Apus de soare – Barbu Ştefănescu Delavrancea

În 1909 este reprezentată pe scenă Apus de soare, piesa lui Barbu Ştefănescu
Delavrancea. Este cea dintâi dramă dintre cele trei care compun aşa-zisa Trilogie a Moldovei.
Viforul este opera dramatică ce îl are ca protagonist pe Ştefăniţă-Vodă, iar Luceafărul este
închinat domnitorului Petru Rareş. Capodopera trilogiei 1 rămâne însă Apus de soare, ce „trăieşte
mai ales prin realitatea tiopologică a eroului” (George Călinescu).
Ca specie literară, Apus de soare este o dramă romantică, nu însă cea dintâi a literaturii
noastre, ea fiind anticipată de operele Răzvan şi Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu, Despot-
Vodă (Vasile Alecsandri) şi Vlaicu-Vodă (Alexandru Davila). Niciuna dintre acestea, deşi de
incontestabilă valoare, nu aduce pe scenă un erou copleşitor prin personalitatea lui, precum
Ştefan cel Mare din textul lui B. Şt. Delavrancea.
În construirea personajului, autorul utilizează drept sursă de inspiraţie Letopiseţul Ţării
Moldovei de Grigore Ureche, preluând din acesta liniile fundamentale ale portretului
domnitorului. Scriitorul nu denaturează adevărul şi nu recurge la anacronisme 2, respectând litera
documentului.
Ştefan ilustrează tipologia domnitorului patriot, drept, viteaz, înţelept – imagine
transmisă timp de secole de tradiţia populară şi preluată de dramaturg. Personajul este înfăţişat
într-o dublă ipostază: cea de om şi cea de domn. Procedeul folosit este antiteza: omul Ştefan are
puterile istovite şi slăbiciuni inerente firii umane, dar domnul Ştefan se caracterizează printr-o
voinţă imensă. Confruntarea celor două impostaze determină un puternic zbucium interior, acest
conflict psihologic trecând în prim-planul operei şi eclipsându-l pe cel exterior.
Potrivit remarcilor criticilor şi istoricilor literari, conflictul social-politic este aproape
inexistent, fapt determinat de absenţa unui grup de adversari pe măsură. Figura lui Ştefan nu are
contrapondere suficientă. Ea îi copleşeşte pe ceilalţi, care apar, în genere, estompaţi, fără
individualitate precisă.
Boierii complotişti – nemulţumiţi de politica internă a lui Ştefan, bazată pe mica boierime
şi pe clasa răzeşilor, aşadar neiertându-i domnitorului limitarea privilegiilor – nu dispun de
calităţile necesare uzurpadorilor clasici şi sunt, în consecinţă, repede eliminaţi din acţiune.
Criticul George Călinescu observă: „Nu moartea propriu-zisă îl sperie pe domn, cât
gândul încetării puterii, pe care caută a şi-o prelungi prin dispoziţii testamentare.”
Personaj excepţional situat în circumstante excepţionale, Ştefan cel Mare este un erou
romantic, expresie a unei sinteze de calităţi necesare autocratului, iar meritul lui B. Şt.
Delavrancea constă în arta cu care surprinde frământările acestui om de excepţie, înfăţişat într-un
moment dramatic al existenţei lui.
Figura maestuoasă a eroului este elementul care face din drama lui B. Şt. Delavrancea o
operă monumentală, asigurându-i valabilitatea chiar şi în contemporaneitate.

1
Serie de trei opere literare (dramatice ori epice) sau muzicale, aparținând aceluiași autor, care formează
o unitate, având personaje comune și reprezentând de obicei trei momente succesive din viața acestora
(sau a urmașilor lor). (Sursa: DEX online)
2
Nepotrivire sau confuzie între fapte, evenimente etc. și epoca în care sunt plasate; introducere în
prezentarea unei epoci a unor trăsături din altă epocă. (Sursa: DEX online)