Ion N.

Oprea

VASLUI - CAPITALA
„ŢĂRII DE JOS” ÎN
PRESA VREMII -1875-2005
Coperta: Cristian Almăşanu

EDITAT CU SPRIJINUL
AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU
CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Redactor: Aurel Ştefanachi

Culegere text: Constantin Huşanu, Violeta Perju
Bun de tipar: R. Ungureanu
Tehnoredactor: Constantin Huşanu

ISBN: 973-8422-95-7

© Tipografia Moldova

Iaşi, 2005

Tipărit la Tipografia Moldova,

Bulevardul Carol I Nr. 3-5, Iaşi
Telefon/Fax: 0232206549
E-mail: tipo@iasi.astral.ro
 Ion N. Oprea

VASLUI - CAPITALA
„ŢĂRII DE JOS” ÎN
PRESA VREMII -1875-2005
Cu o postfaţă de Constantin Huşanu
De acelaşi autor:
1. Mari personalităţi ale culturii române într-o
istorie a presei Bârlădene 1870-2003
2. Bucovina în presa vremii (I) 1811-2004
3. Bucovina pământ românesc (II) Ctitoria
voievodală a lui Bogdan – Întemeietorul.
Rădăuţi în presa vremii 1893-2004
 Înainte de carte
Cunoscătorii socotesc diferit timpul cât
Vasluiul a fost capitala Ţării de Jos” – unii
acordându-i 4-5 ani, alţii chiar două decenii şi
jumătate.
Le-am consemnat susţinerile conform ziselor
vremii. În ce priveşte prezenţa voievodului Ştefan cel
Mare la Vaslui, istoricii sunt mai riguroşi. Unul din
Iaşi, căruia îi păstrez numele în textul de carte,
notează:
„… Cu toate că îşi avea reşedinţa principală la
Suceava, Ştefan cel Mare a acordat o atenţie aparte
Vasluiului, prezenţa sa fiind menţionată aici de mai
multe ori decât în toate celelalte reşedinţe domneşti
secundare, unde construise curţi domneşti. În iunie-
iulie 1454, martie 1465, iulie 1471, mai-iulie 1472,
august şi noiembrie 1474, mai şi ianuarie 1495, în
februarie-martie 1497 şi în martie 1502, el se află
împreună cu curtea sa la Vaslui.”
Urmaşii lui Ştefan cel Mare, considerând
Vasluiul o moştenire de la părintele lor, în 1508
Bogdan îşi fixează reşedinţa la Vaslui, de unde emite
acte domneşti; Ştefăniţă Vodă supraveghează de la
Vaslui mişcările tătarilor şi, atunci când este nevoie,
împreună cu vornicul de Vaslui Petrea Cărăbăţ, îi

5
loveşte cum trebuie; Petru Rareş, în 1528, dă şi el de
la Vaslui numeroase acte juridice şi-şi cheamă oastea
cea mare să-i atace pe secui; sub Ştefan Vodă Lăcustă,
Ilieş Vodă şi chiar sub domnia lui Vodă Alexandru
Lăpuşneanu fac să devină Vasluiul „CIVITATE
NOSTRA VASLO” la 1557…
La Vaslui, Ştefan cel Mare a fost şi un prolific
ridicător de altare. Biserica şi şcoala au fost stâlpi ai
românismului şi în ţinuturile Ţării de jos. Şcoala are
rădăcini adânci încă dinainte de 1890.
De Vaslui şi locurile din zonă sunt legate nume
sonore precum Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir,
Alecu Beldiman, Alexandru Vlahuţă, Mihai
Eminescu, N.D. Cocea, Corneliu Moldovan, Elena
Farago, Ion Adam, Victor Ion Popa, Virgil Caraivan,
George Tutoveanu, Mihai Ralea, Constantin Tănase,
Ştefan Ciubotăraşu, Valer Mitru, dar şi personalităţi
ştiinţifice: Emil Racoviţă, Dimitrie Bagdazar,
Alexandru Philippide, Vasile Pârvan, Ştefan
Procopiu, Nicolae Hortolomei, Nicolaie Gh. Lupu,
Gheorghe Vrânceanu, Ion Juvara, Nicolae I. Profiri,
Constantin C. Balmuş ş.a.
De Vaslui sunt legate numele unor
personalităţi politice care au jucat un rol important în
viaţa spirituală a ţării: D. Cantemir, N. Iorga,
Alecsandri, Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu.
De la Vocea Rahovei – se pare nu primul ziar
apărut la Vaslui în 1882 şi până la Adevărul,
Observator şi Monitorul de Vaslui, care-s prezente
astăzi la Vaslui, dar pe care generaţia de mâine nu le

6
va putea consulta la bibliotecile publice din marile
oraşe ale României pentru că editurile şi conducerile
ziarelor nu-s interesate de ceea ce înseamnă
conservarea valorilor pentru posteritate, la Vaslui au
desfăşurat activitate socială, economică şi culturală
multe publicaţii.
Ca cel care timp de 9 luni am făcut muncă de
construcţie a socialismului într-o unitate a
administraţiei de stat la Vaslui, deşi tânjeam după
Bârlad, locul meu de suflet, m-am simţit onorat şi
dator celor care m-au cunoscut, să răsfoiesc presa
vremii şi să reţin fapte şi oameni care marchează
dezvoltarea oraşului şi judeţului Vaslui, a
împrejurimilor, scriind despre acestea.
Îndatorat cititorilor mei, vă invit să le
parcurgem împreună şi să le judecăm stabilindu-le
veridicitatea şi importanţa.
Aniversarea a 600 de ani de la prima atestare
documentară a Vasluiului ori dezvelirea statuii
ecvestre a lui Ştefan cel Mare pe locul unde s-a dat
bătălia cu turcii în 1475 sunt fapte nepieritoare…
Merg cu bucurie şi satisfacţie cu
dumneavoastră în această frumoasă, alambicată şi
neînchipuit de ademenitoare călătorie publică.
Vă mulţumesc celor care mă însoţiţi, fiind
convins că veţi veni, în timp, şi dumneavoastră cu
cărămizile trebuitoare completărilor absolut inerente.

Autorul

7
 Albina vasluiană
Albina vasluiană de la 29 iunie anunţă că în acel
oraş s-ar fi ivit în cursul lunii expirate anghina
difterică şi că într-o săptămână s-ar fi făcut victime
cinci copilaşi.
*
În Vaslui a apărut de curând o foaie
Ebdomadora intitulată Albina Vasluiului. Profesia sa
de credinţă şi scopul se rezumă în următoarele:
„Credinţa noastră politică este limpede. Nu
suntem nici pentru a tămâia toate faptele guvernului,
ori din ce partid s-ar compune el, nici pentru a-i face
opoziţie sistematică. Intenţia noastră este pură: voim
a înlesni pe onorabilii noştri lectori cu o mică parte
din scrieri, de informaţii săptămânale în interesul
judeţului şi cu o foaie periodică, în care să se poată
publica trebuinţele indispensabile societăţii
vasluiene.”
(Din ziarul Românul, rubrica „Felurimi”, 9 iulie
1875, p.611)
*

Acta Moldaviae Meridionalis – Anuarul

Muzeului judeţean Vaslui pentru 1979 avea în
colegiul de redacţie pe Alexandru Andronic, Ionel
Bauman, Ghenuţă Coman, Ioan Mancaş – secretar de
8
redacţie, Constantin Popescu – redactor responsabil,
Rica Popescu.
Se solicita: „orice corespondenţă se va adresa:
Muzeului judeţean Vaslui, Piaţa Independenţei nr. 1
Vaslui.”
Din „Cuvânt înainte”, semnat de Dumitru
Bran, preşedintele Comitetului de cultură, rezultă că
Anuarul se vrea a „înmănunchea eforturile de
cercetare şi investigare a istoriei acestor locuri
aureolate de faima plăieşilor lui Ştefan cel Mare şi a
dorobanţilor de la ʹ77”…
Prefaţatorul evidenţia personalităţile politice şi
culturale „reprezentanţi de faimă ai spiritualităţii
româneşti cum ar fi: Nicolae Milescu spătarul,
Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza, ctitorul
României moderne, Emil Racoviţă, întemeietorul
biospeologiei, I.C. Frimu, Gheorghe Gheorghiu –Dej,
militanţi politici, Alexandru Vlahuţă, Victor Ion
Popa, N.D. Cocea, Constantin Chiriţă, scriitori
reprezentativi ai literaturii române, Mihai Ralea,
fraţii Dumitru şi Nicolae Bagdazar şi încă mulţi
alţii”…
Dacă Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad
stau mărturie:
Diploma de bacalaureat a Facultăţii de litere de
la Universitatea din Paris din 21 noiembrie 1836 pe
care este menţionat oraşul Bârlad ca localitatea natală
a acestuia;
Certificatul de deces, eliberat la Heidelberg, la
15 mai 1873, pe marginea căruia există o adnotare

9
făcută la cererea doamnei Elena Cuza în care
Bârladul este notat drept urbea în care s-a născut
domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
*
Acta Moldaviae Meridionalis, primul număr al
Anuarului muzeului judeţean Vaslui apare la jumătatea
anului 1980. Este o lucrare ştiinţifică de proporţii. Ea
înmănunchează într-un tot interesant studii şi
comunicări, note privind istoria, arta şi analiza zonei
Vaslui, sub semnătura unor autori de prestigiu.
Semnează specialişti din institute ale Academiei
Române, de la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, de
la muzeul din judeţ.
Se remarcă studiile semnate de Al. Andronic
referitoare la continuitatea de viaţă spirituală şi
materială pe meleagurile vasluiene, studiul
antropologic referitor la populaţia care a trăit în zona
oraşului Bârlad (Olga Necrasov şi Serafima Antoniu),
cultura geto-dacică din Moldova secolelor IV-III
î.e.n., rezultatele cercetărilor în perimetrul fostelor
Curţi Domneşti din Vaslui şi de pe Valea Lohanului.
Interesante sunt şi materialele semnate de Constantin
Cihodaru, Dumitru Vitcu, Ecaterina Negreşti, Ioan
Mancaş.
Din colegiul de redacţie al volumului de
aproape 200 pagini fac parte:Al. Andronic, Ionel
Bauman, Ghenuţă Coman, Ioan Mancaş, Const.
Popesc, Rica Popesc.
*
„Acta Moldaviae Meridionalis” a constituit
tema unor sesiuni de comunicări ştiinţifice, cum a
10
fost şi aceea desfăşurată la Vaslui în zilele de 5 şi 6
decembrie 1980, organizată de Comitetul de cultură
şi educaţie socialistă şi Muzeul judeţean Vaslui, cu o
varietate tematică şi o ridicată valoare ştiinţifică şi
noutate a subiectelor.
Au participat cu lucrări diverse cadre
universitare, cercetători şi muzeografi din Iaşi,
Bacău, Cluj, Suceava, Piatra Neamţ, Târgovişte, cadre
didactice de specialitate.
Desfăşurată în plen şi pe secţiuni, sesiunea
anuală s-a înscris ca o manifestare prestigioasă
menită să înnobileze personalitatea Vasluiului şi a
cercetării din Ţara de Jos a Moldovei.
*

Actualitatea satului, gazetă volantă a

consiliului unic agroindustrial de stat şi cooperatist
Tutova, apare în format 30x22 cm., în 6 pagini, fără a-
şi preciza data tipăririi şi nici redactorii.
Publică articole valabile în orice sezon al
anului: „Consiliul unic agroindustrial – formă
superioară de organizare a agriculturii” de Aurel

11
Blaj, organizator de partid, preşedintele Consiliului
unic agroindustrial Tutova; „Eficienţa muncii politice
în realizarea sarcinilor economice” de Mircea
Călmăţuianu, secretar adjunct cu probleme de
propagandă al comitetului comunal de partid
Perieni;„Ferma zootehnică a IAS Bârlad – o
preocupare prioritară – realizarea integrală a
producţiei de lapte planificată” de Napoleon Cazan,
şef de fermă, Dumitru Costache, secretarul
organizaţiei de partid etc.
Foaia cuprindea grafice, fotografii ale
fruntaşilor, materiale referitoare la viticultură - izvor
de venituri, harta cu structura organizatorică,
teritorială a consiliului unic agroindustrial Tutova –
format din comunele: Tutova, Iveşti, Perieni şi
Coroieşti.
Semnau şi : Timofte Sărbuşcă, Mircea Chirilă,
dr. ing. Titus Neamţu, ing. Const, Grigorescu ş.a.
*

Agricultura huşană, foaie volantă editată de

organizaţiile de partid din consiliul intercooperatist
Huşi, februarie 1979, îşi deschide cele patru pagini cu
editorialul „Munca politică – strâns legată de

12
preocupările oamenilor”, autor Ioan Croitoru, prim
secretar al Comitetului orăşenesc Huşi al P.C.R.
Gh. Croitoru, preşedintele C.A.P. Pogăneşti,
scria la rubrica „Din experienţa fruntaşilor” despre
„Producţii superioare” iar ing. Paraschiva Dârvaru
şefă la ferma legumicolă a CAP Huşi, despre ce se
întâmplă bine… Când totul este perfect sincronizat.”
Un grupaj de epigrame semnau C. Slavic şi V.
Văsâi iar alţi autori - Cezar Velichi, Vartolomei
Andrieşoiu, ing. Aron Herşcovici, Filomela
Dumitrache, Spiru Caravia îşi spuneau părerile
despre diferite aspecte concrete ale activităţii lor de
producţie în sectoarele unde lucrau.
Formatul 22x30 cm.
*

Adevărul, organ al Consiliului judeţean Vaslui

al Frontului Salvării Naţionale,apare pe 22
decembrie 1989, iar la 26 decembrie, în numărul 3, în
Cuvânt către cititori, Comitetul redacţional
provizoriu, angajându-se, sub « jurământ de inimă şi
conştiinţă să slujească cu abnegaţie poporul » îşi
dezvăluie componenţa : Paul Munteanu, Ion Enache,

13
Ion Iancu Lefter, Dan Barbu, Dan Răvaru, Corneliu
Bichineţ, Teodor Codreanu, Virgil Giuşcă, Mihai
Vicol, Livia Iamandi, Paul Olaru, Gabriel Ciureanu,
Lili Trifu, Miluţă Moga, Ion Parfeni, Constantin
Manea, Mihai Florea, Iustinian Moga, Marius Niţică,
Maricela Donciu, Vasile Avram, Teodor Pracsiu,
Dumitru Humă, Vasile Văsâi, Vasile Barbu,
Alexandru Croitoru, Constantin Slavic, Vasile
Sbârnu, Constantin Jomir, Constantin Sbârnea,
Petrică Lascăr.
În ziar semnau: M. Moga, C. Slavic, C. Jomir, D.
Humă, Al. Croitoru, preot Ion Hriţcu, Vasile Barbu,
Dan Răvaru, Ion Enache.
Redacţia şi administraţia: Vaslui, strada Ştefan
cel Mare nr.72; tiparul la Tipografia din Vaslui.
Format:28/42 cm., în 4 pagini.
Numărul 3 din 26 decembrie 1989 este singurul
exemplar care se poate consulta la Biblioteca
Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.
La 24 august 1999 ziarul Adevărul de Vaslui şi-
a aniversat cea de a 1000-a apariţie. Cu acest prilej, la
restaurantul Motelului Racova, în timpul festivităţii,
directorul publicaţiei Constantin Jomir şi-a exprimat
nădejdea că ziarul va deveni cotidian şi a transmis
tinerilor, care ar fi dorit să lucreze într-o echipă, „să
muncească mult şi cu un strop de talent şi curaj”, iar
Constantin Sbârnea, alt gazetar, îşi exprima
optimismul gândind că la „cei 45 de ani ai săi poate
să-şi facă meseria tot mai bine”. Alexandru Croitoru

14
credea şi el, că acum „poate face mai mult decât
acum 24 de ani, când s-a apucat să lucreze în presă.”
*

Adevărul de Vaslui cu numărul 1080 din 27-28

noiembrie 2004 are ca director pe Silviu Labeş, editor
pe Luminiţa Moldovanu şi următorul colectiv de
redacţie : Daniel Tănăsuc – la administraţie ; Alex
Lupu – învăţământ şi cultură ; Bogdan Ogrinji –
speciale şi sănătate ; Dorelian David – Sport; Adrian
Baciu – foto-reporter; Gabriel Mocanu – publicitate;
Nuşa Roşu – difuzare.
Colaboratori: Serghei Coloşenco, Petru Necula
şi Teodor Pracsiu.
La subredacţia din Bârlad: Cezara Mironică.
Deci aproape nimeni nu mai există din
colectivul redacţional care a întemeiat ziarul în
decembrie 1989.
Ziarul este structurat pe probleme de interes:
evenimente locale, naţionale şi internaţionale,
probleme religioase, sport, mondene, mică
publicitate, program radio-TV şi o …agendă
electorală. În cele 16 pagini, format 28x42 cm.
15
semnează doar Bogdan Ogrinj, Dorelian David,
Cezara Mironică, Alex Lupu, Silviu Labeş, Daniel
Tănăsuc şi Irodiacon Visarion Iugulescu.
Adevărul de Vaslui are ca subtitlu: „Primul ziar
al judeţului Vaslui – Fondat pe 22 decembrie 1989”.
„Dar, se ştie, primul ziar al reînfiinţatului judeţ
Vaslui în anul 1968 a fost Vremea nouă. Anul XIV,
serie nouă – de pe frontispiciu cer explicaţii. Nu a
existat la Vaslui în 1975 un asemenea ziar cu titlul de
…Adevărul.
Redacţia şi administraţia ziarului nu-şi
dezvăluie nici periodicitatea, nici adresa. Subredacţia
din Bârlad nu are notată nici ea sediul de lucru.
Adevărul de Vaslui se tipăreşte la Tipografia
S.C.Letea SA Bacău.
*

Almanahul
Revistei Populare
Catolice „Viaţa”
pentru anul 1916.
Îşi avea sediul
redacţional, ca şi
revista, în Răducăneni,
judeţul Fălciu, iar
numărul apărut în 1927
la Hălăuceşti, judeţul
Roman, unde era şi
Seminarul franciscan.
Almanahul, calendarul

16
de perete şi revista se tipăreau la Tipografia
„Serafka” a Seminarului, „cu aprobarea Superiorilor
Regulari şi a Ordinariatului.”
Almanahul pe anul 1916 înscrie în prim-plan:
sărbătorile anului (de poruncă, vechile sărbători
dezlegate, sărbătorile schimbătoare, posturile în
Eparhia de Iaşi) şi sărbătorile naţionale, după care
erau înşirate lunile anului cu calendarul propriu-zis,
împestriţate cu lămuriri pentru credincioşi (ce
înseamnă cuvântul almanah şi ce este acesta; câte
ceasuri trebuie să dormi, reţete, vorbe de haz, o listă
a Papilor care în decursul veacurilor au fost
împăciuitori mai însemnaţi între popoare ((„Papii şi
pacea între popoare”), participarea călugăriţelor pe
câmpul de rîzboi (opt mii dintre ele), înşiruirea a 21
declaraţii de război numai în anul 1914 etc.).
Iată două reţete din almanah, folositoare şi în
zilele noastre: a) În contra moliilor – „Pentru a feri
hainele de lână să nu fie roase de molii unii
întrebuinţează naftalina, dar e primejdioasă pentru
sănătate şi nu produce efectul dorit. Cel mai bun
lucru este de a pune printre haine frunze uscate de
pelin sau tutun b) În contra viermilor la fasole –
„Pentru ca viermii să nu strice fasolele, să se pună în
sacul sau în grămada cu fasole, crenguţe de cimbru.”
În continuare almanahul cuprindea literatură
specifică, proză şi versuri semnate de: P.B. Morariu,
Martin M.C., P. Bişoc, P.I. Tălmăcel, P. Fr.Mattaş, D.
Niculăeş ş.a. Se publica şi o piesă de teatru pentru
fete: „Copilele la Betleem”.

17
 Almanahul pe anul 1927 este bogat ilustrat cu
fotografii ale sfântului Francisc de Assisi, în diferite
ipostaze: naşterea (1182), la rugăciune, rămas gol,
îngenunchind înaintea Papei, dăruind hrana
călugărească, la înfiinţarea Ordinului al III-lea, la
Binecuvântare, înaintea sultanului Egiptului,
rugându-se în biserică, pe muntele Alverni, privind
rănile Mântuitorului, moartea sa (1226), cu rostirea
ultimului său sfat: „Respectaţi, scumpii mei şi iubiţi
pe Doamna noastră scumpă, Sfânta Sărăcie, căreia
i-am jurat credinţă.”
Cuprindea şi acesta literatură specifică, din care
redăm din almanah un fragment preluat şi folosit din
Albina: „Belşugul casei şi numărul copiilor”:
…”Un ţăran ardelean a mers odată la împăratul
Iosif al Austriei. Împăratul l-a întrebat:
- Câţi copii ai, măi române?
- He,he! Am mulţi Măria Ta, că de copii şi de
coate goale nu ne văităm noi, românii.
- Cam câţi?
- Apoi, dă, numără şi Măria Ta: Doi în braţe/
Doi în maţe / Doi în faşă…/ Doi în pat / doi sub pat /
Doi la oi / Şi doi la boi / Şi doi slugi la ciocoi / Doi la
vatra focului / Doi la gura hornului; / Iar Costică şi
Năică / Petrică şi Ionică,/ Cu Gheorghiţă şi Matei, / Şi
Anton şi Doroftei,/ Şed culcaţi, că-s mititei.
„Să mi-i trăiască Cel de Sus” a râs împăratul şi
l-a bătut pe umeri”…
„Biserica parohială se afla pe la începutul
veacului al XIX-lea tot pe locul unde se află cea

18
actuală în Corni. Biserica nouă a fost începută în anul
1805 şi terminată în 1808. Era zidită din cărămidă,
acoperită cu şindrilă. Parohia pe atunci era împărţită
în patru mahalale: Cotroceni, Corni în Vale, Corni în
Deal şi Cârtoi. Aceeaşi biserică a fost din nou
reclădită în anul 1840 de parohul Anton de Ştefano
O.M.C. (Ord. Min. Conv misionar apostolic din
Moldova), mai pe urmă episcop la Iaşi. Biserica
actuală fu începută la 1898 de părintele Bernardin
Just şi terminată şi sfinţită la 1900.”

Biserica catolică şi casa Parohială din Huşi

„Casa parohială a fost clădită în 1916 de

părintele Felix Rafael, cu concursul populaţiei”…
…”O podoabă însemnată a parohiei Huşi este
orfelinatul catolic de băieţi „Sf. Anton, clădit în 1921
pe locul unde odinioară a fost cimitirul şi biserica din
oraş, de către părintele Ulderic Cipolleni, cu pomeni
adunate de la enoriaşi…!”

19
 Almanahul pe anul 1927, la pagina 94, înscria
„Seria parohilor din Huşi” în perioada 1787-1925…
1 Gheorghe Castellani O. M. C. 1787,
2 Gabriel Bărbieri O. M: C. 1800.
3 Fran. M. Longhi O. M, C. 1808-1809:
4 Ludovic Scarpali O. M. C. 1809
5 Iosif Colonna O M. C. 1810.
6 R. Maciejowki M. C. 1811-1813.
7 Canonicul And. deʹChiari 1813-1816.
8 Mat. Rasedillovich O. M. C. 1816-1819
9 Iosif Fulvi. M. C. 1819-1833.
10 Ant. de Stefano O. M, C. 1833-1842.
11 I. Bot. Dornseiffer O. M. C, 1842.
12 Iosif Clementi O. M. C. 1843.
13 Bonaven. Brayda O. M. C. 1844.
14 Eug. Zapolski O. M. C. 1849-1850,
15 Filip Iosif Nicola O. M. C. 1851

20
 16 Iosif Blandi O. M. C, 1851.
17 Marian Giglio O. M. ,C. 1852-1860.
18 Alois Ghiglio O. M. C. 1861-1869.
19 Ferdi. Signorini O. M. C. 1870-1876.
20 Iacob GantariniO. M. C. 1877-1893.
21 Ernest Herden S. I, 1893.
22 Iosif Meli S. I, 1893.
23 Andrei Czarnota S. I. 1894-1895,
24 Sta. Czelusniak O, M. C. 1896-1898
25 Bernad. Just O. M. C. 1898 1912.
26 Berna. Florea O. M. C. 1912.
27 Felix Raffaeli O, M. C. 1912-1920.
28 Ulderic Cipolloni O.M. C. 1921-1923
29 Păci. Bonanni O. M. C. 1923-1925.
30 Bonaven. Morariu O. M. C, 1925…
La „Cronica întâmplărilor mai însemnate” din
perioada 15 noiembrie 1925, 15 noiembrie 1926 în
Almanah se menţiona:
„La Răducăneni s-a întâmplat o mare
nenorocire în ziua de 16 octombrie. P. Benvenut
Wiener suindu-se pe schele pentru a inspecta zidirea
bisericii, când se cobora a căzut de la o mare înălţime
şi-a rămas mort pe loc. I s-a făcut înmormântare
frumoasă la care a luat parte şi Prea sfinţitul nostru
Episcop cu mai mulţi preoţi şi a fost îngropat în
biserica ce e pe sfârşite. În ziua de 26 noiembrie,
tocmai când se împlinea o lună de la moarte, i s-a
făcut un frumos parastas şi s-a binecuvântat tot
atunci crucea ce a fost aşezată pe turnul bisericii la o
înălţime de 45 metri.”

21
 Răducăneni: Biserica nouă în lucrare.

După terminarea cursului de filozofie şi

teologie P. Benvenut Rudolf Viener a fost sfinţit preot
la Roma în ziua de 22 decembrie 1906. Întors în ţară a
fost pe rând vicerector şi profesor la Seminarul
Franciscan din Hălăuceşti, ajutor de paroh la
Săbăoani, directorul Şcolii de dascăli din Hălăuceşti,
iar din vara anului 1916 şi până la 26 octombrie 1926
paroh râvnic de Răducăneni.

22
 P.Benevenut Rudolf Wiener, franciscan conventuat
(mort la 26 octombrie 1926)
„Conştiinţă delicată, religios exemplar, preot
râvnic, predicator iscusit, scriitor ales”…, aşa era
caracterizat cel ce lăsase „un gol foarte simţit”, la
doar 45 de ani.
*

Ardeiul (III) numărul 1, reapărea la Bârlad cu

subtitlul „Trufanda de sezon, apare şi dispare după

23
anotimp”, în februarie 1926, „redacţia în Gheena,
administraţia în Codrul Popeni”.
În „Să nu vă miraţi!” …- un fel de cuvânt
înainte, Ardeiul declară: „Reapărem… pentru a vă
face mai plăcută mâncarea… ce vor să vă pregătească
cei care de 4 ani v-au hrănit cu minciuni…” (adică
liberalii,n.n).
„Reapărem, ştiind dinainte că numai Ardeiul cu
iuţeala lui va înflăcăra… spiritele, trezindu-le din
apatia nenorocită în care zace de atâta amar de
vreme.
Reapărem cu Ardeiul în mână pentru a freca…
cum se cuvine pe mincinoşi, leneşi, ipocriţi şi mai
ales pe cei ce au stat în fruntea comunei, lăsând-o în
halul în care se găseşte, îngrijindu-se numai de ei să
aibă toate bunătăţile, afară de Ardei.”
Realizată în două pagini, format 31/44 cm. la
Tipografia şi legătoria de cărţi „Tiparul Tutovei”
Bârlad, strada Regală nr. 125, purtând semnături ca
Horbotă, Ghiţă, Părlici, Sachi Varză-acră, Ziurich şi
W. „Ardeiul” trata despre „Cum se distribuie cărţile
de alegător”, care este „Noua comisie interimară” în
măsură a „satisface pe partizanii evrei în alegeri” şi
adresa „o scrisoare deschisă dlui I. Angheluţă”,
negustor în Cojocari, prin care Sachi Varză – acră îl
ruga să-i „lase fata în pace” şi să se întoarcă la
servitoarele lui – care erau şi ale negustorilor jidani,
după voturile cărora umbla şi… adrisantul. Într-o
notă publicitară erau invitaţi alegătorii aflaţi în
cimitirele urbei „precum cimitirul Eternitatea, Trei

24
Erarhi şi cimitirul evreiesc de la Hanul Epure şi cel
din regimentele de roşiori, să se prezinte la primărie
pentru a-şi ridica cărţile de alegători pentru
comună.”
Erau tuşaţi şi vitriolaţi tot felul de opozanţi din
Bârladul acestui timp: Dorneanu de la ţărănişti
„agăţat acum de barba dlui Iorga”, Simionescu,
Georgescu, Lupaşcu – cu tipografia, Bontaş şi Galin,
senatori, Guriţă – „actualul preşedinte al comisiei
interimare”, Alecu Lalu, Altangiu, consilieri,
Tecuceanu, Ţarălungă, Barasch şi Taşcă – toţi „din
marea lume a liberalilor”, dar şi „un oarecare
Finkelştein, zis Corbu, zis Scânteie, zis Achile, zis…”
–„dat afară de la o gazetă a partidului naţional din
Timişoara şi ajuns la Bârlad pentru a scoate o gazetă
a naţionaliştilor, ca să susţină opoziţia şi să atace pe
liberali”…
Deci, electoriale peste… electoriale.
Intitulându-şi cupletul „Politica în galop”,
Ghiţă, cum făcuse altădată şi în Curierul de la Banca-
ziarul iarmarocului, realiza cronica rimată a
apropiatelor alegeri: „În ţară este iar bucluc, buluc,
alegeri, culegeri de beţe… Ziare bizare, cu şi fără
buzunare… necitite, lipite, mototolite, neplătite; apar
placarde, batarde, afişe făţişe cu miez… dau ghes la
citit votanţi, opozanţi, combatanţi, comercianţi,
muzicanţi ambulanţi, diletanţi; n-au carte, n-au parte
de vot. Alegători, minori, bugetiori, farsori, trântori,
gardişti, sinecurişti, contrabandişti, propagandişti…;
morţii votează cu toţi; întruniri cu pocniri, interpuşi,

25
bătăuşi, puşi, ascunşi, ascultând, vociferând, bătând,
raportând la stăpâni – liberali, venerali, vandali,
şacali: vor reuşită mituită, plătită, ieşită cu sânge…
Opoziţia unită, cinstită, independenţi, fervenţi,
naţionalişti populişti, socialişti, unionişti, porniţi la
muncă cinstită. Trânteală, buşeală, repezeală,
oblojeală, primită gratuită, sărăcită de opoziţia
unită.”
După un asemenea declamatoriu, cu iz de bâlci,
ca la iarmarocul de la Banca unde se difuza „Curierul
de la Banca”, Ardeiul, după ce urzica cu aluziile şi în
nordul Moldovei, în Bucovina, pe la „fostul ministru
averescan Dori Popovici” şi pe la „redacţia ziarului
dlui Ion Nistor pe atunci opozant liberal” cobora în
rândul alegătorilor de la Bârlad, cărora îi era destinat,
şi-i îndruma: „Votaţi lista frontului unic care are de
semn două linii verticale – II”.
Cu „Întâmplări de la primărie”, „O anchetă în
rândul liberalilor” şi „Informaţii” din lumea politică
locală, Ardeiul nu şi-a susţinut eficienţa pentru că n-a
prea fost cunoscut. La Biblioteca centrală universitară
„M. Eminescu” n-a fost colecţionat decât numărul
recenzat, din care rezultă că primul său număr a fost
editat în anul 1923 sau… 1924.
*
Despre presa de la Bârlad în lucrarea „Mari
personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene 1870-2003”, de acelaşi autor, apărută la
Editura TIPOMOLDOVA Iaşi. Publicaţiile de la
Bârlad îşi găsesc locul în lucrarea de faţă numai în
măsura în care prezintă noutăţi de documentare.
26
 *
Axa

Axa, revistă şi ştiinţifică, bianuală, a Liceului de

cultură generală Negreşti, judeţul Vaslui, apare în
anul 1971, sub conducerea unui colectiv de redacţie,
profesor coordonator Mircea Cibotaru, realizată la
I.P.I., subunitatea poligrafică Bârlad, şi « încearcă să
concretizeze în formă estetică şi-n formulă
generalizatoare» posibilităţile de realizare literară a
creatorilor.
Revista promitea că «va încerca să devină un
catalizator al reacţiilor intelectuale, fermentul stărilor
poetice – amintirea scriitorilor de altădată care au
debutat la Muza someşeană, şi Şcoala nouă, la
Revista şcoalei, la Zig-zac, sau la alte reviste şcolare,
unele dintre ele foiţe manuscrise, revenind acum ca
27
un argument «pentru Axa, iar « îndemnul lor răsună
peste ani ca o mustrare pentru ceea ce am fi putut
face şi nu am făcut» - spune editorialul în
«Argumentul » redacţiei.
Parcurgând poezia adolescentină, oferită de
Axa, ajungi la însăşi concluzia împărtăşită cititorilor
de chiar profesorul coordonator al periodicului –
Mircea Ciubotaru: poezia adolescentină, scrisă pe
băncile şcolii, cu «versuri uneori slabe” ; dar şi « cu
filoane de aur » , cu timiditate şi păstrată adesea
ascunsă », este plină de « adevăr şi sinceritate când o
citeşti în pagină tipărită, iertându-i influenţele şi
apreciindu-i transpunerea.
Cum a scris fiecare e treaba criticii literare să se
pronunţe, dar o fac şi elevii ei în de ei. E important
că Axa a propus şi dezvăluit preocupări şi tendinţe,
în proză şi versuri, în critica literară, în ştiinţă.
Materialele de la rubrica „Historia Magistra
Vitae” - , „Negreşti şi satele din apropiere văzute în
documentele istoriei” de prof. Elena Roman;
„România cum era până în 1918” de N. Iorga –
recenzie de Marian Enache; „Glasurile conştiinţei” –
selecţie făcută de D. Roman -, ca şi documentarele
publicate în caseta „Mult e dulce şi frumoasă” – „ Al.
Graur: „Capcanele” limbii române” – recenzie de
prof. M. Ciubotaru: „Lingvistica pe înţelesul tuturor”
de Al. Graur, recenzie de Florinel Ilie; N. Mihăescu:
„Carte despre limba românească” – recenzie de Pan
Bazon – sunt instructive, educative, informative, în

28
măsură să cultive sentimentul de românitate
cititorilor.
Dialoguri şcolare, rubrică unde au fost
recenzate revistele „Năzuinţi” de la Liceul M.
Kogălniceanu din Huşi, „Vlăstarul” de la Liceul M.
Kogălniceanu din Vaslui, „Aripi tinere” de la fostul
Liceu Gheorghe Gheorghiu Dej din Bârlad, „Zorile”
de la Liceul Cuza Vodă din Huşi, „Debuturi şi
tradiţii” de la Liceul Gheorghe Roşca Codreanu din
Bârlad, „Făclia” de la Liceul pedagogic Alexandru
Vlahuţă din Bârlad, „Speranţa” de la Liceul
Gheorghe Lazăr din Bucureşti, „Revista noastră” de
la Liceul Unirea din Focşani sunt analize făcute cu
interes şi înţelegere colegială, cu speranţe ale
perfecţionării căutărilor şi dăruirilor. Uneori cu
reveniri la acelaşi obiect de analiză, evidenţiind
succesele apărute. Dar şi cu bilanţuri îmbucurătoare
ca în cazul Axa-bilanţ, unde gândurile recenzentei –
eleva Mariana Ionescu, se îndreaptă spre talentaţii
colaboratori ai revistei Axa, care… au aprins la noi
flacăra poeziei, cum spune prof. dr. Tudor Opriş;
Elena Leuştean – un talent indiscutabil, evidenţiată la
concursul naţional Tinere condeie; Georgeta Matei
remarcată la concursuri de literatură şi poate în
antologii; Vladimira Codiţă al cărei talent a fost
apreciat şi de prof. George Şovu şi de prof. univ.
Nicolae Mihăescu; Mihaela Haciu şi Mioara Hapău,
promisiuni certe.”
Nu era omis din evidenţierea Marianei Ionescu
„cu valoare de bilanţ” ingeniosul Florinel Ilie,

29
graficianul tuturor numerelor” (Axa nr.1 (13), 1979,
Anul VII).
Revista Axa avea ascendentul moral asigurat
când făcea asemenea aprecieri: la primul concurs
judeţean al revistelor şcolare – mai 1978 – obţinuse
premiul II, prof. dr. Tudor Opriş evidenţiind
personal „ambiţia şi ascensiunea revistei”.
Cum a fost primită Axa la Vaslui rezultă din
comentariul alăturat, publicat în ziarul „Vremea
nouă” nr.1045 de la 6 iulie 1971:
O nouă revistă şcolară:AXA
Cea mai tânără revistă literară din judeţ se
numeşte Axa (Dragostea pentru frumos şi
adevăr) ne structurează intim şi profund, conferă un
sens existenţei noastre, ne echilibrează moral.
În ansamblu, se poate aprecia că, încă de la
numărul de debut, revista Axa se afirmă ca una
dintre publicaţiile şcolare demne de stimă, prin
calitatea aspiraţiilor spre frumos şi cunoaştere;
viitoarele apariţii vor consolida, nădăjduim, acest
merituos început, vor lărgi sfera de preocupări, vor
afirma mai multe „nume noi”, astfel încât revista să-
şi dobândească, printre elevii liceului, prestigiul unui
autentic fapt de cultură.
*
„Reviste literare ale elevilor (1834-1974)” de
Tudor Opriş este cartea poate cea mai dragă elevilor
care au scris şi scriu la revistele şcolăreşti, de care s-a
ocupat într-o recenzie Ovidiu Galavan, evidenţiind
publicaţiile apărute în zona de interes: „Şcoala

30
nouă”, revistă socialistă, ateistă, materialistă, în
sfârşit revoluţionară în toate direcţiile” – scoasă de G.
Ibrăileanu la Bârlad când, după 1870 societăţile de
lectură şi revistele şcolare pătrund şi dincoace de
munţi”…
Se aminteşte şi de revista „Vlăstarul” de la
Vaslui, „Revista noastră” a Liceului Unirea din
Focşani, „Zorile” de la Liceul M. Kogălniceanu din
Huşi dar, grăbit, se trece prea repede peste pagini din
cartea lui Tudor Opriş şi nu se aminteşte nimic
despre „Mugurii” de la Rădăuţi, „Primăvara” – unde
Dragoş Vicol debutează cu „Cer bucovinean”, cea
„mai frumoasă poezie cu caracter patriotic întâlnită
din zecile de reviste pe care le-am parcurs” – spune
Tudor Opriş, p.86 -, „Revista tinerimii” de la
Dorohoi, unde publică Eusebiu Camilar (Eusebius
Landry – Camilar), revista judeţeană „Şcoala
tutoveană”, scoasă între decembrie 1938 şi aprilie
1939, unde a debutat (Ion Hobana), Aurelian Manta
Roşie elev în clasa a II-a a şcolii primare nr.4) cu o
lucrare realizată pe baza povestirii bunicilor şi care
primea la Poşta redacţiei un răspuns pe care şi-l
doreşte orice începător: „Ne-a plăcut mult poezioara
ta hazlie „Porecla”. O vom publica în numărul viitor
fiindcă ne-ai adus-o prea târziu.”
Cartea recenzată se ocupă şi de revista
„Luminiţa” de la Grupul şcolar C.F.R. Paşcani (1931-
1940), de revista „Tinereţe” (1936-1941), organ al
vestitei şcoli normale „Vasile Lupu” din Iaşi (p.142-
143).

31
 Interesată permanent de promovarea noului în
literatură şi ştiinţă, revista Axa, la înfiinţarea
cenaclului literar-artistic „Nicolae Iorga” la Biblioteca
orăşenească Negreşti, în 16 octombrie 1979, se
declară sub semnătura realizatorului ei M.
Ciubotaru, organul de presă al cenaclului iar „cel
puţin pentru partea literară” publicaţia intenţiona „să
devină revista oraşului.”
N-a fost să fie, pentru că în anul următor, în
1980, nr.2 (16) a rămas în manuscris”, revista nu a
mai primit viza cenzurii, notează scurt, nu fără
amărăciune, acelaşi M. Ciubotaru pe ultima pagină a
numărului 1 (15), ajunsă la cel de al optulea an, de
data aceasta la Liceul industrial Negreşti.
*
La o următoare şedinţă a cenaclului gazdele au
avut bucuria să se întâlnească la Festivalul viei şi
vinului de la Vaslui -21 martie 1980, dar şi la o
şezătoare literară de la Casa orăşenească de cultură
Negreşti cu cunoscute personalităţi ale scrisului
românesc deosebit de apreciate şi în Moldova de Jos:
Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu,
Ioana Crăciunescu, Dan Claudiu Tănăsescu, Cornel
Marin Popescu, Vasile Zamfir, care au făcut aprecieri
favorabile şi la adresa revistei Axa şi a poeziilor
publicate în ea.
De interes larg şi alte rubrici ale revistei:
„Traduttore Traditore?”, „Biologie”, „Matematici,
fizică, chimie”, „Folclor”, „Istorie literară”, „Cenaclu
literar” „Cantemiriana”, „Jocuri distractive”, „In

32
memoriam”, „Dicţionar filozofic”, „Cele bune să se
adune”, „Gâgă printre noi”, „Alb şi negru”,
„Personalităţi negreştene”, „Note de
lectură”,”Revista revistelor şcolare”,”Viaţa şcolii”.
„Geografice”, „Ştiaţi că…”, „Univers ştiinţific” etc.
Iată câteva din personalităţile negreştene” (a se
vedea Axa nr.1 (15) 1980, anul VIII):
Fraţii Macarovici
Într-o căsuţă, modestă astăzi dar care la
începutul veacului nostru putea fi arătoasă, s-au
născut fraţii Macarovici, personalităţi ale ştiinţei
româneşti contemporane şi educatori în sensul cel
mai înalt şi mai nobil al cuvântului. Tatăl, Gheorghe
Macarovici: a fost mic funcţionar, apoi notar în
comuna Buda-Rafaila. Mama, născută Mihăilescu,
era casnică. Bunica, Paraschiva Macarovici, născută
Frimu, din Bârzeşti, era sora tatălui lui I. C. Frimu,
cunoscutul militant socialist.
Nu sunt greu de imaginat dificultăţile cu care
notarul Macarovici îşi va creşte şi educa cei 10 copii
care vor ajunge profesori, ingineri, învăţători. Casa
va fi vândută, din cauza datoriilor contractate. Un
ajutor decisiv a venit din partea mătuşii, Maria
Macarovici, sora tatălui, profesoară la Şcoala
profesională din Vaslui, care i-a ajutat materialiceşte
şi moraliceşte pe toţi nepoţii şi nepoatele sale, dintre
care s-au distins, în mod excepţional, băieţii cei mai
mari, Neculai şi Constantin.
Neculai Macarovici, născut la 12 aprilie 1900,
absolvă liceul din Vaslui şi devine, în 19l9 student la

33
Iaşi. Îşi ia licenţa în Ştiinţe Naturale în 1925, în
ianuarie 1927 este asistent suplinitor la Geologie, iar
în 1939 obţine titlul de Doctor în Ştiinţe Naturale
(geologie). Parcurge treptele obişnuite ale
învăţământului superior (asistent titular, şef de
lucrări, conferenţiar, profesor).
A fost al patrulea profesor de geologie al
Universităţii ieşene, după Grigore Cobălcescu, Ion
Simionescu, Ion Atanasiu. A funcţionat şi ca profesor
secundar la Târgu-Frumos şi Vaslui, - între 1924-
1934;: şi la Liceul de Aplicaţii al Seminarului
pedagogic Universitar Iaşi (1937-1939). A fost ales
membru corespondent al Academiei Române la 1
martie 1974. A fost membru fondator al revistei
Malacologia, Ann Arbor, Michigan, S.U.A., şi
membru activ al Societăţii internaţionale Unitas
Malacologica Europaea, cu sediul la Basel (Elveţia).
Activitatea ştiinţifică, începută în 1925, este
impresionantă. Memoriul de titluri şi lucrări (1925—
1975) indică 115 lucrări ştiinţifice, dintre care 18 au
apărut în reviste din străinătate. Se adaugă lucrări
didactice, rapoarte de interes economic pentru
Comitetul geologic, lucrări de popularizare,
conferinţe, comunicări la Academia R.S. România.
Sunt, cu deosebire, importante cercetările geologice şi
paleontologice din sudul şi nordul Moldovei, din
Podişul Central Moldovenesc, din regiunea de la
nord de Delta Dunării, dintre Prut şi Nistru (URSS),
din Zona de curbură a Carpaţilor şi din munţii
Apuseni.

34
 Rezultatele acestei vaste cercetări sunt
concretizate nu numai în lucrări de referinţă ci şi în
laboratorul de geologie şi paleontologie al Facultăţii
de Geologie din Iaşi, reorganizat complet în 1945 şi
îmbogăţit treptat. Aici a întemeiat o secţie de
micropaleontologie. În 1948 este numit director al
Muzeului de Istorie Naturală pe care îl scoate din
ruină şi îl reorganizează, conducându-l până în 1969,
ca director onorific.
Profesorul Neculai Macarovici a dublat
permanent pe omul de ştiinţă. O jumătate de veac în
slujba învăţământului universitar, 43 serii de
studenţi, 30 de doctori în Geologie, sunt cifre
grăitoare. El însuşi pasionat şi serios până la
severitate, cerea aceleaşi însuşiri discipolilor săi;
dintre care unii au devenit profesori chiar în orăşelul
natal.
Definind, pentru sine, geologia ca „o drumeţie
cu interes ştiinţificʺ (România pitorească, nr. 12, 1977,
pag. 17), profesorul a fost şi un mare călător pe
meleagurile patriei. A străbătut toată Moldova,
munţii Apuseni, şi o jumătate din Carpaţi, pe jos,
până la vârsta de 70 de ani. Dragostea pentru natură
o considera ca o componentă obligatorie a
geologului. Cine urcă azi pe cărările Ceahlăului ar
trebui să ştie că marcajul a fost executat încă din 1931
de profesorul Nicolae Macarovici şi de inginerul
Alex. Chelărescu. Tot ei redactează în 1932 primul
ghid pentru Carpaţii Orientali Călăuza Ceahlăului. De

35
asemenea, în 1936 şi, respectiv, 1939, Neculai Maca-
rovici a scris Iaşul Turistic şi Iaşul şi împrejurimile.
În târgul natal profesorul a revenit de mai
multe ori. Neobositul om de ştiinţă şi călător a trecut
în odihna veşnică la 26 iulie,1979, la Iaşi.
O carieră ştiinţifica şi didactică asemănă-
toare ca performanţe o străbate Constantin
Macarovici, născut la 22 februarie (stil vechi)1902.
Anii de şcoală nu sunt lipsiţi de unele dificultăţi pe
care însă le depăşeşte prin tenacitate şi pasiune. La
vârsta de 6 ani şi jumătate este înscris la Şcoala
primară din Rafaila, dar în anul următor, 1909, luat
la Vaslui de mătuşa, Maria Macarovici, trebuie să
repete clasa I. Urmează cursul primar şi cel liceal
la aceeaşi şcoală (Liceul M. Kogălniceanu) cu
fratele mai mare. Ultimele clase (a VII-a, trebuie să
le urmeze însă la cursuri fără frecvenţă. (la Vaslui şi
Huşi). În acest timp (1919—1921 noiembrie) este
învăţător suplinitor în satul Căzăneşti iar în vacanţe
dă meditaţii pentru elevi de liceu, la Vaslui.
Sărbătorit la Academia R.S. România în 1972,
cu ocazia împlinirii vârstei de 70 ani, Constantin
Macarovici releva cu nedisimulată satisfacţie un fapt
care poate părea minor în comparaţie cu activitatea
sa ştiinţifică şi universitară dar tocmai prin aceasta,
semnificativ. La Căzăneşti reuşeşte să înfrângă
mentalitatea refractară a sătenilor şi să aducă la
şcoală, peste 80% din numărul copiilor de vârstă
şcolară din care, în mod obişnuit, nu frecventau decât
un sfert.

36
 Devenit student al Facultăţii de Ştiinţe, secţia
Chimie, în noiembrie 1921, beneficiind de o bursă,
meditează elevi de liceu. Student al profesorilor
Nicolae Costăchescu, Anastasie Obregia, Petre
Bogdan, Radu Cernătescu şi alţii, deprinde tehnicile
şi metodele muncii ştiinţifice care vor fi susţinute şi
de un remarcabil simţ pedagogic şi didactic
manifestat în scurta experienţă de profesor
suplinitor, la gimnaziul din Târgu Frumos şi la Liceul
Internat din Iaşi. Este apoi (mai 1925 - august 1926)
secretar la Liceul Naţional; satisface stagiul militar
(1926—1927).
Din septembrie 1927, când este numit asistent
la Catedra de Chimie Anorganică şi Analitică a
Universităţii din Cluj, devine discipol şi colaborator
al lui Gheorghe Spacu, timp de 12 ani. Avansează în
treptele învăţământului universitar ajungând
profesor. Este doctor în chimie în 1931, decan al
Facultăţii de Chimie (1951-1958),director adjunct
(1951—1970) al Institutului de Chimie al Academiei
R.S. România, condus de academicianul Raluca
Ripan, membru corespondent al Academiei din 1955.
Îndrumarea şi formarea unor tineri cercetători,
30 de doctori în chimie, organizarea şi dotarea
Institutului, cursuri, comunicări, conferinţe sunt tot
atâtea aspecte ale unei vaste activităţi didactice.
Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă s-a
materializat în 195 de lucrări în domeniul chimiei
combinaţiilor complexe şi ale chimiei analitice, studii
asupra oxizilor simpli şi dubli, cu aplicaţii practice,

37
ca: semiconductori în termistori, ca agenţi catalizatori
în diferite reacţii, ca pigmenţi ceramici, ca refractari
etc.,unele prezentate la Congrese Internaţionale,
citate în reviste străine de specialitate, brevetate,
constituind contribuţii originale în cercetarea
fundamentală şi aplicată.
Pensionat în 1972, cu titlul de profesor
consultant, Constantin Macarovici continuă să
lucreze, ultima lucrare Analiza chimică cantitativă
anorganică, Editura Academiei R.S.R., apărând
recent (1979) .
Om de caracter, întruchipând însuşirile
superioare ale moldovenilor, modestie şi seriozitate,
pasiune şi voinţă, Constantin Macarovici este un
model.
Deşi împliniţi, ca personalităţi ştiinţifice şi
umane, pe alte meleaguri, fraţii Macarovici rămân şi
ai noştri nu numai prin originea lor dar şi prin
gândurile care li s-au întors aici de multe ori cu
nostalgia copilăriei.
Profesor M. Ciubotaru

P.S Mulţumim profesorului Constantin

Macarovici care ne-a pus la dispoziţie materialul
documentar fără de care aceste pagini n-ar fi putut fi
scrise.
*
În Dicţionarul enciclopedic român, Editura
politică, Bucureşti 1965, se spune: Constantin
Macarovici are lucrări în domeniul chimiei

38
anorganice şi analitice. A studiat combinaţiile
complexe cu piridină, derivaţi difenilici şi
sulfocianamine şi a elaborat metode de dozare
(potenţiometrice, conductometrice, tinanometrice,
argentometrice) a unor elemente chimice, precum şi
de obţinere a unor compuşi (oxid de magneziu din
dolomite, bioxid de titan din ilmenite).
*
Din Axa nr.2(14), 1979, anul VII redăm:

N. Iorga la Negreşti
Invitat, în octombrie 1978, la Negreşti, pentru o
conferinţă, regretatul profesor Barbu ʹTheodorescu1,
eminent cunoscător al vieţii şi operei lui N. Iorga, ne
mărturisea, că abia aici a intuit un adevăr care îi
scăpase: în târguşorul de acum l00 de ani s-au
realizat, în sufletul copilului care va deveni marele
istoric de mai târziu, primul contact şi unitatea
spirituală, cu ţărănimea de care va rămâne legat până
la sfârşitul său tragic. Într-adevăr, episodul
negreşţean din cunoscuta biografie este expediat în
numai câteva rânduri2, deşi valoarea lui formativă
este relevantă în pagini de vibrantă şi neîntrecută
poezie, pe care le descoperim în Sate şi mânăstiri din
România (1905), reluate, la aceeaşi înaltă temperatură
a evocării, peste trei decenii, în primul volum din
impresionanta autobiografie O viaţă de om (1934)

1
B. Thedorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1968, p,34
2
N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost,Bucureşti, 1976, p.40-
41
39
 După un veac, urmele trecerii copilului genial
prin aceste locuri s-au şters în uitare. Puţini
negreşteni mai pot face vreo legătură între numele
istoricului şi acel al localităţii lor. Ingratitudinii,
marea umbră îi răspunde cu imaginea pentru
veşnicie păstrată a unei lumi idilice, de un farmec
poetic inegalabil.
Împrejurări triste au purtat spre aceste zări
destinul unui copil de vreo zece ani. În 1876, avocatul
Nicu Iorga murea, lăsând o văduvă cu doi copii, unul
de cinci ani iar celălalt, George, de trei ani, sortiţi
unui „trai aspru şi tristʺ. „Mânaţi din urmă de biciul
nevoiiʺ3 pe care sensibilitatea unui copil precoce o
resimte cu acuitate, Zulnia Iorga încearcă să trăiască
demn într-o sărăcie acuzată. Când copiii sunt încă
mici, ea „se descurcăʺ apelând la ajutorul celor doi
fraţi mai mari ai ei, Manole şi Costache Arghiropol.
În 1877, Nicolae Iorga face primul drum, cu trenul, la
„moşu Manoleʺ din Roman.
Manole (Emanoil, Manolache) Arghiropol era
avocat şi publicist, editor al unei reviste literare,
Jurnal pentru toţi, Iaşi, 1868— 1869, şi al ziarului
liberal Românu, 1879—1890. Deşi el însuşi era
strâmtorat, copiii Zulniei petreceau aici luni întregi,
în vacanţele de vară. În 1884, la numai 13 ani,
viitorul istoric îşi ajuta unchiul la redactarea ziarului
în care va publica şi câteva articole. Manole

3
N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, 1976, p. 40-
41
40
Arghiropol a murit la 1 martie 1890. Este
înmormântat la Cuci . 4

În anii gimnaziului de la Botoşani, deci între

1881—1885, N. Iorga a cunoscut pe celălalt unchi,
„moşu Costacheʺ, „la ale cărui întâmplătoare
strâmtori..., când grâul nu se vindea bine, am
contribuit din destul şi noi, fără ca îngerescul
optimism al mamei s-o fi simţit vreodatăʺ5.
Manole, Costache şi Zulnia erau copiii lui
Gheorghe Arghiropol, moşier la Cuci, şi ai Elenei
Drăghici, fiica marelui vornic Iordache Drăghici.
Căsătorit încă de două ori, Gheorghe Arghiropol,
bunicul lui Nicolae Iorga, are urmaşi dintre care unii
trăiesc şi astăzi la Bozieni, Buda şi Crăieşti, cunoscuţi
de marele istoric în 19346 Ibidem, p.77. Străbunicul
Iordache Drăghici este o cunoscută figură politică din
primele decenii ale veacului trecut, şi unul dintre
„cărvunariiʺ care luptau în 1822 pentru o constituţie.
Era spătar în 1820, când îl găsim stăpânind la
Borăşti! (Cuza Vodă) sau la Răcea ʺ7
Costache Arghiropol era „avocat cu clientelă,
ajungând primar de mai multe ori, o dată cu regimul
liberal şi cu şeful său, Neron Lupaşcu, şi, pe lângă
acestea, om de energie vitează, de spirit

4
Scrisori către N. Iorga,I, 1972, p.60. Aici nota lui B.
Theodorescu este greşită. Nu este vorba despre moartea lui
Manole Iorga, ci a lui Manole Arghiropol.
5
N. Iorga, O viaţă… p.49
6
B. Teodorescu, Contribuţii la cunoaşterea strămoşilor lui N.
Iorga,1948,p.68
7
Nicolae Iorga, O viaţă….. pag. 49
41
întreprinzător, de mare putere de stăpânire, care-l
făcea iubit de femei, temut de bărbaţiʺ8.
O trăsură cu zurgălăi, trimisă de moş Costache
la Roman, îi lua pe cei doi copii şi îi aducea la
Negreşti, prin Bâra, străbătând de dimineaţă până
seara, în iulie, pe vremea secerişului „un drum bogat
în păduri, cu popasuri la fântânile în a căror zamă se
zbăteau fluturii albaştri, şi hanuri curate şi
răcoroase9. Erau întâmpinaţi de mătuşa, armeanca,
de verişoarele Aglaia, Eugenia şi Lucreţia, cam de
vârsta lui Nicu, în albe rochii de vară, cântând în
grădina plină de ţârâitul greierilor neobosiţi, sunt
apariţii desprinse parcă din vechi fotografii şterse de
vreme. Alte chipuri, fantome ale trecutului, se
perindă în fluxul amintirilor: doctorul Vilarà „mic,
vioi, prietenosʺ, soţia lui, fata Lăşculesei, fetiţa lor
Valeria; vechilul Grigoriu şi fiica lui Agripina,
băcanul blond Alexe, — singurul comerciant român
de târg.
În lipsa cărţilor, care nu pasionau pe nimeni
din casa unchiului, nepotul îşi petrecea timpul, ca
Alecsandri şi Vasile Porojan, odinioară, „croind
puternice zmeie, bine încheiate şi scorogite, capabile
să zboare vuind şi la capătul a trei păpuşi de sfoară,
să capete balete trimise în vârtecuş până în slava
cerului, să fluture imense cozi multicolore10.

8
N. Iorga, O viaţă… p.49
9
Ibidem pag.77
10
N. Iorga, România cum era până la 1918, Bucureşti, 1972,
vol.II, p.183-184
42
 Târgul, dispărând astăzi sub ochii noştri,
necruţat de vreun sentiment sau de vreo dorinţă de
conservare a trecutului, reînvie, ca într-o poveste
minunată a copilăriei: „curteaʺ unchiului, „cu casa
nouă şi veche, cu grajdurile din fund, cu coşarul de
răchită, cu bucătăria năpădită de ierburi pe coperişul
de ţernă, cu cele două grădini din faţă, cu cerdacul
cenuşiu şi cu geamalâcul din fund11; veche curte
pustie a Mavrocordaţilor, „casa cu două rânduri în
care abia ici şi colo se mai descoperă un geam întreg
şi ale cărei uşi încuiate de rugină le spargem cu
zgomot în triumfala noastră vânătoare după stafiiʺ12,
cu o livadă de copaci bătrâni, sălbăticiţi şi cu grădina
moartă; alături „paşnică stă biserica mică, de lemn
negruʺ13. „La mijloc, evreii (. . .), într-un lung şir de
căsuţe şi bolte: ce bine-mi miroseau băcăniile cu

11 Curtea Mavrocordaţilor a fost pe locul Şcolii generale de astăzi. Nu

se mai păstrează decât o clădire în care a funcţionat mai multe
decenii Şcoala de meserii, apoi internatul liceului înfiinţat în
1958 ; acum adăposteşte atelierele liceului industrial. Despre această
construcţie, din secolul al XVIII-lea, cea mai veche din Negreşti,
ignorată şi care, de aceea, se bucură de puţină atenţie, un studiu
într-un număr următor al revistei.
12 Biserica de lemn există şi astăzi, strămutată în 1957, în cimitir. Ea

era lângă biserica actuală, zidită, ceea ce dovedeşte « moş Costache », îşi
avea casele pe locul depozitelor cooperativei de consum.
13Iarmarocul cel mare trebuie să fie cel din 15 august,
singurul care se ţine vara. El a intrat probabil în
obişnuinţă după 1872, fiindcă nu-l întâlnim menţionat
între cele 9 bâlciuri anuale, în Dicţionar topografic şi
statistic de Dimitrie Frunzescu, Bucureşti, 1872.
43
multe saltare şi borcane cu migdale, bomboane
proaste şi siropuri vechiʺ.
În toiul verii, ca şi astăzi, „iarmarocul cel mare
ʺ umple maidanul de cară şi de oaspeţi de la ţară, şi
14

atunci scrânciobele se învârt nebune, de parcă vreau

să frângă oasele muşteriilor, caii de lemn ai
caruselelor se rotesc până li se ameţesc călăreţii, iar
panorama sclipitoare de oglinzi şi de mărgele
cheamă prin cântecele de durere ale orgei saleʺ…
O încântătoare imagine a vieţii la ţară se
încheagă, cu nimic mai prejos decât în idilicul roman
al lui Duiliu Zamfirescu sau în poezia lui George
Coşbuc, când perspectiva se lărgeşte într-o panoramă
senină: „Văd moşia Negreştilor: ariile de aur, munca
treieratului cu vuietul maşinei zorite care înghite
snopii şi varsă bogăţia grăunţelor. Aud glumele şi
râsetele şi strigătele, şi-mi trece încă înainte cutare
icoană ştearsă şi văd anume priviri15… „Tot şesul
vecin era o mare de flori, un zbor de fluturiʺ…
„Lângă biserică, gârla ne aştepta cu undele ei
reci”…
Oamenii acestui ţinut nu mai păstrează nimic
din umilinţa şi sărăcia vasluienilor, aşa cum erau
văzuţi, odinioară, de Dimitrie Cantemir în Descripţia
Moldaviae. Dimpotrivă, ei sunt urmaşi ai răzeşilor de
pe vremuri, „Docarul unchiului duce, prin văi
îmbălsămate cu porumbele vinete şi porumburi
coapteʺ la Oşeşti sau Alexeşti, unde se văd

14 N. Iorga, România…p.184
15
Ibidem
44
gospodării largi, primitoare în care o petrecere ţinea
trei zileʺ. La gospodarul Alexa (?) „Cine vine trebuie
să mănânce trei zile strudelă cu nuci şi să bea vin
vechiʺ 16. Bătrânul Negrea17 este „un patriarh bucuros
între copiii săi”. Vierul Malancea18 e „uscat, drept,
fioros şi bun, . . . supravieţuitor al războaielor lui
Ştefanʺ. La Mera19, un eremit blând aşteptat cu faguri
de miere.
Pentru copilul venit de pe băncile gimnaziului
din Botoşani, aici se deschidea „o lume nouăʺ, se
releva „o religie nouăʺ, credinţa în vigoarea unui
popor, a unei ţărănimi pe care abia acum o cunoştea.
Alte ţinuturi îi vor dezvălui noi frumuseţi. Pe care
însă călătorul neobosit leʺ va raporta la peisajul ne-
greştean, ca la un termen de comparaţie absolut: în
câmpiile Sudului francez cântă „greieruşii ca aceia de
la noi, din grădina şi via Negreştilorʺ20. Alte vârste îi
vor aduce bucurii intelectuale şi orgolioase satisfacţii
ale onorurilor. La Negreşti a fost însă raiul copilăriei
pierdute.
Reîntoarcerile vor fi deziluzii, legăturile firave..
Peste ani, în 1895, la Negreşti, venea mama, Zulnia

16
Ibidem
17 Bătrânul Negrea era, desigur, proprietarul moşiei Ruginoasa de
lângă Oşeşti
18 Amintirea vierului Malancea se păstrează şi astăzi. « La Malancea »

este un loc pe dealul din spatele I.T.A. Aici a fost via lui.
19 Este vorba de schitul Mera, de lângă Cotic, astăzi dispărut

20 N. Iorga, O viaţă...... p. 123

45
Iorga, care aducea şi pe fiica lui N. Iorga, Maria 21ʺ.
În scrisori expediate de aici, în anii 1896—1898, aflăm
despre căsătoria verişoarei Eugenia, despre boala lui
moş Costache, îngrijit de doctorul Galin, şi despre
moartea lui, în septembrie 189822. Fetele fiind
măritate în alte părţi, fratele ei dispărut, „eu la
Negreşti nu mai am pentru cine mă duceʺ23. Aceste
cuvinte ale mamei, scrise la 29 octombrie 1898, au
tonalitatea unor despărţiri definitive. Aşa trebuie să
fi răsunat ele în sufletul lui N. Iorga.
Peste alţi ani, în mai 1904, căutătorul fără
odihnă de vestigii şi de documente istorice trece
prin Negreşti, venind de la gara Buhăeşti. După un
sfert de veac de la prima descindere aici! „Negreştii
sunt însă alţii. Tot evreii pe amândouă laturile stradei
de negoţ; însă ce ponosite şi întunecate sunt
dughenele sărăcăcioase !... Curatele case boiereşti din
trecut s-au dus aproape cu totul. Un foc uriaş a topit
partea cea mai bună a târgului24: pe locul bucuriilor,
cântecelor, visurilor copilăriei mele se ridică astăzi
clădiri hâde pe care nu le mai cunosc. Cei de atunci
sunt morţi sau împrăştiaţi în lume. Până şi ruinele au
fost rase în vârtejul prefacerilor, şi o casă nouă, fără
nici un caracter, se ridică pe locul romanticei clădiri
părăsite de odinioarăʺ.

21 Scrisori către Nicolae Iorga,I, p.37-38; şi scrisoarea lui N. Iorga

către mama sa, din , p.592.1879
22 Ibidem, p.47.

23 Ibidem, p.48

24 Incendiul din 1894. Strada Unirii de azi este, în întregime

refăcută după incendiu

46
 Este greu, astăzi, să apreciem profunzimea
schimbărilor reale la începutul veacului. Nostalgia
copilăriei dă evocării tonuri întunecate. Şi raţiuni
ideologice par a se interfera aici: suntem în plin
semănătorism şi idilismul patriarhal îşi găseşte
sprijin în sentimentul timpului fără întoarcere: „În
ţinut, proprietarii au fost pretutindeni înlocuiţi prin
arendaşi evrei, armeni, greci, micii arendaşi români
s-au dus. Numai la Ţibăneştii d-lui Carp se poate găsi
gospodăria, belşugul, frumuseţea vechilor timpuri25.
Negreşti. . . locul unde s-a întâmplat ceva. Aici
N. Iorga a fost, cândva, fericit.
Prof. Mircea Ciubotaru
*
Numerele 1 şi 2, 1997, serie nouă, a revistei Axa,
literară şi ştiinţifică, aveau să reapară la Liceul
industrial Negreşti-Vaslui, sub coordonarea prof.
Mihaela Coşoveanu.
Cu o tematică bogată,
ilustraţie şi hârtie de calitate,
tipărită la S.C. Odeon SRL
Vaslui, revista se anunţă o
prezenţă utilă, instructivă,
educativă, de căutat şi citită de
orice persoană interesată.
*
Anuarul comemorativ al
Liceului Mihail Kogălniceanu
din Vaslui pe anii şcolari 1890-

25
Nicolae Iorga, România… p.18
47
1935, întocmit de Gh. Stănescu, director, realizat la
tipografia „Librăria şi legătoria de cărţi Al. Onceanu”
Vaslui în 1935, cuprinde 250 de pagini.
Lucrarea reprezintă
„o parte din activitatea de
cercetare şi îndrumare a
corpului didactic cu elevii
şcolii, punctând an cu an
desfăşurarea activităţii în
legătură cu şcoala şi
societatea, completându-se
cu date statistice, studii şi
observaţii asupra institu-
ţiilor locale, ajutând la
Mihail Kog[lniceanu

formarea monografiei oraşului şi ţinutului” - se

spune în prefaţă.
Din prefaţă rezultă că şi „anul trecut a existat
un anuar realizat de acelaşi autor.
Este publicată lista cu directorii de la înfiinţare
şi până în prezent, profesorii şi maiştri şcoalei pe
aceeaşi perioadă.
Iată care au fost directorii Liceului „Mihail
Kogălniceanu” din Vaslui:
1.Ştefan Severin 1890-1891,decedat;
2.Const Calmuschi, 1891-1893, pensionar,
Bârlad;
3.Ioan Mitru, 1893-1894, fost inspector general,
pensionar;
4.Ioan Fodor, 1894-1898, pensionar Constanţa;
48
 5.Spiridon Popescu, 1898-1899, decedat;
6.Nec. Motaş, 1899-1903 decedat, prof. Liceul
din Vaslui;
7.Pr. I. Grigoriu, 1903-1904, prof. Liceul din
Vaslui;
8.Nec. Motaş, 1904-1906, decedat;
9.Ilie Mitescu, 1906-1910, pensionar Iaşi;
10.Pr. I. Grigoriu, 1910-1911, prof. Liceul din
Vaslui;
11.I.B. Miulescu, 1911-1914, decedat;
12.Elizeu Mavrodin, 1914-1918, pensionar
Vaslui;
13.Const Moisil,1918-1918, prof. Bucureşti;
14.T. Tomida, 1918-1927, prof. Vaslui;
15.Spiridon Arteni, 1927-1929, prof. Piatra
Neamţ;
16.Al. Dobrescu, 1929-1930, prof. Brăila;
17.Th. Hodoroabă, 1930-1931, prof. Vaslui;
18.Alexe Mănciulescu, 1931-1932, prof. Ploeşti;
19.Th. Hodoroabă, 1932-1933, prof. Vaslui;
20.Gh. Stănescu, 1935, profesor Vaslui.
Din trecutul Liceului „M. Kogălniceanu” se
intitulează editorialul semnat de Gh.Stănescu la
împlinirea în 1935 a 45 de ani de existenţă a şcolii, în
1890, când „ministru al instrucţiei era Titu Maiorescu
şi ia fiinţă «gimnadiul realu» la Vaslui, cu numele
ilustrului bărbat politic şi om de cultură M.
Kogălniceanu”.
La început nu era decât clasa I, iar corpul
didactic îl alcătuia doi profesori: St. Severin, primul

49
director şi C. Calmuschi, dirigintele clasei, iar
materiile de învăţământ erau împărţite între aceştia.
După câteva luni a fost numit al treilea profesor E.
Mihăilescu.
Doi ani cursurile s-au ţinut în camere închiriate
– fără material didactic, fără bănci şi catedre – timp în
care s-a „pus în construcţie clădirea gimnaziului care
cuprindea: 4 camere de clasă, sală de desen, sală
pentru laboratorul de fizico-chimice şi naturale, trei
camere pentru cancelarii şi un amfiteatru care servea
şi altor utilităţi.”
În anul următor C. Calmuschi este director iar
Şt. Severin şi E. Mihăilescu sunt diriginţi la cele două
clase.
Absentarea de la cursuri era pedepsită cu
asprime, pentru şase absenţe nemotivate într-o lună,
elevul putea fi exmatriculat de consiliul profesoral.
Uniforma de vară a elevilor era confecţionată „din
materie cenuşie, bluză creaţă la spate şi cu gulerul
întors. Chipiul era de postav, lăsând libertatea
elevilor să-şi facă altul şi din dril alb sau gălbui.”
În anul 1892 gimnaziul avea trei clase cu cinci
profesori, rezultă dintr-un proces verbal din
octombrie acelaşi an, C. Calmuschi fiind transferat la
Ploieşti iar direcţia şcolii luând-o, provizoriu, prof.
Gh. Racoviţă.
La 14 octombrie 1892 director al gimnaziului
este numit prof. Ioan Mitru, mai târziu director al
şcolii normale „Vasile Lupu” din Iaşi mai bine de 20
de ani, iar apoi inspector şcolar general.

50
 „Începând cu venirea
la direcţie a dlui I. Mitru,
vocabularul, ortografia şi
forma gramaticală sunt
altele”, se spune într-un
proces-verbal: nu se mai
întrebuinţează d în loc de z
(„gimnadiului”), nici e în
loc de a (sau în loc de seu),
nici u scurt la sfârşitul
cuvintelor (realu).”
În 1893 în şcoli începe
să se aplice un regulament referitor la pedepse şi
prerogativele profesorilor la aplicarea lor, valabil pe
întreg cuprinsul ţării,
În anuar se mai spune:
…”Vom trece repede deci peste activitatea
rodnică a dlor I. Fodor, bun gospodar, şi Sp. Popescu
talentatul scriitor de mai târziu, N. Motaş un distins
fiu al Vasluiului, fost director în două rânduri, acum
decedat, pr. I. Grigoriu, fost în două rânduri director,
care a acordat importanţă educaţiei morale şi ne
oprim puţin la I.B. Miulescu (1911-1914).
Înconjurat şi ajutat de o pleiadă de profesori
buni – care au făcut cinste acestui gimnaziu – ca: pr.I.
Grigoriu, I. Lupu, H. Tiktin, C. Stamboliu, M. Luca, I.
Patriciu, C. Penel ş.a. I.B. Miulescu a desfăşurat o
activitate bogată.
Dsa a organizat unităţi de „mici dorobanţi” la
acest gimnaziu:

51
 „Purtând opinci, suman, iţari

O grupă de „mici dorobanţi” ai gimnaziului„M.

