UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI PIPP CÂMPULUNG

PORTOFOLIU: literatura română

PROFESOR COORDONATOR: Mazilescu Gheorghiță-Sorin

PROPUNĂTOR: Ambrinos Alexandra

TEMĂ CURS: Ioan Slavici- MARA

 Ioan Slavici

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad — d. 17 august 1925 la Crucea de Jos,
în apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și jurnalist român. Este al doilea copil
al cojocarului Sava Slavici si al Elenei.
Frecventeaza şcoala "greco-ortodoxă" din satul natal, avîndu-l dascăl pe D. Vostinari. Urmează
Liceul din Arad, stînd la gazdă precum eroii săi din Budulea Taichii. Susţine bacalaureatul la
Satu-Mare, iar în toamnă se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie e bolnav,
întrerupe facultatea şi revine la Siria. Se mai înscrie şi la Universitatea din Viena (aprilie), dar în
august îl aflam în funcţia de secretar al notarului din Cumlaus.
În toamna e din nou la Viena, în armată, urmînd şi Facultatea de Drept. Acum se
împrieteneşte, pentru toată viaţa, cu Eminescu, student şi el în capitala Imperiului hasbsburgic.
Fireşte, vorbea cursiv limbile germană si maghiară. Îşi ia "examenul de stat".
Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreuna cu Eminescu,
organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice
Sociale Literare România Jună.
La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției
Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc,
editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta
Bucureștilor.
În anul 1875 se căsătoreste cu Ecaterina Szöke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şi Budapesta,
iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul "Matei Basarab" - Bucureşti.
Cîţiva ani mai tîrziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor, e închis de
către autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorţează de prima soţie Ecaterina.
Se căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, în toamna născîndu-i-se primul baiat, Titu Liviu,
în total avînd şase copii. În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.
În anul 1892 devine cetăţean român, iar în anul 1903 primeşte premiul Academiei Române.
Mai tîrziu este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul "Luvru". În timpul ocupaţiei
germane, scrie articole de orientare progermană.
În 1919 la încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului,
Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în acelaşi an.
Totuşi din cauza convingerilor sale filogermane, este privit de cei din jur cu duşmănie.
Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunînd în lucrarea sa Soll și Haben—Chestiunea
Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.
Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază la fiica sa, care
traia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august trece în lumea umbrelor,
înmormîntat la schitul Brazi.
 Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin
nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a
avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al
realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si
pentru cel psihologic.
Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este,
alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.
Debutul publicistic a avut loc în 1871 cu articolul Despre creștere și, mai cu seamă, despre
creșterea junelor române, în Speranța, foaia teologilor din Arad, continuând în același an cu
publicarea Studiului asupra maghiarilor în Convorbiri literare.
Prima experiență într-o redacție de ziar are loc în anul 1872 când devine colaborator intern al
foii umoristice Gura satului a lui Mircea V. Stănescu, din Arad. Aici își semnează articolele cu
numele din sat, Ioani Lenei Savului lui Mihai Bogii. În 1872 organizează în Arad o serie de
„prelegeri publice”, după modelul Junimii, cu caracter practic-economic sau moralizator, dintre
acestea se remarcă cea intitulată Asupra mișcării literare a românilor de azi, în care vorbește
despre scriitorii apreciați de Titu Maiorescu. Închegarea, însă, a unei asociații culturale prin
prelegeri publice a fost dificilă și Slavici începe să comenteze cu sarcasm despre modesta
pregătire intelectuală a aleșilor locali în comitetul asociației.
Drept urmare, și urmare faptului că a fost avocatul țăranilor români în revolta de la Păuliș,
este suspectat de către autorități că este un agitator daco-roman și este citat la cabinetul de
justiție. De teamă să nu fie arestat se gândește să plece în România, însă, îl reține starea precară
de sănătate a părinților. Părăsește redacția Gurii satului, sătul de munca pentru Stănescu, care n-
are bani, n-are cunoștinți literare, n-are gust și devine arhivar al Consistoriului ortodox de la
Oradea.
Între anii 1875 și 1877 colaborează cu Telegraful român de la Sibiu, iar din 1877, după ce
Maiorescu preia conducerea ziarului Timpul intră în redacția acestui ziar. Sub imboldul lui
Slavici, ziarul are o direcție răspicată în favoarea țărănimii, lucru dezagreat de moșierimea
conservatoare, dar acceptată datorită eroismului etalat de dorobanți în timpul Războiului de
independență. După plecarea lui Maiorescu la 30 aprilie 1877, Slavici preia conducerea ziarului
împreună cu Grigore H. Grandea.
Cei doi redactori, susținuți și de alți publiciști conservatori, încep o violentă campanie de
presă, îndreptată împotriva politicii externe a guvernului liberal. Inițial, Slavici, a fost
responsabil la Timpul cu paginile de politică externă și literatură, dar după izbucnirea Războiului
de independență, Grandea a plecat să înființeze cotidianul Resboiul, astfel Slavici trebuie să se
ocupe și de rubricile politice, ignorând astfel partea de literatură.Împovărat de munca
redacțională, Slavici solicită în nenumărate rânduri aducerea lui Eminescu la redacție, care i se
alătură la sfârșitul lui 1877, iar din ianuarie 1878 li se alătură și I. L. Caragiale.
După sosirea lui Eminescu, ziarul adoptă un protest hotărât împotriva compromisurilor în
relațiile cu cele două mari puteri vecine Rusia și Turcia, precum și o critică obiectivă a stării
lucrurilor în țară, ceea ce provoacă nemulțumirea conducătorilor conservatori, care reduc
subvențiile acordate ziarului. Pe fondul lipsei resurselor financiare și a presiunilor crescute din
partea conducerii conservatoare Caragiale părăsește primul redacția, după care pleacă și Slavici.
 Mara

