Enigma Otiliei, George Călinescu

Particularitățile textului narativ

Publicată în 1938, opera literară „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este
al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Teoreticianul romanului românesc
optează pentru creația obiectivă și pentru metoda realist-balzaciană, dar depășește acest program
estetic, prin recursul la elemente de modernitate.
Romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu se încadrează în realismul de tip balzacian
prin: reprezentarea veridică a realității, observația socială (familia, moștenirea, paternitatea), riguroasa
determinare spațio-temporală, tehnica detaliului semnificativ, tipologia personajelor, narațiunea la
persoana a III-a din perspectiva obiectivă a unui narator omniscient și omniprezent.
O trăsătură a realismului de tip balzacian, ilustrată în roman, este stricta determinare spațio-
temporală a evenimentelor, prezentă încă din incipit: „Într-o seară de la începutul lui iulie, cu puțin
înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada
Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”. Tehnica detaliului semnificativ este folosită pentru
descrierea atât a cadrului, cât și a personajelor. În descrierea inițială a străzii („o caricatură în moloz a
unei străzi italice”) și a casei lui moș Costache sunt redate, prin detaliile surprinse, contrastul dintre
pretenția de bun gust a unor locatari bogați și realitate, care indică incultura (amestecul de stiluri
arhitecturale incompatibile), avariția (ornamentele ieftine ale caselor), snobismul (imitarea arhitecturii
clasice), delăsarea (impresia de paragină). Arhitectura, surprinsă din perspectiva unui narator
specializat, deși observația îi este atribuită personajului-reflector, Felix Sima, sugerează imaginea unei
lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu are și fond cultural:
„Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intenția de de executa grandiosul clasic în materiale
atât de nepotrivite.”
O altă trăsătură a realismului de tip balzacian este tipologia personajelor, înfățișate în strânsă
legătură cu mediul: avarul (moș Costache), arivistul (Stănică Rațiu), ambițiosul (Felix Sima), cocheta
(Otilia Mărculescu), „baba absolută” (Aglae Tulea), arisocratul (Leonida Pascalopol), fata bătrână
(Aurica Tulea). Costache Giurgiuveanu ilustrează întruchipează trăsăturile avarului, diminuate
oarecum prin duioșie paternă. Caracterisicile fizice, prezente, de asemenea în incipitul romanului, din
aceeași perspectivă, a lui Felix, alcătuiesc o imagine grotescă: „un omuleț subțire și puțin încovoiat”,
„omul zâmbea cu cei doi dinți, clipind rar și moale, întocmai ca bufnițele supărate de o lumină bruscă”.
Răspunsul pe care i-l dă lui Felix care îl întreabă dacă este unchiul Costache („Nu-nu-nu știu...nu-nu
stă nimeni aici, nu cunosc...”), este bizar, fie din pricina senilității, fie din instinct de apărare, față de
cei care îi vânau averea. Teama de oameni este o caracteristică a avarului. Conștient că sora lui, Aglae,
împreună cu întreaga familie, vrea să-i fure averea, Costache Giurgiuveanu trăiește drama neputinței
proprii, bătrân și neajutorat, dar și neînduplecat când vine vorba de bani: amână mereu să o înfieze pe
Otilia, duce o existență ascetică. Patima lui pentru bani este ilustrată de dorința de a obține cât mai
mulți, și, mai cu seamă, de a-i păstra, de a nu se despărți de ei.
Tema realistă a romanului „Enigma Otiliei” de George Călinescu este viața burgheziei
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată sub aspectele ei esențiale, sub determinare
social-economică (istoria moștenirii lui moș Costache Giurgiuveanu). Imaginea societății constituie
fundalul pe care se proiectează formarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și face o carieră,
trăiește experiența iubirii, alături de Otilia Mărculescu. Roman al unei familii și istorie a unei
moșteniri, opera se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene, în timp ce tematica citadină
asigură, printre altele, caracterul modern al acesteia, în sensul esteticii lovinesciene.
