Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, Imperiul Austriac – d.

17
august 1925, Panciu, Putna, România) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru
corespondent (din 1882) al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat
de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,[8] oferind în
nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în
funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și
gesturilor.[9]
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de
birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără
romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în
volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist
renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus
naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost
reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.
Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau
Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune,
dintr-un surplus de caracter.”[10]
Dintre promotorii antisemitismului din România, Slavici a fost cea mai reprezentativă figură din
Transilvania.[11]

Biografie
Familia și copilăria
Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un
Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar
după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.[12]
Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și
decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre
care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este
înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care
era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte.[13][14] „Tata
bătrân” avea cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl
nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în
coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu
pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare, [15] adică se
îmbrăca conform cu moda începutului de secol de la oraș.[16]
Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom,
adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.[17]
Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă
întinsă în mai multe sate din zonă,[17] iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au
supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan
Russu-Șirianu.[18]
Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care
va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.[17]
Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi,
cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un
aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor,
ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii
altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de
aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi
plăcea să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile
întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu
vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult,
fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l
ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.[19]
„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai
târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria[14] sau Isopia. Copilul
Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că
acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.[20]

Șiria, locul copilăriei lui Slavici

„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am
trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu o
soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie
prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o
mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu
dragoste și purtat oarecum în palme.[15]”
Primele trei clase primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină
la Arad, după ce repetă clasa a patra.[18] Învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba
germană de la un învățător catolic.[21] Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul
maghiar,[18] cu mari eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.[21]
În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al Societății de lectură a elevilor români,
[22]
coordonată de Mircea V. Stănescu[23] și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna,
despre care spunea mai târziu[22]:
„Atunci și numai atunci l-am văzut pe omul care a avut cea mai hotărâtoare înrâurire a vieții mele.”
În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe să simtă
dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care au fost nimiciți de
o molimă, iar o parte a averii a fost dată zestre surorii sale, Maria.[21] Astfel, pentru a urma clasele a
VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în
Timișoara, care-i oferă casă și masă. În anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări,
organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia Răsunet a
lui Andrei Mureșanu.[22]
Studiile și prietenia cu Eminescu