Ioan Slavici
Romanul Mara, de Ioan Slavici, a fost publicat în 1894, în revista „Vatra”, iar în volum a apărut
abia în 1906, fiind considerat „cel mai bun roman al nostru, înainte de Ion” (Şerban Cioculescu)
şi „aproape o capodoperă”, (George Călinescu), deoarece destinul eroilor şi mediul social sunt
evocate cu o remarcabilă artă a detaliului şi cu o mare forţă de construire a ansamblului.
Ca orice roman, Mara este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune
complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative organizate prin alternanţă sau înlănţuire, cu
o intrigă amplă şi complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii şi etnii dar bine
individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o
imagine consistentă şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar
personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu
ajutorul dialogului şi al monologului interior.
Romanul Mara, de Ioan Slavici, este structurat în 21 de capitole, purtând titluri semnificative
pentru conţinutul acestora: Sărăcuţii mamei, Maica Aegidia, Furtuna cea mare, Ispita, Datoria,
Blestemul casei, Norocul casei, Pace şi linişte etc. Opera se constituie prin îmbinarea dintre
romanul Marei, care urmăreşte destinul eroinei şi romanul iubirii, care ilustrează formarea şi
consolidarea cuplului erotic Persida-Naţl. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor
formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.
Relatarea acţiunii se face din perspectivă auctorială, adică naraţiunea este la persoana a III-a,
naratorul fiind omniscient şi omniprezent. Romanul are şi o certă valoare etnografică, prin
descrierea obiceiurilor ardeleneşti, atât cele religioase cât şi acelea referitoare la cultura şi
mentalitatea oamenilor de diferite etnii, ce convieţuiau pe aceste meleaguri: români, saşi, unguri.
Ca în orice roman, în Mara există mai multe planuri de acţiune care se întrepătrund şi la care
participă mai multe personaje bine individualizate şi construite convingător de Slavici.
Semnificaţia titlului este sugestivă, deoarece această creaţie este, mai întâi, „romanul Marei”,
al cărei destin constituie axa fundamentală a epicii, fiind şi „prima femeie-capitalist din literatura
noastră” (Nicolae Manolescu). Pe ea n-o interesează averea, ci banii, care îi aduc respect şi
Împăcare. Mara se încadrează în vederile etice ale autorului, care considera că oamenii trebuie să
fie chibzuiţi, harnici şi Virtuoşi, ea întruchipând un adevărat exemplu de moralitate.
Tema romanului o constituie fresca socială a lumii ardeleneşti, cu moravurile ei specifice, într-
un spaţiu real aşezat la interferenţa satului cu oraşul, într-un târg ardelenesc, Radna, situat, lângă
Lipova şi aproape de Arad. Perspectiva temporală este cronologică, acţiunea fiind plasată la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când relaţiile capitaliste incipiente
evoluează spre structuri sociale meşteşugăreşti, cu rânduieli stricte şi cu o anumită psihologie,
proprii burgheziei aflate în ascensiune.
Incipitul constă în prezentarea personajului principal, Mara Bârzovanu, „o precupeaţă” din
Radna şi prin fixarea locului unde urmează să se petreacă acţiunea. Mara rămăsese văduvă cu doi
copii, „sărăcuţii de ei”, dar era încă tânără, voinică, harnică şi nu se plângea de noroc. Bărbatul
său, Bârzovanu, fusese „mai mult cârpaci decât cizmar” şi-şi petrecuse viaţa stând mai ales „la
birt decât acasă”, lăsându-le copiilor o livadă de „vreo două sute de pruni”, o vie pe dealul Păuliş
şi casa, care era a Marei, primită ca zestre când se măritase.
Radna se află pe mâlul drept al Mureşului, iar peste râu, pe malul stâng, se află Lipova, de
unde, până la Arad se fac numai „două ceasuri”. Pe coasta dealului se află mănăstirea