Kogălnicenu”,anul 1911

Şi cuşma pe-o ureche”…

Cum ni-i descrie bardul de la Mirceşti pe
„curcanii” de la 1877, aşa erau îmbrăcaţi şi „micii
dorobanţi”, având comandanţi ofiţeri activi sau
grade inferioare, având gornişti, făcând exerciţii cu
armele, aproape întocmai ca premilitarii noştri de
astăzi”…
În timpul lui Miulescu, gimnaziul nu are decât
două clase. În locul clasei a III-a , găsim clasa a III-a
de şcoală comercială iar peste un an (1912-1913)
găsim iarăşi gimnaziul complet cu cele trei clase. În
anul următor avea şi clasa a IV-a. Începând din anul
1914 şi până după terminarea războiului de întregire,
directorul şcolii este Elizeu Mavrodin o amintire

52
pentru şcoală, pentru bunătatea sa şi talentul său
literar ca profesor.
Imediat după război, când director era Th.
Tomide, gimnaziul devine liceu în 1923, iar în anul
1926-1927 iese prima serie de absolvenţi. În 1928-1929
se construieşte aripa dreaptă a liceului cu două etaje
şi parter în care funcţiona în 1938 şcoala, în condiţii
foarte bune, cu şase clase. Directorii Dobrescu,
Hodoroabă, Mănciulescu au dat sens nou educaţiei şi
instrucţiei copiilor, dar şi gospodăririi şcolii.
E. Mavrodin, fost
director între anii 1914-1918,
a lăsat o frumoasă amintire în
mintea foştilor săi elevi prin
bunătatea sa părintească şi
prin talentul cu care ştia să
povestească şi să analizeze
operele literare alese.
*
Sunt 45 ani de atunci.
31 august zi de la
sfârşitul verii. Plouase
noaptea. Dimineaţa era
nouroasă şi umedă.
Atunci am pus prima
dată piciorul în Vaslui, ca
profesor. Am venit însoţit de
ruda mea dr. Gh. Bercaru de
mult trecut în stăpânirea I.B. Miulescu

53
veşniciei. Am descins la hotel Iacob, zis „pârjoală”,
un fel de casă particulară cu câteva camere şi
grădiniţă în faţă. Era
hotelul şi restaurantul
elitei…
…Mai fusesem în
Vaslui pe cînd eram copil.
Cunoşteam de atunci
familiile Sofronie, Leon,
Cotăescu, Balaean.Părinţii
noştri fuseseră buni
prieteni. Cu fetele Lean,
Coca, Cecilia, Misica am
copilărit împreună.
Astăzi sunt doamnele
Isăcescu, Tzaicu, Balaean. Astăzi flori de toamnă au
nins şi pe părul lor. Vorba lui Vlahuţă: „cum trece
vremea şi ne-groapă…”
…”La 1 septembrie 1890 s-au deschis cursurile
gimnaziului „M. Kogălniceanu” într-o prăvălie din
strada Ştefan cel Mare, până la Sfântul Dumitru, când
gimnaziul avea să se mute într-un local mai
confortabil.
…Am fost numai doi profesori la început,
gimnaziul înfiinţându-se cu o singură clasă; eu
pentru partea literară, Ştefan Severin pentru partea
ştiinţifică şi director. Pe urmă a venit şi I. Mihăilescu,
de religie, iar în anul al II-lea domnul Ghe. Racoviţă,
pe urmă magistrat, actualmente pensionar în
Bucureşti…”

54
 („Din trecute vremuri” de Const. Calmuschi)

Anuarul, în afara prezentării situaţiei şcolare,

pe ani de absolvire, are referiri amănunţite la
activitatea extraşcolară – excursii, activitatea
manuală şi educaţia morală şi religioasă, cercetăşia,
activitatea de la revista şcolară „Vlăstarul” – cu
publicarea unor producţii literare, munca la
comitetul şcolar, dar şi pagini referitoare la Spătarul
N. Milescu, pagina istorică a Vasluiului, lupta de la
Vaslui, cinstirea eroilor neamului…
Scriind „O pagină din istoria Vasluiului” prof.
Octavian S. Mărculescu subliniază că în secolul al
XV-lea, după moartea lui Alexandru cel Bun,
importanţa Vasluiului creşte, ajungând chiar capitală
a Moldovei Sudice.
„Acest eveniment s-a întâmplat în anul 1435,
după împăcarea celor doi fii ai lui Alexandru cel Bun:
Ilieş şi Ştefan, împăcarea s-a înfăptuit prin intervenţia
negustorilor podoleni. Atunci (1 septembrie 1435)
Ilieş Vodă împărţi Moldova în două şi anume: Ţara
de Sus (Moldova nordică) cu capitala la Suceava,
stăpânită de împărţitor şi Ţara de Jos (Moldova
sudică) cu capitala la Vaslui, unde domnea Ştefan
Vodă, fratele lui Ilieş.”
Într-o scrisoare omagială către Vladislav Iagelo,
regele Poloniei, Ilieş Vodă arată că s-a împăcat cu
fratele său Ştefan, căruia i-a dat: „Cetatea Chilia şi cu
vama şi cu ocoalele care atârnă de această cetate –
adăugăm noi – şi Cetatea Albă şi locul Vaslui şi

55
ocolul care către acest loc ascultă şi ţinutul de la
Tutova şi târgul Bârladului cu tot ocolul şi cu morile
de la Covurlui şi locul Tecuci cu tot ocolul şi Oltenii.”
Concluzionând, profesorul Octavian Mărcu-
lescu încheie:
…”Vasluiul are rol de capitală sub Alexandrel,
între anii 1451-52. Tot din Vaslui Petru Aron încheie
pace cu turcii şi plăteşte haraci (tribut) 2000 de ducaţi
pe fiecare an sultanului Mahomed. Vedem deci că de
la 1432-1458, vreme de 25 de ani, Vasluiul joacă un
rol însemnat în istoria Moldovei, fiind capitala Ţării
de Jos pe timpul lui Ilieş şi Ştefan Vodă între 1435-
1443, adică 8 ani. De asemenea, sub Alexandrel
(1451-1453) însă numai un an, şi totuşi, tot în Vaslui
se întăresc de diferiţi domni, moşii boierilor, se
încheie tratate vamale cu Braşovul iar în
împrejurimile Vasluiului se dau lupte între Bogdan II
şi poloni la Lipovăţ şi în codrii Crasnei; la Rahova
(Podul Înalt) va câştiga strălucita bătălie Ştefan cel
Mare, care-i va aduce frumosul epitet de „Atlet al lui
Crist”.

56
 Ceea ce a însemnat împărţirea Moldovei în
două o explică mai clar N. Iorga în conferinţa ţinută
la 1 ianuarie 1927 la Liga culturală Bârlad, „în sala
cea mare a Curţii cu juri, unde s-a adunat, încă din
vreme, o imensă mulţime de auditori, veniţi să
asculte glasul marelui nostru cărturar”: „Aceste două
trupuri de pământ ale Moldovei –Ţara de Sus şi Ţara
de Jos, nu erau numai două realităţi administrative
cu doi vornici, ci două realităţi etnice mai profunde.
Pe când Ţara de Sus e un pământ de repede cuceriri,
Ţara de Jos are o fizionomie mai complexă şi mai
rebelă.
În compunerea Ţării de Jos, pe lângă băştinaşi,
mai intră şi anumite provincii de colonişti străini
contopiţi cu vremea în organismul nostru naţional.
Aşa au fost coloniile ungureşti din jurul Slănicului
trimise de regii Ungariei în căutarea de sare, precum
şi cele din jurul Milcovului (încă de pe la 1200) care
îşi aveau chiar burgraful şi episcopatul lor.

57
Asemenea în individualitatea Ţării de Jos s-au mai
contopit şi diferitele colonii slave din jurul Putnei.
Dar în compunerea Ţării de Jos, pe lângă
factorul pur istoric, a mai jucat un mare rol şi
elementul naţional-geografic. Ţinutul acesta e ca un
fel de prelungire îndepărtată a stepelor, un ţinut
scitic de oameni ageri şi cu mişcări repezi.
E destul de cunoscută în istoria poporului
nostru, dorinţa de independenţă şi pornirea spre
fapte războinice ale acestei populaţiuni.
Iată cum Ţara de Jos a devenit o admirabilă
putere cuceritoare şi întregitoare a neamului nostru.
Rostul nostru, al celor din vechile meleaguri ale
Ţării de Jos este de a continua mai departe acest
trecut istoric, în toată splendida lui mândrie
naţională, mai ales în sudul Basarabiei, care trebuie
rechemată la toată demnitatea acestui trecut naţional.
Să ne renovăm Ţara şi Neamul; să continuăm
mai departe faima vechilor cetăţi: Crăciuna, Chilia,
Cetatea Albă… fortificându-ne sufleteşte în
adevărate calităţi morale, în care pârcălabii
cuvântului să continue lupta pentru afirmarea şi
desăvârşirea naţionalităţii noastre.
Ori toate acestea nu sunt posibile decât numai
prin cunoaşterea şi pătrunderea trecutului nostru
naţional, de a cărui mândrie trebuie să ne
pătrundem şi a cărui fală trebuie să o continuăm.”
(Din „Răzeşul” nr.10, 11, 12 noiembrie-
decembrie 1926, ianuarie 1927, p.335-336)
*

58
 …”Judeţul Vaslui este, fără îndoială, unul din
judeţele cele mai bogate în urme glorioase ale
trecutului, ţinând mai ales seama că oraşul Vaslui a
fost pe vremuri reşedinţă domnească iar localitatea
Rahova sau Podul Înalt este cunoscută şi în istoria
universală prin strălucita victorie a lui Ştefan cel
Mare asupra unei armate turceşti mult mai mare de
cât armata de sub comanda sa.
Afară de faptele măreţe ale lui Ştefan cel Mare,
locuitorii judeţului Vaslui păstrează încă viu în
memoria lor faptele de bravură săvârşite la 1877 de
flăcăii din regimen-
tul 7 Rahova nr.25 ce
au fost cântate de
bardul din Mirceşti
în poeziile „Sergen-
tul” şi „Peneş
curcanul”, un fost
flăcău din judeţ cu
numele de Ion
Ţurcanu ce s-a
distins prin vitejia sa
la Griviţa şi la
Plevna.

„Peneş curcanul” – sculptură de vasluianul C. Pintea.

…”În oraşul Vaslui s-a luat de mult iniţiativa

ridicării unui monument în cinstea sergentului
Ţurcanu şi a vitejilor lui camarazi….
59
 „Prin iniţiativa generalului I. Răşcanu, fost
ministru, una din figurile alese ale judeţului Vaslui,
s-a săvârşit o operă de înaltă valoare estetică, morală
şi naţională: construcţia unui cimitir al eroilor, având
un mausoleu maiestuos, în care se odihnesc alături,
oasele eroilor de la Plevna cu ale celor din războiul
întregirii.”(Gheorghe Stănescu).

Vaslui. Cimitirul şi monumentul eroilor ridicat în anul

1935
*
Primul anuar al liceului de băieţi „Mihail
Kogălniceanu” este întocmit de către profesorul Al.
Mărculescu, director al prestigioasei instituţii
vasluiene în perioada 1931-1932. El a văzut lumina
tiparului în 1931 la tipografia lui Alex. C. Onceanu şi
conţine 42 de pagini. Lucrarea descrie cum a luat

60
fiinţă liceul, mai întâi ca gimnaziu în 1890 şi şcoală
comercială între 1909 şi 1910.
Niciodată într-un trecut atât de îndelungat nu
s-a alcătuit un Anuar al şcolii care să oglindească
situaţia ei aşa că numai cu foarte multă trudă am
putut aduna din afară şi scoate de sub praful
dosarelor datele necesare întocmirii acestei prime
icoane a trecutului ei” – scrie autorul.

Dl N. Mihailov, pensionar
absolvent din prima serie

Şi mai departe: „Nici un fapt demn de relevat

nu şi-a făcut apariţia prin norii de colb stârniţi în
răscolirea dosarelor şi afară de somnoroase
frământări intestine dovedite de schimbarea anuală
şi uneori de mai multe ori pe an, a directorilor,toată
activitatea se desfăşoară uniform, monoton,
narcotizant de monoton, ca torsul unei pisici bine
hrănită şi încălzită şi care de… căldură îşi face siesta.
Nici o zvâcnire din care să se dovedească viaţa, nici o
impetuozitate care să facă să se reverse peste margini
din cupa activităţii.”
Cu privire la data apariţiei Anuarului – Al.
Mănciulescu consemnează:
61
 „Şi fusul vremii a sfărâit torcând în acest ritm
firul anilor unul câte unul, patruzeci şi unu la
număr.” (1890+41 = 1931 n.n.).
Printre elevii care au frecventat liceul între anii
1896-1897 este şi acela al neuitatului şi neegalabilului
Constantin Tănase, artist de seamă, care şi-a dedicat
viaţa Teatrului românesc.
Între elevii clasei a VII-a în anul 1931 se află
Ştefan Ciobotăraşu, altă glorie a scenei româneşti.

Ştefan Ciobotăraşu – Artist al poporului. Marele

actor s-a născut la Vaslui în 1910. A creat numeroase roluri
în teatru ca şi în filme dintre care cele mai apreciate în
„Erupţia”, „Valurile Dunării”, „Setea”, „Lupeni 29”,
„Cerul n-are gratii”.

62
 Printre cei care s-au perindat la conducerea
liceului în perioada 1900-1931 se numără numele lui
Ştefan Severin, Nicolae Motăş, Constantin Moisil.
Dintr-un tabel sunt trecuţi în revistă 113 profesori şi
maiştri care au predat la gimnaziu şi la liceu, făcând
ca în anii 1930-1931, la un examen de bacalaureat
promovabilitatea să fie de 91,66% din candidaţii
înscrişi.
Anuarul face consemnări referitoare la rolul
profesorului ca pedagog, observaţii privind
contribuţia familiei la educarea copilului, colaborarea
dintre şcoală şi familie, activitatea extraşcolară a
profesorilor şi elevilor, la lucrările lor literare şi
didactice.
*
AL 2-lea ANUAR…
Al 2-lea Anuar …,
al Şcoalei Normale de
băieţi „Ştefan cel Mare”
Vaslui, pe anul şcolar
1931-1932, întocmit de
prof. Constantin Capră,
directorul şcolii, era
însoţit de un „Cuvânt
lămuritor”, din care
rezultă şi că „un anuar
este proba sufletului ce
s-a frământat într-o
şcoală, proba sufletului
pe care profesorii l-au

63
rupt formă cu formă din marea lor comoară şi au
dăruit-o mlădiţelor tinere ce le sunt încredinţate spre
creştere şi desăvârşire.”
…”S-au speriat unii că sunt prea mulţi
absolvenţi de şcoli normale, că sunt prea mulţi
învăţători, când de fapt sunt prea puţine şcoli
primare. Când sunt zeci de sate unde copilul trebuie
să meargă 6-7 kilometri până la o şcoală primară în
satul vecin, nu putem spune că avem prea multe
şcoli. Ce vor prinde aceşti copii de 7-8 ani din sfatul
înţelept al învăţătorului, când corpul li e greu de
oboseală?, când iernile noastre grele le-au băgat
frigul în oase? Sau ce fel de şcoală este aceea unde un
singur învăţător lucrează la 2-3 clase, toate
suprapopulate?”
În continuare dascălul explică cum a luptat
pentru menţinerea timp de 13 ani a Şcolii normale
din Vaslui, cum din „toate şcolile normale făcute
după război două numai au fost terminate”: şcolile
normale din Buzău şi cea din Vaslui, cum trecerea de
la întreţinerea de către stat la întreţinerea particulară,
de către comitetul şcolar. A fost o şcoală a succesului,
a biruinţei acestei şcoli înzestrate „cu un monumental
local propriu, cu uzină proprie, fermă de 50 de
hectare.”
Absolvenţii cu diplomă din iunie 1932 a fost o
„serie de aur” a şcolii.
Cel de al 14-lea an şcolar pornea sub siguranţa
izbânzii, în spate cu experienţă iar în viitor – cu

64
nădejdea de mai bine care stă „mai ales în
învăţători”.
Darea de seamă pe anul şcolar 1931-1932 a
conducerii şcolii, susţinută de Constantin Capră,
director şi N. Pruteanu, secretar, publicată în Anuar,
făcea referire la multe aspecte ale activităţii: corpul
didactic, biblioteca, radio –„un aparat mare
„Mende”, la priză, - întreţinerea lui reducându-se
aproape la nimic” – muzeul etnografic, viaţă
extraşcolară (corul bisericesc, cultul datinilor
româneşti, activitatea de internat şi munca la ferma
şcolii, şezători, excursii, sprijinitorii şcolii) etc.
De mare actualitate şi importanţă rămâne mai
ales ceea ce era, la vremea aceea, Muzeul etnografic
al şcolii, de care erau legate numai meritele
profesorului Constantin Capră.
Muzeul a luat naştere în august 1930 şi erau
descrise piesele mai de seamă, cu arătarea
importanţei lor. Redăm cele ce urmează din Anuarul
redactat de către profesorul C. Capră:
1.Săpăturile de la Coşăşti, unde s-a descoperit o
staţiune preistorică din epoca neolitică, cercetată de
savantul arheolog O. Tafrali şi eminentul său elev C.
Cihodaru.
„Concluziile la care a ajuns dl. Tafrali sunt din
cele mai importante. Dsa consideră staţiunea Coşăşti
tot aşa de importantă ca şi celebrul Glozel. La
săpăturile făcute de d.sa la Coşăşti s-au găsit diferite
resturi din amfore, unele din ele cu inscripţiuni – ale
căror litere seamănă foarte bine cu cele de la Glozel.”

65
 Anuarul scoate în evidenţă ceea ce au făcut
elevii şcolii cu ocazia săpăturilor proprii din
octombrie 1931 de la Coşăşti, distanţă 30 de kilometri
de Vaslui, la locul numit „Făgăraş” descoperirea unei
figurine de lut ars, de 12 cm înălţime, fără cap – care
îi lipseşte.
2. Un proces verbal de inspecţie făcut de Mihai
Eminescu, ca revizor şcolar, la şcoala primară din
satul Laza Vaslui cu următorul conţinut: 1876, aprilie
27, inspectând astăzi şcoala din comuna Laza, am
aflat prezenţi 15 din 41 înscrişi. Cetirea şi scrierea
merge bine. Frequenţa mică se explică prin începerea
muncilor agricole la care şi copiii sunt luaţi. Localul
şi instrucţia fac o impresie destul de mulţumitoare.”
Revizor şcolar,
M. Eminescu

66
 Circulară dată de poetul M. Eminescu, pe când era
revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi.

3. Un ordin circular către şcolile primare

semnat de Mihai Eminescu, prin care recomandă
introducerea noilor manuale şcolare, în special ale lui
Ion Creangă.
Procesul-verbal şi ordinul circular se găseau în
Muzeul etnografic al şcolii normale din Vaslui prin
bunăvoinţa învăţătorului Adrian Pieptu din satul
Laza.
4. O scrisoare a fostului mare om politic Al.
Marghiloman adresată fostului ministru Lupu
Costache. „Scrisoarea este datată 28 februarie 1910 şi
scrisă din Bucureşti, strada Mercur 14. Marghiloman

67
dă indicaţii prietenului său ce să spune în audienţa ce
a cerut-o regelui Carol I. Făcea apoi consideraţiuni de
politică generală şi aprecieri asupra adversarilor săi
politici.
5. Un act de boierie, scris pe piele de viţel din
anul 1852, februarie 2, din timpul domniei lui
Grigore Alexandru Ghica, Al. Marghiloman adresată
Prin acest act se acordă rangul de „Paharnic”, este
semnat de domnitor şi întărit cu ştampila mare a
ţării. Poartă nr.35, secţia I-a din Secretariatul de stat.
6.Un alt act de boierie. Muzeul nostru mai
posedă, de asemenea, un act prin care se
„fărăzeşteʺ rangul de pitariu,- unui oarecare I.
Popovici. Este datat 1856—din timpul domniei lui
Grigore Al. Ghika V. V., semnat de domn şi întărit cu
stampila cea mare a ţării. Poartă No. 2387 din 9 Iunie
1856.
7. Un act de la 1782. Este o chemare la divanul
domnesc pentru o judecată referitoare la moşia
„Oşăşti ot Vasluiʺ, între Mircea biv Vornic de poartă
şi Enache Grecul, ginerele unui Andronache
Lăpuşneanu. Fiind vorba de persoane din Vaslui şi
de o moşie de aici, dăm completă această chemare de
pe vremea domnitorului Constantin Dimitrie
Moruzi:
„Io Costandin Dimitrie Moruzi, Voevoda Bojii
milostiu gospodin zemli Moldovscoi. De vreme ce
prin jaloba ci au dat domnii mele Ştefan Mircea biv,
vornic de poartă, au arătat precum că are pricină de
giudecată cu un Enache Grecul, ot Vaslui, ginerele lui

68
Andronachi Lăpuşneanu, pentru nişte părţi de moşia
Oşăşti ot Vaslui. Deci iată dar prin cartea aceasta a
Domniei mele să pune zi de soroc acelui Enachi
Grecul, ca la Duminica Tomii, cu toate scrisorile ce va
ave pe Oşăşti să se afle aice ca să stea la giudecată cu
jăluitoriul, căci neviind la ziua sorocului va fi adus cu
om gospod. Aceasta scriem,
1782 Ghenarie 26 ....?.....
Vel Logofăt
8. Un URIC din secolul XVI de la 1552. Unul
din cele mai valoroase acte ce le posedă muzeul
nostru este un uric din secolul XVI, de la 1552,—din
Moldova, de pe vremea domnitorului Ştefan Rareş,
fiul lui Petru Rareş, care a domnit în Moldova până
la 1552.
Acest uric este foarte important, fiind singurul
document din care se cunoaşte din ce boieri era
format divanul în vremea domniei lui Ştefan Rareş.
Uricul este scris în sârbeşte şi poartă data de 2 Aprilie
7060 (1552), fiind dat din Huşi. Întrînsul se vorbeşte
de moşia Glodenilor din judeţul Vaslui.
Iată numele boierilor ce sunt trecute în uric, ca
făcând parte din divanul domnesc : Constantin şi
Petru, unul frate şi altul fiu ai lui Ştefan Voevod,
Gavril vornic, Petru Cîrcovici, Cozma Gheanghie,
Danciul Huru, Veveriţă şi Ioan Harcovici pârcalabi
de Hotin, Huhulea stolnic. Pogan ceaşnic, Ioan
Danciul, vistiernic, Toader postelnic.
Actul a fost văzut de d-l Ghibănescu şi publicat
în „Sureteʺ vol. I-iu. A fost comunicat d-lui

69
Ghibănescu de preotul Ioan Grigoriu, profesor
Vaslui.
Uricul este scris pe piele de viţel şi purta
stampila mare pe ceară,
9. Un act de la 1846, prin care domnitorul Mihai
Sturza, recunoaşte drepturile unui boier şi îi dă
dreptul să poarte titlul şi să se bucure de toate
avantagiile ce i le dă gradul său. Actul este semnat de
însăşi domnitor şi întărit cu ştampila domniei. Poartă
Nr. 232 din 1 Aprilie.
10 Diverse acte vechi. Se mai găsesc în Muzeul
nostru diverse acte vechi nedescifrate:
a) Un document din 1842.
b)Un document din 1852 — semnat de
domnitorul Grigore Al. Ghica V. V., purtând Nr.
209.
c) Un document din 1849—Martie 9.
d) Un document din ţinutul Fălciului din anul
1843, Martie 1.
e) Un act din 1863 din satul Dăneşti-Răzeşti—
Jud. Vaslui.
11 Un cuţit haiducesc montat cu plăselele de
corn de cerb, care se închide. Lungimea închis 55 cm.,
deschis 95 cm.— A fost găsit în Deleşti—judeţul
Vaslui.
12. Diverse monede. Am căutat să formăm
gustul colecţionarilor şi pentru monedele vechi,—
formând o secţiune numismatică a muzeului nostru
etnografic.

70
 Avem peste una sută cinci zeci monede
metalice, cea mai veche fiind una romană, de pe
vremea împăratului Constantinus Fl. Aug.; pe verso
are 3 steaguri.
Tot în această grupă am pus şi medaliile
comemorative româneşti şi străine.
13. Icoane vechi. Muzeul nostru posedă cinci
icoane vechi,— găsite în judeţul Vaslui;—vremea a
şters în parte chipurile de pe aceste icoane, se vede
însă că sunt făcute de cineva cu mult gust artistic.
14.Arme vechi, de asemeni se găsesc în muzeul
nostru,— destul de vechi, toate probabil de la
sfârşitul secolului 18.
Muzeul posedă de asemeni o scară de şea,
foarte mare, asemănătoare celor din evul mediu,—şi
care a fost găsită la Cănţălăreşti-Vaslui, unde Ştefan
cel Mare a dat marea bătălie de la Podul înalt. La
Călugăreni-Vaslui s-au găsit în pământ şi adus la
muzeul nostru nişte zăbale mari pentru cai.
15.O admirabilă lingură sculptată, cu două
părţi care se suprapun, foarte veche, de asemeni a
fost adusă la muzeul nostru, găsită fiind în satul
Pribeşti-Vaslui.
16. Picturi originale. Prin bunăvoinţa d-lui
institutor Grigore Pavlov, fostul revizor şcolar al
judeţului Vaslui, muzeul nostru a intrat în
stăpânirea a două picturi-portrete de pictorul
Romano, reprezentând pe regele Ferdinand şi
regina Maria. Tablourile sunt foarte bine
executate, pe pânză, mărimea naturală.

71
 17. Excursii la monumentele istorice. Căutând
să infiltrăm în sufletele elevilor dragostea de tot ceea
ce vorbeşte de trecutul nostru românesc, am făcut cu
toţi elevii şcolii sau cu grupe de elevi, excursiuni la
parte din monumentele istorice din judeţul nostru.
Cu această ocazie s-au fotografiat locurile şi
monumentele acestea, pentru ca să rămână o urmă,
vremea distrugând aceste monumente:
a) Excursia de la Podul Înalt. Se ştie că lupta lui
Ştefan cel Mare cu turcii de la 1475 a avut loc în
ţinutul Vasluiului. Istoricii cei mai mulţi afirmă că
această luptă, a avut loc la Podul Înalt de lingă
Cănţălăreşti.
Podul înalt se află situat la 14 Km. de oraşul
Vaslui,—pe o minunată poziţie strategică, înconjurat
din trei părţi de dealuri— este parcă un loc anume
lăsat de natură, ca să poată rezista cineva cu o mână
de oameni unei armate puternice. Îi spune
„Podul înaltʺ pentru că de la albia pârâiaşului şi până
la partea superioară a podului, este o înălţime cam de
7 metri. Pârâiaşul este aproape secat, doar
primăvara se scurg pe aici şuvoaiele ce vin din
dealurile ce împrejmuiesc acest loc.
Podul a început să se dărâme—; chiar piatra cu
inscripţia a început să fie lovită. Inscripţia arată că
podul a fost refăcut de hatmanul Gavril, pe vremea
lui Vasile Lupu.
S-au luat două fotografii, din care una cu
elevii în faţa acestui monument istoric.—Dăm în
cuprinsul anuarului aceste fotografii:

72
 Podul Înalt de lângă Cănţălăreşti (judeţul Vaslui), unde
Ştefan cel Mare a bătut pe turci la 1475.

b) Excursia de la Dobrovăţ.— La 36 Km. de

Vaslui, în comuna Dobrovăţ-Ruşi, se află Mânăstirea
Dobrovăţ, zidită de Ştefan cel Mare—şi isprăvită în
anul morţii sale, la 1504.
Mânăstirea este înconjurată cu ziduri groase de
piatră, cu creneluri. Stilul în care este zidită
mânăstirea, este cel moldovenesc.
Pictura din lăuntrul bisericii este o adevărată
comoară de artă murală. Anul trecut s-a isprăvit de
descoperit pictura veche, căci fusese acoperită cu
noui zugrăveli în decursul veacurilor.
Cele mai frumoase tablouri din această
biserică, sunt reprezentarea patimilor Mântuitorului
din Naos şi icoana Maicii Domnului, cu îngeri
mulţi împrejur,—la intrarea bisericii.
73
 Mânăstirea Dobrovăţ din Judeţul Vaslui, zidită de Ştefan
cel Mare în anul 1504
În general toată pictura este o capodoperă.
Împreună cu 50 elevi, cei mai vrednici din şcoală,
am vizitat Mânăstirea cu o săptămână înainte de a se
face resfinţirea bisericii. Prin bunăvoinţa stareţului,
căci sunt câţiva călugări aici, elevii au putut admira
acest juvaer din trecutul, nostru istoric. Dăm în
cuprinsul anuarului fotografia exterioară a
Mânăstirii.
c) Hanul lui Cuza Vodă. La 40 Km. de Vaslui,
pe şoseaua Vaslui-Iaşi, dincolo de Codăeşti, pe
teritoriul comunei Coropceni, se află ruinele unui
han de popas—unde hodinea Cuza-Vodă în
drumurile sale de la Iaşi la Galaţi. Hanul era o
adevărată cetăţuie, cu ziduri foarte groase—cu
grajduri de piatră bine întărite. Este o mare greşeală

74
că acest han nu a fost refăcut şi păstrat; era un
exemplu al hanurilor domneşti de altădată. Sătenii
din împrejurimi zilnic scot care întregi de piatră din
această ruină,— făcându-şi locuinţe.—Dăm în anuar
fotografia acestor ruine,—căci peste 2-3 ani, nu va
mai rămâne decât locul.

Hanul lui Cuza Vodă de pe şoseaua Vaslui- Iaşi. Lângă

satul Coropceni.

18. Un document din secolul XV. În ultimul

moment, muzeul nostru a intrat în posesia unui uric
din secolul XV, prin vrednicia d-lui Vasile Talpeş,
absolvent cu diplomă de la şcoala noastră.
Documentul a fost cumpărat de la săteanul Vasile
Luca din satul Călugăreai- Vaslui. Documentul a fost
descifrat şi tradus de către d-l C. Cihodariu, profesor
de istorie la şcoala noastră. Este un uric de la Ştefan
cel Mare din „Vleat 6994, Gen. 14ʺ, adică din 14

75
Ianuarie 1486; — este scris pe pergament, având
pecetea mare, atârnată printr-un şnur de mătasă
roşie. Actul este deteriorat: are lipsuri şi pe alocurea
este şters, descifrându-se cu greu.—Prin acest uric
Ştefan Vodă întăreşte cumpărătura satului Bonteştii,
aşezat între Bârlad şi Stemnic, făcută de Toader
Marele şi fratele lui Costin, de la Toader Hrăniş şi
nepoţii lui, Bilţu şi Nicoară Şeremet, pentru 200
zloţi tătărăşti. Divanul care a întărit cumpărătura
este format din: Alexandru şi Bogdan cei doi fii ai lui
Ştefan cel Mare, apoi: Duma, Gangur, Dragoş, boieri
fără slujbe. Dajbog. şi Ştefu, pârcălabi de Hotin,
Micotă şi Rareş, pârcălabi de Neamţ, Ciarlorazki
(?)... Secară pârcălab de Roman, Clanău spătar,
Boldur vistiernic, Eremia postelnic. Logofăt mare
este Tăutu. Documentul este dat din Suceava.
Divanul nu este complet din cauza lipsurilor
documentului. Alexandru, fiul domnului care este
dat cʹa luat parte la divan, a murit în 1493.
Documentul este de mare valoare, nu numai
pentru vechimea lui, dar pentru că se poate cunoaşte
divanul lui Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului 15.
Satul Bonteştii de care vorbeşte acest uric,
astăzi nu mai există.
19. Colecţiune de ouă încondeiate. Nu este o
artă mai desăvârşită la poporul nostru, ca
încondeierea sau încrustarea ouălor de Paşti. Fel de
fel de figuri, cu variate numiri,— cu culori naturale
făcute din coajă de ceapă, scoarţă de nuc etc, găsim în
satele noastre unde chiclazurile oraşului încă nu-şi

76
au căutare. Încondeierea ouălor fiind o artă
populară—am strâns, prin ajutorul elevilor, ouă
încristite din tot judeţul nostru — pentru Muzeul
Etnografic.
20. Colecţionarii Muzeului etnografic Vaslui.
Mulţi au înţeles rostul acestui muzeu etnografic
pentru judeţul nostru, dându-şi osteneala să
contribuie la mărirea muzeului şi colecţionarea
pieselor ce interesează trecutul nostru istoric şi care
trebuiesc păstrate ca relicve sfinte pentru generaţiile
următoare.
Demnă de amintit este silinţa elevilor noştri
normalişti,— care n-au pierdut nici o ocazie să aducă
la şcoală, tot ceea ce găseau prin satele lor demn de a
figura într-un muzeu etnografic. Învăţătorii
vrednici—n-au uitat nici ei şcoala de unde au primit
lumina—şi au căutat să contribuie şi ei la înflorirea
muzeului nostru etnografic. S-au remarcat următorii
învăţători: dl C. Ungureanu , fost învăţător la şcoala
noastră de aplicaţie, acum revizor şcolar la Iaşi; D~l
Adrian Pieptu, învăţător Laza, D~l Petru Vieru,
învăţător Ciocârleşti, Dl. Vasile Pîrcălabu, învăţător
Munteni de Sus. Dintre părinţii elevilor s-a remarcat
D~l Simion Frimu—Vaslui, P. Agape —Vaslui şi D-l
Alex. Onceanu –Vaslui.
Toţi învăţătorii ne-au promis concursul lor
nelimitat şi suntem siguri că vom putea obţine prin ei
piese importante pentru muzeul nostru etnografic.
Din cele expuse mai sus—se vede că la şcoala
noastră muzeul etnografic este o realitate,—că

77
sugestia făcută din sferele conducătoare ale
Ministerului Instrucţiunii şi-a găsit ecoul dorit în
sufletele noastre.
Mai mult ca oriunde—muzeul etnografic îşi are
rostul lui pe lângă şcolile normale. Viitorii învăţători
trebuie să crească în dragoste de trecutul nostru,
pentru că numai aşa suntem siguri că vor sădi în
inima copiilor de la ţară, iubirea de cele frumoase
româneşti, dragostea de ţară şi neam. Vom completa
muzeul nostru etnografic cu o secţie folklorică,
culegând din popor bruma de literatură populară ce-
a mai rămas neinfluenţată de pretinsa civilizaţie.
Până acum am adunat cu ajutorul elevilor şi învăţă-
torilor, toate strigăturile şi horele populare din
judeţul nostru.
La vizita ce ne-a promis d-l inspector general
Zampfiropol-Dall, însărcinat special de Ministerul
Instrucţiunii cu vizitarea şi organizarea muzeelor
etnografice,—suntem siguri că vom putea să ne
mândrim cu muzeul nostru etnografic.
Facem şi pe această cale, un apel către
intelectualii satelor, preoţi şi învăţători, să ne trimită
orice obiecte vechi vor găsi prin satele ce păstoresc
sufleteşte, contribuind prin aceasta la mărirea
muzeului etnografic al judeţului nostru. Ar fi păcat
ca aceste obiecte ce vorbesc aşa de frumos despre
trecutul nostru, să se piardă din neglijenţa şi vina
noastră a tuturor.
*

78
 Şcoala normală „Ştefan cel Mare” Vaslui avea şi
o şcoală de aplicaţie la care elevii făceau asistenţă ori
lecţii practice (pag.42 din Anuar).
Anuarul mai cuprinde: „Copii şi extrase de pe
procesele verbale încheiate de către inspectorii din
Ministerul Instrucţiunii şi din Serviciul instrucţiunii”,
Tablou cu elevii Şcolii de aplicaţii şi elevii premiaţi ai
Şcolii normale din Vaslui, situaţia „Examenului de
capacitate din iunie 1932” precum şi un lung evantai
cu „Hore şi strigături populare din judeţul Vaslui” –
colecţionate şi redate cititorilor de profesorul
Constantin Capră.
Lucrarea, realizată la tipografia Alex. C.
Onceanu – Vaslui, 1933, are şi multe ilustraţii care
servesc cărţii şi răsfoitorilor ei.
*
În aprilie 1968, în sala Victoria din Iaşi a
funcţionat expoziţia „120 de ani de la revoluţia din
1848” unde au fost expuse diferite tipărituri ale
vremii.
În Vremea nouă din 6 aprilie 1968, Valer Mitru
scrie printre altele, fără a face trimitere la vreun act
despre care vorbeşte în Anuar prof. Const. Capră:
…”Prezent în expoziţie s-a aflat şi jurnalul (?)
încheiat la 5 iunie 1846, în şedinţa Sfatului
administrativ cu privire la judecarea atitudinii
duşmănoase a boierilor proprietari din ţinutul
Vasluiului: Toader Sion, Toader Râşcanu, Tucidide
Dormuz. Sfatul propune domnitorului trimiterea în
exil a boierilor răzvrătitori pentru „că prin sloboda

79
lor petrecere în ţară să nu se răspândească asemenea
prinţipii răsturnătoare liniştii obşteşti.”
*
Anuarul Liceului de băieţi „Mihail
Kogălniceanu” Vaslui 1935-1946

Anuarul Liceului de băieţi “M. Kogălniceanu »

Vaslui 1935-1946 întocmit de către prof. Octav
Mărculescu, directorul liceului, vine, „după o pauză
de 12 ani”, când s-a scos ultimul Anuar, legându-se
astfel, „firul vechi de cel nou”, cum spune autorul în
prefaţă.
Nevrându-se „o înşiruire seacă de nume, cifre
şi date” şi nici „numai situaţia Liceului de băieţi „M.
Kogălniceanu” pe anul şcolar 1945-1946, Anuarul
promitea a cuprinde şi „diferite aspecte ale judeţului
Vaslui.”
Într-adevăr, el cuprinde o gamă largă din
programa anunţată. Mai întâi „autorităţile şcolare
superioare” la data tipăririi în 1946 la Tipografia
„Minerva” Vaslui:
Ştefan Voitec, Ministrul Educaţiei Naţionale;
Miron Nicolescu, Secretar de stat;
Ctin Tegăneanu, Secretar de stat;
P. Mirescu, Secretar general;
Toma Vasilescu, Director general;
Şerban Voinea, Director general contabilitate
M.Florian, Administrator Casa şcoalelor;
Cojocăraşu M. Mancaş, Directorul comitetelor
şcolare;
80
 Titus Hotnog, Inspector general şef;
M. Arhire, Inspector general administrativ;
Al. Triandaf, Inspector general;
Dumitru Miron, Inspector secundar;
Ioan Andriescu, Inspector secundar;

Ocneanu, Inspector secundar.

Anuarul începea cu un „Scurt istoric al
liceului”, prezenta numele directorilor, de la
înfiinţare şi până în 1946 – Constantin Capră
perioada 1938-1940, T. Bogos 1940-1941, Constantin

81
Capră 1941-1943, Ştefan Chesim 1943-1944, Octav
Mărculescu din 1944 -, premianţii pe şcoală de la
înfiinţare, „Starea şcoalelor secundare din Vaslui în
octombrie-decembrie 1944” de O. Mărculescu.
După o „Cronică a anului şcolar 1945-1946”
urma un tabel cu personalul didactic al liceului pe
anul 1946-1947, cu repartizarea obiectelor pe clase,
alte situaţii şcolare – promovabilitatea, situaţia
recapitulativă, premianţii pe clase, absolvenţii
liceului de la 1935 şi până în 1946, bilanţul contabil al
şcolii şi al comitetului de părinţi, dări de seamă etc. –
erau publicate materiale referitoare la biblioteca
liceului şi o documentată „Schiţă istorică a
Vasluiului” de profesor Octav Mărculescu, în care
despre „Vaslui, capitala Ţării de Jos” se scrie deosebit
de ceea ce se publicase în Anuarul comemorativ al
liceului (1890-1935) pag.214-216):
…” de la moartea lui Alexandru cel Bun şi până
la suirea pe tron a lui Ştefan cel Mare, Vasluiul,
vreme de un sfert de veac, a ocupat un rol de frunte
în istoria Moldovei. La Vaslui este reşedinţa
domnească a lui Ştefan cel Mare, a lui Alexandrel, tot
la Vaslui se dau diferite hrisoave, se încheie tratate
comerciale cu Braşovul, cu Liovul şi tot din Vaslui
pleacă boierii să se închine polonilor sau turcilor.
Însă sub nici un domn n-a avut Vasluiul atâta
însemnătate ca sub Ştefan cel Mare, aşa se explică –
într-o măsură – de ce vasluienii se simt şi până azi
cuceriţi de personalitatea Marelui Domn, încât orice
movilă, biserică sau sat despre care nu se ştie cine

82
le-a făcut, toate, absolut toate aceste monumente sunt
atribuite pe drept sau pe nedrept lui Ştefan cel
Mare.”…
Documentare cu conţinut scriu în anuar şi V.I.
Cataramă (Paradă dascălilor mei…), prof. St. Rădoi
(Vaslui), prof. T. Hodoroabă (Ludwig van
Beethoven).
*
Cuvintele de
apreciere ale profesorilor
la adresa educatorilor şi
formatorilor lor sunt
prilej de transmitere ale
aceloraşi sentimente către
generaţiile viitoare.
*
Dl. I. Mitru
*
Iată-l pe profesorul
Ioan Mitru la vârsta pen-
sionarului „bătând” în
poarta celor „de odinioară” (Din Anuarul
comemorativ 1890-1935):
…”Amintirile duioase ale profesorilor mei
dragi, ale sfinţilor mei din vremea când eram elev de
şcoală secundară, I.Gheorghiu Poineanu, Petre
Răşcanu, Varlam Răileanu, ca şi mai apoi cursurile
teoretice atât de atrăgătoare de pedagogie ale lui
Găvănescu, cum şi sfaturile părinteşti ale neuitaţilor
mei profesori, iar mai apoi inspectori generali, Ştefan

83
Vârgolici şi Petre Răşcanu, acestea îmi erau bagajul
sufletesc de dascăl, când am început însumi,
proclamat de autoritatea superioară, să fiu profesor,
educator. Şi mai mult încă: să mi se încredinţeze şi
direcţia tânărului Gimnaziu real din Vaslui – Eram
negreşit licenţiat în litere şi filozofie. Licenţa aceasta
însă, oricât de strălucită ar fi, nu dă decât doar
pregătirea teoretică, urmând a se completa, pe încet,
cu cea practică…”
Tot acelaşi profesor, în acelaşi discurs, dar în
portretistică:
„… Dar dintre toţi bătrânii dascăli primari
vasluieni, acela care m-a impresionat mai puternic a
fost „Conu Ion Vasiliu.” Bărbat de o mândrie
conţinută cum rar am întâlnit. Nu ştia decât un
drum: al şcolii şi al familiei. O întreagă viaţă
închinată acestor idei – Şcoala, Familia – cărora a
sacrificat cu drag nesfârşit, fără zgomot, fără tamtam,
toate clipitele unei existenţe numai de muncă
neprecupeţită.
„Conu Ion” a ajuns repede, pentru tânărul
imberb director al gimnaziului, un al doilea tată.
Sfătuitor, fără a-şi da acest aer; prieten, fără a face din
aceasta un mijloc de a-şi impune părerile. Acest
adevărat educator mi-a rămas până astăzi, în ochii
minţii, ca tipul dascălului, a tatei, a soţului, a
cetăţeanului conştient de rolul său. A fost, aşa-i era şi
firea, un izolat. Din această pricină a şi trecut în
lumea celor drepţi fără ca acest fapt să fi provocat

84
măcar un cât de neînsemnat gest de regret din partea
celor care fuseseră tovarăşii lui de muncă.
Institutoarea Aneta Vasiliu, tovarăşă de muncă,
muncitoare neodihnită, mamă ideală, gospodină
neîntrecută, educatoare splendidă a micuţelor fetiţe,
elevele sale, zeci şi zeci de ani a fost sufletul şi
mângâierea acestui bărbat; soţia sa scumpă…”
Dar iată-l şi pe profesorul V.I. Cataramă, în
Anuarul din 1935-1946, la „parada dascălilor” săi,
făcându-le o neuitată
portretistică:
*
D.l. Th. Tomida fost
director 1918-1927.
*
„…T. Tomida…
e o figură impozantă,
înaltă şi cu tendinţă
de burtă, iar pasul
tras agale îl face cald
şi intim. O faţă
roşcovană e fixată cu
doi ochi de viezure, abili şi şireţi, drastici şi blajini. E
omul înrădăcinat în „direcţia liceului” din care îşi
făcuse o artă şi o mimică, iar multă vreme după
înlocuirea de la direcţie, îl salutam cu formula:
„Domnule director”, pentru că prin alură, ca şi prin
atitudine, numai el merita acest titlu.
În clasă venea fără cataloage, iar când ne
trimitea să le aducem, furtuni omerice se prevesteau

85
asupra capetelor noastre. Catalogul era strigat de la
coadă, nota era la prima ei vibraţie iar uneori
specificată ca în algebră 1 minus sau 0 plus. Omul
aparţinea pedagogiei vechi iar lecţia trebuia debitată
ca pe o placă. Elevul însă era totul. Dacă era în graţia
bătrânului, lecţia i se părea învăţată, deşi era
articulată mai slab decât a altuia în dizgraţie. Nota 10
sau 9 era antipodul primei vibraţii, dar nimeni nu era
lovit în soartă, deoarece 1 adunat cu 5, dădea deseori
media 8, iar profesorul nostru un soi de tiran, în
sensul antic, era capabil de cele mai mari indulgenţe.
Tezele constau din 10 minute, reduse apoi de la
prima propoziţie la 5.
Eram curios pe atunci, dar am constatat apoi că
şi răposatul Ilie Manea, profesor de la Universitatea
din Iaşi, proceda la fel. Era o abatere pedagogică,
denunţată de plictiseală şi vârstă, care nu iartă, mai
ales pe dascăli.
Elevii chiuleau la istorie iar bătrânul se trezea
uneori în faţa unei clase goale, ca într-o nuvelă
„Neguri” de N.N. Brădiceanu. Atunci nota absenţele,
ascultând pe cei prezenţi. Însă şi aceştia strigau
absent, iar un coleg Constantin Irimia, m-a
impresionat cu câtă siguranţă a strigat la auzul
numelui său: absent! – în glas mare.
Interesantă însă era aplicaţia, care consta din
partea anecdotică a faptelor, susţinând că istoria nu e
în fond o ştiinţă. Este o înşirare de evenimente mai
mult sau mai puţin fantastice, verosimile uneori,
după interpretarea unui istoric sau altul. Dascălul nu

86
era un şovinist. El afirma că nu totdeauna domnii
noştri erau învingători, că de cele mai multe ori
mâncau bătaie: dosirea adevărului nu serveşte
nimănui, iar istoria ştiinţă poate nu va fi scrisă
niciodată.
Nu ştiu din ce motive, dar mi-amintesc, că avea
o slăbiciune pentru mine. Mă lăuda la şcoală, ca şi pe
stradă, iar la sfârşitul liceului, când ne-am luat
amândoi adio, mi-a urat succes în viaţă. Nu l-am mai
văzut de atunci, dar într-o zi am auzit că profesorul
Tomida a închis ochii…pierdusem pe dascălul meu
de istorie…”
„…Al. Bălănescu, tânărul profesor de
matematică, era o figură strălucită a liceului nostru.
Metoda pedagogică era o metodă reală, vie. Elevul
nu pleca de la tablă fără a înţelege realizarea
problemei, a teoremei, a ecuaţiei sau a paralelelor.
Profesorul insista într-un material arid, dădea toate
explicaţiile, îl însufleţea, pentru a pricepe mişcarea
cifrelor blestemate parcă de Pitagora să nu-şi
depăşească destinul decât în adunare sau scădere.
Însă indolenţa era sancţionată şi nu rareori
palmele răsunate pe obrazele noastre nu erau un
stimulent dintre cele mai eficace.
Patima însă îl rodea, afundându-l ca şi pe
Radian din „Însemnările” lui Neculai Manea în
zmârcuri. Înaintea morţii nu era decât o fâlfâire slabă
printre ruinele oraşului, întârziată adesea între fum şi
alcool, singurele stupefiante ale unui târg de
provincie…”

87
 „… Interesantă era şi figura dascălului de
muzică Vasiliu, supranumit Gascu.
- Muzicuţa şi caieţelul, măgarule! Cine nu
învaţă la matematică nu ştie nici la muzică!
Vasiliu, ca un soi de filozof antic, supraestima
valoarea muzicii, redusă în cărţile şcolare la solfegii
şi exerciţii.
Vasiliu era un omuleţ îndesat, dar cu glasul

aspru. În serile când se stingea lumina, sau se

Corpul didactic al gimnaziului din anul 1913. De la stânga

la dreapta: I. Antonescu, Gr. Babencu, I.B. Miulescu, pr. I.
Grigoriu (director), I. Vasiliu, El. Mavrodin şi I. Dolijan.

întorcea la catedră, el ne spunea că are ochi la spate,

astfel că vede tot. Alteori ne mărturisea gesticulând
că are un ochi în frunte ca ciclopii de odinioară sau ca
88
Ochilă al lui Ion Creangă, cu care vede orice mişcare.
Îl ascultam cu atenţie, ca unul pe care soarta nu-l
înzestrase cu „ureche muzicală”. E drept că nu prea
ştiam la matematică, dar că cifrele sunt în raporturi
directe cu „muzicuţa”, asta n-o cred nici azi, deoarece
aproape sută la sută nici un profesor de muzică n-are
aplicaţie la matematică şi invers…
Dascălul de muzică însă n-a voit să moară ca
oricine. Omul care organiza coruri admirabile, care
se străduia ca obiectul lui să nu fie ignorat, a preferat
moartea artistică, suprimându-şi viaţa cu un ceas mai
devreme…”
„… Ionescu, profesorul de desen şi caligrafie,
era o altă figură nostimă, cu mustăţile în furculiţă; el
era un tip de boem care prefera vinul şi anecdota
tare. Ne spunea o serie de glume, aşa cum erau cele
de pe uliţa mică de la „Junimea!, de care ar fi roşit
duduca de la Vaslui, dar ele nu pot fi povestite
aici…”
Un profesor de română, Alex Dobrescu,
pretindea ca elevul să vorbească perfect limba
literară. Dacă nu avea nici o greşeală în expunere,
primea nota 10 dar dacă întrebuinţa auxiliarul o
pentru a îţi scădea cu fiecare greşeală un punct din
nota maximă.

(Dl. Al. V. Dobrescu,

profesor, fost director).
89
 Calcularea sutimilor se făcea la tablă, iar
profesorul îşi cronometra în permanenţă lecţia, cu
ceasul…”
„… Călătoriile geografice ale dlui prof. Chesim
erau cele mai savuroase, deoarece erau gratuite;
plecat de la Vaslui, la Halmei, iar elevul trebuia să
spună haltele şi staţiile C.F.R., dar mai ales cu capul
scos pe fereastră, să evoce colegilor săi, peisajele,
apele, obcinile şi munţii din dreapta şi din stânga
căilor de comunicaţie. Azi călătoriile profesorului
meu sunt mai utile ca oricând deoarece iluzia poate
înlocui deseori realitatea, într-o epocă de criză şi
finanţe anemice”…
„… Spiritul de imaginaţie era dezvoltat şi de
alţi profesori mai puţin adiacenţi literaturii. Astfel,
dl. E. Gaiu, profesorul de matematică, mi-a inspirat o
serie de teme la care nu pot renunţa nici azi.
Tipărisem pentru prima oară o schiţă „Sinucidere”.
- Mi-a plăcut „Sinuciderea”, începu dsa. Eşti
cam lunatic, dar astronomia nu displace, încurajează.
Apoi mă întrebă despre o teorie, fără nici o
legătură cu cartea. Era vorba despre „Fuga
universurilor” de Einştein, iar eu „i-am spus-o pe
nerăsuflate”. De unde o ştiam? Iată misterul. În
dimineaţa acelei zile cumpărasem Adevărul literar.
După ce l-am citit, m-am aşezat pe piedestalul

90
gardului de la liceu, reflectând la o nuvelă, în genul
lui Jules Verne sau C. Flamarion, cu călătorii printre
stele. Dascălul meu de matematică, trecând la liceu,
mi-a solicitat revista. Apoi ca să se convingă că nu o
cumpăr de paradă, mi-a verificat lectura cu articolul
intitulat la fel cu întrebarea de la lecţie. A fost o
salvare pentru mine, dar şi o verificare fără exagerare
că matematica are mai multe afinităţi cu literatura
decât cu muzica. Căci în fond ce sunt cifrele, decât
nişte personaje de roman, la început abia schiţate, dar
apoi desenate în urma a o serie de conflicte sau
rezolvări? Cine nu are imaginaţie, nu poate fi
matematician, cum nu poate fi romancier. Ion Barbu,
poetul, a demonstrat aceasta, iar noi am verificat că
toţi matematicienii urmăresc asiduu literatura,
singura care le poate realiza mişcarea cifrelor”…
*
Profesorul Octavian Mărculescu, fost elev al
şcolii primare nr.1 din Vaslui, este cel care
semnalează în „Revista istorică română”, volumul
XVIII, fascicola I, existenţa în Vaslui a unui pension
francez în anul şcolar 1859-1860. Pe bază de
documente el atestă că în anul 1859, lunile
septembrie-octombrie, la Vaslui „a luat fiinţă un mic
pensionat în limba franceză, condus de profesorul A.
Lioblan, care a fost „obligat a depune examenul cu
toţi elevii ce frecventau acel pension.”
Se atestă că, de fapt, directorul pensionului din
Vaslui era de origine franceză, pe nume Alexandru

91
Leblanc, nu Leblan sau Lioblan, cum fusese
românizat.
Se pare că şcoala respectivă şi-a închis porţile la
sfârşitul anului şcolar 1859-1860 şi din cauza unor
disensiuni locale… proprii balcanismului cu caracter
românesc (ziarul „Vremea nouă”- Vaslui – din 9
decembrie 1972).
*
În condiţiile în care în anul 2005 majoritatea
autorilor de carte duc dorul vânzării cărţilor lor, iar
bibliotecile de tot felul, inclusiv cele ale şcolilor cu
rafturile văduvite de carte trebuitoare, următoarea
ştire culeasă din ziarul Românul din 6 iulie 1862 este
ispititoare, consider:
„…Fiindcă la şcoala primară de băieţi din
Vaslui s-a înfiinţat prin danie particulară o mică
bibliotecă, profesorul acelei şcoale roagă pe domnii
autori şi traducători ca să binevoiască a trimite acolo
câte un exemplar gratis din operele ce au imprimat şi
vor imprima; cu dânsele se obligă a le desface câte
zece exemplare din fiecare operă”…
*
Aspiraţii
Aspiraţii, revistă editată de Liceul agro-
industrial Murgeni la jumătatea anului 1980…
Coordonator – prof. Magdalena Teodorescu.
Iată câteva rubrici din numărul de la început de
drum: „Din viaţa şcolii noastre”, „Proză”, „Probleme
de chimie”, „Curiozităţi geografice”, „Dicţionar
diplomatic”, „Epigrame”, „Rebus”.

92
 Ziarul „Vremea nouă” Vaslui din 27 mai 1980,
la rubrica „Pe scurt”, îi dorea „viaţă lungă şi
colaboratori de ţinută”. Mai bine zis colaborări!.
*
Bârladul
Bârladul, revistă de cultură prin informaţie,
apare la Bârlad bilunar, începând de la 15 noiembrie
1996 sub egida Fundaţiei culturale „Dr. C.
Teodorescu”, din colectivul de redacţie făcând parte:
C.Teodorescu, director fondator, Gruia Novac,
redactor şef, Nicolae Mitulescu, redactor.

Redacţia şi administraţia: Bârlad, strada 1

Decembrie 1918 (Galeriile de artă „N.N. Tonitza”);
tehnoredactare: S.C. „Comex-H” SRL; tipar

93
Tipografia „ADC” SRL Vaslui. Format 30/43 cm; în 8
pagini.
Bârladul nr.1 s-a constituit într-un număr
omagial consacrat împlinirii a 150 de ani (1846-1996)
de la înfiinţarea Liceului, „ctitorit în ziua de 20
octombrie 1846, la dorinţa testamentară a lui
Gheorghe Roşca Codreanu”, „devenit Colegiul
Naţional de la 1 septembrie 1996”, cum subliniază
profesorul Nicolae Sârbu, directorul Colegiului în
editorialul „Jubileul Colgiului «Codreanu»”.
În numărul omagial mai semnau articole:prof.
Gruia Novac („150 de ani de la „Clasul real”- de
atunci, la Colegiul Naţional - de acum (1846-1996)”,
un material, care în afara datelor istorice şi referirile
instructiv-pedagogice, face trimiteri la profesorii care
i-a avut în timp şcoala respectivă, reţinând numele:
Ion Popescu, Ştefan Neagoe, Iosif Petriciu, Panainte
Chenciu, Stroe Belloescu, sau ale foştilor elevi:
Alexandru Philippide, Vasile Pârvan, Garabet
Ibrăileanu, Alexandru Vlahuţă, Gheorghe Ivănescu,
Ştefan Procopiu, Nicolae N. Tonitza… . prof. Gabriel
Craus, primarul municipiului Bârlad (Cultură, şcoală
şi morală), prof. dr. Nicolae Creţu (Sufletul unei şcoli
sunt profesorii ei”), prof. univ. şi scriitorul C.
Dimoftache Zeletin (O binecuvântare), Traian Nicola
(„Codreanu- marcator de destine umane”), Nicoleta
Arnăutu („Profesori ai Colegiului „Gheorghe Roşca
Codreanu”, fondatori ai Muzeului „Vasile Pârvan”
din Bârlad – documente inedite”),prof. univ. dr.,
membru de onoare al Academiei Române,

94
Constantin Ciopraga („Valoarea unei şcoli nu ţine
numai de meritele magiştrilor săi”), prof, dr. I.D.
Popa (Misterul învăţământului de performanţă la
liceul „Gheorghe Roşca Codreanu”), prof. Petru Sava
(Gând afectuos), Lucian Vasiliu ((Alma Mater), prof.
univ. dr. ing. chim. Mihai Nicu (Verticalitate şi
măiestrie profesională), dr. Constantin Teodorescu
(Codreanu – nume şi simbol).
„Gând afectuos” lărgeşte cercul distinşilor
dascăli, adăugându-i şi pe neuitaţii şi mult preţuiţii
Ştefan Negură, Grigore Ionescu, Veronica Tuchilă şi ,
poate, ar fi trebuit amintiţi şi Emilia Ciocan, Elena
Popescu, prof. Bădărău, Gh. Popescu (Pătrăţică),
Trăian Tănase ş.a.
În „Cale lungă, drum greu”, Gruia Novac
prezintă revista care „ieşea în lume”, arăta că
bilunara de la Bârlad îşi propunea să suplinească
„vidul cultural” creat în localitate şi, luând principiile
de activitate drept călăuză, promitea: „Ne va călăuzi
adevărul. Obiectivitatea, dreptatea şi respectul faţă
de cei cărora ne adresăm vor fi repere ale conduitei
noastre”…
Prof. I.D. Popa vorbea în cuvinte alese faţă de o
generaţie de profesori de la Bârlad amintindu-i pe:
Ioan Ursoiu, Cezar Ursu, Gh.V. Gâlcă, Vasile Velicu,
Hary Zupperman, Nicolae Ioachim, Jean Budescu,
Lucilius Pârvu, părintele Busuioc, Iorgu Sandu,
Florica Vasiliu, Ionel Gâlcă, N. Corpaci, M. Stamati
ş.a.

95
 Revista era ilustrată cu fotografii reprezentând:
Colegiul Naţional „Codreanu”, şi fondatorul
acestuia, Gheorghe Roşca Codreanu Bârlad – vedere
generală-1924; promoţia 1932 la 50 de ani (1982);
busturile lui Alexandru Vlahuţă, George Enescu în
grădina publică a oraşului, fotografiile profesorilor
Ioan Vârgolici, Nicolae Sârbu, Trăian Nicola etc.
Respectându-şi legământul de revistă de
cultură prin informaţie nr. 2 din Bârladul cuprindea:
editoriale de Gruia Novac şi Constantin Teodorescu,
in memoriam (S-a dus „să se odihnească puţin şi
Marin Sorescu!”), ecouri la Bârladul – o nouă revistă
de cultură (de prof. Ionel Necula din Tecuci),
documentare („Tudor C. Pamfile – 75 de ani de la
moarte” de Trăian Nicola; „Corneliu Baba – „Pictor al
omului”” – nouă decenii în slujba vieţii şi artei” de
Eugen Radu Lazăr; „150 de ani de la moartea lui
Veniamin Costache” de Duma Ionel; o anchetă
socială „Străzile Bârladului – între vorbe şi adevăr”
de N. Mitulescu, „Anuala de plastică bârlădeană ʹ96”
de Nicoleta Arnăutu; dar şi rubrici tot atât de căutate:
eveniment numismatic (de N. Mitu), Clepsidră şi
statornicii (de Gh. A.M. Ciobanu), Liceul a murit -
Colegiul trăieşte – o cronică incompletă de P. Rof, in
memoriam – pentru Valentin Silvestru, apariţii
editoriale, medalion (Bogdan – Eugen I. Abunel de
Traian Nicola), calendar tutovean, Editura
Humanitas – prezentată de C. Teodorescu.
În numărul patru, dedicat sărbătoririi poetului
Mihai Eminescu, publicau articole substanţiale:

96
Constantin Ciopraga, C.D.Zeletin, D. Scărlătescu, N.
Creţu, Th. Codreanu, Tr. Nicola, I. Rotaru, Gheorghe
Bulgăre, G.G.Ursu, G. Cotae, G. Ciobanu, Şt.
Andronache, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Hobana.
În revistă au mai semnat: Nelu Grădeanu,
Mihai Constandache, Teodor Pracsiu, Dionise Duma,
Constantin Parfene, Marcel Guguianu, Grigore
Arsene, Virgil Chiriac, Mihai M.Călugăru.
*

Bârladul cultural, foaie volantă editată de

comitetul municipal de cultură şi educaţie socialistă
cu ocazia „Zilelor culturale ale Bârladului” are ca
editorial articolul „Efervescenţă spirituală” semnat
de Paul Stoica, prim secretar al comitetului municipal
Bârlad al P.C.R., iar alături fotografia solistei de
muzică uşoară Coca Dragomir, evoluând în cadrul
unui spectacol.
Militând pentru „Tradiţie şi actualitate”, cursiv
semnat cu iniţialele N.G., foaia pune în evidenţă
contribuţia străveche a Bârladului la dezvoltarea
culturii româneşti şi înscrie într-un chenar roşu
versuri scrise cu suflet, ca de obicei, de G.G. Ursu,
prof. univ., mare animator şi păstrător al valorilor
culturale ale oraşului, intitulate „Rondelul amintirii”
foarte apreciate de localnici dar şi în literatură:

97
 „Au înflorit salcâmii la Bârlad,
Oraşul e-o legendă de ninsoare,
Voi tineri, prindeţi clipa să nu zboare ,
Cât florile pe caldarâm nu cad.

Am fost şi eu ca voi, nutrind răsad

Să pot rodi în vremea călătoare,
Au înflorit salcâmii la Bârlad
Oraşul e-o legendă de ninsoare.

Ci astăzi, în amurg, ce desfătare

Să mă cufund, cum flăcările-mi scad,
În amintiri, ca-ntrun dulce vad,
Suava ei tortură mă doboare…

Au înflorit salcâmii la Bârlad…”

Preşedintele comitetului municipal pentru

cultură şi educaţie socialistă, dr. Paul Sârbu scria
despre Festivalul Naţional „Cântarea României” ca
„manifestare a muncii şi creaţiei libere”, iar prof.
Gruia Novac despre corul „Armonia la 80 de ani”.
Alte articole puneau în valoare instituţiile
culturale şi oamenii Bârladului: V. Mălinescu,
secretar literar la Teatrul „Victor Ion Popa” scrie
despre „Teatru – act de cultură”; Eug. Popuşoi,
muzeograf, despre „Muzeul «Vasile Pârvan» şi
educaţia patriotică; prof. Gh. Catană, directorul Casei
de cultură a sindicatelor, despre „Cenaclul plastic
«N.N. Tonitza» - prezenţă activă în viaţa spirituală a

98
Bârladului”, iar prof. Ioan Florea realiza un micro-
interviu „Treptele pasiunii - cu medicul Adrian
Timofte, artist amator în timpul liber, interpretul
unui rol în spectacolul de teatru „Puterea dragostei”
de Ion Băieşu.
În afară de alţi prozatori – prof. Georgeta
Anghel şi Ion Maftei, de exemplu, foaia Bârladul
cultural cuprinde poezii semnate: Horia Graur (Dor),
Veronica Penea (Ţărm de baladă), George Grindină
(Pentru bărbaţii de pe corăbiile muncii” şi „Sunt fiul
acestei fântâni”), Doina Diaconu (Statornicie).
*
Buletinul Camerei de comerţ şi industrie
din Vaslui
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din
Vaslui, apare odată pe lună.
Începând cu 1 decembrie
1924, sub direcţia domnului
Al. Isăcescu, secretarul
Camerei, la Vaslui, tipografia
şi legătoria de cărţi
„Alexandru Onceanu”,
format carte.
Preşedintele de onoare
al Camerei de comerţ şi
industrie Vaslui era V.P.
Sassu, deputat al P.N.L., iar
preşedinte activ Alexandru Dimitriu.
„Rostul nostru” îşi intitula Al. Dimitriu
cuvântul care explica importanţa pe care o avea

99
instituţia care „nu existase până acum la Vaslui”.
Potrivit Legii Camerei de comerţ şi industrie şi a
Regulamentului legii, „Camera de comerţ şi industrie
era organ ale comerţului şi industriei, datoare să dea
guvernului informaţii şi păreri asupra intereselor
comerciale, a capacităţii întreprinderilor de lucrări
publice şi de furnituri asupra dezvoltării economice,
a proiectelor de viitor. Organizarea şi gospodărirea
comerţului şi industriei erau lăsate de legiuitor la
latitudinea Camerei de comerţ… „Pentru aceasta se
cerea ordine, ordine în toată viaţa noastră
comercială”.
Se insista asupra gospodăririi Camerei, a
banilor şi crearea unui muzeu de mărfuri cu preţurile
lor curente. La şedinţa din 25 septembrie 1924 de
aprobare a bugetului şi Regulamentului afacerilor, de
depunerea jurământului, au luat parte: Gh. Răşcanu,
prefectul judeţului, C. Cocărăscu, primarul oraşului
Vaslui, V.P. Sassu, deputat, fost ministru al industriei
şi comerţului, Ed. Motaş, senator, M. Negură,
deputat, preotul C. Ullea, rabinul I. Rabinovici, alte
personalităţi ale oraşului, judeţului şi Camerei de
comerţ.
Buletinul numără în jur de 21 pagini lunar şi
cuprindea copii ale proceselor-verbale referitoare la
activitatea instituţiei, informaţii din domeniu şi
legislative, tarife de taxe, tablou ale firmelor înscrise
la Tribunal, cele aflate în lichidare, proteste
comerciale în justiţie, bilanţ şi contul profit şi

100
pierdere, oferte de mărfuri, tabloul articolelor
prohibite la import şi export etc.
Începând din octombrie 1925 preşedinte activ
al Camerei a fost ales Dimitrie Ţaicu, până atunci
membru corespondent în Biroul instituţiei.
În 1928, anul V de activitate, numerele pe
primele patru luni ale anului, apăreau comasate într-
un singur buletin în 24 de pagini. Un anume Emil
Isăcescu, ziarist şi funcţionar din Vaslui, spune
redacţia revistei „Răzeşul”, trimite două manuscrise
originale ale genialului poet Mihai Eminescu,
tipărite, publicate. Tatăl expeditorului, „bătrânul
decedat C. Isăcescu, care era subprefect în judeţul
Vaslui pe timpul când Eminescu era revizor şcolar, a
fost bun prieten cu cel mai mare poet al României.”
Emil Isăcescu, comunică revistei: „În anii 1875-
76, pe când Eminescu era revizor şcolar la judeţele
Iaşi şi Vaslui, se afla şi tatăl meu Costache Isăcescu,

Dl.V.P. Sassu, deputat, Dl. Al. Dimitriu preşedinte

Preşedintele de onoare activ al Camerei de Comerţ
101
al Camerei de Comerţ şi şi Industrie Vaslui
Industrie Vaslui

subprefect al plăsei Racova. Tata a fost un

nestrămutat membru al Partidului Conservator şi
dacă nu mă înşeală memoria, membru şi la
„Junimea”
Şi cum era – mai ales pentru acele vremuri – cu
puţintică cultură, ştia nemţeşte şi franţuzeşte – cu
prilejul primei întâlniri a legat mare prietenie cu
Eminescu. Mai toate inspecţiunile ce a făcut
Eminescu pe la şcolile din plasa Racova: Lipova,
Floreşti, Rafaila etc. le-au făcut împreună, cu trăsura
noastră şi chiar a dormit de multe ori la noi, la
Pungeşti…”
(Din „Răzeşul” nr.3, aprilie 1926, p.105)
*

Al. Isăcescu – un posibil urmaş al prietenului lui

Eminescu, fost secretar al Camerei de Comerţ şi Industrie
Vaslui

102
 *
Buletinul oficial al Consiliului popular
judeţean Vaslui

Buletinul oficial al Consiliului popular

judeţean Vaslui apare cu numărul 1 în lunile martie-
aprilie 1968, odată la două luni, sub conducerea unui
colegiu de redacţie.
În cuvântul către cititori se spune că publicaţia
este destinată comitetelor executive al consiliilor
populare, organelor de specialitate, economice,
instituţiilor dar şi cetăţenilor.
Într-un articol „Important de ştiut” se prezintă
structura organizatorică a Consiliului judeţean ca
urmare a aplicării Legii nr.2/1968 privind
organizarea administrativ teritorială a R.S.R.
Comitetul executiv avea următorul colectiv de
conducere:
Ion Savin, preşedinte, coordona întreaga
activitate a comitetului executiv şi răspundea de
activitatea direcţiei sanitare şi a serviciului I
(documente secrete n.n.);
Ion Zlate, prim-vicepreşedinte, răspundea de
administraţia financiară şi serviciul personal;
Aurel Ţolescu, vicepreşedinte, răspundea de
munca organizatorică de masă, activitatea culturală
şi învăţământul de stat;

103
 Teodor Budăi, vicepreşedinte, răspundea de
activitatea de investiţii şi construcţii-montaj,
gospodărie comunală şi locativă, de direcţia tehnică;
Corneliu Ouatu, vicepreşedinte, coordona
problemele de comerţ şi aprovizionare, activitatea de
turism, răspundea de activitatea direcţiei de
planificare, şcolarizare şi preţuri;
Ion Oprea, secretar, răspundea de activitatea
direcţiei pentru probleme administrative locale de
stat, a serviciului secretariat-administrativ şi
contabilitate, de probleme de cult.
Directorul administraţiei de stat era juristul
Vasile Zugravu;
Direcţia planificare, salarizare şi preţuri avea ca
director pe Eugen Pascal;
Directorul Direcţiei tehnice era arhitectul Vasile
Nacu;
Oficiul de control financiar intern avea ca şef pe
Jan Obreja;
Inspector comercial de stat – inspector şef
Gheorghe Sfrija;
Serviciul secretariat-administrativ era
coordonat de Ioan Păpuşoi;
La serviciul de contabilitate, şef era Petru
Tăşchină;
Inspectoratul şcolar: inspector general
Mihalache Mocanu;
Director al Direcţiei sanitare, medicul Alexei
Butuc;

104
 Comitetul de cultură şi artă îl avea ca
preşedinte pe Dumitru Bran;
Directorul Direcţiei agricole judeţene: Sergiu
Moruga;
La Administraţia financiară director era Ion
Ghidoveanu;
La Direcţia drumuri şi poduri – director era
Dumitru Haiu;
Direcţia comercială – director Marcel Albescu;
Direcţia Gospodărie comunală şi locativă –
director Nicanor Barbău;
Direcţia de industrie locală – director
Constantin Gociu.
Publicaţia a apărut până în decembrie 1989,
între timp existând mari schimbări de personal în
conducerea unităţilor enumerate.
S-a tipărit la tipografia din Bârlad şi Vaslui.
*

Buletinul oficial al judeţului Vaslui, Foaia

publicaţiilor administrative judiciare, apare al 1 şi
15 a fiecărei luni, cu redacţia şi administraţia la
105
Administraţia judeţeană Vaslui, biroul secretariatului
general, iar de la numărul 26, ianuarie 1932, redacţia
şi administraţia era la prefectura judeţului.
La 15 aprilie 1931 ajunsese la cel de al XXX-lea
an de apariţie. Se tipărea la Tipografia
„Alex.C.Onceanu”, la Tipografia nouă Chiriac dar se
imprima şi la maşina de reprodus „Gestneter”,
proprietatea judeţului.
Uneori, Buletinul era însoţit de un supliment în
care se publicau deciziile şi ordinele prefecţilor, unele
acte ale primăriilor.
Pe ultima pagină era realizată o casetă cu
înscrisul: „Am luat cunoştinţă de conţinutul
circularelor, ordinelor şi toate publicaţiile inserate în
acest Buletin oficial al judeţului Vaslui”, casetă în
care, în dreptul funcţiilor nominalizate trebuiau să-şi
depună semnătura: primarul, notarul, secretarul,
învăţătorul, preotul, şeful de post, agentul sanitar,
moaşa, agentul veterinar. Nimeni nu mai putea
invoca necunoaşterea legii!
Avea formatul 23x31 cm.
*
Calendarul competiţiilor sportive pe
anul 1980

Calendarul competiţiilor sportive pe anul 1980,

editat de Consiliul judeţean pentru educaţie fizică şi
sport Vaslui – ca şi celelalte calendare consultate –
cuprindea, în afara competiţiilor planificate şi o listă

106
cu „Cei mai buni 10 sportivi ai judeţului Vaslui pe
anul 1979:
1 — Florea Elena Atletism - Campioană
republicană de tineret 3000 m plat, şi locul III la
campionatul republican de seniori. Antrenor
Murgoci Petru. C.S. Viitorul.
2 — Imbrişcă Maria Handbal - Vicecampioană
republicană de juniori I. componentă a lotului
de junioare, Antrenor Ungureanu Vasile. C.S.S,
Vaslui
3 — Mocanu Florin Lupte – vicecampion
republican al lotului de seniori, Antrenor Maftei V.
C.S.. Viitorul Vaslui
4 — Spirea Constantin Fotbal- Component al
echipei divizionare B de fotbal — C.S. Viitorul vaslui
— Căpitanul echipei. Antrenor Vladimir Grosaru
5 — Rodu Anca-Rita Modelism - Casa
Pionierilor Bârlad — Campioană republicană copii I.
Antrenor Radu Constantin.
6 — Ciorici Traian Rugby - Component
al echipei divizionare A Rulmentul Bârlad. —
Căpitanul echipei — Antrenor. Flodescu
Gheorghe.
7 — Tîrîlă Diana - Modelism - Casa
pionierilor Bârlad — Campioană republicană copii II.
Antrenor Radu Constantin.
8 — Manea Iancu Lupte - C.S. Viitorul
Vaslui — Campion republican Ministerul M.I.C.M.
— component la lotului naţional de juniori. Antrenor
Maftei Vasile.

