2019

MIHAI EMINESCU
PERIOADA VIENEZA

PUIU LAURA MIHAELA

NICOLAESCU PETRISOR RAZVAN
POPESCU COSMIN
VRABETE DENISA AURORA
SALAU ANA-MARIA
PROFESOR: GENOVU CAMELIA
CLASA A XI-A A, FILOLOGIE
COLEGIUL NAȚIONAL “GHEORGHE ȚIȚEICA”
 STUDENT LA VIENA
(1869-1872)

În anul 1869, la data de 2 octombrie, Eminescu se înscrie la Universitatea din Viena -

Facultatea de Filozofie, la îndemnul tatălui să, Gheorghe Eminovici, care era înfricoșat de ideea
că ar putea să alunece pe calea rușinoasă a actoriei. Psiholog sumar, află acum o primă trăsătură
a fiului său, frica de a nu-i îngreuna pe ai săi cu întreținerea lui “Această trăsătură de caracter,
care a aflat-o în urmă de la niște rude comunicative, l-au mișcat pe bătrânul meu foarte mult, căci
oarecare nobleță de inimă nu i-am putut niciodată disputa, și el a voit să-mi dea pentru
abnegațiunea mea o satisfacere în înțelesul splendid, trimițându-mă în străinătate pentru câțiva
ani. Îmi pare rău c-am primit oferirea lui, căci sunt o greutate nu pentru el, ci pentru familie’’
La Viena studiau foarte mulți români din toate provinciile din țară, din Transilvania,
Banat, Moldova-de-Sus. Ei mâncau numai masa de prânz, asigurându-și-o prin abonament în
vreo pensiune ieftină. Cina era rezultatul unor speculațiuni economice incerte. E de la sine înțeles
că, în privința locuinței, ședeau mai mulți laolaltă, dormind și doi într-un pat. La Viena, pe
parcursul studiilor, Eminescu a locuit la mai multe adrese. La un moment dat a locuit cu studenţii
(colegii săi) Iancu Cocinski şi Samoil Isopescu pe strada Dianagasse nr. 8 din cartierul
Landstrasse din Viena.
În privința înscrierii la Universitate se ridică o problemă rămasă insolubilă până acum din
lipsa de documente, și anume: ce studii avea poetul în toamna anului 1969, dacă isprăvise sau nu
liceul. Pentru epoca vieneză rămâne limpede și concludentă presupunerea că Eminescu nu avea
bacalaureatul, pentru simplul motiv că la Universitatea nu se putea înscrie decât ca
ausserordentlicher Horer, ca auditor, va să zică, extraordinar,cu drept numai de a audia cursuri și
a i se însemna frecvența într-un Index lectionum, dar fără drept de a se prezenta la examene.
Documentele arată că nici nu s-a înscris în mod oficial decât pentru trei semestre, și anume: în
semestrul de iarnă 1869-1870, în semestrul de iarnă 1871-1872 și în semestrul de vară 1872. Un
an întreg de zile Eminescu nu a avut deci nici un fel de legătură oficială cu Universitatea. În
semestrul de iarna 1869-1870, Eminescu și-alege prelegeri exclusiv de filozofie, frecventând pe
Robert Zimmermann, Karl Sigismund Barach-Rappaport și pe Theodor Vogt. În anul școlar
1871-1872, ultimul an de ședere al lui Eminescu la Viena, filozofia alternează cu dreptul. Poetul
frecventează acum, în semestrul de iarnă 1871-1872, pe Rudolf Ihering , Heinrich Siegel,
R.Zimmermann, pe Th. Vogt, iar în semestrul de vară 1872 pe Ludwig Ritter von Arndts și pe R.
Zimmermann.
Materiile alese de Eminescu reprezentau, fără îndoială, un program minim de examene,
pe care avea de gând să le dea atunci când și-ar fi pus ordine situația școlară. Poetul mergea însă
și la alte cursuri. Colegii îl întâlneau la prelegerile lui Lorenz Stein de filozofia dreptului,
economie politică, științe financiare și administrative, la cursul de drept internațional al lui Louis
Neumann și chiar la prelegeri de medicină.