minorităţilor, „Maria Radna”, iar biserică românească este numai la Lipova. Mara face negoţ,
„vinde ce poate şi cumpără ce găseşte”, duce de la Radna „ceea nu găseşti la Lipova ori la Arad”
şi aduce de la Arad „ceea ce nu găseşti la Radna ori la Lipova”. Marţi dimineaţa îşi aşează „şatra
(macat, covor) şi coşurile pline în târg la Radna, joi trece Mureşul şi-şi întinde marfa la Lipova,
iar vineri noaptea pleacă la Arad, „în piaţa cea mare”, unde se adună lume multă, din şapte
ţinuturi.
Adesea, Mara mai câştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi coşurile la capul podului, pe unde
trecea toată lumea, cu sau fără treabă. Ea respectă, instinctiv, un principiu esenţial al economiei
capitaliste, preferă să dea tot ce are de vânzare pe „câştig puţin”, decât să-i „clocească” marfa şi
să se întoarcă acasă cu ea. Ca să nu-i lase singuri, Mara îi poartă după ea pe cei doi copii, Persida
şi Trică, prin târguri, de aceea ei sunt „nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei”,
dar îi iubeşte mult şi este foarte mândră de ei: „Tot n-are nimeni copii ca mine!”.
Mara îşi ţinea banii strânşi până acum repartizaţi în trei ciorapi: „unul pentru zilele de bătrâneţe
şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică” şi nu trecea nici o zi fără
ca ea să pună în fiecare măcar câte un creiţar. Avea ambiţia ca să-şi vadă fata preoteasă, iar pe
Trică ajuns staroste în breasla cojocarilor. Pe fată o duce la mănăstirea din Radna şi o dă în grijă
maicii Aegidia pentru o educaţie aleasă, iar pe Trică îl angajează ucenic „pe patru ani” la
Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova.
Copiii s-au făcut mari şi, odată cu ei „au crescut şi ciorapii”. Frumuseţea şi farmecul Persidei îl
fascinează pe Naţl, feciorul lui Hubăr, măcelar la Lipova. Tânărul fusese ucenic, de doi ani
ajunsese calfă, iar acum, aşa cum erau rânduielile breslei, trebuia să mai facă „doi ani de
călătorie” ca să ajungă patron. Persida se îndrăgosteşte, la rândul ei de Naţl şi refuză cu fermitate
să se mărite cu teologul Codreanu, spre marea supărarea a Marei, care voia s-o vadă preoteasă.
Pentru dragostea ei, Persida sfidează cu hotărâre şi brutalitate prejudecăţile vremii, între care-
aceea că Naţl era neamţ. Ioan Slavici consacră pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi
tineri.
„Dragostea Persidei este de un dramatism răscolitor. Nimeni până la Slavici n-a descris
dragostea în tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atâta adâncime şi vigoare realistă, cu atâta
poezie”, afirma Pompiliu Marcea. Când împlineşte optsprezece ani, Persida se căsătoreşte, în
taină, cu Naţl şi fug împreună la Viena ca să-şi termine el perioada de călătorie, care îi va da
dreptul să devină maistru măcelar.
Întorşi la Lipova, tânăra familie deschide un birt, pe care-l va conduce mai ales Persida,
deoarece Naţl începuse să bea, să joace cărţi şi să trândăvească, ba chiar îşi bate soţia, atunci
când îi reproşează că prietenii de băutură nu plăteau şi că socotelile pe care le făcuse însumau
bani foarte mulţi: Persida pierduse mult din înfăţişarea aleasă şi gingaşă pe care o căpătase la
mănăstire, se făcuse mai voinică şi mai puternică din cauză că muncea din greu toată ziua.
Schimbarea se produsese şi în sufletul ei, contactul permanent cu slugile şi clienţii din
cârciumă o înăspriseră, „nu se mai ruşina când auzea vorbe proaste, nu se simţea jignită când i se
zicea vreo vorbă aspră”. Fata are mustrări de conştiinţă pentru cununia lor făcută fără
binecuvântarea părinţilor, având complice pe preotul Codreanu care făcuse slujba pentru că era
un om slab şi nu putuse rezista rugăminţilor Persidei. După ce Persida naşte un copil, Mara şi