 O primă secvență narativă semnificativă pentru tema romanului este prezentă chiar la începutul
acestuia, odată cu sosirea lui Felix în casa unchiului său. După ce îl întâlnește pe moș Costache, apoi
pe Otilia, care îl recunoaște („Dar, papa, e Felix!”) și îl salvează din situația bizară în care se afla,
tânărul asistă la o scenă de familie. Din perspectiva personajului-reflector, Felix, sunt observate
personajele prezente la jocul de table, cărora li se realizează portrete fizice, care evidențiază detalii
vestimentare și fizionomice, sugerând trăsături de caracter. Malițiozitatea surorii lui Costache, Aglae,
reflectată în unele particularități ale chipului său („gura cu buzele subțiri, acre”) este evidentă în
constatarea care îi vizează, direct, pe Felix, și, indirect, pe Otilia, adresată fratelui său: „N-am știut:
faci azil de orfani.” Această afirmație ascunde ostilitatea față de oricine, crede ea, râvnește la averea
bătrânului, pe care se consideră îndreptățită să o primească după moartea lui, dar și conflictul cu Otilia,
generat de teama că fata ar putea primi întreaga moștenire. Otilia manifestă o atitudine protectoare față
de Felix și respinge, în același timp, aluziile răutăcioase ale femeii: „Dar Felix are venitul lui, nu-i așa,
papa?”. Ea este susținută de Pascalopol: „Așa ești dumneata, cucoană Aglae, malițioasă.”, datorită nu
doar simpatiei evidente pe care o are față de tânără, ci și a dezinteresului clar pentru avere, fiind el
însuși bogat. În absența deprinderii de a realiza legături și manifestări afective în interiorul familiei,
Felix este ignorat, părăsit de toți, în timp ce jocul de table continuă.
O altă secvență care ilustrează tema romanului prezintă, în capitolul al XVIII-lea, „atacul” lui
moș Costache. Bătrânul, bolnav, fără să se poată mișca, asistă la asediul casei. Portretul lui moș
Costache mărturisește starea jalnică a avarului: ghetele de gumilastic, ciorapii rupți, de lână groasă,
nădragii de stambă colorată, legați cu sfoară. Pe măsură ce familia Tulea umple încăperea, bătrânul
trăiește adevărate sentimente de spaimă, iar când cei veniți se așază în jurul mesei și se înfruptă din
bucatele și din vinul lui, bătrânul ajunge la disperare. Jocul de cărți care urmează este însoțit de o
conversație gălăgioasă, care se transformă, la un moment dat, într-un colaj de monologuri, redate cu
mijloacele dramaticului, din care reies obsesiile fiecăruia, dar și preocuparea comună pentru moștenire
(„Aglae: Olimpia, și tu, Aurica, să fiți cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, niciun
cap de ață.”). Otilia, Felix, Pascalopol sunt sincer impresionați de starea lui moș Costache. Dacă Felix
îl privește cu ochiul doctorului încă nepriceput în practica medicală, dar intuind gravitatea bolii, Otilia,
ghemuită pe sofa, varsă lacrimi, convinsă că ceilalți nu au niciun interes să-l salveze pe bătrân. Singura
clipă de liniște este marcată de apariția lui Pascalopol, care vine chemat de Otilia, prin Felix, și este
însoțit de doctorul Stratulat.
Dacă titlul inițial „Părinții Otiliei” sublinia tema paternității, titlul sub care a fost publicată cartea
reflectă eternul feminin, dar și misterul vieții înseși. Personalitatea Otiliei este enigmatică, fiind
interpretată în mod diferit de personajele romanului, ceea ce conferă ambiguitate imaginii sale și
constituie o notă de modernitate a scrierii, reprezentată de relativizarea perspectivei narative.
Compoziția romanului este clasică: toate cele douăzeci de capitole, fără titlu, se succed cronologic.
Incipitul și finalul au același decor, casa din strada Antim, principiul simetriei guvernând intrarea și
ieșirea din universul cărții, dar evidențiind și o tehnică a contrastului: descrierii ample, balzaciene, de
la început îi corespunde imaginea sintetică din final. Replica lui Costache Giurgiuveanu, „Aici nu stă
nimeni.”, absurdă la început, are putere de destin, sugerând o anume tristețe existențială, provocată de
conștiința trecerii iremediabile prin lume.
Istoria moștenirii determină apariția unor conflicte în interiorul familiei: conflictul între Aglae și
Costache este motivat de faptul că bătrânul este suspectat de sora lui că dorește să-i lase întreaga avere
fiicei vitrege, conflictul între Aglae și Otilia este provocat de adversitatea evidentă a femeii față de
orfana pe care o consideră o piedică în calea dorinței sale de a moșteni banii și bunurile fratelui său.
Subiectul romanului se caracterizează prin linearitate, desfășurare epică lentă, rezultată din însumarea
unor „dosare de existență”, care fixează tipuri psihologice bine determinate într-un cadru social,
economic și etic.
 Planul epic central urmărește lupta clanului Tulea pentru a moșteni averea lui Costache Giurgiuveanu.
Acesta întârzie, din avariție și de teama surorii sale s-o înfieze pe Otilia Mărculescu, fiica lui vitregă,
neasigurându-i astfel dreptul la succesiune și amână să depună bani la bancă, pe numele ei, deși o
iubește. Fata îl consideră „un om bun”, dar nu poate înțelege „ciudățenia” comportamentului său când
vine vorba de bani. Bătrânul aflat la o vârstă înaintată conștientizează că, într-o zi, va fi prădat de
clanul Tulea și de aceea se apără cu mijloace proprii de răutatea și lăcomia rudelor sale. Simularea
uitării și bâlbâială sunt niște arme naive de apărare, care însă se constituie ca modalități de amânare
pentru a câștiga timp în fața adversarilor.