107
 9 — Chiriţă Nataşa Handbal - Componentă
a echipei divizionare B Confecţia Vaslui. Antrenor
Ungureanu Vasile.
10 — Radu Iulia Atletism - C.S. Viitorul
Vaslui. Antrenor Murgoci Petru.
În anul următor, de asemenea, am reţinut
numele cu „Cei mai buni sportivi ai judeţului pe anul
1980”:
1. Florea Elena, atletism, C.S. „Viitorulʺ Vaslui
2.Toader Mihalcea, rugby — Rulmentul Bârlad.
3.Manea Iancu , lupte— C.S. „Viitorulʺ Vaslui.
4. Lupu Sergiu — şah — A.S. „Victoriaʺ Vaslui
5. Ivaz Gheorghe — box — Rulmentul Bârlad
6. Imbrişcă Maria — handbal — C.S. Şcolar
Vaslui.
7.Moţoc Virgil, handbal, A.S. „Metalulʺ Vaslui.
8. Pascal Ionel, lupte, C.S. „Viitorulʺ Vaslui
9. Surdu Adriana, atletism, C.S. „Viitorulʺ
Vaslui.
10. Stan Carmen, fotbal, „Viitorul Mecanicaʺ
Vaslui.
În anul 1983 s-a publicat doar calendarul
competiţiilor republicane de performanţă.
Deosebit de calendarul competiţiilor,
Calendarul pe anul 1988 se deschidea publicând
zilele şi lunile anului de calendar, „Primii zece
sportivi vasluieni ai anului 1987” dar şi lista cu „Cei
mai buni sportivi ai anului 1987”:

108
 Iulia State – maestră a sportului, reprezentantă
a Clubului Sportiv „Viitorulʺ Vaslui, în prezent,
legitimată la AS. Moldosin. Anul 1987 a fost unul
dintre cei mai fructuoşi pentru sportiva vasluiană:
locul I în Cupa Europei, grupa B, cu echipa României
la ştafeta 4x400 m, Gőreborg, Suedia; medalia de
bronz pentru locul III, la 400 m plat, în cadrul
aceleiaşi competiţii. Iulia State este antrenată de
prof. Vasile Ursanu.
Ştefănel Ţipu, component al lotului, naţional,
face parte din echipa Clubului Sportiv „Viitorulʺ
Vaslui. Anul trecut, tânărul atlet vasluian a ocupat
un merituos loc I cu echipa de tineret a României în
proba de 8000 m la Crosul Păcii cu participarea
ţărilor balcanice. Antrenor - Vasile Onuţ. Este om
al muncii la I.P.L. Vaslui.
Lenuţa Ignat - de la Clubul Sportiv „Viitorul”
Vaslui, una dintre atletele de frunte ale judeţului, cu
rezultate bune şi foarte bune şi în anii din urmă.
Lucrează la Întreprinderea Mecanică şi este antrenată
de Vasile Onuţ. Dintre performanţele obţinute în
anul 1987, cele mai bune sunt de vicecampioană de

109
tineret la marş şi medalia de bronz în proba de 5 km
marş în meciul R.S. România - R.S.S. Ucraineană.
Mirela Ionaşcu - elevă la Liceul industrial nr. 1
Vaslui, antrenată de prof. Viorica Chiriac.
Campioană naţională la ştafeta de 4x600 m la juniori
I. în proba de 800 m; trei locuri I în concursuri
republicane de juniori, două locuri în concursurile
republicane ale cluburilor sportive şcolare. O tânără
atletă ce va confirma, cu certitudine, în viitorul
apropiat. Face parte din Clubul Sportiv Şcolar
Vaslui.
Doina Munteanu - o altă reprezentantă a
atletismului tânăr din judeţul nostru. Legitimată, şi
ea, la Clubul sportiv şcolar Vaslui, antrenată de prof.
Viorel Alexandru Gajură. Este elevă la Liceul
industrial nr. 2 Vaslui. Proba preferată – marşul.
Rezultate realizate în anul 1987: locul IV la
campionatele internaţionale de tineret ale României
în proba de 10 kilometri marş; locul III la
Campionatul republican de tineret la 10 km marş;
locul III în campionatul naţional de juniori, locul IV
în campionatul naţional de seniori la 10 km marş.
Mihaela Onciu – elevă la Liceul nr. 3 Vaslui,
antrenată de Viorica Chiriac. Face parte din Clubul
sportiv şcolar Vaslui. Tânăra sportivă vasluiană
reprezintă, alături de colegele sale de club, „noul val”
al atletismului nostru. A realizat performanţe foarte
bune în anul 1987: un titlul naţional în proba de
ştafetă 4x400 m la juniori, două locul III la
campionatele republicane de juniori şi două locuri II

110
la concursul republican de juniori şi două locuri II în
Concursul republican al Cluburilor sportive şcolare.
Iulia Pătrunsu, semifinalistă, o altă elevă a
antrenoarei Viorica Chiriac. Este elevă a Şcolii nr. 7
Vaslui. Activează tot la Clubul sportiv şcolar.
Calităţile sale sportive o recomandă ca o atletă de
perspectivă. În anul 1987, în cadrul Concursului
republican al cluburilor sportive şcolare şi în cupa
Federaţiei Române de Atletism s-a situat pe primul
loc. De asemenea a obţinut două locuri II în
concursul republican de juniori II.
Stan Sever Stoica – unul dintre puţinii
reprezentanţi ai atletismului vasluian la proba de
aruncare a greutăţii. Ceea ce ne bucură este faptul că
rezultatele realizate îl situează printre sportivii cu
reale calităţi pentru marea performanţă. Elev la
Liceul industrial nr. 1 Vaslui, face parte din Clubul
sportiv şcolar şi este antrenat de profesorul Laurenţiu
Maxim. A ocupat în anul 1987, locurile I şi II la
campionatul naţional de juniori.
Silviu Leon – component al Centrului olimpic
de lupte, face parte din lotul de lupte al Clubului
sportiv „Viitorul” Vaslui. Este antrenat de Ion Nica.
În anul 1987 luptătorul vasluian şi-a trecut în dreptul
numelui său un merituos titlu de vicecampion
naţional la cadeţi.
Veronica Popescu – disc şi greutate sunt
probele la care concurează sportiva antrenată de
Laurenţiu Maxim. Este elevă la Liceul industrial nr.2
Vaslui şi face parte din Clubul sportiv şcolar.

111
Locurile I şi III la Concursul republican al Cluburilor
sportive şcolare.
La rubrica Sportul de masă, se publica o listă cu
cei mai buni sportivi ai anului 1987 clasaţi pe primele
10 locuri: 1. Adrian Iftene – tenis de câmp – Liceul
Gh. Roşca-Codreanu Bârlad; 2. Mihaiela Roşca –
radiomodelism – comuna Perieni; 3. Leonard Darie –
tenis de masă – A.S. Moldosin Vaslui; 4. Florica Pană
– şah – A.S. Cooperaţia de consum Vaslui; 5. Ion
Crăcană – marş – D.J.P.Tc Vaslui; 6. Octav Gălăţeanu
– atletism – A.S. O.J.T. Vaslui; 7. Smaranda
Mihalache – tenis de câmp – Şcoala nr. 11 Bârlad. 8.
Adrian Uliuliuc, badminion – Şcoala nr. 5 Vaslui; 9.
Aurel Aniţa – atletism – Ocolul silvic Bârlad; 10.
Gheorghe Sandu – şah – I.J.G.C.I. Vaslui.
N-am mai întâlnit un asemenea calendar în
sursele de documentare de la Iaşi după anii de
referinţă.
*
Constructorul

Constructorul, foaie volantă editată de

comitetul de partid, mai 1977, cu titlul îngropat între
112
două ziceri: „Independenţa patriei cucerită prin lupta
eroică a poporului român” şi „Pentru patria noastră
Republica Socialistă România”, deasupra ultimei
fiind plasat un citat din … Nicolae Ceauşescu.
Foaia era editată în 4 pagini, fără a cuprinde
numele şi adresa comitetului de partid – editorul şi
nici locul unde a fost tipărită.
Constructorul era o foaie destinată unei unităţi
militare de construcţii, din colegiul de redacţie
nominalizat făceau parte col. ing. Gheorghe Igna, lt.
Col. Steru Tranulea, cpt. Dr ing. Gâlcă care semnau şi
articolele publicate.
Apariţia ei era prilejuită de împlinirea la 9 mai
1977 a 100 de ani de la cucerirea Independenţei de
stat a României.
Există o întreagă pagină dedicată „fruntaşilor
în întrecerea socialistă”, cu fotografiile unor militari
evidenţiaţi.
Ultima pagină era rezervată „Colţului satiric”,
problemelor „pentru şoferi şi tractorişti”, „De la
protecţia muncii” – toate semnate de militari,
dezvăluindu-le dezideratele.
*

Constructorul, foaie volantă editată de

Comitetul de partid, comitetul de sindicat şi

113
Comitetul oamenilor muncii de la I.J.C.M. Vaslui,
1976, fără a marca ziua şi luna apariţiei, fără colectiv
redacţional, dar în patru pagini, cu articole din
domeniu.
Semnau articole specialişti din sectorul
construcţii-montaj: Emil Cojocaru, director, Neculai
Ciornei, inginer şef, Gheorghe Iamandi, preşedintele
comitetului sindicatului, Ioan Săvescu, secretarul
comitetului de partid, Gheorge Mâşlea, contabil şef,
V. Manole, preşedintele consiliului de control
muncitoresc, Grigore Dăniciuc, secretarul comitetului
U.T.M., I. Mândrescu, şef de secţie – coordonator
S.U.T.
Mai semnau: V. Nourescu, I. Patrichi, George
Stoian. La „Satiră şi umor” figurau: caricaturi,
epigrame, o fabulă.
În cuprins: ilustraţii foto de la locurile de
muncă, un chenar în pagina I cu „Fruntaşii noştri”.
*

Constructorul

Constructorul, foaie volantă editată de

Comitetul sindicatului de la Şantierul Vaslui, 1976,

114
în două pagini, fără ziua şi luna apariţiei şi a
colectivului redacţional.
Încorpora materiale din domeniu semnate de
specialiştii şantierului: Antimir Doşu, şef de şantier,
Andrei Dâscă, membru al comitetului de sindicat şi
inginerii Dragoş Aluculesei şi Mihai Harabagiu. Alte
articole cu semnături C.B., D.H.
O rubrică „Fapte din întrecerea socialistă”, un
medalion foto: „Oameni cu care ne mândrim”. Altă
rubrică – satiră şi umor, ilustraţii foto.
*

Circulaţia pe drumuri vasluiene, foaie volantă

editată de serviciul circulaţiei din cadrul miliţiei
judeţene Vaslui – 1977 – avea patru pagini şi nu
cuprindea nominalizarea colectivului de redacţie,
nici ziua sau luna apariţiei.
Semnau articole specifice circulaţiei pe
drumurile publice ofiţeri de miliţie: maior Gheorghe
Stratica şi lt. V. Bazan. Majoritatea articolelor nu
purtau nici o semnătură. Foaia avea o rubrică de
satiră şi umor, fără semnături.
Foi volante cu acelaşi titlu apăruseră şi în anul
1976.

115
 *
Cântarea României – festival al creaţiei şi al
muncii, foaie volantă editată de Comitetul judeţean
pentru cultură şi educaţie socialistă în sprijinul
activităţii politice şi cultural-educative Vaslui 1977, se
referea la căminele culturale fruntaşe în 1976,
formaţii şi interpreţi vasluieni prezenţi în 1976 la
concursurile şi festivalurile organizate în ţară,
recomandări de repertoriu pentru formaţiile artistice
de amatori.
O rubrică „Concursuri”, alta „Argumente” şi
un montaj literar-muzical de Corneliu Sturzu „Eroi
au fost, eroi sunt încă”.
Altă ediţie, tot fără dată şi colectiv de redacţie,
cuprindea articole privitoare la participanţii la etapa
interjudeţeană şi rezultatele obţinute, formaţii
artistice distinse, un scenariu literar-muzical dedicat
sărbătoririi Centenarului Independenţei de George
Chirilă; „O inimă numită România.”
Epigramele din foaie erau semnate de Teodor
Pracsiu, Petru Necula, C. Slavic – probabil şi autorii
foii editate.

116
 Copiii şi circulaţia rutieră, foaie volantă
editată de serviciul circulaţiei din cadrul miliţiei
judeţene Vaslui, 1976, în patru pagini, fără ziua şi
luna apariţiei.
Semnau îndeosebi cadre de miliţie materiale de
educaţie şcolărească privind circulaţia rutieră în oraş
şi la sate: maior Gh. Strătică, lt. Ioan Tacu, cpt. Gh.
Uliuliuc, lt. Eugen Constantinescu, cpt.V. Căunăscu,
lt. Maj. V. Balan, maior Gh. Zigman, dar şi prof.
Constantin Clisu, inspector general al Inspectoratului
şcolar al judeţului Vaslui.
Din cuprins: o rubrică „Umor pe patru roţi” cu:
„Zicale”, „Definiţii” şi „Reflecţii”, dar şi ceva din
„ Nedumeririle şi mentalităţile lui …Gâgă.”
O rubrică „Ştiaţi că…” şi alta „Trotuarul şi
…istoricul lui” făceau foaia interesantă.
*

117
 Creaţia tehnică, foaie volantă editată de
Consiliul judeţean al sindicatelor Vaslui, 1980, avea
ca editorial „Înnoirea şi modernizarea producţiei” de
Nistor Boscioca, preşedintele Consiliului judeţean al
sindicatelor Vaslui.
Într-o casetă se publicau „Rezultatele
concursului judeţean al cercurilor inovatorilor pe
anul 1979” – locul I -I.R. Bârlad, locul II Secţia
judeţeană de distribuire a energiei electrice Vaslui,
locul III – Întreprinderea de elemente pneumatice şi
aparate de măsură Bârlad.
Cele patru pagini, format 28/42 cm.,
cuprindeau şi alte articole, fotografii de la locul de
muncă, informaţii din „Cartea ştiinţifică şi tehnică”

Cronica, jurnal de informaţie generală,

numerele 2-6, apare la Vaslui la 19 noiembrie 1946 cu

118
aprobarea nr. 1595945 a Cenzurii centrale a presei din
Ministerul Propagandei Naţionale, se scria pe
frontispiciu, unde, ca „semn al răbojului vremii”,
purta „Soarele democraţiei româneşti”. Redacţia şi
administraţia în strada Andrei Mureşanu nr.8,
director Valer Mitru.
Cronica avea 4 pagini şi formatul 34/48 cm.
În loc de orice
editorial, Cronica înce-
pea cu titlul: „Ministrul
Aurel Potop reprezen-
tant al poporului” şi îl
prezenta, pentru alege-
rile din 19 noiembrie
1946 pe profesorul de
fizică vasluian, născut
la Suhuleţ din comuna
Tansa, „aparţinând
unei familii umile”, cu
şcoală la Liceul internat din Iaşi, licenţiat al facultăţii
de ştiinţă, secţia fizică, cu doctorat în capitala Franţei
şi diplomă de profesor universitar, situat în fruntea
intelectualilor”, era prezentat ca prim – reprezentant
al Blocului Partidelor Democratice în alegerile
parlamentare pentru judeţul Vaslui (era ministru
subsecretar de stat la Educaţia Naţională).
Alţi candidaţi la alegerile parlamentare erau
susţinuţi în pagina a III-a: Ioan Boboc, muncitor
tipograf, Gh. Răşcanu „unchiaşul cu tâmpla de

119
zăpadă”, „dascăl de şcoală veche”, fost prefect al
judeţului, N. Bârlădeanu sătean din Zăpodeni.
Deşi apărută sub auspiciul şi cu aprobarea
Cenzurii, Cronica, într-un articol „În ajun de alegeri”,
pretindea că „libertatea presei româneşti este extrem
de largă”, că „nimeni nu împiedică, nimeni nu
stânjeneşte propaganda partidelor opoziţioniste” în
campania electorală, dar susţinerile nu erau semnate
cu nume descifrabile, de autor, ci în litere: h, i, m,
după cum alte materiale purtau şi ele nume
asemenea: Vic. Mit., Z, Ev, singurii bătăioşi la Cronica
rămânând: Valer Mitru, Vasile Ion Cataramă, George
Voevidca şi Nic. Tudor care semnau literatură.
Şi pentru că Valer Mitru, directorul publicaţiei,
credea probabil, în invocata libertate a presei, semna
articolul „Sămânţa lui Dumnezeu” în care „vorbea
iarăşi despre carenţele profesiei de ziarist în scopul
soluţionării dezideratelor acestei categorii de
muncitori intelectuali, a acestor smângălitori de
hârtie…”
…”Cunoaştem pe foarte mulţi dintre confraţi.
O parte se istovesc prin redacţiile jurnalelor din
capitală şi provincie. Alţii se sting frecându-şi coatele
de terfeloagele cine ştie cărui funcţionariat obscur,
ignoraţi şi striviţi de iureşul poverilor materiale, încă
cu neclintită mândrie de a rămâne membri ai
ordinului gazetăresc”…
El cerea să se acorde „plăsmuitorilor de cultură
– gazetarii – prestigiul şi drepturi salariale cuvenite,

120
dar în primul rând un statut al ziariştilor şi
scriitorilor ca instrumente „proteguitoare”…
Într-o scurtă convorbire cu dl Th. Răşcanu,
Valer Mitru semnând prescurtat MIT, tot despre
condiţia socială şi profesională a ziaristului şi
scriitorului, a intelectualului în general, aduce vorba
cu cel care declara direct: că în ce priveşte laboratorul
său de lucru „nu mai are decât sufletul”, deoarece
„Casa ce avea la ţară, camera de lucru cu biblioteca şi
lucruşoarele dragi, tot cadrul acela de viaţă ce-mi
făurisem cu trudă ani de zile şi în care ani de zile am
mâzgălit doar literatură este acum cu desăvârşire
distrus” din cauza
războiului. „Acum stau cu
chirie într-o odăiţă în
Vaslui”…
*
Theodor Răşcanu
*
Căzând şi mai adânc
în amintiri scriitoriceşti, cei
doi se duceau cu gândul la
un alt confrate al lor – poetul Radu D. Roseti care, cu
vreo zece ani în urmă, când era invitat, sosea în casa
lui Th. Răşcanu, „casă plăcută, ospitalieră, plină cu
cărţi şi portrete” unde au
petrecut ceasuri de neuitat cu
„maestrul de la Universul – unde
la două, trei zile, pe pagina întâi,
publica câte un sonet Radu D.
Rosetti.
121
 *
Din vârf de peniţă: Radu D. Rosetti în „Cronica” lui
Valer Mitru.
*
Amintindu-şi-l, ziarul îi dedica o caricatură
prietenească, iar noi am desprins din „Anuarul presei
române şi al lumii politice”, 1908, director proprietar
Gr. Grigoriu – Riga, Bucureşti, o poezie – sonet cu
fotografia evocatului.

Nu-mi amintesc în care ţară,

Ne spun pribegii călători,
Femeile scot ochii, noaptea,
Plăpândelor privighetori

Şi mai frumos ca maiʹnainte,

Cu dorul vecinic de lumină,
În trilurile lor suave,
Privighetorile suspină.
Poeţi, lumina vieţii voastre
E visul magic de iubire;
În dorul ei cântaţi voi jalnic,
Ca ea nu-i alta să inspire.

Iubiţi! Să nʹaveţi însă parte

122
 Nici când de-ai dragostei fiori
Ca sʹo cântaţi, dorind-o vecinic
Sărmani poeţi privighitori.
Radu D. Rosetti
*
După prima perioadă de gazetărie la Vaslui ( că
a fost şi perioada de după 1968 când Valer Mitru a
făcut mare gazetărie la ziarul Vremea nouă – Vaslui),
prin 1958-1960, când tinereţea şi grijile de familie
m-au adus în redacţia ziarului Flacăra Iaşului, la secţia
unde am fost repartizat, am dat peste o pleiadă de
cunoştinţe care îmbogăţea paginile literare ale
revistelor ieşene, secondându-i pe Ion Istrati, Aurel
Leon ş.a.: Corneliu Ştefanachi, Horia Zilieru, Val
Gheorghiu, Traian Ţanea, I. Friduş, I. Puha, I.
Halibei, Ion Arhip, Şt. O. Mugur (Ştefan Oprea) şi
bineînţeles Valer Mitru.
Valer Mitru lucra la un birou din colţul din
dreapta cum intrai în cameră. Teancurile de ziare şi
cărţi prindeau praful pe ele, clădite săptămână de
săptămână. Peretele din spatele său era încărcat cu
tot felul de postere şi litografii ale spectacolelor ori
altor manifestări literare, caricaturi şi afişe culturale.
Iar la masa de lucru, între alte şi alte hârtii, şpalturi şi
şpalturi , o bucăţică de om, topită în el, cu o chică
prelungă, albă-albă, obraznic lăsată peste gulerul
balonzaidului care nu se lăsa deloc dezbrăcat şi din
care curgea în neregulă un fular vişiniu care-i
ascundea lavaliera, înecată în fumul de la lulea.
Fruntea înaltă, obrazul roşcovan, ochii şi buzele
mereu zâmbitoare, chiar vesele, dezordinea de pe
123
masa de lucru şi din sertarele biroului lui Valer Mitru
făceau din el un personaj agreabil care se completa cu
o prietenie născută dintr-o comunicare deschisă.

Valer Mitru scria cronici şi chenare cetăţeneşti.

Eu, cel puţin, nu numai că-l studiam cu interes
şi îi purtam respectul, ca şi celorlalţi, dar îl
divinizam. Cu toate că în vremea aceea salariile erau
îndestulătoare în presă, Valer Mitru era mereu în
pană de bani. Nu prea reuşea să se gospodărească, să
se chivernisească. Nici cu cota de materiale pentru
ziar nu prea ţinea pasul. Era prea ocupat cu tot ce era
în jurul său, iar traiul de boem îl făcea să întârzie,

124
destul de des, la masa de lucru. Iar ce împrumuta nu
mai restituia.
Nouă însă ne plăcea de Valeriu Mitru. Era de-al
nostru. Ştia să fie profesorul celor tineri în multe
privinţe… Tot în vremea aceea s-a dovedit un fidel
colaborator al Studioului de radio Iaşi. Emisiunile lui
înnobilau programele radioului şi aveau o audienţă
maximă. Avea o voce caldă, melodioasă iar textul
abunda în cuvinte potrivite pentru această parte a
Moldovei. În ultima parte a vieţii, după 1968, a
colaborat intens la noul ziar al noului judeţ Vaslui:
„Vremea nouă”. Venea seara în tipografia de pe
strada Vasile Alecsandri, se aşeza la una din mesele
pentru corectură, lua o coală de hârtie 50x25 şi se
apuca să-şi scrie articolul pentru a doua zi. Fără
ochelari, pictografia caligrafic nişte litere de cel puţin
5 cm., după care le dădea la cules. Aşa l-am cunoscut
până când într-o zi am auzit că a fost găsit mort.
Locuia într-un demisol mobilat cu un pat, o masă de
brad şi colecţii de ziare ce acopereau în întregime
pereţii până în tavan. A fost unul dintre marii ziarişti
veniţi dintre cele două războaie mondiale, care
cunoscuse mai toate marile personalităţi ale culturii
române din acea vreme, despre care a scris mereu. Îl
putem asemui cu Aurel Leon din Iaşi, autorul
„Umbrelor” în mai multe volume, care i-a
supravieţuit până după Revoluţia din decembrie
1989.
*

125
 La rubrica „Cultură şi viaţă” din ziarul Vremea
nouă Vaslui, la 2 iulie 1968, prof. V.I. Cataramă, în
subrubrica „Din istoricul presei vasluiene”, face
cronica la „Cronica lui Vale Mitru – „urme cu tentă
argheziană” care „îşi face prezenţa pe meleagurile
noastre într-o zi glacială de 1 ianuarie 1946, ca „jurnal
de informaţie generală” pentru vasluieni.”
„Ea încerca – spune profesorul – să suplinească
apropiata încetare a ziarului Vremea nouă, care
intenţiona să se transforme într-o revistă de
preocupări sociale, culturale şi literare.
Dacă Vremea nouă n-a izbutit să-şi realizeze
visurile, aceasta nu e o vină a redacţiei.
Referindu-se la „Cronica”, V. I. Cataramă
susţine că noua gazetă, „în fraze armonioase arată
sarcinile gazetarilor: un ziarist este prin natura
ocupaţiilor sale un istoric, dar un istoric nu de
catedră şi nu de volum”. El vedea în funcţia
ideologică a presei, unul din „mijloacele de
propagandă cele mai eficiente la consolidarea
regimurilor de mare înnoire socială, presa fiind o
forţă excepţională, iar rostul ei se prezintă
considerabil de sporit, acum, în zilele noastre, după
victorie”.
Conştientă de realităţile vieţii, redacţia ziarului
Cronica amintea opiniei publice, „că nu se sprijină pe
averea personală, alte subvenţii sau sprijinul unor
potentaţi” şi era conştientă că e „riscant să porneşti la
drum numai cu inima, numai cu cinstea, numai cu
pregătirea profesională”…

126
 Deşi îşi propunea expres să comunice cititorilor
„un grăunte de adevăr, o picătură de frumos, o
brumă de înţelegere, de frăţietate, de armonie
adevărată”, menirea Cronicii fiind „să informeze cât
mai corect masele largi populare”, aspiraţiile ei s-au
oprit o dată cu apariţia – după aproape 11 luni, a
celui de al doilea număr – numerotat 2-6, sintetizat în
propria-i istorie.
Cronica, ca şi săptămânalul Vremea nouă, a
îmbrăţişat şi susţinut cu căldură munca din judeţul
Vaslui în care apăreau, recenzentul încheindu-şi
astfel istoricul presei vasluiene: „Cronica e, într-un
cuvânt, a doua gazetă, după Vremea nouă, în
palmaresul presei locale care militează prin pulsaţiile
redacţiei şi ale colaboratorilor la înnobilarea
culturală a patriei noastre.”
*

Cronica satului, gazetă volantă a

organizaţiilor de partid din Consiliul unic
agroindustrial de stat şi cooperatist Râşeşti Vaslui,
fără indicarea datei de tipărire şi nici a colectivului
de redacţie, format 22x30 cm, în şase pagini, are în
frunte editorialul intitulat „Cadru organizatoric nou,
rezultate superioare”, semnat de Alexandru Tiron,

127
organizator de partid, preşedintele Consiliului unic
agroindustrial de stat şi cooperatist Râşeşti, judeţul
Vaslui.
În prima pagină mai semnau: Toader
Munteanu, secretarul comitetului comunal de partid,
primarul comunei Arsura, despre „O înaltă distincţie
– Ordinul Muncii clasa I, obţinut în anul 1978 de
comună pentru rezultatele deosebite obţinute în
întrecerea socialistă dintre consiliile populare
comunale, - şi de medicul veterinar Leon Hapenciuc
despre „Paşi hotărâţi spre modernizare” în Asociaţia
intercooperatistă Râşeşti, înfiinţată în anul 1970.
În pagina a II-a foaia cuprindea articole despre
„Întreţinerea culturilor – problemă care ne priveşte
pe toţi”, de unde deducem că acestui sezon îi era
dedicată gazeta.
Articolele se adresau mecanizatorilor,
cooperatorilor, zootehniştilor, specialiştilor şi
lucrătorilor de toate profesiile.
Ultima pagină cuprindea un articol despre
„Pregătirea utilajelor pentru recoltare” semnat de
ing. Mihai Costache, şef sector producţie la S.M.A.
Râşeşti, un grupaj de „Pilule”, caricaturi – cu şi fără
cuvinte, care se refereau la neglijenţă, rămâneri în
urmă sau ruina din unele sectoare ale agriculturii.
*
Pe aceleaşi coordonate era realizată şi Cronica
satului, gazetă volantă a organizaţiilor de partid din
Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist
Grumezoaia – Vaslui.

128
 *
Crucea
Crucea, revistă populară, religioasă, culturală
şi ştiinţifică, apare la Bârlad la 1 aprilie 1906, doar
trei numere, scriam în volumul „Mari personalităţi
ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene
1870-2003, apărută la TipoMoldova Iaşi.
Din Gazeta Fălciului, care apărea la Huşi în
1906, aflăm de la rubrica „Bibliografie” că revista
Crucea îşi avea redacţia în Bârlad în strada Ştefan cel
Mare nr.161 şi îl avea ca director pe George D.Grosu.
*

Curierul Bârlădean, periodic editat de Primăria

municipiului Bârlad, număr inaugural, gratuit, apare
la 15 februarie 1997 şi are ca moto una din spusele lui
I.L. Caragiale: „Opiniile sunt libere, dar nu şi
obligatorii”.
Publicaţia este realizată de Biroul de presă al
Primăriei Bârlad; tehnoredactarea şi tiparul offset la
S.C. Odeon SRL Vaslui; format 29x42 cm ,în patru
pagini.

129
 În editorialul „În
slujba obştii”, Gabriel Doru
Craus,
*
Gabriel Doru Craus

primarul municipiului
Bârlad, explica rostul
gazetei: „prin intermediul
ei dorim să realizăm un
contact permanent cu
locuitorii municipiului, o
informare corectă, reciprocă şi oportună, legată de
actul înfăptuirii administraţiei publice locale”… De
aceea se desfăcea gratuit, iar redacţia îndruma
cititorii: „scrisorile pot fi trimise pe adresa primăriei
municipiului…”
Se publica: opinii ale consilierilor – „Gând
pentru mileniul III”, „R.A.G.C.L. Bârlad faţă-n faţă cu
realitatea”, se prezentau proiectele executivului local
pentru anul 1997; atribuţiile primarului în
conformitate cu legea (nr.69/1991); se milita pentru
un comerţ civilizat, se arăta „cine atentează la
sănătatea noastră”, se dădea cuvântul asociaţiilor de
locatari şi cetăţenilor, se recomanda ce trebuie făcut
„pentru un oraş curat şi civilizat” etc.
Erau interesante şi rubricile: breviar juridic,
Bârladul în presa vremii (Din „Vocea Tutovei”-1942),
programul de audienţe al autorităţilor, jocuri de
cuvinte, anunţuri ş.a. Semnau: Gelu Tănase, Ion

130
Chirvasă, Georgeta Florenţa, Cezar Emilian, Gh.
Topor, prof. Toni Iosipescu, Teodor Stupu, prof.
Iulian Arhire, Nica Andronache, ing. Viorel Neagu,
pr. Costică Blănaru, Valentin Guzgan.
Periodicul are o ilustraţie adecvată, de calitate.
*
Datina veche, datina nouă
Datina veche, datina nouă, foaie volantă
editată de Comitetul judeţean de cultură şi educaţie
socialistă Vaslui în decembrie 1982.
*
Dăneşti – etnografie şi folclor
Dăneşti – etnografie şi folclor, volumul
continuă editorial monografia localităţii, fiind o
lucrare de interes, alcătuită de Constantin Gh. Radu
şi Neculai N. Maftei, dezvăluind cititorilor
frumuseţea unor vechi obiceiuri populare locale,
cunoscută vasluienilor în februarie 1981.
*

Democratul ziarul Partidului Naţional Liberal,

apărea la Vaslui în fiecare duminică, sub conducerea
unui comitet, începând cu data de 16 aprilie 1906,

131
redacţia şi administraţia str. Ştefan cel Mare nr.61,
unde era şi sediul partidului.
…”acest ziar, îmbrăţişând politica partidului
naţional-liberal, nu poate avea altă călăuză mai bună
decât programul sfânt al acestui partid”, se spune în
editorial.
Trei puncte din acest program, trei principii
mari, constituie tăria sufletească a acestui ziar: 1.
stabilitatea legală a tuturor funcţionarilor publici; 2.
Casa rurală; 3. votul universal.
„Voim stabilitatea obţinută prin legi a tuturor
funcţionarilor publici de la stat, judeţ şi comune, căci
vrem să distrugem, odată pentru totdeauna, arma
mişelească de care politicienii s-au servit pentru a
obţine puterea; pentru a curăţa atmosfera serviciilor
publice amintim funcţionarilor că menirea lor este de
a servi publicul; pentru a pune odată capăt
nedreptăţilor strigătoare ce se comit fără milă şi
ruşine faţă de aceşti nenorociţi slujitori publici prin
permutările şi înlocuirile ce se fac în masă.”
În ce priveşte înfiinţarea „Casei rurale” se vroia
„crearea instituţiei care să înlesnească sătenilor să
dobândească cel puţin atât pământ cât le este
suficient pentru hrana lor, scăpându-i de exploatarea
proprietarilor şi arendaşilor de moşie.”
În al treilea rând se vroia „să se facă marea
reformă electorală, acordându-se dreptul de vot în
mod egal tuturor cetăţenilor ţării” pentru a se sfârşi
cu minciuna şi comedia parlamentului român,
scăpându-se de corupţia scandaloasă a corpului

132
electoral care îngăduie şi celor mai compromişi
oameni politici să se cocoţeze în voie la cârma
statului.
Ocupându-se de aceste trei mari reforme ziarul
îşi propunea: „să se ocupe îndeaproape şi de tot ce
interesează oraşul şi judeţul Vaslui, luptând mai ales
pentru facerea şi repararea căilor de comunicaţie care
sunt, ca nici în alt judeţ, în cea mai ticăloasă stare; de
privegherea actelor conducătorilor de tot ce va fi bun
pentru acest urgisit judeţ.”
În articolul „Să începem lupta” M. Teutu
puncta coordonatele în care această luptă este
posibilă: în februarie 1901 partidul conservator
căzuse de la putere şi a urmat la guvernare partidul
naţional-liberal din februarie 1901 până aproape de
finele anului 1904, când s-a retras de la guvernare,
lăsând ca alegerile generale, ce trebuiau să se facă
peste două luni, să fie prezidate de alt partid –
partidul conservator de sub conducerea lui G. Gr.
Cantacuzino, preluând frânele guvernului. Se explica
faptul că „în alegerile care au avut loc la începutul
lunii februarie 1905, partidul naţional-liberal,
respectând spiritul Constituţiei, ce lasă să fie
guvernată ţara pe rând de cele două partide, a luptat
numai de formă şi a tolerat ca diferitele desidenţe să
facă cartel cu guvernul, ajungându-se ca guvernul
realizat să fie cel mai incapabil de până atunci.
Incapabil dar şi cu pungaşi – situaţie care nu mai
poate continua. Iată pentru ce se cerea „Să începem
lupta”.

133
 La rubrica informaţii se menţiona că „încă de la
19 martie 1905 partidul naţional-liberal s-a
reorganizat la Vaslui, din comitetul executiv al
partidului făcând parte: preşedinte – dl. Neron
Lupaşcu, vicepreşedinte Mihai Teutu şi Panait V.
Irimiade, iar membri: Costică Călinescu, Vasile Sassu,
Eduard Ghica, Costică Bastach, Octav Dimitriu,
Ştefan Balassan, Iulius Iulich, Costică Dessila, Iancu
Gingir, Lascăr Ciohodariu, Costache Handoca, Ion
Apostu, Dimitrie Mandarin şi Gheorghe Şerpescu.
Din comitetul de redacţie al organului local de
publicitate, pentru propagarea ideologiei liberale şi
susţinerea intereselor locale, făceau parte: Mihai
Teutu, Costică Călinescu şi Vasile P. Sassu, tustrei
foşti magistraţi la Tribunalul local, iar ca secretar de
redacţie şi administraţie dl. Costică Şt. Dessila, fost
magistrat şi director de prefectură.
Ziarul făcea cunoscut că doreşte „cu stăruinţă a
fi pus la curent cu toate actele ilegale, nedreptăţile şi
infamiile pe care oricine le suferă din partea
guvernului, administraţiei, proprietarilor şi
arendaşilor abuzivi” şi făcea un apel călduros „către
toţi cărturarii din judeţ, mai ales la învăţători,
rugându-i să înştiinţeze despre asemenea fapte,
asigurându-i de cea mai strictă discreţiune.”
Ziarul vitriola pe Pavel Gorgos, deputat
conservator, pentru că în calitate de decan şi
conducător al Consiliului de disciplină de la corpul
avocaţilor, deşi le expirase mandatul, nu-i convoca
pentru alegerea altora, pe primarul Mathei Francois –

134
Botez că nu „poartă” de grijă curăţeniei străzilor din
oraş.
În cuprins se mai aflau anunţuri de căsătorie şi
de înmormântare, de executare a unor profesii şi
meserii, şarade, cugetări şi o rubrică în „Notă
veselă”: ARDEI.
Săptămânalul se realiza la tipografia
Constantin Gh. Onceanu din Vaslui care la pagina de
publicitate se anunţa a fi singura tipografie
„înzestrată cu caractere moderne de litere şi este în
stare a efectua orice lucrare atingătoare de această
branşă.”
Ca format ziarul a variat în dimensiunile sale:
Format:32/48 cm în perioada 16 aprilie 1906 –
ianuarie 1918; 28/40 cm– ianuarie 1918 – ianuarie
1919; 32/48 cm februarie 1919 – 26 octombrie 1919;
38/53 cm numărul 1 din anul 1923; 38/58 cm de la 24
iunie 1924 – mai 1927 etc.
Ziarul şi-a respectat, în general, programul
anunţat în numărul de debut. Astfel, împotriva luării
în arendă a moşiilor de către capitaliştii români dar
mai ales de către familiile de israeliţi sunt publicate
multe articole. În materialul „Urcarea arenzilor”,
publicat în ziarul din 23 aprilie 1906, se dădea un
exemplu tipic de urcare nejustificată a arenzii la
licitaţia moşiei de la Moara Grecilor, unde
concurenţii au oferit 68.000 lei în loc de 28.000 lei
nivelul obişnuit al arendei, ofertă care, Academia
Română, venind în sprijinul ţăranilor pentru
ameliorarea tocmelilor agricole, l-a refuzat. Se arăta

135
că „exemplul bun şi frumos oferit de Academie ar
trebui imitat mai ales de stat, de toate instituţiile de
binefacere, precum şi de Eforia spitalelor civile,
Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi şi Eforia
Brâncovinească din Bucureşti, Eforia bisericii
Madona Dudu din Craiova etc. Pentru că ţăranul
legat de pământ, spunea ziarul, silit să ia pământ în
hrană de la arendaş cu preţuri tot mai exagerate, iar
toamna, datorită învoielilor agricole împovărătoare îl
face să nu mai rămână nici „cu mămăliga pe care o
fierbe în ceaun” copiilor, produsul muncii sale din
vară era luat toamna cu sila de arendaş.
Acelaşi ziar punea în pagină şi „Nelegiuirile
lui Pavel Michiu” prefect de Fălciu, faţă de „
nenorociţii săteni de pe moşia sa „Crasniţa” – Vaslui,
publicând chiar petiţia ţăranilor adresată
Procurorului general – Iaşi, pe care o redăm în cele ce
urmează:
Domnule Procuror General,
„Subsemnaţii locuitori Dumitru Muţilă, Vasile
Tângă, Vasile Tricolici, Thoader Mirtican şi Vasile V.
Tricolici din comuna Ciorteşti, judeţul Vaslui, venim
cu cel mai profund respect a vă adresa următoarea
plângere:
Noi locuitorii de pe moşia dlui Pavel Michiu,
prefect de Fălciu, suntem supuşi la actele cele mai
injuste şi nelegale din partea tuturor autorităţilor
administrative ca jandarmi, primari etc. care,
prefăcuţi în unelte oarbe şi supuse dlui Michiu,
păcătuiesc contra legilor, nesocotindu-le şi comiţând

136
acte de samavolnicie. Aşa 1) Eu Dumitru Muţilă,
când erau două săptămâni până în Crăciun, fiind
dus după femeia mea care era bolnavă de mai mult
timp în Poiana Cârnului, în lipsa mea de acasă au
venit şeful secţiei de jandarmi din Dolheşti cu un
jandarm de mi-au ridicat, fără forme, căruţa şi caii,
ducându-i la curte. M-am dus la curte şi am întrebat
motivul pentru care mi-au sechestrat căruţa, dar
jandarmii mi-au răspuns că au ordin de la dl prefect
Michiu şi nu mi-o poate libera.
2. Pe mine, Vasile V. Tricolici, tot acei jandarmi
care au sechestrat pe Dumitru Muţilă, m-au
sechestrat de 2 chile de popuşoi, tot din ordinul dlui
Michiu. Din cauza acestor sechestre noi, văzând că
suntem supuşi şi constrânşi de chiar aceia care
menţin legile, am plecat să ne agonisim existenţa în
altă parte, pe unde făcând ce ne-a stat în putinţă, am
împrumutat bani şi i-am plătit dlui Michiu cât a cerut
pentru liberarea averii sechestrate de la noi.
3.După aceea, eram cu toţii adunaţi la Costache
Şerban din comuna Poeana Cârnului, Satul nou, şi ne
pomenim cu patru inşi cu puştile în mână, care fără
nici o vorbă ne-au ridicat şi ne-au dus între puşte la
curte. Pe drum am fost crunt bătuţi de Neculai
Marişcu, servu dlui Michiu iar Constantin
Dorobanţiu, care ne-a văzut, întâlnindu-ne pe drum,
ne-a plâns de milă. Deosebit de escorta celor patru
inşi, compusă din Neculai Marişcu, Vasile Lazăr,
Toader Vezeteu şi Haim – contabilul, mai aveau şi pe
ajutorul de primar care a fost de faţă când la primărie

137
am fost bătuţi de servitorii dlui Michiu, iar pe urmă
ne-au încuiat în arest. Aici am stat o săptămână
făcând sărbătorile Crăciunului arestaţi, iar în arest
am mai găsit pe locuitorii Vasile Tângă, Gh. Mistican
şi Vasile Tricolici. În fiecare zi ne scotea pe câte unul
şi ne bătea la palme şi tălpi cu un băţ de corn de către
Simion Chiriac.
După mai multe zile ne-au scos din arest, şi
escortaţi cu puştile, ne-au dus la scos cioate, când în
una din zile, străjerul care ne păzea a adormit iar noi
am fugit cu toţii la moşia Brătuleşti, comuna Strunga,
judeţul Roman.
Cerem dar cu lacrimi fierbinţi a deschide
anchetă contra dlui Michiu, când vă veţi convinge că
şi alţii ca noi sufăr torturi şi chinuri de parcă e pe
timpul robilor.”
(Urmează semnăturile)
Într-un alt articol – „Roadele Constituţiei” – C.
Călinescu invocând cei „40 de ani de când ţara
noastră trăieşte ca stat constituţional”, guvernat pe
bază de principii solide dar care se dovedesc „din
nenorocire numai principii şi nu încă în realitate”,
demonstrează că organizaţia politică statală ”are ceva
stricat la bază” deoarece parvin în funcţii înalte în
stat oameni de tipul lui Pavel Michiu, şi acel defect
constă în „câteva voturi de care dispun”.
Remediul răului? Lărgirea dreptului de vot –
votul universal, singurul mijloc de depreciere a
acestei marfe – „netrebnicii cu situaţiuni nemeritate
în stat”.

138
 Căci cine este dl. Pavel Michiu? – se întreabă cel
ce semnează. Dl Pavel Michiu este un fost prefect al
actualului regim, denunţat parchetului care
cercetează. Un senator al actualului regim, dl. V.D.
Miclescu, l-a descris astfel într-un ziar: fără avere,
fără cultură şi mai cu seamă fără scrupule, plecat de
la modestul post de notar de comună rurală, trece
prin mai multe mici funcţii, de unde este izgonit
pentru incorectitudini, „graţie cărora reuşeşte să-şi
câştige o avere suficientă, pentru a se impune mai
întâi ca membru în parlament şi apoi ca prefect al
judeţului Fălciu.”
Cu rechizitoriul nr. 4293 din 11 iunie 1906 a
procurorului general Iaşi, N. Leonescu, Pavel Michiu
a fost trimis în judecată la Tribunalul Vaslui pentru
delictul de abuz de putere, arestare ilegală şi
deposedare de avutul lor a persoanelor…
Şi acum o scrisoare a unui funcţionar public
pus pe liber de puternicii zilei:
„Domnule director,
Văzând în numărul prim al ziarului Democratul
pe care cu onoare îl dirijaţi , cum – că luaţi apărarea
unei cauze sfinte şi drepte, îmi permit a vă ruga a
insera următoarele:
De 20 de ani în serviciul poştei din Iaşi ca
secretar, mă văd acum lăsat pe drumuri cu o casă de
copii, prin faptul că o rudă a mea, n-a putut ca în
contra conştiinţei sale să voteze pe dl Bădărău
(ministrul justiţiei n.n.). Am servit o viaţă întreagă
atât sub liberali cât şi conservatori, ca să mă văd

139
acum alungat şi înlocuit cu o rudă a tot puternicului,
care prin ignoranţa sa, revoltă tot personalul şi nu se
bucură decât de favoarea unui om fără scrupule. În
zădar am făcut toate demersurile faţă de a tot
puternicii zilei, aşa că nu-mi rămâne decât a striga
împreună cu dvs: „Să începem lupta!”
Sperând că veţi lua în consideraţie plângerea
unui tată de familie, ameninţat de mizerie, vă salut
respectuos.”
Gheorghe Ghimbăşanu

Există şi un „Micul Alcibiade” care semna

epigrame ca acestea:
Unui procuror
Tu, ce aduni atâtea probe
Câţi sfinţi gem sub un potcap
Nu ştiu de-i găsi vreuna
Să arăţi că eşti cu cap!

Aceluiaşi:
Revoltat e pân ʹşi-aprodul:
Apă nu mai vrea să-i dea,
Căci la ce i-ar da, când dânsul,
N-are după ce s-o bea!

După numărul 11, din 25 iunie 1906, Democratul

îşi suspendă apariţia pe tot timpul vacanţei de vară şi
avea să şi-o reia cu nr. 12 la 29 octombrie 1906 când
se anunţau candidaturile pentru alegerile comunale
din oraşul Vaslui de la 5 şi 7 noiembrie – la colegiul I

140
domnii: Neron Lupaşcu, Mihai Tăutu, Ioan Ivanovici,
Constantin Călinescu şi Vasile Sassu iar la colegiul II
domnii: Panaite V. Irimiade, Dimitrie Maneriu,
Anghel Azbiovici şi Ştefan Balassan.
Democratul din 12 noiembrie îşi intitula
editorialul „Triumful nostru”, iar în cuprins se
sublinia din Iaşi, Bucureşti dar şi din alte localităţi,
prin reluări din ziarele locale, reuşita în Moldova de
la Vaslui unde „la amândouă colegii comunale lista
liberală a reuşit cu o strălucită majoritate, în ciuda
faptului că noul prefect de Vaslui d. George
Mavrocordat garantase guvernului succesul
alegerilor.
În cinstea victoriei se publica la „Note vesele”
Balada politică (După „Sentinela Română”), versuri
sub iscălitura Nae Gh. Bosu:
„… Vântul ţipă tot mai tare
Fulgere strălucitoare
Sfarmă nobilul palat
A lui chir Mavrocordat…”

Ziarul vestea că la propunerea Ministrului de

interne, Prim-ministrul a validat rezultatul alegerilor
comunale din Vaslui, respingând astfel „contestaţiile
neîntemeiate şi copilăreşti”,oamenii politici şi presa
vremii nu mai conteneau cu felicitările.
Surpriză însă. La 3 decembrie Democratul, sub
titlul „Casarea alegerilor”, vestea că Bucureştiul a
casat alegerea colegiului I din comună, faptă cotată
ca o „încălcare neruşinată a legii, o lipsă totală de

141
respect faţă de alegători, o sfidare a corpului
electoral.”
*
Democratul din 9 decembrie 1918 publica
alegerea lui Vasile V. Sassu ca şef al Partidului
Naţional-Liberal din judeţul Vaslui la 25 noiembrie
1918, în locul rămas vacant prin încetarea din viaţă a
fostului şef Neron Lupaşcu, iar Eduard Motaş, fost
primar al oraşului Vaslui, devenea prefect al
judeţului.
Editorialul din 16 decembrie se intitula „Votul
universal” şi se încheia cu: „Votul universal a venit!
Trăiască votul universal!”
La 23 decembrie ziarul informa: „Redacţia şi
administraţia ziarului Democratul a fost încredinţată
dlui G. Cristea Delarăcoasa, fost prim-redactor al
ziarului „Reforma”, căruia i se vor adresa orice cerere
de abonament, publicitate, manuscrise etc.”
Începând cu numărul din 30 decembrie 1918
Democratul începe lupta nu numai cu partidele
politice adversare, ci şi cu purtătorul lor de cuvânt –
ziarele. Astfel, cu „Poporul”, organ al „Ligei
poporului” dialogul decurgea aşa: „noi nu ne temem
căci dl. Colonel – marele erou naţional – are
„poporul” de partea sa”… împunsătură căreia i se
răspundea:” Da, Piperescu (Pipărescu – Brăescu n.n.)
are de partea sa „Poporul” lui Brăescu, pe când Sassu
avea de partea sa poporul vasluian!”
Ziarul îi dedica lui Brăescu, fost deputat de R.
Sărat şi diferite epigrame, ca aceasta:

142
 „Acolo unde-ai fost ales,
Era se vede – atâta sare,
Că la Vaslui te-ai apucat
S-alegi Poporul drept mâncare!”

Dar şi o rubrică intitulată „Chipărate” unde,

sub semnătura Chiper, lupta cu „Poporul” se anunţa
a fi aprigă. Pentru că, în plus, ea se purta şi la rubrica
„Informaţiuni” din Democratul.
La „Chipărate” din 13 ianuarie 1919, cu
subtitlul „Veşnica pomenire”, se avansa o dorinţă,
neîmplinită prea repede, a liberalilor: „Aflăm, cu
destulă părere de rău, de încetarea din viaţă a
ziarului „Poporul” – gazeta dlui colonel Kipărescu –
care n-a trăit decât spaţiul sărbătorilor trecute.”
Următoarele numere din „Democratul”
publicau alte şi alte consemnări referitoare la lupta cu
„Poporul” lui Averescu şi Brăescu de la Vaslui – R.
Sărat, aducând în frontul luptei şi alţi combatanţi: M.
Negură, avocat şi parlamentar, V.D. Popovici,
învăţător, Ioan M. Ciocan, primar la Deleni, Gr.
Stavăr, distribuitor, Const. Ionescu, Gh. Duca, Gh. I.
Petcu, Ion V. Horhotă, săteni şi alţii.
Dincolo de lupta politică, „Democratul” se
ocupă şi de problemele economice, culturale şi
sociale ale judeţului, înfiinţarea şi susţinerea obştiei
„Lumea nouă” din Vaslui – „ de care urma să se
folosească nu un singur om – arendaşul, ci sute de

143
plugari” – formă economică de activitate,
premergătoare exproprierii şi împroprietăririi.
Publicau şi semnau poezie: I. Spiridon, I.
Brătianu, Demostene Botez, I.D. Alcazar, Maria
Cunţan, I. Tiron.
Democratul din 18 mai 1919, deşi învinuieşte
„Poporul” lui Kipărescu că apare rar, „să nu-l uite
lumea că face şi el politică”, anunţă că „din cauza
lipsei de hârtie, până la noi dispoziţii, va apare
numai de două ori pe lună, odată la două duminici”.
Numărul 26 (Anul XII) din 21 septembrie 1919,
publica lista candidaţilor P.N.L. din Vaslui pentru
cameră, la alegerile din 5,6 şi 7 octombrie: Ion I.C.
Brăteanu, şeful suprem al P.N.L. din întreaga ţară,
fost prim-ministru şi prim-delegat al României Mari
la Conferinţa de pace de la Paris; Vasile P. Sassu,
şeful P.N.L. din Vaslui, fost timp de 10 ani deputat al
ţărănimii vasluiene; Gheorghe Adam, învăţător din
Ţibăneşti şi preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din
judeţul Vaslui; Mihai Negură, avocat, fiu de
învăţător; pentru Senat, în zilele de 10 şi 11
octombrie: Constantin Motaş, preşedintele Băncii
Populare „Vulturul” din Negreşti, fost senator;

144
 Ion I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional
Liberal

Gheorghe Palade, preşedintele Băncii Populare din

Pungeşti. Semnul listei – o cruce plină.
În ediţie specială, la 28 septembrie 1919,
Democratul publică lista noului guvern de rezistenţă
naţională, „rezistenţă a dlui Ioan Brăteanu”, titra
foaia:
General corp de armată Artur Vaitoianu,
preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministrul de
interne şi ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine;
General de divizie I. Lulescu, ministru al
Cultelor;
General de divizie Ioan Popovici, ministrul
agriculturii şi domeniilor;

145
 General de brigadă Ioan Popescu, ministru de
industrie şi comerţ şi ad-interim al Ministerului de
Finanţe;
General de brigadă St. Mihail, ministru de
lucrări publice;
General de brigadă Ioan Răşcanu, ministru de
război;
Miclescu, consilier la Curtea de Casaţie,
ministru de justiţie;
Ioan Inculeţ, dr. Daniel Ciugureanu, dr. I.
Nistor, dr. Al. Voievod Vaida, Vasile Goldiş şi St.
Pop, miniştri fără portofoliu.
La rubrica „Informaţii” ziarul se bucura că
„noul ministru de război este dl general I. Răşcanu,
fiul venerabilului pensionar din oraşul Vaslui, Lefter
Răşcanu, care a prezidat marele miting naţional din
oraşul Vaslui în chestia Banatului” şi anunţă, iarăşi,
amânarea alegerilor parlamentare pentru o dată ce se
va hotărî de noul guvern” (publicând în aceeaşi zi o
foaie suplimentară cu candidaţii la alegeri şi cu un
conţinut identic foii cu lista noului guvern).
*
Cu ochii pe cei de la „Poporul”, Democratul
scria la 31 martie 1919: „Dl colonel în retragere V.
Piperescu – şeful Ligei Poporului de la Vaslui – a
cerut şi a obţinut două vagoane pentru a-şi transfera
familia şi bagajele la Piatra Neamţ, unde se va stabili
de la Sf. Gheorghe viitor.”
Urmare a faptului că ziarul „Poporul” publica
şi fotografia şefului partidului, Democratul din 14

146
martie 1919 la rubrica „Chipărate”, cu subtitlul „A
scos icoanele” nota: „Chiperescu nostru văzând că nu
merge numai cu poza lui şi a machedoneanului Ciotti
a început a da în ziarul „Poporul” fotografia
Averescu.”
Numai că la 26 octombrie 1919 publicau şi
liberalii în prima pagină fotografia şefului lor Ion I.C.
Brătianu. După care ziarul a fost ilustrat şi cu
fotografiile altor liberali: D.V. Sassu, ministrul
industriei şi comerţului, G.C. Mărzescu, ministrul
sănătăţii, muncii şi ocrotirilor sociale, I.G. Duca,
ministrul de externe, Eduard Motaş, Mihai Negură,
Mina Popescu, Constantin Florian, Gheorghe
Răşcanu ş.a.
Între timp adulatul general Ion Răşcanu
devenise aliat al evreilor şi figură marcantă la Vaslui
a averescanilor (veniţi la guvernare prin ianuarie
1926), când şi „Democratul” trecuse la două pagini,
adesea supus confiscărilor, iar „pentru a nu mai da
prilej autorităţilor poliţieneşti să execute ordinul
conducătorilor averescani din localitate, ziarul nu se
mai tipărea la Vaslui, ci în capitala Moldovei, la Iaşi,
la Tipografia „Albina”, strada Seulescu nr.1
(„Democratul” nr.1, anul XIII ianuarie 1927).
Democratul punându-şi în subtitlu denumirea
de „foaia partidului liberal din Vaslui” publica
declaraţia făcută de I.I.C. Brătianu în faţa majorităţii
liberale în Consfătuirea parlamentarilor Camerei:
„Înainte de a ne despărţi ţin să vă exprim
întreaga mea recunoştinţă pentru munca şi

147
devotamentul statornic pe care l-aţi dat
Guvernului…
… Ne retragem liniştiţi şi mulţumiţi, că am
lăsat prin cele înfăptuite de noi, ţării: pacea necesară.
Desigur că după patru ani, avem şi noi dreptul
la odihnă…
… Vă asigur că rolul partidului liberal nu s-a
terminat…”
Democratul din 28 iulie 1926, revenit la patru
pagini, dedica o pagină generalului Ion Răşcanu
„fost implicat în mai multe afaceri la Ministerul de
război, fost naş la 150 de botezuri şi cumetrii,
cununii, cavaler al „Doamnelor voalate”, „Comandor
al bâtei”, decorat cu „Virtutea beţiei” şi „Trecerea în
brânci pe sub masă”.
Se făcea politică şi la Democratul.
La 21 noiembrie 1928 Democratul, foaia
Partidului Liberal din Vaslui, publica sub titlul
„Fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional
Liberal” scrisoarea preotului Gheorghe Florea,
preşedintele Partidului Ţărănesc, fost deputat,
adresată preşedintelui P.N.L. Vaslui Mihai Negură,
avocat, iar la 14 decembrie 1928, într-o ediţie specială,
Democratul răspândea o foaie în două pagini cu
următorul conţinut: „Marea victorie a Partidului
Naţional Liberal. Înfrângerea bătăuşilor Naţional-
ţărănişti. Fruntaşii noştri – domnii V.P. Sassu şi M.
Negură aleşi în Camera Deputaţilor. Trăiască
luptătorii P.N.L. şi apărătorii neobosiţi ai ţărănimii.

148
 Cu bărbăţie şi hotărâre pentru a desăvârşi
biruinţa la Senat!”
Democratul din 15 februarie 1931, la
„Impunătoarea şedinţă a Comitetului judeţean a
P.N.L. din judeţul Vaslui pentru comemorarea lui
Vintilă Brătianu şi ratificarea alegerii dlui I.G. Duca
ca şef al P.N.L.” publica şi cuvântul preotului Gh.
Florea în calitate de vicepreşedinte al P.N.L. Vaslui şi
…fost deputat.
Migraţia între partide era şi atunci o modă a
intereselor!
Preotul Florea însă înclina balanţa şi spre
gruparea Gh. Brătianu, iar Democratul (12 aprilie
1931) recepţiona şi reflecta mărturia plimbăreţului:

„Dacă urmez pe G. Brătianu,

Păi, sunt un om cu prevedere
Căci atât eu cât şi V. Şova
Sperăm să vie la putere.”

Şi deoarece, „cu ocazia recepţiei preotului

Florea şi prefectului judeţului V. Şova la Clubul
Georgist, Delegaţia permanentă s-a opus, şi cu mare
greutate au fost primiţi”, aceeaşi rubrică de ziar
(Epigrame) consemna:

„La recepţia Georgistă

V-a primit cu atâta dor
Că de nu vă scăpa şeful

149
 Iar primiaţi câte-un picior.”

La rubrica „Informaţii” acelaşi ziar comunica şi

verdictul faţă de şovăitori:
„În ultima şedinţă a Comitetului judeţean
P.N.L. s-a propus – şi adunarea a aprobat în
unanimitate excluderea preotului G. Florea şi
avocatului V. Şova din organizaţia naţional-liberală.”
După căderea guvernului Naţional Ţărănesc şi
înscăunarea unui guvern de tehnicieni, Democratul
din 4 octombrie 1931 publica următoarele sub titlul:
„Fruntaşii naţional-ţărănişti goniţi de prin sate:
„Dl. prof. P. Andrei, fost subsecretar de stat la
Domenii şi şef al organizaţiei naţional-ţărăniste din
Vaslui, însoţit de favoritul său ucenic I. Zaharia, fost
deputat, a încercat să „lumineze” pe ţăranii din
comuna Oşeşti.
Până să-şi înceapă cuvântul „lămuritor”
oamenii i-au luat un aspru interogatoriu.”

Deşteptarea, Organ Politic săptămânal, pentru

apărarea intereselor Meseriaşilor şi Emanciparea
150
lor, redactat de Comitetul Cercului Meseriaşilor
„Toţi pentru unu şi unu pentru toţi”, redacţia şi
administraţia: Vaslui – Ştefan cel Mare nr. 3-, în două
pagini, format 29x40 cm şi 31x44 cm în anul 1919,
31x47 cm în anul 1927.
Articolul „Pacea” semnat de G Necşanu, în
Deşteptarea nr.8/22 iunie 1919 învedera că „poporul
nostru nefiind un popor de ameninţare a liniştei
celorlalte popoare, i-a fost dat să încerce o nouă
experienţă de viaţă, ciuntindu-i-se iarăşi din
drepturile sale”. În „Ţărani şi muncitori” se arată că
„ţărănimea care formează la noi 80% din populaţie”,
în Transilvania şi Basarabia, în Bucovina ca şi în regat
îşi strânge rândurile, se grupează, se organizează în
vederea luptelor politice viitoare” ceea ce e un semn
că „muncitorilor trebuie să li se umple sufletul de
bucurie.”
În articolul „Familia şi revendicările sociale ale
femeii” reprodus din „Muncitorul” se sublinia că
astăzi femeile sunt vrednice profesoare, funcţionare,
negustorese etc., ele, după război, fiind acelea care,
prin munca lor, înlocuiesc bărbaţii căzuţi pe câmpul
de luptă, vor influenţa schimbarea raporturilor în
familie, femeia supusă şi femeia păpuşă, ca produs al
vechii societăţi, va dispare, ea devenind tot mai mult
conştientă de drepturile şi îndatoririle ei.
La rubrica „Informaţii” se consemna
constituirea unui Comitet politic al Cercului
meseriaşilor din care făceau parte: Al. Dumitriu, Gh.

151
Necşanu şi B. Misievici – care era şi administratorul
ziarului Deşteptarea.
„25 de ani” este articolul editorial din ziarul
nr.1 (anul VII), 29 mai 1927, care sublinia că „anul
1902 este anul gloriei şi a preamăririi, a cugetătorilor
şi oamenilor cu bun simţ în prevederea viitorului,
când s-a pus baza micii industrii a meseriilor
(corporaţiile), ziarul şi meseriaşii descoperindu-se cu
recunoştinţă şi admiraţie în faţa unor personalităţi ca
Basile Misir şi Iancu Brătescu, figuri ale timpului care
au rămas scumpe meseriaşilor…”
Basile Misir, în Ministerul Sturza, aduce
proiectul de lege în Cameră, iar după trecerea lui,
demisionează din minister, se solidarizează cu
muncitorii şi se ocupă apoi, ani de-a rândul,
personal, de mersul corporaţiilor, dându-le
îndrumări şi sfaturi iar Iancu Brătescu rămâne
singurul apărător al acestora în parlamentul român…
Foaia Deşteptarea, cu semnătura lui Al.
Dumitriu relata: „Din trecut, anii de activitate ai
cercului meseriaşilor din Vaslui, ajutorul primit în
activitatea sa de la P.N.L. a cărui lider politic local –
Vasile Sassu – era adulat în articolul redacţional
„Douăzeci de ani de apostolat”-
În „Un apel”, Deşteptarea chema la organizarea
în Bucureşti a unei întâlniri la „împlinirea celor 25 de
ani de la înfăptuirea legii meseriilor”, şi făcea apel la
nume cunoscute să nu lipsească de la eveniment: de
la Iaşi N.V. Ştefăniu, Vasile Arsene, Al. Fumiac, Alex.
T. Stoian, C. Grigoriu, Ion Breabăn, Ştefan Lungu,

152
Gh. Nicolau, C. Pancu; de la Botoşani – V. Câtman;
Bârlad – C. Lupaşcu; Valui – Gh. Necşanu şi Alex.
Dumitriu.
Ziarul se imprima la Tipografia „Librărie şi
legătorie de cărţi Al. Onceanu”, Vaslui.
*
„În ziua de 15 martie curent (1919 n.n.) a apărut
în localitate primul număr din ziarul săptămânal
Deşteptarea, organul politic al Cercului meseriaşilor
din Vaslui, având frumosul scop: apărarea
intereselor muncitorilor şi emanciparea lor.
Ziarul acesta, scos sub auspiciile Cercului
meseriaşilor şi pus sub direcţia amicului nostru dl B
Misievici, care este un meseriaş serios şi cult din
Vaslui, pe lângă educaţia civică a muncitorilor din
Vaslui, va strânge desigur rândurile tuturor
meseriaşilor într-o adunare comună şi legală pentru
apărarea drepturilor şi ridicarea prestigiului lor.
De aceea, bucurându-ne de apariţia unui
asemenea necesar organ – urăm noului confrate:
viaţă lungă, demnă şi rodnică!”
(Din Democratul nr.15/17 martie 1919, Vaslui)
*

153
 Dialog, publicaţie editată de Sindicatul
Învăţământ „Tutova” din Bârlad, apare cu numărul
1 în februarie 1997, cu difuzare gratuită.
Din colectivul de redacţie făceau parte: Victor
Avram, Mircea Marinescu Alexandru, Valerian
Panţiru, Cornel Pleşu, Mircea Forţu.
Adresa redacţiei: str. Mihail Kogălniceanu nr.6;
tiparul la S.C. Odeon SRL Vaslui, str. A. Mureşanu
nr.22, format 29x43 cm, în patru pagini.
„Intenţionăm ca prin publicaţia „Dialog” să
oferim posibilităţi de cunoaştere mai bună a colegilor
noştri şi în special a preocupărilor şi realizărilor lor,
posibilităţi de valorificare a experienţei celor cu stagii
mai vechi în învăţământ şi promovarea ideilor
purtătoare de nou ale tinerilor noştri colegi…”
spunea prof. Mircea Marinescu, vicepreşedintele
sindicatului „Tutova” Bârlad.
Dialog se declara „deschisă tuturor acelora care
doresc să sprijine învăţământul din zona noastră şi
învăţământul românesc…”

154
 Prof. Mircea Marinescu Alexandru,
vicepreşedinte al Sindicatului Învăţământ „Tutova”
Bârlad (SIT Bârlad) în editorialul din pagină,
realizează un istoric al entităţii pe care o reprezintă:
„SIT Bârlad s-a înfiinţat la data de 26 ianuarie 1990,
când 80 de delegaţi reprezentând majoritatea
unităţilor de învăţământ din Bârlad hotărăsc în
cadrul primei Conferinţe acest lucru. La 8 februarie
1990 SIT Bârlad dobândeşte personalitate juridică, iar
la 13 august 1992 se constituie într-un sindicat
puternic prin fuziunea cu Sindicatul Liber „Unirea”
şi Sindicatul Liber din comuna Tutova, având peste
1200 membri din 48 unităţi de învăţământ. SIT Bârlad
este condus, conform Statutului, de un consiliu zonal
format din 25 membri şi un Birou permanent compus
din 5 membrii. SIT Bârlad este afiliat din anul 1990 la
Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI),
cea mai puternică federaţie din învăţământul
preuniversitar, cu un număr de peste 100.000 membri
în toate judeţele ţării. La rândul ei, FSLI este afiliată
din 7 aprilie 1995 la Confederaţia Sindicatelor
Democratice din România.”
În cele ce urmau se publica: Statutul SIT Bârlad,
rezultatele obţinute de sindicat în anii parcurşi,
facilităţile acordate membrilor de sindicat.
Dialog susţinea şi alte deziderate ale şcolii.
Astfel, s-a luat cunoştinţă despre „Statutul
personalului didactic”; „Graficul mişcării
personalului didactic în anul 1997”, iar la rubrica
intitulată „Reforma” s-a publicat, sub semnătura

155
prof. Aurel Cornea şi prof. Ioan Bujor preşedinte şi
vicepreşedinte al FSLI „Observaţii şi propuneri
formulate de unii participanţi la dezbaterea „Locul şi
rolul învăţământului de educaţie specială, al caselor
de copii şcolari şi preşcolari în contextul reformei
învăţământului din România”, organizată de FSLI în
luna februarie 1997.”
Prof. dr. Gheorghe Corodescu, directorul Şcolii
normale „Al. Vlahuţă” Bârlad semna un foto-reportaj
despre şcoala înfiinţată la 29 noiembrie 1870, „una
dintre cele mai vechi şcoli normale din ţară”, care
împlinea 127 de ani.
Documentat era şi foto-repoprtajul despre
„Grupul şcolar agricol Zorleni”, semnat de Serghei
Coloşenco, iar prof. N. Sârbu semna un material
despre „Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca
Codreanu” din Bârlad.”
Publicaţia îşi informa cititorii despre mai toate
aspectele vieţii şcolare: rezultatele participanţilor la
etapele naţionale ale olimpiadelor şcolare şi al
concursurilor pe meserii, nivelul salariilor de bază
ale cadrelor didactice şi compensaţiile în vigoare,
regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea
concursului de admitere în liceu, în şcoala
profesională şi înscrierea la şcoala de ucenici,
programul activităţilor pedagogice, metodico-
ştiinţifice şi de perfecţionare de la Centrul de
asistenţă psihopedagogică la Casa corpului didactic.
Consistente şi utile erau şi rubricile: „Dicţionar
şcolar”, „Universul cunoaşterii”, „Prezentări de

156
cărţi”, „Reviste pedagogice”, „Acum 100 de ani”, iar
titlul „Să nu uităm că am fost şi noi tineri”, cu
materialele de susţinere, făcea sudura dintre
generaţii în procesul muncii şcolare.
*
Echinox
Echinox, revistă a elevilor de la Grupul şcolar
agricol Zorleni-Bârlad, apare în luna mai 1997 cu al
cincilea număr.
Făcând recenzia ei în periodicul „Dialog” –
publicaţie editată de Sindicatul învăţământului
„Tutova” din Bârlad, numărul 4 , Gică Iureş constată
că „se detaşează net de celelalte („Aripi tinere” de la
Liceul „Mihai Eminescu”, „Debuturi şi tradiţii” de la
Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu”
(ambele din Bârlad), atât prin ţinuta ei grafică
deosebită cât şi prin conţinut”.
…”Cele 12 pagini constituie o delectare pentru
cititorul avizat. E o plăcere să răsfoieşti o asemenea
revistă care are un colectiv redacţional inimos şi
talentat (Nina Simion, Mădălina Andrei, Corina
Boroş, Otilia Postolachi, Oana Capotă şi Diana
Năstase) condus de doi profesori cu adevărat
profesionişti – Lucia Blănaru şi Serghei Coloşenco.
Sincere felicitări!
Menţionez că toate cele trei publicaţii au apărut
la Irimpex SRL… din municipiul Bârlad.

(Din publicaţia „Dialog” nr.4/1997, rubrica

„Revista revistelor şcolare”)

157
 *
Despre revista Echinox, publicaţie trimestrială,
aflată la al patrulea număr, iar cel de al cincilea sub
tipar, aflăm alte amănunte de la însuşi prof. Serghei
Coloşenco din fotoreportajul „Grupul şcolar agricol
Zorleni”, publicat în „Dialog”: redacţia îşi are sediul
„în corpul vechi al şcolii unde se află şi Muzeul mixt
care cuprinde mărturii istorice de mare importanţă
pentru aceste locuri”. Revista „şi-a cucerit un loc
aparte în presa şcolară – dovadă şi menţiunea
obţinută la concursul revistelor şcolare din anul
trecut.”
„Primul număr al revistei Echinox a fost lansat
în mod festiv, cu participarea tuturor redactorilor şefi
ai revistelor şcolare din Zona Bârlad, Inspectoratului
şcolar judeţean, Inspectoratului judeţean pentru
cultură şi Biblioteca judeţeană.”

Ethos, revistă editată de Casa Corpului

Didactic Vaslui şi Fundaţia Culturală „Ştefan

158
Bârsănescu”, sub egida Inspectoratului şcolar
judeţean Vaslui, apărea cu nr.1 în decembrie 1995, în
8 pagini, format 30/44 cm., fără a menţiona locul
tipografierii, însă într-o grafică atrăgătoare, cu hârtie
şi tipar de calitate.
Colectivul redacţional format în majoritate din
cadre didactice: profesorii Petrea Iosub, Ionel
Armeanu Ştefănică, Aurel Zugravu, Teodor Pracsin,
Gheorghe Mihai, Petru Necula, Aurora Ştefan,
Constantin Jitaru, Dumitru Apostolache, Theodor
Codreanu, Gheorghe Corodescu, Cristian
Simionescu, Gheorghe Alupoaei, Corneliu Bichineţ,
jurist Constantin Manea, prof. Gheorghe Capşa, Ion
Gheorghe Pricop, Avram D. Tudosie.
Redacţia şi administraţia: str. Ştefan cel Mare
nr.62, Vaslui.
În „Drum bun!” prof. dr. Petrea Iosub,
inspector general al Inspectoratului şcolar judeţean,
vedea în „apariţia revistei – Ethos şi a proiectelor sale
suplimentare trimestriale nu numai o noutate în
peisagistica presei vasluiene, ci şi reînvierea şi
amplificarea unei valoroase tradiţii a şcolii
româneşti” ale cărei „baze au fost puse de marii
cărturari şi pedagogi - Ştefan Bârsănescu şi filozoful
Nicolae Bagdasar de prin părţile locului”, iar
Theodor Codreanu o „valorificare a harului didactic
şi de cercetare ştiinţifică”, precursor fiindu-i
„Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu”
(1933-1937), deşi noi o vedem răsărind şi continuând,
dacă nu „Ethosul” lui Şt. Bârsănescu, atunci tradiţia

159
şi calitatea revistei „Învăţătorimea vasluiană” din
aceeaşi perioadă: 1935-1942.
Prof. Teodor Pracsiu, mai analitic, în „Cuvânt
către cititori” amintea de revista cu titlul similar –
Ethos, scoasă cu decenii în urmă de eminentul
pedagog român Ştefan Bârsănescu, căruia aducându-
i omagiul cuvenit, reamintea coordonatele cultural-
ştiinţifice, vedea în noua revistă spaţiul în care se vor
focaliza energiile culturale din spaţiul mioritic
vasluian, dându-le legitimitate publicistică.”
Revista Ethos – spunea profesorul Pracsiu, „se
naşte prin aportul direct al colaboratorilor noştri de
pretutindeni – academicieni, cadre universitare,
cercetători, istorici, pedagogi, eseişti, publicişti –
intelectuali de valoare din judeţ…”
„La întemeierea Fundaţiei Culturale „Ştefan
Bârsănescu” prof. univ. dr. George Vaideanu,
consultant al UNESCO – Paris, preşedintele de
onoare al Fundaţiei „Ştefan Bârsănescu Vaslui”
punea în pagină gândurile sale dedicate calităţilor
marelui pedagog: „L-am cunoscut pe Ştefan
Bârsănescu mai întâi ca profesor în anii postbelici,
când Universitatea din Iaşi, ca şi întregul învăţământ
românesc, îşi menţineau încă o anumită libertate.
Alături de Nicolae Bagdasar, Alexandru Claudian,
Dan Bădărău şi Vasile Pavelcu, ne ajuta pe noi,
studenţii, să înţelegem ce este şi ce trebuie să fie o
universitate.
L-am cunoscut, apoi, mai bine după ce a fost
eliminat din universitate”. Evocatorul îşi exprima

160
speranţa în succesele de viitor ale Fundaţiei Culturale
„Ştefan Bârsănescu”.
„Mari personalităţi – Nicolae Bagdazar” – se
intitulează medalionul semnat de prof. dr. Petrea
Iosub, care creionează figura celui care „acum o sută
de ani se năştea la Roşeşti, 1896, într-o familie de
ţărani”, s-a „format la un liceu bârlădean şi la
Universitatea Bucureşti, îşi desăvârşeşte, după
participarea în război timp de doi ani (1916-1918),
pregătirea la Berlin, ajungând „unul dintre marile
„staruri ale culturii naţionale”…
„A scrie literatură e felul meu de a trăi!” de
vorbă cu scriitorul Fănuş Neagu, interviu realizat de
prof. Aurora Ştefan, dedicat, am înţeles, mai ales
cititorului elev, demonstrează nu numai vocaţia de
scriitor a intervievatului, devenită de mult
axiomatică, dar mai ales modul reporterului, totuşi
neprofesionist, de a-şi selecta iscusit întrebările,
amplificându-le şi stimulând interesul pentru
cititorul revistei, cât şi îndemnul care ni-l face
prozatorul: „Să trăim liberi şi să visăm. Să citim şi să
iubim aventura speranţelor căci „mai presus de viaţă
nu există nimic mai înălţător.”
„Şcoala Normală Bârlad – 125 ani şi activitatea
ei, ideile pedagogice ale profesorilor Ioan Popescu”
scris de prof. dr. Gheorghe Corodescu – directorul
Şcolii Normale „Alexandru Vlahuţă” Bârlad mă duce
cu gândul la cartea mea de început: „Mari
personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene – 1870-2003”

161
 S-o citim împreună!
Medalion „Emil Racoviţă – 127 de ani de la
naşterea întemeietorului biospeologie „ de prof.
Iulian Cogean, cronica „Măştile lui Cronos – 1995” a
lui Teodor Pracsiu, realizată de Theodor Codreanu
dau consistenţă periodicului.