Slavici ca student, în 1870

Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din
Arad în anul școlar 1867 - 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe
băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața
aristocrației transilvănene[22]:
„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua
de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi,
jucam cărți ori la biliard, ieșeam - după sezon - la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate
dansante.”
Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate. Astfel,
se înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se
întoarce pe jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia
Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.[22]
În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care au dorit
să se angajeze scrietor la vreun notar [24] pentru a fi aproape de ei. Aici, întâmpină greutăți de ordin
financiar nereușind să găsească un mod de a se întreține, astfel este nevoit să accepte invitația
deschisă a colegului său Gheorghe Șerb de a lua masa în casa tatălui acestuia, care era magistrat,
iar în casa acestuia a luat contact cu problemele politicii naționale ale românilor.[24] Studenția
la Pesta este, însă, de scurtă durată, perioada de patru luni[25] a petrecut-o mai mult prin cafenele,
[26]
deoarece profesorii de la Universitate, de origine germană, care vorbeau prost maghiara nu i-au
inspirat încredere. După ce cade bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese
a spitalului, se întoarce acasă.[27]
Acasă, ascultă sfaturile mamei și se angajează, peste vară, scrietor la notarul din Comlăuș. În
această perioadă experimentează o serie de povești din viața satului românesc care vor fi mai târziu
transpuse în proză[28]:
„Școli așa-zise mari, la Cumlăuș ce-i drept, nu erau, dar eu tot am învățat acolo neasemănat mai multe
decât la Universitatea din Pesta, căci trăiam în cea mai strânsă legătură cu lumea cea mai adevărată și
vedeam în fiecare zi lucruri care mă ajutau să cunosc oamenii și împrejurările în adevărata lor ființă.”
 Bust Ioan Slavici, Arad - în fața Colegiului Național „Moise
Nicoară”
Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în
armata imperială, profită de calitatea sa de student și de-o cerere pe care o făcuse înainte să plece
din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să
facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept.[29] Aici, ajuns,
îmbrăcat și întreținut pe cheltuiala împăratului, urma cursurile la universitate în timpul dimineții și
făcea exerciții militare după-masă, iar deoarece cazarma se afla la opt kilometri depărtare de
universitate a fost transferat la o cazarmă aflată la a treia casă de universitate, prin intervenția
căpitanului său care era om bun ca toți oamenii.[25][26] La Universitatea din Viena i-a avut profesori
printre alții pe Robert von Zimmermann la psihologie, Rudolf von Jhering la drept roman, Lorenz von
Stein la economie și urmează cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl.[30]
La Viena, unde a trăit primele luni într-un fel de beție sufletească, Slavici s-a declarat interesat de
„științele politice”, astfel participă la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literarie-
sociale România”, unde se discutau, printre altele, diferite subiecte politice ale zilei. În primăvara lui
1870 într-una dintre ședințele „Societății literarie-sociale România”, Slavici, citește un referat Despre
libertatea omului ca individ și membru al societății.[31]
Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui Lorenz
Stein și a crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al său
după ce i-a fost introdus de către medicinistul Ioan Hosanu.[32] Eminescu, care lucra la acea vreme la
traducere operei lui Kant va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor,
recomandându-i acestuia să nu-și piardă vremea cu Kant, Spinozza sau Fichte: Tu, - îmi spuse el
într-una din zile - să nu-ți pierzi timpul cu aceștia. Să începi cu Schopenhauer, să treci
la Confuciu și la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din dialoagele lui Platon și știi destul.
[33]
Urmând sfatul lui Eminescu, începe să citească literatura românilor din Principate șlefuindu-și,
astfel, literar șirineasca lui expresivă, dar butucănoasă.[34]
După modelul societății italiene, fondată în 1830 de Mazzini, Giovane Italia și a societății
germanilor Das junge Deutschland, în anul 1834, visul lui Eminescu era să unească cele două
societăți studențești românești într-una singură, iar aici îl va ajuta spiritul pragmatic și tactul politic al
lui Slavici, înființând în anul 1871, România Jună. Slavici a fost ales președintele noii societăți, iar la
prima manifestare politică a societății a fost unul dintre oratori.[34] În paralel cu înființarea
societății România Jună, au organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871 a studențimii
române din Austro-Ungaria și din străinătate.[35][36]
Relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici se cimentează cu ocazia organizării Serbării de la
Putna, iar rolul lui Slavici în organizarea acesteia este egal cu cel al lui Eminescu, considerând că
Slavici a trebuit să dea explicații și să calmeze autoritățile de la Viena, iar în explicațiile sale, Slavici
și-a exprimat convingerea că soarta românilor din Transilvania și Ungaria nu putea fi îmbunătățită
decât printr-o politică de fidelitate față de monarhia austriacă. Același tact politic a fost folosit de
către Slavici, ales președinte al serbării, și în Bucovina pentru a potoli aprehensiunile autorităților
locale[37].
Spiritul lui Slavici, înțelegător față de națiunile conlocuitoare, și numele acestuia cu conotații străine
au fost parodiate de Eminescu care-l numea frakie gye gyncolo (frate de dincolo), iar Slavici îl
numea pe Eminescu, Turcule. În manuscrisele lui Eminescu s-a găsit și următoarea glumă la adresa
lui Slavici[38]:
„Domino, Domino Schklovaccio, sapientissimo ac doctissimo meo amico convivoque, domo veteri magno
cerevisiae consumatori, Magyarophilo - Michaelis Eminescus salutem.”
După finalizarea stagiului militar și a anului universitar 1869-1870, în lipsa unei baze materiale
sigure, Slavici se întoarce la Șiria, deprimat și îmbrăcat de prieteni, și se gândea să nu se mai
întoarcă la Viena, deoarece dreptul care se învăța acolo nu coincidea cu realitatea legislației
maghiare, care se aplica și în Transilvania, dar Ion Hosanu i-a găsit un post de meditator de
germană pentru doi tineri maghiari din institutul cehului Bilca, astfel Viena îl atrase din nou[37].
În acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob Negruzzi, la trecerea acestuia prin Viena în vara anului
1870, despre Slavici ca scriitor cu un excelent cap politic, iar la prima întâlnire dintre Negruzzi și
Slavici aceștia se înțeleg asupra unui studiu despre raporturile dintre români și maghiari care urma
să fie publicat în Convorbiri literare[37]. La începutul anului 1871, în timp ce lucra la studiul promis lui
Negruzzi, publică în foaia societății de lectură a teologilor din Arad, Speranța, un studiu Despre
creștere și mai cu seamă despre creșterea junelor române[39]. Studiul asupra maghiarilor a fost
publicat în Convorbiri literare în numărul din 15 iulie 1871.[40]
La îndemnul lui Eminescu, deși Slavici credea mai mult în vocația sa de observator al vieții sociale și
politice, începe să aștearnă pe hârtie amintirile și povestirile sale în graiul locurilor natale, astfel
debutează în anul 1871, în Convorbiri literare, cu comedia Fata de birău[39][41]. Eminescu îi copia și
corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la Convorbiri literare[38].
Tot Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie și prima poveste în felul cum știa să povestească „Tata
bătrân” și, astfel, scrie povestea Zâna Zorilor care a fost citită la Junimea în două ședințe la rând și a
fost publicată în Convorbiri literare în iunie 1872.[42] În același an, 1872, i-au mai fost publicate
poveștile: Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru[43] și Doi feți cu stea în frunte.[41]
În vara lui 1872 se întoarce acasă având multe datorii, iar studierea dreptului austriac i se părea
nefolositoare. Aici găsește o mumă bolnavă și un taică bătrân. S-a angajat, la Arad, în cancelaria
avocatului Mircea V. Stănescu, deputat în dieta Ungariei. Astfel, reia contactul cu viața țăranilor, prin
asistarea lor juridică. Colaborează la foaia umoristică Gura satului a lui Stănescu, unde publică
povestea Revoluția de la Pârlești în 1873.[44] În această perioadă adună mai multe povești și versuri
populare din zona Aradului și material despre Păcală și Tândală și Pepelea al nostru.[45]
La Arad își regăsește dragostea din adolescență, croitoreasa Luiza, care însă îi complică situația
financiară, iar neînțelegerile cu Mircea Stănescu, pe care-l considera un nepriceput, fără cunoștințe
literare îl fac să accepte un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea. Această muncă de
arhivar și drumețiile prin satele din jur îl inspiră pentru scrierea nuvelei Popa Tanda. Refuză oferta
din partea episcopului Miron Romanul de a se întoarce la Arad să lucreze ca redactor al foii
bisericești Lumina. Legăturile cu viața de la Arad se întrerup o dată cu moartea părinților, iar Luiza îl
abandonase. Astfel, la sfârșitul anului 1873 a plecat la Viena, cu ajutor financiar de la Junimea, dar
nu-și continuă studiile, fiind țintuit luni de zile la pat de o infecție la brațul stâng.[46] În spital
finalizează nuvela Popa Tanda[47].
În toamna anului 1874 pleacă la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei
Ierarhi, iar aici se reîntâlnește cu Eminescu și Miron Pompiliu, cu care împarte odaia[48], și se
împrietenește cu Ion Creangă. Frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler[49], citește
la Junimea și i se publică nuvela Popa Tanda, scrie comedia Toane sau vorbe de clacă[50]. Pentru
scurtă vreme a fost redactor la Curierul din Iași înlocuindu-l pe Eminescu.[18] În decembrie 1874, spre
regretul lui Iacob Negruzzi, pleacă la București fiind numit de către Titu Maiorescu secretar al
comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi.[51]