Aglae, sora sa, se simte îndreptățită să primească averea lui, de aceea supraveghează totul,
îndeaproape, și dirijează ofensiva împotriva fetei, obsedată de gândul că Otilia va fi înfiată de
Costache: „Cât trăiesc eu niciodată. Doar mai sunt legi în țara asta, mai sunt tribunale. Îl dau pe mâna
parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a amețit stricata asta. Cine știe ce-o fi între ei.” Femeie de mare
energie, își concentrează forțele, dintr-o răutate structurală spre denigrarea tuturor: a fratelui bătrân,
neajutorat și bolnav, a tinereții fermecătoare, în cazul Otiliei și al lui Felix, a generozității și
rafinamentului lui Pascalopol. Când bătrânul se îmbolnăvește, este mai preocupată de supravegherea
casei și a bunurilor sale, decât de starea de sănătate a acestuia.
Un adversar redutabil al lui Aglae, deși urmărește același lucru, averea lui moș Costache, este
ginerele ei, Stănică Rațiu, căsătorit cu Olimpia. Agresiv, lipsit de scrupule, abil și perseverent, cu o
vervă imperturbabilă, inteligent și escroc, Stănică dorește cu tenacitate să obțină bani prin orice
mijloace. De aceea, urmărește clipa prielnică pentru a pune mâna pe bani, îl terorizează pe bătrân cu
discuții despre testament, insinuează clanului o posibilitate de dovedire a iresponsabilității acestuia,
supunându-l, în acest sens, unor controale medicale. El este cel care îi fură banii lui moș Costache,
provocându-i astfel moartea, fără să aibă vreo remușcare.
Cel de-al doilea plan al romanului urmărește procesul de formare a tânărului Felix Sima, rămas
orfan și dat în grija tutorelui său, Costache Giurgiuveanu. Evoluția sa de la adolescență la maturitate,
este marcată de iubirea profundă pentru Otilia Mărculescu. Încă de la început, între cei doi tineri se
naște o iubire delicată, determinată și de condiția lor de orfani. Într-o oarecare măsură imatur, Felix
percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin. El are nevoie de
certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpănește. Însuși scriitorul justifică misterul
personajului feminin prin prisma imaturității lui Felix: „Pentru un bărbat de douăzeci de ani,
enigmatică va fi în veci, fata care îl respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune”. Dacă Felix este
intelectualul ambițios, care nu suportă ideea de a nu reprezenta nimic în viață, Otilia este cocheta care
consideră că „rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire”. Dându-și seama că ar
putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl părăsește pe Felix și alege
siguranța căsătoriei cu Pascalopol. În epilog, câțiva ani mai târziu, Felix află de la Pascalopol că acesta
i-a redat Otiliei libertatea, constatând că tânăra se plictisea, și că ea era căsătorită cu un conte exotic. În
fotografia pe care i-o arată moșierul, Felix nu o mai recunoaște pe Otilia de altădată: „Femeia era
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică”. Tânărul își realizează ambițiile
profesionale, devenind medic renumit și profesor universitar, și se căsătorește, la rândul său, „într-un
chip care se cheamă strălucit”.
Evenimentele din roman sunt relatate la persoana a III-a, dintr-o perspectivă narativă obiectivă,
de către un narator omniscient și omniprezent. Naratorul se ascunde în spatele diverselor măști, a lui
Felix, în special, din al cărui punct de vedere sunt prezentate fapte și personaje, fapt dovedit de
limbajul uniformizat. Omnisciența naratorului este limitată de tehnicile moderne (comportamentismul,
reflectarea poliedrică), folosite în portretizare. Personajul Otilia este prezentat prin comportamentism
(fapte, gesturi, replici), fără ca naratorul să susțină, prin perspectiva sa unică, una sau alta dintre laturile
personalității sale. Această tehnică este însoțită de reflectarea poliedrică, ce relativizează imaginea
Otiliei: pentru Felix e „admirabilă, superioară”, pentru Aglae –„o dezmățată, o stricată”, pentru Stănică
– „o fată deșteaptă”, pentru Pasalopol este „un temperament de artistă”, „o enigmă”.
 În concluzie, prin arta construirii personajelor, prin arta narativă și prin stilul intelectualizat,
adecvat mediului citadin în care își duc existența eroii, romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu
își demonstrează virtuțile de sinteză estetică, constituind o reprezentare strălucită a prozei românești
interbelice.