MIHAI EMINESCU

Poet, prozator și publicist, Mihai Eminescu a fost un scriitor de înaltă ținută filosofică și
artistică și a rămas până astăzi figura cea mai marcantă a culturii românești. A fost considerat,
încă din timpul vieții, drept un poet de geniu și un om cu spirit modern, a cărui profundă viziune
și-a găsit expresia în romantismul literar, ridicându-l la nivelul culturii europene. „Luceafărul
poeziei românești”, așa cum a fost supranumit, a adus o direcție nouă în literatura națională,
remarcându-se, totodată, și peste hotare, drept un reprezentant desăvârșit al poeziei romantice,
alături de scriitorii germani, englezi sau francezi.
Mihai Eminescu a adus o contribuție importantă limbii române literare, în contextul unei
țări încă neunificate. Prin opera sa bogată, rezultat al unui efort intens de creație, concentrat pe
parcursul a mai puțin de douăzeci de ani, poetul a dat formă unei sensibilități frământate, etern
visătoare, destinate a deveni simbol. Astfel, în semn de omagiu, începând cu anul 2010 (an care
marca 160 de ani de la nașterea poetului), ziua de 15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii
Naționale.
Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani, ca fiu al lui Gheorghe Eminovici, căminar, și al
Ralucăi Iurașcu, al șaptelea din unsprezece copii (șapte băieți și patru fete). Funcția boierească
deținută de tatăl său i-a permis să doteze casa familială cu o bibliotecă generoasă, în care se găseau
cărți de istorie și traduceri franțuzești. În ceea ce privește educația oferită copiilor, căminarul avea
speranțe înalte. Voia să-i îndrume spre o carieră în domenii precum medicina, dreptul ori științele
militare. Mihai, însă, avea înclinații care aveau să-i poarte destinul spre alte zări, nu spre
îmbogățirea materială sau spre dobândirea de titluri, ci spre îmbogățirea spirituală, prin arta
cuvintelor. Și-a petrecut copilăria la Ipotești, un loc atins de frumusețea naturii, în care pădurile și
izvoarele își cântau blânda și feerica muzică. Nimic nu-i plăcea mai mult viitorului poet decât să se
cufunde în codru, singur, dar cu sufletul plin de visuri. Pentru că obișnuia să recite versuri, era deja
numit, mai mult în glumă și cu o umbră de ironie, „poetul”, ceea ce nu îl făcea decât să caute și mai
mult refugiu în vreun colț de natură, lipsind câte o săptămână de acasă. În peregrinările sale,
întâlnea moși și babe care-i spuneau povești cu zâne, ghicitori și tot felul de istorisiri populare, pe
care le asculta dus pe gânduri.
A urmat clasele a treia și a patra primare la Cernăuți, la National-Hauptschule, având
rezultate deosebite la limba română și la istorie și clasându-se, la finalul clasei a IV-a, al cincilea din
82 de elevi. S-a înscris, apoi, la Ober Gymnasium, avându-l ca profesor de limba română și de istorie
națională pe Aron Pumnul, în a cărui casă a și locuit. Profesorul avea o bibliotecă de cărți românești
din care împrumuta cu generozitate elevilor săi. Tânărul Eminescu citea cu nesaț fiecare carte care-
i cădea în mână. Descoperise, între timp, în biblioteca tatălui său, cărți vechi de istorie, care îl
învățau mai mult decât lecțiile de la școală. Era atras în special de istoria antică. Matematica nu era
pe placul său; se înțelesese cu un coleg ca acesta să-i facă temele la matematică, iar el să-i spună, în
schimb, povești.
Avea 14 ani când a primit slujba de practicant la Tribunalul din Botoșani, în urma înaintării
unei petiții. Caligrafia frumoasă i-a fost remarcată și a fost numit copist la Comitetul Permanent al
Județului Botoșani. A rămas în acest post din toamnă până în primăvară, renunțând la acesta în
favoarea studiilor. Întors la Cernăuți, în toamna anului 1864, a dat examenul pentru a trece în clasa
a III-a de gimnaziu. A fost găzduit din nou de Aron Pumnul, îngrijindu-se de biblioteca sa. Începuse
să scrie poezii, dar nu le arăta nimănui. În anul 1866 iubitul său profesor moare. Cuprins de o
adâncă tristețe, tânărul Mihai scrie o poezie în memoria lui, intitulată La mormântul lui Aron Pumnul.
Apărută într-o broșură omagială semnată de elevii gimnaziști, aceasta este prima lucrare tipărită a
poetului. Strânsese mai multe poezii, pe care se hotărăște să le trimită spre publicare la o revistă.
Alege revista „Familia”, condusă la Pesta de Iosif Vulcan. La numai 16 ani, se bucură de apariția în
revistă a poeziei De-aș avea…  Directorul publicației îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu,
socotindu-l de o rezonanță mai potrivită pentru un poet. Astfel lua naștere o legendă.
În 1866, Eminescu a plecat să-și dea examenele la Blaj, centrul învățământului ardelenesc.
Pe drumul străbătut pe jos, cu o traistă în spate, plină mai mult cu cărți decât cu mâncare, tânărul
observa cu interes obiceiurile oamenilor din diferite localități, notând într-un carnețel tot ceea ce
putea trece drept material folcloric. La Blaj a locuit în gazdă, împreună cu mai mulți școlari. Aceștia
îl priveau cu admirație, dar și cu o oarecare stinghereală, căci avea cunoștințe excelente de limba
germană, câteva și de franceză, și vorbea o limbă românească autentică. Și aici, la fel ca la Ipotești,
căuta singurătatea în natură, neparticipând la jocurile celor de o vârstă cu el. Înstrăinarea și traiul
în sărăcie l-au determinat să părăsească Blajul înainte de a-și fi dat examenele.