La București. Redactor la Timpul

În calitate de secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, Slavici traducea
documentele scrise în limbile pe care le cunoștea și alcătuia indicele volumelor. În această calitate
întreprinde călătorii pe la monumentele istorice din Muntenia și Oltenia în vara anului 1875. În
martie 1876 conservatorii se retrag de la putere, iar Maiorescu este dat în judecată de către noul
guvern liberal pentru sprijinul financiar acordat lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al
instrucțiunii publice și al culturii, iar pe Slavici îl destituie din funcția de secretar al comisiei și
totodată a fost destituit de la catedra de filosofie a liceului Matei Basarab unde fusese numit
suplinitor la 16 octombrie 1875. Maiorescu îl ajutase într-adevăr cu o subvenție pentru susținerea
examenului de doctorat la Viena în toamna lui 1875, dar Slavici nu a reușit deoarece își pierduse
indexul de studii și al examenelor anterioare și depășise termenul de înscriere. Astfel se întoarse la
București unde a continuat munca la documente, iar sub supravegherea sa a apărut volumul VII în
anul 1876, iar în anul 1878 primul volum al unei lucrări de istorie a lui Eudoxiu Hurmuzachi, precum
și Istoria românilor sub Mihai Viteazul de Nicolae Bălcescu. După ce a fost demis de guvernul
liberal, comisia documentelor s-a solidarizat cu Slavici și acesta a continuat să lucreze pentru
comisie gratuit.[52]
În anul 1875 a început colaborarea cu foaia Telegraful român din Sibiu, colaborare pe care o
continuă și pe parcursul anilor 1876 și 1877. În același an i se publică în Convorbiri
literare povestea Stan Bolovan și nuvela Scormon, iar în 1876 nuvelele La crucea din sat și Crucile
roșii. În 1875 se căsătorește cu Ecaterina Magyarosy.[52]
În 1876, Maiorescu a început să organizeze cercul Junimii de la București, Slavici fiind unul dintre
membri, considerat de Maiorescu cel mai capabil scriitor al întregii Junimi[52]. În același an a finalizat
piesa Bogdan Vodă, dar Negruzzi refuză să o publice cu toate insistențele lui Maiorescu. În această
perioadă la București proza sa epică este influențată de lumea meseriașilor, scriind astfel schița Ac
și ață, nuvelele O viață pierdută și Norocul[53].
În anul 1877 Titu Maiorescu preia direcția ziarului Timpul și Slavici i se alătură în redacție în
speranța că va schimba viziunea liderilor conservatori asupra situației românilor din Transilvania.
Slavici s-a ocupat de îngrijirea părții literare și de articolele de politică externă. Pentru a evita
chestiunile mai sensibile de politică, considerând că liderii conservatori manifestau o politică de
apropiere de Austro-Ungaria, publică articole politice în Telegraful român și apoi le reproduce
în Timpul. Eminescu se alătură redacției în noiembrie 1877, iar Eminescu îl aduce pe Caragiale,
întocmind cea mai puternică redacție pe care a putut-o avea un ziar românesc în secolul al XIX-lea.
[54]

Slavici publică în Timpul nuvela O viață pierdută, semnată Tanda, schițe literare conturând peisaje
din viața bucureșteană Grădina cu cai, Sfântul George, Moșii, cronici literare, cronici dramatice, iar
la rubrica Bibliografie, notițe asupra revistelor românești.[54] Viața la redacție a fost stimulantă din
punct de vedere literar considerând anturajul, dar cei trei clasici trăiau într-o sărăcie lucie, uitați
adesea cu plata de către potentații junimiști. Titu Maiorescu părăsise direcția ziarului, la doar trei luni
de la instalare, iar cei trei redactori nu erau plătiți uneori cu lunile. Astfel Caragiale părăsește
redacția în anul 1879, Slavici îl urmează în anul 1880, iar Eminescu rămâne singur până la plecarea
sa din anul 1882.[54][55]