1
Asistă adesea la cursul de medicină legală al doctorului Gatscher, urmărind cu interes disecțiile
de cadavre bărbătești și femeiești, pe care numitul profesor le însoțea de minuțioase examene și
explicări ale tuturor organelor “de la creieri până la tălpi”, precum și la cursul de anatomie a lui
Brucke, unde izbutise să-l atragă și pe Slavici.
Eminescu mai era văzut și la cursul de limbi romanice al renumitului profesor italian A.
Mussafia, și nu este exclus să fi urmat și pe acela de gramatică și exercitații italiene ale lui
Cattaneo, pe care le ștersese din caietul de cursuri pentru motive economie școlară și financiară.
În afară de acesta, Eminescu mai făcea în vremea din urmă însemnări filozofice extinse,
ca, de pildă, asupra pronunțării sunetelor limbii spaniole, preocupări ce sunt o târzie aplicare a
unor direcții căpătate în Universitate.
Poezia “Egiptul”, publicată în “Convorbiri Literare” la 1 octombrie 1872, fiind compusă
mai înainte chiar de această dată, nu poate avea legătură cu cursul de egiptologie al doctorului
Lepsius din Belgia, unde Eminescu se înscrisese la Universitate abia în decembrie. Poezia era un
detaliu dintr-o vastă compunere inspirată din ideea de caducitate aplicată la culturile antice, în
special la istoria Egiptului. Vestite versuri din “Scrisoarea II”, socotite până nu demult o
reminiscență de la gimnaziul din Cernăuți, sunt cu mai multă probabilitate din viața de student de
la Viena. Trandafir Clotildă era o “mamzell Rezi”, din vreun magazin sau casă din aproprierea
Universității, pe care o zăreau de sus de pe fereastră, în vreme ce profesorul făcea o lecție de
istorie antică, descriind “pe craiul Rhamses” și pe “nevasta lui, Rhodope”.
La una din societățile studențești din care făcea parte, poetul-student era bibliotecar, prin
urmare putea lua cu împrumut cărți.


Vechea sa pasiune teatrul il făceau pe poet să facă tot ce-i stă în putinţă spre a nu lipsi
de la reprezentaţiile Operei sau ale Burgtheater-ului, mai cu seamă când se juca o piesă clasică,
cum ar fi de pildă, Regele Leu de Shakespeare. Comediile îl făceau să râdă până la lacrimi şi
într-un chip cam zgomotos ,ceea ce scandaliza pe pedantul sau prieten Slavici, cu care mergea
uneori la teatru. Afirmaţia conform careia muzica nu il atrăgea pe Eminescu şi că îl tenta mai
mult baletul e contrazisă de alţi prieteni care vedeau pe poet ducându-se la opere clasice, Fidelio
de Beethoven şi Faust, precum şi Musikverein, când capătă bilete gratuite. Dealtfel, cel care
glorifică în versuri glasul divelor şi cânta însuşi cu multă plăcere din gură nu putea fi un spirit
antimuzical, ci numai absorbit prea mult de problemele altor genuri mai cerebrale.
Eminescu frecvenţă şi muzeele şi galeriile de pictură, cele mai adesea cu pictorul
Epaminonda Bucevski, şi punea în aceste vizite scrupulozitatea şi setea de informative de care
era în stare, cercetând totul cu catalogul în mână. Opera lui are prea puţine elemente de pură
informative, pentru ca să ne dăm seama ce întindere a putut lua pregătirea sa artistică. Trei din
eroii săi – Ioan din Geniu pustiu, Francesco şi Ieronim din Cezara- sunt pictori. Câte un detaliu
din operă să ne facă să bănuim că a rămas impresionat de pictura Renaşteri Italiene, de Rafael.
În cercurile studenţeşti, Eminescu, deşi iubit, ba chiar căutat de străini şi admirat pentru
frumuseţea sa, trecea drept un “original” ceea ce se explică prin faptul că, deci în aparenţă viaţa a
poetului nu se deosebea în mod apreciabil de a celorlalţi colegi, avea un sens interior ce nu se