părinţii lui Naţl se împacă, dar, nu mult după aceea, bătrânul Hubăr este ucis de fiul său
nelegitim, Bandi. Hubăr-măcelarul avusese o legătură amoroasă ascunsă cu Reghina, care fusese
senatoare la Radna.
Femeie voinică şi frumoasă, ea îl născuse pe Bandi dar rămăsese paralizată de o mână şi de un
picior, i se strâmbase gura şi se smintise, aşa că nimeni nu putuse afla cine era tatăl. Maicile îi
ţineau la mănăstire şi îi hrăneau pe amândoi, din milă creştină. Reghina murise când băiatul avea
opt ani, iar când crescuse, Mara îl lua de ajutor ca să-i care coşurile şi să-i fie de folos la treburi
Bandi semăna din ce în ce mai mult cu Naţl şi toţi şi-au dat seama că iubitul misterios al
Reghinei fusese Hubăr-măcelarul.
În alt plan narativ, Slavici relatează viaţa lui Trică. Angajat ucenic la Bocioacă, starostele
cojocarilor, Trică este cuminte şi harnic, devine calfă, dar refuză să devină ginerele stăpânului,
deşi acesta şi-ar fi dorit să-l însoare cu singura lui fiică. Trică rezistă cu stoicism şi la avansurile
pe care i le făcea soţia patronului, Marta şi vrea numai să devină meşter cojocar pentru a avea o
viaţă independentă.
Mara refuză să-i plătească lui Trică stagiul militar şi băiatul pleacă pe frontul din Italia, este
rănit „în şold de o ţandără de bombă” şi internat într-un spital din Verona. Întors acasă, Mara
vede că flăcăul se schimbase, avea obrazul ras şi o mustăcioară răsucită, nimic din înfăţişarea lui
nu mai amintea de „prostălanul mototog din care putea orişicine să facă ce vrea”. În postul
Paştelui, „amândoi cumnaţii au fost scoşi măiestri”, Trică devine maistru cojocar, iar Naţl
maistru măcelar.
 Finalul romanului ilustrează întâlnirea dintre Bandi şi Hubăr, care recunoaşte, în sfârşit, că este
tatăl lui. În clipa aceea, Bandi „îl lovi cu pumnul în piept, apoi cuprins de un fel de turbare, se
năpusti asupra lui şi-l muşcă în gâtlej”. Persida l-a găsit pe Hubăr prăbuşit în mijlocul casei, cu
ochii închişi, iar pe Bandi apăsând pieptul tatălui său şi râzând demenţial.
Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifică a spaţiului ardelenesc,
în toate laturile vieţii omeneşti. Cu o impresionantă forţă a detaliului, autorul construieşte
imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, tradiţiile, mentalitatea oamenilor de etnii
diferite, care convieţuiesc în acelaşi spaţiu etic ce-i cuprinde şi-i supune pe toţi: „Colectivitatea
face legea pe care individul e ţinut să o respecte” (Nicolae Manolescu).
Motivul literar este o imagine obligatoriu recurentă, care oglindește, nuanțează și, uneori,
sintetizează tema.
Dacă ne gândim la romanul Mara de Ioan Slavici și alegem ca temă dezvoltarea târgului
bănățean la mijlocul secolului al XIX-lea, vom putea vorbi despre motivul șatrei, motivul
Mureșului sau al icoanei făcătoare de minuni. Dacă ne vom raporta la tema familiei, vom vorbi
despre motivul văduvei sau al mamei, iar, dacă vom insista pe tema erotică, ne vom opri la
motivul florii de cireș sau, când lucrurile evoluează, al florii de mac...
Nu ascundem deloc faptul că pe noi ne tentează viața târgului, un târg ce clocotește de germenii
capitalismului, o comunitate care nu mai vrea și nu mai poate să fie doar sătească deoarece,
prinzând gustul banului, ea se orientează rapid spre acele activități capabile să se exprime mai
repede în bani. Și-atunci satul devine târg și țăranii, târgoveți.
Mara, de exemplu, nu-și investește banii în proprietăți funciare și nici nu pare foarte
preocupată de livada de două sute de pruni din lunca Mureșului sau de “viuţa din dealul despre
Păuliş”, în schimb şatra e viaţa ei, aceasta exprimându-i foarte bine caracterul mobil şi dorinţa de
câştig imediat.
Cititorii mai tineri vor fi făcut ochii mari şi se vor fi întrebat ce înseamnă șatră în acest context.