Şcoala Normală „Alex. Vlahuţă” Bârlad, numită

până în 1944 „Principele Ferdinand”, între primele şase cu
acest profil din ţară, sărbătorea pe 25 noiembrie, 1995 – 125
de ani de existenţă.
*

162
 Întâlnim în revistă un grupaj de poezii al lui
Ioan Alexandru Angheluş (1937-1986) –„Mioriţa”,
„Sugestii de anemonă”, „Noaptea”, „Melancolii” –
puse la rubrica „In memoriam” şi gândul mă duce
către tânărul profesor de limbă şi literatură română
de la Huşi, înăltuţ, subţirel, mereu vesel, amabil, cu o
frunte întinsă care exprima inteligenţă liberă, pe care
l-am cunoscut şi apreciat, prin anii 1962-1967, când
lucram împreună la Huşi.
Dintr-o altă pagină mă cheamă la lectură
”Tradiţiile învăţământului agroviticol huşean”, scris
de prof. dr. ing. Avram Tudosie pe care în anii
amintiţi mai înainte, l-am avut cursant într-un cerc de
învăţământ politic la Cabinetul de partid Huşi, la
care eram propagandist, şi unde în timpul
seminariilor şi după aceea, numai politică partinică
nu discutam.
Mai semnau în revistă: prof. Dumitru
Apostolache (un comentariu la spusele profesorului
Simion Mehedinţi: „Cum e nivelul profesorilor aşa
este şi nivelul oricărui popor modern”;¸prof. Nicolae
Lonescu („Ora de religie în contextul Legii
învăţământului”); prof. Maria Amariei („Realizarea
idealului educaţional prin conştientizarea statutului
de elev”); prof. Dorel Juverdeanu („Noutăţi în
predarea limbilor moderne”); prof. Veronica Anton
(„Eul în conştiinţa adolescenţilor liceeni” cu un motto
din poezia lui Lucian Blaga: „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii”); prof. Gheorghe Capşa („Cercul

163
care se deschide” – un comentariu referitor la cercul
metodic pedagogic). Prof. Petru Necula, la rubrica
„Calea apostolilor” închină cuvinte de „dragoste şi
recunoştinţă celor 65 de colegi” care în toamna aceea
- 1995- au ieşit la pensie, iar prof. Valentina Lupu
scria despre ”Noutăţi în biblioteca pedagogică a
Casei Corpului Didactic.”
Ilustrată cu gust, cu chenare discrete din loc în
loc, revista oferea informaţii care mai de care mai
valoroase, cum ar fi aceea referitoare la „Un proiect
nemaipomenit”: „Fundaţia Ghimuş”, creată în
memoria învăţătorului bârlădean Dimitrie Ghimuş,
deputat de Tutova în Parlamentul României, şi a
altor personalităţi din perioada interbelică, a propus
proiectarea, reconstruirea şi amplasarea la Bucureşti
a Columnei lui Traian, urmă a latinităţii românilor…
„Lumea mioritică” în şi dincolo de teoria
„Spaţiului mioritic”, comentariu „În jurul
semnificaţiei temelor din „Mioriţa” pentru o filozofie
modernă a culturii”, semnat de acad. prof. dr.
Alexandru Boc, început în pagina I şi continuând la
subsolul paginii şase, se constituie într-o pledoarie
utilă elevilor dar şi profesorilor, oricărui cititor.
Sentimentul dăinuirii străbate din orice rând:
„Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa,
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări lăutari,

164
 Păsările mii,
Şi stele făclii!”
*
Farul
Farul, ziar pus în slujba averescanilor, este
amintit în ziarul Libertatea care apărea la Huşi în
anul 1922, unde în numărul din 10 februarie, într-un
documentar intitulat „O zi la Bârlad”, sunt trecute
ziarele care apăreau la Bârlad, unele dintre ele
neîntâlnite în documentarea făcută pentru realizarea
„istoriei presei bârlădene 1870-2003”: Vremea nouă,
Brazdă nouă, Viitorul, Farul, Tribuna Tutovei, Gazeta
ţăranilor, Cuvântul ţărănimii, Democraţia.
Farul, zice Libertatea, era condus de un oarecare
Osias, „care nesocotind şi falsificând adevărul adresa
acuzaţii neîntemeiate la adresa dr. Friedman din
Bârlad, pentru care acesta în apărare a sesizat
parchetul. Dr. Friedman pe lângă că e „un medic
versat, e şi un talentat epigramist cunoscut sub
pseudonimul de Sigfried, ca publicist şi unul dintre
cei mai populari oratori” – spunea Libertatea –Huşi
din 14 februarie 1922.

Festivalul Umorului ʹ76. foaie volantă

Festivalul Umorului ’76, foaie volantă editată

de Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie
socialistă Vaslui, 1976, poartă pe frontispiciu

165
fotografia în peniţă a patronului Constantin Tănase,
fiu al Vasluiului, dedesubt statuia lui Ştefan cel Mare
din Centrul oraşului Vaslui, sub care Valentin
Silvestru scria despre „Sărbătoarea veseliei”.
Dumitru Bran, preşedintele Comitetului
judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă a
judeţului Vaslui, îşi punea semnătura pe editorialul
„Pârghie educativ-formativă.” Alţi autori – Valentin
Moga, Marin Mironescu, Valerica Bejenariu – îşi
spuneau: „Gândurile despre festival”.
Ion Iancu Lefter vorbea despre „Un râs de
proporţii homerice”, profesor Mihai Ionescu, despre
Cărăbuşul la Vaslui, iar Teodor Pracsiu despre creaţii
artistice aparţiunând lui Valentin Silvestru.

166
 *

167
 Foaie de informare juridică, foaie volantă,
editată de Consiliul judeţean al sindicatelor şi
Asociaţia judeţeană a juriştilor – Vaslui, decembrie
1976, apare sub deviza, înscrisă pe frontispiciu:
„Proletari din toate ţările uniţi-vă!”
Ion Pârvu, preşedintele Consiliului judeţean al
Sindicatelor Vaslui, semna editorialul „Republica”.
Dumitru Mocanu, procuror şef al procuraturii
judeţene Vaslui – articolul: „Cunoaşterea legii -e
lege”
Judecătoarea Serafima Spătaru, şi ca neobosită
activistă obştească, oferea un interviu: „Juristul –
activist obştesc”, înscris în chenar subţire în pagina
întâi, unde se afla, printre alte materiale, statuia
maiestoasă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din Piaţa
centrală a Vasluiului.
Alte rubrici în restul de trei pagini: „Din
legislaţia muncii”, „O colecţie la îndemâna tuturor- .
biblioteca”, „La divorţ”, „O expresie a democraţiei –
lărgirea competenţei comisiilor de judecată”, „
Fotocronica” de la locul de muncă al unui
jurisconsult, „Negru pe alb”, „Poşta juridică”,
„Dicţionar juridic selectiv”, „Un zâmbet pe trei
coloane” cu „Şarje colegiale”, „Portrete cu ţepi”,
„Gâgă … la judecătorie”, „Ziceri („Puneţi căciula
dinainte şi te judecă singur” – proverb românesc).
De menţionat: în casetă, în josul paginii patru,
citim: „au colaborat Constantin Condrea, Octav
Gâdei, Aurica Moisă, Mihai Mihalache, Petronia
Pleşoianu, Eugeniu Romano- Safta, Alexandru Vicol,

168
Vasile Zugravu, Georgeta Toma. Coordonator: Ionel
Aghinei.”
*
Frângurele
Frângurele, revistă de literatură, ştiinţă şi artă,
apare la Vaslui în aprilie 1933, imediat după zilele
marilor acţiuni muncitoreşti din luna februarie, unul
din iniţiatorii scoaterii ei era Valer Mitru, ziarist
profund legat de Vaslui şi presa locală.
Imitatoare a cunoscutelor „Bilete de papagal”,
microrevistă cu apariţie cotidiană şi pe al cărui
frontispiciu era scris numele directorului ei Tudor
Arghezi, Frîngurelele era de un format liliputan,
căreia i-ar fi plăcut să poarte şi zicerea de la „Bilete
de papagal”- „un ziar atât de mic n-a mai apărut
niciodată, nici la furnici” – ea întinzându-se pe „cât a
opta parte dintr-un ziar obişnuit”, dar împrumutase
numele din subsolul de pagină al unei vechi reviste
„Lamura”, după cum tot atât de bine s-ar fi putut să
fi fost de inspiraţie directă pentru că în ţară apăreau
multe reviste cu un astfel de nume (Frîngurele fiind şi
revista de la Şcoala normală „Alexandru Vlahuţă”
din Şendriceni – Dorohoi n.n.).
Cu împrumut şi imitaţie, Frîngurele apărea la
Vaslui, culeasă, literă cu literă, într-un ungher al unui
mic atelier, unde migălea la ea zeiţarul Gheorghe
Grigoraş, „tăcut, modest şi inimos, încă de pe atunci
un militant al partidului clasei muncitoare”, cum îl
caracteriza Valer Mitru, care se mândrea şi pentru că:

169
„puricele lor de ziar se bucura de simpatii şi
succese”…
Într-un articolaş, „De ziua cărţii” se susţinea o
iniţiativă a fostei „Societăţi a Scriitorilor Români: de a
iniţia „o zi a cărţii”… măcar o dată pe an.
Constantin Barcaroiu, un poet proletar,
colaborator al ziarului, îşi nota gânduri de
„Primăvară 1933”
„La miezul nopţii” era o tălmăcire pentru
Frîngurele din poemele marelui Tagore.
Sub pseudonimul Dan Făgăraş, profesorul
vasluian dr. Constantin Cihodaru dădea la iveală
sonetul „Aşteptare”:
„Cu turnul ros de-a vremurilor cocleală / Şi
mucegai pe ziduri crenelate / În mine doarme-
ascunsă o cetate,/ Fantomă albă-n zori ca de sâneală /
Dar zâna din poveştile uitate / Aşteaptă-n somn
cununa de beteală /Şi armura-i grea medievală / Un
Făt-Frumos cu plete inelate / Lumina doarme, totul
fără vise…/ Feciori de regi în strălucite zale, / În
Valea Plângerii – înghit abise, / Privirea-mi cade
silnic peste vale…/ În van aştept cu porţile deschise /
Iubirea rătăcită pe-altă cale…”
Scria frumos viitorul decan al Facultăţii de
istorie de la Universitatea din Iaşii anilor ʹ70…
*
Gazeta de la Bârlad
Gazeta de la Bârlad este menţionată de ziarul
Românul din 17 august 1873, p.721, la rubrica
« Ziarele ale căror date nu ni le aducem aminte »,

170
casetă care urmează alteia intitulată « Ziare române
care au apărut în Dacia de la 1825 şi până azi », în
care este citat şi ziarul „Semănătorul » de la Bârlad.
*
Gaudeamus

Gaudeamus, revistă literar ştiinţifică a

Liceului teoretic „Emil Racoviţă” Vaslui, 1997,
ajunsă la al 7-lea număr, cu un colectiv de redacţie
format din elevii claselor a IX-XII, sub conducerea
profesorilor Mazilu Adriana, Elena Alexandrescu,

171
Magdalena Năstase, Claudia Nourescu, Mihaela
Toşu, Butnaru Ghenuţă, Alina Lupu.
Grafica revistei realizată de prof. Maria
Ciobanu, Iacob Mariana, studentă la arhitectură,
fostă elevă a liceului, şi doamnele:Ţăranu Mădălina,
Volocaru Elena, Hăulică Elena, Bogos Mariana, Mihai
Ana Maria.
Tehnoredactarea computerizată: prof. Pântea
Anton, ing. Doroftei Cristian şi elevii clasei a IX-a
profil informatică.
Tipărită la S.C. „Odeon” S.R.L, strada Andrei
Mureşanu nr.22.
Este un număr omagial consacrat sărbătoririi a
XX ani de la înfiinţarea liceului. În cuvântul
aniversar, prof. Ciobanu Gheorghe, directorul
liceului, jalonează istoricul şcolii.
La 15 septembrie 1977, pentru pregătirea forţei
de muncă la Combinatul de fire sintetice (CFS)
Vaslui, ia fiinţă Liceul de chimie industrială nr.4 –
precursorul Liceului „Emil Racoviţă” de astăzi.
Prima directoare a liceului a fost doamna
Angheluţă Ana, căreia i s-au alăturat ca fondatori
profesorii: Cristea Gabriela, Petre Gheorghe, Cârjă
Ovidiu, Ghelbene Constantin, Diaconu Petru,
Găgeanu Ştefan, Ciobanu Gheorghe, Panaite
Gheorghe, Apostolache Dumitru, Bahrim Vasile,
Mazilu Adriana, Condrea Elena.
Insistând asupra perioadei 1977-1980,
directorul liceului evidenţiază sprijinul material
important primit din partea întreprinderii

172
patronatoare – CFS Vaslui şi-i reproşează,
împrejurările că, deşi au existat fonduri, nu s-a
realizat o dotare suficientă unui liceu în ce priveşte
internatul, atelierele, cantina etc.

Liceul „Emil Racoviţă”

Totuşi – spune prefaţatorul - în perioada 1977-
1990 s-au pus bazele laboratoarelor de fizică, chimie
şi biologie, pregătirii temeinice a elevilor, succese
care sunt legate de activitatea bună a profesorilor
Cristea Gabriela, Ghelbene Constantin, Savencu
Cristian, Pântea Anton şi Camelia etc.
Sunt evidenţiate numele elevilor care, în
această perioadă, au participat, cu bune rezultate la
olimpiadele şcolare, concursurile pe meserii, sesiuni
de referate şi comunicări ştiinţifice, simpozioane
judeţene şi naţionale, adunând medalii şi menţiuni la
fazele naţionale ale olimpiadelor şcolare: Ciuruc
Alina, Axinte Cornelius, Leuştean Anişoara, Olaru
173
Anca, Istrate Anca, Momaiţ Benone, Grosu Gina,
Cozma Mihaela, Bahrim Dragoş, Budacea Ecaterina,
Novac Leopoldina, Filipescu Ramona etc.
Etapa de după 1990 în evoluţia liceului,
marcată de evenimentele din decembrie 1989, este
just subliniată de prof. Gheorghe Ciobanu care
consideră că „direcţiunea din acea perioadă a făcut
„o mişcare bună”, schimbând profilul liceului în liceu
teoretic şi dându-i apoi numele lui Emil Racoviţă,
savant român născut pe meleaguri vasluiene.”
Deşi, pentru o bună parte dintre elevi „a
dispărut „motivaţia învăţăturii” – sperăm trecător –
mulţi elevi continuă seria succeselor profesionale –
şcoala dispunând „de un corp didactic foarte bine
pregătit”.
Sărbătoarea liceului –XX de ani – fiind o mare
chemare şi pentru generaţiile viitoare.
Un scurt cuvânt despre Gaudeamus şi
începuturile sale alături de discursul citat ar fi fost o
întregire a realizărilor – revista şcolii făcând parte din
ceea ce este liceul „Emil Racoviţă” la Vaslui.
Am reţinut, totuşi, titluri de proză (O stea,
Clipe, Adolescenţă, Au trecut 20, Corabia cunoaşterii,
A fost un vis) şi versuri (Pedeapsa, Cuvintele mele,
Către origini, Amintiri etc.) care arată talentele…
Partea ştiinţifică a publicaţiei - la înălţime şi ea.
Întregită de: glume, „Cititori în astre”, rubrici ca
„Ştiaţi că…?, „Test de …fiinţare”, „Epigrame” etc.
Meritorie şi grafica paginilor. Dar iată ”O stea”
cu grafica sa:

174
 O STEA
...Timpul se scurge... Nimic nu-l poate opri...
Fluiditatea sa va şterge amintiri, aşa cum ştergi
praful de pe un album vechi...
Sunt liceană! O lume diferită, nouă, bizară!
Alerg să ajung la steaua mea... Va fi ea
norocoasă?: Îmi va lumina drumul prin viaţă?
Unde-mi este învăţătoarea?
Unde-mi sunt profesorii din gimnaziu? Totul
mi-e străin...
Oameni noi, gânduri noi, zâmbete noi...
Unde-mi sunt colegii cu care am crescut?
Fiecare a ales o stea... Mai mult sau mai puţin
strălucitoare...
Eu te-am ales pe tine,
Liceu drag! Să mă ajuţi, să
cresc frumos şi drept! Să-
mi porţi primii paşi pe
coridoarele tale şi să mă-
nveţi să cânt ʺGaudeamus
igiturʺ!
E ziua ta, Liceul meu!
Mulţi ani fericiţi şi, nu uita.
Te-am ales pentru că eşti
Adolescent!!!

DE CE

175
De ce m-aş chinui acum
S-ajung la tine, Doamne,
Când, de fapt, cu tine
Mă voi întâlni
După ultimul ceas
Ce n-a bătut
Dinspre noaptea
În care te-am uitat.
Mihaela Coman

CĂTRE ORIGINI
De câte ori plouă trist
mă furişez în oglindă şi
ajung
pe o potecă pietruită cu
vise...
De o parte şi de alta a ei
cresc amintiri
trunchiate
de uitare păgână.
Iar eu alerg şi alerg
către începutul cel
dintâi
către punctul mort
în care se naşte viaţa ...
De la un timp, în lături,
amintirile devin tot mai vagi,
până când mă înconjoară
o culoare albă
impertinent de strălucitoare

176
 Şi ochii mă dor atunci
şi timpanele-mi vibrează
Ca un scâncet de copil.

Alina Dimofte
XII D Filologie

Şi câteva epigrame
de Anca Topliceanu şi Lungu Teodora:
Unui şcolar la ora de fizică
Ies, şcolarul cel cu plete
Scos la tablă să-l asculte
Despre ultra-violete…
Dă răspunsuri „ultra-scurte!”

Unui întors din concediu

Am plecat convinşi la mare,
Tot aşa, ca şi-n alţi ani,
Să ne-ntoarcem arşi de soare
Şi-am venit pârliţi de… bani

Nu întâmplător, redacţia încheie numărul 7 al

revistei cu publicarea rezultatelor obţinute de Liceul
teoretic „Emil Racoviţă”:
75 premii faza judeţeană;
102 menţiuni faza judeţeană;
23 premii faza naţională;
35 menţiuni faza naţională.

177
 *

Gazeta de Est, săptămânal independent, apare

la Vaslui la 11 februarie 1990, când la Iaşi se puneau
bazele „Fundaţiei culturale «Ştefan cel Mare»” Se
tipărea la Tipografia din Vaslui, în 8 pagini. Din
colegiul de redacţie făceau parte: Paul Munteanu,
Dan Răvaru, Ion Iancu Lefter, Ion Enache, C.
Bichineţ, Ion Parfene, Paul Olaru, Gabriel Anicolaesei
iar mai târziu (30 martie) mai nuanţat: redactor şef
Paul Munteanu, redactor şef adjunct Corneliu
Bichineţ; secretar general de redacţie şi traduceri
Gabi Anicolaesei; secretar de redacţie şi
tehnoredactor Ioan Parfene, redactor grafică şi
ilustraţie Paul Olaru; foto-redactor Paul Agarici.
Redactori colaboratori: Nicolae Anton, Livia
Iamandi, Serghei Coloşenco, Ion Gh. Pricop, Mihai
Sultana Vicol, Anton Adămuţ, Gheorghe Dorobăţ,
Georgică Alexandrache, Grigore Găneţ, Dan Barbu,
Leonard Ciureanu, Constantin Biţă, Vasile
Emandache.
Redacţia şi administraţia, Vaslui, Palatul
administrativ str. Ştefan cel Mare nr.78-80.

178
 Gazeta se considera „săptămânal independent,
cetăţenesc şi cultural” şi-şi propunea „să contribuie la
învăţarea democraţiei şi împlinirea sufletească a
cititorilor” săi, cărora le deschidea paginile şi-i invita
să-i scrie „indiferent din ce partid fac parte sau nu fac
parte”, solicitând să colaboreze „oricine se simte
român, indiferent dacă locuieşte în ţară sau în afara
hotarelor sale”.
În numărul 3 al săptămânalului citim în pagina
unu Pomelnicul lui Ştefan cel Mare şi al Neamului
său: Ştefan Voievod; Bogdan – Voievod, părinte;
Oltea, mamă; Ioachim, Bogdan-Vlad, Christea, Sorea,
Maria, surori; Maruşca, Evdochia de la Kiev, Maria
de la Mangop, soţii; Maria, fiica lui Radu Vodă,
Maria Rareş, Alexandru, Ilieş, Petru – fii; Ioan, Petru
Rareş – fraţi; Olena, Cneajna, Maria Cneajna, fiice -,
iar în pagina a treia vestea: „A murit poetul Ion Iancu
Lefter, cu fotografie şi ultima sa poezie: Speranţă albă,
scrisă la 1 martie 1990 la Vaslui.
Scriind despre „Trecutul şi prezentul în piatră
şi bronz”, Şt. Miron, în „Vremea nouă” (18 iunie
1968) vorbea că oraşul (Vaslui)” va primi
monumentul închinat lui Ştefan cel Mare: grupul
statuar, executat în piatră de către un colectiv de
artişti plastici format din I. Bârleanu, artist emerit, V.
Florea şi V. Condurache, îl va înfăţişa pe Ştefan cel
Mare, având jos, la picioarele sale, răzeşii cu
prizonierii din oştirile cotropitoare”.
Redăm mai jos portretul şi ultima poezie a
poetului Ion Iancu Lefter mort într-un accident de

179
circulaţie. În viaţă fiind, îi spunea lui Dan Barbu:
„Bătrâne, mi-ai spus într-o zi, nu mai fi trist, noi,
poeţii suntem o lacrimă întâmplată pe taraba din
mijlocul pieţii.”

SPERANŢĂ ALBĂ
Dar va veni şi această
primăvară
alăturea de zeii din
Olimp.
cu vânt albastru, păsări
şi cu ploi,
să ne-nvelească-n frun-
ze pe amândoi.
Tu, tot femeia mea vei
fi, într-una,
o moliciune crudă, de
omăt,
şi coapsele îţi vor vibra ca struna
de balalaică, şi-o să mă îmbăt.
De urma lor exotică, departe, de frământările acestui
timp
Pe unde nu e vrajă şi nici moarte
alăturea de zeii din Olimp.
Femeie, prinde-mi cu nădejde palma.
şi pune-n traistă vin şi mămăligă,
pe buze-mi tremură sudalma
şi caii mă aşteaptă la cotigă.

Vaslui — 1 martie 199o

180
 Preotul Ion Olaru închină un articol eroilor
revoluţiei din decembrie 1989 intitulat: „Să nu-i
uităm – acum şi niciodată”, iar Mihai Sultana Vicol ia
un interviu regizorului de teatru Bogdan Ulmu pe
care îl publică: „Îmblânzirea frumuseţii”, discuţie cu
tentă filozofică, iniţiatorul fiind expediat, pentru
clarificări profunde, către Liiceanu, Cioran, Petre
Ţuţea sau părintele Galeriu…
Mai semnează: Paul Munteanu, Ion Enache,
Corneliu Bichineţ, Constantin Biţă, Grigore Ganeţ,
Aurelia Voineag, Nicolae Anton, Gheorghe Dorobăţ,
Ioan Parfeni, Ion Petrache, Leon Cucoş, Bogdan
Ulmu, Serghei Coloşenco în rubrici diverse: Turism,
Suflet moldovenesc, Curiozităţi, Mărţişoare politice,
Rebus, Roşu şi alb etc.
Scriu şi publică poezie: Ion Iancu Lefter, Titi
Gheorghiu, N. Ghighi, Ion Enache, Leonard
Ciureanu, Dan Barbu, C. Alexandrache ş.a.
Continuă a se publica serialul istorico-socio-
literar „Din documentele Basarabiei şi Bucovinei” –
util culturii tineretului şi prilej de aducere aminte a
faptelor pentru mai vârstnici…
Independentă politic, Gazeta de Est muşcă
necruţător – şi bine face – în titlurile: “În atenţia dlui
Petre Roman” – care într-o seamă de decizii naţional-
economice n-a consultat pe cineva şi a gafat
iremediabil”; „Falsul mit LENIN” – care şi-a devorat
copiii revoluţiei şi tovarăşii de ideal – colaboratorii;
„Ţăranii vai de ei, cu pensii de 3 lei!” – Parcă în 2004
nu ar fi tot la fel!; „Domnul Brucan şi moldovenii” –

181
cărora le-a „urat”: să fie sănătoşi; „Arde-l pe ţăran cu
cota, dă-i pământ şi ia-i recolta” – un model de
folclor p.c.r. descoperit de Dan Tutova, dar o realitate
crudă a satelor şi în anul 2004, dacă nu şi mult timp
după…; „Peştele mare îl înghite pe cel mic” – o
constatare a lui Vasile Emandache care duce la
concluzia, valabilă şi astăzi, că satul moldovenesc a
ajuns în agonie, oamenii din satele noastre, mai toţi,
au ajuns la vârsta bunicilor – mereu neajutoraţi şi
strâmtoraţi în nevoi.
O „Poştă a redacţiei” bogată şi cu respect
coordonată. Ilustraţia bine realizată şi explicită.
De la numărul 7/30 martie 1990 Biblioteca
Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi n-a
mai primit săptămânalul de la Vaslui.
*

Gazeta Poporului, Foae de propagandă a

partidului poporului, - Secţia Vaslui, cu sediul la

182
Clubul Partidului Poporului din Vaslui, apare la 1
iunie 1924.
Foaia cu numărul 2, din 15 iunie 1924,
cuprindea în prima pagină, în locul editorialului,
reportajul de la „Grandioasa întrunire a Partidului
Poporului în Capitala Ţării, în ziua de 3 iunie”, când,
„cei peste 50.000 de ţărani, adunaţi în parcul Carol,
au dovedit că singurul partid politic în stare să ia din
nou conducerea ţării şi să aducă o îndreptare relelor
pricinuite de guvernarea liberală este Partidul
Poporului”.
Având fotografia generalului Averescu, sub
frontispiciu, pe care se citeau cuvintele: „Muncă,
cinste, legalitate”, ziarul insista asupra felului „Cum
s-a desfăşurat adunarea”, „Sosirea dlui General
Averescu şi Deschiderea întrunirii”, în prezenţa şi a
dlor Grigore Trancu – Iaşi, Octavian Goga, prezent în
numele Ardealului şi Banatului, Teodor Neaga, în
numele Basarabiei, Dori Popovici în numele
Bucovinei”…
La manifestare au luat parte şi delegaţiile
judeţene din întreaga ţară, delegaţia judeţului Vaslui
fiind formată din: General Răşcanu şi Marcel Bastaki,
preşedintele şi vicepreşedintele organizaţiei Vaslui,
colonelul Hotnog, dr. Callin, C. Tânjală, Emilian
Popoescu, M. Condrea, Iancu Petruşanu, Iancu
Gheorghiu, A. Tischerescu, căpt. Gheorghe Pădure,
V. Tulbure, A. Răşcanu, M. Duca etc., etc.
Întrunirea s-a terminat prin adoptarea şi
trimiterea unei Moţiuni de respect Tronului şi

183
Suveranului, după care a urmat defilarea delegaţiilor
celor 72 judeţe ale României Mari, prin faţa
Generalului, în apropiere de Parcul Carol.
Gazeta apărea în două pagini, format 32/48 cm.,
Comitetul judeţean spunea că este hotărât, ca
începând de la 1 iunie 1924, foaia să apară cu
regularitate, la începutul fiecărei luni. Promitea că
numărul următor urma să apară la 1 iulie, dar s-a
tipărit deabia la 15 august când, în prima pagină, se
publica o circulară de la Organizaţia Centrală trimisă
în copie tuturor comitetelor judeţene, semnată de
General, care aprecia participarea de la 3 iunie la
întrunirea de la Bucureşti.
În gazetă mai erau articole care se refereau la
„Partidul Poporului” şi evoluţia sa la Vaslui, Hramul
bisericii de la Dobrovăţ şi ce au făcut în ziua
respectivă, acolo, averescanii şi liberalii, articole
despre alegerile de la Camera de Comerţ şi Casa de
Credit locală, informaţii de „Ultimă oră”.
*
Alexandru Averescu s-a născut în 1859 la
Ismail, în Basarabia. A fost sărac, fără nume, fără
privilegiul vreunei protecţii ilustre, îl caracterizează
Petre Gheaţă în „Istoria unui deceniu”, 1930-1940. „El
a pornit din anonimat şi s-a desprins, încet, cu
nenumărate greutăţi, urcând pieptiş panta către
culmea ierarhiei sociale, sprijinit efectiv în toiagul
însuşirilor şi meritelor lui excepţionale.” Şi-a făcut
studiile în Italia şi Germania, dar şi în România. A
participat în campaniile din 1877-1878. A devenit

184
general şi în 1907 ministru de război. În anii 1916-
1918 a comandat corpul de armată care a câştigat în
iulie 1917 bătălia de la Mărăşeşti. În 1918, în calitate
de prim-ministru, a discutat condiţiile de pace cu
Germania. În anii 1919-1920 a fost omul cu cea mai
largă popularitate din România. În anul 1930 a fost
numit mareşal, baston pe care l-a primit şi generalul
Presan – ceea ce l-a nemulţumit pe gloriosul
Comandant.
Deşi a avut acţiuni de frondă faţă de
nedreptatea provocată lui de Suveran, a închis ochii
cu gradul de consilier regal al acestuia…
*
Ghidul comercial turistic al
judeţului Vaslui
Ghidul comercial turistic al judeţului Vaslui,
editat de I.S. Reclama comercială şi îngrijit de
Direcţia comercială a judeţului Vaslui, apare la
începutul anului 1982..
Lucrarea se înfăţişa ca o plachetă, realizată în
condiţii grafice bune şi s-a dovedit a fi deosebit de
utilă vizitatorilor.

185
 Glasul învăţătorului, foaie locală pentru
preocupări strict didactice, a învăţătorilor din
judeţul Vaslui, apare bilunar, sub conducerea unui
comitet, începând cu numărul 1 din 7 mai 1933,
redacţia şi administraţia – Şcoala din Moara Grecilor
Vaslui; Tipografia Onceanu Vaslui; format 24/32 cm.,
în 4 , 6 sau 8 pagini.
Evidenţiind iniţiativa preoţilor care, cu grele
sacrificii, au totuşi foaia lor, redacţia – prin ceea ce
scria P. Ciocan, învăţător la Moara Grecilor –
rămânea convinsă că şi un organ de publicitate al
învăţătorilor „ar fi unicul mijloc ideal pentru
înălţarea şcoalei primare locale, prin discutarea,
experimentarea şi comentarea pe larg a tuturor
problemelor de învăţământ, specifice regiunii şi
localităţilor noastre, şi nu va exista coleg din
cuprinsul judeţului care să refuze acestei spontane
iniţiative,sprijinul lor moral şi material.”
În „Apel către întreg corpul didactic primar din
oraşul şi judeţul Vaslui”, redacţia, susţinând că nu
numai revista „Asociaţiei Generale”, ci chiar şi foaia
locală poate discuta şi găsi soluţii pentru problemele
şcolii.„Nu există problemă arzătoare la ordinea zilei,
186
experienţe făcute în vreun colţ de ţară, pe care colegii
altor judeţe să nu le discute şi comenteze pe larg în
revistele sau foile ce le au. Urmăriţi-le cu atenţie
binevoitoare, interesul crescând, setea şi pasiunea cu
care ei cercetează şi studiază, toate inovaţiile „Ştiinţei
Educaţiei” – şi spuneţi dumneavoastră, dacă există
un alt mijloc mai propriu de întrecere şi valorificare
pe regiuni sau localităţi mai adecvat intereselor
noastre decât acesta (?)”…
Se publicau articole cu titlurile: „Cultură şi
civilizaţie”; „Ştiinţele auxiliare ale istoriei”;
„Psihanaliza”; „Cultul morţilor” dar şi materiale din
activitatea unor cercuri culturale (Dobrovăţ), despre
Cercul regional Codăeşti, despre Asociaţia
învăţătorilor ca unitate de solidaritate, pricepere şi
activitate profesională, Constatări de la cercurile
culturale din oraş, Ecouri la apariţia revistei,
informaţii şi reflecţii asupra cercurilor culturale, a
activităţii învăţătoreşti, a corespondenţilor
publicaţiei.
Glasul învăţătorului era preocupată nu numai de
probleme strict didactice şi ştiinţifice, ci se punea şi în
slujba oricăror iniţiative cu caracter revendicativ ale
corpului didactic primar.
Avea şi o poştă a redacţiei.
Semnau în revistă: P. Ciocan, C. Popa, Vasile
Gurguţă, prof. Cocoş A. Barbu, Gh. Vierescu, Vasile
Lupu, Ştefan şi P. Ghiga, D. Savastru, Mihai
Hurdubaie, C. Stejar, V. Acameniţoaiei, Vasile
Didilescu, C. Pădure, Ion Pancu.

187
 Se publicau şi recenzii la unele lucrări specifice
realizate de Stanciu Stoian (Localismul educativ),
Izabela Sadoveanu (Educaţia nouă) ş.a.
Mulţi dintre învăţători, dar şi cititorii de rând,
n-au putut afla cine făcea parte din comitetul de
redacţie, fapt care a dăunat şi conţinutului
materialelor publicate, a tematicii şi formelor
gazetăreşti de prezentare.
*

Glasul Nostru, foaie culturală cu informaţii şi

îndrumări pentru popor, apare de două ori pe lună,
sub conducerea Societăţii Culturale „Iuliu A. Zanne”
din Băseşti (azi Viişoara), judeţul Fălciu, astăzi
Vaslui.
La 15 octombrie 1931 foaia apărea în două
pagini, format 32/47 cm. şi se tipărea la Bârlad, la
Tipografia lui N. Peiu.
Director al publicaţiei era învăţătorul Gheorghe
Arteni.
Din cuvânt „Către cititori”, semnat de Ioan V.
Balan, preşedintele societăţii, aflăm că publicaţia îşi
propunea să combată diferitele „boli şi viţii”, să
popularizeze „datini strămoşeşti, portul şi limba să
fie păstrate cu sfinţenie”, sfătuindu-i pe agricultori
„cum să-şi muncească pământul mai bine”, cum să-şi

188
îngrijească vitele, despre folosul ce le aduc viermii de
mătase, albinele, pomii roditori şi viţa de vie.
Se mai sublinia că societatea avea un „caracter
absolut cultural” şi se anunţa că „are şi o bibliotecă
de unde oricine – în schimbul unei mici cotizaţii
lunare, poate să-şi adape sufletul din izvoarele
nesecate ale cărţilor.”
Adresându-se gospodarilor satelor, învăţătorul
Gheorghe Arterni credea că, astăzi, „a te îngriji
numai de nevoile tale personale, a vedea numai
până-n marginea intereselor ce le ai, e prea târziu” şi
vroia „o viaţă mai înaltă, mai largă, mai frumoasă”.
Vorbindu-le agricultorilor, Ghiţă Plugaru
(probabil un pseudonim) îi sfătuia să are şi să-şi
însămânţeze pământul că, îi spusese lui G.
Tutoveanu, prefectul de Tutova şi poetul, că la moşia
lui Ivanciu, mare proprietar local, care cumpără
gunoiul şi îşi îngraşă ogorul cu el, „grâul dsale a dat
150 de fire la un spic”, iar în Egipt sunt şesuri în care
grâul dă şi „câte 300 fire la un spic.”
Revista informa în primul său număr că poetul
George Tutoveanu
primise titlul de
preşedinte de onoare
al societăţii „Iuliu A.
Zanne”, societate
înfiinţată în ziua de
21 noiembrie 1929,
când s-au pus bazele
ei, prin întocmirea

189
actului constitutiv şi primele sale statute de
funcţionare, acte de mare valoare.
*
Iuliu A. Zanne
*
Ea era înfiinţată cu aprobarea Casei şcoalelor
cu ordinul nr.35478/1931, iar iniţiatorii constituirii
erau tinerii Gh. I. Micu, Ion C. Vlasie, Vasile Necula,
Nicolae Mihai, Vasile Bocan, Gh. Hortopeanu, I.
Catană ş.a.
„Folcloristul Iuliu A. Zanne era foarte bine
cunoscut celor din Băseşti şi împrejurimi”, se spune
în numerele 4-5 ale foii Glasul Nostru care, începând
cu numărul 2 apărea în 4 pagini. Iuliu A. Zanne
(1855-1924), între anii 1895-1903 a tipărit „Proverbele
românilor”, în zece volume, realizând cea mai
completă operă de paremiologie românească – o
culegere care reproduce manuscrisul lui I. Golescu
„Pilde, povăţuri şi cuvinte adevărate şi poveşti”,
proverbele şi zicătorile din „Povestea vorbei” de
Anton Pann, dar şi un foarte bogat material adunat şi
clasificat de autor, inclusiv de la Băseşti – unde a trăit
mulţi ani printre ţărani, ajutându-i în ridicarea lor
culturală şi în dezvoltarea economică a gospodăriilor
lor.
În cinstea lui, grupul de intelectuali din Băseşti
şi împrejurimi au creat Societatea culturală „Iuliu A.
Zanne”
Societatea îşi propunea să adune şi să publice
material folcloric local, să dea „spre frământarea

190
minţii diferite probleme, ghicitori şi şarade” pentru
care dezlegătorilor li se acordau premii în cărţi. De
asemenea, avea ca obiectiv „informarea cititorilor cu
ştiri despre lucruri şi fapte de mare importanţă, atât
din ţara noastră cât şi din alte ţări.”
„Folcloristul Iuliu A. Zanne, se spune în
publicaţie (1-25 decembrie 1931), a adunat proverbele
tuturor românilor existenţi pe suprafaţa pământului
şi i-a trebuit ani întregi de cercetare, ani întregi a
întreţinut corespondenţă cu învăţătorii, preoţii şi toţi
cărturarii satelor pentru a aduna atâtea proverbe şi
zicători româneşti.
Vă puteţi închipui câtă muncă, câte nopţi
nedormite pentru a aduna şi aşeza proverbele şi
zicătorile culese, după alfabet, fiecare numerotat şi cu
explicaţiile necesare, şi mai presus de toate, cât de
mult a trebuit să citească, ce adânc cunoscător al
scrierilor româneşti şi chiar străine, era folcloristul,
căci găsim acolo proverbe şi zicători din operele
tuturor scriitorilor de seamă din acel timp.”
Despre „Cʹconu Janne” – cum îi ziceau ţăranii
locului, se scriu şi alte lucruri interesante. El este
„omul care era sculat poate mai dimineaţă ca ei”; un
„bun prieten al lor”; „un modest şi un filantrop”, care
„umbla prin lume cu haina şi pantalonii cârchiţi”, dar
care „cel mai mult ghine pentru oamenii satului” l-a
făcut. Şoseaua care leagă gara Roşieşti cu satul
Băseşti şi satele vecine, „mers prin pădure cale de un
ceas”, este opera săvârşită de dânsul când era la
Ministerul Lucrărilor Publice, iar la sfinţirea şcolii au

191
venit, acolo, la Băseşti, Spiru Haret, Ionel Brătianu, V.
Morţun, iar Zanne, i-a făcut mare surpriză
ministrului „ridicând hârtia de pe placarda fixată
deasupra uşii de la intrare pe care scria: „Şcoala
primară mixtă Spiru C. Haret”.
Haret a privit cu lacrimi în ochi surpriza şi,
strângând mâna la toţi ţăranii, a intrat în şcoală…
Cea mai importantă iniţiativă a Societăţii a fost
înfiinţarea revistei Glasul Nostru care i-a valorificat
obiectivele programului său, cu aportul
colaboratorilor săi, nu numai din Băseşti (Viişoara), ci
şi din Dodeşti, Văleni, Viltoteşti şi Tămăşeni, din alte
localităţi ale judeţelor Fălciu, Tutova, Vaslui, de la
Iaşi şi Piatra Neamţ, Glasul Nostru a devenit o foaie
de larg interes, cu rubrici diverse: „Colţul vesel”,
„Curiozităţi”, „Sfaturi practice”, „Ştiri şi informaţii”,
„Cugetări şi vorbe cu tâlc”, „Cuvinte înţelepte”,
„Tablete” (despre George Enescu şi Edison)),”Poşta
redacţiei”(foarte generoasă şi aglomerată), „Jocurile
foii”, „Ancheta foii”, „Proverbe şi zicători” („Din
proverbele românilor”, de Iuliu A. Zanne),
„Ghicitori”, „Folklor”, „Reviste şi ziare primite”,
„Activitatea cercurilor culturale”,”Cărţi primi-
te”,”Poşta administraţiei” etc.
Erau prezenţi în Glasul Nostru colaboratori şi
abonaţi din Fălciu, Iaşi, Neamţ, Tutova, de la
Giurcani, Voineşti, Murgeni, Şuletea, dar şi de la
Priponeşti – dincolo de Bârlad. În ultimul număr din
1931 era anunţată adeziunea la jurnal şi a „domnilor:
N. Bălănescu, inspector şcolar, Iaşi, V. Ghiţescu,

192
directorul Liceului de băieţi din Piatra Neamţ,
inginer A.O. Kisser – Iaşi, George Tutoveanu,
Constantin Gh. Chirica, autorul broşurii „Vremuri
triste” din Huşi, Victor Ion Popa, scriitor şi
dramaturg, cu alese legături sufleteşti nu numai în
Dodeşti – localitatea sa de origine – ci şi cu
învăţătorul Nicu Ionescu, despre care profesorul
Constantin Parfene a scris pagini frumoase în
volumul „Bârladul odinioară şi astăzi, 1984.”
Găsim în revistă articole şi nume prestigioase:
G. Coşbuc, N. Iorga, Al. Vlahuţă, G. Tutoveanu,
Otilia Cazimir, Al. Cazaban, Victor Ion Popa,
Theoder Roseu, I. Mihail, Gheorghe Arteni
(„Scriitorul Virgil Caraivan”), Anton Romila („O
figură originală: moş Virgil Caraivan”), I. Cătană
(„Tovărăşie”), Ioan D. Sandu („Spre progres”), Ioan
Chichiţă („Cooperaţia este scăparea”), Micu
Delabăseşti („Un uitat – folcloristul Iuliu A. Zanne”)
etc.
Mai semnau articole: preot Ioan Dănăilă de la
Horga, Florin Cherinbak, inginer agronom, Victor Al
Glinsky, învăţător
(„Ce-ţi dorim noi
ţie, dulce
Românie”), Petre
Marinică, Iosif N.
Dumitrescu, V.
Măgureanu, dr. I.
Arteni de la Spitalul
Ungheni-Iaşi,

193
Constantin Ene din Bogheni – Fălciu, C. Georgescu –
Obreji- ţa, dr. Hrist C. Vlasie (Din nevoile satelor),
*
George Tutoveanu
*
C.Alexandrache din Constanţa, P. Andreescu de la
Iaşi.
Cu poezie erau prezenţi: I. Mihail, Gh. V.
Butnaru, C.I. Postolache, Gh. N. Jacotă, I. Leandru,
Octaian D. Şendrea, Val A. Popa, G. Alexandrache –
Coroana, Constanţa, Remus Vernea (Cântece din
Ardeal), V.C. Baccuţa (Nătâng), Gh. Filiche ş.a.
„De vorbă cu George Tutoveanu”, iunie 1932,
îşi intitula G.M. Delabăseşti interviul luat poetului.
- Ce părere aveţi despre ziarul nostru?
- Scris cu pricepere, cu tragere de inimă şi
entuziasm şi cu o înţelegere deplină a nevoilor
sufleteşti de astăzi, ale ţărănimii noastre, Glasul
Nostru este una din publicaţiile culturale menite să
deschidă pârtie pe meleagurile destul de friguroase
ale vieţii noastre culturale de astăzi.
Acei care scriu această gazetă să se pătrundă de
adevărul că noi avem comori sufleteşti de o rară
bogăţie şi o limbă foarte puternică şi cu care se pot
exprima şi cele mai alese manifestări ale minţii şi
inimii noastre şi că nu avem nevoie nici să
maimuţărim stări sufleteşti din literatura altor
popoare, nici să ologim graiul plin de vigoare şi
tinereţă al strămoşilor prin tot felul de neologisme
care de care mai pestriţe”…

194
 „Comitetul de conducere al acestei foi se
compune din domnii: Gheorghe Arteni, preşedinte,
învăţător, Văleni-Fălciu; Micu Delabăseşti, redactor şi
ziarist; I.V. Balan, învăţător; Gh. Hârtopeanu, agent
sanitar, I.N. Cătană, şeful agenţiei P.T.T., Stamate Al.
Sandu, plugar”. (ulterior l-am întâlnit ca student),
scrie ziarul.
Iată ce scria Opinia de la Iaşi în numărul 7505
din 7 mai 1932 despre Glasul Nostru, sub semnătura
lui P. Andreescu din Iaşi:
…”Inspectoratul şcolar Iaşi ar trebui să aibă în
vedere că apariţia şi existenţa acestei foi se datorează
unui grup de învăţători, care nu şi-au primit salariile
de 4-5 luni şi care depun aici o muncă extraordinară,
cu totul dezinteresată şi cu sacrificii, dar cu folos real
pentru popor.
Apariţia acestei foi culturale într-un mediu
sătesc face cel puţin atât, dacă nu mai mult, decât

sute şi mii de foi şi reviste

erotice şi de aventuri.”

Monumentul eroilor din

Creţeştii de sus, judeţul Fălciu,
ridicat în memoria celor 800.000
de români căzuţi în marele
război din 1916-1919

195
 .
Într-adevăr, foaia făcea şi educaţie patriotică.
La rubrica „Ştiri şi informaţii” (15 octombrie 1931) se
afla şi despre „curajosul aviator căpitan Negrescu
Ioan, originar din comuna noastră, a reuşit să
străbată cu aeroplanul în cursul lunii trecute distanţa
Roma – Bucureşti în 5 ore şi 26 minute, clasificându-
se primul la această întrecere”; „Smărăndiţa Brăiescu,
prima paraşutistă română, a reuşit să-şi dea drumul
de la 6.000 metri înălţime, clasându-se întâia în lume
dintre femei.”
Monumentul – scriu învăţătorii Eugenia şi
Marin Benghiul, la 6 mai 1932, s-a înălţat
„economisind ban cu ban, şi după şase ani de
funcţionare în învăţământ, am făurit Monumentul de
mai sus donând suma de 40.000 lei, bani proprii.
Monumentul, înalt de 7 metri, are pe soclu un
vultur care priveşte în depărtare, iar mai jos, pe
corpul edificat, sunt încrustate cu litere de aur 100 de
nume de eroi printre care şi al fostului învăţător,
căpitan Gr.N. Pavlov, decedat din cauza războiului.
Inaugurat şi binecuvântat de Înalt Sanctitatea
Sa Patriarhul dr. Miron Cristea la 18 februarie 1928.
În foaie s-a scris şi despre vizita lui Spiru Haret
la Băseşti, despre mersul la Vutcani, la 28 mai 1933, a
eseistului Mihai Ralea, despre cercetările sociologice
ale profesorului Dimitrie Gusti la Dodeşti şi Băseşti,
196
despre „Casa obştei” şi „Podul mare”, despre „piatra
de fundaţie a „băii comunale”, despre „Cartea de
aur” a căminului cultural păstrată de învăţătorul
Nicu Ionescu, preluată de alt învăţător – Toma
Codreanu, rămasă necompletată după anul 1942.
Glasul Nostru era cu ochii şi la vecini. Iată sub
titlul „Studenţii la sate” cum era popularizată
Asociaţia studenţilor creştini – tutoveni „Al.
Vlahuţă” din Bârlad, fotografiaţi în faţa casei
parohiale din Şuletea Tutova” cu prilejul serbării de
la 3 august 1930, în ziarul nr.20-22 din septembrie-
octombrie 1932.
Uneori ziarul publica şi gingăşii, ca cea scrisă
de Gheorghe Filiche, învăţător în satul Priponeşti,
locul copilăriei mele şi pe care, în raport cu
severitatea pe care o manifesta faţă de elevii săi, cu
mintea de pe atunci, n-aş fi putut crede că omul
acesta mai şi iubeşte.

197
Fotografia studenţilor creştini – tutoveni amintită mai sus

Poezia lui intitulată „Vino”,publicată în

numărul 23-24 noiembrie-decembrie 1932, îi
descoperă altă faţetă sufletească. Iat-o:

„Vin, să ne-alintăm în murmur de izvoare care curg,

Şi să ascultăm cum toacă, în deal, talanga în amurg.
Vino, să privim deasupra, iar măiastra boltʹalbastră,
Şi cum lunʹaruncă raze, printre ramuri spre ferestră

Vino, iar, de-mi spune taine, cum mi-ai spus de-atâtea ori
Când vrăjea tăcerea nopţii, triluri de privighetori,
Şi târziu, când înecându-ţi un suspin, spuneai că pleci,
Nu fura din gură şoapte, zborul unor lilieci.

Vin, când ceru-i numai stele şi-i de flori pământul nins,

Să cădem pătrunşi de farmec, tu învinsă, eu învins.
Şi cu ochii duşi în noapte, să mai stau pe gânduri dus,
Până ce coboarăʹn zare şi luceafăruʹn apus.

198
De-aş putea, ţi-aş da caʹn basme, zările cu a lor afund
Ale marilor întinderi şi comorile ce-ascund,
Numai ca să stau cu tine, stele de pe cer să-ţi număr,
Când zâmbind, te-apleci să-ţi rezemi, capul tău, de al meu
umăr.”
Duminica când ne plimbam pe şoseaua
principală a Priponeştilor, mai de fiecare dată
doamna lui domnul Iorgu Filiche era la pârleaz şi ne
răspundea zâmbitoare la salutul nostru cu „sărut
mâna!”. Şi mai mult de cât atât!. Altfel, n-ar fi fost
mereu alături de ea Gugurel şi Dorica, fii ei. Dorica
îmi fusese colegă. Îşi rezemase bine capul
învăţătorul, că şi Dorica era frumuşică foc! Mijise
între noi o anumită prietenie, dintr-o iarnă de şcoală
primară…
După trei ani de la apariţie, Micu Delabăseşti,
întors din armată, nota în coloanele Glasului Nostru:
„Trei ani de apariţie e un succes editorial, mai ales că
sunt foarte multe foi la oraş, care după câteva
numere de apariţie mor”. Glasul Nostru de la Băseşti,
Viişoara, o gazetă învăţătorească, a rezistat ani şi
ani…
*
Din „Învăţătorimea vasluiană” nr.4 aprilie
1936, pagina 182:
Glasul nostru. Organ de propagandă culturală la
sate, anul II, Nr.66, ianuarie 1936. Redacţia şi
administraţia, satul Văleni, comuna Băseşti, judeţul
Fălciu.

199
 Deşi număr vechi, deci inactual, ca evenimente
am putea zice perimate, totuşi, pentru că ne vine aşa
de rar la redacţie, nu-l putem lăsa nesemnalat şi lipsit
chiar de oarecari comentarii.
Iniţiativa colegului Arteni, în vremurile acestea
când viaţa satelor este cu desăvârşire lipsită de o
sănătoasă şi sinceră îndrumare spirituală, când
dimpotrivă totul ce aparţine neştiinţei şi naivităţii
ţăranului nostru, este speculat şi exploatat de anumiţi
netrebnici şi trepăduşi ai diferitelor tabere politice,
iniţiativa d-sale, care numără şase ani, este plecată
după cât se vede, dintrʹun înalt comandament moral.
Şi mai nu se putea altfel pentru cineva care-şi
trăieşte viaţa de-a valma cu cei obidiţi de soartă, cu
toate necazurile, lipsurile şi mizeriile lor.
Dar iniţiativa colegului Arteni, mai înfăţişează
şi o nouă lectură pentru cei ce vor s-o cunoască de-a
întregul.
În vremurile acestea de tristă văduvie a
scrisului sincer şi loial închinat satelor, când totul
este plătit şi pus în slujba anumitor credinţi şi
ideologii politice, ce nu fac altceva decât să tulbure şi
să otrăvească viaţa patriarhală, iniţiativa d-sale, sus-
ţinută fără nici o subvenţie de la nimeni, luptând cu
multe greutăţi şi adversităţi omeneşti, este de mare
curaj, aşi putea zice eroică chiar. De aceea noi cari
cunoaştem această stare de lucruri şi ştim cât e de
greu să duci o atare luptă contra unor moravuri
adânc înrădăcinate în atmosfera viciată a timpului, îi
urăm colegului, din tot sufletul, ca să aibă parte de

200
cât mai multe aniversări ale acestei publicaţii săteşti,
ce cu atâta demnitate şi curaj o conduce.
*
Grupa sindicală – şcoală a muncii
şi educaţiei socialiste
Grupa sindicală – şcoală a muncii şi educaţiei
socialiste, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al
sindicatelor Vaslui, mai, 1982.
*
Hygea
Hygea, revistă ştiinţifică şi literară, apare la
Vaslui în martie 1882, sub redacţia şi cu cheltuiala
medicului Ioan Munteanu.
În ziarul „Telegraful” nr.2948 din 6 martie 1882
se menţionează: Hygea este titlul unei reviste
ştiinţifice şi literare ce apare de două ori pe lună în
Vaslui, sub conducerea doctorului I. Munteanu. Îi
urăm succesu „doritu”.
Ziarul „Românulu” din 14 martie 1882 scrie:
„În oraşul Vaslui a apărut o revistă ştiinţifică şi
literară destinată pentru educaţiunea poporului şi
dedicată bunelor maniere. Revista Hygea apare de
două ori pe lună sub direcţiunea dlui dr. Munteanu.
Urăm viaţă lungă Hygei şi ajungerea scopului
la care tinde”.
Acelaşi ziar, la 20 mai 1882, revine: „Hygea,
revistă ştiinţifică şi literară din Vaslui, publică în
numărul din 25 aprilie: 1.Acţiunea fosfatului de var

201
în vegetaţiune; 2.Aerul atmosferic; 3. Farmaciile
rurale; 4.Scabia sau râia; 5.Reţete.”.
Se pare că după o activitate de 3 luni Hygea nu
mai apare. Ea nu mai este menţionată în presa
vremii.
*
„Se desfiinţează taxa asupra metrilor liniari de
la faţadele proprietăţilor din oraşul Vaslui, care a fost
încuviinţată după legea maximului”, anunţă Românul
din 20 mai 1882.
*
În ultimul număr din 1926 al revistei Răzeşul se
publica articolul „Pelagra”, la care redacţia adăuga
următoarea notă: „Dl.dr. I. Munteanu, bătrân om
politic din Huşi, fost pe vremea lui Dimitrie Sturza,
şeful partidului Naţional-Liberal din judeţul Fălciu,
găseşte timp şi dispoziţie la adânci bătrâneţe să se
ocupe încă de chestiuni la ordinea zilei pentru
sănătatea populaţiei noastre rurale. Bătrânul nostru
colaborator a tipărit în 1910 o serioasă lucrare de
legislaţie comparată, intitulată „Votul obştesc”.
Nota e un însemn al respectului pe care
directorul revistei – Virgil Caraivan – îl purta şi
păstra mai vârstnicilor în timp ce alte publicaţii de la
Huşi, e drept politice, , maifestau dispreţ, în paginile
lor, faţă de dr.I. Munteanu.
*

202
 Horticultura, foaie volantă editată de
Întreprinderea de legume-fructe Vaslui, 1976, apare
cu prilejul zilei de 23 August şi îşi deschide cele 4
pagini cu editorialul „Realizările de până acum –
imbold în munca viitoare”, semnat de ing. Mihai
Popescu, directorul I.L.F.
Articole pe tema cultivării, întreţinerii, a
valorificării şi conservării materiilor prime dar şi a
produselor horticole semnează şi alţi specialişti:
Mihai Ciobanu, director adjunct, Aurel Eftimie,
inginer şef, ing. Ioan Iurcu, Ştefan Ciulei dar şi alte
nume: C. Cazacu, C. Prisecaru, Ion Munteanu, N.
Hristudor. Apar şi altfel de semnături: M.C.,
D.H.,C.D., dar şi foto-ilustrate de la munca în solarii,
sortarea cartofilor, spaţii de desfacere a legumelor şi
fructelor etc.
Un subsol de pagină este ocupat cu „Satiră şi
umor” care încorporează şi un foileton „Omul meu a
urcat soarele pe coştereaţă”, caricaturi referitoare la
dezordinea dintr-un magazin „Aprozar”, întârzieri
nejustificate la serviciu, epigrame.

203
 Huşana
Huşana, foaie volantă editată de Comitetul de
partid şi comitetul sindicatului de la Întreprinderea
„Huşana”, februarie 1981.
*

În spiritul legii, foaie volantă editată de

miliţia judeţului Vaslui cu prilejul „Zilei Miliţiei” la
jumătatea lunii iunie 1976, cu un editorial consacrat
zilei, semnat de lt.col. Gh. Petrescu, şeful miliţiei
judeţului Vaslui.
Cuprindea articole semnate de specialiştii
instituţiei: „Agentul de circulaţie – prietenul
conducătorilor auto” de maior Gh. Strătică,
„Buletinul de identitate” de lt.col. Mihai Ungureanu,
„Ocrotirea patrimoniului cultural” de lt.maj Gh.
Coarnă, „De veghe la respectarea legalităţii” de
maior Petru Petrea, despre „Şoferii de duminică „ de
cpt. Gh. Uliuliuc. Mai existau în paginile foii: „24 de
ore lângă telefonul 12593…” – însemnări de V. Văsâi;
„Din rondurile unor miliţieni bârlădeni” de V.
Vasilescu, „Ştiri juridice”, un reportaj adresat copiilor
semnat de lt. V. Balan, „Satiră şi umor” cu semnătura
V.V.
*

204
 Înainte
Înainte, ziar independent, apare la 1 ianuarie
1935, sub conducerea unui comitet, cu redacţia şi
administraţia în comuna Tutova.
În articolul program semnat de învăţătorul P.
Strat-Delatutova, este relevat „valul ignoranţei care
pluteşte ca un duh rău asupra satelor” şi se propune
ca remediu intervenţia învăţătorului căruia „i se
incumbă, mai mult ca oricui, vindecarea acestor
lacune, trezirea conştiinţei naţionale, descătuşarea,
purificarea sufletului, alungarea valului întunericului
şi scoaterea din mocirla în care zac înglodaţi până-n
gât ţăranii noştri.”
Ziarul se angaja să lupte pe două fronturi:
îmbunătăţirea retribuţiei muncii şi ridicarea ţărănimii
din mizerie şi ignoranţă căci „ pentru revendicarea
drepturilor noastre sfinte, uzurpate de către
conducătorii perindaţi la cârma ţării şi pentru
tovarăşul ce sfredeleşte pământul în dogoarea
soarelui din zori până-n seară – am scos acest ziar.”
De altfel, în articolul „De vorbă cu cititorii”, din
primul număr, redacţia zice: „Nu urmărim scopuri
personale, nu urmărim pricopsirea noastră, nu
suntem mânaţi nici de ambiţiunea de a ne vedea
numele scris la tipar, ci pur şi simplu, ne punem în
slujba poporului, contribuind, bineînţeles, după
puterile noastre, la alungarea întunericului ce
predomină satele noastre, totodată luptând pentru
apărarea cauzei învăţătoreşti. Nu suntem

205
subvenţionaţi de nimeni, nu suntem în slujba nici
unui partid politic, nu facem politică.”
Consecvent scopurilor propuse, ziarul publică
informaţii despre neplata salariilor, situaţia materială
a învăţătorilor, face campanie ţărănească în cele
patru pagini dezvăluind tabloul vieţii lor grele.
În articolul „Plebea” din 15 martie 1935
notează:
…”în o ţară românească încă mai există clasa
de jos a plebei. Unii îmi vor da dreptate, alţii vor
riposta poate. Atunci să poftească acei ce nu cred…
să vadă cum mor cu zile ţăranii şi copii lor din lipsă
de asistenţă medicală la sate. Să vadă cum îşi vând
ţăranii bucatele agonisite cu atâta trudă pe preţuri
derizorii şi cum ţărănimea vinde găina din gura
copiilor – cu un pol, întorcându-se acasă, doar cu trei
prafuri de chinină. Să vadă şi să ştie că din munca lui
sfântă, din sudoarea ţăranului obidit îşi îmbuibă toţi
pântecul cu osânză, toţi trăind de pe spinarea lui
încovoiată de mizerii şi nevoi.”
Venind în sprijinul ridicării culturale a
ţăranilor, ziarul publică beletristică, mai ales de
factură populară, snoave şi anecdote, poezie
populară, poveşti din viaţa satului (Sorcova – după
Delavrancea), republică poveşti şi povestiri (O
călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848, de I.
Ghica; Prostia omenească şi Moş Ion Roată şi Unirea, de
Ion Creangă, La hanul lui Mânjoală, de I.L. Caragiale),
sunt reproduse poezii de Mihai Eminescu (Adio, 15
iulie 1935), colaborări ale lui G. Tutoveanu (sonetul

206
Mărire vouă – la 15 aprilie 1935), unde-s citate
virtuţile ostăşeşti ale ţărănimii:
„Şi v-au căzut din cer, la Mărăşeşti,
Cununi de foc pe-armură şi pe căşti,
Şi-adânci puteri să-ncepeţi viaţă nouă.”

Simpatia lui George Tutoveanu pentru

activitatea celor de la ziarul Înainte şi pentru cititorii
cărora le era destinată foaia rezultă şi din scrisoarea
adresată de poet lui P. Strat Delatutova care însoţea
poezia referitoare la luptele de la Mărăşeşti:
„Am primit scrisoarea dumneavoastră şi-mi fac
o neţărmurită plăcere trimiţându-vă aceste câteva
rânduri pentru ziarul Înainte!; şi-o strângere de
mână.”
Într-un alt mesaj, venit de la comuna Tălpigi se
spune cu aceeaşi simpatie şi vorbe de încurajare:
„În revărsatul zorilor, a unui nou an (1935)
gândul unui mănunchi de dascăli inimoşi şi
altruişti… se îmbină pentru o operă comună,
modestă, dar intensă… Vă urez ÎNAINTE!”
„În lupta cu asperităţile vremii, ziarul cade,
suprimat de acestea” încheie profesorul Constantin
Parfene în documentarul său din Vremea nouă, Vaslui,
nr.214/1968.
Învăţătorii de la Înainte au desfăşurat o
activitate cu o înaltă semnificaţie cetăţenească…
*
În anul 1968, după 33 de ani de la data când la
Tutova activau învăţătorii de la ziarul independent
Înainte, în presa vremii scria cu majuscule şi un P.
207
Strat Delatutova, corespondent, la rubrica „Poşta
cititorilor” din Vremea nouă , 22 octombrie. Să fi fost
oare, una şi aceeaşi persoană cu P. Strat Delatutova,
editorialistul ziarului Înainte?
În perioada 1954-1958 când eram redactor şi
apoi şef al secţiei culturale de la ziarul Steagul roşu
din Bârlad, am mers des la Tutova. Am participat la
multe spectacole culturale pregătite de învăţătorul
Aristide Petcu, iar doamna sa, Elena Petcu, mi-a fost
gazdă primitoare la biblioteca comunală Tutova. Să fi
fost prin preajmă şi învăţătorul P. Strat Delatutova?
*
Îndrumar juridic pentru
automobilişti
Îndrumar juridic pentru automobilişti se
intitula o nouă şi utilă lucrare oferită de Filiala
A.C.R. a judeţului Vaslui la începutul anului 1982.

Informatorul Teatrului cinematografic

„CAROL” – Bârlad direcţiunea Iancu Braunştein,

208
apare bilunar şi cu ocazia marilor premiere, începând
de la 30 ianuarie 1931, fiind o tribună de
popularizare a filmului sonor, apărut mai întâi în
America, iar „începând cu anul în curs” el „şi-a întins
dominaţia şi asupra Europei”: în Franţa, Anglia,
Germania, Danemarca – unde a găsit „un public
entuziast.”
Publicaţia vestea că „începând cu acest număr
informăm şi vom informa pe clienţii noştri de ceea ce
prezintă cinema Carol pe acest nou tărâm al artei
cinematografice.”
Foaia cuprindea două pagini, format 32/47 cm.,
şi era destinată reclamei comerciale a filmului:
„Romanţa Parisului”, mare film vorbit şi mai mult
cântat în limba franceză, „bârlădenii având fericita
ocazie să admire pe marele artist şi cântăreţ, idolul
lumii feminine” – Maurice Chevalier; filmul întregii
omeniri „Pe frontul de vest 1918”, cu rezumate din
articolele din presa vremii: Naţional Zeitung Basle,
Licht Blend Buehne, Dimineaţa, Berliner Tagblott,
Tempo, Daily Mail, Der Abend, Rampa etc.
Era prezentă atenţionarea: „persoanele slabe de
inimă să nu ia parte, având în vedere scenele grozave
de luptă precum şi gemetele răniţilor redate cu un
dramatism zguduitor.”
Se mai anunţau: sosirea la Bârlad a
ansamblului trupei „C. Tănase” cu „Bravo Cărăbuş”
cu Constantin Tănase în Rio-Rita; 120 persoane –
mare balet; orchestră proprie; iar în curând: Mărioara
Zimniceanu şi N. Băltăţeanu în „Femeia şi paiaţa”;

209
Agepsina Macry în marea ei creaţie „Dama cu
camelii”, cu costume şi decoruri moderne.
Informatorul din 5 şi 20 februarie 1931 prezenta
noi premiere: „Campionul dragostei” cu William
Haines şi Joan Crowford, „Stan şi Bran în casa
stafiilor”, „Dragoste de ţigan”, nemuritoarea operetă
a marelui Franz Lehar cu Lawrence Tiblett şi
Catherine Owen Dole, filmul „Noaptea e a noastră”
cu celebrii artişti Charlotte Anders şi Walter Jansen.
Începând cu 3 martie 1931 urma a rula la
Bârlad, marele film „Nu mai cred în femei” în care
„vorbea şi cânta cel mai mare tenor al Europei –
Richard Tauber, foaia redând liedurile operei din
care am reţinut:
„… Trecu primăvara şi vara se duce
Trecutul rămâne, iubirea ce-ţi port
Din dragostea noastră, la prima răscruce,
Nimic n-a rămas, a fost un vis mort!...”

Iniţiativă muncitorească, foaie volantă editată

de secţia de propagandă a Comitetului judeţean
210
Vaslui al P.C.R. în sprijinul organelor şi
organizaţiilor de partid din unităţile economice ale
judeţului, mai, 1980, în patru pagini, format 28/42
cm., fără dată şi colectiv de redacţie nominalizat.
Avea ca menire, aşa cum rezultă din editorialul
fără semnătură, dar intitulat „Câmp larg de
manifestare a noului”; să ne îndrepte mai mult
atenţia spre iniţiativele valoroase, să ne ajute a ni le
însuşi, astfel încât noul să pătrundă în fiecare colectiv
de muncă.”
Având acest deziderat, foaia era destinată
sindicaliştilor de la Întreprinderea de rulmenţi Bârlad
– pentru care Mircea Tăzlăoanu scria articolul
„Polideservirea maşinilor”, tuturor celor care
generalizau iniţiativele muncitoreşti în care sens
Vasile Hondru semna articolul „Cuvântul
sindicaliştilor”, iar Ioan Angheluţă „…şi al
organizaţiei U.T.C..”
La „Tribuna experienţei înaintate” din paginile
2 şi 3, scriau articole prin care îşi popularizau
rezultatele muncii lor: Costică Foarfece de la I.R.
Bârlad, Ion Marcu de la I.P.L Vaslui, Alex Hurdubae,
de la comitetul orăşenesc Huşi al P.C.R., Pasia Pall de
la Întreprinderea de confecţii Bârlad, Constantin
Moraru de la ITA Vaslui.
Ultima pagină era dedicată aproape în
întregime Fişei de urmărire a rezultatelor obţinute în
aplicarea iniţiativei „Contul colector de economii” pe
fiecare lună a anului, dar şi alte forme de evidenţă a
întrecerii, în vogă în acea perioadă, fără a fi suficient

211
de convingătoare ca eficienţă, dar chemând – după
părerea noastră de astăzi - la birocraţie şi formalism.

*
Înmuguriri
Înmuguriri, revistă a cercului literar cu acelaşi
nume de la Şcoala generală nr. 2 Vaslui, editată în
ianuarie 1971, sub conducerea unui comitet de elevi –
Sorin Melinte, Ion Arhire şi Olga Pădureanu, sub
conducerea profesoarei Liuba Mărăcineanu.
Revista, „deocamdată dactilografiată, cum era
prezentată în presa vremii, nu-i era afectată deloc
prospeţimea şi savoarea.”
Din textele publicate de revista Înmuguriri se
remarca la proză Tatiana Butuc, iar la poezie Sorin
Melinte.
*

Intransigentul, ziar conservator, apare în

lunile mai-iunie 1914. La 15 iunie era la al treilea
număr. Editorialul „Noul şef al partidului
conservator” arăta că Al. Marghiloman era „una din
cele mai distinse figuri ale ţării, nu numai a
partidului conservator”, căruia îi slujea Intransigentul

212
de la Bârlad, unde, după cum se spunea, într-un
cursiv din pagina a doua, referitor la „greutăţile de a
da la iveală o gazetă”: „la Bârlad e ploaie şi de ziare”,
pe care „răutăcioşii – de care nu ne putem plânge că
lipsesc, le-au botezat „ciuperci”. Dar avertiza
redacţia: „Să ferească Dumnezeu pe cei ce le califică
„ciuperci” să ajungă a avea nevoie de o ciupercă şi să
nu o găsească.”
Intransigentul, în patru pagini, format 33/47 cm,
realizat la Tipografia şi legătoria de cărţi „Toriceli
Slobozeanu” din strada Ştefan cel Mare Bârlad,
monitoriza lupta politică care se dădea între
„ciupercile” din oraş: Drapelul ducea o aprigă luptă
fratricidă, „ca între liberali”, cu cei de la Viitorul.
„Bârladul” – în „Cronica Bârladului” se ocupa de
„recenta vizită a M.S.Ţarului”, iar Intransigentul,
nefiind războinic, n-a ridicat steagul răzvrătirii,şi, cu
un limbaj moderat, neostil nimănui, lupta alături cu
coreligionarii cu care are aceleaşi bune şi cordiale
raporturi”… Poate, „pâinea localnicilor care de
câteva zile s-a scumpit cu 5 bani nu la kilogram ci la
bucata de 800 grame” să-l supere pe Intransigentul,
iar C. Slobozeanu să aibă prilejul să se ridice în scris,
cu un articol în foaie, împotriva celor care o
scumpesc.
O întreagă pagină este rezervată micii
publicităţi, cu un important loc în alb destinat
„anunciurilor”. Astfel, se ia act că la Coroana Regală
din strada Principală se găseşte un bogat sortiment
de mărfuri din „lânuri”; că Nicolai Roiu, licenţiat în

213
farmacie, „şi-a asortat drogheria cu mărfurile de
specialităţi farmaceutice şi ape minerale”; că „domnii
comercianţi de mărunţişuri au deschis la Bârlad o
fabrică de nasturi”; că „la frizeria Ilie Popa se
lucrează păr de dame”, că „Ion Longhin Neculau
Vaslui are de vânzare, la preţul de 3 lei, „Lumea
modernă” – epigrame şi schiţe rimate”; că „la
Tipografia T. Slobozeanu se află de vânzare
„boloboace şi butoaie de stejar în care a fost vin”; că
„un funcţionar bun, cu scriere frumoasă, înlocuit prin
venirea noului regim, îşi oferă serviciile…”
*
Învăţământ, cercetare – producţie la
Liceul agroindustrial Huşi,
Învăţământ, cercetare – producţie la Liceul
agroindustrial Huşi se intitulează volumul
memorialistic redactat de dr.ing. Avram D. Tudose şi
prof. ing.Gheorghe Moraru, având drept colaboratori
personalităţi în domeniu: P.Potrache, prof. Gabriela
Băbâi, ing. prof. Evidonia Antoche, prof. Gh. Şuşnea,
ing. prof. Gh. Boboc, cu o prefaţă de prof. universitar
dr. ing. Ion Ceauşescu, preşedintele Oficiului
Naţional al Viei şi Vinului din R.S.R.
Cele 350 de pagini cuprind informaţii
referitoare la evoluţia liceului huşean de la înfiinţare
în 1908 – când se numea Şcoala de viticultură
„Dimitrie Cantemir” – şi până în zilele noastre (1983),
documentare semnate de specialişti de marcă – prof.
univ. dr. Valeriu Cotea, prof. univ. dr. Ion
Alexandrescu, prof. univ. Constantin Toma, prof.

214
univ. dr. Aurel Săvescu - , reflecţii ale unor
spiritualităţi de talia unor Vasile Pârvan, Nicolae
Iorga, Nicolae Titulescu, A.D. Xenopol, Mihail
Sadoveanu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Constantin
Tănase, Tudor Vianu, Grigore Moisil ş.a.
Volumul cuprinde preţioase informaţii despre
şcoala huşeană de după 1944, înscriindu-se ca o
valoare pentru minte, inimă, ştiinţă şi literatură.

*
Învăţământ – cercetare – producţie, foaie
volantă
Învăţământ – cercetare – producţie, foaie
volantă editată de Inspectoratul şcolar al judeţului
Vaslui, Casa corpului didactic şi sindicatul
învăţământ, iunie, 1981.
*

215
 Ion Creangă, revistă lunară de limbă,
literatură şi artă populară, apărută la Bârlad în
perioada anilor 1908-1921, a constituit tema uneia din
referirile mele în volumul „Mari personalităţi ale
culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-
2003” apărută la editura TipoMoldova – Iaşi
(pag.228-232).
Scriam acolo, atunci, şi următoarele:
„Depozitul ocroteşte un mare tezaur
nevalorificat încă îndeajuns. Redactarea după o
atentă selecţie a poveştilor, dar mai ales a legendelor
ar constitui un bun prilej pentru copiii şi nepoţii
noştri să prindă de mici gustul istoriei patriei
noastre.Ilustrată la nivelul tehnicii actuale, lucrarea
nu ar avea decât de câştigat.”
Nu ştiu dacă rândurile de mai sus au fost citite
de către cei pe care îi vedeam sensibilizaţi. Aflăm
însă din ziarul Adevărul din 31 ianuarie 2005, că la
Vaslui se vrea a se realiza şi mai mult sub titlul:”La
Bârlad va fi tipărită în ediţie anastatică revista „Ion
Creangă”.” Constantin Coroiu scrie şi publică
următoarele:
La Bârlad, va fi tipărită în ediţie anastatică
Revista „Ion Creangăʺ
În 1908 apărea la Bârlad revista „Ion Creangăʺ,
publicaţie „de limbă, literatură şi artă popularăʺ,
coordonată de părintele etnografiei româneşti Tudor
Pamfile. Revista a apărut timp de 13 ani, fiind
apreciată de marile personalităţi ale culturii noastre,
între care însuşi Nicolae Iorga, care o considera ca

216
fiind cea mai valoroasă culegere de creaţii folclorice
din toate ţinuturile locuite de români. Prestigioasa
revistă a avut un număr record de colaboratori, între
ei numărându-se Nicolae Iorga, Alexandru
Philippide, Sextil Puşcariu, Petru Caraman, Vasile
Bogrea. Cheltuielile de tipărire erau acoperite,
situaţie extrem de rară în istoria publicisticii
româneşti şi nu numai, din abonamente. Acum, la
aproape 100 de ani de la apariţia revistei, Centrul
pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale Vaslui va pune în circulaţie, într-o primă
fază, printr-o ediţie anastatică (reproducerea fidelă a
ediţiei originale), două volume însumând numerele
din anii 1908-1910. Până în 2008, va apărea, în această
formă, ediţia integrală a revistei „Ion Creangăʺ.
(Constantin Coroiu)

*
La Rădăuţi colectivul de redacţie al retipăritei
reviste „Iconar”(Mihai Pânzaru-Bucovina) a rezolvat
cu succes lipsa de la cititori a colecţiei din perioada
anilor 1935-1938. Începând cu nr.5/1996 redacţia
retipăreşte şi vechea revistă.
*
Pe moşia Zorleni, proprietatea M.S. Regele
Carol I, la 18 octombrie 1898 s-a inaugurat Şcoala de
agricultură „Orfelinatul Ferdinand”, înfiinţat de rege
în reamintirea însănătoşirii A.S. Regale Principele
Ferdinand.