1
lăsă uşor dezvăluit. Majoritatea studenţilor români erau băieţi de tară, fără vocaţii excepţionale,
dârji în a-și netezi un drum în viaţă, neputand să-i mire lipsa unei orientări imediat practice, pe
care nu o constatau la Eminescu.
Observațiile asupra exteriorului poetului în acel moment sunt alterate în mare parte de
subiectivitatea colegilor, dintre care unii văd dezordine acolo unde era numai economie, și alții
caută în decență. Sigur este că Eminescu nu avea decât un costum de vară și altul pentru iarnă, pe
care le purta până la ultima eroziune și le amaneta alternativ. în reuniuni cu solemnitate
caracteristică, dar prezentat corect, îmbrăcat, și pentru asta avea o redingotă. El arata un
dezinteres desavarsit pentru orice element de lux, considerand ca sunt cateva lucruri utile pentru
noi, cum ar fi batista, si chiar daca ar fi avut mai multe mijloace financiare, el ar fi cumparat in
primul rand carti. Nebănuind vigilența istoriei literare, Eminescu se umbla în iarna cu un capac
închis și cu o căciula de astrahan, iar mâinile și vâra în mânecilor îmbrăcăminte din lipsă de
mănuși.
Ceea ce părea mai bizar în purtarea lui Eminescu pentru colegi a fost disparitia lui de
săptămâni întregi din locurile frecventate de studenți. Această dispariție este alcătuia însăși
existenței spirituală a poetului. După ce au venit banii din tară, ei au cumpărat cafea răsină și
spirală denaturat și, suspendând relațiile și discuțiile, se odiau Cafeaua cu caimac pe care îl fierbe
Eminescu la masina de spirt, și pentru care renunța chiar la mâncare, era pentru el și un aliment
subtil, sugerând calitatea ascetică a existenței sale, și o aromă stupefiantă, dând ușoară iluzie a
Orientului. La fel, Särmanul Dionis, punându-și paltonul ud într-un hanor al cafenelei, se pierde
în reverii "la aroma imbatatoare a unui cafele turcești". Deoarece Eminescu se așeză într-o
încăpere cu alți prieteni, nu credem că această odăie era ținută într-o asemenea dezordine încât să
nu poată locui în ea, dar putem să ne imaginăm că în lipsa de acasă un tovarășilor se pierde cu
totul în preocupările sale până acolo încât să denatureze un interior pentru care nu avea sens
"artistic". În casa lui Eminescu se despovăra rigiditatea oficială a hainelor și, contrariu cum cum
face Machiavel, care citează unea clasică în îmbrăcămintea de îmbrăcăminte, se împletește într-
un halat uzat, punea în picioare niște papuci de baie și în plămâni și, după natura ocupațiilor, se
strecura pe catapea sau pe pat, citește sau se așeză la masă, scrisă, nu fără măsură în lung și în
lat , uneori, odaia spațioasă, spre a-și atata sau potoli imaginatia.
Trăind în acele clipe viata intelectuală, devenea cu desăvârșire orb pentru circumstanță,
uita de zi sau noapte, u să mănânce, dormea îmbrăcat și vegea în cameră, și nu suferă să se
întrerupă munca pentru deriticat și curatit, cum nu suferă visatorul îndemnul deșteptării, care-i
spulberă epica visului. Acest proces extatic, în care viața fizică era redusă la minim, dăinuia
durată dur dur cafeaua. Poetul se sârbaticea, înconjurându-se cu exces, se așeză prea mult în
acele rufe și încremenit de asperitatea fetei, este smulgat cu peria de pe obraz cu briceagul
Incepea să se manifeste o hipersensibilitate: răgazul rotațiilor de cărucioare pe pave, scârtâiturile
sau suieräturile il iritau.