Șatră nu este chiar un omonim, ci un cuvânt polisemantic, ce în contextul de mai sus înseamnă
“baracă acoperită cu pânză, în care precupeţii îşi adăpostesc şi îşi etalează marfa la târg”.
Celelalte sensuri sunt înrudite cu acesta, şatră mai însemnând “cort” sau “grup de ţigani nomazi
care staţionează, îşi întind corturile undeva”. Toate aceste sensuri implică ideea de mobilitate.
Şatra este adevărata casă a Marei. Aceasta explică şi de ce umbla ea “soioasă” şi “nepeptănată”.
Mara nu are timp să se privească în oglindă şi stă foarte puţin acasă:
“Cu obrajii bătuţi de soare, de ploi, de vânt, Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul mesei plină
de poame şi de turtă dulce. La stânga e coşul de peşte, iar la dreapta clocotește apă fierbinte
pentru “vornovişti”, pentru care rade din când în când hreanul de pe masă.”
Toate bune se va spune, dar ce-or fi ăia “vornovişti”?
Elevii noştri, “sărăcuţii de ei”, care sunt mai conştiincioşi – şi e lucru rău, Doamne, în ziua de
azi să fii conştiincios – se vor fi repezit la DEX să caute cuvântul vornovişti, şi la DEX,
“fatalitate”, vorba lui Caragiale, cuvântul lipseşte; s-au repezit apoi la suplimentul DEX-ului;
acolo, din nou Caragiale, din nou “fatalitate”, din nou plasă: vornoviștii “, nicăieri”. Atunci,
osteniţi, precum conu’ Mihalache din schiţa Tren de plăcere , s-au îndreptat agale spre manual...
Aici “iar fatalitate”: printre cuvintele explicate şi care figurau oricum în orice dicţionar,
“vornoviştii”, “sărăcuţii de ei” nu şi-au aflat locul... Plictisiţi, elevilor li s-a făcut foame şi chiar
s-au gândit că aveau în faţă un termen culinar...
 Vornoviştii sunt “o specialitate de cârnăciori care se consumau calzi, cu hrean”. Mara nu rata
ocazia să-şi îmbie muşteriii şi cu aşa ceva.
De altfel, în toate bucătăriile şi în toate limbile există mai multe specialităţi de cârnaţi cu
denumiri aparte.
Revenind la Mara, trebuie spus că în târg şi în şatră ea se simţea în elementul ei.
Mai târziu, după ce-i vor pleca copiii de-acasă şi-i va aştepta de sărbători, Mara nu va şti cum să-
şi renoveze mai bine casa şi să o împodobească. O făcea din dragoste pentru copii, voia ca ei să
se simtă bine, dar ea nu punea niciun preţ pe asemenea “nimicuri” care nu aduceau bani,
dimpotrivă, îi risipeau:
“Cât a ţinut postul Paştilor, Mara a rânduit mereu, a curăţit, a văruit şi răsvăruit, şi-a dres
casa, şi-a îngrădit din nou curtea, şi-a cumpărat mai întâi masă, apoi şi scaune, apoi şi două
paturi nouă, un dulap, ba chiar şi trei icoane. Îi sângera inima când i se storceau banii adunaţi cu
multă grijă, pentru aceste nimicuri, de care dânsa nu simţea nicio trebuinţă: dar băiatul ei se
făcuse calfă şi-l aştepta ca să petreacă Paştile cu sora lui şi cu muma lui; îşi aştepta copiii care nu
mai erau săraci ca odinioară, şi ţinea ca Persida să se simtă bine acasă.”
Copiii “ nu mai erau săraci ca odinioară”, nu datorită livezii de pruni sau “viuţei”, ci fiindcă
mama lor devenise o veritabilă businesswoman.
Ioan Slavici este un excepţional portretist, conturând prin detalii şi sugestii puternice personaje
complexe şi solid construite. Fiind un prozator realist, Slavici nu insistă atât asupra trăsăturilor
fizice, cât asupra celor psihologice, etice, de comportament şi de-gândire. Particularităţile
fizionomiei transmit cu o transparenţă extraordinară trăsături morale, stări interioare ale
personajelor. Astfel, portretul fizic al lui Naţl conturează firea eroului: „deşi măcelar, Hubărnaţl
era, aşa la înfăţişare, om plăpând, parcă mai mult fată decât fecior. Om de vreo douăzeci şi unu
de ani, cu mustaţă puţină, cu obrajii rumeni, cu şorţul curat, oarecum ruşinos... Aşa era în
adevăr”.
 Caracterizarea personajului principal

