ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii
altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de
aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi
plăcea să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile
întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu
vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult,
fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l
ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.[19]
„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai
târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria[14] sau Isopia. Copilul
Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că
acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.[20]
Slavici publică în Timpul nuvela O viață pierdută, semnată Tanda, schițe literare conturând peisaje
din viața bucureșteană Grădina cu cai, Sfântul George, Moșii, cronici literare, cronici dramatice, iar
la rubrica Bibliografie, notițe asupra revistelor românești.[54] Viața la redacție a fost stimulantă din
punct de vedere literar considerând anturajul, dar cei trei clasici trăiau într-o sărăcie lucie, uitați
adesea cu plata de către potentații junimiști. Titu Maiorescu părăsise direcția ziarului, la doar trei luni
de la instalare, iar cei trei redactori nu erau plătiți uneori cu lunile. Astfel Caragiale părăsește
redacția în anul 1879, Slavici îl urmează în anul 1880, iar Eminescu rămâne singur până la plecarea
sa din anul 1882.[54][55]
Bustul lui Ioan Slavici din Parcul Astra, realizat din bronz de Linca Călin
În aprilie 1884 pleacă la Sibiu, iar la 14 aprilie apare primul număr al Tribunei sub conducerea
sa. Tribuna a fost considerată de Slavici cea mai scumpă dintre creațiunile mele. Slavici venea la
redacție la cinci dimineața și pleca după douăsprezece ore muncite, punând în slujba ziarului toată
puterea sa de muncă și inflexibilitatea convingerilor sale morale și politice. Ca director scria trei
articole de fond pe săptămână și material pentru minimum trei coloane în celelalte zile. Slavici a
impus la ziar limba literară dezvoltată de către românii de peste munți: Eliade, Bolintineanu,
Alecsandri, Bălcescu, Hașdeu, Odobescu, Eminescu și Maiorescu, pe care-i pomenea cu evlavie în
coloanele ziarului. Pe frontispiciul ziarului scria: Soarele pentru toți românii la București răsare.[62]
Politic vorbind, Slavici avea convingerea, iar cu această convingere a trăit toată viața și din cauza
aceasta i s-au atras atâtea nefericiri mai târziu, că românii din Transilvania trebuiau să fie fideli
monarhiei austriece, dar pentru o viață națională mai bună trebuiau să lupte pentru o constituție
federală, iar uniunea cu românii de peste Carpați trebuia să se înfăptuiască doar printr-o activitate
culturală intensă.[62]
Înființează Foița Tribunei în care publică multă literatură populară, aceasta fiind considerată baza
literaturii române, după exemplul Convorbirilor literare și a Daciei literare și încurajează scriitorii
ardeleni să evoce viața satelor. În Foița Tribunei își publică nuvela Pădureanca în anul 1884.
Creează Biblioteca populară a Tribunei. Astfel, Tribuna devine un centru de lucrare literară, în care
se întâlnesc talentele, în care nu poate să fie vorba de ardeleni, de moldoveni, de munteni, nici de
bănățeni, ci numai de români în viața noastră culturală .... Slavici îi publică pe Alecsandri, Eminescu,
Caragiale, Creangă, deși semnase o declarație, înaintea înființării ziarului, că nu va sprijini
junimismul la Sibiu.[62]
Ioan Slavici - Sibiu
În paralel cu activitatea de la Tribuna își face timp și predă limba română la școala română de fete.
În noiembrie 1885 divorțează de Ecaterina, iar în primăvara lui 1886 se căsătorește cu Eleonora
Tănăsescu, împreună cu care va avea șase copii, primul, Titu Liviu, născându-se în noiembrie 1886.
Scrie tragedia Gaspar Grațiani.[63]
În 1887 schițează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care se va
semna la Sibiu în 1892, deoarece în timp ce tribuniștii voiau urgentarea și amplificarea lucrărilor,
grupul lui Miron Romanul tergiversa.[64] În anul 1887, George Coșbuc se alătură redacției Tribunei.[62]
În martie 1888 are loc la București premiera piesei de teatru Gaspar Grațiani, care a fost respinsă
pentru premiere în 1886, cu toate recomandările lui Maiorescu și ale lui V. A. Urechia, deoarece D.
Olănescu, membru în comitetul Teatrului Național, o găsise nulă și ridicolă până în ultimul grad.[64]
Din anul 1885 începuse o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a
directorului Tribunei. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat
de agitațiune. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta.