Dedicație lui Titu Maiorescu - Novele din popor, 1881

În anul 1879 a început lucrul la cartea Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina,
care a apărut în 1881, la scurt timp după volumul Novele din popor. Aceste apariții au reprezentat
primele cărți masive ale lui Slavici, iar volumul Novele din popor se bucură de o foarte bună
apreciere atât în Timpul, sub condeiul lui Eminescu, și Românul, sub semnătura lui Nicolae Xenopol,
cât și în revistele ardelene Familia din Oradea, Biserica și școala din Arad, Gazeta de
Transilvania din Brașov. Nuvelele sale sunt traduse de Mite Kremnitz într-o colecție de proză
românească, iar astfel Slavici devine cel dintâi dintre marii scriitori ai Junimii care se afirma în
deplinătatea valorii sale, precum afirma Titu Maiorescu în articolul Literatura română și străinătatea.
Creangă, inspirat de nuvela Budulea Taichii, se apucă să-și scrie Amintirile.[56]
În anul 1880 Slavici a obținut catedra de limba română și geografie la Școala Normală a Societății
pentru Învățătura Poporului Român. În primăvară a întreprins o călătorie lungă prin Banat și
Transilvania.[57]
În sesiunea 1881 - 1882, Academia Română îl alege membru corespondent[58]. A fost numit într-o
comisie literară pentru a face propuneri pentru reforma învățământul secundar și preda ore de limbă
română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Colaborează la revista școlii, Educatorul, coordonată de
directorul școlii, Barbu Constantinescu, unde-i apar cursurile Literatura poporană și Estetica în
anul 1883.[56]
În vara lui 1882 călătorește în Italia, susținut financiar de către Titu Maiorescu, pentru a se recupera
după o perioadă de boală și căutând a pune capăt căsătoriei cu Ecaterina, căsătorie cu care
Maiorescu nu fusese de acord de la început.[59] Călătorește
la Udine, Veneția, Padova, Bologna, Torino, Verona, Milano. Devine membru al Societății Carpați,
împreună cu Eminescu, societate înființată în 1882 pentru susținerea luptei românilor din
Transilvania, dar nu au putut realiza prea multe, considerând că politica partidului liberal se
apropiase de cea a conservatorilor de apropiere de puterile centrale, iar această politică se făcea cu
sacrificarea intereselor românilor de peste Carpați.[60][61]
În 1883 se îmbolnăvește din nou și este trimis de Maiorescu la Viena pentru a se trata. La 28 iunie,
Eminescu, care se afla în gazdă la Slavici, are primul acces de alienare și este internat la sanatoriu.
Slavici a fost foarte afectat de boala bunului său prieten și încearcă din răsputeri să-l ajute, dar cu
această tragică întâmplare se rupea una dintre cele mai puternice verigi care-l țineau legat de
România.[60]
În toamnă, Eleonora Tănăsescu, fostă elevă de la Azil și viitoarea lui soție, pleacă la Sibiu, ca
directoare a școlii române de fete. În același timp redactorii Telegrafului român, formați de Andrei
Șaguna, sunt izgoniți din redacția ziarului. Astfel s-a plănuit crearea unui ziar independent în stare
să se opună fruntașilor români care făceau jocul guvernului și mitropolitului Miron Romanul,
înscăunat de guvern.[60]

