CLASIFICAREA PROZEI EMINESCIENE

Am afirmat, în capitolul din urmă că G. Călinescu în Istoria literaturii române de la

origini până în prezent remarcă două direcţii principale în proza lui Eminescu: direcţia
„sociologică şi evocativă” şi direcţia „romantică”.
În „Proza lui Eminescu”, Eugen Simion ne propune o altă clasificare a prozei
eminesciene, mai nuanţată, însă clasificarea sa este mai mult tipologică şi tematică.
„Naturile catilinare” sau „plenitudinea şi contradicţiile omului romantic”: Geniu pustiu;
Proza fantastică şi psihologică: Umbra mea, Sărmanul Dionis, Archaeus; Fantasticul erudit:
Avatarii faraonului Tlà; Fabulosul popular în ipostaze romantice: Făt-Furmos din lacrimă;
„Fiziologii”, realiste din perspectiva romantică; Aur, mărire şi amor, La curtea cuconului Vasile
Creangă, Visul unei nopţi de iarnă, Părintele Ermolachie Chisăliţă, Moş Iosif şi Două ipostaze
ale iubirii romantice La aniversară, Cezara.
Clasificarea prozei eminesciene trebuie să ţină seama de preponderenţa elementului
«realist» sau «fantastic». Numai aşa vom ajunge la o sistematizare limpede a prozei
eminesciene”, afirmă profesorul Ovidiu Ghidirmic în cartea sa Moştenirea prozei eminesciene.
Din acest punct de vedere proza eminesciană cunoaşte două direcţii principale: direcţia
„realistă”, sociologică şi evocativă şi direcţia fantastică, filosofică şi mitologică.
Cele două calificative călinesciene: „sociologică” şi „evocativă” se menţin pentru prima
direcţie. Cea mai mare parte a prozei eminesciene este „fantastică”, dar la Eminescu „filosoficul”
şi „mitologicul” fuzionează, în cadrul „fantasticului”. „Fantasticul” eminescian nu este numai
doctrinar, de idei, ci şi mitologic, în acelaşi timp.
Romanul Geniu pustiu ocupă o poziţie intermediară, între cele două direcţii principale,
elementele „realiste” şi cele „fantastice” regăsindu-se în structura sa în aceeaşi proporţie.