217
 Şcoala funcţiona în baza unui regulament –
scopul aşezământului fiind de „a primi şi de a creşte
băieţi orfani şi săraci, mai ales fii de militari, de a le
da o educaţie morală şi de a-i pregăti la viaţa agricolă
prin practică şi prin dobândirea cunoştinţelor
necesare unui ţăran, bun gospodar.”
Orfelinatul a funcţionat pe moşia Slobozia-
Zorleni, din judeţul Tutova, proprietatea privată a
regelui care îngrijea de întreţinerea lui.
Şcoala avea să primească permanent un număr
de cel puţin 30 de orfani. Elevii erau împărţiţi în trei
grupuri: cei mai mici de la 8 până la 12 ani, cei
mijlocii de la 12 ani până la 16 ani, cei mari de la 16
ani în sus; cu odăi de dormit deosebite.
Directorul, care reprezenta şcoala, locuia
împreună cu familia în orfelinat. Primul director a
fost M. Lupescu, care avea să fie, mai târziu, şi
administratorul revistei „Ion Creangă”.
La inaugurarea orfelinatului au fost de faţă: G.
Pallade, ministrul de finanţe. P.S. Episcopul de Huşi,
dl. Basset, administratorul domeniului privat al
regelui, deputaţi şi senatori de Tutova, prefectul
judeţului, public.
Cu acel prilej s-a târnosit şi biserica din Zorleni,
reparată tot de rege.
*
Învăţătorimea vasluiană
Învăţătorimea vasluiană, revistă lunară a
Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Vaslui, apare în
ianuarie 1935, sub conducerea unui comitet la care şi-

218
au anunţat participarea: D. Cotoranu, profesor de
pedagogie, directorul Şcolii normale, C. Capră,
profesor de română, Gheorghe Vierescu, preşedintele

219
Asociaţiei, Gh.Răşcanu, preşedintele căminului,
David Nantu, preşedintele băncii, Gh. Creţu, revizor
şcolar, V. Pascu, maestru desemn şcoala normală,
220
Ştefan Prodan, învăţător licenţiat, I.Filipiuc, secretar
zilnic al asociaţiei, P. Ciocan, reprezentantul grupului
„Glasul învăţătorilor”.
Comitetul nu era un organ limitat ca număr de
membri şi ales prin vot, ci orice învăţător, dacă se
anunţa, putea face parte din conducerea redacţiei
numai dacă participa la şedinţe, la trierea, ajustarea şi
rânduirea materialelor redacţionale.
În lunile iulie şi august revista nu apărea.
La apariţia Învăţătorimii vasluiene, în primul
număr, D.V. Ţoni, preşedintele Asociaţiei generale a
învăţătorimii, saluta noul venit şi semnala că „după
decenii de străduinţe şi jertfe”, ajungându-se „la
înfăptuirea unei organizaţii profesionale unitare, cu
scopuri clare şi precise”, „garanţie pentru propăşirea
şcoalei primare româneşti”, asociaţia învăţătorilor
„trebuie să devină unul din principalele elemente
componente ale vieţii morale”, contribuind „la
progresul şcoalei şi la sporirea energiei sufleteşti a
neamului” românesc.
Gh. Vierescu, preşedintele Asociaţiei
învăţătorilor din judeţul Vaslui, puncta că „o dată cu
sărbătorirea Naşterii Domnului, sărbătorim şi
naşterea revistei noastre Învăţătorimea Vasluiană.
Adresându-se apostolilor şcolii, D. Cotoranu
afirmând că „omul e una din cele mai slabe fiinţe de
pe pământ” – neputându-se compara nici cu
elefantul, nici cu leul – demonstra că omul a reuşit să
supună toate făpturile pământului, nu adaptându-se
la mediu, ci mediul la nevoile sale, bucurându-se de

221
o „netăgăduită supremaţie”, prin forţa pe care i-o dă
Dumnezeu, „forţa inteligenţei, forţa gândirii”, numai
şcoala ridicându-l din rândul animalelor obişnuite şi
apropiindu-l de Dumnezeu care-l ajută ca prin
muncă zilnică să înfăptuiască minuni…

Casa învăţătorilor, proprietatea Băncii Populare „Corpul

Didactic” Vaslui
Gh. Răşcanu, în „Încă un pas” afirmă că după
ce învăţătorimea vasluiană şi-a înjghebat un „Cămin”
şi a pus grijile în afară cu ajutorul unei bănci de
credit pentru corpul didactic, are acum şi organul ei
de publicitate, cu caracter profesional, o revistă pe
care o vede „sfătoasă – dar serioasă, învăţată, dreaptă
– tezaur de înţelepciune şi gândire – izvor de
îndrumări creatoare.”
222
 În numărul de început îşi mai dădeau
adeziunea la revistă Em. Trifan, inspector şcolar,
Constantin Ungureanu, revizor şcolar şi publicau
primele articole: Florica Nicolaid (Şcoala şi
familia),Gh. Creţu (O cerere), I. Zaharia (Conducerea
de sine a clasei), Filon Athanasie (Învăţătorimea
şcoalei primare), Const. N. Didilescu (Din sufletul
unui învăţător tânăr), P. Ciocan (recenzie la lucrarea
dlui Stanciu Stoian – „Copilul în literatură, în
paralelă cu evoluţia psihologică”), lucrări urmate de
versuri şi proză literară semnate de V.I. Arion, Maria
Răşcanu, Ecaterina Ene, Ilie Răşcanu. Era publicat
începutul unui studiu de V.I. Arion: „Eminescu poet
pesimist” – Curentul eminescian. Curentul
antieminescian şi reprezentanţii lui: Vlahuţă, Coşbuc
şi Octavian Goga”, după o conferinţă ţinută la şcoala
normală din Vaslui în seara zilei de 10 decembrie
1932.
*
În revistă era publicat procesul-verbal din 17
septembrie 1934 a asociaţiei învăţătorilor când s-a
hotărât printre altele înfiinţarea revistei şi se lua „act
de acceptarea dlor prof. D. Cotoranu şi C. Capră de
a-şi da concursul pentru promovarea revistei.”
De asemenea, se publica procesul-verbal din 22
noiembrie 1934 când s-a hotărât ca revista să poarte
titlul „Învăţătorimea Vasluiană”, să aibă formatul
13/21 cm, 48 pagini, plus coperta din hârtie colorată,
cuprinsul ei fiind subîmpărţit astfel: probleme
şcolare (teorie, practică, recenzii); literatură
(originală, română, recenzii); profesionale (asociaţie,
223
cămin, bibliotecă, bancă, informaţii – circulări,
diverse, reviste).
Se alcătuia comitetul, primul număr urmând să
apară în ianuarie 1935 la Tipografia Al. Onceanu – la
preţ egal oferit, preferându-i oferta.
Erau consemnate salutul către revistă al
autorităţilor, informaţii despre Căminul învăţătoresc
şi Banca Corpului Didactic – Vaslui.
*
Structurată pe cele trei compartimente –
şcolare, literare şi profesionale – revista Învăţătorimea
Vasluiană a avut un cuprins variat, cu teme majore,
de larg interes pentru cei peste 500 de învăţători
cărora li se adresa, dar şi pentru profesorii de şcoală
superioară, preoţi şi alţi intelectuali, plus părinţii
elevilor.
S-au scris articole privitoare la pregătirea
şcolară: „Caracterul”, „Lectura ca mijloc educativ”,
„Metode curente şi sisteme în pedagogie şi educaţie”
– un serial de C. Didilescu, „Învăţământul supra-
primar şi cultura la sate”, „Întreţinerea materială a
şcolii”, „Elemente de fiziologie (contribuţii la studiul
individualităţii)”; „Lectura de tăcere (exerciţiu de
inhibiţie)”, „Năzuinţa de a citi”, „Educaţia fetelor”;
materiale literare, proză şi versuri, recenzii de cărţi,
publicitatea la acestea, prezentarea unor personalităţi
(„Spătarul Nicolai Milescu – 1636-1708, de prof.
Octavian S. Mărculescu), note de drum din „Excursia
noastră” de Petru Vieru, spicuiri de prin reviste,
pagina elevilor normalişti – producţii ale acestora în
versuri şi proză, pagina manifestărilor culturale din
224
localităţile judeţului, articole ca cel intitulat
„Conştiinţa proprietăţii literare”; prezentarea unor
localităţi („Zăpodenii” de Ortansa Căpăţână),
Neocooperaţia…
Din excursii semna materiale nu numai P.
Vieru – despre ieşirile făcute în grup de membrii
Asociaţiei învăţătorilor -, ci şi prof. George Munteanu
– despre excursiile şcolii normale de băieţi Vaslui,
dar şi alţi reporteri care nu-şi mai arătau numele. De
exemplu materialul „În celula lui Horia” – momente
din excursia Asociaţiei învăţătorilor vasluieni”,
învăţătoarea Cleopatra Georgescu din Cozmeşti –
Vaslui scrie următoarele:
…” În această celulă a fost închis Nicolae Ursu,
supranumit – Horia, de la 2 ianuarie - 28 februarie
1785.
Ne uitarăm cu toţii înăuntru. O celulă cu pereţii
din piatră, întunecoasă, umedă şi afumată, de formă
aproape pătrată, având latura de aproximativ 1 ½ m.
Într-o parte un morman de piatră ce a servit
probabil de pat sau scaun. În perete o gaură care
semăna a fi lăsată de un cui mare, de care o fi fost
prins poate lanţul cu care a fost legat. Atâta tot…”
La jubileul de 40 de ani al revistei „Gazeta
matematica”, la rubrica „Literare”, prof. Emanoil
Gaiu sublinia că publicaţia „a luat naştere datorită
unui grup de studenţi – ingineri şi matematicieni: Ion
Zottu – Vasile Cristescu (al doilea pion al revistei,
face cinste judeţului Vaslui – deoarece este fiul
Vasluiului, născut la Dobrovăţ), Victor Balaban-

225
Rocco şi dl. I. Ionescu „la 4 octombrie 1894, idee la
care se asociază Spiru Haret şi David Emanuel,
„primii noştri doctori în matematică” urmaţi de mai
tânărul G. Ţiţeica, revistă la care au colaborat: dl. D.
Pompei; Davidoglu şi Angheluţă (bârlădeni),

, Gheorghe Vierescu D.V. Ţoni

Sergescu, Coculescu. C. Popovici, G. Vrânceanu –

vasluian şi alţii.
Datorită acestei reviste, spera recenzentul, au
luat fiinţă alte reviste matematice: „Revista
matematică Timişoara”, sub conducerea prof. univ.
V. Alaci – care şi-a făcut gimnaziul la Vaslui –
continuând studiile la Bârlad; Revista matematică –
bârlădeană, scoasă de Emanoil Gaiu…
Învăţătorul Constantin Petrilă din Lencăuţi,
judeţul Soroca scrie în Învăţătorimea Vasluiană
nr.9/1936 despre volumul de poezii „Glasuri din
trecut” al lui M.V. Hordilă: „Tânărul poet este
învăţător, născut în satul Suhuleţ, judeţul Vaslui. Este
un suflet vesel şi foarte vorbăreţ. A fost învăţător în
226
judeţul Bălţi, iar acum este transferat în satul Teţcani,
judeţul Roman.

Gh. Răşcanu, preşedintele Prof. Const. Capră

Căminului învăţătorilor şi preşedintele Asociaţiei
Prefectul judeţului Vaslui profesorilor Vaslui

„Trecutul vieţii sale zbuciumate i-a lăsat în

suflet ecoul tristeţii. De mic a rămas orfan de tată.
Deci a trebuit să sufere toate lipsurile, căci mama sa
cu greu a suportat toate greutăţile familiei… Iată
câteva rânduri închinate de el mamei sale:
„Tu, mamă stai pe gânduri dusă,
Cuprinsă de melancolie,
Copiii tăi crescut-au mari
Şi casa astăzi ţi-i pustie.

S-au dus în lume, rând pe rând,

227
 S-au dus să-şi caute norocul
Şi tu i-aştepţi acum plângând,
Târziu, scurmând pe vatră focul.”
(„Rânduri pentru mama”)

Sau rânduri scrise din Basarabia:

„Mi-i dor de haina zdrenţuită,

Mi-i dor de toţi cei dragi ai mei,
De basme şi de visuri scumpe
Rămase ʹnchise în bordei.”

(„Mi-i dor…”)

Spiru Haret P. Vieru

Învăţătorul încheia prezentarea cu ce

spunea revista „Satul” despre poezia domnului
Hordilă: „Acest tânăr şi talentat poet scrie frumoase
poezii, în care versul curge lin ca apa unui pârâu.”

228
 Ocupându-se de creatorii locali, în numărul 6,
iunie 1936, „Învăţătorimea
vasluiană”, la pagina 277, „Din
Vaslui”, publica fotografia lui
Savile Natba (Vasile Taban),
directorul şcolii primare
Ţibăneştii – Buhli, scriitor, iar
în numărul 8, octombrie 1936,
pagina 371, la rubrica „Cărţi”,
despre învăţătorul V. Taban ca
scriitor se scrie: Savile Natba, ca un cunoscător al
vieţii de la sate, ne redă în cărţile sale „Plopul din
Măgura” şi „Sub epitrafir” o serie de schiţe şi nuvele
demne de toată lauda…” Savile Natba

Dl.D.Cotoranu Dl. David Nantu Dl I. Filipiuc

Directorul Şcolii preşedintele Băncii secretarul Asociaţiei
Normale Vaslui pop.„Corpul didactic” învăţătorilor Vaslui

Unde or fi fiind cărţile respective, astăzi?

Atunci, ele figurau în Catalogul Bibliotecii Asociaţiei

229
şi erau nominalizate în numărul 7/1938, p.333, al
revistei „Învăţătorimea Vasluiană”
Savile Natba era şi un harnic colaborator al
publicaţiei respective, cu „Învăţătorii”, recenzie la
romanul lui B. Iordan – continuare a romanului
„Normaliştii” nr.2, (februarie 1936); „Nimfodora”
(nr.7, septembrie 1938); „Cheile Bicaz” (nr.5, mai
1937); „Găzării” (nr.8 octombrie 1937); „Antologia
învăţătorilor în literatură” de B. Iordan, recenzie în
numărul 1, ianuarie 1939 – antologie ce cuprindea
opera a 65 de învăţători scriitori printre care şi
„robustul şi delicatul poet al plopilor – Domnul G.
Tutoveanu, pe vasluianul Ion Adam, dar şi pe
observatorul şi originalul scriitor Savile Natba – tot
de la Vaslui…”
Tot la „Literare”, la „Documente omeneşti”,
revista se oprea şi ne prezenta, cu ajutorul condeiului
prof. Constantin Capră, personalitatea unui savant
român, originar din ţinutul Tutovei, (nr.10,decembrie
1935) Alexandru Philippide:
„Toată lumea intelectualilor ştie că cel mai
mare filolog al neamului nostru a fost Alexandru
Philippide, profesor de istoria limbii romîneşti la
Universitatea din Iaşi. Celebra sa operă „Originea
Românilorʺ, publicată în două volume de câte peste o
mie de pagini, l-au consacrat definitiv în istoria
filologiei române.
Astăzi nu se poate studia un capitol din
originea poporului român sau să se facă un studiu
asupra limbii fără să se cerceteze în prealabil opera

230
savantului Philippide. El este unul din acei rari
cercetători care, atunci cînd se ocupă de o problemă,
o epuizează, adică scriu tot ce se poate despre dînsa.
Prea puţini însă, în afară de foştii săi elevi, au
cunoscut sufletul acestui om dintrʹo bucată, acestui
caracter dârz, acestei inteligenţe sclipitoare. Scriitorul
acestor rânduri a fost elevul marelui savant,—şi se
cinsteşte cu aceasta. — Prelegerile sale erau pentru
noi adevărate ore de recreaţie sufletească. Deşi
materia ce-o preda—filologia—nu se preta la
efuziuni sentimentale, totuşi profesorul Al.
Philippide reuşea să-i dea viaţă, sʹo facă plăcută.
Marţea, Joia şi Sâmbăta, de la 9—11, fără să lipsească
o singură dată, aceleaşi zile şi aceleaşi ore în întreaga
sa carieră de profesor, Philippide a împărtăşit o viaţă
de om, până la 73 ani, bogatele sale cunoştinţe asupra
originii poporului român, la zeci de generaţii. Foarte
mic de statură, dar cu un cap masiv, înconjurat de o
coamă de păr alb ca zăpada, cu sprâncene mari,
exagerat stufoase, cu doi ochi limpezi, aşa îl văd şi
astăzi în oglinda sufletului meu. Deşi stătea în
picioare totdeauna, nu i se vedea decât capul de
după catedră. Il văd şi astăzi cum, tare amărât, îl
„certaʺ pe Kant, pentru că „se amestecase în
filologie.” Se uita ţintă întrʹun colţ al sălii de curs, de
parcă acolo l-ar fi văzut pe marele filosof, rătăcit în
ale filologiei. Ori îl aud caracterizând pe d-l N. Iorga:
„Un diamant pisat şi amestecat întrʹun ţuhal cu
cenuşăʺ.

231
 Studenţii îl ascultau cu religiozitate şiʹn trei ani
de cursuri nu mi sʹa întâmplat sʹaud zgomot la
prelegerile sale. O singură dată l-am auzit certând o
colegă studentă. Era pe vremea „rochiei scurteʺ şi o
studentă se aşezase în prima bancă. Când a intrat în
sala de curs, după ce şi-a şters ochelarii, aruncându-şi
privirea în sală, a izbucnit:
—„Acoperă-ţi picioarele, domnişoară! Fie-ţi ruşine
măcar de bătrâneţile meleʺ.

*
Alexandru Philippide
*

În Învăţătorimea Vasluiană nr.3, martie 1935, din

conferinţa ţinută la cercul cultural regional Vaslui, la
24 februarie 1935, era redat un fragment cu titlul
„Educatorii de odinioară” din discursul lui I.Mitru,
cel care îşi începuse ucenicia didactică la Gimnaziul
„Mihail Kogălniceanu” din Vaslui şi, acum, la vârsta
venerabilităţii, le povestea ascultătorilor despre unul
din dascălii pe care i-a avut:

232
 „...Vreau să spun un cuvânt despre dascălul
meu Ioan Gheorghiu Pioneanu. Mi-a fost iubit
profesor de ştiinţe religioase şi morale la Seminarul
din Roman. Nʹam cunoscut bărbat cu o privire mai
blajină, mai ocrotitoare parcă pentru cel căruia îi
vorbea, decât pe acest adevărat sfânt al şcolii. Pare
că-l văd şi acum. De statură mijlocie. Plete mari
blonde. Sprincene neîngrijite. Barba în favorite. Ochii
strălucitori şi mereu întrebători. Glas de o blândeţe
îngerească. Pas mereu măsurat. Ton totdeauna egal,
fără însă a cădea în monotonia şi asprimea conţinută
a dascălului, care nici nu râde, nici nu se înfurie.
Care-i totdeauna egal. Nu, nu. Pioneanul nostru era
om întreg. Râdea, glumea, arunca, nu odată, fără
răutate însă, epitete şcolarilor lui.
Cea dintâi grijă a lui, când intra în sala de clasă
era a sănătăţii noastre. „Sunteţi sănătoşi, băieţi ?—
Cum stăm cu lecţia ?ʺ — Îşi scotea de pe spate
şalul,—era mereu îmbodolit întrʹun şal de proporţii
reduse,—fiindcă era puţin rezistent. Nu odată noi
şcolarii eram preocupaţi de dânsul şi ne miram că a
putut veni la şcoală, aşa de firav şi palid.
Lecţiile sale erau o adevărată desfătare
sufletească. Nu exista nici un ştrengar care să caute a
se sustrage, pentru un motiv oarecare, de la orele
sale. Întreagă lecţia se compunea din trei părţi.
Prima. La sfat cu noi, el plimbându-se uşor, noi în
bănci, asupra cuprinsului ultimelor subiecte tratate.
Cred, că niciodată n-a întrebuinţat, în acest scop, mai
mult de 15-20 minute. A doua - Lecţia nouă. Era

233
discursivă. Voce caldă. Expunere clară, de o
luciditate neîntrecută. Vie. Hotărâtă. Fără vreun pic
de ezitare. A treia. Iarăşi sfat cu noi. Asupra lecţiei
făcute din nou. Scurt rezumat. Întrebări ale
profesorului, spre a se convinge cu ce am rămas din
explicaţie. Apoi, cel puţin zece minute, aveam voie
noi să-i punem orice întrebări vom socoti că ne sunt
neînţelese. Şi ne grămădiam noi, făcând pe deştepţii,
cu tot soiul de chestiuni. Iar bunul nostru dascăl,
blând, calm, surâzător, aşezat acum pe scaun la
catedră — era obosit,—mult îngăduitor, ne dădea
răspunsuri care ne lămuriau, care ne luminau, care
ne făceau să ne privim în bănci pieziş şi, nu odată,
trăgându-ne şi câte un ghiont, să ne spunem unul
altuia: „Vezi, mă ? Ai auzit? Aşa-i că am avut
dreptate? Bine-mi pare! ʺ.
Şi bunul dascăl — îndrăzneala noastră se
accentua, — ne răspundea şi la chestiuni rămase
întunecate în biete creierele noastre, la alte studii, la
alţi profesori, la care n-aveam voie să crâcnim o
silabă, fără a nu ne atrage, din partea acelor educatori
un zero tăiat la purtare şi câte un una la studii. Ba,
colac peste pupăză : „Măgarule, dobitocule, idiotule,
vită ʹncălţată, stai jos. Cine-ţi îngăduie să deschizi
fleoanca, hai?ʺ
Îmi aduc aminte că, chiar din matemateci, —
oh! acolo, sărmanii de noi,—aveam mare nevoie -, nu
odată ne-a adus de acasă rezolvate probleme rămase
nedezlegate, în chiar mijlocul drumului, la tabelă, de

234
către profesorul specialist, cu ordinul de a se dezlega
de noi.
Nu mă pot însă opri de a vă povesti un răspuns
hazliu, plin de umor şi înţelepciune, la una din
nenumăratele noastre întrebări. Evident. Multe
chestiuni erau naive, de plozi alintaţi. Dar iată una,
care nu-i chiar aşa de copilărească.
Ne vorbise ,,domnulʺ frumos, convingător,
despre Existenţa lui Dumnezeu, cu argumente
potrivite căpăţinelor noastre de copii, şi fireşte,
accentuase că Dumnezeu este Etern, Veşnic, fără
început, fără sfârşit. Că este pretutindeni. În orice loc,
în orice timp. Şi ne dovedea, cu argumente potrivite
vârstei noastre de elevi în clasa IV-a secundară, mă
rog, aceste aforisme sfinte ale învăţăturilor noastre
creştineşti. Şi-l ascultam cu lăcomie sufletească
neîntrecută.
În lecţia următoare dascălul nostru, după ce se
întreţine familiar cu noi asupra celor tratate ora
trecută, mulţumit în totul de răspunsurile noastre, se
ocupa cu subiectul următor: Crearea lumii şi
începuturile vieţii. Vorbeşte frumos, clar, luminos. În
concluzie: „Dumnezeu este veşnic. A existat de
totdeauna. Fără început, fără sfârşit. Lumea,
Universul, pământul,
corpurile cereşti, stelele,
soarele, luna, totul, totul are
un început şi va avea un
sfârşit. A fost creat în timp de
Bunul Dumnezeu-care se

235
îngrijeşte ca un părinte suprem de creaţia Sa
dumnezeiască. În partea a treia a lecţiei - rezumarea
celor expuse. Mulţumită
*
Domnul I. Mitru
*
profesorului cu răspunsurile noastre la întrebările
sale rezumative. Vin apoi ultimele zece minute, ale
noastre, ale şcolarilor. Avem voie să-1 chestionăm.
Să-i împărtăşim nedumeririle. Ca totdeauna:
avalanşă de întrebări, cărora le răspunde, cu aceeaşi
linişte sufletească, în acelaşi înţelegător chip de
totdeauna.
Iată însă că sare unul dintre noi, un prichindel
mărunt şi mereu în mişcare, totdeauna în cercetare,
cu o întrebare neaşteptată: „Domnule profesor, nu vă
suparăţi, vă rog. O ultimă întrebareʺ. „Zi, băeţaşʺ- Şi
zice băietul : „Va să zică Dumnezeu, de când a făcut
lumea, universul, totul, se ocupă de aproape să
diriguiască părinteşte creaţia sa. Are deci o ocupaţie.
Vă rog, domnule profesor, să ne spuneţi, cu ce se
ocupa, ce făcea Dumnezeu, când era absolut singur,
înainte de a crea lumea! „Ne uităm uimiţi unul la
altul. Ba unii ne şi ghiontim pe furiş. „Domnulʺ se
uită la cel cu întrebarea, la noi toţi, cu aceiaşi ochi
buni, cu aceiaşi privire blajină şi se ridică de pe
scaun.
Tocmai în acel moment se aude sunetul
clopotului. Se împlinise cele 60 de minute
reglementare. —Uitasem să vă spun că, pe vremea

236
aceea, chiar la şcoala secundară, ora, şi cea de clasă,
ca şi cea reală, astronomică, avea 60 de minute exact.
Mai târziu, accelerându-se ritmul vremilor, s-a ajuns
la ora de 50 minute, care, nu odată şi nu numai în
unele locuri, ajunge de 40, 30, 20, ori chiar şi de mai
puţine minute, dacă nu dispare, ca o fantomă, de tot.
Dar, iertaţi-mă, asta o spun aşa în treacăt şi în glumă.
Nu mai luaţi act de acest cuvânt!
Atunci dascălul nostru îşi ia un aer zâmbitor,
jumătate serios, jumătate glumeţ şi răspunde
ştrengarului cu întrebarea: „Măi Costică dragă, află
că, în vremile acelea, Bunul Dumnezeu tăia vergi
dintr-o pădure, ca să bată pe cei care fac întrebări de
acesteaʺ. Şi „Domnulʺ a părăsit sala de lecţii…”
*
“Din durerea unui învăţător”… se intitula un
material scris de Constantin I. Pădure, Valea
Târgului, care scria în numărul 1/1938 :
« Mi-aduc aminte de satul în care ajunsesem cu
câteva zile înainte de deschiderea cursurilor – 10
septembrie 1930. Era lipsit de un local propriu pentru
şcoală. Deschiderea cursurilor sub umbra a 20 de
salcâmi din sat, acolo, două săptămâni, de început de
nevoi…
De 7 ani slujesc altarul luminii în acest sat, de 7
ani întreţin dezvoltarea sentimentelor de iubire şi
credinţă către Atotputernicul M.S. Regele şi către
Legile poporului român… Sunt 7 ani de muncă
titanică împotriva întunericului înfrăţit cu celelalte
multiple nevoi…

237
 …În acest timp au guvernat 4 partide, au
condus oameni, interesele superioare ale statului
român, dar veriga lanţului nevoii, tot mai mult îşi
arată autoritatea, în ciuda nevrerii noastre… la
această şcoală n-am primit un cui pentru icoană!
…Pot mărturisi că am început localul de
şcoală… cu puţinul (2500 lei) strâns prin colectă din
sat, iar localul şi restul cheltuielilor, e din solda…
învăţătorului.
Acum mă uit la el, nişte ziduri înalte, goale,
triste, triste şi descoperite, căci are numai osatura
argilei deasupra ; mă uit, ca la ruinele « Cetăţii
Neamţului »…
*
Revista avea şi alte preocupări. Îi venera şi
cinstea pe cei plecaţi… într-altă parte.
Despre Ilie Răşcanu, Em. Trifan, care avea să
coordoneze un timp revista, scria printre altele :

Figuri dispărute
Ajun de an nou
Urătorii din oraşul Vaslui se abat şi pe la
spitalul Drăghici. Unui copil, i-a căzut limba de la
clopot:
„Sʹo rupt tânjala !ʺ
glumeşte Ilie, în văpaia unei
fierbinţeli ce-i frige creierul.

În miez de noapte.
Clinchetele clopoţeilor
în depărtare, amintirea fugară
238
a unui alt... şi alt ajun de an nou, sfredelesc creierul
ameţit. - Ilie Răşcanu -
Icoana fetiţei de-acasă, ca o scânteie, fulgeră
prin luminişul de-o clipă al conştiinţei. Copilăria lui
zburdalnică, zvăpăiată, în ajun de an nou, ca pe un
film ultra-rapid, se arată în toată splendoarea ei.
Viaţa de adolescent, în matricola şcoalei
normale şi în pragul vieţii sociale, îi apare — cu
acelaşi caracter de clipă fugară—în tot cuprinsul ei.
Întuneric ... şi doar sala, în care se găseşte patul
de suferinţă, e luminată...
Lumină...O palpitaţie fierbinte şi neastâmpă-
rată a inimii îl zvârcoleşte... Se întoarce... Priveşte...
Revede camarazii de demult şi de azi; şcoala
în care n-a obosit pentru a revărsa lumina bogată din
capul său adânc pregătit şi suflet necântărit din
sufletul său neipuizabil. Trec, în joc de senin şi
umbră scene trăite în mijlocul celor scumpi şi pe
cadranul scurtei sale vieţi de până acum.
Oboseală... Nimic... „
…”În alergătura pe văiugile şi satele din
circumscripţia sa de control, se împiedică de …un
parazit; acel care – în vremea războiului celui mare –
a secerat atâtea tinereţe.
N-ar fi căzut poate, dacă s-ar fi ferit de copiii
satelor şi-ai şcoalelor şi dacă, de departe, ar fi
observat progresele învăţământului. Nu! Dar Ilie
controla curăţenia corporală, temele, stând printre
copii, în bănci. Auzise, poate că bântuie tifosul
exantematic. A sfidat însă primejdia!

239
 Cade, victimă a datoriei!”
*
Iar despre preotul C.
Ullea, cel care timp de 31 de ani
a fost protoiereul judeţului
Vaslui, iar în 1914, împreună cu
episcopul Nicodim şi un grup
de doamne – Partenie, Volenti
şi Gorgos – înfiinţează
societatea ortodoxă a Femeilor
Române, fiind vicepreşedintele ei fără întrerupere
până la sfârşitul vieţii, Învăţătorimea Vasluiană, în
numărul său din decembrie 1936, avea să scrie pagini
pentru marea pierdere: „În slujba ortodoxiei –
preotul econom Const.A. Ullea” (pg.468-469):
„Toamna aceasta ne-a părăsit, pentru
totdeauna, plătind tributul morţii, una din cele mai
proeminente personalităţi ale Vasluiului, Econ.
Const. A. Ullea.
Revista „Invăţătorimea Vasluianaʺ îşi face o
pioasă datorie de a însemna în paginile ei date din
viaţa acestui vrednic slujitor al altarului şi ortodoxiei,
pentru ca, peste ani şi ani, generaţiile viitoare să
găsească izvor de lămurire, atunci când vor vrea să
cunoască pe cei mai aleşi oameni ce-au luptat pe
meleagurile Vasluiului.
Econ. Const. Ullea s-a născut la 25 August 1876,
în satul Măgireşti, plasa Taslăul de Sus, jud. Bacău.
Este fiul lui Alexandru Ullea (fiu de preot) şi al
Aniţei (născută Bibiri, fiică de preot). Data de 25
August este oarecum fatidică în viaţa familiei Ullea:
240
Alexandru Ullea, Preotul Const. Ullea şi destinsul
său fiu, d-l Titel Ullea, sunt născuţi toţi în ziua de 25
August. Bunicul, tata şi nepotul aveau aceeaşi zi
patronală de naştere.
Şcoala primară Const. Ullea a făcut-o în satul
natal. Familie cu tradiţie preoţească, părinţii săi îl
trimet apoi şi urmează Seminarul din Roman, unde
funcţiona numai cursul inferior. Trece apoi la
Seminarul Central din Bucureşti, pe care-l absolveşte,
printre primii, în anul 1899, sub direcţia cunoscutului
cărturar Econ. Const. Nazarie.
După un an se căsătoreşte cu fiica lui Alex.
Gheorghiu, descendent dintr-o veche familie de Moţi.
Cunoscutul scriitor Alex. Gheorghiu-Doinaru este şi
el fiul lui Alex. Gheorghiu şi frate cu d-na Ullea.
În anul 1900 Const. A. Ullea se înscrie la
facultatea de teologie din Bucureşti. În anul 1901 este
hirotonit pe seama parohiei Tungujei-Vaslui, unde
stă până la 1905, când, luându-şi licenţa, este
transferat la parohia Rediu-Vaslui. Tot în acest an,
fiind relevat ca un bun şi devotat slujitor al altarului,
deşi în vârstă numai de 29 ani, este numit protoiereu
al jud. Vaslui, funcţie pe care o va ocupa vreme de 31
ani, adică până la moartea sa.
În anul 1909 este transferat la parohia „Sf.
Treimeʺ din oraşul Vaslui, înfiinţată prin stăruinţa sa.
În 1928 se transferă la parohia „Adormirea Maicii
Domnuluiʺ, pentru a fi chiar lângă locuinţa sa. La
această biserică a slujit până în ultima zi a vieţii sale.

241
 În timpul războiului Econ. Const. Ullea
conduce Spitalul Militar ce funcţiona în şcoala
primară No. 1 băieţi, până când s-a molipsit de tifos.
În 1914, împreună cu Episcopul Nicodim, cu D-
na Partenie. D-na O. Volenti, D-na Gorgos, înfiinţează
Soc. Ortodoxă a Femeilor Române, al cărei vice-
preşedinte a fost fără întrerupere până la sfârşitul
vieţii sale. Ce-a însemnat activitatea sa pe acest
tărâm, se va vedea din rândurile ce urmează.
Oficialitatea a recunoscut meritele Econ. Const. Ullea,
acordându-i decoraţiile: „Răsplata Muncii pentru
Bisericăʺ, CI. I; „Crucea de Război 1916 —1918ʺ şi
„Steaua Romînieiʺ. ...
Firea blândă, împăciuitoare, conducerea sa în
calitate de protoiereu, vreme... de 31 ani, a fost a unui
părinte înţelegător. Preoţimea din judeţul Vaslui
niciodată nu va putea uita blândeţea şi înţelegerea
protoiereului Ullea…”
*
Despre Matei Ioan, primul
fost preşedinte al Asociaţiei
învăţătorilor din Vaslui, revista
scria următoarele:

„După părerea mea,

dezgroparea trecutului nostru
dăscălesc, ar trebui să fie una din preocupările
revistei noastre, din două motive: ca un sfânt omagiu
adus celor ce au luptat—neîndoios— cu împrejurări
mai grele şi ca un stimulent pentru generaţiile

242
tinereʺ, ne scrie colegul Pâslă Simionescu din
Lipovăţ.
Revista îşi însuşeşte acest punct de vedere
şi începe „dezgroparea trecutului nostru dăscălescʺ
din ţinutul Vasluiului, cu Matei Ioan, primul
preşedinte al Asociaţiei învăţătorilor din acest judeţ.
Folosim preţioasele date ce ni le-a trimis
continuatorul operei: C. Pâslă Simionescu învăţător
Lipovăţ.
Matei Ioan s-a născut în Buhăeşti-Vaslui, în
anul 1859 Februar 11, din părinţi ţărani muncitori de
pământ.
Mai cu voia, mai fără voia părinţilor, a plecat la
Vaslui unde a terminat şcoala primară
Sărăcia îi sta de-a curmezişul drumului său.
Voinţa — care l-a caracterizat până la sfârşitul
vieţii — l-a mânat la şcoala normală din Bârlad, pe
care a absolvit-o în 1881.
În Octomvrie 1881, este numit învăţător
provizor la Fereşti Vaslui; este apoi transferat la
Bârzeşti-Răzeşi şi la 1 August 1889 la Dobrovăţ-
Moldoveni-Vaslui. În 1893, obţine titlul definitiv, iar
în 1910, pe cel de institutor.
La Dobrovăţ, i-a încolţit în minte ideea
primului cerc cultural şi a primei bănci populare din
judeţ, cărora—din fiinţa sa— le-a dat fiinţă.
În 1893, cere autorizaţie pentru înfiinţarea
cercului cultural. Ministerul nu i-a aprobat. In legea
de organizare a cercurilor culturale din 1898 se
găsesc însă părţi din statutele lui Matei Ioan.

243
 În 1899, înfiinţează banca populară „Movila lui
Burcelʺ, care fiinţează până azi în Tăcuta-Vaslui.
La 1 Decemvrie 1902 este transferat la Lipovăţ,
unde funcţionează până în August 1924 când
încetează din viaţă.
În 1904, înfiinţează banca populară „Lipovăţʺ.
În 1912 a fost iniţiatorul cel mai convins al
înfiinţării asociaţiei învăţătorilor din judeţul Vaslui,
pe care a condus-o ca preşedinte.
În 1916 a fost în fruntea iniţiatorilor pentru
înfiinţarea Federalei băncilor populare „Spiru Haretʺ
din Vaslui, al cărei preşedinte a fost până la 1920.
La 1917, când vitejii ostaşi apărau onoarea şi
hotarele ţării, Moşu Matei—aşa îl numiau toţi, nu
după bătrâneţe, ci după maturitatea raţiunii lui —
era la datorie, luptând contra întunericului,
încredinţându-i-se şi conducerea cl. I-a a şcoalei
normale înfiinţată pe lângă şcoala din Lipovăţ.
Ca om, a fost pus la grele încercări: unicul fiu
i-a fost răpit de nemiloasa moarte, tocmai când
ajunsese judecător şi după 6 luni de căsătorie; n-a
trecut mult şi rămâne şi fără cel mai scump tovarăş—
soţia.
El a rămas însă ca o stâncă de granit, sfidând
loviturile soartei.
Matei Ioan a plecat, însă sufletul său şi
înfăptuirile lui au rămas ca sfânt patrimoniu pentru
urmaşi.”
*
„O interpretare „Cronica Huşilor” şi serviciul
social” se intitula un material semnat de Gh. Vierescu
244
în „Învăţătorimea Vasluiană” nr.2/februarie 1939. Era
vorba că în „Cronica Huşilor” nr.1 din 1939 exista
publicat un îndemn care ar fi determinat pe unii din
Cucernicii Fraţi Preoţi „să se impună, din oficiu, ca
preşedinţi ai căminelor culturale, dând astfel noi
motive de frământări şi vrăjbi în nişte instituţii care
caută tocmai armonizări…”
Se făcea referire la circulara nr.1081/1939
semnată de P.S. Nifon, Episcop al Huşilor, care
cuprindea următorul aliniat: „Drept aceea, fără
întârziere, C.C. Preoţi vor purcede dimpreună cu
fruntaşii enoriei şi în cadrul statutelor, la înfiriparea
unui cămin, pe care dacă CC.Lor îl vor iniţia şi pe tot
C.C. Lor să-l prezideze, atrăgând asupră la tot
meritul unei asemenea lăudabile iniţiative.”
Împăciuitor, dar şi judicios, Gh. Vierescu
încheia: „Glasul P.S. Nifon şi direct prin această
circulară suna şi pentru C. Preoţi, ca şi pentru toţi
intelectualii cu răspundere ai satului: „Lăsaţi
gâlceava şi pretextele şi porniţi la treabă!”
Şi ca să fie şi mai bine înţeles, ulterior, în
nr.3/martie 1939, revista publica un extras din Legea
pentru înfiinţarea serviciului social, capitolul IV –
referitor la căminele culturale - unde se scria clar:
„preoţii, membrii corpului didactic, funcţionarii
administrativi… sunt obligaţi să-şi încadreze
acţiunile de muncă obştească a căminului cultural…”
*
Revista publica şi numeroase eseuri literare. În
nr.1/1939, prof. Octavian S. Mărculescu, doctorand în
litere şi filozofie, scria despre Vasile Pârvan aspecte
245
ale personalităţii sale, referindu-se la istoricul,
arheologul şi filosoful …om, o cinste a Neamului.
Eseu care, aflăm din nr.4/aprilie 1938.
colaboratorul revistei a fost premiat de Comisia
literelor a Consiliului naţional al femeilor române.
*
Dimitrie Theodor Speranţia (1856-1929) se
trăgea de pe meleagurile Iaşului, cu obârşie în satele
Deleni şi Lungani, şcoala primară a urmat-o la
Hârlău şi Târgu-Frumos, unde învăţătorul, un
oarecare Ionescu, i-a schimbat numele din Nădejde în
Speranţia, nume însuşit mai apoi şi de familia Ion şi
Sofia Nădejde, rude cu el.
După absolvirea Seminarului „Veniamin
Costache” din Iaşi, devine doctorand al Universităţii
din Liége – Belgia, unde a audiat cursurile de
psihologie, estetică şi pedagogie ale profesorului C.
Dimitrescu-Iaşi după care s-a înscris şi la Facultatea
de litere şi filozofie.
După ce i s-a anulat din motive politice un
concurs pentru o catedră universitară, Th. Speranţia
a lucrat un timp în învăţământul liceal, inclusiv la
Huşi, unde l-a găsit 1 Decembrie 1918 (În 1880 „a fost
numit în calitate de institutor provizoriu Theodor
Speranţia, pentru clasa I, şcoala nr.1 din Trei Erarhi,
În Iaşi” – vezi Românul din 2
septembrie).
*
Theodor Speranţia
*

246
 Prieten cu V.A. Urechia, Basarabescu,
Rădulescu Niger-Ludovic Daus, dar şi cu G. Coşbuc,
Barbu Delavrancea, apreciat de A.D. Xenopol, B.P.
Haşdeu, Al.Vlahuţă, Gr. Tocilescu, C. Dobrogeanu
Gherea, Theodor Speranţia a fost un nelipsit creator
în publicistica vremii iar anecdotica sa l-a făcut vestit.
„Câţi dintre bătrânii noştri nu şi-au petrecut tinereţea
în compania anecdotelor lui Theodor Speranţia” scrie
cu admiraţie Gloria Lăcătuşu în „Zăpezile calde” –
reporter xx, Editura Junimea Iaşi 1979.
Din „Curentul”, în „Învăţătorimea Vasluiană”
nr.2/februarie 1938, la rubrica „Literare” iată:
Theodor Speranţia: anecdotă trăită:
„Acum câteva zile—Sâmbătă seara—eram la o
sindrofie. Cineva adusese vestea că a murit Theodor
Speranţia. Cu toţii îl cunoscusem,—din scrieri, dacă
nu altfel. Şi, cum vorbeam de dânsul, o vedem pe
madam Sărăţeanu—o moldoveancă în vârstă, foarte
simpatică, fostă pe vremuri institutoare şi acum
văduvă a unui colonel din Botoşani—că-şi face cruce
şi zice :
—„Săracul, Dumnezeu să-1 ierte”. Şi
întorcându-se către noi:
—„Dumneavoastră cunoaşteţi toate
„anecdoteleʺ lui Speranţia. Dar să vă spun eu una, pe
care n-o cunoaşteţi : o anecdotă trăită. Sunt mulţi ani
de-atunci. Isprăvisem, de-abia, şcoala şi Ministerul
mă numise institutoare la o şcoală de fete dintr-un
orăşel de pe malul Dunărei. Vă închipuiţi ce însemna
pentru mine care veneam acolo, între oameni

247
necunoscuţi, tocmai din fundul Moldovei. La început
credeam că o să-mi fac seama: stăteam toată ziua în
casă şi plângeam. Pe urmă m-am mai deprins;
directoarea mă învăţase să fumez şi să joc cărţi. Eram
patru profesoare la şcoală, din patru părţi ale ţării:
directoarea de la Târgu-Jiu, eu de la Botoşani, una
„Popeascaʺ—nu mai ştiu cum îi mai zicea—era de la
Focşani, iar Matilda Stănoiu, din Bucureşti. Ce să vă
mai spui, eram bolnave de joc. Ajunsesem de jucam
cărţi şi la şcoală, în cancelarie, în timpul recreaţiilor—
şi recreaţiile le făceam cât vream noi de lungi.
Intr-o zi, Matilda primeşte o scrisoare de la o
prietenă din Bucureşti, că s-a primit la Minister un
denunţ anonim, cuprinzând cele mai grave învinuiri,
contra noastră: că toată ziua jucăm cărţi şi lăsăm
fetele de capul lor, că avem o purtare imorală (de
mine spunea că primesc băieţi în casă şi de Matilda
că trăieşte cu subprefectul), în fine, o serie întreagă
de tot felul de năzbâtii; şi că Ministerul delegase pe
Inspectorul Theodor Speranţia, să facă o anchetă
severă. (Că jucasem cărţi, era adevărat; restul erau,
toate, poveşti). Vre-o săptămână aşteptarăm
„inspecţiaʺ, venind la timp la şcoală şi făcându-ne
„oreleʺ regulat. Nici una dintre noi nu-l cunoşteam
pe Speranţia—numai directoarea pretindea că-l
cunoaşte din auzite. — Nu ştiu de ce, dar din spusele
directoarei, mi-l creasem, în mintea mea, pe
Speranţia, atât de limpede, că parcă l-aş fi cunoscut
aievea. Mi-l închipuiam aşa: „unulʺ înalt şi fioros, cu
barba mare şi neagră, cu ghiozdan de piele la

248
subţioară şi cu un băţ gros în mână. Şi, cum zic, o
săptămână întreagă am tot aşteptat să-l vedem
intrând pe uşă. Şi pe urmă ne-am reluat vechile
obiceiuri… Într-o luni dimineaţă—ţin minte—
jucasem cărţi toată noaptea. Pe la 8 o pornim cu
toatele la şcoală. Cum ajungem, directoarea
rânduieşte câte o monitoare în fiecare clasă, tragem
masa în mijlocul cancelariei şi ne-apucăm iar de
„pokerʺ. Lăsăm uşa cancelariei întredeschisă, pentru
orice împrejurare. Pe la mijlocul orei a doua—să fi
fost 9 jum.—iaca deschide uşa de-afară, unul
mărunţel, cu ochelari pe vârful nasului, un tip de
negustoraş, plin de praf şi, fără să bată la uşă, intră
în clasa Matildei.
—„Aoleu, madam Ionescuʺ, zic eu, „n-o fi
cumva Speranţia?ʺ, Da, directoarea de colo : „Vezi-ţi
ma chere, de treabă, nu-l cunosc eu pe Speranţia?ʺ.
Şi ne vedem de treabă: „pas... deschid., merg
şi euʺ.
După o jumătate de ceas , negustorulʺ nu ieşise
încă din clasă.
—Ia vezi, Matildo, ce vrea negustoraşul ăla?
Fă-i vânt, nu sta mult. Iar către noi: —„Pân-o veni
Matilda, jucăm în treiʺ. Şi jucăm în trei. Trece un sfert
de oră şi Matilda nu mai venea...
—Du-te ma chere şi vezi ce face aia? Mai vine
ori nu mai vine ? Ori şi-a făcut suma şi-abia aşteaptă
un pretext să se lase !ʺ.
Şi pornesc spre clasa Matildei. (Dar trebuie să
vă spui ce se petrecuse în timpul acesta, că, pe urmă,

249
am reconstituit noi toată scena). Când intrase
Speranţia în clasă — că el era, într-adevăr—era un
zgomot şi o hărmălaie de nu mai auzeai nimic. Fetele,
la început timide, au năvălit pe el şi, care mai de care,
să-i ceară ori să-i spuie ceva. Una, o bulgăroaică mică
şi îndesată, îl apucase de haină şi-l trăgea în fundul
clasei, să-i arate că... „Sofica are gândaciʺ. Şi
monitoarea alerga după ele cu nuiaua în mână şi le
plesnea la nimereală. Şi, peste iarmarocul ăsta,
Matilda intrase furioasă, trântind uşa după ea.
—„Ia ascultă jupâneʺ (îl luase de sus!) „cum îţi
permiţi d-ta să intri, aşa, în clasă? Nu ştii că aici e
şcoală, că aici e regulă, căʺ...
Dar „jupânulʺ se apropiase de Matilda şi,
privind-o pe deasupra ochelarilor, se recomandase,
cu o voce abia şoptită, de parcă şi-ar fi cerut scuze:
—„Eu sunt inspectorul şcolar Theodor
Speranţiaʺ.
Matilda a căzut grămadă. Când am intrat eu,
Matilda zăcea leşinată pe o bancă, iar inspectorul îi
bătea în mâini s-o aducă în simţiriʺ...
—„Şi, pe urmă ?ʺ întrebăm noi.
—„Pe urmă, ne-a spus să dăm drumul
copiilor acasă şi ne-am dus, câte-şi trei în
cancelarie. Directoarea şi cu Popeasca au înlemnit cu
cărţile în mână—că nu mai aveau răbdare până să
vin eu şi, în timpul ăsta, jucau „ecarteʺ pe 50 bani
partida.— Şi, după ceaʹnchis bine uşa, ne-a făcut o
morală — Doamne, Doamne, nʹoiu uita-o cât oiu
trăi. Ne-a arătat ce lucru urât făceam, cum

250
Ministerul avea nădejde în noi că ne facem datoria şi
când colo … că ce fel de femei o să se mai aleagă din
copiii ăştia cărora le dăm astfel de pilde, în fine, ce să
mai spuiu, ne trecuseră toate năduşelile. Şi noi, patru
inse în picioare, stăteam ca nişte vinovate ce eram şi
nu ziceam o vorbă. Atunci mi-am luat eu curajul—
eram eu tânără, dar eram îndrăzneaţă—şi i-am spus
aşa: zic, domnule Inspector, aveţi toată dreptatea şi
nici prin gând nu-mi trece să încerc să-mi uşurez
situaţia. D-l Ministru are şi el o parte de vină.
Iaca eu, de pildă, am familie la Botoşani, am
părinţi, am casă, am relaţii. Şi Ministerul mă trimite
aici, cale de două zile cu trenul, unde n-am pe
nimeni şi unde îmi vine să mă omor, de urât.
Desigur, zic, că asta nu-i o scuză, dar e o explicaţie,
de care vă rog să ţineţi seamă în raportul dv. În tot
cazul, eu una, vă făgăduiesc, pe cuvântul de
cinste, că nʹoiu mai juca cărţi, cât oiu fi ş-oiu mai trăi!
(şi mă făcusem roşie la faţă, ca o cireaşă). Speranţia
s-a uitat lung la mine şi mi-a strâns mâna cu putere.
Pe urmă ne-a salutat frumos şi a plecat, spunând
că... „va avizaʺ.
O lună de zile am tremurat de frică. Când
aducea poştaşul vreun plic „oficialʺ mi se tăiau
picioarele. După o lună, mi-a venit „pedeapsaʺ:
Ministerul îmi făcea cunoscut că, în urma unui raport
al inspectorului Speranţia, eram mutată, în interesul
serviciului, la Botoşani. Acolo, între ai mei, m-am
făcut iarăşi fată de treabă; m-am măritat şi am trăit
fericită, până a murit bietul bărbatu-meu şi-am

251
apucat să-mi văd copiii mari. Zi că era altul, nu
Speranţia. Cine ştie ce se mai alegea de mine!ʺ.
Şi, după o pauză, ştergându-şi ochii:
—„Săracul Speranţia. Dumnezeu să-l ierte !ʺ.
Geer Patrik.
Din „Curentulʺ.
*
Cu ochii la şcoala promovată de înaintaşi, dar
şi pentru a-i însufleţi pe urmaşi spre cunoaştere, în
„Învăţătorimea Vasluiană” nr.6/iunie1935, se publica
articolul scris de învăţătorul I.S. Lupu:
Un savant vasluian din sec. al XVII-lea.
„Universitatea din Padova şi şcolile umaniste
din Polonia, întreţineau cultura latină căutând să
influenţeze asupra elenismului şi ortodoxismului.
Studenţii greci din insulele aflate sub stăpânirea
italienilor, introduceau cultura apuseană în „şcoala
cea mareʺ din Constantinopole. Rezultatul acestor
încercări de influenţă, a fost altmintrelea de cum s-au
aşteptat apusenii, căci dintr-un instinct de
conservare, cultura greacă şi ortodoxia au luat
măsuri de apărare, oţelindu-se mai mult în urma
acestor atacuri de influenţă.
Fiii de boieri români, care urmau cursurile la
universităţile umaniste sau la Constantinopole, pot fi
martorii cei mai buni, pentru că au asistat la lupta de
predominare. Fiecare partizan al unei culturi a căutat
să fie înarmat cu cât mai multe cunoştinţe, şi să
ajungă astfel la gradul cel mai înalt de erudiţie. De
aceea universitatea din Padova, şcolile umaniste din

252
Bar şi „şcoala cea mareʺ din Constantinopole, au
ridicat câţiva români ca: N. Milescu, D. Cantemir etc,
la un nivel de erudiţie egal cu cel mai înalt din acele
timpuri.
Gradul de cultură din secolul al XVII-lea îl
putem constata, ocupându-ne, după cât ne permite
cadrul acestui articol, de N. Milescu.
N. Milescu sa născut în Iunie 1636 la moşia
părintească satul Poiana Cârnului, care aparţinea
judeţului Vaslui. Tatăl său fiind grec din Peloponez,
numai căsătorindu-se cu o româncă a putut câştiga
rangul de boier moldovean.
Posedând o avere importantă, şi-a trimis fiul la
„şcoala cea mareʺ din Constantinopole, unde a avut
de profesor pe vestitul G. Blassios. Pe lângă limba
română a mai învăţat şi greceşte, latineşte, italieneşte,
slavoneşte şi turceşte.
După întoarcerea sa în ţară a fost numit
„grămăticʺ, apoi „spătarʺ şi „mare spătarʺ sub G.
Ghica. Influenţa lui Milescu a devenit mare în timpul
domniei lui Ştefăniţă (Papură-Vodă), fiul lui Vasile
Lupu.
A trecut în Muntenia odată cu Gh. Ghica şi a
ocupat postul de agent diplomatic (capuchehaie) pe
lângă Poartă.
Cât a stat în ţară s-a conformat curentului de
tipărire a lucrărilor religioase şi în urma cercetărilor
pe la mănăstiri a scris „Istoria despre sfânta icoană a
prea sfintei noastre stăpâne Născătoare de
Dumnezeuʺ tipărită în 1655 la mănăstirea Neamţu.

253
Încă de tânăr se ocupă cu teologia traducând din
greceşte în 1661 o „Carte cu multe întrebări foarte de
folos pentru multe trebi ale credinţei noastreʺ.
În această lucrare vedem cât de bine îşi dă
seama de latinitatea limbii noastre, arătând că
cuvântul „Dumnezeuʺ vine de la latinescul „deusʺ.
A tradus din greceşte Biblia care a servit de
model celei de la 1688.
Probabil din cauza conspiraţiei la domnie G.
Ghica îi taie sgârciul care desparte cele două nări. De
acum înainte e supranumit cârnul şi îşi ia drumul
pribegiei. Rătăceşte prin Berlin, prin Pomerania, prin
Suedia şi de acolo pleacă la Paris.
În anul 1671 trecu în Rusia, unde a stat până la
moarte (1708). Ţarul Rusiei îl trimite ca explorator în
China pentru a-i aduce informaţii despre aceste
locuri. Impresiile sale sunt înregistrate în „Descrierea
călătorieiʺ şi în „Jurnal de călătorieʺ care au o valoare
mai mare decât „Descrierea Chinei.
Poporul român prin N. Milescu şi-a adus
aportul său de care era dator faţă de cultura omenirii
din acele timpuri. Ca explorator N. Milescu a dat
dovadă de cunoştinţe geografice. De aceea va
rămânea în istoria exploratorilor la locul său de
cinste, ca cel dintâi cercetător al Chinei.
În timpul peregrinărilor nu şi-a uitat neamul
său. A trimis o tipografie de la patriarhul Moscovei,
pentru mitropolitul Dosoftei.
Ca om politic, a fost agentul de legătură dintre
domnii români şi ţarul Rusiei. Totdeauna a susţinut

254
ortodoxismul şi a afirmat existenţa neamului nostru,
care prin acele vremuri era ignorat de mulţi.
De aceea, ca vasluieni, merită să consacrăm
câteva rânduri, ca să ne reamintim de această figură
proeminentă ce a dat-o judeţul nostru”.

*
Valea Racovei este vestită în istoria românilor.
Învăţătorul pensionar C. Obreja din Pungeşti, într-o
„Notă monografică”, publicată în Învăţătorimea
Vasluiană nr.2/februarie 1939, îi acordă destulă
atenţie, publicând „Schiţă de hartă a Văii Racova”:
ʺValea Racovei este aşezată în partea de apus şi
miază-zi a judeţului Vaslui, făcând hotar la apus cu
judeţul Roman, la miază-zi cu judeţul Tutova, la
răsărit cu valea mai largă a Bârladului şi spre miază-
noapte culmea dealurilor laterale spre valea
Stemnicului, având o lungime de la fundul Racovei şi
până la Vaslui de circa 52 Km.; iar ca suprafaţă are
753 Km. p., ocupând cam o treime din totalul
suprafeţei judeţului Vaslui din 2260 Km. p. (După
anuarul statistic al României pe 1925).

255
 Căi ferate valea nu posedă, este străbătută de-a
lungul de şoseaua naţională Nr. 54 Vaslui-Roman, în
care dau toate micile reţele de drumuri din dreapta
şi din stânga văii.
Putem remarca, că mai înainte cu multă vreme,
fundul văii Racova, cu denumirea „Ocolul Racoveiʺ a
aparţinut de ţinutul Tutovei.
Aceasta reiese din actele dresate de organele
oficiale de pe acele timpuri, în diferite anchete.
Cu ocaziunea aşezămintelor mai noi
administrative, valea Racovei o găsim aparţinând
judeţului Vaslui, purtând denumirea respectivă şi a
plăşii. Astfel dintr-un dosar ce găsim al subpre-
fecturii plăşii Racova, cuprinzând listele de mişcarea
populaţiunei şi obicinuita mortalitate a vitelor pe
întreg anul 1870, se constată că la acel an plasa
Racova cuprindea în raza sa 18 comune dintre care
două: Obârşenii şi Floreşti azi sunt în judeţul Tutova,
iar restul de 16 sunt cele de pe întinsul văii Racova şi
anume: Deleni, Lipovăţ, Laza, Hârsova, Poeneşti,

256
Ivăneşti, Coşeşti, Stângaci (Bleşca de azi) Toporăşti,
Armăşoaia, Curseşti, Pungeşti, Dumbrăveni, Gârceni,
Doagele şi Lipova, purtând acest nume până la 1 Mai
1904.
De atunci până azi plasa Racova a mai suferit
următoarele transformări şi schimbări de nume
precum urmează :
De la 1 Mai 1904, conform cu noua lege pentru
organizarea comunelor rurale (M. Of. Nr. 26/904) îşi
schimbă denumirea în Plasa Pungeşti, purtând acest
nume până la 31 Decembrie 1925 şi având 18 comune
în cuprinsul său: Armăşoaia, : Băleşti, Coşea,
Cozmeşti, Curseşti, Doagele, Dumbrăveni, Fâstâci,
Fundătura, Gârceni, Hârsova, Hârsoveni, Ivăneşti,
Laza, Lipova, Oprişiţa, Poeneşti şi Pungeşti, unde era
şi reşedinţa (vezi M. Of. Nr. 128/1925).
De la 1 Ianuarie 1926—1 Ianuarie 1930, poartă
iarăşi denumirea de plasa Racova.
La 1 Ianuarie 1930, prin reducerea numărului
plăşilor din judeţ, plasa Racova se uneşte la această
dată cu plasa Negreşti sub o nouă denumire de
Ştefan cel Mare, dăinuind sub acest nume, până la 31
Decembrie 1932.
De la 1 Ianuarie 1933 desunindu-se de plasa
Negreşti, i se dă denumirea de astăzi „Peneş-
Curcanulʺ, rămânând nu numai cu comunele din
lungul Văii Racova, ci mai adăugându-i-se şi altele,
completându-i-se raza cu un număr de 32 comune:
Mânjeşti, Deleni, Chiţoc, Lipovăţ, Tanacu, Beneşti,
Muntenii de sus, Muntenii de jos, Moara Domnească,

257
Zăpodenii, Portari, Ştefan cel Mare, Brodoc, Hârsova,
Laza, Puşcaşi, Oprişiţa, Poeneşti, Hârsoveni, Ivăneşti,
Coşeşti, Armăşoaia, Ursoaia, Toporăşti, Curseşti,
Pungeşti, Gârceni, Trohan, Lipova, Doagele, Valea
Hogei şi Valea Caselor cu reşedinţa în comuna
urbană Vaslui (vezi M. Of. Nr. 291 din 12 Decembrie
1932 pag. 7707).
Natural că şi comunele de pe vale şi din plasă,
în decursul vremurilor, au suferit şi ele schimbări de
adăugiri de sate, sau reduceri în numărul lor, după
dispoziţiunile făuritorilor legii administrative, lucru
de care trebuie să ţinem cont, pentru a nu căpăta
rezultate eronate, atunci când e vorba să stabilim cri-
terii statistice de comparaţii, asupra mişcării
populaţiunei dintr-o comună, în lucrarea unei
monografii comunale. Altfel, credem, că culegerile
noastre statistice anuale, din 5 sau din 10 în 10 ani,
nu ne-ar da aparenţa realităţii unei comune în ce
priveşte mişcarea populaţiei care între timpuri a fost
alcătuită mai întâi din unul sau din două sate, apoi
din 4 sau din 5 şi la urmă iar din două sau din trei
sate precum sunt cazuri.”
*
Învăţătorimea Vasluiană nr.5/1942 este un număr
festiv închinat sărbătoririi Centenarului şcolii
primare de băieţi nr.1 Vaslui.
Gh. Vierescu,
preşedintele Asociaţiei
învăţătorilor vasluieni
referindu-se la eveniment
sublinia „fapta marelui şi
258
fericitului ctitor de şcoală şi de biserică” căminarul
Niculai Hagi Chiriac” care a dat viaţă şcolii la 1842 şi
bisericii „Adormirea Maicii Domnului” la 1859.
*
Preotul Gh. Târnoveanu,
*
Preotul Gh. Târnoveanu parohul bisericii şi
confesorul şcoalei de băieţi nr.1, pomenea şi el
numele lui Niculai Hagi Chiriac „ctitorul bisericii în
care îşi doarme somnul de veci sub lespedea de
marmură”, cel care n-a ostenit „să ridice locaş de
slujire celui Atotputeric şi mormânt de odihnă
oaselor sale.”

*
C.Ungureanu, inspector
şcolar de circumscripţie,
*
C.Ungureanu, inspector
şcolar de circumscripţie
arată că la apariţia
Regulamentului Organic,
singura şcoală care se găsea în fiinţă era cea vasiliană
înfiinţată la 1642 de
către domnitorul Vasile
Lupu, la Trei Ierarhi Iaşi. „De
la 1834 încep a lua fiinţă şcoli
naţionale „câte una de oraş,
în 7 oraşe ale Moldovei:
Roman, Huşi, Bârlad, Galaţi,
259
Focşani, Botoşani şi Piatra Neamţ.”
*
Al. Patriciu
*
Exact după 467 de ani de la marea victorie a lui
Ştefan cel Mare, de la Racova, la 12 ianuarie 1842, ia
fiinţă şi în târgul Vasluiului şcoala naţională de
băieţi, cunoscută azi sub denumirea de şcoala nr.1
băieţi.
Al. Patriciu, directorul şcolii de băieţi nr.1 arată
că „în veacul care s-a scurs, peste douăzeci de mii de
copii şi-au luminat mintea, şi-au încălzit inima, şi-au
împodobit sufletul, şi-au înflorit caracterul în altarul
acestui aşezământ”.
Fără a evidenţia „toate strălucitele figuri de
mitropoliţi, miniştri, generali, magistraţi, profesori,
medici, ingineri, avocaţi şi falnici institutori care şi-au
făurit plămada sufletească în această şcoală”, el se
oprea totuşi, spre exemplificare concretă, la elevul
Mironescu Gh. Gheorghe, absolvent cu media 10 în
anul şcolar 1884, care ajunge profesor universitar,
preşedinte al Consiliului de Miniştri, „primul sfetnic
al Tronului”, iar „elevul Răşcanu I. Ion, absolvent cu
media 10, în anul 1883, ajunge General de Divizie,
ministru de război al Ţării, cel dintâi purtător de
spadă, întru apărarea gliei româneşti.”

260
 Şcoala primară nr.1 de băieţi cu corpul didactic din anul
1933

Gh. Mironescu, prof.

universitar, fost prim ministru
*

Iată scrisoarea trimisă de dsa pentru revistă:

O sută de ani.
Vasluienii au sărbătorit cu drept împlinirea a o
sută de ani de la înfiinţarea şcoalei primare Nr.. 1 din
oraşul Vaslui.
Sunt, în ţară, foarte puţine şcoli atât de
vechi. Dar, în afară de vechime, şcoala din Vaslui are
şi alte mari merite, căci a fost un viu focar de lumină
pentru oraşul nostru şi pentru judeţ.
A avut norocul de a avea institutori foarte buni.
Cel mai de seama, de care cu drag îmi amintesc, a
261
fost tatăl ʺDomnului General I. Răşcanu, actualul
Primar al oraşului Vaslui.
Am fost elevul acestui institutor eminent, foarte
capabil şi conştiincios. El era şi de o bunătate
extraordinară, dar aceasta nu-l împiedeca de a
menţine disciplina în clasa sa, prin respectul şi
dragostea ce insufla elevilor săi.”

*
Domnul general
de divizie Răşcanu
Ioan, fost ministru de
război, fost elev al
şcolii vasluiene amin-
tite mai sus.
*

Profesorul Oct. Mărculescu, căruia i se redă în

revistă textul unei conferinţe ţinută la 17 mai 1942 în
sala teatrului judeţean, cu ocazia Centenarului,
vorbea despre „acte şi momente din viaţa şcoalei
primare nr. 1 de băieţi din Vaslui” şi susţinea că
„şcoala s-a fundat în anul 1841 şi se numea Şcoala
începătoare din Vaslui”, că la început a funcţionat
„fie în tinda unei biserici, fie la Curtea căminarului
Niculai Kiriac, învăţător fiindu-le fie preotul, fie
dascălul, care în timpul liber îi învăţa să scrie şi să
citească.”
262
 Cu câte clase a funcţionat şcoala la început?
„De la 1841-1850 a avut o singură clasă, de la
septembrie 1850 s-a
adăugat clasa a II-a, în
septembrie 1851 clasa a
III-a şi numai în urma
raportului Comitetului s-
a încuviinţat şi
deschiderea clasei a IV-a
la acea şcoală din
septembrie 1856; caz rar,
căci numai în oraşul Iaşi
exista clasa a IV-a începătoare.”
Menţionându-i pe primii dascăli ai şcolii, prof.
Octav Mărculescu (în fotografie) scrie: „Cu excepţia
lui Iordache Galer (veteranul) numit de la 12 ianuarie
1842, abia în 1849 se mai numeşte alt profesor -
Teodor Silvescu, ce avea ca „supleant” (suplinitor)
pe Teodor Leuştean până în iunie 1851, în anul 1851-
1852 e numit alt supleant, Vasile Casian, care moare,
iar de la 24 ianuarie 1852 şi până la 1855 funcţionează
profesorul Ion Cernătescu, acesta decedând în august
1855, locul său îl ia profesorul Ion Grigorescu.”
„Şcoala la început - spunea prof. Oct.
Mărculescu, n-a fost o instituţie de stat, ci un act de
milă domnească sau de mărinimie a vreunui
negustor sau boier, iubitor de cultură. Profesori erau
călugării care învăţau :slavona, caligrafia. Pictura şi
muzica, făurind caligrafi artişti în zugrăvirea

263
manuscriselor moldoveneşti, vlădici învăţaţi şi diaci
pricepuţi a cânta la „şapte glasuri”.
*
Asociaţia învăţătorilor din judeţul Vaslui a
onorat cu cinste amintirea revizorului şcolar Mihai
Eminescu la Vaslui. Revista Învăţătorimea Vasluiană
nr.5/mai 1939, publică în legătură cu acesta
următorul:
Apel pentru Bustul lui Eminescu la Vaslui
adresat învăţătorilor din judeţul Vaslui, în şedinţa
Adunării Generale a Asociaţiei Judeţene de la 7 Mai
1939, de d-l învăţător Al. Patriciu.

IUBIŢI COLEGI ŞI COLEGE.

Astăzi am gingaşa misiune de a vă invita
pentru o clipă de reculegere în altarul unei sfinte
amintiri.
Nu vă îngrijoraţi. Nu vom face călătorii
obositoare.
Icoana, a cărei amintire vom evoca acum, este
aici, este înlăuntru de noi, în sanctuarul inimii
noastre.
Este icoana luminoasă a lui Mihail Eminescu.
Providenţa ni l-a trimis nouă, aşa cum a trimis
vechilor greci pe Socrates; ca să ne limpezească
cugetul şi să îndrepte paşii neamului pe calea
destinului istoric.
De sus, din sfere senine, de pe firmamentul,
scânteietor al geniilor, Eminescu coboară jos, în glia
noastră neagră, ca să ne deschidă drum luminos
pentru toate veacurile.
264
 Mihai Eminescu

Plinitor menirii sale apostolice, iată-l pribeag în

popor ca să strângă perlele de simţire şi grai
românesc şi să închege limbă fermecătoare pentru
lira română.
Iată-l la „Timpulʺ, turnând în tipare
nestimatele sufletului său, ca să scoată „Pravila cea
Mareʺ a naţionalismului românesc. Iată-l în
„Epigoniiʺ, făcând apoteoza înaintaşilor, ca să ne
înveţe cinstirea jertfei.
Iată-l în „Satira IIIʺ, înfruntând trufia Semilunii,
ca să dea neamului românesc cea mai înaltă lecţie de
mândrie naţională.
265
 Iată-l în „Luceafărulʺ, arătând cu genială
măiestrie cât de şubredă, cât de efemeră este
prietenia între pământ şi Cer, între lutul pătimaş
al fiinţei umane şi Scânteia Divină.
Iată-l în sublima-i „Doinăʺ, fulgerând cu
săgeata negrelor blesteme inimile înstreinate şi
chemând Măreaţa Umbră de la Putna să mântuiască
neamul.
Iată-l dascăl al dascălilor — Revizor Şcolar — al
judeţelor Iaşi şi Vaslui.
Această misiune împlinind, afla şcoala în
poiată, pe dascăl în cămeşoiu de câlţi şi pe ţărani în
sapă de lemn.
În faţa tristei situaţii, sufletul marelui artist se
zguduie şi cu eroism scrie Ministrului Şcolilor:
„Câtă vreme ţăranul e în sapă de lemn, şcoala
poporului este o vorbă goală, o ficţiuneʺ.
Iată-l în bojdeuca lui Creangă din Ţicău, ca
să ilustreze un capo-dʹoperă de prietenie.
Iată-l intrând amărât la Bolta Rece, ca să-şi
zugrăvească toată tragedia existenţei sale pământeşti
în trei linii: „Bani n-am mai văzut de-un secol, Vin n-
am mai băut de-o lună; „Un regat pentru-o ţigară!”
În fine, iată-l pe acest Astru asfinţind în amiaza
vieţii, ca să nu apună niciodată!
O jumătate de veac s-a scurs de la acest asfinţit
şi fulgerele reflexului luminează tot mai puternic
cugetul şi simţirea românească.
Pentru atâta revărsare de lumină şi noi, dascălii
vasluieni suntem datori o fărâmă de recunoştinţă. Nu

266
pentru strălucirea „Sublimului Luceafărʺ, ci pentru
împăcarea conştiinţei noastre şi deprinderea
urmaşilor în cultul geniilor.
Greutatea acestei mari obligaţii mă apasă pe
mine de multă vreme.
Am spus-o multora, dar de nicăieri n-a zâmbit
speranţa unei izbăviri.
Într-o bună zi, m-am destăinuit fratelui
Vierescu—preşedintele asociaţiei noastre judeţene
pe care îl ştiu dăruit de Dumnezeu cu braţ tare de
înfăptuitor.
M-a ascultat şi mi-a făgăduit că-mi va da
posibilitatea să pun chestiunea în adunarea generală
a Asociaţiei.
Iată-mă în faţa dumneavoastră, solicitându-vă
bunăvoinţa pentru bronzul şi granitul, în care să
imortalizăm admiraţia noastră pentru „Regele lirei
româneʺ.
Misiunea mea de amintitor s-a terminat.
Mulţumesc şi fratelui Vierescu şi
dumneavoastră că mi-aţi îngăduit să-mi împac
sufletul.
În ce priveşte partea-mi de contribuţie
bănească, dau chiar acum 500 lei în mâna d-lui Ion
Filipiuc—casierul asociaţiei.
Această infimă sumă va figura simbolic ca prim
fond pentru bustul lui Eminescu la Vaslui.
Faceţi ca mine şi, cu ajutorul Celui de Sus,
minunea se va înfăptui.
Sănătate !”