La Sibiu. Director la Tribuna

Casa în care a locuit Ioan Slavici la Sibiu

Bustul lui Ioan Slavici din Parcul Astra, realizat din bronz de Linca Călin
În aprilie 1884 pleacă la Sibiu, iar la 14 aprilie apare primul număr al Tribunei sub conducerea
sa. Tribuna a fost considerată de Slavici cea mai scumpă dintre creațiunile mele. Slavici venea la
redacție la cinci dimineața și pleca după douăsprezece ore muncite, punând în slujba ziarului toată
puterea sa de muncă și inflexibilitatea convingerilor sale morale și politice. Ca director scria trei
articole de fond pe săptămână și material pentru minimum trei coloane în celelalte zile. Slavici a
impus la ziar limba literară dezvoltată de către românii de peste munți: Eliade, Bolintineanu,
Alecsandri, Bălcescu, Hașdeu, Odobescu, Eminescu și Maiorescu, pe care-i pomenea cu evlavie în
coloanele ziarului. Pe frontispiciul ziarului scria: Soarele pentru toți românii la București răsare.[62]
Politic vorbind, Slavici avea convingerea, iar cu această convingere a trăit toată viața și din cauza
aceasta i s-au atras atâtea nefericiri mai târziu, că românii din Transilvania trebuiau să fie fideli
monarhiei austriece, dar pentru o viață națională mai bună trebuiau să lupte pentru o constituție
federală, iar uniunea cu românii de peste Carpați trebuia să se înfăptuiască doar printr-o activitate
culturală intensă.[62]
Înființează Foița Tribunei în care publică multă literatură populară, aceasta fiind considerată baza
literaturii române, după exemplul Convorbirilor literare și a Daciei literare și încurajează scriitorii
ardeleni să evoce viața satelor. În Foița Tribunei își publică nuvela Pădureanca în anul 1884.
Creează Biblioteca populară a Tribunei. Astfel, Tribuna devine un centru de lucrare literară, în care
se întâlnesc talentele, în care nu poate să fie vorba de ardeleni, de moldoveni, de munteni, nici de
bănățeni, ci numai de români în viața noastră culturală .... Slavici îi publică pe Alecsandri, Eminescu,
Caragiale, Creangă, deși semnase o declarație, înaintea înființării ziarului, că nu va sprijini
junimismul la Sibiu.[62]
 Ioan Slavici - Sibiu
În paralel cu activitatea de la Tribuna își face timp și predă limba română la școala română de fete.
În noiembrie 1885 divorțează de Ecaterina, iar în primăvara lui 1886 se căsătorește cu Eleonora
Tănăsescu, împreună cu care va avea șase copii, primul, Titu Liviu, născându-se în noiembrie 1886.
Scrie tragedia Gaspar Grațiani.[63]
În 1887 schițează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care se va
semna la Sibiu în 1892, deoarece în timp ce tribuniștii voiau urgentarea și amplificarea lucrărilor,
grupul lui Miron Romanul tergiversa.[64] În anul 1887, George Coșbuc se alătură redacției Tribunei.[62]
În martie 1888 are loc la București premiera piesei de teatru Gaspar Grațiani, care a fost respinsă
pentru premiere în 1886, cu toate recomandările lui Maiorescu și ale lui V. A. Urechia, deoarece D.
Olănescu, membru în comitetul Teatrului Național, o găsise nulă și ridicolă până în ultimul grad.[64]
Din anul 1885 începuse o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a
directorului Tribunei. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat
de agitațiune. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta.
Regimul închisorii din Vác a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să
primească vizite zilnice. În timpul închisorii Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și
chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor
maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vác
pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.[64]
După eliberare merge la Grafenberg, la sanatoriul unde era vechiul să prieten Ion Hosanu și stă o
lună pentru recuperare. La sfârșitul lui august 1889 se întoarce la Sibiu, unde este întâmpinat
sărbătorește și reîncepe activitatea la Tribuna la fel de combativ și neschimbat în atitudini. Primul
editorial, după închisoare, îi apare la 1 septembrie. Viața la Tribuna devine din ce în ce mai dificilă,
ziarul având o situație materială precară, fiind persecutat de autorități și subminat de adversarii
din Partidul Național Român. Postul lui Coșbuc a fost desființat, iar Slavici îi solicită lui Maiorescu să-
l ajute caracterizându-l ca un tânăr cu minte bătrână, un tânăr de veritabil talent, care nu e nici un
cap năvalnic ca Eminescu, dar nicio mediocritate ca Vlahuță. Dar Maiorescu, supărat de
desolidarizarea lui Slavici de politica junimiștilor, nu se ostenește.[65]
Ultimul editorial al lui Slavici în Tribuna apare în februarie 1890. În martie se întoarce la București.[66]