Personajul reprezintă o instanță narativă, cu un grad mare de independență, reprezentând

gândurile, sentimentele și viziunea lumii din perspectiva naratorului.
Autorul se oprește asupra conviețuirii unei familii din Ardeal, încercând să ilustreze tradiții,
obiceiuri și multiculturalitatea zonei.

Personajul eponim al romanului Mara de Ioan Slavici ilustrează tipul matern al femeii, care
trăiește cu grija zilei de mâine, dar care devine avară și care își dorește un trai mai bun pentru
copiii săi.

Complexitatea caracteriologică a personajului feminin este ilustrată prin mijloace directe -

viziunea naratorului, relația cu celelalte personaje și autocaracterizarea, cât și inderecte - mediul
habitant, limbajul, mentalitatea și numele.

Din perspectiva caracterizării directe, viziunea naratorului asupra Marei este ilustrată pe
parcursul creației epice. Este un personaj static, astfel nu-și focusează atenția asupra acestuia
întrucât critica literară afirmă că titlul potrivit romanului ar fi fost, Copiii Marei și nu Mara.

În primul paragraf al primului fragment, Ioan Slavici își exprimă simpatia față de femeie,
spunând Arămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tânără și voinică și
harnică și Dumnezeu a mai lăsat să mai aibă și noroc. Astfel se ilustreză tristețea faptului că a
rămas singură fără soț, în grijă cu doi copii. Acest lucru stârnește grija excesivă asupra Persidei,
pe care își dorea să o vadă preoteasă. Pe Trică voia să-l facă cojocar. Cu toate acestea îi oferă și
calități precum hărnicia deoarece strângea bain prin meseria de precupeață, astfel că devine
pricepută în arta negustoriei., duce de la Radna ceea ce nu găsește la Lipova ori la Arad și aduce
de la Arad ceea ce nu găsește la Lipova sau la Radna.

Metode ei devine foarte bună căci se orientează după ceea ce au nevoie oamenii. Sintagma
Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc, ilustreazî viitoarea soartă a fetei sale, Persida, care este
destul de dramatică, datorită alegerii omului nepotrivit în căsnicie. Persida reprezintț o proiecție
a femeii. De asemenea îi oferă și un portret fizic, muiere mare, spătoasă, greoaie, și cu obrajii
bătuți de soare, de ploi și de vânt, Mara stă toată ziua sub șatră, în dosul mesei pline depoame și
turtă dulce. Aspectul fizic accentuează puterea ei fizică, cât și mentală, pentru a suporta
greutățile oferite de viață. În acest tablou este ilustrează și îngândurată, meditând asupra zilei de
mâine și a viitorului ofertant pentru copiii ei.
 Ea este astfel grijulie, iar ea își dă fiica la maici și băiatul ucenic la Steva Claci. De asemenea
avea o experiență de viață pentru că vorbea mai apăsat, se certa mai puțin, ceea ce arată faptul că
era mai calmă, știind cum funcționează lucrurile. Acest lucru ilustrază trecerea timpului și
bătrânețea. Astfel ea știa ca Anton Hubăr, tatăl lui Națl, nu era bun pe partea cu împrumuturile,
deoarece își putea pierde banii. Domnul Hubăr era economul orașului.
Din perspectiva caracterizării indirecte, mentalitatea femeii capitaliste este puternică și plină de
înțelepciune. Are instinctul matern dezvoltat, datorită grijii excesive pentru copiii ei. Este o
femeie credincioasă care merge câteodată la biserica aceasta, dar s eînchină creștinește, cu cruci
și mătănii, cum se cuvine în fața lui Dumnezeu., astfel că funcția ei în familie este cea de
transmitere a obiceiurilor.

Totuși credința în Dumnezeu nu era atât de mare pentru că icoana face minuni, asta n-o
crede. Astfel devine o fire luptătoare, impulsivă, fără dorințe foarte mari. Ea este conștientă că
destinul îi va aduce totul prin muncă. Este o bună strategă în educația copiilor deoarece știe ce să
facă pentru a ajunge unde își dorește, lăsând-o pe Sidi în grija maicilor. Până la urmă nu ține
cont de dorința fiicei ei în ceea ce privește căsătoria, dorind să o vadă preoteasă, numai pentru
bani, devenind lacomă. De asemenea este destul de analiticăîn luarea deciziei de o mai lăsa pe
fată la maici din cauza incidentului petrecut pe Mureș.

Asemenea unui detectiv, cercetează lipsa grijii maicilor față de fată, pe care o iubește nespus
de mult, Știa un lucru, că așa, numai din senin, n-a plecat Persida de la călugărițe. Este atașată de
ființele cărora le-a dat viață și până la urmă o lasă pe Sidi la mănăstire, potrivit insistenței ei.
Totodată, ea este mândră de copiii ei, Tot n-are nimeni copii ca mine, și știe că aceștia vor avea o
soartă frumoasă.

