Ioan Slavici

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848,  Șiria, Imperiul Austriac – d. 17

august 1925,Panciu, Putna, România) a fost
un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882)
al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean.
Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de
observație excelent” al mediului rural,oferind în nuvelele sale poporale și în
studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție
de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții,
vorbirii și gesturilor.
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat
cu comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri
literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu
noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut
în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la Timpul în Bucuresti și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu,
Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de
cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și
în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost
reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele,
publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că
„dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit
de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus
de caracter.”
Dintre promotorii antisemitismului din România, Slavici a fost cea mai
reprezentativă figură din Transilvania.
Familia și copilăria
Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un Slavit
Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau
nu mai puțin de șapte familii.
Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și
decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre care și
tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai
Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în sat
și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte. „Tata bătrân” avea cunoștință de carte,
deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu
sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu
borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și
pantofi cu cataramă mare, adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol de la oraș.
Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom, adică
agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.
Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă întinsă în
mai multe sate din zonă, iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar
scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu.
• Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care
va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.
• Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi,
cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un
aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor,
ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii
altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de
aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea
să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de
acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la
pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind
singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea
din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.
• „Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu
l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria sau Isopia. Copilul Slavici,
fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era
și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.
Primele trei clase primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o
termină la Arad, după ce repetă clasa a patra. Învață limba maghiară jucându-se cu copiii
și limba germane de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase
la liceul maghiar, cu mari eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.
În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al Societății de lectură a elevilor
români, coordonată de Mircea V. Stănescu și a fost martorul primirii sărbătorești a
lui Andrei Șaguna, despre care spunea mai târziu:
„Atunci și numai atunci l-am văzut pe omul care a avut cea mai hotărâtoare
înrâurire a vieții mele.”
In anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe
să simtă dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care
au fost nimiciți de o molimă, iar o parte a averii a fost dată zestre surorii sale, Maria. Astfel,
pentru a urma clasele a VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german,
proprietar de restaurant în Timișoara, care-i oferă casă și masă. În anul 1866 participă la o
serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba
română, recitând poezia Răsunet a lui Andrei Mureșanu.
Studiile și prietenia cu Eminescu
Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din
Arad în anul școlar 1867 - 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe
băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața aristocrației
transilvănene:
„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au
să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam
din când în când excursiuni mai lungi, jucam căr ți ori la biliard, ie șeam - după sezon -
la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante.”
Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate. Astfel, se
înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se întoarce
pe jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.
În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care au dorit să
se angajeze scrietor la vreun notar  pentru a fi aproape de ei. Aici, întâmpină greutăți de ordin
financiar nereușind să găsească un mod de a se întreține, astfel este nevoit să accepte invitația
deschisă a colegului său Gheorghe Șerb de a lua masa în casa tatălui acestuia, care era magistrat, iar în
casa acestuia a luat contact cu problemele politicii naționale ale românilor. Studenția la Pesta este,
însă, de scurtă durată, perioada de patru luni a petrecut-o mai mult prin cafenele, deoarece profesorii
de la Universitate, de origine germană, care vorbeau prost maghiara nu i-au inspirat încredere. După
ce cade bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese a spitalului, se întoarce
acasă.
Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata
imperială, profită de calitatea sa de student și de-o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de
a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu
termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept. Aici, ajuns, îmbrăcat și întreținut pe cheltuiala
împăratului, urma cursurile la universitate în timpul dimineții și făcea exerciții militare după-masă, iar
deoarece cazarma se afla la opt kilometri depărtare de universitate a fost transferat la o cazarmă aflată la a
treia casă de universitate, prin intervenția căpitanului său care era om bun ca toți oamenii. La Universitatea
din Viena i-a avut profesori printre alții pe Robert von Zimmermann la psihologie, Rudolf von Jhering la drept
roman, Lorenz von Stein la economie și urmează cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl.
La Viena, unde a trăit primele luni într-un fel de beție sufletească, Slavici s-a declarat interesat de „științele
politice”, astfel participă la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literarie-sociale
România”, unde se discutau, printre altele, diferite subiecte politice ale zilei. În primăvara lui 1870 într-una
dintre ședințele „Societății literarie-sociale România”, Slavici, citește un referat Despre libertatea omului ca
individ și membru al societății.
Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui Lorenz Stein și a
crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al său după ce i-a fost
introdus de către medicinistul Ioan Hosanu. Eminescu, care lucra la acea vreme la traducere operei
lui Kant va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor, recomandându-i acestuia să nu-și
piardă vremea cu Kant, Spinozza sau Fichte: Tu, - îmi spuse el într-una din zile - să nu-ți pierzi timpul cu
aceștia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu și la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din
dialoagele lui Platon și știi destul. Urmând sfatul lui Eminescu, începe să citească literatura românilor
din Principate șlefuindu-și, astfel, literar șirineasca lui expresivă, dar butucănoasă.