Înapoi în România
Întors în țară continuă munca la documentele Hurmuzachi, predă la Azilul Elena Doamna și la alte
școli particulare. În anul revenirii la București publică broșura Școlile noastre sătești.[66] Înființează,
împreună cu Ioan Russu-Șirianu și Ioan S. Nenițescu, Liga pentru unitatea culturală a tuturor
românilor.[18] În anul 1892 publică Un răspuns d-nului B. P. Hașdeu în care apără memoria lui
Eminescu. Prin înțelegere cu editura Socec, începe publicarea în volume a nuvelelor sale.[66]
Anul 1893 a fost un an greu de evenimente, în România a avut loc răscoale țărănești, în
Transilvania memorandiștii au fost dați în judecată, iar Tribuna a fost amenințată cu desființarea,
fiindu-i suspendată apariția între 5 decembrie 1893 și 4 ianuarie 1894[67]. Slavici a plecat la Sibiu
pentru a ajuta scoaterea gazetei din impas. La reapariția gazetei în 1894 semnează un editorial
intitulat Revedere în care reafirmă linia neschimbată a gazetei.[68] Între 16 noiembrie 1893 și 24
aprilie 1894 a fost răspunzător de redacție la Corespondența română din București, gazetă înființată
pentru a asigura continuitatea publicisticii militante a tribuniștilor.[66][69]
În anul 1894 înființează, împreună cu Caragiale și Coșbuc, revista Vatra, unde publică
romanul Mara cu care încheie perioada inspirației din realitățile transilvănene. În Vatra mai publică
schițe și povestiri inspirate din viața nouă începută o dată cu stabilirea la București,[70] precum, Ceas
rău, Hanul ciorilor, Mitocanul, Gogu și Gogușor [71]. Revista Vatra reprezintă
începutul semănătorismului și poporanismului în literatura noastră[72], dar simpatiile socialiste ale
revistei nu au fost pe placul Junimii[71], astfel Duiliu Zamfirescu îi scria lui Iacob Negruzzi că scriitorii
populari ca Slavici și-au trăit traiul.[73]
La 15 iunie 1894 a fost numit de către Academia Română director, iar soția sa a fost numită
subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele, unde vor activa pentru paisprezece ani,
până în anul 1908.[18][73] Activitatea de la institut, unde se apleacă spre activitatea de predare și
grădinărit, transformând castelul și întinderile lui într-o gospodărie înfloritoare, îl absorb de la
literatură, astfel în această perioadă publică doar o schiță în Albina și nuvela Vatra părăsită,
publicată postum,[74] însă, ca profesor de limba și literatură română, istorie și geografie scrie singur,
sau în colaborare cu A. I. Odobescu sau I. Manliu, o serie de manuale foarte apreciate în epocă.[18]
Alegerea lui Slavici, de către Academie, pentru administrarea institutului de la Măgurele, s-a făcut
deoarece nu exista o variantă mai bine pregătită. Datorită faptului că s-a implicat în campania
Memorandului în Transilvania nu era pe placul conservatorilor și nici chiar a liberalilor, astfel i s-a
refuzat alegerea de membru plin în 1890 și premierea volumului său de novele din 1892.
[73]
Demiterea sa din anul 1908 vine ca urmare a articolului Neamul românesc, în care critica violent
stările de lucruri din România și decăderea moravurilor boierimii.[75]
Între anii 1902 și 1904 a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și s-a înglodat în
datorii care i-au adus falimentul în 1912, obligându-l să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în
casă, fără a-și putea salva investiția. În același an începe construcția unei case în București și
urcând pe schele să inspecteze lucrarea a căzut alegându-se cu mai multe fracturi, iar în urma
îndelungatei zaceri a rămas diabetic și astmatic.[76]
În anii 1902 și 1905 publică cele două romane din ciclul Din bătrâni.[77] În 1908 își
publică Poveștile în două volume.[76] Între 1908 și 1910 a fost director al ziarului Minerva, iar din mai
până în iulie 1910 a fost director al agenției de presă din Corespondența română și al ziarului cu
același nume. Din septembrie 1910 a fost învățător principal la Școala evanghelică și la Școala
superioară de fete din București. În 1913 a fost pentru o scurtă perioadă redactor la Buletinul
armatei și marinei.[18]
În pragul primului război mondial a fost director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri
germane și austro-ungare. A susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Soluția
preconizată de Slavici era neutralitatea, însă, dacă ar fi existat temerea unei victorii rusești, atunci a
considerat oportună intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce
România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești,
iar manuscrisele, printre care romanul Musculița[78], i-au fost confiscate și apoi pierdute. La 28
septembrie 1916 a fost pus în libertate de autoritățile române întrucât nu a putut fi încadrat în
prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală nu rezultă nimic compromițător.[79] A
rămas la București în timpul ocupației germane, unde a fost redactor al Gazetei Bucureștilor. În
această calitate a criticat panslavismul precum și pe aliații francezi și englezi. Despre
regele Ferdinand I a scris că ar avea drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea și Prostia.[80] În 19
martie 1917 a conchis că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat
tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena.[81] În 1918 a evidențiat faptul că încă din secolul
al XVIII-lea Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut
soarta celor din Basarabia.[82]
După încheierea războiului a fost arestat din nou în ianuarie 1919, judecat și condamnat la cinci ani
de închisoare. La vârsta de 71 de ani a fost încarcerat la Penitenciarul Văcărești.[83] În cuvântul de
apărare la finalul procesului său din 1919 Slavici a spus[84]:
„Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea
în stare să ducă-n spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură,
drame.”
În ziarul Avântul, după finalizarea procesului, Gala Galaction scria[84]:
„Ce a greșit Slavici e simplu de tot [...] a avut nenorocirea să nu poată, la bătrânețe, să zică altfel decât
ce a zis la tinerețe și în floarea vârstei.”

Ultimii ani
La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl face să zacă trei luni în pat. Viața
românească îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut.
În 1920 scrie prima versiune a volumului de memorii Întemnițările mele, romanul Cel din urmă
armaș și un nou volum de povești. Colaborează la Umanitatea, gazetă condusă de C. Costa-Foru,
la Adevărul literar și artistic și Viața românească. În cele două din urmă reviste începe să-și
scrie Amintirile despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și fragmente din Închisorile
mele și Lumea prin care am trecut. În anul 1923 i se publică volumul Amintiri și romanul Cel din
urmă armaș la editura „Cultura națională”. În ultimii doi ani din viață a scris romanul Din păcat în
păcat, rămas needitat.[85]
Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut de vii care
îi amintea de Șiria lui natală.[84]
La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a
fost rostit de Gala Galaction.[84]