Cu toate poveștile, reușește să învingă necazurile, de una singură, dar cu toate acestea
mentalitatea ei se dovedește a fi cea unei persoane avare, nedându-i fiicei zestrea cuvenită pentru
nuntă și refuzând să plătească banii necesari pentru ca fiul ei să fie scutit de armată. Se supără pe
fiica ei, datorită căsătoriei cu Huber Națl, știind că va moșteni caracterul tatălui, care însuși
petrecea toată ziua la casa orașului, la cazino ori jucând cărți cu directorul de la Steueramt, d.
Liubicek, devenind prevăzătoare asupra necazurilor din viitorul fiicei ei.
Așadar, viziunea naratorului plină de simpatie și mentalitatea puternică atestă caracterizarea
personajului Mara din romanul Mara de Ion Slavici.
 Relația dintre doua personaje

Iubirea dintre Naţl şi Persida este însoţită atât de suferinţă cât şi de o anumită doză de nebunie
şi de o tentaţie a morţii. Până ce ajung să se căsătorească pe ascus, cei doi suferă din iubire, ei
fiind despărţiţi unul de altul de împrejurări. Însă chiar şi după nuntă, Persida continuă să sufere
datorită comportamentului lui Naţl şi agresivităţii acestuia, iar Naţl de pe urma nesiguranţei şi
geloziei sale. Tentaţia morţii se regăseşte atât în comportamentul lui Naţl cât si cel al Persidei.
Persida simte că singurul ei refugiu înafara mănăstirii ar fi moartea, iar Naţl ajunge la Arad la un
înalt nivel de degradare atât sufletească, cât şi trupească, gândindu-se chiar şi la varianta morţii.
Doza de nebunie a celor doi protagonişti reiese din hotărârea acestora de a se căsători pe ascuns
şi de a fugi singuri la Viena.
Naţl şi Persida sunt despărţiţi de împrejurări, dar această depărtare se impune pentru ale
verifica sentimentele şi în acelaşi timp pentru a păstra identitatea dragostei. Astfel, de fiecare
dată când cei doi se întâlnesc, sunt cuprinşi de aceeaşi nelinişte dar odată cu timpul ei îşi
destăinuie unul altuia sentimentele. Scurtele întâlniri de la Lipova, Arad, apoi din nou Lipova
şide la Culesul Viilor joacă un rol important în povestea lor de dragoste.
Prima întâlnire a celor doi protagonişti, momentul înfiripării iubirii, are un puternic impact
asupra acestora, ei sunt cuprinşi de o atractie reciprocă puternică care nu îi va mai părăsi şi de un
sentiment care prevede, oarecum, suferinţele prin care vor trece: " El rămase uimit, cu inima
încleştată şi cu ochii oarecum împăiengeniţi. Îi era parcă s-a rupt, s-a frânt , s-a surpat deodata
ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui." "Obrajii ei se umplură de sânge şi îi era parcă o
săgetase ceva prin inimă" "se zbătea copila ca şi când ar voi să scape, să fugă, să se ascundă în
fundul lumii."
Iubirea dintre Naţl si Persida trece peste obstacolele întâlnite şi încalcă regulile comunităţii în
care trăiesc cei doi. Naţl si Persida se diferenţiază atât prin etnie, confesiune religioasă, familie,
educaţie, cât şi prin însuşi comportamentul lor. Totuşi, cu ajutorul iubirii, cei doi trec peste toate
obstacolele ce se ivesc în cale, renunţând la orice şi reuşind, în final, să realizeze o căsnicie
reuşită, binecuvântată atât de părinţi, cât şi de Dumnezeu şi desăvârşită de aducerea pe lume a
unui copil.
Ioan Slavici a zugrăvit în romanul său „Mara” povestea tulburătoare a unei iubiri care se
infiripează instantaneu şi are puterea unei fatalităţi. Această iubire, protagoniştii ei fiind Naţl şi
Persida, are caracteristicile clare ale unei iubiri-pasiuni, Slavici urmărind de-a lungul romanului
evoluţia sentimentelor celor doi, descriindu-le pe acestea in amănunt şi reuşind astfel să traseze
un drum bine definit al iubirii-pasiuni.

