Sunteți pe pagina 1din 7

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d.

17 august 1925, Crucea de Jos, Județul


Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei
Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat
de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,[5] oferind în
nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în
funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și
gesturilor.[6]
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de
birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără
romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în
volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist
renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus
naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost
reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.
Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau
Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune,
dintr-un surplus de caracter.”[7]

Cuprins

 1Biografie

o 1.1Familia și copilăria

o 1.2Studiile și prietenia cu Eminescu

o 1.3La București. Redactor la Timpul

o 1.4La Sibiu. Director la Tribuna

o 1.5Înapoi în România

o 1.6Ultimii ani

 2Opera literară

o 2.1Comedii

o 2.2Drame istorice

o 2.3Povești
o 2.4Nuvele

o 2.5Romane

o 2.6Memorii

 3Activitatea publicistică

o 3.1Studii

o 3.2Conferințe

o 3.3Broșuri

 4Activitatea pedagogică

o 4.1Cursuri

o 4.2Lucrări

o 4.3Articole

 5In memoriam

o 5.1Instituții

o 5.2Cinematografie

o 5.3Literatură

 6Referințe

 7Bibliografie

 8Legături externe

Biografie
Familia și copilăria
Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un
Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar
după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.[8]
Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și
decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre
care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este
înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care
era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte.[9][10] „Tata
bătrân” avea cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru,
iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă
și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane
până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare, [11] adică se îmbrăca
conform cu moda începutului de secol de la oraș.[12]
Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom,
adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.[13]
Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă
întinsă în mai multe sate din zonă,[13] iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au
supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan
Russu-Șirianu.[14]
Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care
va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici. [13]
Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi,
cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un
aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor,
ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii
altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de
aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi
plăcea să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile
întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu
vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult,
fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l
ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.[15]
„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai
târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria[10] sau Isopia. Copilul
Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că
acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice. [16]

Șiria, locul copilăriei lui Slavici

„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am
trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu o
soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie
prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o
mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu
dragoste și purtat oarecum în palme.[11]”
Primele trei clase primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină
la Arad, după ce repetă clasa a patra.[14] Învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba
germană de la un învățător catolic.[17] Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul
maghiar,[14] cu mari eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.[17]
În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al Societății de lectură a elevilor români,
[18]
coordonată de Mircea V. Stănescu[19] și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna,
despre care spunea mai târziu[18]:
„Atunci și numai atunci l-am văzut pe omul care a avut cea mai hotărâtoare înrâurire a vieții mele.”
În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe să simtă
dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care au fost nimiciți de
o molimă, iar o parte a averii a fost dată zestre surorii sale, Maria.[17] Astfel, pentru a urma clasele a
VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în
Timișoara, care-i oferă casă și masă. În anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări,
organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia Răsunet a
lui Andrei Mureșanu.[18]

Studiile și prietenia cu Eminescu


Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din
Arad în anul școlar 1867 - 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe
băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața
aristocrației transilvănene[18]:
„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua
de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi,
jucam cărți ori la biliard, ieșeam - după sezon - la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate
dansante.”
Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate. Astfel,
se înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se
întoarce pe jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia
Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.[18]
În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care au dorit
să se angajeze scrietor la vreun notar [20] pentru a fi aproape de ei. Aici, întâmpină greutăți de ordin
financiar nereușind să găsească un mod de a se întreține, astfel este nevoit să accepte invitația
deschisă a colegului său Gheorghe Șerb de a lua masa în casa tatălui acestuia, care era magistrat,
iar în casa acestuia a luat contact cu problemele politicii naționale ale românilor.[20] Studenția
la Pesta este, însă, de scurtă durată, perioada de patru luni[21] a petrecut-o mai mult prin cafenele,
[22]
deoarece profesorii de la Universitate, de origine germană, care vorbeau prost maghiara nu i-au
inspirat încredere. După ce cade bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese
a spitalului, se întoarce acasă.[23]
Acasă, ascultă sfaturile mamei și se angajează, peste vară, scrietor la notarul din Comlăuș. În
această perioadă experimentează o serie de povești din viața satului românesc care vor fi mai târziu
transpuse în proză[24]:
„Școli așa-zise mari, la Cumlăuș ce-i drept, nu erau, dar eu tot am învățat acolo neasemănat mai multe
decât la Universitatea din Pesta, căci trăiam în cea mai strânsă legătură cu lumea cea mai adevărată și
vedeam în fiecare zi lucruri care mă ajutau să cunosc oamenii și împrejurările în adevărata lor ființă.”
Bust Ioan Slavici, Arad - în fața Colegiului Național „Moise Nicoară”

Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în
armata imperială, profită de calitatea sa de student și de-o cerere pe care o făcuse înainte să plece
din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să
facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept.[25] Aici, ajuns,
îmbrăcat și întreținut pe cheltuiala împăratului, urma cursurile la universitate în timpul dimineții și
făcea exerciții militare după-masă, iar deoarece cazarma se afla la opt kilometri depărtare de
universitate a fost transferat la o cazarmă aflată la a treia casă de universitate, prin intervenția
căpitanului său care era om bun ca toți oamenii.[22][21] La Universitatea din Viena i-a avut profesori
printre alții pe Robert von Zimmermann la psihologie, Rudolf von Jhering la drept roman, Lorenz von
Stein la economie și urmează cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl.[26]
La Viena, unde a trăit primele luni într-un fel de beție sufletească, Slavici s-a declarat interesat de
„științele politice”, astfel participă la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literarie-
sociale România”, unde se discutau, printre altele, diferite subiecte politice ale zilei. În primăvara lui
1870 într-una dintre ședințele „Societății literarie-sociale România”, Slavici, citește un referat Despre
libertatea omului ca individ și membru al societății.[27]
Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui Lorenz
Stein și a crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al său
după ce i-a fost introdus de către medicinistul Ioan Hosanu. [28] Eminescu, care lucra la acea vreme la
traducere operei lui Kant va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor,
recomandându-i acestuia să nu-și piardă vremea cu Kant, Spinozza sau Fichte: Tu, - îmi spuse el
într-una din zile - să nu-ți pierzi timpul cu aceștia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu și
la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din dialoagele lui Platon și știi destul.[29] Urmând sfatul lui
Eminescu, începe să citească literatura românilor din Principate șlefuindu-și, astfel, literar șirineasca
lui expresivă, dar butucănoasă.[30]
După modelul societății italiene, fondată în 1830 de Mazzini, Giovane Italia și a societății
germanilor Das junge Deutschland, în anul 1834, visul lui Eminescu era să unească cele două
societăți studențești românești într-una singură, iar aici îl va ajuta spiritul pragmatic și tactul politic al
lui Slavici, înființând în anul 1871, România Jună. Slavici a fost ales președintele noii societăți, iar la
prima manifestare politică a societății a fost unul dintre oratori.[30] În paralel cu înființarea
societății România Jună, au organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871 a studențimii
române din Austro-Ungaria și din străinătate.[31][32]
Relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici se cimentează cu ocazia organizării Serbării de la
Putna, iar rolul lui Slavici în organizarea acesteia este egal cu cel al lui Eminescu, considerând că
Slavici a trebuit să dea explicații și să calmeze autoritățile de la Viena, iar în explicațiile sale, Slavici
și-a exprimat convingerea că soarta românilor din Transilvania și Ungaria nu putea fi îmbunătățită
decât printr-o politică de fidelitate față de monarhia austriacă. Același tact politic a fost folosit de
către Slavici, ales președinte al serbării, și în Bucovina pentru a potoli aprehensiunile autorităților
locale[33].
Spiritul lui Slavici, înțelegător față de națiunile conlocuitoare, și numele acestuia cu conotații străine
au fost parodiate de Eminescu care-l numea frakie gye gyncolo (frate de dincolo), iar Slavici îl
numea pe Eminescu, Turcule. În manuscrisele lui Eminescu s-a găsit și următoarea glumă la adresa
lui Slavici[34]:
„Domino, Domino Schklovaccio, sapientissimo ac doctissimo meo amico convivoque, domo veteri magno
cerevisiae consumatori, Magyarophilo - Michaelis Eminescus salutem.”
După finalizarea stagiului militar și a anului universitar 1869-1870, în lipsa unei baze materiale
sigure, Slavici se întoarce la Șiria, deprimat și îmbrăcat de prieteni, și se gândea să nu se mai
întoarcă la Viena, deoarece dreptul care se învăța acolo nu coincidea cu realitatea legislației
maghiare, care se aplica și în Transilvania, dar Ion Hosanu i-a găsit un post de meditator de
germană pentru doi tineri maghiari din institutul cehului Bilca, astfel Viena îl atrase din nou [33].
În acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob Negruzzi, la trecerea acestuia prin Viena în vara anului
1870, despre Slavici ca scriitor cu un excelent cap politic, iar la prima întâlnire dintre Negruzzi și
Slavici aceștia se înțeleg asupra unui studiu despre raporturile dintre români și maghiari care urma
să fie publicat în Convorbiri literare[33]. La începutul anului 1871, în timp ce lucra la studiul promis lui
Negruzzi, publică în foaia societății de lectură a teologilor din Arad, Speranța, un studiu Despre
creștere și mai cu seamă despre creșterea junelor române[35]. Studiul asupra maghiarilor a fost
publicat în Convorbiri literare în numărul din 15 iulie 1871.[36]
La îndemnul lui Eminescu, deși Slavici credea mai mult în vocația sa de observator al vieții sociale și
politice, începe să aștearnă pe hârtie amintirile și povestirile sale în graiul locurilor natale, astfel
debutează în anul 1871, în Convorbiri literare, cu comedia Fata de birău[35][37]. Eminescu îi copia și
corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la Convorbiri literare[34].
Tot Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie și prima poveste în felul cum știa să povestească „Tata
bătrân” și, astfel, scrie povestea Zâna Zorilor care a fost citită la Junimea în două ședințe la rând și a
fost publicată în Convorbiri literare în iunie 1872.[38] În același an, 1872, i-au mai fost publicate
poveștile: Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru[39] și Doi feți cu stea în frunte.[37]
În vara lui 1872 se întoarce acasă având multe datorii, iar studierea dreptului austriac i se părea
nefolositoare. Aici găsește o mumă bolnavă și un taică bătrân. S-a angajat, la Arad, în cancelaria
avocatului Mircea V. Stănescu, deputat în dieta Ungariei. Astfel,