Serviciul funerar

Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la
începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din
strada Plantelor nr. 9[65], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu
mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu,
împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai
am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care
fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al
doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea
Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi
ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a
fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În
Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată,
poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate
sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale. [66]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note.
După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un
temperament de o excesivă neegalitate” [67]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite și extravertite.[68]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci
de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai
ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre
articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar
câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este
vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea
poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale,
publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel
mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în
străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în
ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de locuitorii mahalalei
Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată
a poetului, cea care a intervenit pe lângă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene
merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în
studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale
lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de
realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și
laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă” [69].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu  este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era
aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași
proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang
sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor
impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite
lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea.
Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de
importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de
evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle,
activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de
la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale
de gelozie.[70]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau
eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără
împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te
urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin
nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la
propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor
la Universitatea din Viena.

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de jurnalist politic
Articol principal: Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza
schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în
județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu
Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a
fost demis din funcția de revizor școlar, la 3 iunie 1876, și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași,
publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. O parte din articolele publicate de
Eminescu în Curierul de Iași au fost tipărite de Ion Scurtu în antologia sa M. Eminescu, Scrieri
politice și literare ,vol. I (1905).[71] La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în
octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas
în următorii șase ani.

Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe

o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au
constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi
în România  și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina
înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte.
Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele
țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea
întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși. [72]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului
național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate
din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și
mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul
sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”  [73]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei
noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era
ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele
bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [74]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării
independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea
independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale, el s-
a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme:
răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii
Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise
de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal
cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.
Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști
europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privirea opiniilor
sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de
excesive cum s-a afirmat uneori” și că „Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali care își
exprima opiniile antisemite în perioada dintre dobândirea independenței naționale și formarea
României Mari”.[75]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea
antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp
înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în
manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial
de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al
II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au
considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu
Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină
cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind
de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în
magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la
Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în
manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar
poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste,
specifică acelei epoci. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva
momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion
Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina
Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția
mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.[76]
„În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe
care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege
structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări
ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta
eroului cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o
ipostază filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre
gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă
adesea și valori estetice de mâna întâi.”
—Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație
Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din
care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog -
profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel
care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe,
studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o
reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații,
toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul
Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate
care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.[77]

Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în
anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă
de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu
Bran, care a publicat de asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai
Eminescu în anul 1889.[78]

Mihai Eminescu în conștiința publică

Mihai Eminescu, considerat după moarte poetul național al României, a rămas în conștiința
publică prin scrierile publicate antum și postum, prin adaptarea operei sale în teatru, muzică și
film sau prin omagierea în numismatică și filatelie.
Numeroase mituri sau teorii ale conspirației au fost propagate despre viața și moarte lui
Eminescu. Printre ele se numără teoria asasinării sale de către agenți ai Austro-Ungariei cu
ajutorul prietenului și colaboratorului său, Titu Maiorescu.[24][25]

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.
Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor
de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docu-
dramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și
achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După
emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing
din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca
Centrală Universitară din București ș.a.).
În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de
televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Filatelie
 Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică
pe care erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu,
reprezentat pe o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre
cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea unei scrisori
simple). Machetele acestei serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban
Zainea.
 Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă
poștală, pe care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea
nominală de 0,10 lei moldovenești. Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are
reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de
1,40 lei moldovenești.
 În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care
reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani
moldovenești.
 Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă,
de către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu –
150 de ani de la naștere.