267
 Al. Patriciu.

Mai înainte, în numărul 8/octombrie 1938,

revista publica sub semnătura C. Neştian, la rubrica
„Literare” copia Ordinului dat de revizorul şcolar
Mihai Eminescu Nr.270, Iaşi 23 octombrie 1875:

DOMNULE DIRECTOR,
Vă rog a-mi raporta cât de curând şi în detaliu
despre starea în care se află D-nul institutor Corvin,
fiindcă Ministeriul prin telegrama sa Nr. 8733 mi-au
cerut informaţii în privirea Dniei-sale.
Subsemnatul cunoscând deja starea numitului,
are nevoie numai de-o caracterizare mai de-aproape
a cazului; deci raportul d-voastre nu trebuie numai
de cât să fie îmbrăcat într-o formă oficială.
Revizor şcolar: ss) M. EMINESCU
D-Sale D-lui Director al şcoalei primare de
băeţi din Vaslui.”
La acest ordin, d-l Gh. Crisoscoleu, directorul
şcoalei de pe acele timpuri, fost autor de cărţi
didactice şi secretarul comisiunii de examinarea
candidaţilor pentru a ocupa posturi de învăţători —
şcoli normale neexistând pe atunci—a dat următorul
răspuns:
No. 63.
1875 Oct. 26,
D-lui Revizor şcolar—Iaşi.
„Am onoare a vă răspunde la rap. D-v. N. 270
din 23 ale corentei că cestiunea dlui Corvin stă în

268
acesta: atât prin raportul meu No. 27 adresat Dv. la 1
Iulie pentru finele anului şcolar 1874-75, v-am arătat
starea dlui Corvin, cât şi prin un raport mai detailat
adresat Dlui Ministru la 31 Iulie, am demonstrat că dl
Corvin nu poate funcţiona şi totdeodată propuneam,
sau să i se acorde o permisie, sau a i se da un
concediu nelimitat până la însănătoşare.
În adevăr, Ministerul prin ord. N. 7869 din 22
Sept. îmi face cunoscut, că s-a aprobat concediu dlui
Corvin, subsemnatul însă nu l-am pus în lucrare
până nu am constatat din nou că dl Corvin nu mai
poate conduce clasa, adică în timp de o săptămână
am fost în cl. III şi am văzut că dl Corvin dă
esplicaţiuni falşe, că se încurcă cu totul în vorbă, şi de
multe ori nu mai poate continua şi în fine dlui spre a
restabili acea disciplină, alergă la multe pedepse
afara din regulile disciplinare, şi acelea într-un mod
prea aspru. Nu numai atât, am consultat pe mulţi
părinţi şi multe persoane din public, spre a-şi da
opiniunea despre starea mintală a dlui Corvin, şi mai
toţi mi-au arătat că nu se află în starea normală.
După acesta apoi am aplicat ord. Ministerului şi am
întrunit cl. III şi a IV sub conducerea mea.
Cu toate acestea pot să fiu greşit în aprecierile
mele; cu ocaziunea inspecţiunii vă rog a cerceta şi
Dv. mai de aproape cazul”.
Director, ss) CHRISOSCOLEU.
La 26 Aprilie 1876, revizorul şcolar Mihai
Eminescu, inspectând şcoala No, 1 băieţi Vaslui,
încheie următorul proces verbal, găsit în copie în

269
registrul de inspecţiuni, — originalul fiind luat, nu se
ştie de cine şi sub ce director — în care nu se pome-
neşte nimic despre institutorul Corvin, fiind decedat.
PROCES-VERBAL
„La inspecţia făcută în ziua de 25 Aprilie a, c.
şcoalelor urbane din Vaslui, am constatat la şcoala de
baeţi un mers regulat de desvoltare. Metoda de
predare a d-lui Hrisoscoleu e demnă de toată lauda.
Celelalte clase conduse nu poate atât de metodic, dar
totuşi cu destulă aptitudine şi sârguinţă, promit
rezultate satisfăcătoareʺ.
Revizor şcolar, ss) M. EMINESCU.
C. Neştian
*
Revista nr.5/1942 publica şi ea în copie şi
facsimil procese verbale şi circulare, urmare a
inspecţiei făcute la şcolile din judeţul Vaslui de
revizorul şcolar Mihai Eminescu şi o fotografie a
casei unde a stat poetul.
Mai mult, bazat pe documente, revista stabilea
că în zilele de 25 şi 26 aprilie 1876, Eminescu a stat la
Vaslui, în casa lui Neculai Florescu din strada
Călugăreni nr.12, fiind atras de frumuseţea soţiei lui
Florescu, Safta; aceste informaţii preţioase le-a dat D-
na Maria Sbiera, fiica Saftei, care pe atunci era o
copilă de 9 ani, iar azi locuieşte în aceeaşi casă;
camera poetului există şi azi, suferind neînsemnate
transformări, se preciza.
Adnotarea redacţiei revistei făcută la ordinul
nr.270 din 23 octombrie 1875, în sensul că la acea
vreme nu existau şcoli normale pentru pregătirea
270
învăţătorilor nu este corectă. La 1870 la Bârlad exista
o asemenea şcoală, iar din ziarul Românul se poate
afla că, în acei ani, funcţionau astfel de şcoli normale
încă în câteva oraşe. La Iaşi, şcoala normală datează
de la 1855.
În anul 1970, Liceul pedagogic „Alexandru
Vlahuţă” din Bârlad a sărbătorit 100 de ani de la
înfiinţare, iar prof. Ştefan Cucoş şi prof. Gh.
Gohoreanu au realizat volumul „Liceul Pedagogic
Alexandru Vlahuţă la 100 de ani 1870-1970.”

Casa unde a stat Eminescu

Dar iată pomelnicul citit la parastasul din 12
ianuarie 1942:
Ctitori şi donatori pentru şcoala nr.1 de băieţi
Vaslui: 1.Căminarul Niculai Chiriac Hagiu; 2 Elena
Şubin.

271
 Învăţători decedaţi ai şcoalei nr.1 băeţi în anii
de când şi până când au funcţionat la şcoală:
1. Iordachi G. Galere (1842-1848) 2.Teodor
Silvescu (1849-1856); 3. Ion Grigorescu (1856-1858);
4.Vasile Casian (1859-1861); 5. Alexandru Stavrat
(1859-1861); 6. Gheorghe Hrisoscoleu (1862-1878); 7.
Ion Vasiliu (1863-1890); 8.Zaharia Bălăuţă (1864-
1872); 9. Nicu Corvin (1864-1876); 10. Alexandru
Vasiliu (!878-1897); 11. Mihai Andrian (1878-1879);
12. Lefter Răşcanu (1879-1894); 13. Ion Şişman (1879-
1883); 14. Vasile Preda (1880-1881); 15. Dumitru
Constantinescu (1883-1885); 16. Ion Hasnaş (1883-
1885): 17. Neculai Sebastian (1888-1891); 18. Lazăr
Grecea (1892-1894); 19. Mihai Pastia (1894-1898); 20.
Spiridon Hamza (1896-1897); 21. Constantin Grigoriu
(1897-1913); 22. Victor Dumitriu ( 1903-1921); 23.
Neculai Pieptu (1914-1915); 24. Ecaterina Mavrodin
(1915-1924); 25. Emil Procopie (1917-1918); 26. Mihai
Calmuschi (1919-1920); 27. Petru Motoş (1921-1931).
Profesor Constantin Neştian, pensionar, fost
director al şcolii, în articolul „Figuri de dascăli din
trecutul şcolii nr.1 de băieţi Vaslui”, căutând în
arhiva şcolii trecute prin „atâtea nenorociri, două
războaie, foc, cutremure şi dese mutări” se referă la
doar „câteva cazuri: General doctor Sava Goiu,
General I. Răşcanu, General Petala, General Batâr, G.
Mironescu, L. Cihodaru, colonel doctor Corvin,
doctor Peride, ing, Gh.Dragu, doctor Turcanovici, C.
Tănase.”

272
 Mai în amănunt se opreşte asupra altor
personalităţi care au făcut şcoală la Vaslui: profesorul
superior Gh. Hrisoscoleu, care a înfiinţat biblioteca
şcolii „donând în amintirea soţiei sale, distinsa
scriitoare Sofia Hrisoscolu, născută Cocea (căsătorită
Voronca n.n.), 308 volume, unele cu vechime din
1805;
Lefter Răşcanu născut la Huşi la 1844 şi „venit
la Vaslui în 1868, la clasa a II-a”; „pentru meritele
sale în învăţământ primeşte distincţiunile „Răsplată
muncii pentru învăţământ”, „Coroana României în
grad de ofiţer” şi „Steaua României în grad de
cavaler”.

Lefter Răşcanu Alexandru Vasiliu Costică Grigoriu

Alexandru Vasiliu născut în anul înfiinţării

şcolii, în 1842, la Roman, lucrează în învăţământ la
Mânăstirea Neamţ, Tg. Neamţ, iar din 1878 la Vaslui,
ca director al şcolii. Era autoritar cu învăţătorii
„scoţându-i în conferinţele generale la tablă să
dezlege teme şcolare şi-i nota ca pe şcolari.”
Costică Grigoriu, fiu de răzeş, născut la
Vultureşti la 1860, vine în învăţământ la Vaslui de la
273
Tg. Ocna în 1897, iar în 1901 este numit ca director al
şcolii.
Victor Dumitriu era născut la Oşeşti şi numit în
învăţământ la 1893, iar în 1901 vine la Vaslui ca
revizor şcolar. A fost numit director al şcolii nr. 1 de
băieţi la 1903. Avea şcoala normală de institutori
urmată la Bucureşti.
Petru Motaş s-a născut la Ţibăneşti în 1873, are
la bază şcoala normală de institutori din Bucureşti şi
funcţionează la Vaslui ca revizor şcolar, iar în 1921 ca
director la şcoala nr.1 de băieţi.

Victor Dumitriu Petru Motaş I. Şişman

274
N. Gorgos fost director C. Manoilescu, fost director
în anii 1913-1918 în anii 1902-1914

Cadre didactice la Vaslui au fost şi: I. Şişman,

fost director al şcolii nr. 1 între anii 1879-1883; N.
Gorgos, director al şcolii între anii 1913-1918; C.
Manoilescu director de la 1902 până în 1914. A fost şi
subdirector al învăţământului primar din Vaslui.

Constantin Neştian
fostul director al Şcoalei
de băieţi nr. 1 Vaslui, cu
prilejul sărbătoririi
centenarului acestei şcoli
a evocat câteva figuri
dăscăleşti ce-au răspândit
lumina cărţii de pe
catedra acestei instituţii
portretizându-i „pe cât mi-a fost cu putinţă”, figuri
inserate şi de noi mai sus.

275
 Tot cu prilejul acestei sărbătoriri
dl Gh. Creţu, învăţător
la aceeaşi şcoală, a ţinut
cuvântul ca reprezentant
al Asociaţiei învăţătorilor
din Vaslui. Printre altele
el spunea: „Îmi tremură
gândul când cuget la
această teribilă forţă
socială! Câte evenimente
mari în viaţa ţării noastre
n-au fost puse la cale de
această mamă a sufletelor! Câte taine s-au dezlegat
prin ea şi ce rosturi adânci au fost propovăduite prin
sfintele altare!
Avem un vis de realizat şi pentru aceasta, noi,
vasluienii, suntem chemaţi astăzi să strângem
rândurile în jurul distinsului şi neobositului părinte
al comunei Vaslui, a domnului General Ion Răşcanu,
care va fi şi preşedintele comitetului de construcţie al
noului local de şcoală ce trebuie
să se înalţe de urgenţă în centrul
acestui oraş.”
Revista cuprindea şi
„Cuvântul de închidere al
serbării„ Centenarului de
General Ion Răşcanu, primar al
oraşului Vaslui. Din comitetul
serbării centenarului au mai

276
făcut parte şi învăţătorii pensionari ai şcolii: Gh.
Răşcanu şi Th. Cărare. (în fotografie)
*
Când au hotărât dimensiunile revistei, membrii
Asociaţiei învăţătorilor vasluieni au gândit bine. În
numărul 10/decembrie 1935, revista anunţă:
„Colaboratorii care au avut publicate în anul I, cel
puţin trei subiecte, erau invitaţi să trimită
administraţiei numerele din acel an spre a fi legate
gratuit în volum.” Nu erau evitaţi nici restul
cititorilor, cărora, lucrarea li se făcea dar contra cost.
Astfel, în anul 1935 a rezultat un volum de 480
pagini, în 1936 tot atât, în 1937 – 496 pagini, 1938 –
488, 1939 – 380 pagini… Tocmai bune de păstrat în
orice bibliotecă.
De subliniat că redacţia s-a ocupat nu numai
de… şcolare şi literare, dar când a tratat problemele
profesionale s-a referit la tot ce înseamnă omul şi
nevoile lui. Până şi crearea unei biblioteci orăşeneşti
a fost tot voinţa învăţătorilor care, împreună cu
profesorii, preoţii şi alţi intelectuali, au făcut tot ce
doreşte să realizeze mişcarea sindicală în ziua de
astăzi - 2005: salarii corespunzătoare, concedii
netracasate, activitate la club şi la căminele culturale,
hotel, masă, cantină – totul pe bază de gestiune
controlată.
Preşedintele Asociaţiei învăţătorilor – Gh.
Vierescu – avea o bună colaborare cu autorităţile, iar
pensionarii şi instituţiile locale – banca, cooperativa,
biserica, prefectura, primăria – erau mereu alături în
acţiuni.
277
 Secretarul redacţiei, fie că s-a numit I. Filipciuc,
V. Vartolomei – care semna şi ca girant responsabil
ori redactor responsabil -, Em. Trifan – cu delegaţie,
au făcut muncă cu responsabilitate.

Emil Trifan D.V.Vartolomeu

Chiar dacă ar fi existat doar Învăţătorimea

Vasluiană în presa locului şi ar fi fost un mare merit
pentru intelectualitatea locală care a întreţinut cu
credinţă flacăra unei CANDELE. O candelă căreia în
anul 1942 i s-a pus chiar pe frontispiciu stigmatul
CENZURAT.
*
Învăţătorimea Vasluiană avea să reapară în
ianuarie 1945, la Tipografia P. Peiu din Bârlad cu
subtitlul: revistă lunară de propagandă culturală şi
profesională.
„Cuvânt pentru învăţători de An Nou 1945”
purta semnătura magistratului Ion I. Chişcă, iar Şt.I
Ghica scria „Iată-mă-s!”: „Mă recunoaşteţi? Sunt
„Învăţătorimea Vasluiană”, fiica voastră şi prietena

278
multora dintre prietenii voştri, venită din pribegie”.
Un anume M.C. în „Îndemnuri” concretizează:
„După o absenţă de aproape un an, revista noastră
dăscălească de la Vaslui încearcă să-şi reia activitatea
întreruptă de evenimente.” Cauzele absenţei le lasă
„pe seama cronicarului, singurul în măsură să le aibă
în grijă” şi să le explice, dar vrea ca revista „să apară
cu orice preţ.”
Despre „Copilul pribeag” (Revista) şi dorinţa
ca el să-şi reia rolul de catalizator al vieţii şcolăreşti în
judeţ semnează rânduri frumoase şi alţii: I. Zaharia,
Grigore Horga, I. Ianculescu, C. Popa, Em. Dabija,
Petre Ciocan, iar cel mai entuziast se arată Em. Trifan
care în „Din nou” notează: „Suntem. Am fost şi toată
lumea ştie ce facem”.
Firul rupt, în activitatea noastră, din cauza
evenimentelor, se înnoadă.
Din nou la luptă!
Din nou la lupta veche!
…rămânem cei ce am fost şi mai mult: fără
vârstă, veşnic tineri înnoitori. Antene sincere pentru
pipăit adevărata stare de spirite. Informatori corecţi
despre nevoile şi năzuinţele celor mulţi: Muncitori
căliţi pentru înfăptuirea gândurilor de bine”…
Cu toate că revista – toată un fel de salut la
reapariţia ei – se aştepta la o democratizare a întregii
vieţi sociale , deci şi a şcolii, preamărea biserica
„Măicuţa”, construită din „lemn de la marginea
târgului, înălţată pe un colnic, prin evlavia şi dărnicia
unei străvechi măicuţe” dar şi cimitirul din jur, la

279
înfrăţire şi iubire etc. ea păşea ducând cu sine acelaşi
handicap pe care îl avea şi în 1942, exprimat clar de
data aceasta pe însăşi foaia de început: la
„Învăţătorimea Vasluiană” totul trece prin cenzură.”
După ce publică spre cunoştinţa tuturor
învăţătorilor „Statutul Uniunii sindicatelor
învăţătoreşti din România” şi anunţă pentru 28
ianuarie 1945 Adunarea generală extraordinară din
sala Teatrului judeţean Vaslui pentru „sindicalizarea
învăţătorilor”, revista rezervă pe ultima sa copertă
„loc pentru lista colaboratorilor care va apare cu
numărul următor.” Nu ştiu dacă a mai apărut. Ştim
sigur însă că apăruse un „Veac nou”, când totul
începea a fi dirijat, îndeosebi publicistica.
*
În numărul 2 din februarie 1938 al
„Învăţătorimii Vasluiene” se publica comentariul
„Alţii despre noi”
În revista „Orientăriʺ Nr. 11-12 din 1937, d-l
Paul Popescu face următoarele aprecieri despre
revista noastră :
„Invăţătorimea Vasluiană, III, 8, revistă didactică,
după cum o arată şi numele, face un mare loc
literaturii, ceea ce dovedeşte că preocupările literare
sunt cele mai apropiate sufletului învăţătoresc. Ar fi
interesant să se studieze, cine citeşte cea mai bună
literatură (şi cea mai multă) şi s-ar ajunge la
surprinzătoarea constatare că învăţătorimea, de voie
de nevoie, citeşte mai mult decât orice altă clasă de
funcţionari intelectuali, în raport cu groaznica sărăcie
a celor 2000 lei cu care sunt plătiţi lunar învăţătorii.
280
Ei, în mare parte, mai păstrează încă mulţi ani
flămânzenia de cetit, gustul cărţii, extirpat în cea mai
mare măsură într-o proporţie îngrijitoare la alte clase
intelectuale. Dar învăţătorii adesea se şi cam ocupă
cu... literatura. În privinţa izbânzilor, părerile-s
împărţite. În tot cazul, învăţătorii fac figură bună—
chiar dacă, în general, rămân numai buni lectori, (Am
putea cita mulţi învăţători cari au biruit în slovă). Aşa
că „Învăţătorimea Vasluianăʺ revista învăţătorească a
judeţului în care a fost revizor Mihail Eminescu, nu
se putea lăsa mai prejos. Are pedagogie, dar are şi
multe încercări literare. Nu putem uita că aici trăieşte
şi D-l Savile Natba, autorul romanului „Sub
Epitrafirʺ şi al unor frumoase nuvele, admirabil
scrise, d-l Natba fiind un scriitor cu mari resurse de
creaţie. Mai remarcăm slova d-lor P. Ciocan, C.
Procopie, Em. Trifan şi alţiiʺ.
Oricum, pentru aşa tinereţe, revista se prezintă
foarte bine.”
Foaia învăţătorilor din Bucovina „Voinţa
Şcoaleiʺ Nr, 1-2 din Ianuarie 1938, scrie următoarele
despre revista noastră:
„Invăţătorimea Vasluianăʺ, anul III Nr, 9,
cuprinde articole de interes şcolar, profesional şi
literar.
Studiul asupra personalităţii filosofului Vasile
Pârvan, poate face cinste oricărei reviste de
specialitate.
Revista Invăţătorimea Vasluiană are şi un cor
bun, ceea ce noi nu am reuşit încă să înjghebăm.

281
 Şi de vreo 3 ani, fac excursii în grupuri mari,
câte 10-12 zile în largul ţării.
Trebuie să recunoaştem că, este bine închegată
această organizaţie de pe meleagurile lui Peneş
Curcanul; şi va putea traduce în faptă multe
deziderate.
Toată cinstea şi lauda acestor fraţi, pioneri ai
unor vremi mai bune.
Am observat acolo, o mare apropiere între
învăţători şi şefii autorităţilor. Aceştia, tot timpul
zilei au ţinut contact cu învăţătorii.
Nu pot încheia fără să amintesc şi cinstea cu
care am fost primiţi şi găzduiţi noi oaspeţii, fapt
pentru care, în ce mă priveşte, le rămân recunoscător
iubiţilor colegi vasluieni.
*
La 28 noiembrie 1968 ziarul Vremea nouă
nr.241 publica recenzia „Învăţătorimea vasluiană”
semnată de Petru Vieru, învăţător. Iată ce se spune la
rubrica „Din presa de altădată”:
„Într-o societate măcinată de patima luptelor
politice, când afacerismul şi corupţia erau la modă,
corpul didactic, continuatorul unor valoroase tradiţii,
se străduia să menţină trează conştiinţa datoriei şi
făclia culturii. Pe linia puternicului entuziasm
imprimat cu zeci de ani în urmă de Spiru Haret, unii
fruntaşi ai învăţătorimii — ca Stoleru de la Baia sau
Dumitraşcu de la Buzău — au folosit, printre alte
forme de ridicare a nivelului cultural al maselor, şi
presa. Astfel, în întreaga ţară, apar publicaţii ale
învăţătorilor: „Şcoala şi viaţa” – la Bucureşti, „Şcoala
282
Prahovei” – la Ploieşti, „Revista şcolii” – la Botoşani,
„Vremea şcolii” la Iaşi.
În această efervescenţă culturală, nici Vasluiul
nu putea rămâne mai prejos şi, astfel, din iniţiativa
Asociaţiei învăţătorilor vasluieni, la începutul lunii
ianuarie 1935, apare primul număr al revistei
„Invăţătorimea vasluianaʺ, care-şi propune să fie o
tribună independentă, de afirmare culturală, de
perfecţionare profesională.
Paginile „Învăţătorimii vasluieneʺ sunt onorate
cu semnături ale unor personalităţi de seamă, cum ar
fi Dragomir Hurmuzescu, Ion Simionescu, I. Mitru
ş.a,
Apar studii de documentare pedagogică,
cercetări cu caracter istoric şi literar, un documentat
studiu asupra spătarului Milescu. Preocupările mo-
nografice se reflectă în materialele : „Monografia
şcolii nr.1 de băieţi Vasluiʺ, „Schiţă monografică
asupra Văii Racovaʺ, „Zăpodenii” ş.a. Renumita
luptă de la Vaslui este tratată, competent, de profeso-
rul universitar Constantin Cihodaru.
Paginile revistei găzduiesc şi articole inspirate
din lumea satelor, evocări ale unor figuri de
învăţători eroi din primul război mondial:
învăţătorul poet Vasile Mitru şi Constantin Pancu,
reportaje şi note de călătorie.
După o întrerupere de câţiva ani, revista
reapare, pentru o scurta perioadă, la 1 Ianuarie 1945,
cu un nou program, izvorât din prefacerile sociale de
după Eliberarea ţării.”
*
283
 Instituţia revizorului şcolar era creată prin
Decretul Domnului Principatelor-Unite Române –
Alexandru Ioan I, dat la 29 septembrie 1864, urmare a
raportului Ministrului Secretar de Stat la
Departamentul justiţiei, cultelor şi instrucţiunii
publice N. Creţulescu, publicat în Monitorul oficial
nr.219 din 1/13 octombrie 1864.
Conform Instrucţiunilor pentru îndatoririle şi
atribuţiile revizorilor şcolari – aprobate prin decret
domnesc – se prevedea că: „spre a putea controla
învăţământul public din şcolile primare, rurale şi
urbane, şcolile secundare şi profesionale în toată
întinderea şi în toate ramificaţiile lor,şi a putea
guvernul să aibă pururi încredinţarea că toate
legiuirile şi dispoziţiile privitoare la învăţământul
public se observă şi se aplică pretutindeni strict şi în
spiritul după care au fost dictate, se vor numi
revizori cu îndatoririle şi atribuţiile mai jos arătate.”
„Sfera activităţii revizorilor era de a inspecta,
fiecare în despărţământul ce i se asigura, toate şcolile
de gradul I şi II şi instituţiile ajutătoare
învăţământului, precum biblioteca, şcoli de bele-arte,
muzee etc., precum şi toate şcolile particulare şi
pensionate private.”
Ei aveau reşedinţa fixată în capitala districtului
sau în vreunul din oraşele despărţământului şi aveau
obligaţia să raporteze ministerului totdeauna, la
fiecare 15 zile, rezultatul inspecţiilor lor.

284
 Erau prevăzuţi 24 revizori, iar pentru judeţele
Tutova şi Tecuci, Fălciu şi Vaslui, Botoşani şi Dorohoi
câte unul.
Printre îndatoririle lor se număra şi „a alege ca
preşedinte al juriului de examinare întocmit de
comitetul de judeţ, pe candidaţii de învăţători la
şcolile rurale.”
Ei erau vicepreşedinţi ai comitetelor de
inspecţie judeţene şi la nevoie convocau comitetele
locale şi lucrau în înţelegere cu acestea dispoziţiile
necesare.
Una din lucrările de merit a revizorilor era
adunarea de notiţe istorice şi literare, geografie,
etnografie şi artistice, asupra judeţelor respective”,la
realizarea lor fiind „ajutaţi de corpul învăţătorilor şi
comitetele judeţene.” Ei trebuiau „să observe dacă
profesorii, afară de îndeplinirea îndatoririlor lor în
şcoală şi către şcolari, dacă studiază, traduc cărţi,
învaţă limbi străine”, „să se lese a se perfecţiona şi a-
şi îmbunătăţi starea lor intelectuală şi morală”.
Ei „atârnau direct numai de minister şi de la
acesta primea de-a dreptul ordine.”
*
Învăţătorimea vasluiană (1935-1945) organ al
Asociaţiei profesionale învăţătoreşti, cu rubrici
permanente: şcolare, literare, profesionale, diverse.
Revistă cu cea mai mare longevitate, ea s-a vrut
o tribună literară şi pedagogică de formare instructiv
educativă a masei de învăţători. Colaborau: C.
Cihodaru, D. Cotoranu, C. Capră, Octavian

285
Mărculescu, C. Didilescu, Vasile Taban, Petre Vieru
etc.
(Din „Schiţă monografică a oraşului Vaslui”,
1975, pg.109-110).
*

Izbânda, ziarul Partidului Naţional Ţărănesc

din judeţul Vaslui, îşi începea activitatea la 1 ianuarie
1927, prilej pentru a ura „din tot sufletul sănătate şi
fericire tuturor prietenilor noştri.”
Avea sediul redacţiei şi administraţiei la clubul
Partidului Naţional-Ţărănesc.
În „Programul nostru” se arăta că „Partidul
Naţional Ţărănesc se întemeiază pe tovărăşia claselor
muncitoare şi producătoare cu ţărănimea care este
temelia Statului nostru.”
Se subliniază în continuare, că partidul luptă
pentru respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, pentru înzestrarea satelor cu bănci
populare care să perceapă dobânzi mici, pentru
desfiinţarea taxelor de export, pentru ca plugarii să
poată încasa întreg preţul muncii lor, pentru
reducerea serviciului militar la un an, dar prin
întărirea puterii de apărare a armatei, ca soldaţii să
fie bine hrăniţi şi bine îmbrăcaţi, pentru scoaterea

286
administraţiei, jandarmeriei, armatei, a judecătorilor
din luptele dintre partidele politice, pentru viaţă
cinstită şi demnă, pentru asigurarea unui trai
omenesc invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război.
Foaia avea ca editorial articolul intitulat
„Înfăptuirea fuziunei Partidelor Ţărănesc şi Naţional
din judeţul Vaslui”- realizată la 20 octombrie 1927
când „au avut loc în Capitală Congresele generale ale
celor două partide şi au hotărât alcătuirea unui
singur partid: Partidul Naţional Ţărănesc, aclamând
ca preşedinte pe marele român Iuliu Maniu.”
Din Comitetul Central Director făceau parte:
Ion Mihalache, fostul preşedinte al Partidului
Ţărănesc, Alexandru Vaida Voievod, dr. Neculai
Lupu, Gh. Gh. Mironescu, Constantin Stere, Pavel
Brătăşanu, Grigore Iunian, Pantelimon Haliga,
marele basarabean, Dem. Dobrescu, Neculai
Costăchescu, Eduard Mirto, Mihai Popovici, Şt. Cicio

287
D-l Iuliu Maniu, D-l Ion Mihalache, fost
Preşedintele Partidului ministru
Naţional- Ţărănesc

Pop, fostul preşedinte al Adunării de la Alba

Iulia din 1 Decembrie 1918, M. Cantacuzino, D.R.
Ioaniţescu, S. Săveanu-Bucovina, Em. Antonescu,
Neculai Ghiulea, Gh. Lucasievici, iar ca secretar
general Virgil Madgearu.
Organizaţiile din judeţul Vaslui ale celor două
partide se adună în casele lui Gh.Gh. Mironescu, fost
ministru al şcoalelor, profesor universitar şi senator,
în ziua de 28 noiembrie 1927, unde iau parte: Mihai
Nicoleanu, avocat, doctor Gh. Scarlat, C. Rizescu,
inginer agronom, Vasile Pavlov, avocat, T. Cărare,
Ion Rotariu, T. Vasilache, profesor, Eugen
Gheorghiescu, învăţător, preot Gh. I. Florea, Gh.
David, învăţător, Ioan Zaharia, institutor, Virgil
Mironescu, avocat, Cezar Popovici, farmacist, Grig.
Pavlov, învăţător, Victor Gertler, avocat, Marcel
Râmniceanu, student, D.Munteanu, învăţător, preot
Lapteş, I. Romaşcanu, învăţător, I.Gh. Tiron,
proprietar, Dumitru Nica, agricultor, Neculai Marta,
agricultor, fost primar la Deleni, N. Chiratcu, plugar,
George Negrea, cooperator, Iorgu Boţ, agricultor –
Ştioborăni, Secuia Nicu, C. Gheorghiu, agricultori –
Ştioborăni, Gh. Păsărică, agricultor – Hârşova, Gh.
Bortă, agricultor – Muntenii de Jos, Lazăr Ponea,
agricultor – Muntenii de Sus, Ghiţă Manea, agricultor
288
– Moara Grecilor, Gh. Manolache, agricultor –
Cozmeşti, Vasile Popovici, I.Gh. Munteanu, Iancu
Agapi, agricultori – Borăşti, Gh. Flueraru, Ţibana,
Gh. Ţocu, agricultor – Tungujei, Alexandru Marinciu,
avocat, Gh. Popa, Gh. Burghelea, Bălţaţi, Neculai
Vartolomei, comerciant Codăeşti, D. Voduţă, Teofil
Huncu, agricultori – Chiţoc, Gh. P. Huşanu,
proprietar – Curseşti, C. Cehan, morar – Curseşti din
Deal, I. Cehan, morar – Pungeşti, Nică Potorac,
agricultor Curseşti, I. Diaconescu, cântăreţ –
Toporăşti, I. Molocea – Armăşoaia, I. Spânu, Laza, C.
a Chiricioaiei, Laza, I. Petrovici, Chetreşti, Vasile
Gheorghiu, meseriaş, Neculai Filoti, meseriaş, Gh.
Scraba, Cănţălăreşti, I. Corogeanu şi Gh. Cazacu,
Mărăşeni, Nec. Tudusciuc, Brăhăşoaia, I. Gh. Maftei,
V. Cozma, N. Burghelea, C. Bichir şi Petre Mihai,
Ciorteşti, Emil Lapteş, Bereasa, T. Polcovnicu,
agricultor – Tanacu etc.

,
I.Zaharia candidat la V. Protopopescu, avocat
Camera deputaţilor fost magistrat, candidat
la Cameră

289
 Adunarea este condusă de avocatul Mihai
Nicoleanu, preşedinte de vârstă. Secretari asistenţi
sunt aleşi: Ion Zaharia, institutor şi Eugen
Gheorghinescu, învăţător.
Actul politic al fuzionării celor două partide în
Partidul Naţional Ţărănesc este salutat de dr.
Gheorghe Scarlat, fost primar al Vasluiului, care îl
propune ca preşedinte pe prof. univ. Gh. Gh.
Mironescu.
În urma votului dat de Congres, Comitetul
executiv judeţean Vaslui al PNŢ se compune din:
prof. univ. Gh.Gh. Mironescu, preşedinte; Mihail
Nicoleanu, avocat, Vasile Pavlov, avocat, C. Rizescu,
ing. agronom şi Gh. D. David, învăţător
vicepreşedinţi; Ion Zaharia, învăţător, secretar; ca
membri: dr. Gh. Scarlat, Virgil Mironescu, avocat, Ion
Rotaru, învăţător, Victor Gertler, avocat, Eugen
Gheorghiescu, învăţător, Cezar Popovici, farmacist,
Grigore Pavlov, învăţător, Toader Vasilache,
profesor, Marcel Râmniceanu, student, George
Negrea, cooperator, Neculai Manta, agricultor,
Necula Chiratcu, agricultor, Iorgu Boţ, agricultor,
Nicu C. Gheorghiu, Gh. Păsărică, agricultori,
Dumitru Nica, proprietar, Gh. Bortă, agricultor şi I.
Gh. Munteanu, agricultor.
Masa s-a servit la Restaurantul „Europa” din
Vaslui.
Ziarul, de regulă în 2 pagini, format 31/45 cm.,
apariţie lunară, se tipărea la Tipografia „Onceanu”,
Vaslui.
*
290
 La 23 februarie, în şedinţa Adunării
Deputaţilor dr. N. Lupu a citit „declaraţia de
desfacere din sânul partidului naţional-ţărănesc”, la
care I. Mihalache, în numele partidului naţional
ţărănesc, a explicat că „retragerea nu are la temelie
neînţelegeri principiale de program sau de tactică, ci
e cu totul personală.”
Izbânda nr.4, din 3 aprilie 1927, avea pe
frontispiciu înscrisă avertizarea: „Păziţi-vă de
partidul ţărănesc al liberalilor de sub şefia dlui dr.
N.Lupu.”
Era tipărit în 6 pagini şi prezenta amănunte
reportericeşti de la „Înălţătoarea şedinţă a Sfatului
judeţelor” al Partidului Naţional Ţărănesc din oraşul
şi judeţul Vaslui, de sub preşedinţia prof. univ.
Gh.Gh. Mironescu, la care au participat şi au
cuvântat şi delegaţii organizaţiilor din Iaşi (Neculai
Costăchescu, senator universitar şi C. Zadic, avocat)
şi Tutova (Vasile Georgescu – Bârlad, C. Nichifor şi
Maior Ceatriş, avocaţi), prilej de a se proceda şi la
„mărirea Comitetului executiv judeţean” prin
cooptarea de noi membri.
La rubrica „Informaţiuni” ziarul spunea că Ion
Zaharia a fost ales de corpul didactic primar din
oraşul Vaslui ca delegat în Comitetul şcolar al Şcolii
normale din localitate.
Izbânda nr.6 din 1 august 1927 referindu-se la
rezultatele alegerilor generale de deputaţi şi senatori
informa că: „pe când partidele: Averescan, Cuzist şi
al dlui prof. Iorga nu au reuşit să aleagă nici un

291
parlamentar, „noi, naţional-ţărăniştii, am reuşit să
alegem 78 de senatori şi deputaţi” şi dădea „numele
aleşilor partidului naţional ţărănesc.”
Numărul 7 al ziarului apărea la 30 octombrie
1927 şi era destinat, în majoritate, Congresului PNŢ
de la Alba Iulia pentru ziua de 20 noiembrie, despre
care Iuliu Maniu spunea în acelaşi ziar: „Congresul
de la Alba Iulia va fi o puternică manifestare a
conştiinţei cetăţeneşti în faţa pericolului ce ameninţă
fiinţa noastră naţională… …Având loc la Alba Iulia,
cetatea care simbolizează, pe lângă năzuinţele
istorice ale Ardealului şi Banatului, suferinţele şi
mărirea întregului neam românesc, el va prilejui
afirmarea unităţii noastre de stat indestructibil.”
Aflat în plină luptă politică, ziarul aducea
aminte şi despre: „condamnarea la 40 zile de
închisoare a dr. N. Lupu de un tribunal din Chişinău
pentru ultraj adus unui jandarm în timpul
alegerilor.”; „arestarea dlui N. Manolescu, fost
subsecretar de stat la finanţe, şi darea în judecată
întrucât ar fi uneltit la Paris contra siguranţei statului
şi ordinii dinastice”; „darea în judecată a dlui I.Gh.
Duca de către Comitetul de conducere al organului
naţional-ţărănesc din oraşul Vaslui pentru că,
imediat după venirea la putere a liberalilor, Consiliul
comunal din oraşul Vaslui, ales la 19 februarie 1926, a
fost dizolvat.” Se cerea de la Curtea de Apel Iaşi
anularea Decretului-Lege, reabilitarea şi reintegrarea
în toate drepturile şi prerogativele a consilierilor
comunali respectivi. Se refuza expres a se mai lua

292
parte la alegerile comunale fixate pentru 9 octombrie
1927, întrucât, socoteau ei, „vechiul consiliu comunal
legalmente este încă în funcţiune.”
*
În ediţii speciale Izbânda din decembrie 1928
comunica rezultatul alegerilor pe ţară „unde
Guvernul(PNŢ) a obţinut 357 mandate de deputaţi,
liberalii 10 locuri, maghiarii 14, Averescu-Iorga 3,
lupiştii 3, cuziştii şi comuniştii nimic.”
La Vaslui, toate 4 locurile reveneau P.N.Ţ,
profesorul universitar Petre Andrei, şeful
organizaţiei PNŢ Vaslui, deputat de Vaslui, devenea
subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii.
Revenit la 4 pagini, ziarul informa că:
„începând cu numărul de astăzi va apare cu
regularitate.”
Parcă revigorat, începeau
să apară în Izbânda şi articole
semnate: preot C. Iacomi,
Constantin Capră, directorul
Şcolii normale, Traian Popescu,
institutor, C. Rizescu, senator,
ing. Alex Stănescu, consilier
agricol, Traian Gheorghiu,
profesor la Liceul Naţional din
Iaşi, C. Enescu – Burghelea, Knut, Ştefan Nicolau, V.
Candore, Vasile Pavlov, prefectul judeţului Vaslui,
mort la vârsta de 37 ani, comemorat şi în paginile
ziarului, iar la poezie iscăleau: Andrei Dârzu şi A.
Târnoveanu (Dedicaţie lui Vasile Pavlov).
(În fotografie preotul C. Iacomi)
293
 *
Izbânda, ziar naţional-ţărănist, i se adresa
următoarea epigramă la rubrica „Ardei” din ziarul
Democratul, foaia Partidului Liberal din Vaslui, la 24
aprilie 1927:
„La „chemarea” din Izbânda
Nu răspunde nimeni, ştiu.
Sunt aceleaşi vorbe goale
Ce răsună în pustiu.

Căci săteanul vă cunoaşte

Şi v-o spun cinstit şi vouă.
Nu se schimbʹ aceeaşi oameni
Chiar de-şi pun o firmă nouă.”

Acelaşi ziar mai consemna în ziua respectivă:

„Foaia naţional-ţărănistă din localitate felicită pe
„prietenul” său institutorul I. Zaharia pentru
succesul de a fi fost ales, cu ajutorul ingerinţelor şi
bătăuşilor averescani, delegatul institutorilor în
Comitetul şcoalei normale. Credem că până acum
şi-o fi retras felicitările întrucât alegerea a fost
anulată de Casa şcoalelor pentru mijloacele ilegale şi
samavolnice cu care s-a proclamat ales candidatul
naţional ţărănist-averescan Ion Zaharia.
Fericire târzie!”
…”Organizaţia naţional-ţărănistă din comuna
Oşeşti, judeţul Vaslui, în frunte cu sătenii V.St.
Cărare, G.C. Chiriac, G.C. Antip, V. Holban, I.N.
Chitic, T.I. Petrişor, D.I. Mardari şi N. Roman, a cerut
înscrierea în Partidul Naţional Liberal, părăsind pe
294
cea dintâi pentru motivul lipsei de conducere şi de
program a partidului naţional ţărănist.
Câţi or mai fi rămas în tot judeţul ?”

*
Ridicându-se împotriva
pericolului fascist, la
marea demonstraţie
populară antifascistă de
la 31 mai 1936, prof.
universitar Petre Andrei,
(în fotografie) înfierând
tendinţele naziste ale
Germaniei hitleriste ca şi
extinderea Gărzii de fier,
îndemna la vigilenţă
pentru că „Germania
urmăreşte Anschlussul,
iar Austria vrea să refacă vechiul Imperiu austro-
ungar.”
Vestejind demagogia cu care organizaţiile
fasciste îşi înveşmântau propaganda, Petre Andrei
sublinia că „în timp ce ele strigă - Trăiască Hitler şi –
Trăiască Germania - noi strigăm „Trăiască Ţara
Românească! – care-i a noastră. Acest strigăt al nostru
nu-i însă plătit de nimeni, ci-i izvorât din sufletul
nostru cinstit şi cu durere de neam.”
(Din ziarul Dimineaţa, nr.2, iunie 1936).
Profesorul Petre Andrei, şeful organizaţiei
Partidului Naţional Ţărănesc din Vaslui, „care, ca şef
al ei a avut fericirea de a fi ales sfetnic al Tronului în
295
ziua de 18 iunie. Profesorul Petre Andrei va contribui
– suntem siguri, la rezolvarea fericită a atâtor
probleme de care depinde progresul ţării, la
rezolvarea atâtor probleme care au fost neglijate până
acum.” – scria ing. agricol Al. Stănescu. Dar se
cunoaşte sfârşitul tragic al acestei personalităţi
asasinate de fascişti. Astăzi numele său a fost atribuit
unei fundaţii şi unei universităţi ieşene.
*

Judeţul Vaslui –file de monografie, apărută în

anul 1973, sub egida Secţiei de propagandă a Comite-
tului judeţean Vaslui al P.C.R., coordonatori: Aurel
Zugravu, Petru Iosub şi Ion Alexandru Angheluş, a
constituit un adevărat eveniment publicistic. Am
reţinut din capitolul susţinut de profesorul Ion
Alexandru Angheluş materialul cultural-ştiinţific
referitor la personalităţi culturale locale: Nicolae
Milescu. Dimitrie Cantemir, Alecu Beldiman, Alexan-
dru Vlahuţă, Corneliu
Moldovan, Elena
Faraga, Ion Adam,
Victor Ion Popa, Mihai
Ralea, George Tutovea-
nu; personalităţi ştiinţi-
fice: Dimitrie Cantemir,
Emil Ravoviţă. D.
Bagdasar, Alexandru
Philippide, Vasile Pîr-
296
van, Ştefan Procopiu, Nicolae Hortolomei, Nicolae
Gh. Lupu, Gheorghe Vrânceanu, Marin Bercovici;
personalităţi politice care au jucat un rol de seamă în
viaţa spirituală a ţării: Dimitrie Cantemir, Alexandru
Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu ş.a.
*

Legea pentru toţi, foaie volantă editată de

Consiliul judeţean al sindicatelor în colaborare cu
asociaţia judeţeană a juriştilor Vaslui, decembrie
1979, avea ca redactori pe Condrea Constantin,
Romaşcanu Radu şi Stoian George, format 28/42 cm,
în patru pagini.
Nistor Boscioca, preşedintele Consiliului
judeţean al sindicatelor Vaslui, semna articolul
„Cunoaşterea, însuşirea temeinică şi aplicarea
neabătută a legislaţiei – datorie de onoare a
membrilor de sindicat”, iar Eugeniu Safta Romano,
preşedintele Tribunalului judeţean Vaslui, articolul
„Sarcinile ce revin organelor de justiţie din
Directivele Congresului al XII al P.C.R.”
297
 Bucur Alexandru, procuror-şef al Procuraturii
judeţului Vaslui, sub semnul hotărârilor Congresului
al XII-lea al P.C.R., semna articolul „Popularizarea
legilor – sarcină permanentă.”
Cpt. Negruţi Vasile şi cpt. Enache Dumitru din
Miliţia Vaslui, la rubrica „O cerinţă legală” realizau
documentarul „Conlucrarea în activitatea de
cercetare la faţa locului şi depistarea infractorilor”,
Cornelia Vieru, notar şef, realiza un interviu cu un
„judecător obştesc” – Gheorghiu Dumitru,
preşedintele comisiei de judecată nr.2 de pe lângă
Consiliul popular al oraşului Huşi, cu titlul: „Să
facem din zicala românească: „A fi om de omenie” o
zicală nouă: „A fi comunist de omenie.”
„Băuturile alcoolice şi infracţiunea” era tema de
care se ocupa avocatul Octavian Gâdei, iar M. Costin,
consilier juridic, punea în atenţia conducătorilor
unităţilor economice: „Consecinţele nevalorificării
dreptului la penalităţi.”
Foaia Legea pentru toţi mai cuprindea un „Fişier
juridic pentru agenda cititorilor”, o jumătate de
pagină de „Satiră şi umor” cu: „Reflecţii”,
„Epigrame”, „Mic dicţionar”, „Auzite de la alţii”… în
„Speranţa unui zâmbet”:

„Cu pasul rar, cu geanta grea,

Te plimbi pe sală cu măsură,
Dai explicaţii, ai păreri,
Numai la bară… taci din gură.”

*
298
 Legumicultura în solar şi seră, foaie volantă
editată de UJCAP şi Casa Agronomului Vaslui,1976,
apare sub îngrijirea: text – C. Slavic; foto V. Botoşanu,
fără a purta data şi unde a fost tipărită.
Cuprinde articole specifice legumiculturii:
„Produse timpurii cât mai multe şi de calitate
superioară” de Nicolae Mihalache, „Sera modernă –
necesitate stringentă pentru o fabrică de conserve”,
de Costache Pavel, tehnician cu probleme de
investiţii la Fabrica de conserve Huşi, consemnări
„Din experienţa fruntaşilor” ale ţăranilor cooperatori
Ştefan Croitoru, Petru Şt. Pârâu şi Gheorghe Golache
de la CAP Codăeşti; alte materiale semnate de Ene
Tătăruş, preşedintele CAP Berezeni, Ion Călin,
secretarul comitetului comunal de partid Tutova,
primarul comunei, Eugen Bălănescu, ing. şef la CAP
Codăeşti, Gh. Ababei, şef de echipă legumicolă la
CAP Soleşti ş.a.
La rubrica „Tehnologii” se arăta ce trebuie
făcut pentru construirea unui solar. Foaia era

299
ilustrată cu fotografii de la locul de muncă ale unor
legumicultori evidenţiaţi.
*

Lyceum, revistă
şcolară , apare trimestrial,
editată de Liceul nr.3 Bârlad,
începând din anul 1967.
Comitetul de redacţie era
format din elevi, îndrumaţi
de profesorii: A. Aursulesei,
H. Bolea, G. Ştirbu, L.
Parfene, Eugen Tăbuşcă şi
Tache Viuleţ.
Publicaţia era şapirografiată, scrisă numai de elevi –
proză şi versuri, elemente de logică matematică,
critică literară, note de drum, satiră şi umor, jocuri de
cuvinte, poşta redacţiei, cugetări după: Lucian Blaga,
George Călinescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga.
Mai avea rubricile: calendar, ştiaţi
că…Formatul 21/30 cm, în jurul a 30 de pagini fiecare
număr.
Editoriale despre diferite personalităţi: Emil
Racoviţă, Simion Mehedinţi – strălucit reprezentant
al ştiinţei româneşti (nr.1/1969) – erau scrise cu multă
responsabilitate, bine documentate.
„În 1887, la numai 19 ani, Racoviţă, plin de
viaţă şi energie, urma cursurile a trei şcoli dintr-
odată: Facultatea de drept, Şcoala de antropologie şi
Sorbona, pregătindu-şi temeinic o frumoasă carieră”,
scria concis, dar cuprinzător, despre personalitatea
300
lui Emil Racoviţă, eleva Ionescu Maria din clasa a
XII–a, în Lyceum nr.3-4/1968.
Despre revista Lyceum, Luca Arbore scria
următoarele în ziarul Vremea nouă Vaslui la 10 mai
1968:
„Liceum se înscrie pe linia bunei tradiţii a şcolii
bârlădene ca o posibilitate de afirmare a spiritului
creator al elevilor. Apariţia revistei…ne aduce în
minte vremea când, în cu totul alte condiţii, câţiva
liceeni printre care G. Ibrăileanu şi Raicu Ionescu
întemeiau la Bârlad Asociaţia „Orientul” despre care,
mai târziu, criticul „Vieţii româneşti” nota: „Am
format o tovărăşie bazată pe prietenie, pe tovărăşie
de idei, pe comunitate de idealuri…”.
…Acum, la al 4-lea număr, revista şi-a conturat
un profil în care, echilibrat, sunt inserate pagini de
istorie, portrete literare, creaţii proprii, critică,
probleme din domeniul ştiinţelor, curiozităţi, folclor.
S-au stabilit câteva rubrici şi s-a format un cerc de
colaboratori.”
*
Lumina
Lumina – Costeşti – Tutova: „Am primit la
redacţie revistele şi ziarele: … (Din Glasul nostru
nr.20-22, 15 septembrie-15 octombrie 1932).
Lumina – Costeşti – Tutova: director – preot Ioan
D. Leon, Costeşti, judeţul Tutova scria revista
„Documente răzăşeşti”, în octombrie 1932,
popularizând ziarul şi revistele primite la redacţie.
*

301
 Lumină!..., director dr. Teodor Răşcanu, anul II
nr.8, marţi 26 mai 1931. Redacţia: Conacul Buhăeşti –
Vaslui, abonamentul pe un an 100 lei, 80 lei pentru
preoţi şi învăţători, plugari 60 lei, iar pentru instituţii
500 de lei.
Se tipărea în două pagini, format 32/47 cm la
Institutul de arte grafice „Presa bună”, strada Ştefan
cel Mare nr.56 Iaşi.
„Să trăiască garda de onoare!” era titlul din
pagina întâia unde redacţia încunoştiinţa că la 12 mai
1931 un număr important de români din diferite sate
vasluiene şi din oraşul Vaslui, au înscris la tribunal
Lista de candidaţi ai „Ligii Apărării Naţionale
Creştine, secţia Vaslui pentru alegerile de Cameră ce
urmează să aibă loc la 1 iunie a.c.”
Candidaţii cuzişti ai L.A.N.C. Vaslui pentru
Cameră erau:
dr.Teodor Răşcanu, avocat şi publicist;
preotul econom Mihail Lecca;
dl. Alexe Ciută, agricultor;
dl. Ion Coţac, învăţător
În editorialul intitulat „Săteni”, publicistul
Teodor Răşcanu înfiera partidele, fără a le spune
numele, care au falsificat reforma agrară, fără a pune

302
la îndemâna ţăranilor şi un credit agricol, o dată cu
împroprietărirea, mărturisind că „Liga Agriculturii
Naţionale Creştine din Vaslui, îndurerată de această
jalnică stare în care se vlăguieşte zădarnic sărmanul
norod”, trimite „o oază de lumină şi un cuvânt de
adevăr ţăranilor” condiţionat de strângerea lor „sub
cutele drapelului cu svastică desfăşurat de profesorul
A.C. Cuza care vă cheamă la lupta de izbăvire”...
La rubrica „Mişcarea cuzistă în judeţ” se nota
despre „o însufleţită adunare a cuziştilor vasluieni în
ziua de 17 mai la conacul din Buhăieşti”, se arăta că
„la Deleni, sub preşedinţia dlui Gh. Maftei s-a
constituit prima organizaţie a tineretului L.A.N.C.
din judeţ; în comuna Toporăşti dl Emil Gafin a
înfiinţat o societate culturală cu denumirea
„A.C.Cuza” şi că noi organizaţii cuziste s-au mai
constituit la Brăhăşoaia, Tanacu, Soleşti, Moara
Domnească, Chiţoc Fereşti, Ştefan cel Mare, Mânjeşti.
Înfierând „minciunile ţărăniste” că alegerile de
la 1 iunie nu ar fi libere, ziarul îşi îndemna cititorii să
citească „în această privinţă Comunicatul primului
ministru N. Iorga care spune că oricine este slobod
să-şi exprime voinţa după socotinţa sa, fără nici o
oprelişte”…
În acest sens se exemplifica cu argumentul că în
Germania, hitleriştii – antisemiţi ca şi cuziştii – au
câştigat victoria electorală, lucru recunoscut chiar de
ziarul jidovesc „Lumea” din Iaşi, în care sens, se
venea şi cu oferta „parcelelor de vânzare (cu 10 lei
m.p.) la gara Buhăieşti drept care, oricine se poate

303
adresa dlui T. Răşcanu, unde soseau şi procesele
verbale de constituire a organizaţiilor L.A.N.C,
pentru validare.
Sub titlul „Cum trebuie să voteze vasluienii” se
publica prima pagină a buletinelor de vot, cetăţenii
fiind povăţuiţi să caute talonul cu numărul 4, cu
drumul drept, semnul electoral al cuziştilor şi să-l
ştampileze apăsat!.
În octombrie 1932, anul III, Lumină consemna că în
timp ce „aproape în toate oraşele de provincie apare
un ziar local, la Vaslui nu se întâmplă aşa, ceea ce l-a
determinat pe cel de la conacul Buhăieşti- Vaslui să
se hotărască ca cel puţin o dată pe lună, dacă nu
săptămânal, să oglindească toate manifestările de
viaţă ale târgului şi judeţului nostru”…
În acest sens, ziarul comentează legea
Conversiunilor agricole, legea controlului averilor
promovată de ţărăniştii aflaţi la guvernare, după 15
ani, „de când hoţii cei mari şi bandele lor care s-au
perindat la guvernare s-au îmbuibat din caşcavalul
puterii şi când demisiile miniştrilor se lasă greu
aşteptate”…
Cât priveşte politica locală, aprecierile începeau
tot cu ţărăniştii care „stau bine la putere” şi unde „n-
a intrat nimeni, dar nici n-a ieşit careva”; la liberali e
linişte. La gogişti – schimbarea de domn se aşteaptă;
în curând ţăranul vasluian va avea şi un club al
gogiştilor. La averescani - îşi păstrează locul domnul
Pâncescu. La lupişti, nimic – ca şi la cuzişti, care n-au
nici şef. Uniunea agrară a lui Argentoianu n-a căpătat

304
nici o închegare în judeţ. Cât priveşte Garda de fier
este aşteptată venirea lui Corneliu Codreanu

Mai nou, ziarul se tipărea la Tipografia Sig.

Braunştein – Vaslui, str. I.C. Brăteanu 30, iar parcelele
de la Buhăieşti se vindeau de dl Teodor Rîşcanu
„după învoială”. Nu mai era campanie electorală!
*
Foaia nr.2, anul III, din 12 noiembrie 1932 îşi
începea apariţia săptămânală şi ruga vasluienii să o
susţină „dacă doresc să aibă şi Vasluiul un ziar local
independent, organ de opinie publică şi de control,
care nu face altă politică decât aceea a binelui
obştesc.”
Drept care, cetăţeanul obştei era solicitat „dacă
ştie ceva ori a pătimit el însuşi de pe urma unei
nelegiuiri, să semnaleze tot ce ştie, la ziar – scurt,
precis, citeţ şi numai faptă, şi probe, nu anonime,
calomnii”…
305
 Lozinca ziarului era: „Lumină”. Lumină în
toate privinţele. Lumină pretutindeni!”
Lumină nr. 3/19 noiembrie 1932 îşi adăugase
subtitlul „Ziar independent” şi anunţa că „apare în
fiecare sâmbătă”, „în curând sosind alegerile pentru
comună şi judeţ”, iar în aşteptarea listelor, îşi declara
disponibilitatea de a fi „primit prin abonament
oricând în cursul săptămânii la toate librăriile din
Vaslui şi la depozitul de ziare, precum şi în târgurile
Negreşti, Codăeşti şi Pungeşti”, consemnând şi
vestea tristă că „joi ,17 noiembrie, a avut loc
înhumarea rămăşiţelor glorioase ale cunoscutului
veteran C. Ţurcanu, concetăţeanul nostru care a
luptat vitejeşte în cele trei războaie (1877-1913-1916)
de întregire a neamului. A fost un om de treabă şi un
brav. Viaţa lui să fie pildă multora. Descoperiţi-vă
fraţilor şi picuraţi o lacrimă curată şi sinceră pe
mormântul lui” spunea anunţul mortuar.
Totodată, se anunţa pentru „marţi 22
noiembrie 1932, turneul Teatrului Naţional din
Bucureşti, în frunte cu doamna Maria Filotti şi Ionel
Ţăranu care va juca Manon Lescaut, piesă în 4 acte şi
8 tablouri de Karis Sternheim.
Ziarul din 26 noiembrie 1932 lansa un apel
„iubiţilor conjudeţeni” că la 4 decembrie a.c., pentru
alegerea viitorilor gospodari judeţeni, să voteze lista
Partidului Naţional Ţărănesc, în frunte cu domnul
senator Rizescu” pentru că „politiceşte şi nu
gospodăreşte” partidul acesta „a făcut multă treabă
bună, între care: scăderea la jumătate a fonciarei la

306
stat, cotele adiţionale la comune şi judeţ, a definitivat
cifra de afaceri pentru micii meseriaşi din sate, s-a
desfiinţat prestaţia în natură care se lua pe lângă cea
în bani, s-au scăzut taxele de izlaz şi acelea pentru
biletele de vite, s-a îngăduit iarăşi plantarea viţei
direct producătoare”…
„Nu votaţi pe ucigaşii ţărănimii de la 1907!” –
implora foaia electorală de la Buhăieşti.
Ziarul din preziua alegerilor – 3 decembrie –
era şi mai caustic la adresa liberalilor mai ales,
cărora, într-un apel către săteni, le indica: „Nu uitaţi
morţii noştri de la 1907; morţii zădărniciei de la
Turtucaia, a cărei răspundere tot liberalii o poartă!”
La 10 decembrie 1932 ziarul făcea bilanţul
rezultatului votului din duminica trecută pentru
consiliul judeţean în 16 judeţe din ţară între care şi
Vasluiul, unde, „chiar şi la Vaslui, liberalii au
repurtat un frumos succes”, din 30 mandate, 10 fiind
luate de liberali.
Într-o chemare electorală se vestea că vineri 16
decembrie, „se dă lupta cea mare pentru cucerirea
Primăriei.”
Ziarul Lumină nr.6 din iulie 1933 (anul III),
acum în patru pagini, se referea la confratele Secerea,
iar cel cu nr. 7, septembrie 1933, în 2 pagini, la
Democratul, ziarul domnilor Negură şi alţii”, realizat
la Tipografia, librăria şi legătoria de carte Alexandru
C. Onceanu Vaslui.
Ziarul îşi mai informa cititorii că „un vrednic
cuzist (dintr-un sat nu departe de Tungujei) a vândut

307
unui primar din partea locului, cu 500 lei, drapelul
organizaţiei L.A.N.C. al cărei preşedinte este; că mai
multor primari liberali li s-au imputat sume de bani
ca urmare a însuşirii lor din avutul comunelor,
individualizându-i, şi că „La librăria CAIS, ultimul
exemplar din interesanta lucrare „Problema
pământului” de Th. Râşcanu, un volum de 300
pagini, este de vânzare la preţul de 25 lei.”
Ziar independent dar care a plutit dintr-o
tabără politică în alta…
*
Alecsandri, ajuns „rege al poeziei” şi „bard
naţional” s-a stins ca senior la Mirceşti, unde
Academia i-a construit un mausoleu măreţ; sicriul lui
de plumb a fost coborât în criptă de cei zece curcani
de la Vaslui, în frunte cu Peneş, scria Aurel Leon la
30 iulie 1990 în „Cuvânt şi suflet”, foaie bilunară de
credinţă şi cultură – Iaşi, unde a lucrat ca secretar de
redacţie.

308
 Ceva mai târziu, la 15 noiembrie, aceeaşi
publicaţie punea în pagina a doua o „fotografie de
epocă” – în care eu văd tot mâna şi sufletul lui Aurel
Leon – cu explicaţia „veteranul de la 1877 Gh. Th.
Rotaru (1837-1950) fotografiat în aprilie 1947 la Iaşi
de către Dem. Urmă. A fost ultimul vieţuitor din
grupa lui Peneş Curcanul, cea care a coborât în criptă
sicriul lui Vasile Alecsandri.” Iat-o reprodusămai sus.

309
 Lupta plugarului, foae de propagandă a
opoziţiei unite (partidul naţional şi partidul
ţărănesc) din judeţul Vaslui, apare duminică 23
august 1925, sub conducerea unui comitet; redacţia şi
administraţia str. Palatului nr.3 (etaj).
Se tipărea la Tipografiile Române Unite –
Rahovei nr.42 C3/69, format 33/48 cm., în două
pagini.
Gazeta Lupta plugarului, apărută la Vaslui,arăta
„care este drumul ţărănimii pentru întărirea şi
înstărirea gospodăriilor ţărăneşti” şi purta acest titlu
„pentru că acum începe adevărata luptă a plugarilor,
pentru a se găsi mijloacele de valorificare a
produselor muncitorului,” care „stă tocma în
înfiinţarea Camerelor agricole”, scria preotul
Gheorghe I. Florea în articolul publicat pe dosul foii.
În prima pagină, Lupta… se adresa către
„Cinstiţii plugari” cărora le spunea că în ziua de

310
marţi 25 august să voteze cu toţii lista cu semnul
Secera şi Coasa Naţional-Ţărănistă pe care se aflau
înscrişi:
1.Preotul Gheorghe Florea, agricultor,
viticultor, Vaslui;
2. Ion Gh. Tiron, mare agricultor – Ivăneşti;
3.Ion Cărare, căpitan, invalid de război,
agricultor, Ţibana;
4.Ion Antohi, învăţător, agricultor, Buhăeşti –
Vultureşti;
5.D. Munteanu, învăţător, agricultor, Scânteia;
6.Gheorghe P. Huşanu, agricultor, Curseşti;
7.Ştefan Damian, agricultor, Deleni;
8.Constantin D. Cehan, agricultor, Pungeşti;
9.Zaharia Scutariu, agricultor, Zăpodeni;
10.Vasile Dărăscu, agricultor, Tanacu, Beneşti;
11.Constantin Rizescu, agricultor, viticultor,
directorul sindicatului agricol şi viticol Vaslui;
12.Neculaie P. Carp, mare agricultor, Ţibăneşti;
13. Gheorghe David, învăţător, agricultor,
Dumeşti;
14.Eugen Gheorghiescu, învăţător, agricultor,
Negreşti;
15. Grigore Pavlov, învăţător, agricultor, Moara
Grecilor;
16.Ion C. Gheorghiu, agricultor, Ştioboreni;
17.V.H. Serdili, inginer agricol, agricultor,
Scânteia-Rediu.
Comitetul opoziţiei unite Naţional -Ţărăniste îi
sfătuia pe agricultori „să nu-şi strice votul cu liberalii

311
şi averescanii – care-s numai o căptuşeală a
partidului liberal – şi să voteze numai Partidul
Naţional de sub conducerea domnului profesor Iorga
şi Iuliu Maniu, şi Partidul Ţărănesc de sub
conducerea dlor Ion Mihalache şi dr. Lupu (cărora le
publicau fotografiile în ziar),în dorinţa comună de a
înlătura de la putere, cu un ceas mai devreme, un
partid care s-a dovedit acaparator, incapabil şi
tiranic…”

Lupta plugarului nr.2 din 25 august cuprindea

chemări către plugari pentru alegerile programate, cu
subliniere în ce priveşte alegerea Camerelor agricole,
combătea un manifest liberal cu comentarii
referitoare la „Aspectul listei liberale” – pe care
figura Gh. Mavrocordat, preşedintele Casei de credit
din judeţul Vaslui, om „însufleţit de spiritul
democratic apusean”, cu „completarea educaţiei
civice şi economice la focul sacru al democraţiei
franceze” dar inexplicabil, devenit „O trapotină
politică” a liberalilor.
Semnau în ziar pr. Gh. Florea, C. Rizescu, N.
Iorga, avocat Vasile Pavlov, I. Zaharia.

312
 *
Lupta plugarului Gheorghe P. Huşanu din
Curseşti Vaslui nu fusese şi nu avea să fie de loc
uşoară, cum cu fidelitate ne-o descrie feciorul său şi
colegul meu, ziaristul, scriitorul şi editorialistul
Constantin Gh. Huşanu de la care, dintr-o „Cronică
de familie 1885-2003” realizată şi transpusă în
calculator dar neîmplinită editorial, deşi mereu am
insistat să o facă, redau cu voia sa cele ce urmează:
„ Satul în care mi-am dat seama că exist se
numeşte Curseşti din Vale, că de născut - la Pungeşti
Vaslui s-a întâmplat, la 4 km, distanţă spre apus.
Părinţii mei au locuit acolo timp de 1 an de zile
pentru a-şi distribui producţia de vin ce o obţineau
din via de la Curseşti. Aveau chiar o cârciumioară.
Dacă în viaţă am ajuns ce am ajuns, se datorează şi
acestui loc uitat de Dumnezeu: Curseşti Vale. E un
sat ai cărui locuitori, prin strămoşii lor, vin din
străfundurile istoriei. Moldova ia fiinţă în secolul
XIV, dar ulcica cu monede romane din argint,

313
 Constantin Huşanu, fiul plugarului Gh. P. Huşanu
(din filele de mai sus şi de mai jos)

descoperită pe izlazul comunal de un cioban, ce

căuta acolo? Valurile de năvălitori au trecut peste
dânsa vreo mie de ani fără să-i poată răpi mesajul
roman: cine şi-a îngropat comoara sub învelişul
costişei? Şi dacă şi-a îngropat-o când a fugit, cu
gândul să se întoarcă, înseamnă că locuia aici! În
Curseştii din Vale, în Curseştii răzeşilor. Şi dacă
averea lui conţinea monede romane, e lesne de
presupus că localitatea exista prin secolul III- IV e.n.
De curând am răsfoit „Tezaurul toponimic al
României. Moldova, vol. I, editat de Academia

314
Română în 1991 şi găsesc însemnări despre Curseşti
din 1775, ca fiind o moşie Scorţeasca la 1857 apoi
Curseşti Sofroni - la 1896. Acest boier Sofroni şi-a
adus forţă de muncă în Curseşti Deal, unde le-a dat
ceva pământ şi le-a făcut oamenilor case. Aceşti aduşi
se numeau clăcaşi. Reforma agrară din 1821 îi
expropriază moşia boierului Sofroni şi o împarte la
ţărani.
Aceste date sunt însă foarte recente. Oare
Ştefan cel Mare de unde îşi întocmea oaste de zeci de
mii de luptători? Şi de unde au apărut dacii liberi din
Moldova în timpul ocupaţiei romane? Dar oamenii
Cucutenilor, mai la nord cu vreo 200 km. - acum 5000
de ani, să fi fost singurii locuitori ai Moldovei?
Rămân la convingerea personală că lumea e
foarte veche şi că civilizaţiile s-au succedat, cu sau
fără întreruperi, scăpându-le pe sub pământuri urme
misterioase, ca să aibă urmaşii ce descifra. Aşadar,
Curseşti Vale, aşa cum l-am apucat eu în copilărie,
este aşezat pe povârnişurile a două dealuri, la poalele
lor curgând o vale îngustă, cu gârla respectivă ce-şi
varsă apele venite dinspre miază-noapte, pe un şes,
unde eu am mai prins o luncă de sălcii (răchită),
unde vara se făceau baluri în cortine drapate cu
covoare din lână ţesute în casele gospodarilor. În
continuarea şesului, dar părăsindu-l şi urcând vreo
mie de metri, intri în satul Curseşti din Deal sau
Curseşti clăcaşi, cum i se spunea mai de mult, cu
oameni săraci, cu pământ puţin, ce-şi câştigau
existenţa lucrând pe la răzeşii din Vale sau pe moşia

315
de la Pungeşti a boierului Jak Marcopol (ascendenţii
lui au lăsat în Pungeşti un cavou pe frontispiciul
căruia scrie MARCO-POLO), greci de origine.
Spre miază-noapte, ogoarele curseştienilor
sfârşesc în marginea pădurii statului sau în pădurile
proprietate răzăşească, unde avea şi mama 1 hectar
dăruit de bunica, pe nume „La Arboriʺ. Satul este
izolat de principala şosea ce duce spre Vaslui. Până
în capitala judeţului sunt 40 de kilometri! Iar şoseaua
practicabilă mijloacelor de transport de toată natura
începe de la Pungeşti, până unde sunt 4 kilometri.
Cine or fi fost străbunii mei, nu ştiu, dar pe
vremea lor cine i-o fi împroprietărit îi înzestrase cu
fâşii de ogoare ce se ţineau lanţ de pe un deal pe
altul. Aceia au fost răzeşii. Apoi aceste pământuri
s-au fărâmiţat, împărţindu-se la urmaşi, au avut loc
vânzări-cumpărări, donaţii şi topografia proprie-
tăţilor s-a împestriţat.
În această arie geografică apare tatăl meu,
dintr-o mamă singură, fără soţ oficial, la 1 ianuarie
1885. Şi aici există o mică poveste. În certificatul lui
de naştere scrie că pe mamă o chema Maria Huşanu,
iar pe tată Petrilă Costache. Mama copilului avea la
naşterea tatei vârsta de 30 de ani. Interesant că acest
Petrilă Costache, om foarte bogat, era frate cu un alt
Petrilă, respectiv bunicul mamei, despre care voi
vorbi mai încolo. Când Petrilă Costache moare,
Huşanu Maria iese în faţă cu copilul şi cere şi ea
moştenire pentru el. Judecătoria din Pungeşti
respinge cererea, pe motiv că „nu vin la moştenire

316
copiii nelegitimi, bunica Maria dinspre tată nefiind
căsătorită legal cu acest Petrilă Costache. Dacă
lucrurile au stat aşa, copilul îşi va schimba identitatea
după numele mamei şi devine Huşanu Petrilă
Gheorghe, la care îşi mai adaugă un nume de purtat
prin sat - Grigore. Apoi mai târziu, că vorba merge,
un oarecare David, îi spune băietanului: „Măi,
Gheorghe, tu eşti copilul meu!ʺ
Acest copil, rămas orfan de mamă la vârsta de 4
ani şi crescut în continuare de bunicul său, mărişor
fiind, ajunge să lucreze portar şi factor la
Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Nişte
profesori, văzându-l dezgheţat, îl îndemnară spre
învăţătură. Dar nu a avut posibilităţi. N-a fost să fie şi
iată-l soldat la un escadron de artilerie, recrutat
probabil din cauza staturii lui înalte şi voinice. Cică
ridica un sac de 100 kg. ca ceva de nimic.
Ia parte la luptele de la Oituz, România devine
Mare în 1918, unde a pus şi el o cărămidă la temelia
ei. Putea să moară, dar a scăpat şi nimeni în perioada
socialistă nu i-a recunoscut vreun merit. Statul
democrat îl împroprietărise în 1921 cu 3 hectare de
teren pe care îşi înalţă o casă iar mai la vale de curte
sădeşte o vie producătoare, soiul „Nohamʺ. Regimul
socialist îl desproprietăreşte şi-l condamnă la 2 ani de
închisoare pentru că ieşise să-şi are ogorul în loc să se
înscrie în CAP.
Nu a ajuns să fie închis, fiindcă a fugit de acasă
la o soră a mamei, Elena Gordinschi (despre care voi
mai vorbi) din Bucureşti. Între timp, iniţiatorii unei

317
politici represive, antiţărăniştii Ana Pauker, Vasile
Luca, Teohari Georgescu, toţi evrei veniţi de la
Moscova să conducă Partidul Comunist Român, sunt
înlăturaţi din C.C. de către Gheorghe Gheorghiu Dej,
după care se dă un Decret de amnistiere, sub
incidenţa căruia s-a aflat şi tata. Mai târziu a intrat şi
el în CAP unde a lucrat o vreme.
Copil fiind, eu, am auzit de la dânsul că ar fi
făcut vreo două clase primare cu un învăţător
Constantin Tănase, marele actor de mai târziu, iar
după ce se întoarce de pe front îşi continuă studiile
primare în Curseşti Vale cu învăţătorul Gheorghe
Gemene, pe care l-am avut apoi şi eu institutor până
în clasa a IV-a.
Adesea îl vedeam citind o carte în cerdacul
casei. Îi plăcea să ştie, să afle. A făcut şi ceva politică
la Partidul Naţional Ţărănesc, dar când acesta a venit
la guvernare şi a ieftinit grâul, lovind în interesele
ţărănimii, a demisionat. În timpul războiului
antisovietic a fost vreo şase luni de zile şi ajutor de
primar, fără retribuţie, până când i-a hotărât mama
să se lase de primărie că are treabă acasă, la dânsul.
Era un om luminat, purta discuţii îndelungate
cu consătenii pe teme politice, în gospodăria sa
muncea din zori şi până în noapte. Cu cele 3 hectare
de pământ dat la reforma din 1921 şi cu ce a mai
adus mama, aveau în total 6,4 ha. Creşteau animale,
păsări, câte un porc, doi, dar principalele venituri
curgeau din via de pe Dealul Matei. Devenise un
ţăran mijlocaş, cum îl numise o vreme orânduirea

318
socialistă. Cu banii proveniţi din vânzarea vinului
şi-a cumpărat o casă cu „buclucʺ. Vânzătorul moare
înainte de a primi întreaga sumă, iar urmaşii lui cer
restituirea casei. Are loc un proces care a ţinut vreo
10 ani de zile, secătuind toate resursele părinţilor
mei. Acest proces m-a marcat şi pe mine, dacă îl ţin
minte şi acum. Îmi amintesc cum stăteam la fereastră
privind spre fundul curţii să-l văd pe tata venind de
la Vaslui, de la proces. Drumul era greu, îl făcea pe
jos, dus şi întors, pe atunci neexistând autobuze iar
mijloacele hipo erau foarte scumpe. Drumul acesta
de 40 de kilometri l-am făcut şi eu pe jos, pe când
învăţam la Vaslui şi ştiu ce înseamnă să mergi în
continuu 10 ore!
Curseştii din Deal se datorează boierului
Sofronie, proprietarul acelei moşii, care a adus
„clăcaşiiʺ împământenindu-i aici, ca să aibă cu cine
lucra. Aceşti oameni de o condiţie minoră, chiar după
ce Sofronie a murit şi moşia sa a fost împărţită
ţăranilor, erau priviţi de sătenii din Vale cu
superioritate, îi drept, nici nu aveau avere şi nici
cultură. Vara lucrau pe la răzeşii din Vale şi pe moşia
de la Pungeşti.
Mai aflu că bunicul a avut mult pământ şi
grădinile lui din inima satului, ce se ţineau lanţ pe
două dealuri, atestă bogăţia lui moştenită de la
străbunicul, care a avut doi fii. Unul a murit şi totul a
rămas supravieţuitorului. O dusese bine bunica în
tinereţea ei! Dincolo de această informaţie, mama nu
mai ştia nimic. Să fi provenit curseştienii din oastea

319
măritului Ştefan? Sau s-au îmbogăţit prin reforma lui
Cuza? Istoria satului tace. Doar ulcica aceea plină cu
arginţi romani vorbeşte prin prezenţa ei acolo despre
un trecut foarte îndepărtat..
Aşadar satul, deşi răzăşesc, avea oameni
gospodari, cu mulţi copii, care de-a lungul
generaţiilor îşi vor fărâmiţa moşiile, şi urmaşii lor vor
deveni mai săraci. Unii şi deveniseră. Femeile anilor
1900 şi mai încoace mult, păstrau o datină
strămoşească. „Anul şi cârlanul!ʺ Cei care
supravieţuiau, deveneau oastea ţării, oaste care a fost
decimată de ruşi la Cotul Donului şi în Munţii Tatra.
La ce a folosit sacrificiul tinerimii române? La
sacrificiu! Basarabia a rămas tot a ruşilor după 1944.
De unde se poate trage o concluzie că eroismul
exagerat, propriu tinerilor, provocat de o ideologie
susţinută, nu îşi merită însufleţirea. Marile ideologii
ale lumii stau la baza tuturor războaielor şi luptelor
fratricide.
Nişte săteni, oameni simpli, doar cu învăţătura
transmisă din Amvon de preotul satului şi din când
în când şi de agenţii electorali, nu se puteau sustrage
retorismului guvernamental. Întors de pe front, cu o
decoraţie ce a stat mulţi ani deasupra uşii din holul
casei, împreună cu o carte de cântece bisericeşti
tipărită cu litere chirilice, pe care tata le cunoştea, Gh.
P. Huşanu se pune pe gospodărit. În 1921 toţi cei care
au luptat pe front au primit pământ dar puţini l-au
păstrat. Părinţii mei spuneau că cei leneşi l-au vândut
şi câteva luni de zile au ţinut-o într-o veselie, cu

320
plăcinte udate din belşug cu vin, că o viaţă are omul,
după care au devenit ţărani săraci. E posibil, deşi
cercetări mai noi şi comparaţii cu situaţia
proprietăţilor agricole de astăzi, duc la concluzia că
acei ţărani nu aveau cu ce să-şi lucreze pământul şi
de aceea l-au vândut.
- De ce, mamă, unii oameni sunt bogaţi şi alţii
săraci? - o întrebam eu, scormonitorul, la vârsta când
a început să mă preocupe diferenţierile sociale.
- Aşa a lăsat Dumnezeu! - răspundea ea
invariabil. Iar tata venea cu o altă variantă, un fel de
parabolă:
- Păi dacă tu boier, eu boier, cine trage cizmele?
O logică de ierarhizare a societăţii venită
tocmai din epoca sclavagistă pentru că societatea a
avut întotdeauna o turmă pălmaşă şi o elită
beneficiară, pe măsura pregătirii ei culturale,
profesionale etc. Se ştie doar că sclavia nu era
considerată la timpul ei ca ceva imoral. Societatea
împărţită în clase sau caste părea normală, de
necondamnat (Există şi astăzi în numeroase ţări
asiatice). Şi de ce aş cere eu părinţilor mei să
gândească ca utopicii ce şi-au concretizat teoriile în
marxism?
Pe mine însă, lipsit încă de cultură, doar un
aluat din care poţi face orice formă de colac, utopia
egalităţii oamenilor m-a cuprins îndată după invazia
trupelor sovietice peste Moldova; şi nu numai pe
mine... Dar despre preferinţele mele ideologice mai
încolo.