Regimul închisorii din Vác a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să
primească vizite zilnice. În timpul închisorii Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și
chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor
maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vác
pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.[64]
După eliberare merge la Grafenberg, la sanatoriul unde era vechiul să prieten Ion Hosanu și stă o
lună pentru recuperare. La sfârșitul lui august 1889 se întoarce la Sibiu, unde este întâmpinat
sărbătorește și reîncepe activitatea la Tribuna la fel de combativ și neschimbat în atitudini. Primul
editorial, după închisoare, îi apare la 1 septembrie. Viața la Tribuna devine din ce în ce mai dificilă,
ziarul având o situație materială precară, fiind persecutat de autorități și subminat de adversarii
din Partidul Național Român. Postul lui Coșbuc a fost desființat, iar Slavici îi solicită lui Maiorescu să-
l ajute caracterizându-l ca un tânăr cu minte bătrână, un tânăr de veritabil talent, care nu e nici un
cap năvalnic ca Eminescu, dar nicio mediocritate ca Vlahuță. Dar Maiorescu, supărat de
desolidarizarea lui Slavici de politica junimiștilor, nu se ostenește.[65]
Ultimul editorial al lui Slavici în Tribuna apare în februarie 1890. În martie se întoarce la București.[66]
Înapoi în România
Întors în țară continuă munca la documentele Hurmuzachi, predă la Azilul Elena Doamna și la alte
școli particulare. În anul revenirii la București publică broșura Școlile noastre sătești.[66] Înființează,
împreună cu Ioan Russu-Șirianu și Ioan S. Nenițescu, Liga pentru unitatea culturală a tuturor
românilor.[18] În anul 1892 publică Un răspuns d-nului B. P. Hașdeu în care apără memoria lui
Eminescu. Prin înțelegere cu editura Socec, începe publicarea în volume a nuvelelor sale.[66]
Anul 1893 a fost un an greu de evenimente, în România a avut loc răscoale țărănești, în
Transilvania memorandiștii au fost dați în judecată, iar Tribuna a fost amenințată cu desființarea,
fiindu-i suspendată apariția între 5 decembrie 1893 și 4 ianuarie 1894[67]. Slavici a plecat la Sibiu
pentru a ajuta scoaterea gazetei din impas. La reapariția gazetei în 1894 semnează un editorial
intitulat Revedere în care reafirmă linia neschimbată a gazetei.[68] Între 16 noiembrie 1893 și 24
aprilie 1894 a fost răspunzător de redacție la Corespondența română din București, gazetă înființată
pentru a asigura continuitatea publicisticii militante a tribuniștilor.[66][69]
În anul 1894 înființează, împreună cu Caragiale și Coșbuc, revista Vatra, unde publică
romanul Mara cu care încheie perioada inspirației din realitățile transilvănene. În Vatra mai publică
schițe și povestiri inspirate din viața nouă începută o dată cu stabilirea la București,[70] precum, Ceas
rău, Hanul ciorilor, Mitocanul, Gogu și Gogușor [71]. Revista Vatra reprezintă
începutul semănătorismului și poporanismului în literatura noastră[72], dar simpatiile socialiste ale
revistei nu au fost pe placul Junimii[71], astfel Duiliu Zamfirescu îi scria lui Iacob Negruzzi că scriitorii
populari ca Slavici și-au trăit traiul.[73]
La 15 iunie 1894 a fost numit de către Academia Română director, iar soția sa a fost numită
subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele, unde vor activa pentru paisprezece ani,
până în anul 1908.[18][73] Activitatea de la institut, unde se apleacă spre activitatea de predare și
grădinărit, transformând castelul și întinderile lui într-o gospodărie înfloritoare, îl absorb de la
literatură, astfel în această perioadă publică doar o schiță în Albina și nuvela Vatra părăsită,
publicată postum,[74] însă, ca profesor de limba și literatură română, istorie și geografie scrie singur,
sau în colaborare cu A. I. Odobescu sau I. Manliu, o serie de manuale foarte apreciate în epocă.[18]
Alegerea lui Slavici, de către Academie, pentru administrarea institutului de la Măgurele, s-a făcut
deoarece nu exista o variantă mai bine pregătită. Datorită faptului că s-a implicat în campania
Memorandului în Transilvania nu era pe placul conservatorilor și nici chiar a liberalilor, astfel i s-a
refuzat alegerea de membru plin în 1890 și premierea volumului său de novele din 1892.
[73]
Demiterea sa din anul 1908 vine ca urmare a articolului Neamul românesc, în care critica violent
stările de lucruri din România și decăderea moravurilor boierimii.[75]
Între anii 1902 și 1904 a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și s-a înglodat în
datorii care i-au adus falimentul în 1912, obligându-l să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în
casă, fără a-și putea salva investiția. În același an începe construcția unei case în București și
urcând pe schele să inspecteze lucrarea a căzut alegându-se cu mai multe fracturi, iar în urma
îndelungatei zaceri a rămas diabetic și astmatic.[76]
În anii 1902 și 1905 publică cele două romane din ciclul Din bătrâni.[77] În 1908 își
publică Poveștile în două volume.[76] Între 1908 și 1910 a fost director al ziarului Minerva, iar din mai
până în iulie 1910 a fost director al agenției de presă din Corespondența română și al ziarului cu
același nume. Din septembrie 1910 a fost învățător principal la Școala evanghelică și la Școala
superioară de fete din București. În 1913 a fost pentru o scurtă perioadă redactor la Buletinul
armatei și marinei.[18]
În pragul primului război mondial a fost director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri
germane și austro-ungare. A susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Soluția
preconizată de Slavici era neutralitatea, însă, dacă ar fi existat temerea unei victorii rusești, atunci a
considerat oportună intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce
România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești,
iar manuscrisele, printre care romanul Musculița[78], i-au fost confiscate și apoi pierdute. La 28
septembrie 1916 a fost pus în libertate de autoritățile române întrucât nu a putut fi încadrat în
prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală nu rezultă nimic compromițător.[79] A
rămas la București în timpul ocupației germane, unde a fost redactor al Gazetei Bucureștilor. În
această calitate a criticat panslavismul precum și pe aliații francezi și englezi. Despre
regele Ferdinand I a scris că ar avea drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea și Prostia.[80] În 19
martie 1917 a conchis că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat
tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena.[81] În 1918 a evidențiat faptul că încă din secolul
al XVIII-lea Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut
soarta celor din Basarabia.[82]
După încheierea războiului a fost arestat din nou în ianuarie 1919, judecat și condamnat la cinci ani
de închisoare. La vârsta de 71 de ani a fost încarcerat la Penitenciarul Văcărești.[83] În cuvântul de
apărare la finalul procesului său din 1919 Slavici a spus[84]:
„Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea
în stare să ducă-n spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură,
drame.”