1


Lipsurile readuceau pe poet în lumea realităţilor. Deși bucuros să stea singur în cameră,
Emiescu era sociabil cu tovarășii de cameră, care într-o vreme era Samoil, Isopescu și Iancu
Cocinski, bucovineni amândoi, fiindcă printre bucovineni se simțea mai bine.
Locurile de întâlnire ale studenților erau, firește, înafară de Universitate și propriile locuințe,
restaurantele și cafenelele, dar locul principal de întâlnire era cafeneaua “Troidl” pe Wollzeile,
deși în genere rezervat și expectativ, se întalnea cu foarte mulți prieteni, preferând pe Onesim
Țurcan, Tancu, Burla, Stefanelli, Grigorovitza, Slavici, Samoil, Isopescu. Discuțiile se sfârșeau
nu rareori cu petreceri și hoinăriri până la ziuă. Eminescu participa și el la “voroave” și petreceri,
bea puțin, dar se aprindea repede și cânta “Eu sunt Barbul Lăutarul/ Starostele și cobzarul/ Ce am
cântat pe la domnii/ Și la mândre cununii. “
Prietenii care își amintesc tinerețea lui Eminescu, sub impresia definiției de mai tarziu a operei
sale cu formula pesimismului sunt înclinați să ne înfăţişeze viața poetului într-un ton sumbru și
dezechilibrat. Într-o zi, Barițiu primi de la un coleg bucovinean, care se sinucisese, Alex.
Procinkievicz, următorul bilet: “Moriturus te salutat. După cum ţi-am promis. Adio!”. Eminescu
primi această veste aprobativ: “Bine a făcut, Procinkievicz. Viața e un moft, o prostie.” Și de aici
discuție aprinsă despre voința de a trăi şi Nirvana, cu lărgi referințe din Schopenhauer din partea
lui Eminescu. Barițiu rămâne cu convingerea înfiorata că Eminescu era “pesimist incurabil”.
Mizeria lui era relativă și jovială, zilele petrecute la Viena îi sunt cele mai fericite și mai active,
și apoi cum zice Marsilio Ficino în De vita triplici: “Toți oamenii care au fost excepționali într-o
artă majoră au fost melancolici.”
Întrucât privește viața  sentimentală a poetului, cu toată discreția lui în materie erotică, nu
mai rămâne îndoială, dată fiind firea sa, că a fost bântuit, și aici ca și în ţară, de cele mai violente
pasiuni pentru femei zărite în treăcat sau cunoscute de aproape. Apar aluzii la o primă dragoste
senzuală pentru o femeie, măritată, la care ședea în gazdă. Compunerile poetului din primul an la
Viena sunt tot mai amoroase. Prin decembrie 1869 îmbărbăta pe o blondă Marta, deprimată de
urâțenia ei: “Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,/ Dar ca marmura cea rece
nu au inima defel./Pe cand tu!..esti numai suflet. Esti ca ingerul fidel,/ Ce pe cel care iubeste ar
veghea-n eternitate.”
El transcria acum, reîmprospătându-și amintirile, versurile de dragoste compuse în țară (aprilie
1869) probabil pentru Eufrosina Popescu, de care se temuse atunci sa n-o piardă:
    “C-o bucurie tristă te țin acum în brațe,
    Privire în privire și sân pe sân trăim.
    Și gura ta m-atrage și ochii tăi mă-nvață
    Când ținem fericirea pe sân cum s-o iubim.”
                    (De-aș muri ori de-ai muri)

Alte versuri (iulie 1869) ne confirmă culpabilitatea sa erotică si generozitatea adoratei:

    “Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,

1
      Raze care cad în valuri pe un sân ce n-m văzut
      Caci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
      Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.
                                         (Locul aripelor)

    Poate că iubita din cunoscuta poezie “Noaptea”, pe care poetul o aștepta stând în fața sobei pe
un colț de sofa roșie, este tot actriță din București, judecând după interior. Compunerea
însă,datând din epoca vieneză, palpită de o emoție recentă:
   “Cu-ale tale brațe albe, moi, rotunde, parfumate,
    Tu, grumazul mi-l înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;
    Ș-apoi ca din vis trezită, cu mâinuțe albe, dulci
  De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.”

    De altfel, Eminescu compunea și copia cu febrilitate poezii și nuvele, plănuia drame
numeroase și-și punea la punct poeziile mai vechi cu scopul de a le publica.
   Eminescu colecta seara într-un Fragmentarium toate elucrubațiile romantice care-i treceau prin
minte sau îi erau sugerate de lectura cărților de duzină răscolite peste zi pe la anticari