321
 Tata era un bărbat cu armata făcută, cu
războiul făcut, cu casă cu vie (0,75 ha), liber ca
pasărea după ce se despărţise de Tina, prima lui
consoartă, mama o fetiţă chinuită de bunica, dornică
să scape de calvar. Alege libertatea şi independenţa şi
pleacă de acasă fără a mai schimba vreodată vreo
vorbă cu mama ei. Bunica sărăceşte, îmbătrâneşte, o
duce greu, mama îşi face o gospodărie înfloritoare,
începe periplul unei vieţi de muncă, de speranţe, de
satisfacţii. Unele secvenţe se găsesc în romanul meu
„Vitrina cu fantasmeʺ. Oricum, părinţii mei au avut
de luptat cu administraţia socialistă, sunt trecuţi la
chiaburi, li se impun cote mari, când au vrut să intre
în CAP nu i-au primit, fiind socotiţi duşmani de clasă
care ar putea să „sabotezeʺ CAP-ul pe dinăuntru. Au
intrat până la urmă. Tata şi dl. Gemene, învăţătorul
satului, duc o campanie prin sat de înscriere în
Partidul Social Democrat iar la unificarea cu Partidul
Muncitoresc Român devine membru al Partidului
Comunist Român, de unde, mai târziu avea să fie
exclus.
După anul 1946, viaţa satului se schimbă,
oamenii consăteni până atunci, devin deodată
diferenţiaţi: unii sunt ţărani săraci, alţii ţărani
mijlocaşi iar alţii, cei mai năpăstuiţi, chiaburi. Lupta
de clasă ia forme absurde în satul românesc. Ţăranul
român, aşa cum a ieşit el din istorie, deodată nu mai
încape în satul său din cauza originii sociale
„nesănătoaseʺ. Cel din ultima categorie devine
ciumat, copiii lui nu vor încăpea în nici o şcoală

322
superioară. Tata care făcuse România Mare, ajunsese
în rândul ciumaţilor. I se suspendă toate drepturile.
Este chemat la organizaţia de bază şi i se ridică
carnetul de partid. Nu i se mai dă carnet de veteran
de război cu bilete de călătorie pe CFR, este izolat de
comunitate ca un străin, în propria lui vatră.
Dar a trecut cu bine prin aceste vremi, a fost
supus, şi-a achitat cotele la timp, deşi cu mari
sacrificii. Sădesc părinţii mei o vie pe lotul de
folosinţă, respectiv grădina de lângă casă, care până
la urmă avea să le fie împărţită la 3 consăteni, lui
lăsându-i-se numai 15 ari. Fac vreo 25 de stupi şi cu
mierea vândută fac faţă datoriilor. Stupi aveai voie să
ţii cât mai mulţi, fiindcă mierea mergea la export pe
valută. Şi ţara avea nevoie de multă valută pentru
a-şi achita datoriile externe făcute cu industrializarea.
Trauma lor a fost mai mult de natură
sufletească. Au suferit pentru faptul că sunt scoşi din
rândul oamenilor, fără nici o vină. Starea lor socială,
socotită după alte criterii de măsurare a oamenilor, a
lovit apoi departe, tocmai la Braşov, unde mă aflam
eu, ofiţer în cadrul forţelor armate.

323
 Iată-l, în fotografia de mai sus, în anii lui de
glorie, pe când era un fruntaş al Partidului Naţional
Ţărănist, în compania unor personalităţi demne de
luat în seamă: în primul rând de la stânga la dreapta:
avocatul Rădescu, V. Pavlov, prefectul Vasluiului,
avocatul Alexandru Popescu, Mihăilescu – pretor la
Pungeşti… În rândul de sus: Gh. P. Huşanu,
comerciant, avocatul Popa din Pungeşti şi un moşier
Râmniceanu.
În 1963, 1 decembrie, Gheorghe P. Huşanu,
după o viaţă zbuciumată, cocoţat şi pe listele politice
ale ţărăniştilor, nedreptăţit şi pe listele cu
„dezmoşteniţi ai soartei” întocmite de comunişti
încheie veacul după o boală incurabilă. Rămâneam
noi, urmaşii răzeşilor, să înălţăm hale industriale

324
uriaşe, cu mari sacrificii şi de care astăzi nu mai are
nimeni nevoie…

Ştiam că sunt
ultimele zile din viaţa
lui Gh. P. Huşanu, cel
care prin muncă
proprie şi-a înălţat o
gospodărie răzăşească,
cel care îşi dăduse
obolul la Mărăşăşti,
Oituz pentru întregirea
României Mari. Privea
în urmă, privea
înainte ? Roata istoriei îi schimbase rosturile…
*
La Pungeşti s-a desăvârşit ca personalitate
Constantin Tănase (1880-1945), când a funcţionat
aici ca învăţător.
„…Actor comic de o puternică personalitate şi
excepţional talent, de mare popularitate, Constantin
Tănase, cel care „a înveselit o ţarăʺ, este unul din
întemeietorii
teatrului de revistă
la noi în ţară,
făcând din acest gen
popular o armă
satirică de prim
ordin. Artist-
cetăţean
multilateral dotat,
325
regizor cu multă fantezie, inspirator de texte,
organizator meticulos şi grijuliu, om delicat,
îndatoritor, sensibil, Tănase avea un comic nativ,
stârnea prin simpla prezenţă pe scenă simpatia
spontană a publicului, impresiona şi convingea de la
primele cuvinte prin vocea, mimica, gesturile
caracteristice şi inimitabile, prin darul de a „trece
rampaʺ fără efort, calităţi care l-au singularizat în
istoria teatrului românesc, înscriindu-l între vestiţii
comici ai lumii.
S-a născut la Vaslui, pe strada Huşului, la 5
iulie 1880, dintr-o familie de oameni munci- tori şi de
treabă. A fost unicul fiu al lui Ion Tănase laborant
într-o farmacie, iar înclinaţiile artistice îi veneau
dinspre mamă. în şcoala primară şi în cursul inferior
al gimnaziului, era „tare la gimnastică şi la muzicăʺ,
frecventa reprezentaţiile trupelor ambulante care
poposeau din când în când în Vaslui.
*
La Pungeşti-Vaslui a fost o vreme judecător Al.
Vlahuţă, mărturiseşte undeva învăţătoarea Mioara
Popa, nepoata scriitorului, perioadă pe care acesta a
inclus-o şi a zugrăvit-o în romanul său „Dan” care
conţine multe date biografice ale autorului.
…”Vlahuţă a manifestat înclinaţii literare de pe
când era elev la liceu şi trimitea versuri la „Convor-
biri literareʺ. În anul 1879 i se publică un articol
(Banul) în ziarul târgoviştean „Dâmboviţaʺ, iar în
anul următor îi apar în „Lyra românăʺ câteva poezii.
În acelaşi timp se bucura de o promiţătoare ospita-

326
litate şi în paginile „Convorbirilor literareʺ. Publi-
cistica, jurnalistică şi literară, a lui Vlauhuţă e cu
largheţe risipită prin revistele şi ziarele timpului,
chiar şi în cele mai puţin notorii. A colaborat, astfel,
la „Convorbiri literateʺʹ (1878—1885), „România
liberă„ (1883—1885, 1889), unde face parte şi din
redacţie, „Epocaʺ (1885—1886), „Lupta (1886—1887),
„Epoca ilustratăʺ (1886), „Lupta literarăʺ, (1887),
„Familiaʺ (1887, 1889, 1892, 1893, 1898), „Revista
nouăʺ (1887—1890) unde este şi redactor, „Timpulʺ
(1889—1890), „Naţionalulʺ (1891), „Calendar pentru
toţi româniiʺ (1892), „Săptămâna ilustratăʺ (1893),
„Literatură şi ştiinţăʺ (1893), „Constituţionalul”
(1893), „Adevărulʺ (1894), „Eminescuʺ (1896),
„Povestea vorbeiʺ (1896), „Gazeta săteanuluiʺ (1894/,
1897—1898), „România junăʺ (1899--1900), „Revista
poporuluiʺ (1899), „Pagini literareʺ (1899),
„Calendarul Minervaʺ (1900, 1905, 1908), „Generaţia
nouaʺ (1898—1899), „Literatură şi artă românăʺ
(1897—1901), „Scenaʺ (1903), „Viaţa româneascăʺ
(1906—1908). „Universulʺ (1906, 1909, 1910, 1911,
1918), „Luceafărulʺ (1907, 1909, 1912, 1919), „Tribuna
poporuluiʺ (Arad 1909) Flacăra (1914), „Şcolariiʺ
(1916), Neamul românesc” (1917), „Româniaʺ (1917),
„Drum dreptʺ(1917), Lumeaʺ (1919), „Drapelulʺ
(1919). În perioada târgovişteană, a făcut parte din
comitetul de redacţie al revistei locale „Armoniaʺ.
Împreună cu Alceu Urechia a întemeiat revista
„Vieaţa (1893-1896) iar cu G. Coşbuc a scos revista
„Semănătorul” (între 1901—1905). Din martie 1916,

327
conduce publicaţia săptămânală „Scriitorii româniʺ.
De asemenea, cu I. Al. Brătescu-Voineşti, Vlahuţă
dirijează ziarul „Daciaʺ (1918), iar din însărcinarea
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice face să
apară revista pedagogică „Lamuraʺ (1919). Lăsând la
o parte iniţialele şi prescurtările, pseudonimele lui
Vlahuţă sunt şi ele numeroase : Ada, Alecu, L. Ascar,
Ave, I. Baltă, Baltazar, Decor, ,Jehovah, Lupu (Lup),
Lupan, Mamilis, Minuzio, Mirmidon, Neagoe,
Plivitor, Radu (Rad), Rareş, Sandu, Selişteanu, Spic,
Stanca, Vale, Vlahul, Vluzzo.
Imaginea lui Vlahuţă, din ultimii ani ai vieţii
sale, este aceea a unui om de mare omenie, generos şi
modest, sfătuitor al tinerilor aspiranţi la gloria lite-
rară. El are acum, în literatură, autoritatea unui ade-
vărat mentor. Cât
priveşte propria sa
creaţie, aceasta a
depins dintotdeauna
de felurite înrâuriri. O
primă perioadă, de
un decepţionism
apăsător, dezvăluie o
sensibilitate
exacerbată, dar mai
ales frecventarea
asiduă a poeziei
eminesciene. Va urma
o fază de acerbă critică socială, semn că mişcările
ţărăneşti din 1888, mişcarea socialistă, ca şi

328
activitatea lui C. Dobrogeanu-Gherea impresionaseră
firea receptivă a scriitorului. Ieşit din mreaja
pesimismului, el evoluează treptat spre un
umanitarism vag, cu elanuri idealiste şi infiltraţii
mistice — credinţa unui cărturar bătrîn, cumpătat şi
evlavios. Simpatia lui Vlahuţă se îndreaptă spre ţăra-
nul obidit (Socoteala, La arie) şi spre intelectualul cu
iluziile spulberate.
Dar compasiunea şi înduioşarea se preschimbă
în sarcasm şi vehemenţă (poezia 1907) atunci cînd
vine vorba de instituţiile vremii, de la monarhie
(pamfletul Aurisacra fames), justiţie,- şcoală, pînă la
armată, cu ororile ei. Modul critic al lui Vlahuţă este
pamfletul, care poate lua forma alegoriei, şi, mai ales,
portretul satiric, şarja fină şi muşcătoare (Profiluri,
Dincă C. Buleandră, Câţiva paraziţi). Fire blajină,
scriitorului îi repugnă violenţa, revoluţia i se pare
dezagreabilă, aşa încât, utopic, el predică, în spirit
creştin, iubirea între fraţi, împăcarea între clase. De
altfel, prin intermediul revistei „Sămănătorulʺ,
Vlahuţă devine un teoretician al sămănătorismului.
Scriitorul se cuvine să fie un semănător de idealuri,
un apostol, luminător al neamului ; ameliorările ar
urma să se realizeze de la sine, printr-o mai bună
instrucţie culturală a poporului şi prin concursul
binevoitor al boierimii. De pe la finele primului
deceniu al secolului al XX-lea, concepţia lui Vlahuţă
îşi adaugă elemente noi, poporaniste. Oraşul îi apare
ca un loc de pierzanie, cu o influenţă dizolvantă
asupra moravurilor bune şi curate de la ţară. Pentru a

329
contracara o asemenea acţiune, se recomandă, la fel
de naiv şi ineficient, o administraţie însufleţită de
porniri cinstite, un învăţător destoinic, un preot
cucernic (Cărţi pentru popor)”.
(Din „Dicţionarul Literaturii române de la
origini până la 1900”, p.911)
*
La Curseşti a făcut muncă de cărturar Ion
Adam. Timp de doi ani, „un tinerel blond, roşcat, cu
părul creţ, îngrijit îmbrăcat, cu privirea vie” – Ion
Adam (1875-1911 n.n.) a funcţionat ca învăţător în
satul Curseşti.
Era născut în satul Muntenii de Sus, judeţul
Vaslui, la 26 noiembrie 1876. Fiu de ţăran, tatăl său
„avusese puţină stare şi o pierduse”. Face patru clase
primare la Vaslui, apoi se înscrie ca elev bursier la
Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, iar în 1894, la
absolvire, este numit învăţător în comuna Curseşti.
Aici, „în mijlocul poporului şi al copiilor, am trăit cei
mai frumoşi ani. Atunci am sperat şi am muncit cu
drag” – declara el mai târziu. Cât a funcţionat la
Curseşti s-a identificat cu viaţa satului, cu copiiI şi
sătenii împilaţi. S-a ocupat de alfabetizarea şi
culturalizarea lor. Dorea să creeze „o şcoală liberă”
unde pe lângă precepte seci… să se înveţe a iubi
omenirea.”
A fost nu numai învăţător, ci şi bibliotecar,
organizator de serbări cultural-literare. El l-a ajutat
pe marele Constantin Tănase (1880-1945) ca, la 19 ani,
să ajungă învăţător suplinitor în comuna Curseşti,
apoi în satul Hârsoveni, din comuna Poieneşti…
330
 N-a rămas la Curseşti decât cu sufletul. A
plecat la Bruxelles, unde a obţint doctoratul în ştiinţe
juridice, iar la Paris, la Institutul „Hautes Etudes” a
făcut alte studii. Gândul însă i-a rămas în ţară.
A fost profesor de limba română la Constanţa,
magistrat la Călăraşi şi Tulcea, secretar de primărie la
Constanţa, iar în 1909 când Emil Gârleanu, D. Nanu
şi Corneliu Moldoveanu scot la Bârlad „Paloda
literară” iar apoi „Făt-Frumos”, Ion Adam este
alături de ei. Emil Gârleanu, îndeosebi, îl aprecia în
mod special. Volumele „Pe lângă vatră” (1900), „Flori
de câmp”(1900), „Din viaţă” (1910), „Vorbe de clacă”
(1910), „Constanţa pitorească”, romanul „Rătăcire” şi
„Sybaris” – dedicat lui Spiru Haret întru „apărarea
cadrelor didactice” îl săltau în ochii celui care se
ocupase de „Lumea celor care nu cuvântă.”
Ion Adam ,însă,
avea şi alte scrieri:
„Aripi tăiate”, nuve-
le, „De Crăciun” în
colinde şi povestiri de
Crăciun”, „Glume şi
pilde ţărăneşti”,
„Glume şi taclale
ţărăneşti”, „Înstrăi
nat”, schiţe, „Învingă-
torul”, nuvele, „Mări-
re şi cădere”,
„Năzuinţe” povestiri,
„Planetariu”, „Sub

331
arşiţă”, „Voia mării”, dar şi antologii (Despre Duiuliu
Zamfirescu), un studiu „Introducere în opera lui D.
Zamfirescu.
Împreună cu Cincinat Pavelescu, Emil
Gârleanu, Ilarie Chendi, Şt.O. Iosif, Dimitrie Anghel,
Mihail Sadoveanu, G. Tutoveanu ş.a. participă în
1908 la crearea Societăţii Scriitorilor Români, care
avea să devină Uniunea Scriitorilor…
Când se săvârşea din viaţă, după ce mai întâi i
se întunecă gândul, Nicolae Iorga avea să scrie
despre Ioan Adam că „Literatura română pierde una
din cele mai originale naturi de artist” şi continuă:
„Când va vrea cineva să alcătuiască o carte de citire
cu ce se găseşte mai serios şi egal în scrisul românesc
nu va culege nimic poate din Ion Adam, dar, când
originalitatea fiecăruia se va desemna îndeajuns, nu
ştiu zău câţi vor putea sta alături cu dânsul”
(„Fundaţia pentru literatură şi artă”, 1934, pg.455-
456), iar Emil Gârleanu socotea că „de la genialul
Eminescu încoace, Ioan Adam e singurul scriitor
care, mai înainte de a părăsi această lume, a trăit în
amăgirile unui miraj… între pereţii goi ai celulei, care
îl despărţea de tot ce-i fusese drag şi scump pe
pământ.”
Scriitorul Ioan Adam a lăsat multe amintiri, dar
şi o operă. Vasluieni, trebuie să i-o cunoaştem…

*
Paloda Literară care apare la Bârlad ca revistă
literară la 20 ianuarie 1904, sub conducerea prof. D.
Nanu, fără G. Tutoveanu, iar de la numerele 6 până
332
la 12 sub conducerea lui Corneliu Moldoveanu şi cu
colaborarea lui Ioan Adam, îşi are, într-un fel,
originea editorială încă din 1898, în paginile ziarului
bârlădean Paloda.
La 24 decembrie 1898 săptămânalul Paloda
anunţă că „apare la 1 ianuarie 1899 Paloda literară, cu
„articole de literatură, critică, estetică şi recenzii.”
Era un număr „extraordinar, dar festiv.”,
anunţa ziarul, pentru că atunci se împlineau 18 ani
de existenţă a săptămânalului Paloda – vârsta
gingăşiei, a viselor, a idealurilor.”
Se apela la toţi intelectualii oraşului şi judeţului
să trimită ceva pentru Paloda Literară , pentru „prima
gazetă provincială care inaugurează un astfel de
sistem literar”.
Într-adevăr, numărul 27 al ziarului Paloda purta
adăugat subtitlul „Literară” şi cuprindea proză
semnată de George C. Dragu, profesor de filozofie la
Liceul „Lazăr” din Bucureşti, de bucureşteanul Ion
Plugaru, iar versuri semnau: G. Tutoveanu, Zigfrid,
Ioan C. Bistriţeanu, Delatutova, G. Popescu – Perieni,
Maria M. Delabanca, Heliotrop Blanc.

*
„Eu sunt născut în târguşorul Pungeşti din
părinţii Ion Michiu şi Maria Pop” – îi răspunde
învăţătorul Ion Michiu din Iaşi, str. Bucşinescu nr.14,
învăţător pensionar prin anii 1926-1927, absolvent al
Şcolii normale „Vasile Lupu” din Iaşi, în vara anului
1873, lui Gh. Ghibănescu, profesor de limbă română,
director al Şcolii normale între anii 1893-1896, cu
333
strânse legături culturale şi sentimentale în zona
Vasluiului.
Tatăl tatei a fost D. Michiu, mort în 1875, care
era văr primar cu moş Scarlat Dichiu. Mai sus nu
ştiu, dar dta ne-ai legat cu toţi Michiuleştii, aşa că
m-ai făcut şi pe mine om vechi cât pământul
Moldovei, deşi răzeşia de la Prut n-o mai ştiu, ci o
ştiu pe aceea din Deleni, de pe Olga Blăniţa, nevasta
mea, vară primară cu Rozalia, soţia dtale.
Şcoala primară am făcut-o la Pungeşti, clasa I şi
II la dl învăţător Iorgu Popescu: acesta apoi s-a popit
în Iaşi la Biserica Sf. Voievozi Rufeni şi apoi la Sf.
Ştefan din Ţicău; iar clasa a III-a am făcut-o în Vaslui
la dl. Nec. Corvin, iar a IV-a la dl. Hrisoscoleu. Cum
a fost, cum n-a fost, am absolvit şcoala primară în
vara anului 1871, cu atestat în regulă, şi eram printre
băieţii buni, nu atât prin câtă carte ştiam, ci prin
dorul ce se deşteptase în mine de a învăţa mai
departe” – îşi deapănă amintirile învăţătorul Michiu
către biograful şi ruda sa Gh. Ghibănescu (vezi
anuarul Şcolii normale „Vasile Lupu” din Iaşi
nr.4/1926-1927, dar şi Anuarul jubiliar al aceleaşi
Şcoli la 150 de ani de istorie a sa – 1855-2005).
*

Magazin Tănase
Magazin Tănase este titlul volumului de 52
pagini, editat de C.J.C.E.S. Vaslui, cu ocazia
Festivalului de satiră şi umor « Tănase », 1982,
adunând condeieri de mare valoare din Bârlad,

334
Bucureşti, Craiova, Cluj-Napoca, Galaţi, Giurgiu şi
Vaslui care oferă cititorilor o reuniune de texte
educative în care şi epigramistica umoristică devine
morală şi moralizatoare în măsură să îmbogăţească
mintea dar şi inima, descreţindu-ne fruntea.
Se dovedea şi prin aceasta că spiritul lui Tănase
era prezent la Vaslui şi prin „Magazinul” care mai
avea atâtea de … îndreptat.
*

Meşteşugarii, foaie volantă editată de Uniunea

judeţeană a Cooperativelor Meşteşugăreşti – Vaslui,
1976, nu era dedicată unui anume eveniment – ceea
ce impunea să aibă înscrise pe frontispiciu ziua şi
luna respectivă, dar lipseau.
Nici colectivul de redacţie şi tipografia nu erau
arătate.
Mihai Vârnă, preşedintele U.J.C.M. semna
editorialul, iar Mihai Pascal îşi intitula articolul pe
care-l semna „La export – numai produse de foarte
bună calitate”.
Dumitru Pojar scria despre „Dezvoltare şi
exigenţă” în oraşele Vaslui şi Negreşti, Tiberiu
Popovici – despre „Pregătirea cadrelor – cerinţă
stringentă”, V. Ouatu – „Acţiuni cultural-educative”
şi Lucian Boghiu despre „Diversificarea producţiei.”
Îşi comunicau experienţa de muncă: Emil
Simion, preşedintele coop „Zorile” Huşi, Vasile
335
Munteanu, maistru la aceeaşi unitate.
La rubrica „Satiră şi umor” citim: epigrame,
dar şi ghimpi în proză la adresa unora subtitluri:
„Lecţie de comoditate”, „Figaro certat cu etica.”
*
Modernizare şi structură în comunitatea
rurală
Modernizare şi
structură în comunitatea
rurală este intitulată
lucrarea de larg interes
pentru specialişti dar şi
pentru populaţie, apărută
în Editura Academiei
Române a R.S.R., cu
semnătura cercetătorilor
Maria Fulea şi Georgeta
Tamaş.
Cartea a fost lansată la Târgul de carte de la
Vaslui, desfăşurat în perioada 27 mai – 3 iunie 1982.
Servea organelor de decizie. Ea reflectă
structura socio-profesională în mediul rural,
cunoaşterea forţei de muncă, utilizarea ei în context
şi în perspectivă.
*

Monitorul de Vaslui, ziarul care stă de vorbă

cu oamenii. Apare la Vaslui, ultimul număr expediat
336
Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”
din Iaşi datează de luni 18 februarie 2002, an VIII,
nr.40 (1778) când director era Valentin Baron,
redactor şef Diana Morăraşu, redactor şef adjunct
Ana Jităriţă, iar ca redactori lucrau: Iulian Blăjan,
Alex Croitoru, Cătălin Luncanu, Simona Luncanu,
Ramona Pătrunsu, Mariana Acasandrei, Daniel
Tănăsuc, Cornel Mârzac, Mihai Stoica; tehnoredactor
– Andrei Beinat; foto-reporter - Dumitru Iancu.
Editor Dramiral Group S.A. Vaslui,
Format 28/41 cm, în 16 pagini.
Un ziar bine echilibrat tematic şi cu rubrici
diverse: „Paharul de vorbă”, „Bref”, „La zi în
învăţământul vasluian”, „Buletin bursier”,
„Panoramic”, „O reţetă pe zi”, „Haz de necaz”,
„Unghiul de tragere”, „Blitz infracţional”, „Prim-
plan”, „Editorial”, „Agendă medicală”, „Viaţă de
teleman”, „Runda de şoc”, „Metronom”, „Cu ochii
pe hartă”, „Piatra din caldarâm”,”La ţintă”, „Un
sfanţ”, „Deschiderea cercului”, „Autograf pe
actualitate”, „Pufoaica de vară”, „Pastilă de vineri”
etc.
Prin colaboratori – Al. Călinescu, Val
Condurache, Tia Şerbănescu, Radu Părpăuţă, Bogdan
Ulmu – şi rubricile folosite, ziarul împrumută şi
păstrează întrucâtva haina ziarelor de la Iaşi – unde
cei enumeraţi sunt colaboratori permanenţi -,
scăzându-şi, prin aceasta, propria personalitate .
Alte pagini şi rubrici cum sunt cele de
„Divertisment”, „Pagina chinologului”, „Ne scriu

337
cititorii din Bârlad”, „Vocile oraşului”, „Vocile
Vasluiului” ş.a. sunt destinate atragerii cititorilor
însăşi la editarea cu mâna şi părerile lor a ziarului –
venind, astfel, în întâmpinarea a ceea ce se scrie pe
frontispiciu: „Ziarul care stă de vorbă cu oamenii”.
Chiar unele titluri: Sindicatele sar la gâtul aleşilor”
sau „Pensionarii sunt nemulţumiţi de recalcularea
pensiilor” pun ziarul faţă în faţă cu cititorii şi-i ajută
în rezolvarea doleanţelor.
Mai târziu, în noiembrie 2004, director al
ziarului l-am întâlnit pe Constantin Jomir; din
februarie 2005 acelaşi este editor-coordonator;
director executiv – Loredana Ciobanu; redactor şef –
Ovidiu Cozma.
Se păstrează formatul şi numărul paginilor,
vechea structură a ziarului: actualitate, eveniment
local şi extern, sport, publicitate, dar cu rubrici mai
puţin diverse. Numerotarea se pare neclară:635
(2676).
Foto-reportajele „Şcoala „Constantin Motaş” –
o rampă de lansare pentru viitorii biologi” şi „Soleşti
– comună încărcată de istorie şi spiritualitate”
cheamă la rememorări. Şcoala nr.7 Vaslui poartă
numele lui Constantin Motaş - marele biolog şi
geograf român, născut în părţile Vasluiului la 8 iulie
1891, decedat la 15 iunie 1980. Orfan de mic, Motaş
s-a ridicat prin forţe proprii, spune reporterul Ştefan
Daniel Blăniţă, care precizează că vasluianul a fost şi
director al Muzeului „Antipa” dar şi al Muzeului de
istorie naturală din Bucureşti. Loredana Ciobanu

338
vorbind despre Soleşti şi monografia comunei insistă
asupra preţuirii personalităţii Elenei Cuza, prima
Doamnă a României, a conacului ei de la Soleşti, care,
revendicat în baza legilor de după 1989, aşteaptă
totuşi lucrări de reconsolidare şi punere în valoare a
monumentului.
Articolele despre „Instituţiile de asistenţă
socială”, „Bolile de sezon”, „Masacru în pădurile
vasluiene şi pădurar bătut de hoţi” sunt teme
specifice presei zilnice dar de interes pentru localnici.
„Săgeata blatiştilor” – trenul intercity – Huşi-
Bucureşti, suspendat în urma descoperirii unor
nereguli”,material care aduce în memoria populaţiei
din zona Huşi timpul când vagoanele Mihai Ralea
rămâneau, totuşi, la dispoziţia călătorilor pe această
distanţă, nefiind afectaţi pentru nereguli care se pot
uşor remedia.
Semnează în ziar: Alexandru Croitoru. Alina
Darie, Mihaela Zărnescu, Boza Dumitru, Adrian
Arnăutu, Silvia Toporăscu, Felix Butnaru, Marius
Patrichi, Constantin Jomir, Ioana Butnaru, Loredana
Ciobanu – adică redactorii. Mi se pare că ziarul stă
prea puţin de vorbă cu oamenii. Sau vorbeşte doar el.
Cititorii în calitate de corespondenţi ori colaboratori
scriu rar în ziarul care stă de vorbă cu oamenii.
Cândva Monitorul de Vaslui organiza chiar
concursuri tematice pentru cititori: „Cea mai
frumoasă scrisoare de dragoste.”
*
Monografia comunei Tăcuta
339
 Monografia comunei Tăcuta este lucrarea
învăţătorului Alexandru Ciudin, apărută la Editura
„Litera”, 1980.
Născut la Tăcuta Vaslui, educator al zecilor de
generaţii, învăţătorul redă geografia locurilor,
istoricul comunei, viaţa social-economică şi culturală
a localităţii, dezvoltarea ei de-a lungul timpului.
Sunt evocate personalităţi reprezentative care
s-au născut ori au învăţat şi muncit pe aceste
meleaguri.
Un capitol important îl ocupă folclorul local.
Este un document valoros pentru viitorime. Un
exemplu de imitat.
*
Monografia municipiului Bârlad(1174-
1974)
Monografia municipiului Bârlad (1174-1974)
Lucrare editată de Comitetul municipal pentru
cultură şi educaţie socialistă Bârlad cu un „Cuvânt
înainte” semnat de Adam Leca, prim secretar al
Comitetului municipal al P.C.R.

Cuprinde un capitol
„Bârladul – istoria unui
vechi oraş” cu date mai
importante şi un altul
referitor la „Bârladul pe
coordonatele spiritualităţii
româneşti”, punctând
dezvoltarea social-

340
culturală, economică şi demografică a aşezării.
*
Munca noastră
Munca noastră, foaie volantă editată de
Întreprinderea agricolă de stat Huşi, Vaslui – 1977,
reliefa, fără a identifica ziua şi luna apariţiei, nici
unitatea care a tipărit-o şi nici colectivul redacţional,
munca din I.A.S. Huşi. Ing. Ion Neamţu semna
editorialul „Sarcini ce trebuie urgent îndeplinite”, iar
alţi autori – ing. Ion Antohi, economist şef, Ştefan
Macarie, ing. Cătălin Persu, tehnician Petru
Munteanu, teh. M. Băhnăreanu, ec. Ion Puică, ing.
Toader Lăcătuş semnau articole cu caracter general:
„Experienţa se câştigă muncind cu dăruire”,
„Modernizarea plantaţiilor viticole – cerinţă a
producţiei mari”, „Mecanizarea lucrărilor, proces
amplu, permanent”…
Mai aproape de sufletul oamenilor erau
epigramele semnate de Emilian Pascal, Ion Antohi,
Gh. Şerban şi C. Slavic.
Iată o „săgeată” care poartă semnătura lui
Emilian Pascal:
„Lăsat anume celor vii
Probabil e un dar divin
Pe gât să toarne-ntr-una vin
Şi peste-un ceas numai… prostii!”

341
 Muncitorul, ziar patriotic şi literar, apare la 31
iulie 1900, în patru pagini, format 21/28 cm,
informându-şi cititorii că „pentru tot ce priveşte
redacţia” se pot adresa domnului Andreiu Corivan,
iar „în ce priveşte abonamentele şi anuciurile” se
plătesc domnului Const. G. Onceanu, care era şi
proprietarul din Vaslui a Tipografiei unde se tipărea
foaia. Sub frontispiciul ziarului, cu litere petit era
arătat cuprinsul numărului, după care, cu litere
diferite ca mărime şi caracter tipografic urmau
articolele: „Cuvântul nostru”, „Drepturile omului”,
„Din viaţa meseriaşilor”, „Pedagogia în afară de
şcoală” şi rubrici ca acestea:”Carnet judecătoresc”,
„Cugetări”, „Contemporane”, „Informaţiuni”,
„Şarade” etc.
În „Cuvântul nostru” redacţia îşi manifesta de
la început scepticismul „că va face cine ştie ce
pricopseală” prin apariţia foii, însă voia să-şi arate în
faţa cititorilor dragostea care o avea pentru patrie,
pentru literatura ei, pentru religie, instituţia
agriculturii, comerţ, industrie şi meserie, dar şi
pentru anumite principii: ca în toată ţara românească
– prin urmare şi-n Vasluiul nostru – să fie cât se
poate mai mulţi oameni deştepţi: în politică nu ne

342
vom amesteca, fiind pe deplin convinşi că nu e bine
să se amestece omul în tărâţe – zicea editorialistul.
Dar foaia socotea că „toţi membrii mai însemnaţi ai
actualelor partide trebuie să se unească spre a lucra
în folosul patriei.”
Despre rolul armatei, a emancipării femeii, în
chestiunile internaţionale şi-a antisemitismului,
ziarul îşi avea opiniile sale şi făgăduia cititorilor
dezvăluirea lor în numerele sale viitoare (care din
păcate lipsesc din fondul Bibliotecii Centrale
Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi dar şi de la
celelalte unităţi cu activitate documentară în
localitate).
Părerile periodicului despre femeie rezultă
totuşi din unele cugetări publicate:
„O femeie tânără, cu cât e mai bine îmbrăcată,
cu atât ni se pare mai vrednică de noi bărbaţii”; „Dar,
un lucru, cu cât e mai intenţionat acoperită cu atât ne
aţâţă mai mult curiozitatea”; „Cu cât vom vedea o
femeie că ştie să-şi acopere mai cu artă formele-i
blestemate, cu atât ne va aţâţa plăcerea de-a ajunge
până la…ele.”
În afară de Alex Dumitriu şi Andreiu Corivan,
care semnau în clar, erau semnături de acestea: Ţani,
Barciun, M.I.Mano, Andrieux, De Graba, Gogu
Petagogu, Corvina.
Un ziar modest, dar plăcut la citit.
*
Murgeni
Murgeni, - contribuţie la istoria unei străvechi

343
aşezări, 1973, de profesor Ghenuţă Coman: se
opreşte şi asupra unor personalităţi ridicate din
Murgeni, cărora le realizează medalioanele: „Ioan I.
Răianu, matematician şi prieten al lui Aurel Vlaicu,
pe care l-a ajutat… cu inima ca şi cu o substanţială
cotă la plata motorului de avion” (p.140); Nicolae I.
Profiri, academician, om de ştiinţă; Ion Juvara, mare
chirurg, „una din cele mai interesante, mai bogate în
idei” dintre personalităţile chirurgiei româneşti, cum
spunea Iorga; Constantin C. Balmuş, academician,
unul dintre eleniştii noştri de seamă.”
*

Neam de eroi, foaie volantă, editată de

Comitetul judeţean Vaslui al UTC în colaborare cu
Centrul militar judeţean Vaslui, 1976, avea deasupra
frontispiciului un citat din cuvântarea lui Nicolae
Ceauşescu rostită la Congresul al X-lea al UTC, iar
dedesubt o fotografie cu militari depunând
jurământul de credinţă către popor şi patrie cu un
citat din acest legământ.
Editorialul „Un anotimp al tinereţii sub
drapel” poartă semnătura lui Mihai Irimia, prim-
secretar al Comitetului judeţean Vaslui al UTC.
Paginile cuprindeau şi alte articole, fotografii,
aspecte de la sărbătorirea de la Podul-Înalt – locul de
cinstire a memoriei marelui Ştefan cel Mare, precum
344
şi poezii semnate de Marian Mihalache, Viera Onica,
Irina Ciobanu, Petru Palade, Doina Balaur.
*
Năzuinţe
Năzuinţe, revistă literară, ştiinţifică,era la al
5-6-lea număr în februarie 1971 (anul III de activitate)
şi apărea la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui,
cu tipărire la Bârlad.
Publicau poezie Valentina Teclici, Anişoara
Corcodel şi Georgeta Ţurcanu, alăturându-li-se
profesorii lor: Şt. Bujoreanu, dr. Aurel Schröter, H.
Steinberg, Mihai Cărăuşu, Emilia Mihăilescu ş.a.
Revista avea organizat şi susţinea un concurs
de creaţie literară cu premii.
Avea preocupări susţinute pentru cercetarea
ştiinţifică.
*
Năzuinţe III, revistă realizată de copii
Năzuinţe III, revistă realizată de copiii de la
Casa Pionerilor şi şoimilor patriei din Vaslui, în
activitate în anul 1985.
Din colectivul de redacţie făceau parte: Irina
Pricop, Dorina Apetrei, Monica Juverdeanu, Sorin
Popa, Elena Flory Capotă.
Profesor îndrumător: Constantin Vârnă.
Realizată la xerox, se prezenta în condiţii
grafice meritorii.
Din cuprins: poeme, povestiri SF şi obişnuite,
ilustraţii, umor.
*

345
 Obiectiv,cu subtitlul înscris pe frontispiciu:
Noi spunem lucrurilor pe nume. Apare la Vaslui, str.
Şefan cel Mare nr.70, cu subredacţii la Bârlad şi Huşi.
Format 35/50, apare în 16 pagini.
Director: Irina Sadici; redactor şef: Viorel
Oprea.
Oferă spaţiu evenimentelor locale, de politică
internă şi internaţională, problemelor economice, de
sănătate, culturii şi învăţământului, sport, publicitate,
cu pagini întregi destinate reportajului, „Dialogurile
de suflet”, completată cu rubrici consistente:
„Interviu”, „Calendar religios”, „Rugăciunea zilei”,
„Flash”, „Horoscop”, programul TV, „Cronica
neagră” etc.
Semnează şi câte 4-5 articole într-un număr de
ziar: Mircea Popa, Răzvan Călin, Adrian Corogean,
Vlad Bahnaru, Alex Mihăileanu, Simona Mihăilă,
recurgându-se şi la semnătura cu …iniţiale.
„Dacă vrei să munceşti” „Ziarul Obiectiv”
angajează redactori”. De ce nu şi-i creşte, folosindu-
se activitatea de corespondent sau colaborator al
ziarului mai întâi?
Are condei bun Mihaela Manu.
La Biblioteca Centrală Universitară „Mihai
Eminescu” nu figurează ziarul „Obiectiv” pentru că
nu-i este expediat!

346
 *
Când la documentare soliciţi, să zicem, o
publicaţie dinainte de anul 1800 şi ţi se răspunde că
nu există în evidenţă, învinovăţeşti timpul care s-a
scurs.
Când însă ceri „Monitorul de Vaslui şi afli că
Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”
din Iaşi nu-l are în baza de date după februarie 2002,
dar l-a avut înainte sau că „Obiectiv” de Vaslui n-a
existat niciodată înregistrat în fondul documentar al
instituţiei, neapărat te gândeşti la anumite
disfuncţiuni, fie organizatorice, fie de înţelegere…
Am în faţă un ziar numit „Viaţa” şi apare la
Botoşani. Mi se pare că are titluri şi materiale
deosebite, în contextul când totul se aseamănă.”Viaţa
cărţilor” e o rubrică permanentă. Dar apar şi
reportaje cu titluri aparte: „Lectura elixirul tinereţii
fără bătrâneţe”- unde e vorba de o cititoare ajunsă la
vârsta octogenară; „Caz unic în ţară: o preoteasă
primăriţă” unde-i vorba despre cât de multe lucruri
bune, reînnodate, se pot înfăptui astăzi într-o
comună; „Şezătorile iernii” aduc în prim-plan
modalităţi de promovare şi punere în valoare a
folclorului, iar ancheta jurnalistică „Ce se întâmplă
cu copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la lucru în
străinătate”, ne demonstrează că publicistica nu va
duce niciodată lipsă de subiecte, titluri, autori.
„Auziţi idee!” este vestea că şi într-o şcoală
primară, la clasa I se poate face gazetărie.
Vorbind despre foaia de la Botoşani parcă îmi

347
reproşez că cele două ziare de la Vaslui – Monitorul şi
Obiectiv – prea seamănă unul cu altul şi în privinţa
formatului, a numărului de pagini, a tematicii
limitate în ultimul timp. Iar când ea a fost mai
completă, până în 2002, la Monitorul, cam se
identifică cu ziarele de Iaşi, de la care împrumută
rubrici şi autori.
Moral, oamenii din presă cultivă şi o calitate:
modestia. Tudor Pamfile, fondatorul, susţinătorul şi
colaboratorul multor publicaţii îşi proteja numele şi
funcţia gazetărească nu înscriindu-şi-le cu majuscule,
deasupra celorlalte, ci notându-le, la litera alfabetică,
în suita colaboratorilor pe care îi socotea şi-i prezenta
ca întemeietorii publicaţiei (vedeţi revista „Ion
Creangă” de la Bârlad şi lista întemeietorilor ei).
*

Omagiu femeii ,foaie volantă editată de

Comitetul judeţean al Femeilor Vaslui, 1977, cu
prilejul zilei de 8 martie, aniversarea a 67 de ani de
când, ca urmare a hotărârii Conferinţei internaţionale
a femeilor socialiste de la Copenhaga, a fost declarată
Ziua Solidarităţii Internaţionale a Femeii.
Despre „Prezenţe active în viaţa economică,
politică şi social-culturală” a femeilor scria editorialul
Profira Bârzu, preşedinta Comitetului judeţean al
femeilor. Ion Iancu Lefter dedica patru strofe de

348
versuri „De ziua ta” celei care „Tot caldă eşti şi dulce
ca pâinea din cuptor”, iar Maria Tănase scria despre
Clubul „Femina” din Vaslui, al cărei preşedintă era.
În restul paginilor – patru la număr – mai
semnau prof. Aneta Sârbu, Natalia Bârlădeanu, prof.
Elena Condrea, ing. Zamfira Sârghie.
Sub diferite materiale mai apăreau numele
autorilor: Gh. Anghel, G. Anghelescu, C. Slavic, V.
Văsâi, Teodor Pracsiu.
O rubrică de „Mărţişoare” pentru femei de „8
Martie” realizau: C. Slavic, G.S., G Zarafu. „Desigur,
astăzi eşti departe/ Dar nu mă prinde totuşi teama/
Că-ntâia vieţii mele carte / Ai fost, povestea mea, tu,
mama!” („Mamei” de C. Slavic)
*

Paleta literară şi artistică

Paleta literară şi artistică, 1918, evidenţiată de
N. Ginghină, M. Luca, P. Nirişteanu în articolul „Din
tradiţii şi prezenţe culturale. Profiluri spirituale
vasluiene”, 1975, p.109-110.
*

Paloda reapare la Bârlad o dată pe săptămână,

la 2 iulie 1892, anul al XI-lea de la înfiinţare, editor-
proprietar G. Caţafany, girant G. Leţcae, cu „o

349
desluşire pentru cititori” în chiar editorialul
ziarului:
„După un răstimp de nouă ani, reapare ziarul
Paloda”…
„Ziarul Paloda este proprietatea noastră, fiind
redactat tot de noi între anii 1881-1883, pe care din
cauza împrejurărilor l-a succedat ziarul „Tutova”
Dacă am reînviat vechea Palodă este că, am
găsit mai nimerit acest titlu istoric, pe care îl purtase
una din vechile cetăţi ale Daciei, astăzi Bârladul.”
Sesizat de nedumerirea unora asupra
coloraturii politice a Palodei, ziarul se declara:
„liberală convinsă şi încă dintre acei liberali care nu-
şi schimbă faţa pentru o strachină de linte”…,
menţinându-şi programa, aşa cum fusese publicată la
5 februarie 1881, data apariţiei.
Ziarul apărea sub conducerea unui comitet de
redacţie, dar prof. Ştefan Neagoe (1838-1897) într-o
scrisoare către G. Bariţ spunea: „… Vă rog a-i urmări
ideile – este ziarul exclusiv al meu…”
După pensionarea lui Ştefan Neagoe ziarul este
condus de Th. Riga care semna cu pseudonimul
Herodot.
Din 1895 e condus de institutorul G.G. Ionescu
– poetul George Tutoveanu, până în anul 1908 când
dispare.
*
Şefan Neagoe
1838-1897
„Doliul nostru” îşi intitula Paloda editorialul

350
din 27 august 1897 care aducea „ vestea că „de
sâmbătă 23 august a.c. Ştefan Neagoe nu mai este.”
Originar din văile
de peste Carpaţi, spunea
gazeta, dintr-o familie de
nobili, român adevărat,
şi mare patriot, Ştefan
Neagoe fusese devotat
românismului. Venit în
ţară, după ce trecuse prin
magistratură, chemarea
sa a fost catedra, mai
întâi la Focşani, unde a
fost întemeietor de
şcoală, apoi la Liceul „Codreanu” din Bârlad, unde a
fost profesor de limba latină şi fondatorul catedrei de
limbă şi literatură română, căreia i s-a consacrat până
la ieşirea la pensie, în 1893.
Avântat în lupta politică a fost la Bârlad ctitorul
ziarului Semănătorul prin care a servit cu credinţă
Partidul Liberal. La 5 martie 1881 a fondat ziarul
Paloda, recunoscând de proprietar pe tipograful
George Caţafany, propagând iubirea de patrie.
În ultimii ani de viaţă, cei pentru care militase,
i-au trădat aspiraţiile, refuzându-i un loc în
parlamentul ţării. În cele din urmă s-a înscris ca
membru în Partidul Constituţional, dar decepţia
vieţii i-a fost într-atât de mare încât suferinţa i-a
adus sfârşitul la numai 59 de ani.
La înmormântarea sa, în ziua de 25 august, la

351
cimitirul „Eternitatea” din Bârlad, S. Mândrescu,
profesor la Liceul „Codreanu”, spunea printre altele:
„Deosebit Ştefan Neagoe a îngrijit de interesele
comunei, fie în calitate de consilier comunal, fie
numai ca om cu dragoste de târgul său, fie ctitor al
vreunei biserici, dorinţe pentru realizarea cărora a
luptat timp de 31 de ani”…
Despre Paloda şi cei 27 de ani ai săi de
funcţionare am scris în volumul „Mari personalităţi
ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene”
apărut la Editura TipoMoldova Iaşi.
La 8 noiembrie 1892 Paloda publica
circumscripţiile judeţului Tutova după noua lege
administrativă care intrase în vigoare la 1 noiembrie
(prefect G. Emandi), fiind împărţit în următoarele 6
plăşi:
1.Plasa Târg cu reşedinţa în comuna Slobozia-
Zorleni (cătun), Zorleni compusă din următoarele 11
comune: Gura-Simila, Slobozia, , Bârlad (comună
urbană), Popeni, Epureni, Tg. Murgeni, Răzeşti,
Blăgeşti, Cârja, Schineni, Banca şi Sârbi (subprefect
Al. Pastia; ajutor – Vasile Semilache);
2. Plasa Simila cu reşedinţa în comuna
Bogdăniţa (cătun), compusă din următoarele 14
comune: Băcani, Ibăneşti, Rădeşti, Bogdăniţa,
Bogdana, Unţeşti, Vlădeşti, Bogdăneşti, Puntişeni,
Buda, Costeşti, Mânzaţi, Floreşti şi Ogoieşti
(subprefect Şt. Orda; ajutor M. Popovici);
3. Plasa Tutova cu reşedinţa în comuna Tg.
Puieşti compusă din următoarele 11 comune:

352
Hălăreşti, Pueşti, Lăleşti, Mirceşti, Voineşti, T.
Plopana, Şendreşti, Tuleşti, Avrămeşti, Dragomireşti,
Corodeşti (subprefect – V. Danu; ajutor M.
Alexandrescu);
4. Plasa Pereschiv cu reşedinţa în comuna
Ciocani (cătun), cu următoarele 12 comune:Coroeşti,
Ciocani, Stănueşti, Chilieni, Mireni, Praja, Măscurei,
Iveşti, Pogoneşti, Bogeşti, Căbeşti, Prisecani
(subprefect – Jan Lupu; ajutor Ioan Vasiliu).
5. Plasa Corod cu reşedinţa în comuna
Ghidigeni (cătun), compusă din următoarele 14
comune: Priponeşti de Sus, Priponeşti de Jos,
Vizureni, Ciureşti, Cotoroaia, Cerţeşti, Popi-Dia,
Cărăpceşti, Cârlomăneşti, Sălceni, Adam Fundeanu,
Ghidigeni, Lieşti (subprefect – George Dimopol;
ajutor – Pavel Chiricuţă);
6. Plasa Juravăţ cu reşedinţa în Odaia
Bursucani (cătun), comuna Griviţa, cuprindea
următoarele 10 comune: Fruntişeni, Brădeşti, Docani,
Obârşeni, Vinderei, Odaia-Bursucani, Bălăbăneşti,
Bălăşeşti, Lungeşti, Rădeşti (subprefect – C.P. Docan;
ajutor Anghelache Neculau).
*
„Alunecări de teren la Mateeşti-Vălcea” scrie
ziarul Adevărul din 22 februarie 2005.
„Cufundarea de pământ la Tătărani” aşa se
intitulează ştirea din Românul, publicată la 5 august
1881, p.688-689 preluată din ziarul Paloda din Bârlad.
Am reţinut-o şi o redau în cele ce urmează ca o
dovadă că mereu au fost catastrofe pe suprafaţa

353
pământului.
…”În ziua de 17 ale trecutei luni (septembrie
n.n.) a avut loc o rupere de pământ care a ţinut de la
orele şase dimineaţă până la opt, în comuna Tătărani,
plasa Crasna, districtul Fălciu. Acest accident s-a
petrecut asupra unei întinderi de pământ de mai bine
de zece fălci pe care se aflau 65 de case împreună cu
livezile lor şi alte dependinţe.
Astfel, o întindere mare de pământ, care mai
înainte desfăta privirile călătorului cu livezile pline
de tot felul de pomi roditori, este prefăcută astăzi în
ruine, unele din case au ajuns sub pământ, altora
deabia li se mai zăresc vârfurile, iar altora le-a
dispărut şi cea mai mică urmă. S-au văzut case noi
vârâte în pământ până la o distanţă de mai bine de
100 metri.
Acest accident trist a fost prevestit locuitorilor
printr-un vuiet năduşit ce se auzea de sub pământ. În
urma răspândirii zgomotului despre această
întâmplare o mulţime de curioşi au vizitat locul în
ruină. Însuşi dl prefect al districtului, încunoştiinţat
de subprefectul plăşii respective, a vizitat comuna şi
a făgăduit multe ajutoare nenorociţilor localnici.
… Este cineva cuprins de jele uitându-se cum
150-200 fiinţe omeneşti, bărbaţi, femei şi copii, şed
prin colibe şi pe sub corturi, cum vegetează pe lângă
garduri zdrenţuiţi şi muritori de foame, fără chiar
pâine…”
*
„În noaptea de 5-6 februarie a.c., pe la 12 ore

354
noaptea, în comuna Dumbrăveni, plasa Racova,
judeţul Vaslui, s-a surpat pământul în întindere
aproximativă de 71 fălci, ruinându-se casele a 33 de
locuitori, însă nici un caz de moarte nu s-a
întâmplat”, consemna Românul din 23 februarie şi 1
martie 1879, p.168 şi respectiv p.189.
*
George Caţafany, editorul şi proprietarul
Tipografiei unde se tipărea Paloda, era şi un cunoscut
om de cultură. „Din traducerile mele” de George
Caţafany, volumul II, premiat cu „Menţiunea
onorabilă” la Expoziţia Universală din Paris
1900.(facsimil din această lucrare în fotografia
alăturată ).

George Caţafani
*

355
 Pământuri ameliorate, foaie volantă, editată
de Casa agronomului şi Oficiul judeţean de
îmbunătăţiri funciare Vaslui, 1976, oferă cititorilor o
gamă variată de titluri. De la cel intitulat „Fondul
funciar – mai bine gospodărit!”, iscălit de Nicolae
Mihalache, secretar al Comitetului judeţean de partid
Vaslui, preşedintele UJCAP, „Destoinicie” –
însemnări care scot în evidenţă „terminarea şi darea
în folosinţă a barajului şi lacului de acumulare de la
Pungeşti”, semnat de Gh. A., „Reintegrarea în
circuitul arabil productiv a solului erodat şi refăcut”
de ing. E. Gheorghiţă, director al O.I.F.P.C.A Vaslui.
Alte rubrici şi articole: „Din experienţa
cercetătorilor de la Perieni” cu modalităţi şi metode
de lucrare a solurilor erodate”, „Viaţa de partid” cu
„Planuri concrete sistematic îndeplinite”, „Iniţiative”
cu „Acţiuni întreprinse pentru folosirea raţională a
pământului.”
La rubrica „Satiră şi umor” erau cuprinse
versuri (de Gh. Şerbaru şi Gh.A.), epigrame
(G.S.Vânătoru), caricaturi.
Nu era indicată ziua şi luna apariţiei foii şi nici
colectivul redacţional.
*

356
 Plugarul este ziarul care a apărut la Vaslui la 8
ianuarie 1919; redacţia şi administraţia în strada
Regina Elisabeta nr.2. Nu-şi mărturisea identitatea.
În articolul „Program” sub semnătura Eduard
Ghica, se preciza că ţinta gazetei este luminarea
poporului, mai ales a plugarilor”, asupra obligaţiilor
şi drepturilor lor, în care scop „Va publica legile,
regulamentele, ordonanţele privitoare la plugari, pe
care le va tălmăci şi în acelaşi timp va arăta, dacă va
fi nevoie, părţile nepotrivite cu situaţia adevărată şi
cu interesele plugarilor.”
Gazeta promitea că va primi „toate reclamaţiile
drepte – pe care le va susţine fără nici o răsplată” şi
chema oamenii de talent la colaborare.
Foaia mai cuprindea articolele „Exproprierea
proprietarilor” – cu referiri asupra felului cum se face
exproprierea, depunerea declaraţiilor pentru
expropriere de către proprietarii moşiilor, scara de
expropriere – „Votul obştesc” şi ce trebuie să ştie
fiecare alegător despre aceasta, „Despăgubirile de
război” etc.
Ziarul, în două pagini, mai cuprindea o poştă a
redacţiei, rubrica informaţii, publicitate şi ştirea că dl.
colonel Piperescu s-ar fi oferit să îndeplinească
funcţia de cenzor gratuit la obştea „Lumea Nouă”

357
din Vaslui.
Acelaşi Eduard Ghica se adresa pentru Anul
Nou 1919 cititorilor dorindu-le „an fericit, noroc,
sănătate, belşug, timp bun la strâns şi bani la chimir.”
Nu se păstrează în depozitul Bibliotecii
Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iaşi decât
un singur exemplar din Plugarul.

Podgoreanul, periodic editat de S.C.

„Vascovin” S.A. Vaslui, la al 18-lea număr în 1994
avea înscris pe frontispiciu zicala moldovenească:
„Mâine vom trăi după cum vom munci astăzi”.
Formatul 30/42 cm, în 6 pagini. Nu se indică
locul de tipărire.
Colectivul de redacţie: ing. Constantin Neamţu
– preşedinte; Ion Nebunu şi Constantin Slavic,
redactori; fotografiile Petrică Lascăr.
Semnau: Nicolae Pogorevici, director M.A.A.
(„Probleme actuale şi de perspectivă ale viticulturii
româneşti”), ing. Marieta Amasicăi („Sfaturi pentru
podgoreni – îngrijirea vinurilor tinere”), ing. Ionel
358
Galu şi economist T.A. Laurenţiu („File din istoria
viticulturii româneşti – Cooperaţia viticolă în
România”), dr. ing. Avram D. Tudose (Breviar:
Muzeul viticol al Liceului agricol „Dimitrie
Cantemir” Huşi). Versuri şi materiale de
divertisment scriau Constantin Slavic, Virgil Grecu.
La cuvinte încrucişate era prezent Serghei
Coloşenco cu „Toamnă în vie”.
Dar iată în rezumat „o probă” de
„Divertisment” din Podgoreanul nr.18/1994:

PASTILE BACHICE
Legea fricii
Ce se-ntâmplă frăţioare,
Eu când beau capul mă doare,
Tu-ai picioare fărʹ control ?
Vinul merge unde-i gol !

La restaurant
Întreb stimata clientelă
De ce s-aşază sub umbrelă ?
— Ştiu că vinul din butoaie
E mai mult… apă de ploaie !
Sinceritate
Fericirea se concepe
Prin vin, muzică şi-amor.
La vin parc-aş mai pricepe!
Recunoaşte-un… autor.
Virgil GRECU

359
 Similitudine
Aşa cum este în a lumii viaţă
La fel e şi-n familie la noi.
Cine se scoală mai de dimineaţă
Ajunge singur primul…la butoi

Unui crâşmar.
Iată de ce-s necăjit, jupâne,
Şi-mi vine să urlu ca-n pustiu:
De când a crescut preţul la pâine,
A-nceput să scadă... la rachiu.
Constantin Slavic
*
«Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui,
altădată şi acum»

«Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altădată

şi acum» este lucrarea semnată de dr. Ing. Avram D.
Tudosie şi ing. Constantin Neamţu fundamentată pe
realizările de veche tradiţie ale şcolii de viticultură
din oraşul Huşi – o «Academie Mihăileană a
podgoriilor Moldovei », cum a denumit-o acad. Prof.
I.C. Teodorescu, un degustător neegalat al vinurilor
în general – autorii prezentând detaliat podgoriile
din Huşi, dar şi din localităţile Vaslui, Bârlad şi
Murgeni, din întreaga vale a Vasluiului, Tutovei şi
Bârladului, întinse pe o suprafaţă de peste 20 mii de
hectare.
Sunt descrise didactic dar şi cu suflet de

360
localnici principalele soiuri de viţă de vie: Zghihara
de Huşi, Busuioaca de Bohotin, Frâncuşa şi Băbeasca
neagră (autohtone), dar şi cele străine Pinot Gris,
Riesling italian, Cabernet Sauvignon (cu largă
răspândire la Vaslui), Aligoté, Ottonel, Merlot.
Sunt evidenţiate soiurile cu struguri de masă
Coarna neagră, Muscat de Hamburg, Chasselas dore.
Declarat prima staţiune-oraş pentru cura de
struguri de masă şi must încă din anul 1934, oraşul
Huşi se mândreşte cu vinotecile de la Liceul agricol şi
IAS Huşi, I.V.V.Vaslui – „cărţi de aur, lichid
tezaurizat” cum le dezmiardă prof. Ion Gugiuman de
la Universitatea Al.I. Cuza Iaşi în ziarul Vremea
nouă din octombrie 1974.
*

Poporul, organ al „Ligei poporului” de sub

preşidenţia D-lui General Al Averescu , apare în
decembrie 1918, o dată pe săptămână, redacţia şi
administraţia la sediul Ligei – strada Regina Elisabeta
nr. 8 Vaslui, tipografia Vasile C. Onceanu, Vaslui.
Despre „Poporul” „Democratul” – organul
Partidului Naţional – Liberal din Vaslui, scria la 30
decembrie 1918 titlul:”Poporul dlui K.K.Brăescu” –
cu subtitlurile: „Kichirezul Vasluiului” - „Bonjur
361
Popor” – Cine sunt fruntaşii? – Celelalte ciottiuri; Jos
masca boierilor! – Inima poporului”.
În „Kichirezul Vasluiului” era satirizată gazeta
„Poporul”, fiind asemănată cu o „mare” distracţie de
sărbătorile Crăciunului, menită să înveselească
sărbătorile vasluienilor, autor al nostimadei fiind dl.
K.K.Brăescu, fost deputat conservator la R. Sărat care,
în aşteptarea trenului refugiaţilor, a avut „fericita
idee” să scoată „o gazetă de haz”.
Fruntaşii campaniei electorale la Vaslui erau
nominalizaţi domnii: „K.K. Brăescu, mare proprietar
din R. Sărat, cumnatul fraţilor Antonescu,
proprietarii moşiilor Brodoc şi Micleşti din Judeţul
Vaslui, fost deputat conservator carpist, apoi
conservator cantacuzist, apoi conservator tachist şi
acum conservator averescan! Marcel Bastaki, fost şef
de cabinet al Ministrului Arion şi Marghiloman,
conservator carpist, apoi conservator cantacuzist, pe
urmă conservator marghilomanist şi acum…
averescan: Scorţescu, arendaşul Moşiei Chioaia zisă
şi „Scorţeasca”, fost conservator marghilomanist,
graţie influenţei căreia, în timpul guvernului
Marghiloman – cu ajutorul jandarmilor dlui
Corjescu, a canonit ca pe nişte ocnaşi pe bieţii săteni
din toate satele vecine pentru a-i lucra moşia, iar
acum… averescan!”
Ciottiuri, ca „noi” oameni politici, erau
enumeraţi următorii: „Costică Dessila, pensionar care
o viaţă întreagă a supt ca subprefect liberal din
bugetul statului şi al partidului; preotul Grigoriu care

362
a făcut tunel prin toate caşcavalurile tuturor
consiliilor comunale din Vaslui, începând cu cel
liberal de pe vremea defunctului Irimiade şi sfârşind
cu cel marghilomanist din vremea din urmă, a dlui
dr. Scarlat, iar acum… averescan! I. Matei,
pensionarul proaspăt care încă nici până azi nu şi-a
anunţat demisia din clubul conservator-
margilomanist, în care a intrat tocmai în timpul celei
mai reacţionare guvernări, numai pentru că a căpătat
un post de revizor – după care a umblat cu limba
scoasă!”
Ciotti, învăţătorul Ciotti era colaboratorul lui
Brăescu care, printr-o scrisoare publicată în Poporul
îşi declara ataşamentul şi faptele de luptător al
poporului.
*
Poporul, în patru pagini, din 5 ianuarie 1919,
purta numărul 2 şi avea în prima pagină Manifestul
„Ligei poporului” în vederea alegerilor generale.
(Format 28/40 cm).
În articolul „În slujba democraţiei” Const. I.
Brăiescu „fost” deputat conservator (titlu sub care
semna), îşi învinovăţea colegii de la „Democratul” că,
„atinşi, poate cam îndurător uneori, de sfârcul unei
înnoiri lipsite cu totul de răutate”, „se încurcă să-
mproaşte cu noroi” invoca apoi o anumită „operă de
familie”, plecând de la defunctul său unchi Neron
Lupaşcu, cunoştinţă comună cu a domnului V.P.
Sassu care patrona „Democratul”, amândoi, însă
întinându-i memoria unul (Brăiescu) prin atacarea

363
testamentului civil – celălalt (V.P.Sasu) pe cel politic,
deşi amândoi obligaţi moral la recunoştinţă faţă de
înaintaş.
Cu numărul 4 din 7 februarie 1919 Poporul îşi
stabilea redacţia şi administraţia în strada T.
Vladimirescu nr.1 Vaslui, cu o apariţie la 1 şi 16 ale
fiecărei luni, în 2 pagini, format 32/47 cm.
Fiecare număr al foii însemna o confruntare cu
ceea ce se publica în „Democratul”, la „Poporul”
semnalându-se şi efectele aplicării cenzurii, a
spaţiilor libere – prin eliminarea unor paragrafe din
text. Se semnala şi interceptarea şi ascultarea
convorbirilor telefonice.
Unele numere deveniseră un „jurnal de drum”
prin localităţile judeţului Vaslui realizat de dl
Piperescu care călătorea în şareta trasă de cai.
Tipografia: Vasile C. Onceanu Vaslui.

364
 Generalul Al. Averescu, noul preşedinte al
Consiliului de Miniştri, şeful Partidului Poporului.
*

Primul anuar al Gimnaziului Comercial de

băieţi din Vaslui la 10 ani de la înfiinţare, octombrie
1928-octombrie 1938, întocmit de Aurel Rotaru,
directorul şcolii, era realizat la Tipografia nouă
Chiriac-Vaslui, 1939 şi totaliza 83 de pagini.
Anuarul cuprindea „Istoricul învăţământului
comercial din România” – după Monografia Şcoalei
Superioare de comerţ nr.1 din Bucureşti - , după care
urma „Istoricul Gimnaziului comercial de băieţi

365
Vaslui”, lucru care se explică pentru „a nu lăsa să
întunece anii şi a nu se mai cunoaşte trecutul”, dar şi
„pentru a arăta celor cărora le va cădea în mână –
necesitatea promovării învăţământului comercial în
ţara noastră” spunea Aurel Rotaru în „Cuvânt
înainte”.
Într-adevăr, o şcoală comercială, de sine
stătătoare, a luat fiinţă în 1864 la Bucureşti, apoi una
la Galaţi, după care, câte una în Craiova 1878,
Ploieşti, în 1877, Iaşi, 1880, etc. în total 7.
Primele şcoli aveau 4 ani de studiu, iar la baza
cursului primar, însă, primii înscrişi erau elevi chiar
cu mai multe clase secundare.
„Teodor Ştefănescu, fost director al primei şcoli
comerciale din ţară, înaintează la 8 mai 1883, un
proiect de lege în care propune predarea
învăţământului comercial în două cicluri: gradul I cu
4 clase, purtând numele de şcoală de comerţ şi gradul
al II-lea, cuprinzând trei ani de studiu şi având a
„purta numele de şcoală superioară de comerţ”.
Proiectul de lege „a rămas în cartoanele
Ministerului”, şi deabia după 14 ani, în 1893, apar
şcolile comerciale de gradul I şi II cu trei şi patru
clase, legea din 1893 a durat până în 1935 şi se
caracterizează prin „completa scoatere a limbii
române din obiectele de învăţământ”, motivul fiind
că „elevii trebuie să capete cunoştinţe generale de
comerţ practic.”
Deabia în 1924 se introduce ca obiect de studiu
limba română, dar numai sub formă de lecturi şi

366
compuneri privitoare la comerţ şi corespondenţă
comercială.
Legea de organizare din 1935 aduce o
transformare radicală a învăţământului comercial, în
baza acesteia, începând cu 1 septembrie 1936 şcoala
are 8 ani de studiu şi se împarte în două cicluri:
gimnaziul comercial cu 4 clase şi Liceul comercial cu
patru clase superioare sau 8 clase – ca şi liceul
teoretic. Studiul limbii şi literaturii române capătă o
atenţie deosebită. Pentru absolventul de liceu se
introduce examenul de bacalaureat – folositor celor
ce aveau să urmeze Academia Comercială.
La Vaslui, în anul 1908, se hotărăşte
desfiinţarea gimnaziului „M. Kogălniceanu” şi
înfiinţarea în loc a unei şcoli comerciale elementare.
Astfel, în toamna anului 1908 se desfiinţează clasa I
gimnazială iar în loc se înfiinţează clasa I comercială.
Noua şcoală comercială, spune Aurel Rotaru, a
trăit numai până în anul 1911, exact timpul necesar
pentru a da o serie de absolvenţi care au fost:
1.Constantinescu N.Ştefan
2. David Neculai.
3.Ene M.Ioan
4. Ghetler I. Soref
5. Georgescu Eugeniu.
6.Marcus V. Pavel.
7. Matei G. Ştefan.
8. Neiu D. Mihai
9.Popa I. Dumitru
10.Răboveanu C. Titus.

367
 Cu anul 1911, şcoala comercială se desfiinţează
şi se reînfiinţează Gimnaziul, iar până în 1926 nu se
mai vorbeşte la Vaslui despre şcoala comercială.
În 1926 ia fiinţă o şcoală practică comercială pe
lângă Camera de Comerţ a judeţului Vaslui – meritul
aparţinând primarului oraşului – D.Ţaicu, de mai
multe ori preşedinte şi al Camerei de Comerţ.
Alături de D. Ţaicu, iniţiatorii deschiderii şcolii
au fost Al. Isăcescu şi I. Ştefănescu, absolvenţi de
şcoală comercială, primul conducător al şcolii fiind
Al. Isăcescu, în 1938 secretar general al Camerei de
Comerţ din Vaslui.
Şcoala comercială practică a durat aparte doi
ani. În septembrie 1928, Al. Isăcescu, directorul şcolii
practice care urmează să conducă şi noua şcoală
comercială de băieţi, conform legii învăţământului,
organizează examen de admitere pentru funcţionarea
clasei I şi din 71 de candidaţi, sunt declaraţi reuşiţi
50 de elevi – din comisia de examinare făcând parte:
Sp. Arteni ca preşedinte şi Eugen Manoliu, P. Motaş,
dr. Mogoş şi Alex. Bălănescu, ca membri.
Şcoala comercială de băieţi din Vaslui îşi
deschide cursurile într-o sală a Camerei de Comerţ
cu următorul corp profesoral:
1. Al. Isăcescu, director, profesor de
contabilitate;
2. Al. Dobrescu, română.
3. Al. Lumacher, matematică.
4. Valentin Grimalschi, productologia.
5. I. Ionescu, caligrafia şi desenul.

368
 6. Th.Tomida, istoria.
7. Şt. Kesim, geografia.
La 1 ianuarie 1929 direcţia şcolii este
încredinţată profesorului N. Pruteanu, profesor şi la
istorie şi geografie.
În 1929 director al şcolii vine,apoi, Th.
Hodoroabă iar şcoala se mută într-o casă particulară,
la Leon Cilic, pe strada Huşilor, unde funcţionează şi
clasa a II-a, nou înfiinţată. În al treilea an ca director
este G. Stoian, ardelean, profesor de contabilitate,
care aduce şcoala în localul în care funcţiona în 1938,
când, „era într-o situaţie destul de bună”: avea o
bibliotecă, laborator de fizico-chimice, muzeu de
mărfuri, cooperativă şcolară, material didactic
suficient, un număr de 120 elevi la 4 clase, dar îi
lipsea „un local propriu, încăpător şi capabil să
adăpostească un număr atât de mare de elevi.”
Gândul de bine pentru şcoală al profesorului –
director Aurel Rotaru se îndreaptă spre profesorul
Petre Andrei, ministru al Educaţiei Naţionale „un
mare iubitor al ţărănimii ai căror fii vin în număr tot
mai mare spre învăţământul comercial.”
*
Anuarul publica lista autorităţilor şcolare
superioare – în octombrie 1938 la 10 ani de la
înfiinţarea Gimnaziului Comercial de băieţi din
Vaslui.
A.Călinescu, Ministru al Educaţiei Naţionale;
D.V.Ţoni, Ministru subsecretar de stat;
N. Daşcovici, Secretar general al ministerului;

369
 Virgil Hilt, Director general al învăţământului
profesional;
M. Costăchescu, Inspector general, şef al
Ţinutului Prut;
C. Ionescu, Inspector ajutor al Ţinutului Prut.
În luna mai 1939, la tipărirea Anuarului,
autorităţile şcolare superioare se prezentau în
următoarea formaţie:
Petre Andrei, Ministru al Educaţiei Naţionale;
D.V. Ţoni, Ministru subsecretar de stat;
N. Daşcovici, Secretar general;
Virgil Hilţ, Director general;
N. Negru, Inspector general, şef al Ţinutului
Prut;
Al. Băleanu, Inspector ajutor al Ţinutului Prut;
Al Triandaf, Inspector secundar al Ţinutului
Prut.
Directorii şcolii de la înfiinţare şi până în 1938
erau şi ei prezentaţi în anuar:
Isăcescu Alexandru: 1 octombrie 1928 – 1
ianuarie 1929;
Pruteanu Neculai: 1 ianuarie 1929 – 1
noiembrie 1929;
Hodoroabă Teodor: 1 noiembrie 1929 – 15
octombrie 1930;
Stoian Gheorghe: 15 octombrie 1930 – 10
septembrie 1934;
Taşcă Constantin: 10 septembrie 1934 – 8
octombrie 1934;
Anastasiu Eugen: 8 octombrie 1934 – 26

370
octombrie 1934;
Nistor Cezar: 26 octombrie 1934 – 10
septembrie 1935;
Rotaru Aurel: 10 septembrie 1935 – 25 ianuarie
1938;
Gaiu Emanoil: 25 ianuarie 1938 – 13 februarie
1938;
Rotaru Aurel; 13 februarie 1938.
*
Primul anuar al Gimnaziului Comercial de
băieţi din Vaslui, întocmit de Aurel Rotaru,
cuprinzând perioada 1928-1938, nu de la 1908 când
s-a înfiinţat la Vaslui prima şcoală comercială,
deosebit de istoricul amintit, cuprinde referiri
detaliate privind Comitetul şcolar, bugetul şcolii,
realizări de ordin material şi dotarea instituţiei,
absolvenţii şcolii comerciale elementare şi a
Gimnaziului comercial Vaslui, repartiţia orelor de
curs pe anul şcolar 1937-1938 şi situaţia şcolară la
sfârşitul anului etc.
În exerciţiul şcolar 1937-1938 preşedinte ales de
adunarea generală a funcţionat până la 1 septembrie
1937 – când a încetat din viaţă – D.S. Ţaicu, iar de la
această dată până în februarie 1938 Gh. Răşcanu,
secretar al comitetului şcolar şi director de şcoală
fiind prof. Aurel Rotaru.
Ca membri în comitet au fost: Eugen Petrovici
şi Em. Gaiu, aleşi de corpul profesoral; I.
Pogânceanu, de adunarea generală iar M.Z. Nistor şi
M. Zingher, delegaţi de Camera de Comerţ.

371
 Comisia de cenzori era formată din: Corneliu
Cihodaru, ales de corpul profesoral, Const, Brânzei,
de adunarea generală şi Alex. Tulcescu, delegatul
ministerului.
În februarie 1938, când a expirat Mandatul
comitetului, s-a ales altul compus din : General Ion
Răşcanu, preşedinte, Aurel Rotaru, secretar, iar
membri Ecat. Stihi şi C. Dima, aleşi de corpul
profesoral, C. Brânzei, de adunarea generală, iar Al.
Onceanu şi C. Cuparincu, delegaţi de Camera de
comerţ.
O scrisoare a domnului Al. Isăcescu, secretar al
Camerei de Comerţ şi Industrie Vaslui către A.
Rotaru, directorul Gimnaziului Comercial din 21
decembrie 1938, publicată în anuar, lămureşte plenar
drumul şcolii comerciale la Vaslui în perioada 1926-
1928. Pe mai bine de 20 de pagini din anuar se
întinde studiul lui Aurel Rotaru despre C.A. Rosetti,
viaţa şi opera.
*
Relevant pentru importanţa presei în societatea
timpului mi se par următoarele din studiul citat:
„… Pentru a avea la îndemână un organ de
propagandă în scris, Rosetti scoate ziarul „Românul”,
care apare la 9 august, într-o vineri (1857 n.n.)