Opera literară
... Dar opera este remarcabilă. afirma George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini
până în prezent.[8] Fiind o personalitate complexă, scriitor și luptător politic, istoric și pedagog practic,
gazetar și memorialist, narator și dramaturg, opera sa adunată în volume este vastă și diversă, fără
a include paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat[84]. Junimist convins, susținea că estetica
este strâns legată de etică, susținând imposibilitatea separării frumosului de bine, iar arta o privea ca
pe un act moral și combătea cu asprime în cronicile sale din Timpul tot ceea ce considera necuviințe
estetice.[86]
A debutat în literatura română ca dramaturg cu piesa Fata de birău, în anul 1871, iar un an mai
târziu îi scria lui Iacob Negruzzi: Am o dispoziție deosebită pentru arta dramatică[87], iar încrezător în
această dispoziție a scris pe parcursul vieții un număr apreciabil de piese, dintre care cele rămase
constituie un întreg volum. Slavici nu a excelat neapărat ca dramaturg, dar prin comedia sa
introduce în dramaturgia românească personaje rurale autentice și, deși, intriga și compoziția sunt
mai puțin realizate, faptul este compensat prin realismul culorii locale și prin abilitatea redării scenice
a idilei. Fata de birău este considerată singura sa reușită în comedie, o frumoasă nuvelă dialogată,
cum o aprecia Nicolae Iorga, farmecul ei constând în dialogul de o unică autenticitate, arătând cea
mai puternică și sigură străbatere în sufletele omenești, cumpănite, încete, cu multe întorsături pe
loc, cu multe sucituri înțelepte ...[87] Comedia aduce în literatura română lumea țăranilor transilvăneni
văzuți de Slavici, fără idilismul dulceag sau romantismul tenebros al prozei epice apărute până
atunci în foile ardelene.[87] Comedia Toane sau Vorbe de clacă, apărută în 1875, este o farsă fără o
valoare deosebită, asemeni comediei Polipul unchiului, în care procedeele comice sunt comune,
precum denominarea personajelor (Frecățel, madam Clevețică), dar dialogurile sunt naturale și
limpezi, iar situațiile, firești.[41] Un an mai târziu a scris și prima dramă istorică, Bogdan Vodă, în cinci
acte și scrisă în versuri albe. Deși versurile sale exprimă gânduri elevate, versul greoi dau impresia
unei desfășurări lente a dramei, iar cu un erou precum Bogdan Vodă este dificil să creezi o situație
culminantă care să țină respirația spectatorilor.[88] Mai târziu, în 1888, inspirat de munca sa la
documentele Hurmuzachi, a scris tragedia în cinci acte Gaspar Graziani, piesă care, cu tot sprijinul
lui Maiorescu și al Junimii, nu a avut succes la premieră, deoarece personajul ales nu prezintă
resursele de viață necesare animării reprezentării scenice, dar poate, însă, produce emoții estetice
la lectură.[89]