Pe parcurs ce iubirea lor evoluează, încercarile de a i se opune devin din ce în ce mai

zadarnice. Atât Persida cât şi Naţl nu pot evita intâlnirile aşa-zise întâmplătoare, pe care ei înşişi
le provoacă iar în momentele în care se zăresc sunt cuprinşi de aceeaşi atracţie reciprocă
puternică " I se impăiengeniră şi ei ochii, şi iar îi era ca şi când un fel de leşin ar cuprinde-o ", "
el rămase cu privirea pierdută şi barda îi tremura în mână. " Cei doi trăiesc o stare de exaltare
permanentă, care duce la dezechilibru sufletesc.Astfel, Persida "se temea ea însăşi de sine,simţea
că o apuca din când în când o pornire năvalnică şi-I vine să se ducă, ea singură nu ştia unde, şi să
facă, ea singură nu ştia ce. Mii şi mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste
zbuciumări, o viaţă plină de nevoi şi de dureri: le presimtea, le ştia parca pe toate cum vin" iar
Naţl era cuprins de un " dulce neastâmpăr ".
 Critica literara

Dominica Filimon Stoicescu -In cele mai importrante nuvele, ca si mai tirziu in romanul Mara,
Slavici se dovedeste fidel metodei sale de creatie realista, oglindind viata societatii transilvanene
pe care o cunoaste indeaproape, transmitind nealterata nota specifica vietii satului de peste munti
intr-un anumit moment istoric. De aici izvoraste spiritul popular care pulseaza care pulseaza
puternic in opera sa, respectind reaslitatile si pastrind culoarea locala a mediului social deschis in
aceeasi maniera artistica pe care o vor dovedi marii scriitori ardeleni George Cosbuc, Octavian
Goga, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici se dovedeste in acest sens un deschizator de drumuri.

George Calinescu-Slavici n-are nimic din spiritul de infrumusetare a vietii rurale, atribuit mai
tirziu semanatoristilor. Taranii lui observa fara cea mai mica partinire, dupa metodul de mai tirziu
a l lui Rebreanu, sunt egoisti, avari, indaratnici, dusmanosi si totodata iertatori si buni, adica cu
acel amestec de bine si de rau ce se afla la oamenii adevarati. Atata vreme cit autorul ramine in
marginile experientei sale, ochiul lui e o rara ascutime in zugravirea eroilor, care toti traiesc cu o
vigoare extraordinara.

Al. Piru -Mara este cea mai izbutita opera a lui Slavici si unul dintre cele mai bune romane
romanesti. Aici se adancesc problemele sociale tratate in nuvele si se adauga probleme noi,
nationale si confesionale.

Serban Cioculescu -Mara este cea mai expresiva opera epica aparuta intre 1880-1900, ba chiar.....
cel mai bun roman al nostru inainte de Ion.

Al. Sandulescu -Mara lui Slavici reprezinta un monument cu deosebire important in istoria
romanului romanesc. Nimeni nu mai crease o opera epica atit de consistenta, atit de solid
construita. De altmiteri, nuvelele anuntasera cu mai bine de doua decenii in urma evolutia
prozatorului spre specia epica cea mai moderna si cuprinzatoare.

Analizand romanul Mara, Nicolae Iorga scria că titlul potrivit al romanului ar fi fost "Copii
Marei ". Nicolae Monolescu considera că titlul ales de Slavici se justifică pe deplin, "Persida
insăşi nefiind decat o Mara juvenilă….". In roman, copii Marei, Persida şi Trică, nu sunt ceea ce,
in mod normal, poartă numele de personaje secundare. Dacă Mara este un personaj stabil, care
nu se modifică de-a lungul romanului, ci doar reacţionează faţă de anumite evenimente, Persida e
un personaj care evoluează

Bibliografie

1. Mircea Popa, „Slavici Ioan”, în vol. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.),
Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pp. 417-423.
2.https://ro.wikipedia.org/wiki/Mara_(roman)
3.https://amunprieten.blogspot.com/2019/10/mara-caracterizare-mara.html?
utm_source=feedburner HYPERLINK "https://amunprieten.blogspot.com/2019/10/mara-
caracterizare-mara.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:
+Amunprieten+(amunprieten)&m=1"& HYPERLINK
"https://amunprieten.blogspot.com/2019/10/mara-caracterizare-mara.html?
utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:+Amunprieten+
(amunprieten)&m=1"utm_medium=feed HYPERLINK
"https://amunprieten.blogspot.com/2019/10/mara-caracterizare-mara.html?
utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:+Amunprieten+
(amunprieten)&m=1"& HYPERLINK "https://amunprieten.blogspot.com/2019/10/mara-
caracterizare-mara.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:
+Amunprieten+(amunprieten)&m=1"utm_campaign=Feed:+Amunprieten+(amunprieten)
HYPERLINK "https://amunprieten.blogspot.com/2019/10/mara-caracterizare-mara.html?
utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:+Amunprieten+
(amunprieten)&m=1"& HYPERLINK "https://amunprieten.blogspot.com/2019/10/mara-
caracterizare-mara.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:
+Amunprieten+(amunprieten)&m=1"m=1
4.http://www.referat.ro/referate/Mara___relatiile_dintre_doua_personaje_87ce1.html
5. Mara- Ioan Slavici, ed. Curtea Veche, 2010