În ziarul Avântul, după finalizarea procesului, Gala Galaction scria[84]:
„Ce a greșit Slavici e simplu de tot [...] a avut nenorocirea să nu poată, la bătrânețe, să zică altfel decât
ce a zis la tinerețe și în floarea vârstei.”
Ultimii ani
La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl face să zacă trei luni în pat. Viața
românească îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut.
În 1920 scrie prima versiune a volumului de memorii Întemnițările mele, romanul Cel din urmă
armaș și un nou volum de povești. Colaborează la Umanitatea, gazetă condusă de C. Costa-Foru,
la Adevărul literar și artistic și Viața românească. În cele două din urmă reviste începe să-și
scrie Amintirile despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și fragmente din Închisorile
mele și Lumea prin care am trecut. În anul 1923 i se publică volumul Amintiri și romanul Cel din
urmă armaș la editura „Cultura națională”. În ultimii doi ani din viață a scris romanul Din păcat în
păcat, rămas needitat.[85]
Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut de vii care
îi amintea de Șiria lui natală.[84]
La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a
fost rostit de Gala Galaction.[84]
Opera literară
... Dar opera este remarcabilă. afirma George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini
până în prezent.[8] Fiind o personalitate complexă, scriitor și luptător politic, istoric și pedagog practic,
gazetar și memorialist, narator și dramaturg, opera sa adunată în volume este vastă și diversă, fără
a include paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat[84]. Junimist convins, susținea că estetica
este strâns legată de etică, susținând imposibilitatea separării frumosului de bine, iar arta o privea ca
pe un act moral și combătea cu asprime în cronicile sale din Timpul tot ceea ce considera necuviințe
estetice.[86]
A debutat în literatura română ca dramaturg cu piesa Fata de birău, în anul 1871, iar un an mai
târziu îi scria lui Iacob Negruzzi: Am o dispoziție deosebită pentru arta dramatică[87], iar încrezător în
această dispoziție a scris pe parcursul vieții un număr apreciabil de piese, dintre care cele rămase
constituie un întreg volum. Slavici nu a excelat neapărat ca dramaturg, dar prin comedia sa
introduce în dramaturgia românească personaje rurale autentice și, deși, intriga și compoziția sunt
mai puțin realizate, faptul este compensat prin realismul culorii locale și prin abilitatea redării scenice
a idilei. Fata de birău este considerată singura sa reușită în comedie, o frumoasă nuvelă dialogată,
cum o aprecia Nicolae Iorga, farmecul ei constând în dialogul de o unică autenticitate, arătând cea
mai puternică și sigură străbatere în sufletele omenești, cumpănite, încete, cu multe întorsături pe
loc, cu multe sucituri înțelepte ...[87] Comedia aduce în literatura română lumea țăranilor transilvăneni
văzuți de Slavici, fără idilismul dulceag sau romantismul tenebros al prozei epice apărute până
atunci în foile ardelene.[87] Comedia Toane sau Vorbe de clacă, apărută în 1875, este o farsă fără o
valoare deosebită, asemeni comediei Polipul unchiului, în care procedeele comice sunt comune,
precum denominarea personajelor (Frecățel, madam Clevețică), dar dialogurile sunt naturale și
limpezi, iar situațiile, firești.[41] Un an mai târziu a scris și prima dramă istorică, Bogdan Vodă, în cinci
acte și scrisă în versuri albe. Deși versurile sale exprimă gânduri elevate, versul greoi dau impresia
unei desfășurări lente a dramei, iar cu un erou precum Bogdan Vodă este dificil să creezi o situație
culminantă care să țină respirația spectatorilor.[88] Mai târziu, în 1888, inspirat de munca sa la
documentele Hurmuzachi, a scris tragedia în cinci acte Gaspar Graziani, piesă care, cu tot sprijinul
lui Maiorescu și al Junimii, nu a avut succes la premieră, deoarece personajul ales nu prezintă
resursele de viață necesare animării reprezentării scenice, dar poate, însă, produce emoții estetice
la lectură.[89]