Prima pagină a volumului Novele din popor, 1881

Deși prima operă literară publicată a fost o comedie, dintr-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi se
poate deduce că prima încercare literară al lui Slavici a fost un basm, Zâna Zorilor. Basm scris la
sfârșitul anului 1870. Zâna Zorilor a fost citită la Junimea în aceeași seară cu Ileana Cosânzeana a
lui Miron Pompiliu, iar ambele povești au fost apreciate drept încântătoare.[88] Slavici s-a remarcat,
însă, în literatura română în proză prin nuvelele sale, pe care a început să le scrie încă din perioada
studenției vieneze. Cele mai reușite nuvele ale sale sunt Popa Tanda (1873), Scormon (1875), La
crucea din sat (1876), Gura satului (1878), Budulea Taichii (1880), Moara cu
noroc (1880), Pădureanca (1884), cu subiecte inspirate din viața socială și particularitățile lumii
satului ardelenesc, din împrejurimile Aradului, în care Slavici a dat dovadă de complexitate
sufletească și de un spirit fin de observație a zonelor obscure ale naturii umane, iar prin prisma
conștiinței sale etice a oferit personajelor sale o aură de ființe însemnate, iar tragicul și bucuria vieții
sunt învăluite în aceeași viziune a lumii și așezate pe același palier al lumii sale contemporane.
Prima nuvelă, Popa Tanda a fost scrisă în 1873, publicată în Convorbiri literare în 1875,[86] și
seamănă cu un basm în care eroul principal transformă satul Sărăceni, prin puterea propriului
exemplu, într-o așezare rurală aproape utopică pentru vremurile de atunci.[90] În Gura
satului creionează psihologia stereotipă a colectivității în jurul unor banale discordii și împăcări în
legătura cu căsătoria unei fete de țară. Gura satului, Scormon, La crucea din sat, Vecinii alcătuiesc
împreună un tablou etnografic al satului în momentele lui rituale,[91] cu povești care ar trebui să fie
dramatice, fiind generate de drame pasionale, dar conflictele sunt privite cu seninătate și
subordonate deznodământului, care este, în toate cazurile, fericit.[86] Moara cu noroc s-a născut din
complexul de credințe populare despre comori și despre blestemele cu care au fost îngropate și
nenorocirea care se abate asupra celor care nu au drept asupra lor.[90] Povestea porcarilor din pusta
arădeană și moravurile lor au ceva din grandoarea istoriilor americane din prerii și cu cete de bizoni,
iar cârciumarul Ghiță devine victima propriei dorințe de a câștiga bani mulți, dar visul i se năruie
aflându-se în mijlocul dintre ordinea juridică a statului și legea mutuală a hoților.[91] Budulea
Taichii prezintă misterul psihologic al lui Huțu, un personaj neînsemnat în copilărie, și ambiția
devorantă a acestuia de a-și depăși condiția socială de fiu de cimpoier,[91] iar Pădureanca prezintă
drama socială a lui Iorgovan, fiul bogătanului Busuioc, care se îndrăgostește de Simina, o fată
frumoasă, dar săracă și nehotărât și neputând trece peste convențiile sociale spre a o lua în
căsătorie pe Simina, Iorgovan se sinucide.[86]
Apariția volumului Novele din popor, în anul 1881, a fost bine recepționată și a fost considerată un
moment decisiv în consolidarea prozei realiste în literatura română. Nicolae Xenopol aprecia că
Slavici a făcut un pas mai departe și că în proza lui intri într-o lume pe care puțini au cunoscut-o
până acum, într-o lume deosebită de toate celelalte, într-o lume în sfârșit despre care poți cu drept
zice: aceștia sunt țăranii români. Eminescu a accentuat aceeași idee, insistând asupra adâncimii
sufletești a acestei lumi, care nu numai seamănă în exterior cu țăranul român, în port și vorbă, ci au
fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca el. Gazetele transilvănene au întărit aceeași opinie
și au apreciat măiestria lui Slavici cu care descrie toate fazele prin care trece sufletul lor, iar Nicolae
Iorga afirma că Slavici vede bine în lucrurile mici și le mărește pentru cei care nu le pot vedea ca
dânsul.[90]
Slavici a descris și mediul orășenesc în nuvele precum Un paravan, Mâhnirile lui Trică, Din valurile
vieții, Prințesa, Un democrat, considerând orașul un loc de pierzanie, aceste nuvele au intrigi
puternice cu situații dramatice și cu încheieri nefericite. Revoluția de la Pârlești și Crucile roșii sunt
nuvele mai vesele, satire bonome cu aspect burlesc.[86]
Prima tentativă de a scrie un roman, a avut loc tot în timpul studenției, în anul 1873, când a încercat
să scrie Osânda răului, dar recunoașterea sa ca romancier a avut loc abia după apariția
romanului Mara, în revista Vatra în 1894, și mai apoi în volum în 1906. Mara a reprezentat o altă
treaptă în evoluția romanului românesc. George Călinescu a descris apariția acestui roman un pas
mare în istoria genului[92], fiind una din cele mai mai puternice opere care s-a scris înainte de Ion al
lui Liviu Rebreanu.[77] Romanul prezintă lumea foarte cunoscută lui Slavici a țăranilor și târgoveților
din jurul Aradului, cu un subiect și o intrigă sumară. Mara, o precupeață abilă, chibzuită și egoistă,
cu un spirit pragmatic și o dârzenie aproape bărbătească, se luptă să asigure un viitor îndestulat
copiilor săi, Persida și Trică. Conflictele care se declanșează și consecințele lor, prezentate pe un
larg fundal social și caracterizarea amplă a personajelor reprezintă substanța romanului.[77] În ciclul
neterminat Din bătrâni, Slavici, inspirat de munca sa la documentele Hurmuzachi, se apleacă asupra
romanului istoric și acoperă perioada nebuloasă a secolelor VI - IX a istoriei noastre, conturând o
vastă frescă istorică, acoperind zona de la crestele Bucegilor până la califatele arabe din Asia Mică.
Narațiunea este o încâlcită lecție de istorie, iar viața personajelor se complică inutil și la suprafață cu
disputele teologice ale epocii. Slavici istoricul intră în dispută cu Slavici cunoscătorul de oameni, dar
ciclul este net superior puținelor romane istorice scrise până la acea dată, iar demersul lui Slavici
este considerat un deschizător de drumuri pentru opera lui Mihail Sadoveanu.[93] Din două
lumi prezintă povestea Firei, fata unui meseriaș prinsă de nostalgia evadării din lumea ei. Ea nu
aparține nici lumii boierești, dar nici lumii celor mărunți, lumi pe care Slavici le vede permanent în
antiteză, iar povestea ei se sfârșește într-un mod tragic. Conașul Văleanu, donjuanul facil care-i
făcea curte Firei, este ucis de un tânăr de pe moșia lui, iar Fira moare din pricina remușcărilor. Dinu,
tutorele familiei după moartea fierarului, pierde bruma de avere pe care o agonisise într-un proces
cu Vlaicu, arendașul moșiei lui Văleanu, și se retrage în satul lui.[94] Romanul Cel din urmă
armaș prezintă povestea unui fiu de boieri, cu studii în străinătate, care-și toacă toată averea și se
sinucide, iar romanul Din păcat în păcat prezintă povestea unui bucovinean venit la Iași care nu se
poate adapta societății ieșene și ajuns la marginea prăpastiei este salvat de viața monahală.[95]
Pe cât e de mare prozator autorul romanului Mara, pe atât e de modest ca memorialist, afirma
Alexandru Săndulescu[96]. Memorialistica lui Slavici este scrisă fără intenția de a face literatură,[97] dar
nu este de neglijat datorită valorii sale documentar-biografice.[96] Slavici prezintă cu predispoziții de
moralist observațiile sale atente asupra mediilor pe care le-a străbătut în lunga și agitata-i viață.
[41]
Tonul memorialisticii sale este sfătuitor și justițiar, fiind un fin observator al caracterelor și al
socialului și a fost indiferent față de natură, care părea să nu-i spună mare lucru[96]. Slavici a fost
primul scriitor care l-a cunoscut pe Eminescu încă din tinerețe și a stat în preajma lui multă vreme,
iar memorialistica sa a furnizat cele mai bogate și mai autentice date privitoare la om și poet.
[96]
Amintirile sale, scrise fără strălucire stilistică[96], apar ca o necesitate de a apăra memoria marilor
săi prieteni, Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Astfel, el nu se apleacă asupra anecdoticii sau asupra
vieții, ci asupra portretului moral al acestora.[98] Închisorile mele, volum apărut în 1920, sunt o
evocare a experienței sale existențiale în temnițele maghiare și românești, iar Lumea prin care am
trecut, volum publicat în 1930, constituie un roman autobiografic al scriitorului.[99]