 După modelul societății italiene, fondată în 1830 de Mazzini, Giovane Italia și a societății germanilor Das junge
Deutschland, în anul 1834, visul lui Eminescu era să unească cele două societăți studențești românești într-una singură,
iar aici îl va ajuta spiritul pragmatic și tactul politic al lui Slavici, înființând în anul 1871, România Jună. Slavici a fost ales
președintele noii societăți, iar la prima manifestare politică a societății a fost unul dintre oratori. În paralel cu
înființarea societății România Jună, au organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871 a studențimii române
din Austro-Ungaria și din străinătate.
Relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici se cimentează cu ocazia organizării Serbării de la Putna, iar rolul lui Slavici
în organizarea acesteia este egal cu cel al lui Eminescu, considerând că Slavici a trebuit să dea explicații și să calmeze
autoritățile de la Viena, iar în explicațiile sale, Slavici și-a exprimat convingerea că soarta românilor din Transilvania și
Ungaria nu putea fi îmbunătățită decât printr-o politică de fidelitate față de monarhia austriacă. Același tact politic a
fost folosit de către Slavici, ales președinte al serbării, și în Bucovina pentru a potoli aprehensiunile autorităților locale.
Spiritul lui Slavici, înțelegător față de națiunile conlocuitoare, și numele acestuia cu conotații străine au fost parodiate
de Eminescu care-l numea frakie gye gyncolo (frate de dincolo), iar Slavici îl numea pe Eminescu, Turcule. În
manuscrisele lui Eminescu s-a găsit și următoarea glumă la adresa lui Slavici:
„Domino, Domino Schklovaccio, sapientissimo ac doctissimo meo amico convivoque, domo veteri
magno cerevisiae consumatori, Magyarophilo - Michaelis Eminescus salutem.”
După finalizarea stagiului militar și a anului universitar 1869-1870, în lipsa unei baze materiale sigure, Slavici se
întoarce la Șiria, deprimat și îmbrăcat de prieteni, și se gândea să nu se mai întoarcă la Viena, deoarece dreptul care se
învăța acolo nu coincidea cu realitatea legislației maghiare, care se aplica și în Transilvania, dar Ion Hosanu i-a găsit un
post de meditator de germană pentru doi tineri maghiari din institutul cehului Bilca, astfel Viena îl atrase din nou.
• În acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob Negruzzi, la trecerea acestuia prin Viena în vara anului 1870,
despre Slavici ca scriitor cu un excelent cap politic, iar la prima întâlnire dintre Negruzzi și Slavici aceștia se
înțeleg asupra unui studiu despre raporturile dintre români și maghiari care urma să fie publicat în Convorbiri
literare. La începutul anului 1871, în timp ce lucra la studiul promis lui Negruzzi, publică în foaia societății de
lectură a teologilor din Arad, Speranța, un studiu Despre creștere și mai cu seamă despre creșterea junelor
române. Studiul asupra maghiarilor a fost publicat în Convorbiri literare în numărul din 15 iulie 1871.
• La îndemnul lui Eminescu, deși Slavici credea mai mult în vocația sa de observator al vieții sociale și politice,
începe să aștearnă pe hârtie amintirile și povestirile sale în graiul locurilor natale, astfel debutează în anul
1871, în Convorbiri literare, cu comedia Fata de birău. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le,
apoi, la Convorbiri literare.
• Tot Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie și prima poveste în felul cum știa să povestească „Tata bătrân” și, astfel,
scrie povestea Zâna Zorilor care a fost citită la Junimea în două ședințe la rând și a fost publicată în Convorbiri
literare în iunie 1872. În același an, 1872, i-au mai fost publicate poveștile: Ileana cea șireată, Peștele pe
brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte.
• În vara lui 1872 se întoarce acasă având multe datorii, iar studierea dreptului austriac i se părea nefolositoare.
Aici găsește o mumă bolnavă și un taică bătrân. S-a angajat, la Arad, în cancelaria avocatului Mircea V.
Stănescu, deputat în dieta Ungariei. Astfel, reia contactul cu viața țăranilor, prin asistarea lor juridică.
Colaborează la foaia umoristică Gura satului a lui Stănescu, unde publică povestea Revoluția de la
Pârlești în 1873. În această perioadă adună mai multe povești și versuri populare din zona Aradului și material
despre Păcală și Tândală și Pepelea al nostru.