Pe când însă mintea lui Eminescu este cotropită de fantezii mirifice, de faraoni egipteni
reîncarnați, femei demonice, marchizi spanioli, castele misterioase, uși tainice, bolți subterane,
apariții terifiante, adică de întreg aparatul romanului romantic senzațional, precum și de
problema vieții și a morții, conștiința artistică urma o direcție sigură, pregătea tehnica poetică.
După o pregtire meticuloasă a operelor, se decide să trimită primele lucrări revistei „Convorbiri
literare”, așa cum făcuse și în urmă cu patru ani și jumătate revistei „Familia”.
Pe la sfârșitul lunii februarie sau începutul lunii martie 1870 — își amintește Iacob Negruzii —
„mă întorceam într-o seară acasă de la o adunare. Aruncând ochii din întâmplare asupra mesei
mele de lucru, văzui o scrisoare nedeschisă, pe care nu o băgasem în seamă. Era adresată
“Redactorului Convorbirilor literare”. Deschizând plicul, găsii o scrisoare, împreună cu o poezie
intitulată Venere și madonă, amândouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea
aparența a fi real, ci împrumutat de vreun autor sfiicios, ce nu vrea să se dea pe față.
Deprins cu pacheturi întregi de versuri și proze ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu
indiferență poezia „Venere și Madonă”, dar de la a treia strofă interesul mi se deșteptă și merse
crescând până la sfârșit. Foarte impresionat, am cetit poezia de mai multe ori în șir, iar a doua zi
des-de-dimineață m-am dus la Maiorescu cu manuscrisul în mână: în sfârșiit, am dat de un poet,
i-am strigat intrând. — După ce citi, Maiorescu afirmă: Ai dreptate, aci pare a fi un talent
adevărat.”
La 15 aprilie 1870 poezia „Venere și Madonă” apărea în „Convorbiri literare”, și odată
cu ea începea și reputația de poet a lui Eminescu. Puțin după aceea poetul trimise, încurajat de
succes, poezia „Epigonii”.

1
Întâmplându-se să plece la băi în Austria, Iacob Negruzii dorește cu orice preț să-l cunoască pe
tânăr și, în acest scop, se opri la Viena. Astfel, ajuns la Viena se duce la cafeneaua „Troidl” unde
se întâlneau studenții români.
„Deodată se deschide ușa și văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători
totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând și
melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase. Cum l-
am văzut, am avut convingerea că acesta este Eminescu și fără un moment de îndoială m-am
sculat de pe scaun, am mers spre dânsul și, întinzându-i mâna, i-am zis:
— Bună ziua, domnule Eminescu!
— Nu vă cunosc, răspunse el cu zâmbet blând.
— Vedeți ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndată.
— Poate nu sunteți din Viena?
— Nu.
— După vorbă sunteți din Moldova... poate din Iași?
— Chiar de acolo.
— Poate sunteți domnul... Iacob Negruzzi? zise el cu sfială.
— Chiar el.
— Vedeți că și eu v-am cunoscut.”

La Viena existau pe atunci două societăți studențești, una numită „Societatea

studențească științifică-socială «România»”, din care puteau face parte numai studenți români,
și un fel de club, deschis oricui, intitulat „Societate literară și științifică a românilor din Viena”.
Abia înmatriculat la Universitate (2 oct. 1869), Eminescu se grăbește să se înscrie în ambele
societățile, plătind taxele de înscriere ș rămânând dator cu restul.
Dezgustat de acțiunile acestora pentru că în opinia lui acestea dezbinau tinerii studenți, publică în
gazeta „Federațiunea” din Pesta, în aprilie 1870, o serie de articole („Să facem un congres”, „În
unire e tăria”, „Echilibrul”), semnate cu pseudonimul „Varro” și în care recomanda un congres
general al națiunii române, care să comunice tronului voința ei și solidaritatea cu celelalte
popoare asuprite din Austria. Despre magnați se scrie: “Vina acestei direcțiuni o au descreierații
lor de magnați, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această țară, ce e mai mult a noastră
decât a lor, ei vor putea maghiariza până și pietrele. Magnați care începeau viața cu scrieri
fanatice și exaltate, spre a o sfârși în vreo casă de nebuni ori în drojdiile vițiilor beției și ale
desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai
teluric, în această natură ce-i zic omenească.” După aceste declarații Eminescu a fost citat de
procurorul public din Pesta și amenințat cu un proces de presă, care însă se pare că n-a mai avut
loc.  

