Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Mihai Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale, care,
după moartea poetului, a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două
note. Părerea lui Caragiale era că trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu o reprezenta
„un temperament de o excesivă neegalitate”.[70] Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite și extravertite.[71]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci
de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”
Criticul literar Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți, dar
mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, a publicat despre poezia lui Eminescu în
două dintre articolele sale. Primul este Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), unde
analiza doar câteva dintre poeziile publicate în revista Convorbiri literare până în momentul
tipăririi articolului: Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii. Va reveni ulterior după moartea
poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale,
publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar, poate, documentul cel mai uman și cel
mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite acesta în perioada în care poetul se îngrijea de
sănătate în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat
de Editura Socec (ediție princeps) în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de
locuitorii mahalalei Tirchileștilor, cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o
admiratoare declarată a poetului, și cea care a intervenit pe lângă regele Carol I pentru a-i fi
acordată distincția „Bene merenti", distincție refuzată totuși de poet din anumite motive politice. În
portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu
Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui, care, de altfel, erau dominante. Maiorescu a
promovat imaginea unui visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în
care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea
abstractă”.[72]

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era
aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași
proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau
nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente, greu
stăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din
avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la
câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor sau puteau
fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod
semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea
la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Un exemplu caracteristic al acestor crize este felul
în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.[73]

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau
eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără
împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te
urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin
nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la
propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor
la Universitatea din Viena.

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, fiind nevoit să o practice din
cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor
școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al
învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de
către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, și a
lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști.
O parte din articolele publicate de Eminescu în Curierul de Iași au fost tipărite de Ion Scurtu în
antologia sa M. Eminescu, Scrieri politice și literare, vol. I (1905).[74] La inițiativa
lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la
cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.
 Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa
părintească din Ipotești, România
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe
o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au
constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi
în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina
înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte.
Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele
țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea
întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[75]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului
național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate
din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și
mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul
sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [76]”
De aceea, o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei
noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era
ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele
bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [77]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării

independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea
independenței și a proclamării regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale, el s-
a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme:
răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii
Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise
de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal
cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.
Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști
europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privința opiniilor
sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de
excesive cum s-a afirmat uneori” și că „Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali care își
exprima opiniile antisemite în perioada dintre dobândirea independenței naționale și formarea
României Mari”.[78]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima - cea
antumă - a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp
înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în
manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial
de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al
II-lea și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, iar criticii au
considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate și din acest
motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus
într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în
literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea
întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume,
editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în
perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, iar în
manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele fiind poezia „Împărat și proletar", iar
opera lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste,
specifică acelei epoci. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva
momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion
Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina
Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția
mari critici sau stilisticieni literari precum Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.[79]