Anii următori și-i petrece în spirit boem și în deplină libertate, pe lângă trupele de teatru
ambulant care activau în acea vreme. Mirajul teatrului, în care găsea o sensibilitate comună cu cea a
poeziei, îl cuprinde pe măsură ce se alătură actorilor în turnee, la început în calitate de amator, apoi
de corist, secretar și sufleor. Încă din 1864 plecase cu trupa Tardini-Vlădicescu la Brașov. Se
povestește că un actor din trupa lui Iorgu Caragiale l-ar fi întâlnit pe tânărul Eminescu într-un hotel
din Giurgiu, culcat în fân, cu un geamantan cu cărți în limba germană alături. Cu trupa lui Mihai
Pascaly are parte de cea mai frumoasă experiență: călătorește prin Transilvania și Banat, iar în anul
1868 intră ca sufleor la Teatrul Național din București, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Turneul în
Moldova îl aduce înapoi la Botoșani, unde este reținut de tatăl său, hotărât să îl trimită la studii în
Viena.
Tânărul Eminescu alege să studieze filosofia. Este primit la Universitatea din Viena ca
„audient extraordinar”, ceea ce însemna că, neavând bacalaureatul, nu avea dreptul de a se prezenta
la examene, și deci, nici posibilitatea de a primi diplomă de absolvire. De-a lungul celor trei
semestre petrecute la Universitate, din 1869 până în 1872, a participat la numeroase cursuri, nu doar
de filosofie, ci și de drept, limbi romanice, economie politică sau medicină, astfel că și-a format o
cultură vastă, ceea ce nu ar fi reușit dacă ar fi fost înscris, ca student obișnuit, la o singură facultate.
Totuși, cursurile nu îi deschideau orizontul gândirii și al imaginației precum o făceau cărțile pe care
le citea cu râvnă la bibliotecă, în fața anticariatelor și, cel mai adesea, închis în casă, acolo unde
începuse să aștearnă pe hârtie poezii dintre cele mai elaborate, la care lucra zi și noapte. Când nu
citea sau scria, frecventa teatrul, opera, muzeele și galeriile de pictură. La Viena luase
ființă Societatea Academică Social-Literară „România Jună”, unde poetul îndeplinea rolul de
secretar. Urmărind publicațiile românești, a început să-și trimită creațiile la revista „Convorbiri
literare”. Poezia Venere și Madonă, publicată în 1870, a primit aprecieri critice deosebite,
consacrându-l ca poet al timpurilor noi. Susținerea financiară nu s-a lăsat așteptată. Titu
Maiorescu, directorul Societății literare „Junimea”, de la Iași, care edita revista „Convorbiri
literare”, îi oferă o bursă pentru a-și continua studiile, de data aceasta la Berlin.
În anii petrecuți la Berlin, Eminescu a continuat să scrie și să trimită în țară poezii. În
paralel cu cursurile, a lucrat ca secretar particular al lui Theodor Rosetti, agentul diplomatic al
României la Berlin. Atunci când Titu Maiorescu obține funcția de conducere a Ministerului Cultelor
și Instrucției Publice, acesta îi propune poetului să urmeze doctoratul în istorie, spre a putea fi
numit profesor la Universitatea din Iași. Poetul se dedică studiului, dar este deturnat de dificultățile
financiare și se întoarce în țară, în speranța că va obține o slujbă care să-i aducă un venit
mulțumitor.
În toamna anului 1874 este numit director al Bibliotecii Universitare din Iași și, pentru o
perioadă, profesor suplinitor de limba germană la Institutul Academic din Iași. Un an mai târziu, își
pierde funcția, ca urmare a unor intrigi, fiind numit, în compensație, revizor școlar pe județele Iași
și Vaslui. În această calitate, străbate drumurile de țară, cu trăsura sau căruța, vizitând 152 de școli
din localitățile acestor județe și făcând inspecție, în vederea reorganizării învățământului primar.
Deși mult prea practică pentru gustul poetului, această activitate îi aduce satisfacții, mai ales că, la
Iași, îl cunoaște pe Ion Creangă. O frumoasă prietenie se va lega între poet și cel care, grație
încurajărilor sale, avea să devină marele povestitor român, un alt clasic al literaturii noastre. Deși
temperamental diferiți, Eminescu și Creangă și-au găsit un limbaj sufletesc comun: limbajul prin
care se exprima același dor de simplitate, de comuniune cu natura, de datini și trai țărănesc.
Mergeau împreună pe câmp, prin pădure, sau stăteau în bojdeuca lui Creangă, vorbind despre
lucruri mici și mari, împărtășind snoave, povești și versuri.
Odată încheiată activitatea de inspectorat, junimiștii îi oferă poetului funcția de redactor la
ziarul „Curierul de Iași”, unde scrie articole politice și cronici teatrale, fără însă să le semneze. Un
an mai târziu, în 1877, tot cu ajutorul prietenilor de la „Junimea”, Eminescu trece în redacția gazetei
bucureștene „Timpul”, unde desfășoară, timp de șase ani, o bogată activitate publicistică (peste
15.000 de articole), muncind până la epuizare, dedicându-se țelului de a apăra interesele naționale
ale românilor.
Iubirea, singurătatea, visul, frumusețea celestă, dorul de veșnicie, ca teme principale ale
romantismului, sunt nuanțate cu măiestrie în poezia eminesciană și nu lipsesc nici din proza
fantastică. Trecutul istoric îi este, de asemenea, drag poetului, purtându-l în epoci eroice care-i
permit să viseze, așa cum aspiră la tot ceea ce e îndepărtat și de neatins.
Citind poezia lui Mihai Eminescu, ne simțim în același timp departe și aproape, nostalgici și
încântați de o minune.