1
 Pun bazele Serbării de la Putna din anul 1871 (400 de ani de la Ctitoria Mănăstirii
Putna), Eminescu, secretar, Slavici, preşedinte - organizează amândoi (Eminescuşi Slavici) -
împreună cu alţi stundenţi români, a primului congres al studenţilor români - tot în acest an -
1871, care a avut loc şi a fost o necesitate obligatorie. Slavici spune că Eminescu a trăit mai mult
cu sufletul decât cu trupul. Pe parcursul şederii la Viena, Eminescu studia mult, citea foarte mult,
nu a urmărit să se specializeze într-o ştiinţă (după cum am mai spus), ci a căutat să-şi
aprofundeze toate ştiinţele. De asemenea, a ţinut legătura foarte strâns cu familia, cu cei de
acasă. Viaţa de la Viena era aspră, grea, neîndestulătoare, lipsuri. Redau fragmente dintr-o
scrisoare: "... Banii lunari vă rog a-i trimite nemijlocit după primirea acestei epistole, că sunt cu
desăvârşire lipsit în momentul de faţă... Vă spun drept că trăiesc cu mare greutate. În momentul
în care vă scriu aceste şiruri, mă aflu în lipsă deplină de bani, aşa încât voi trebui ca mîni să
împrumut de la cineva, deşi împrumutarea e grea, căci cunoscuţii mei, studenţ ca şi mine, n-au
nici ei de unde. Rugându-vă încă o dată să-mi trimiteţi imediat bani, îmbrăţişez pe Şerban, pe
Hariete (căreia-i mulţumesc pentru scrisoare), pe Mateiu, vă sărut mânile şi rămân cu iubire şi
respect, al d-voastră supus fiu, Mihai".
Tot în această perioadă de la Viena, Eminescu o întâlneşte pe Veronica Micle. Cum? Veronica
Micle, pentru a-şi îngriji de sănătate, pleacă la Viena şi locuieşte la pensiunea Löwenbach. Aici îl
întâlneşte studentul (poetul Eminescu), dedicându-i o poezie, redau o strofă:
"..................................
Şi acum mă întreb şi eu: Simţire adâncă
Cum de se naşte printr-un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştiam atâta că eşti poet!"
Studentul (poetul Eminescu) rămâne împietrit în momentul cunoştinţei lor. Iată versurile
(cuvintele) din postuma "Când te-am văzut, Verena"
"................................
Ştiam că sunt copilul nefericitei secte
Ce are sete adâncă de formele perfecte
Şi inima-mi trecut-au mai rece ca oţelul
Ca s-o împlânte chinul, ca să-mi iubesc modelul."

Spre sfârşitul verii anului 1872, Eminescu părăseşte Viena fără folos practic universitar,
frecventând doar trei semestre pe perioada acestor ani, ca student extraordinar-auditor. Aceasta o
afirmă criticul, istoricul literar şi prozatorul român George Călinescu, membru al Academiei
Române, în opera sa: "Viaţa lui Mihai Eminescu", care a apărut pentru prima dată în anul 1932.
Ajuns în ţară, Eminescu poposeşte la Iaşi, unde participă la şedinţele societăţii "Junimea".
Publică în revista "Convorbiri literare" poemul "Memento mori" şi "Înger şi demon", "Floarea
albastră",  nuvela "Sărmanul Dionis". Societatea "Junimea" îi acordă un ajutor de 20 de galbeni
pentru continuarea studiilor la Universitatea din Berlin. Această sumă nu-i va ajunge, iar

1
diferenţa o suportă tatăl său, Gheorghe Eminovici, cât şi de poet, angajându-se ca secretar al
agentului României la Berlin. Opera vastă a lui Mihai Eminescu - "Poetul naţional - scriitorul
total al literaturii româneşti" a rămas vie şi adânc întipărită în conştiinţa poporului român.
Sociologul şi criticul literar Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), în studiile sale
închinate marelui poet Mihai Eminescu, spunea: "El a exprimat gândurile, durerile, pasiunile,
dorinţele, nemulţumirile ce s-au produs într-o anumită epocă istorică". Pentru noi, poporul
român, Eminescu a însemnat ştiinţă, cultură, civilizaţie şi progres.
.

Bibliografie

1
 Viața lui Mihai Eminescu  este o lucrare biografică despre poetul  Mihai
Eminescu, scrisă de criticul literar român  George Călinescu  și publicată
pentru prima oară în 1932.

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu

Anexe

1
Universitatea din Viena, unde a studiat Mihai Eminescu

1
Viena în anul 1870, în timpul studenției lui Mihai Eminescu