372
 Românul, gazetă politică şi literară, apare
săptămânal la Bucureşti, la 9 august 1857, iar din 15
decembrie 1859 zilnic până la 9 iulie 1864. În 1899 –
un singur număr pe săptămână, în 1902 două pe
lună, iar în 1903 din nou unul pe săptămână
Ziarul apărea la început de două ori pe săp-
tămână…În publicarea acestui ziar C. Rosetti îşi
petrece tot restul vieţii, răspândind zi de zi în masele
poporului mai bine de un sfert de veac, ideile
democratice şi liberale ale partidului pe care l-a
sprijinit cu toată puterea minţii şi inimii sale (gazetă
unionistă purtătoare de cuvânt a opoziţiei liberale
n.n.). Românul a devenit astfel arhiva istoriei politice
a ţării noastre din primii 25 de ani de la Unire. „La
acest ziar, Rosetti era director, redactor şi reporter. El
dădea zilnic articolul de fond, scria diferite studii de
politică, drept, economie politică, finanţe etc., făcea
reportajul zilnic al întrunirilor politice şi expunea
discursurile mari ale celor care au ilustrat tribuna
românească. A făcut apoi şi polemică şi discuţii cu
caracter literar şi estetic”, întocmai ca mulţi alţi mari
gazetari ai timpului. Iar când Românul a fost
suprimat prima dată în 1859, Rosetti găseşte soluţii
de revigorare a lui, ori publica alt ziar (Libertatea
n.n.), deşi cu aceeaşi soartă.
373
 Lupta gazetărească a fost întotdeauna grea, dar
s-a meritat să fii în iureşul ei…

Constantin A. Rosetti (2.VI 1816 - 8 IV 1885)

.
C.A Rosetti figurează pe frontispiciul gazetei ca
director, succedat din 1885 (anul morţii sale) de fiul
său Vintilă C.A. Rosetti – director până în 1890, dar şi
din 1892 până în 1901.
C.A. Rosetti a fost un mare ziarist al vremii
sale. Triumful activităţii sale ca ziarist este la
Românul,organ unionist, dar a întemeiat şi girat şi
alte publicaţii: Românul de duminică (1864), Apărătorul
dreptăţii (mai-iulie 1863),Libertatea (iulie 1864),
Constituţiunea (1864), Conştiinţa naţională (1865),
Ţânţarul – o revistă umoristică în 1859, un Calendar

374
popular care apare până în 1852. A colaborat la alte
publicaţii: Steaua Dunării, Revista Dunării, Sentinela
română, Cugetarea.
*
Conform celor scrise în Românul, la 8 iulie 1863,
şcolile primare ale ambelor sexe se prezentau astfel
în zona noastră a Moldovei:
Judeţul Fălciu, 41 şcoli cu 1.149 elevi, 83 fete
=total = 1.232 elevi;
Judeţul Iaşi, 88 şcoli, cu 2.546 elevi, 475 fete
total = 3.021 elevi;
Judeţul Tutova, 69 şcoli, cu 1.514 elevi, 145 fete
= total = 1.659 elevi;
Judeţul Vaslui, 46 şcoli cu 1.507 elevi, 93 fete
total 1.600 elevi.
La 16 septembrie 1883 Românul scria:
„În oraşul Vaslui, ce are o populaţie de peste
10.000 locuitori, nu este decât o şcoală primară de
băieţi şi una de fete. S-au făcut mai multe raportări
către domnul ministru, spre a se înfiinţa o a doua
şcoală şi a se trimite un profesor, fără a se obţine un
rezultat.
Persoanele însărcinate a supraveghea mersul
instrucţiunii, în acest district, au raportat că la
examenul din anul curent s-au prezentat 84 băieţi în
clasa I. Număr cu mult mai mare ca cel de 50 ce
legea prevede a se admite într-o clasă.” (prefect al
judeţului era domnul Lupaşcu n.n.).

375
 Propaganda, ziar Naţional Liberal, apărea
duminica la început, la 2 februarie 1914, proprietar
Bosnief Paraschivescu, redacţia şi administraţia la
avocat C. Călinescu, Vaslui, în 4 pagini, format 31/47
cm, în prima pagină erau arătaţi candidaţii partidului
Naţional Liberal - Iancu Gingir, proprietar,
Constantin Călinescu, avocat şi Vasile Sassu, avocat-
pentru Cameră - la cele trei colegii, iar pentru Senat,
în Colegiul I şi II, Neron Lupaşcu, proprietar, Pascal
Zadic, proprietar, Ioan Ornescu, proprietar.
Alegătorii erau îndrumaţi, ca „o datorie de
cinste” să „vină la vot”.
În cuprins, Propaganda, sub titlul „Reformele
noastre” publica un articol „Exproprierea” semnat de
avocat Bosnief Paraschivescu, care era autorul şi a
altui articol „Votul unic”. Cu titlul „Nu ştiu ce vor”,
ziarul dădea un răspuns confratelui său „Vasluiul”,
operă a conservatorilor locali, care-i învinovăţea pe
liberali de socialism, clevetindu-i pătimaş…
La rubrica „Ultima oră” ziarul propaganda
explica cum a apărut epidemia de scarlatină la
Lipovăţ – şi au murit 45 de copii în două săptămâni –
slăvind venirea în capul judeţului „a energicului şi

376
simpaticului nostru amic – dl. Eduard Ghica ca să ia
măsuri”…
O pagină întreagă conţinea câteva reclame.
Numărul 2 al ziarului Propaganda dedica
pagina întâi tot candidaţilor Partidului Naţional
Liberal, dar numai celor de la Senat, locul lui Ioan
Ornescu fiind luat de Constantin Călinescu, avocat,
fără explicaţii asupra motivului înlocuirii.
În interiorul ziarului, cu titlul „Candidaţii
noştri la Colegiul I de Senat” alegătorii erau sfătuiţi
să-i voteze pe Neron Lupaşcu şi Pascal Zadic, iar
într-un altul „De ce a căzut domnul Giugir în balotaj”
se explica incidentul, ca şi în cazul „Căderii
domnului Călinescu la alegerile Colegiului II în
Cameră, partidul ajungând la decizia susţinerii la
Colegiul II de Senat în locul lui C. Ornescu
candidatura domnului Constantin Călinescu…
La „Cronica literară” Propaganda publica trei
sonete – fără titlu - reproduse din „Arhiva” Iaşi şi
„Convorbiri critice”, 1902, de Bosnief Paraschivescu,
nimeni altul decât proprietarul ziarului, cu birou de
avocatură şi notariat în Bucureşti, Bulevardul Pache
nr.2, dar şi proprietar a 316 fălcii din moşia Buhăieşti
de Sus, judeţul Vaslui, scoasă la arendat, la pagina de
publicitate, tocmai în campania electorală…
În „Post-factum”, Propaganda nr. 3 din 16
februarie 1914 se anunţa terminarea alegerilor,
reuşita liberalilor cu „o majoritate imensă”, mici
defecţiuni înregistrându-se la Vaslui unde PNL a
pierdut două locuri în Parlament, prin căderea

377
domnului Călinescu la Colegiul II de Cameră şi a
domnului Neron Lupaşcu la Colegiul I de Senat,
urmare a disensiunilor ivite în partid.
Într-un interviu luat domnului Neron Lupaşcu
de către proprietarul ziarului Bosnief Paraschivescu
se clarificau cauzele nereuşitei la Vaslui: domnii
Sassu, Motaş şi Bordea se dovediseră nesinceri,
infideli PNL.
Faţă de „trădarea foştilor amici – Sassu, Motaş,
Bordea – la alegerile comunale lista candidaţilor PNL
la Colegiul I Cameră, publicată de „Propaganda”
nr.7/16 martie 1914, cuprindea pe: Neron Lupaşcu,
fost vice-preşedinte al senatului, Const. Călinescu,
senator, avocat, Ioan Mihăilescu, fost magistrat,
avocat, Frantz König, mare industriaş, Ştefan Gingir,
avocat, director de bancă, Const. Grigoriu, institutor
pensionar.
Propaganda nr.2/23 martie 1916, ziar naţional
liberal, apărea miercurea, proprietar Bosnief
Paraschivescu, comuna Buhăieşti, judeţul Vaslui, era
dedicat în întregime (două pagini) acestuia, candidat
la Colegiul II Senat, cu alegeri la 17 aprilie – de
Duminica Tomei, în care, în prima pagină se explica
de ce e necesară candidatura sa, iar în pagina
următoare, proprietarul moşiei Buhăieşti de Sus,
judeţul Vaslui, avocat în Bucureşti, se adresa
alegătorilor explicându-le, încă odată, de ce să-l
aleagă.

378
 Bosnief Paraschivescu, proprietar, comuna
Buhăieşti, judeţul Vaslui
Următoarele numere (3-7) aduceau noi
argumente pentru susţinerea candidaturii: o
scrisoare-recomandare către comandantul
regimentului 65 infanterie Vaslui, de ataşament faţă
de ţărani, alta cu fotografia candidatului şi alte
apeluri către alegători pentru venirea la vot, ca, la 28
aprilie, într-o scrisoare deschisă, explicând că „s-a
urzit un complot contra sa”, să se declare retras de la
candidatură pentru „a satisface dorinţa şefului
379
partidului şi a-l salva pe amicul meu Ghica care era
făcut răspunzător de succesul meu.”
A fost, după câte se înţelege, un ziar al
intereselor personale…
*
Reflector
Reflector, gazetă de satiră şi umor a
Comitetului de partid şi a Consiliului popular
comunal Ivăneşti, destinată cetăţenilor din cele 15
sate ale comunei, coordonată de un comitet de
redacţie, îi este în felul următor reflectată activitatea
de către Constantin Slavic:
…”Am spicuit din mapa conţinând materialele
inserate în diverse numere şi iată câteva exemple.
În momentul începerii campaniei de recoltare şi
treieriş, aproape 30 de ţărani cooperatori nu au
răspuns chemării. În dimineaţa următoare, aceştia au
fost „popularizaţi” la „Reflector”. Vestea s-a
răspândit iute prin sate. O zi mai târziu, toţi cei
certaţi în gazetă şi-au luat uneltele şi s-au prezentat la
lucru.
Sau: Ion Ciocan de la Coşca a „confundat”
proprietatea obştească cu cea personală şi a dus acasă
un car cu sparcetă de pe terenul cooperativei
agricole. Caricatura şi epigrama de la „Reflector” au
creat în rândul ţăranilor comunei o opinie de masă
intransigentă cu cei care, într-un fel sau altul, ştirbesc
averea obştii. Legumicultorii „omiseseră” să
plivească o parcelă de grădină. „Reflectorul” i-a făcut
să vadă buruienele care asfixiau plantele cultivate şi

380
să le plivească neîntârziat. Gestionarul Gheorghe
Gajură, de la Valea Mare, căpătase obiceiul să vândă
jumătate de litru de ulei numai dacă clientul
cumpăra şi câteva ziare vechi. Aceasta, desigur, până
când faptul a fost adus la cunoştinţă colectivului de
caricaturişti şi epigramişti care alcătuieşte ediţiile
„Reflectorului”. Vasile Todiraşcu, Ilie Preda, Ştefan I.
Ciocan şi Nicolae Cojoc făceau „cărare la bufet”, în
vreme ce consătenii lor nu mai pridideau cu muncile
câmpului. După apariţia unei caricaturi la
„Reflector”, oamenii s-au îndreptat. De asemenea, în
plină zi de lucru, când toate mijloacele de transport
ar fi trebuit să fie pe câmp, un grup de petrecăreţi au
luat patru căruţe şi s-au dus la nuntă tocmai la
Draxeni. La întoarcere au fost cu toţii „recompensaţi”
de „Reflector”.
Asemenea gazete satirice şi de umor existau
mai în fiecare comună din judeţul Vaslui şi
constituiau o tribună prin mijlocirea cărora se ducea
o luptă deschisă împotriva lipsurilor, ne asigură
ziaristul de la Vremea nouă în nr.1100/8 septembrie
1971.

*
Reforma
Reforma, ziar la care a lucrat ca prim-redactor
d. G. Cristea Delaracova, căruia, la 23 decembrie
1918, ziarul Democratul îi încredinţa redacţia şi
administraţia sa.

381
 *
Resistenţa
Resistenţa, ziar vasluian, apărea în anul 1882,
nu este evidenţiat în fondul documentar al
bibliotecilor din Iaşi, dar, la „Foiţa ziarului
„Dreptatea”, care apărea în Huşi, la 19 august 1907,
este reprodus „din numărul 10 al existenţei ziarului
Resistenţa un prea frumos articol despre doctorul
Munteanu”, publicist al timpului, aflat în controversă
cu alţi mânuitori ai condeiului şi căruia i se proba că
este altul decât se credea.
„…omul acesta este un maniac, un om bănuit,
un ignorant căruia huşenii îi ziceau ca poreclă –
„şărpele cu ochelari” ori „doctorul filoxeră”, pe când
vasluienii îi spuneau „doctorul Pungescu. „Un tip de
papugiu de Bucureşti pe care l-a produs atât de bine
marele nostru artist Milu (Matei Millo – 1814-1896
n.n.) pe scena teatrului ieşean, un năfturean de bon-
ton care-şi dă aere împrumutate de cuconaş, care se
frecventează în buna societate şi trişează la cărţi
pentru ca să câştige, dar e prins asupra faptului şi
ferchezuit după cuviinţă” – zice articolul-foileton din
Resistenţa de la Vaslui.
De ce l-au numit aşa în 1882, cei de la Vaslui,
numai ei trebuie să ştie, zice Dreptatea din Huşi.
*
Ulterior, în perioada 1897-98 dr. I. Munteanu a
fost prefect al judeţului Fălciu, iar în anii 1901-1902
primar al oraşului Huşi.
*

382
 Revista cireşarilor
Revista cireşarilor, publicaţie cu activitate la
Bârlad în anii 1983-1989, editată de Cercul de creaţie
literară şi presă de pe lângă Clubul elevilor de la
Casa pionierilor şi şoimilor patriei a evoluat „în
atmosfera imprimată de cunoscutul roman al
scriitorului de origine bârlădeană Constantin
Chiriţă”.
În 1986 ea se redacta sub îndrumarea poetului
Cristian Simionescu şi cu îngrijirea grafică a lui
Vasilian Doboş.
Printre copiii, care făceau literatură în paginile
acestei publicaţii amintim pe: Paula Berlea, Liana
Negru, Corina Barbu, Daniela Dumitru, Sorin Groza,
Melania Chiţiga, Cătălin Obreja, Marcela Moraru ş.a.
Rubricile: „Debut”, „Invitaţii noştri”,
„Palmaresuri”, „Traduceri din lirica germană”,
„Gemenii” ş.a. găzduiau şi condeie din alte judeţe:
Botoşani, Năsăud.
Revista cireşarilor a apărut în 10 numere şi a fost
apreciată ca una dintre cele mai bune publicaţii ale
elevilor de la cercurile de creaţie care funcţionau la
instituţia amintită.
Începând cu numărul 11/1989, revista va părăsi
numele „cireşarilor” – Constantin Chiriţă fugise din
ţară – şi va deveni „Pagini de jurnal”.
*
Participanţi la Festivalul naţional „Cântarea
României” din 1986, laureaţi la concursul „Tinere
condeie”, unii dintre „cireşarii” de la Bârlad,

383
coordonaţi de poetul Cristian Simionescu, au fost
cuprinşi cu o selecţie de poezii în volumul „Pace
pentru planeta albastră”, realizată de prof. dr. Tudor
Opriş.
Grupate sub genericul „Ferestre spre lume”,
versurile copiilor, participanţi şi la alte concursuri:
„Autori, copiii” de la Iaşi, „George Bacovia” de la
Bacău, poartă semnăturile: Corina Barbu, Daniela
Braşoveanu, Denisa Grădinaru, Liana Negre, Daniela
Dobre, Paula Berlea, Carmen Iancu, Nicoleta Ciută,
Liliana Ciubotaru, Melania Chiţiga, Gabriela Boghiu.
*
Revista militară literară
Revista militară literară apare la Vaslui în
1913, susţin autorii unui studiu din lucrarea „Schiţă
monografică a oraşului Vaslui – 1375-1975.”
*

Rulmentul, foaie volantă editată de Comitetul

de partid şi Consiliul oamenilor muncii de la I.R.
Bârlad, 1978, la împlinirea a „25 de ani de la făurirea
primului rulment bârlădean”.
Foaia se deschidea cititorilor cu editorialul „Un
sfert de veac de împliniri” semnat de ing. Mircea
Simovici, directorul Întreprinderii de rulmenţi, sub
care ing. Costică Foarfecă, secretarul Comitetului de

384
partid scria despre „Comuniştii în fruntea întrecerii
pentru producţii mari şi de calitate.” Cele două
articole erau „îmbrăcate” de-o parte şi de alta de
fotografiile a 8 oameni exemplari: Nae Caleap,
proiectant, Vasile Minciună, lăcătuş-montor,
Gheorghe Roşca, maistru forjar, Ioan Pascu, lăcătuş
ajustor, Victoria Spanache, controlor C.T.C., Vasile
Iftimie, şamotor, Ioan Bolat, rectificator, Tudor
Popescu, maistru strungar.
Alte articole din cele patru pagini ale foii erau
semnate de George Turculeţ, Mircea Tăzlăoanu, Coca
Andronache, Dumitru Butuc, ing. Emil Tăbuş,
Natalia Lefter, Maricel Voiculescu, Dumitru
Dumitraşcu, Constanţa Moruzi.
Ziţa A. Mironaşu semna poezia „La
aniversare”, iar tehnicianul Emil Iovu „Inscripţie -
25”:
„Din flori am împletit cunună,
S-o aşezăm pe fruntea ta,
Şi vom petrece împreună,
Cu tine, azi, fabrica mea.”

„Din cronica marilor realizări” şi „Fişe pentru o

monografie” dădeau în rezumat ceea ce însemnase în
25 de ani fabrica de rulmenţi pentru oamenii ei,
pentru Bârlad, pentru ţară…
*

385
 Sănătatea, foaie volantă editată de Direcţia
sanitară a judeţului Vaslui şi Comisia judeţeană de cruce
roşie, 1977, apărea de „Ziua sănătăţii” – 7 aprilie, cu
un editorial semnat de N. Bârlădeanu, directorul
Direcţiei sanitare a judeţului Vaslui, şi cu alte articole
iscălite de medici şi alţi colaboratori, dedicate
evenimentului.
Astfel, doctorul Emil Onete, directorul
spitalului de pediatrie Bârlad, semna un articol
despre „Ocrotirea copilului - preocupare prioritară”,
dr. Alexandrina Ionescu, medic şef C.R.S.C., despre
„Solidaritatea umană”, dr. Aurel Shrotter, directorul
spitalului orăşenesc Huşi, despre prezenţa la datorie
a specialiştilor din medicină, dr.Leonida Ciubotaru,
inspector la D.S.J.V., despre „Alimentaţia în
anotimpul de primăvară”.
Mai semnau în foaia de patru pagini
dr.V.Boghian, dr. Maria Mardare, dr. Emil Harnagea,
dr. N. Păcuraru, dr. Mihai Moţoc.
Vasile Văsâi realiza o convorbire cu N. Filimon,
secretarul comisiei judeţene de Crucea roşie, pe tema
„Crucea roşie – prezenţă activă” în societate, dar şi
un consistent grupaj de epigrame, împreună cu
colegul său Constantin Slavic, amândoi, posibil,
coordonatorii realizării ediţiei.
Pagina a patra a foii, unde erau publicate
epigramele, mai cuprindea şi alte rubrici căutate de
cititori: caricatură, anecdote, cugetări medicale.
O foaie similară a fost difuzată cu ocazia
Săptămânii Crucii roşii – 11-17 septembrie 1977 –

386
când articolul de fond despre sărbătorire l-a semnat
prof. C. Clisu, preşedintele Comisiei judeţene de
Cruce roşie.
Anterior, în Sănătatea, foaie din 1976, prof. C.
Clisu, tot în calitate de preşedinte al Comisiei
judeţene de Cruce roşie, reamintea că „ideea
constituirii unei societăţi cu caracter umanitar
aparţine paşoptistului Aaron Florian care, în 1850,
înfiinţează în Transilvania primele organizaţii de
acest fel”.
La 7 iunie 1876, Consiliul de Miniştri aprobă
jurnalul prezentat de colonelul Gh. Stăniceanu,
ministrul de război, prin care se aprobă fondarea
Societăţii de Cruce roşie din România, iar la 4 iulie
1876, Comitetul de acţiune, care îl avea în frunte pe
principele Dimitrie Gr. Ghica, hotărăşte fondarea
Societăţii de Cruce roşie din România, care are şi un
statut semnat de Carol Davila. La 15 iulie 1876
membrii fondatori aleg primul Consiliu general al
Crucii roşii compus din 15 persoane şi Comitetul
Central format din 8 oameni.
*

Satul contemporan, gazetă volantă a

organizaţiilor de partid din Consiliul unic
agroindustrial de stat şi cooperatist Murgeni ,
judeţul Vaslui, apare în campania agricolă de vară cu
387
editorialul „Ora bilanţului” semnat de Aurel Obreja,
preşedintele Consiliului unic agroindustrial Murgeni
În cele 6 pagini, format 22/30 cm, fără a se arăta
colectivul de redacţie, mai semnau materialele:
profesor Manole Filoti, Gh. Lepşa, primarul comunei
Murgeni, Toma Paşcanu, Const. Irimia, irina Vrabie,
învăţătoarea Anuţă Lucreţia, Iordache Cotea, Ştefan
Bujoreanu.
La rubrica „Note cetăţeneşti” oferea „Pilule
amare” – Argus.
*

Secerea, gazeta Partidelor unite: Democrat,-

Democrat Naţionalist şi Ţărănist-Independent.
Numărul 1 apare la Vaslui, joi 23 februarie
1922, având sub frontispiciu, înscrise pe note
muzicale, versurile:
Hai ţărani cu toţii,
Hai să secerăm
Secerea cea albă
Noi toţi s-o votăm.
Secerea cea albă pe steagul desfăşurat al ţării

388
făcea parte din grafica decorativă a ziarului şi
simboliza semnul electoral al celor trei partide unite.
Candidaţii pentru Senat – Gheorghe G.
Mironescu, profesor universitar din Bucureşti, fost
ministru al şcoalelor, Ioan Săndulescu, sătean din
Hârsoveni, Valea Racovei – şi candidaţi pentru
Cameră – Gheorghe G. Mironescu, Petru Dimitriu,
învăţător din comuna Tansa (Suhuleţ), Ioan Pica,
avocat din Vaslui, fost administrator de plasă, Eugen
Gheorghescu, învăţător din Negreşti, în mesajul
adresat prin ziar vasluienilor, arătau că „Ţara noastră
trece prin vremuri grele; copleşită de mari datorii
băneşti, suferind de mari lipsuri şi grele nevoi,
frământată de ura şi vrajba partidelor neînţelegătoare
a vremii” chemau, „cu mic cu mare”, pe alegători
„să-şi dea mâna, punând cu toţii umărul pentru a
scoate Ţara din cumpăna grea în care se găseşte”,
votând lista noastră la Senat şi Cameră, listă care are
semnul „secerea albă pe steagul ţării”.
„Temelia programului nostru este aceasta: Ţara
nu poate scăpa de primejdie decât dacă toţi oamenii
de seamă se vor uni frăţeşte pentru a găsi leacurile
nevoilor grele în care ne zbatem”, se spune în apel.
Cele două pagini de interior ale foii cuprindeau
o Scrisoare către alegătorii din judeţul Vaslui a
Comitetului electoral al partidelor unite: Democrat,
Naţional-Democrat, Ţărănist Independent.
Scrisoarea detalia cine erau candidaţii propuşi:
- Prof.univ. Gh.G. Mironescu, răzăş din
comuna Gârceni, satul Trohan, de pe Valea Racovei;

389
 - Ioan Săndulescu, sătean din Hârsoveni, de pe
Valea Racovei, „partizan credincios al marelui patriot
Nicolae Iorga”;
Petru Dimitriu, fost învăţător în comuna Oşeşti
şi acuma la Suhuleţ, a fost rănit în război şi este iubit
de ţărănimea din partea de sus a judeţului;
Ioan Pica, este avocat în Vaslui şi e fecior de
ţăran, fost administrator în două plăşi din judeţ,
naţionalist-democrat, partizan al domnului Nicolae
Iorga;
Eugen Gheorghescu, învăţător în Negreşti,
unul din cei mai buni dascăli.
Alegătorii erau desluşiţi „să nu meargă nici cu
oamenii partidului liberal, care este la guvernare, nici
cu cei care se cheamă ţărănişti, nici cu rămăşiţele
partidului zis al poporului, ci cu candidaţii partidelor
unite: Democrat, Naţionalist-Democrat, Ţărănist-
Independent”.
Învăţătorii Petru Dimitriu şi Eugen
Gheorghescu, adresau şi ei o „scrisoare către domnii
învăţători din judeţul Vaslui”, publicată în pagina a
patra – unde se afla găzduit şi grupajul de „Ştiri din
judeţ” – pe teme electorale, bineînţeles, şi o
„tălmăcire” a semnelor electorale din campania în
curs de desfăşurare:
„ –Semnul partidelor unite, adică a listelor
cetăţeneşti, este Secerea albă pe steagul ţării, adică
semnul muncii ţărăneşti şi al dragostei de ţară;
Semnul partidului liberal este crucea neagră,
adică crucea mormântului;

390
 Semnul partidului ţărănist este secerea neagră,
adică secerea morţii;
Semnul partidului poporului este steaua
neagră, adică „steaua întunecată, care nu mai
luceşte.”
Formatul ziarului: 32/48 cm.

Gheorghe G. Mironescu, profesor la Universitatea

din Bucureşti, fost Ministru al Şcoalelor.
*

391
 Semnal, serie nouă, anul I, apare la 31 mai
1999, lunea şi vinerea, în 8 pagini, cu deviza
„Împreună vom avea dreptate” şi cu câmp de
acţiune: politică, economie, societate…”
În caseta ziarului, sub titlul „Primul semnal de
provocare”, Gabriela Scurtu Ilovan explica: „Semnal
înseamnă alternativă. Este o publicaţie care îşi
propune să restabilească locul şi rolul jurnalistului în
spaţiul de exprimare căruia i se subordonează.
Jurnaliştii nu sunt nici judecători, nici legiuitori. Ei
reprezintă „aparatul” care captează informaţii şi
devin vocea publicului. Ei sunt cei care mediază
realitatea, semnalându-i semnificaţiile şi făcând-o
astfel mai uşor de înţeles, de asumat, de schimbat.”
Promiţând realizarea unui parteneriat cu
instituţiile statului, ziarul îşi propunea „să nu ignore
pe nimeni”, să cultive „un dialog permanent cu
cititorii, şi conformându-se principiului „împreună
vom avea dreptate”, se voia o provocare la
„comunicarea interactivă” despre problemele
tuturor.
Deşi era de aşteptat să fie mai explicit cu ceea
ce era scris pe frontispiciu, articolul nu desluşea
semnificaţia termenului – „serie nouă”.
Apare la Vaslui, strada Andrei Mureşanu nr.22,
cu Tiparul executat la S.C. Odeon SRL, Vaslui. Editor
C.M.V. Impex S.R.L..
Redactor şef: Gabriela Scurtu Ilovan; director:
Virgil Cadăr; director marketing şi publicitate: Delia
Grosu; redactor de serviciu: Simona Creangă; politică

392
şi administraţie: Ana Jităriţă: învăţământ-cultură:
Adriana Petrea; social-infracţional: Elena Mănucă;
juridic: Dumitru Dobrev; sport: Liviu Prepeliţă;
corespondenţi: Cătălin Angheluţă (Bârlad), Marius
Dumitraşcu (Huşi). Pe parcurs au mai apărut şi alte
funcţii redacţionale: tehnoredactor, fotoreporter,
secretar general de redacţie (Sergiu Ciocoiu),
redactor şef adjunct (Alin Tocan) etc.
În numărul de început Ana Jităriţă semna
articolul care promitea că „Vasluiul poate ieşi din
sărăcie”, Marius Dumitraşcu semnala că „La Huşi,
gardienii, medicii şi liberalii- în prag de evacuare” şi
se aştepta desăvârşirea evenimentului, redacţia – fără
a implica vreo semnătură – se întreba „Ce mai fac
ţărăniştii bârlădeni?” şi tot redacţional era articolul
intitulat „Din răzbunare pe viaţă, un bolnav de SIDA
a contaminat 30 de femei la moarte”.
Elena Mănucă semna un reportaj, întins pe
aproape două pagini, cu titlul: „După 17 ani petrecuţi
în închisorile comuniste - preotul Dumitru Mitoiu şi-
a iertat torţionarii. Apăreau şi alte articole cu
semnături diferite: Marius Dumitraşcu, Dumitru
Dobrev, Cătălin Angheluţă, Lucian Dumitru, Ana
Jităriţă, Adriana Petrea, Liviu Prepeliţă, referitoare la
viaţa partidelor politice, activităţi social-culturale,
sport etc.
*
Sentinela Ortodoxă, foaie pentru îndrumarea
religioasă şi culturală a poporului, apare lunar,
începând cu luna aprilie 1932, sub conducerea unui

393
comitet, redacţia şi administraţia: preot N. Lazăr,
Bălţaţi, judeţul Vaslui, iar numerele pe lunile iulie şi
august şi cu un „supliment pentru preoţi şi
intelectuali, de regulă, în total 6 ori 8 pagini, format
24/33.

Cu numărul din decembrie 1932/ianuarie 1933

sediul redacţiei este mutat la Lipovăţ, ca urmare a
schimbării parohiei pentru preotul N. Lazăr care se
ocupa de revistă. Tipografia Al. Onceanu,Vaslui.
Revista se adresa preoţilor şi cântăreţilor
bisericeşti, dar şi restului intelectualilor, cu articole
cu conţinut religios şi laic, după necesităţi: „Preotul
ca educator”; „Nimic fără Dumnezeu”; „Din
activitatea cercurilor culturale preoţeşti”, dar şi „De
la cercurile culturale unite: preotese şi învăţătorese”,
precum şi rubrici: „Ştiri”, „Poşta redacţiei”,
„Gânduri”, „Cugetări”, „Hazuri”, „Lecţii de religie”,
literatură – proză şi versuri etc. Foaia se vindea şi cu
numărul. Se găsea de vânzare în Vaslui, la regia M.

394
Ene şi la Librăria Onceanu, iar în Huşi la Librăria
Mohor.
În ianuarie, februarie 1938 Sentinela Ortodoxă
reapare cu numerele 1-2 (anul IV), tot lunar şi sub
conducerea unui comitet, cu sediul redacţiei şi a
administraţiei la Lipovăţ – Vaslui şi protoeria Vaslui,
cu Biserica „Sf.M. Mucenic Gheorghe” din comuna
Lipovăţ pe copertă, format carte: 16/23 cm, de regulă
în 10 pagini.
Pe spatele coperţii, colorate în verde, se preciza
că biserica „este una dintre cele mai mari şi rezistente
lăcaşuri de închinăciune din Eparhia Huşilor. Este
lungă de 36 metri, largă de 9 metri, cu turlă deschisă.
Grosimea zidurilor este de aproape 2 metri.
Cornişele, atât la turle cât şi la întreaga clădire, sunt
de blocuri masive de piatră.
Lucrul ei a început la 24 iunie 1853, cu stăruinţa
şi supravegherea Arhimandritului Acachi Igumen şi
stareţ al Mânăstirilor Dobrovăţ şi Lipovăţ. Lucrul a
ţinut 7 ani.
În anul 1861, luna mai, în 10 zile, s-a făcut
sfinţirea de către Arhiereul Filaret Scriban şi stareţ
fiind Arhimandritul Naftanail, căci încetase din viaţă
Arhimandritul Acachi care începuse lucrarea”.
La data aceea biserica era închisă de aproape
doi ani şi i se executa zugrăveala şi lucrări de pictură,
în stil bizantin, decorativ, de către maestrul I. Seb.
Constantinescu. Avea să fie deschisă şi redată
cultului în vara anului 1938.
*

395
 În perioada aceea episcop al Huşilor era P.Sf.
Nifon Criveanu, instalat în ziua de 11 martie 1934 în
catedrala voievodală a Huşilor.
Despre „Înfăptuiri prinse în oglinda unui
episcopat de 4 ani (11 martie 1934-11 martie 1938)
scria pr. Ec. Ioan Gh. Ene un documentar în Sentinela
Ortodoxă nr.3/martie 1938. Învăţătorul D. Apetrei era
autorul materialului „Crucea”.
„De ce se aprinde candela în faţa icoanei”,
„Falsificarea textului Sf. Scripturi”, „De la învierea
lui Hristos, la învierea noastră”, „Legea pentru
înfiinţarea serviciului social” sunt doar câteva din
titlurile revistei.

Biserica „Sf. M. Mucenic Gheorghe”, din comuna

Lipovăţ, judeţul Vaslui.
Când revista a scris despre „Regina Maria a
României (nr.7/8 iulie-august 1938), cu ocazia
decesului ei, n-a uitat să menţioneze că „trupul ei a
coborât în cripta Mânăstirii Curţii de Argeş lângă
396
neuitatul ei soţ, regele Ferdinand, iar inima se
îngroapă, după dorinţa ei, sub lespezile Bisericii din
Balcic, zidită de ea.”
După cum atunci când se vorbea despre
„revista noastră cu scoarţele verzi Sentinela Ortodoxă,
colaboratorii, îndemnându-se la scrisul pentru
publicaţia lor, argumentau: „Avem atâtea să ne
spunem: să ne cunoaştem, să ne simţim inimile
bătând pentru aceeaşi cauză, umerii alături pentru
acelaşi jug, paşii călăuziţi către acelaşi ţel” (pr.C.
Chiriac în nr. 9 şi 10/1938, p.6).
„La moartea lui Octavian Goga” era alt articol
semnat de pr.N. Lazăr cu ocazia coborârii trupului
poetului în ţărâna primitoare a cimitirului Bellu din
Bucureşti (Sentinela Ortodoxă nr.4 şi 5 – aprilie 1938)
Se publicau şi „Ultimele versuri ale marelui
poet Octavian Goga, cu o însemnare de Mia
Gheorghiu:

397
 Octavian Goga – ministru de interne

ULTIMILE VERSURI ALE MARELUI POET

OCTAVIAN GOGA.
„Îmi cântă moartea la fereastră,
Ca o vecernieʹn surdină.
Îmi cântăʹncet povestea noastră,
Un joc de umbră şi lumină.

Eu o ascult în noaptea mută,

Din adâncimi cum creşte mare.
Întreaga viaţă petrecută
La căpătâiul meu răsare.

Şi cum sub tâmpla mea fierbinte

O lume veche-mi reînvie;
398
 Nu câte au fost îmi vin în minte,
Ci câte-ar fi putut să fieʺ.

„Ştiri de tot felul” era o rubrică utilă cititorilor,

de unde se putea afla că în Moscova este cel mai înalt
clopot de biserică: cântăreşte 196.000 kg., este înalt de
7 m., lat de 7 m. şi are o limbă de 4 m. Aflăm şi vârsta
câtorva persoane biblice:
Adam a trăit 930 de ani;
Set, fiul lui Adam, a trăit 912 ani;
Enos, fiul lui Set, a trăit 905 ani;
Cainan a trăit 910 ani;
Manalaleel a trăit 895 ani;
Iared a trăit 962 ani;
Enoh a trăit 365 ani;
Noe a trăit 950 ani. La vârsta de 500 ani a mai
dat naştere la 3 fii: Sem, Ham şi Iafet. Când a fost în
vârstă de 600 ani, atunci a venit potopul. După potop
a mai trăit 350 de ani.
Avraam a trăit 175 ani;
Sara, soţia lui Avraam, a trăit 127 ani;
Isaac, fiul lui Avraam, a trăit 180 ani;
Iacov a trăit 147 ani;
Iosif, unul din fiii lui Iacov, a trăit 110 ani;
Moisi a trăit 120 ani;
Iosua, urmaşul lui Moisi, a trăit 110 ani.
Cititorii erau informaţi şi despre cele 10 regiuni
în care fusese împărţită România în urma reformei
administrative din 1938:
Regiunea Argeş cu capitala Bucureşti;

399
 Regiunea Jiu cu capitala Craiova;
Regiunea Dunărea cu capitala Constanţa;
Regiunea Prut cu capitala Galaţi;
Regiunea Siret cu capitala Iaşi;
Regiunea Suceava cu capitala Cernăuţi;
Regiunea Olt cu capitala Alba-Iulia;
Regiunea Crişuri cu capitala Cluj;
Regiunea Mureş cu capitala Timişoara;
Regiunea Nistru cu capitala Chişinău.

Despre „Mânăstirea Dobrovăţ” a scris preotul

Gh. Mihoci următorul documentar în Sentinela
Ortodoxă nr.6/iunie 1938:
„Încărcat de glorie prin atâtea lupte şi victorii
strălucite contra duşmanilor Moldovei lui dragi, dar
şi de greutatea anilor, ca orişicare muritor de rând,
Ştefan cel Mare şi Sfânt era cu gândul şi inima tot
sus, la Dumnezeu.

Mănăstirea Dobrovăţ
Era cu gândul şi inima la Cel de sus, fiindcă El
400
îl ajutase să învingă, nedezminţându-se acea numire
ce i-a fost dată de către Papa de la Roma, de „atletul
lui Hristosʺ.
În adevăr, chiar în pragul ultimilor ani ai vieţii
sale, clădeşte încă o biserică — pe lângă cele multe
clădite mai înainte.—Şi aceea este a Dobrovăţului, pe
meleagurile Vasluiului.
Cunoaştem acest lucru, chiar din inscripţia în
slavoneşte ce se păstrează pe peretele despre Miază-
Zi, lângă uşa de la intrare. Iată şi ce ne spune ea.
„Binecinstitorul domn Io Ştefan Voevod, cu
mila lui Dumnezeu Domn al Ţărei Moldovei, fiul lui
Bogdan Voevod, a înălţat acest hram, întru numele
Pogorârei Duhului Sfânt, care a început a se zidi la
anul 7011 (1503) luna lui Aprilie în 27 zile şi s-a
săvârşit în anul 7012 (1504) al Domniei lui, anul
patruzeci şi o lună din al optulea curgătorʺ.
Biserica este mare şi încăpătoare având o
lungime de 32 de metri, iar lărgimea de 9 metri,
având trei despărţituri, afară de altar. Zidurile sunt
groase, din piatră, de prin partea locului, fiind
susţinute de alte ziduri mai mici pe la colţuri şi la
mijloc, numite contraforţi. Este zidită cu multă
chibzuială şi trăinicie, rezistând timp de 434 de ani,
tuturor cutremurelor, furtunilor şi altor vremuri rele,
fără a se mişca o piatră, ori a se crăpa un zid. Aşa
ştiau cei din vechime, să facă un lucru bun şi trainic.
Ceea ce este frumos la această biserică, nu e
atât construcţia ei, ce are la geamuri uşorii şi
cercevelele din piatră cioplită frumos cu dalta, ci

401
pictura din interiorul ei.
Ajungându-l moartea pe Ştefan cel Mare, când
de abia a isprăvit-o de zidit, a revenit fiului său -
Petru Rareş rândul să o zugrăvească. Aceasta o
cunoaştem din inscripţia ce se găseşte la locul
ctitorilor şi care glăsuieşte:
„Bine credinciosul şi de Hristos iubitorul Io
Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării
Moldovei, fiul bătrânului Ştefan Voievod a scris şi
înfrumuseţat acest Hram întru numele Pogorârii
Sfântului Duh, în mănăstirea de la Dobrovăţ, anul
7036 (1528) luna lui…”
Pictura ne dă aproape toată viaţa
Mântuitorului, precum şi multe din faptele şi
chinurile sfinţilor.
Ea este lucrată de meşteri zugravi pricepuţi,
mai toţi de origină slavi. Această pictură, este azi
curăţită de către Comitetul Monumentelor Istorice,
iar când o priveşti parcă acuma e zugrăvită.
Culorile sunt vii, chipurile din scene parcă-ţi
vorbesc, fiind de o frumuseţe rară. Când intri în ea,
ochiul îţi este prins de diferite scene care de care mai
frumoase şi mai interesante, neştiind la care să
priveşti întâi.
Ea ne mai redă întocmai ca şi o carte de istorie,
cum erau hainele din vremea aceea, cum erau
armele, cum erau clădite casele, cum stăteau la masă
oamenii, precum şi cele trebuitoare unei mese, cum
erau pe atunci.
Ea îţi inspiră respect şi pietate, când priveşti la

402
toate chinurile sfinţilor pentru credinţa creştină, mai
bine suferind şi murind, decât a o lepăda.
Aşa ştiau cei din vechime, să cinstească pe
Dumnezeu.
Biserica aceasta, cu pictura ei atât de frumoasă
ca execuţie şi aşa de însemnată prin ceea ce exprimă
ea, este o comoară a judeţului nostru şi unică în
Eparhia Huşilor, păstorită cu atâta înţelepciune şi
pricepere de Prea Sfinţitul Episcop Nifon.
Cine a văzut-o, pleacă mângâiat şi întărit
sufleteşte.
Hărăzită a fost să fie mănăstire de călugări,
aşezată fiind în mijlocul unui codru, azi tăiat, pentru
a se face islaz vitelor.
Ctitorie domnească fiind, a avut moşii în
Bucovina, Basarabia, prin Covurlui, iar în Vaslui la
Lipovăţ etc.
Ea a fost focar de credinţă, punct strategic întru
apărarea gliei, dar şi focar de cultură, datorită cărţilor
şi manuscriselor ce s-au aflat aici. Azi e tot o
mănăstire de călugări, iar cel ce a înţeles să-i redea
veche însemnătate prin măsurile luate, este tot Prea
Sfinţitul Episcop Nifon.
Vizitaţi-o şi vă veţi convinge.”
Cu numerele 7 şi 8, iulie-august 1938, pe
coperta revistei se menţiona că a fost înscrisă la
Tribunalul Vaslui sub nr.4/1938 şi că proprietar –
redactor responsabil este preotul N. Lazăr. Ulterior
s-a menţionat doar calitatea de redactor responsabil a
preotului N. Lazăr.

403
 Ca şi în cazul revistei „Învăţătorimea
vasluiană”, menţionăm că şi în revista Sentinela
Ortodoxă se vede colaborarea dintre preoţi şi
învăţători.
*
În numerele 9 şi 10 al revistei preoţilor, pentru
că locuitorii satului Poiana Alexei, comuna Puşcaşi
nu aveau şcoală, se publica un apel către cititorii
publicaţiei să contribuie la realizarea clădirii, apel
semnat de pr. Gh. Buzdugan, ca preşedinte al
Comitetului de construcţie, iar învăţătorul I. Gh.
Alexa, secretar.
*
Sfântul Duh
Sfântul Duh ziar umoristic, „pus tot sub
direcţiunea noastră” – era anunţat să apară, în
Muncitorul (din 31 iulie 1900)„cu începere de la 10
mai 1901”.
*
Statornicie, continuitate – repertoriul
arheologic al judeţului Vaslui
Statornicie, continuitate – repertoriul
arheologic al judeţului Vaslui- o carte interesantă
realizată la Editura Litera, 1980, de prof. Ghenuţă
Coman, profesor pensionar. Pasionat al domeniului,
autorul redă, între coperţile volumului, materialul
informativ despre trecutul milenar al locurilor
vasluiene, strânse cu migală şi profesionalism într-o
viaţă care-i onorează osteneala.
În prefaţa volumului, dr. Dan Gh. Teodor,
404
cercetător ştiinţific principal la Institutul de istorie şi
arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi subliniază:
„Rodul muncii de cercetare pe teren de
aproape trei decenii, a profesorului Ghenuţă Coman,
şi efortul său deosebit de a culege aproape toate
informaţiile despre vestigiile istorice descoperite în
acest ţinut din Moldova s-au materializat în lucrarea
de faţă care, pe drept cuvânt, poate fi considerată un
adevărat compendiu de istorie veche a judeţului
Vaslui”…
*
Şcolarii tutoveni
Şcolarii tutoveni, revistă şcolară de nivel
judeţean. Are cinci numere, scoase între decembrie
1938 şi aprilie 1939. Este scrisă, desenată şi susţinută
de şcolarii din judeţul Tutova. Avea ca instructori şi
îndrumători pe Ion Chişcă, Ion Taraze şi Petre
Todicescu.
Revista este de o bogată preocupare literară, cu
compuneri, versuri, proză, desene, jocuri, ghicitori,
informaţii, năzbâtii, şarade.

405
 Mantaroşie Aurelian, absolvent al Liceului „Gh.
Roşca Codreanu” Bârlad, promoţia 1949 (azi scriitorul Ion
Hobana)

Aici debutează cu succes Ion Hobana (Aurel

Ion Manta Roşie) elev în clasa a II-a a şcolii primare
nr.4 Bârlad, cu o spirituală poveste auzită de la
bunici: „Sfântul Nichifor”. La „Poşta redacţiei” i se
răspundea: „Ne-a plăcut mult poezioara ta hazlie
„Porecla”. O vom publica în numărul viitor fiindcă
ne-ai adus-o prea târziu.”. „Porecla” va apare în
proximul număr, continuată apoi de povestea de
călătorie „La munte!”.
(Din volumul „Reviste literare ale elevilor
(1834-1974) – istoria presei şcolare româneşti de
Tudor Opriş, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1977).

406
 *
Tanacu – un vechi sat de răzeşi
Tanacu – un vechi sat de răzeşi, este titlul
lucrării monografice realizată de Gheorghe Gr.
Buzdugan, apărută la Editura „Litera” şi
popularizată în ziarul „Vremea nouă” din 13 mai
1986.
*

Tribuna tinerilor făuritori de rulmenţi, foaie

volantă editată de Comitetul UTC de la
Întreprinderea de rulmenţi Bârlad, în întâmpinarea
Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste
Vaslui, 1976, avea în pagina cu frontispiciu fotografia
care înfăţişa faţada fabricii, o poezie „Patriei” de
Mihai Paşcanu, iar editorialul „La înălţimea
prezentului istoric” îl semna Aurel Găvan, secretar al
Comitetului UTC de la I.R.B.
„Vârsta opţiunilor pentru viaţă”, semnat de C.
Jomir, era un interviu realizat cu tinerii şi despre ei,
aflaţi în pregătirile pentru marea sărbătoare”
În chenar, pagina I avea şi o „Agendă” a
muncii tinerilor.
Cea de a doua pagină a foii – singurele – mai
407
cuprindea rubricile: „Acţiuni politice”, „Pe scurt”,
„Fruntaşi la locul de muncă”, epigrame semnate cu
iniţialele autorilor, caricaturi.
*

Tribuna muncii politice, foaie volantă editată

de Secţia de propagandă a Comitetului judeţean
Vaslui al P.C.R., apărea când mai erau trei zile până
la alegerile candidaţilor Frontului Democraţiei şi
Unităţii Socialiste – 1980.
Erau popularizaţi candidaţii F.D.U.S. în alegeri,
succesele obţinute în unităţile economice ale
judeţului Vaslui în perioada 1976-1980, Directivele
Congresului al XII-lea al P.C.R. – ca deschidere ale
bunăstării, se făceau recomandări privind activitatea
propagandiştilor – dându-li-se şi fotografiile.
*

Tribuna satului, gazetă volantă a

organizaţiilor de partid din Consiliul unic
agroindustrial de stat şi cooperatist Roşieşti, Vaslui
avea în prim-plan articolul „Consiliul unic
agroindustrial la lucru”, semnat de Gh. Chiriac,
organizator de partid, preşedintele Consiliului unic

408
agroindustrial de stat şi cooperatist Roşieşti, după
care, pe aceeaşi pagină, semnau alte materiale despre
întreţinerea culturilor Gheorghe Cristea şi ing. Ion
Gârneaţă, iar la „Panoul de onoare”, în pagină, erau
puse fotografiile lui Gh. Manolache, Vutcani, şi
Steriana Chirvase, Deleni.
Despre legumicultură, producţia de lapte,
folosirea intensivă a pământului, semnau Constantin
Moşanu, Neculai Popa, Emil Macovei ş.a.
Gazeta nu purta dată, nici colectivul de redacţie
nu era nominalizat. Avea 6 pagini, format 22/30 cm.
*

Tribuna şcolii vasluiene, foaie volantă, editată

de Inspectoratul şcolar judeţean, comitetul
sindicatului învăţământului şi Casa corpului
didactic cu prilejul Zilei învăţătorului – Vaslui, 1976,
îşi avea frontispiciul „îngropat” între două citate –
unul reda aprecierile lui Nicolae Ceauşescu faţă de
şcoală şi educatori, altul cuprindea felicitările
autorităţilor locale de învăţământ adresate Corpului
didactic cu ocazia sărbătoririi Zilei învăţătorului.
Editorialul intitulat „Dimensiuni” este semnat
de prof. Constantin Clisu, inspector general al
Inspectoratului şcolar judeţean.
Cezar Stegaru îşi pune semnătura sub versurile
intitulate „De ziua învăţătorului”:
„Pe mâna ta, maestre sculptor,
409
 Ai marmora cea mai de preţ
Crescută-n crânguri de vlăstare
Spre aştri volburând semeţ.

Cu dalta vorbei tale calde,

Tu-n marmură să dăltuieşti
Fărâmi de aur din comoara
Înţelepciunii omeneşti.

În creatoarea frământare,
Când chip îi dai necontenit
Tu şlefuieşte-o cu răbdare
Ca valul stânca de granit.

Din mâna de frumos sudată

Din ochi de vise nesătui,
Să-mpodobim întreaga ţară
Cu noi coloane de statui.”

La rubrica „Din activitatea Casei corpului

didactic”, prof. Iulian Cogean semna articolul
„Perfecţionarea”, iar prof. Gruia Novac, Marin
Mironescu, Eugenia Vornicu, Vasile M. Gheorghe şi
Manole Filote susţineau grupajul documentar „Din
activitatea comitetelor sindicale din învăţământ de la
Bârlad, Vaslui, Huşi, Negreşti şi Murgeni.
Foaia prezenta fotografiile la o suită de cadre
didactice promovate la „Panoul de onoare al
fruntaşilor” – Alexandru Săidăcaru, Constantin
Grosu, Aneta Sârbu, Veronica Diaconu, Veronica

410
Polcovnicu, Paraschiva Tănase, Trăian Căpitanu,
Gheorghe Moraru – precum şi numele celor cărora li
se acordase distincţii de stat cu prilejul „Zilei
Învăţătorului”: Durnea Virginia, educatoare la
Bârlad, învăţătorii Ciobotaru Livia – Bogdăneşti,
Lăzanu Elena – Bogdăneşti, Taban Constantin –
Băceşti, Stan Iordache, Obreja Constantin – Zorleni,
Pintilie Teotiesta – Vaslui, Ifrim Safta – Bârlad,
Chiratcu Georgeta – Huşi, profesorii : Hohol Nicolae
– Negreşti. Aftenie Cornelia – Vaslui, Sârbu Anton –
Vaslui, Mânza Emilia – Bârlad, Fulger Grigorina –
Bârlad, Pavel Pavel.
În cele patru pagini ale foii mai semnau: prof.
V.Ţugulea şi M. Cezar, inspectori şcolari, prof. Elena
Chetran, prof. Elena Condrea, articole referitoare la
activitatea de formare a elevilor, de creştere a
randamentului şcolar, de clădire a viitorului ţării
prin şcoală şi oamenii ei.
*

Turism ʹ78, foaie volantă editată de Oficiul

judeţean de turism Vaslui – iunie, 1978, purta sub
frontispiciu fotografia statuii ecvestre „a lui Ştefan cel
Mare de la Podul Înalt – amplasată la mai puţin de 10
411
kilometri de Vaslui, pe şoseaua ce duce spre Bârlad”,
despre care – alături de alte obiective turistice,
vorbeşte în „Drumeţie…” Teodor Pracsiu, dăruind
cititorilor informaţii de interes.
„Civilizaţie, viaţă modernă” este intitulat
editorialul semnat de Vasile Roşu, director al OJT
Vaslui, Florin Cazan, şeful compartimentului turism,
se ocupă de „Vasluiul vechi tărâm de legendă.”
Scot în evidenţă valoarea unor obiective
turistice, ilustraţiile care înfăţişează: Muzeu judeţean
din Vaslui, Statuia lui Ştefan cel Mare din Vaslui,
hotelul „Moldova” din Bârlad, Mausoleul „Peneş
Curcanul” din Vaslui, Complexul turistic „Racova”
din oraşul Vaslui.
Prof. Gheorghe Capşa în al său „Îndemn”
cheamă cititorii în excursii, iar N. Cruceanu, şeful
complexului „Racova” face pledoarie pentru
„serviciile noastre – după gustul şi preferinţa
turistului.”
Rubricile: „Ştiaţi că…”, „Cugetări ale unor
personalităţi celebre”, „Impresii din cartea de
onoare”, „Excursii în ţară…”, „…şi în străinătate”,
„Izvoarele de sănătate”, „Unde mergem la
tratament” puneau cititorii să descifreze şi să guste
ştiinţă, umor, enigmistică, căutând remedii şi pentru
păstrarea sănătăţii şi vitalităţii organismului omului
avid de normalitate.
*
Ţarina
Ţarina, revistă lunară de îndrumare şi politică

412
agricolă, apare începând cu luna august 1937 sub
îngrijirea Asociaţiei Agronomilor „Brazda” din
Vaslui care îşi propunea:

Coperta revistei

- de a pregăti atmosfera de unire şi solidaritate

a tuturor categoriilor de agronomi din judeţul Vaslui
în vederea susţinerii şi afirmării drepturilor lor
profesionale;
- de a propaga şi populariza în masa plugarilor
vasluieni cunoştinţele practice economice şi raţionale
de cultură a pământului;
- de a propaga şi promova spiritul cooperatist
în agricultură, unicul mijloc sigur şi real de progres
economic, profesional şi naţional în ţara noastră
agricolă.
413
 Redactor al revistei: V.V. Ponea.
Se realiza la Tipografia Nouă – Chiriac –
Vaslui. Format broşură: 16/23 cm; 24-25 de pagini.
Era structurată pe probleme: I Partea politică
agricolă şi cooperatistă; II Partea tehnică agricolă; III
Partea profesională şi oficială.
Cuprindea şi rubrici specializate: ştiri locale,
publicaţii, apeluri către agronomi şi cititori,
convocări, pagina gospodinei, sfaturi, culturale etc.
Iată două ziceri din chenarul revistei:
a)„Agricultura este tezaurul ţării româneşti; de
unde prima grijă a guvernanţilor trebuie să fie
organizarea agriculturii în vederea măririi venitului
naţional şi înstărirea gospodăriilor ţărăneşti”.
b) „Munca în comun face din noi întâi tovarăşi,
apoi prieteni.”
Regina Maria
Semnau în revistă: V. Ponea, M. Negură,
ministrul cooperaţiei, T.R.Thanir, doctor în ştiinţe
economice, M. Boghiceanu, inginer agronom, P.
Rotaru, administrator agricol, Theofil Bogdan, Aurel
I. Isailă ş.a.
Revista susţinea, în spiritul programului său,
articole cu o tematică variată şi utilă cititorilor:
Ridicarea agriculturii prin cooperare şi
neocooperaţie; Întoarcerea miriştilor şi importanţa
arăturilor adânci; Importanţa vinificaţiei şi a
horticulturii; Cultura florilor de primăvară;
Conservarea şi clasificarea fructelor; Importanţa
strugurilor şi vinului în alimentaţie; Asociaţiile

414
agricole; Creditul neocooperatist; Rolul agronomului
în sat şi la şcoală; Copile şi plantele vivace etc.
Iată care erau avantajele prezentate de T.R.
Thanir pentru agricultorii cuprinşi în asociaţiile
agricole preconizate:
Scutirea totală de impozite;
Asigurarea gratuită contra bolilor, accidentelor
şi şomajului;
Renta viageră gratuită pentru bătrâneţe;
Credite ieftine şi îndestulătoare;
Posibilitatea de finanţare a tuturor datoriilor
interne convertite sau convertibile;
Posibilitatea de convertire a datoriei publice în
datorie publică internă cu plata cuponului în deviză
naţională;
Posibilitatea de îmbogăţire nelimitată prin
participarea gratuită la o loterie naţională cu premii.
Plugarul, membru al asociaţiei, în afară de cele
şapte avantaje, mai beneficia:
a) De un salariu pentru munca prestată;
b) De o chirie pentru inventarul dat societăţii în
folosinţă;
c) De o arendă pentru terenul comasat în moşia
asociaţiei;
d) De o risturnă proporţională cu salariul,
chiria şi arenda cuvenită;
e) De o bună ajustare a preţurilor la produsele
agricole în raport cu preţurile produselor industriale;
f) De o participare la beneficiile întreprinderilor
industriale şi comerciale proporţional cu valoarea

415
produselor agricole furnizate acestora.
(Vezi „Ţarina” nr.2-3/1937, pg 1-5)
Dacă guvernanţii României interesaţi de
tezaurul agricol al ţării, ar avea la inimă producătorii
agricoli, în condiţiile când aceştia în majoritate sunt
bătrâni ori plecaţi la oraş, iar pământul rămâne
nemuncit, s-ar gândi la asemenea forme asociative şi
le-ar promova şi fructifica în folosul prosperităţii
naţiunii, s-ar rezolva poate problema ţărănimii, a
agriculturii - printr-o mai bună valorificare a
pământului în anii de după 1989.
*
Uzina cu Humor

Uzina cu Humor, foae săptămânală, apărea la

Vaslui la 3 septembrie 1930, îşi aduce aminte Valer
Mitru în ziarul „Vremea nouă” din 6 septembrie
1970, rememorându-l şi pe cel de al doilea care a dat
viaţă revistei: Ştefan Ciobotăraşu.
Acesta, Ştefan Ciobotăraşu – spunea într-un
interviu acordat revistei „Urzica”:
„… aveam pe vremuri şi-o Uzinuţă cu humor,
pe care o stăpâneam împreună cu Valer Mitru, un
amic gazetar din Vaslui.

416
 Într-adevăr, nu era prea mare, avea numai
patru feţe, dar mulţi - dintre „sus-puşii” Vasluiului –
făceau feţe-feţe când o citeau…”
Ei – Ştefan Ciobotăraşu şi Valer Mitru – erau
autori, directori, redactori-şefi, secretari de redacţie,
tipografi, paginatori, corectori, distribuitori şi
proprietari, numai că subvenţia o primeau de la cei
de acasă şi de aceea Uzinuţa a dat… faliment, spune
Ciobotăraşu.
Iar Valer Mitru adaugă:
„Foaia noastră de umor, cu poziţia ei satirică,
era afişată pe toate şandramalele Târgului anual de la
Vaslui, pe toate „pavilioanele” comercianţilor, la
toate circurile, în toate bodegile improvizate acolo, în
bâlci, din efemere ziduri de scândură şi stuf.
Publicaţia noastră era răspândită larg printre
săteni, printre târgoveţi, printre „gură-cască”, prin
toată acea forfotă de oameni, prin ale cărei valuri cu
greu se putea vâsli.
Iar când în „ţarcurile” berăriilor „de sezon
estival” debarcau, din trăsuri, mărimile locale, cu
cimotiile lor, cei câţiva „ţigănuşi” pe care-i
„dresasem”, contra „onorariu” (din …vânzarea cu
numărul), începeau să urle cât le ţinea glasul: „a
apărut „uzâna”, „uzânuţa”… „uzâna
cu…hâmor”…Desigur, efectul pozitiv al
„manifestaţiei” lor nu se lăsa aşteptat: simţeai cum la
toate acele marionete politicastro-edilitare, „umplute
cu câlţi şi vopsite cu chinoroz de bâlci” le scădea

417
apetitul, vedeai cum se pleoştesc ca nişte lăbărţate
frunze de brustur, pălite de arşiţă…”
Uzinuţa lor cu humor „ dezgolitoare a
turpitufinilor era căutată, cercetată, apreciată de cei
mulţi şi necăjiţi; într-un editorial, care purta titlul
„Aviz”, Uzina se prezenta cititorilor: „Când
dinamismul omenesc / S-a defectat ca o uzină, / Să nu
vă pară nefiresc / Că vin să vă servesc …lumină /
Din capsa veşnicului foc / Ce-a explodat în fiecare, /
Să nu vă pară echivoc / C-aprind un muc de
lumânare./ Nu voi cruţa deloc aici / Persoane mici
sau de elită / Cu riscul chiar de-a mă jertfi / Şi de-a
rămâne necitită / Ca mijloc sigur de-a-nfiera
/Abuzurile în Gomora / Voi râde sau mă voi strâmba
/ Pe socoteala tuturora.”
Nu s-a jertfit prin necitire, că avea succes, era
acidă, ci prin falimentare, cum a spus Ciobotăraşu!
Nici chiar dezinteresata şi afectuoasa
solicitudine acordată revistei de celebrul concitadin
Constantin Tănase nu ne-a putut fi, în acest caz, de
folos, deoarece „pontifii” locali, pe care-i vizam „fără
menajamente” în paginile „Uzincuţei”, au pus,
oficial, „în aplicare” – nici nu se putea altfel - clasica
lor „metodă” de strangulare a „gândului”, a
„cuvântului” liber – favorizând falimentul, spune
Valer Mitru.
Oricum, în acele vremuri, marele animator al
revistei româneşti, prin intermediul apropiatei sale
rudenii, tipograful şi librarul Alexandru Onceanu,
adresa „Uzincuţei” un mesaj de încurajare: „prin

418
cumnatul meu de la Vaslui, deşi grea e viaţa măi
bădie, pretutindeni sărăcie, vă remit un grăsun,
„abonament de sprijin” pentru necesităţile „Uzinei”
noastre, şi urarea, din inimă, s-o duceţi mai bine ca
de obicei.”
Mai bine n-am dus-o, dar şi după falimentul
„Uzinei”, înfiinţătorii ei au făcut umor. Chiar şi cu
Constantin Tănase.
La 40 de ani de la apariţie – în 1920, septembrie,
Valer Mitru îşi aducea minte că ei, redactorii, erau
„satisfăcuţi de efectul „tiflei” tipărite de ei…”
… Cu lavaliera fluturândă, cu sufletul în
palmă, noi eram atunci veseli şi trişti ca la 6 ani când
ne duceau bunicile de mână la bâlci „să ne dea
„susane” şi să ne-nvârtă pe „căiuţi”…
Astăzi amândoi sunt de mult plecaţi în lumea
umbrelor.
*

419
 Din „Vremea nouă” nr.202, 13 octombrie 1968,
un moment cultural cu Ştefan Ciobotăraşu, de care,
fără îndoială, n-a fost străin Valer Mitru.
*

420
 „Vaslui” – monografie, lucrarea apare în
Editura „Sport-Turism”, seria „judeţele patriei”, sub
îndrumarea şi conducerea Secţiei de propagandă a
Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R., la sfârşitul
anului 1980, autori Petrea Iosub şi Aurel Zugravu.
Ocupându-se de tratarea monografică a
realităţilor judeţului Vaslui, cu accent asupra
aspectelor generale dar şi de amănunt socio-
demografic, economice şi istorice, lucrarea asigură
spaţiu îndestulător şi aducerii în prim-planul
cunoaşterii a marilor personalităţi politice, ştiinţifice
şi culturale care s-au născut, s-au format şi au lucrat
pe actualul teritoriu al judeţului Vaslui, contribuind
la îmbogăţirea tezaurului spiritual local şi naţional.
Redactată într-un stil elevat, cu un vocabular
literar larg accesibil, bazându-se pe surse
bibliografice de esenţă, cu un bogat material
ilustrativ, cartea este utilă cercetătorilor dar şi
cititorilor oricărei biblioteci personale ori publice.
421
 *

Vasluiul apare o dată pe săptămână, începând

de la 31 martie 1886, imprimat la tipografia George
Caţafany din Bârlad, girant responsabil – P. Ionescu.
Era de nuanţă naţional-liberală.
„Cine suntem” se intitula primul editorial în
care „Comitetul de redacţie” zicea: „Suntem naţional-
liberali, o spunem de la început, sincer şi cu mândrie
pentru cuvântul că aceasta este credinţa noastră
intimă”… „ziarul nostru are menirea de a contribui
prin forţa luminii ce o dă presa la prosperitatea şi
înflorirea acestui judeţ”…
Promiţând concurs „leal, prob şi dezinteresat
administraţiei actuale, de care suntem foarte
mulţumiţi” ziarul spunea că va combate toate
„pornirile de rău, astfel că prin mijlocirea lui
Guvernul central şi în special dl I.C. Brătianu, primul
ministru al ţării şi capul partidului nostru” să
continue afacerile judeţului …
Într-o „Cronică locală”, permanentizată, ziarul
aprecia ca o „fericită inovaţiune” măsura luată de
tânărul şi noul prefect de „a se confecţiona table cu
inscripţiunea drumurilor, indicându-se: raza
comunei, de unde începe şi unde duce drumul”,
pentru că adeseori „cei însărcinaţi cu diferite treburi
422
publice se rătăcesc la încrucişarea drumurilor şi nu
ştiu pe unde să apuce”. „S-au luat măsuri să se facă
table cu inscripţiuni şi pentru primărie şi şcoală, în
fiecare comună”, se mai spunea.
Cronica de început sfârşea cu menţionarea a
încă a unei noutăţi: „În curând va sosi în oraşul
nostru renumitul flautist Adolph Terschak însoţit de
doamna pianistă Louisse Schuller, spre a da câteva
concerte, distrând publicul vasluian”.
Partea literară cuprindea versuri de Fulmen cu
titlurile: „Vine primăvara”, „În acces de friguri” şi
„Înnoptat”. Foiţa Vasluiului publica „Cordonul roşu”
de Eduard Cadol.
Pe ultima pagină ziarul era destinat „Ştirilor
din ţară”, „Ştiri din străinătate” şi reclamei
comerciale.
Vasluiul din 7 aprilie , continuând să se ocupe
de „toate îmbunătăţirile” noii administraţii a
judeţului Vaslui, sublinia la „Cronica” faptul că fiind
doar o şcoală de băieţi s-a decis „încă de la începutul
lui decembrie, anul expirat, a înfiinţa a doua şcoală,
cu două clase şi care frecventează regulat.”
Începând cu numărul din 21 aprilie ziarul
„cedează cu plăcere coloanele unui important studiu
despre reorganizarea comunei.”
Chestia organizării comunei fiind la ordinea
zilei, în sânul parlamentului şi când căpeteniile
partidului naţional-liberal îşi dau toate silinţele
pentru a ridica lumea, care se află în decadenţă,
studiul preconizat va fi de mult folos pentru cei

423
chemaţi a alcătui noua organizare a comunei, spunea
ziarul.
Deosebit de studiile enunţate, s-a continuat a se
publica Cronica locală, aproape număr de număr, iar
la partea literară versuri şi proză. Semnau versuri
N.G. Rădulescu, I.G. Holban, Hamac, Terpsichova,
iar la proză apăreau:”Căsătoria lui Bernard” de
Alfred Hennequin, „Obuzul” de Victorien Sardon,
„Despre rezbel” de Jack Morand, „ Carnetul” de Don
Pedri Antonio de Azarcon, „Câteva din opiniile lui
Schopenhauer asupra omului şi asupra societăţii.”
Fără prea multe semnături locale, ziarul
găzduia rubricile: „Mărunţişuri”, „Telegrame”, „Acte
oficiale”, „Varietăţi”, „Inserţiuni şi reclame”.
Numărul 12 din 23 iunie 1886 este ultimul care
a putut fi consultat.
*

Vasluiul, ziar pentru timpul alegerilor

parlamentare, apărea la 5 noiembrie 1895, în patru
pagini, format 32/47 cm şi se tipărea la Tipografia
C.G. Onceanu, Vaslui.
În prima pagină era publicat Programul
Partidului Naţional Liberal, reamintind Programul
de la Iaşi, de la 8 noiembrie 1892 şi punctele din
Apelul către Ţară, de la 21 august 1894, cu cele 21 de
obiective ale PNL, printre care: „apărea intereselor
424
permanente ale existenţei neamului românesc;
domnia legilor ca o realitate; sufragiul universal cu
reprezentarea proporţională; desfiinţarea impozitului
personal şi a legii maximului taxelor comunale etc.
P. Gorgos semna documentarele „Justiţia
populară” şi „Adevăratele rele ale învăţământului
rural.”
Comitetul Partidului Liberal, format din Neron
Lupaşcu, Pavel Gorgos, Ştefan Papadopol şi Iulius
Iulich, convoca colegiile electorale locale pentru 5
noiembrie la sala Teatrului „pentru a se consfătui
asupra alegerilor şi intereselor rurale ale ţării şi în
special ale judeţului Vaslui.”
Ziarul publica rezoluţia adunării generale a
membrilor P.N.L. din Iaşi din ziua de 28 octombrie
care „ascultând explicaţiile date de dl. Gh. Mârzescu,
„preşedintele Clubului şi al Comitetului diriginte din
Iaşi, aprobase cartelul electoral încheiat pentru
alegerile la cameră şi Senat, cu grupul reprezentat
prin principele Grigore M. Sturdza:
- dnii Ştefan C. Şendrea şi Thoma Stelian
pentru colegiul I de cameră (două nume acordându-
se grupei principelui Gr.M. Sturdza);
dnii N. Ceaur Aslan, Grig. I. Buicliu, Leon
Cosmovici şi Gh. A. Scorţescu la Colegiul II de
Cameră (cu două scaune pentru grupul mai sus
menţionat);
dl Gheorghe Tacu la Colegiul III de Cameră;
dnii general Dimitrie Racovitză şi Andrei
Vizanti la Colegiul I Senat;

425
 dnii Constantin Climescu, Miltiade Tzoni şi Gh.
Mârzescu la Colegiul II Senat;
- dl Petru Poni la Colegiul de Universitate.”
Pentru că era perioada alegerilor, Vasluiul
publica şi versuri ca acestea:
…”Am pus biruri zdrobitoare,
Biruri grele – omorâtoare
Şi-am luat bietului ţăran
Şi opincă, şi suman.

Iar când gură a făcut

Şi pământ, pâine-a cerut,
De mâncat i-am dat pe loc:
Baionete, gloanţe, foc!”…

Vasluiul nr.2 (12 noiembrie) continua a-l avea

autor de articole pe dl P. Gorgos, iar în legătură cu
întrunirea de la 5 noiembrie dădea lista Comitetului
electoral stabilită de alegătorii prezenţi la întrunire:
Ştefan Desila, Căpitan Antonescu, C. Cordaş, C.I.
Motaş, Grigore Zadici, Ioan Buşilă, Dimitrie Cota,
Iordache Tiron, Lefter Răşcanu, Resmeriţă Chitic,
N.Boghiţă, preotul Crăescu, C. Miclescu, Ştefan
Papadopol, Neron Lupaşcu, Căpitan Gh. Văleanu,
Iulius Iulich, Const. Bastachi şi P. Gorgos.
Comitetul avea misiunea „a fixa candidaţii de
deputaţi şi senatori şi susţine reuşita în alegeri a
prepuşilor lor.”
În pagina a patra, la „Informaţiuni” se putea
afla că „gazeta noastră Vasluiul nu va apare decât

426
până la finea campaniei electorale.”
Se publica şi lista candidaţilor vasluieni: Neron
Lupaşcu şi Petru Stoicescu la Colegiul I de Senat;
Ştefan Papadopol şi căpitan Gh. Văleanu Colegiul I
de deputaţi; Pavel Gorgos la Colegiul II de deputaţi;
Iulius Iulich – Colegiul III de deputaţi.
Ulterior a fost publicată lista senatorilor aleşi:
N. Lupaşcu şi P. Stoicescu la Vaslui; Andrei Vizanti şi
general D. Racovitză la Iaşi, iar la deputaţi Mârzescu,
Toni şi Climescu la Iaşi; C.Bastache la Vaslui.
Destinat alegerilor parlamentare de la 1895
ziarul vasluian trăia forfota electorală a timpului.
Iată ce conţinea o circulară adresată prefecţilor
în perioadele electorale:
„În faţa viitoarelor alegeri de cameră, opoziţia
se pregăteşte a face demonstraţii violente şi chiar
tulburări şi vărsări de sânge pentru a izbuti cu orice
preţ. În asemenea împrejurări este de datorie a
menţine liniştea cu orice preţ şi a face ca alegerile să
se facă în toată liniştea şi fără nici cea mai mică
tulburare în întreaga ţară. Guvernul însă urmând a
lua dispoziţiile cuvenite din vreme pentru orice caz,
vă invită a-mi da în cel mai scurt timp şi prin depeşe
cifrate următoarele:
1.De ce concentrări de dorobanţi aveţi
necesitate pentru timpul alegerilor; 2. Dacă
comandanţii forţelor militare din judeţ sunt oameni
siguri şi în stare a-şi face datoria la un caz eventual;
3. Dacă procurorii şi judecătorii de instanţă sunt
siguri şi bărbaţi de încredere, care să-şi facă datoria.

427
 Aştept de la dvs. aceste ştiinţe şi fără nici o
întârziere.”
1875, martie 28 Min. L. Catargi

După care începeau comunicările şi de la

nivelul judeţelor:
Dlui Dimitrie Donici, prefect de Vaslui „M-am
înţeles cu ministru” Iepureanu în zadar se va încerca.
Preşedintele Benisachi nu va fi nici destituit, nici
permutat. Vă rog faceţi cunoscut. Îmbrăţişări
1876, martie 2 Mavrocordat

Dlui prefect de Vaslui

„Aflăm că în unele districte domnii casieri fac
opoziţie guvernului, mai cu seamă cu ocazia
alegerilor. Daţi-mi opinia dvoastră dacă casierul
districtului acestuia vă va da concursul, pentru ca să
iau înţelegere cu colegul meu de la finanţe.”
Martie 31 L. Catargi

Notă confidenţială dlui

Lascăr Catargi, ministru de
interne
„Răspund notei dvoastră cifrate din 19(31)
martie. Casierul acestui judeţ este om sigur şi gata a
da concursul său. Nu face opoziţie. Dacă este de
temut, apoi nu suntem siguri faţă de preşedintele
tribunalului şi de membrul Talian, contra cărora
strigă tot judeţul. Ei au legături de tovărăşie
clandestină cu unii avocaţi de aici.

428
 Referitor la cealaltă notă confidenţială urgentă
a dlui Lascăr Catargi ministru de interne.
Răspund notei dvoastră de ieri.
Pe timpul alegerilor viitoare vom avea
necesitate de concentrare a 180 de dorobanţi şi 50 de
călăraşi călări.
Comandantul batalionului de dorobanţi, capul
forţelor militare, este om sigur şi cred că putem conta
pe el.
Procurorul şi judele de instrucţiune nu sunt
sigur, nu putem avea încredere în ei. Trebuie
schimbaţi numaidecât.
Pregătiri de luptă se fac însă eu am ochiul
necontenit asupra tuturor manoperelor.
Poliţia este foarte bună”
(Din ziarul „Românul”, 6 aprilie 1877, pag.304
şi 305).
Apoi, „Dlui ministru de interne” de la Dl.
V.Ursachi, prefect de Tecuci:
„Ordonaţi prefectului de Vaslui ca fiind
trebuincios acolo la Colegiul I de senatori dl
Manolache Radovici, să-l facă a vota acolo vineri de
dimineaţă, iar sâmbătă de dimineaţă să vie în Tecuci,
pentru a vota şi aici, sau dacă nu avea trebuinţă de el
acolo, să-l trimită aici vineri”.
Prefect, Ursachi
(Din Românul, 7 aprilie 1877, p.309)

În focul alegerilor circulau şi astfel de depeşe:

„Respectabile cucoane Dumitrache,

429
 Am primit scrisoarea dvoastră cu data de 29
a.c. asupra căreia mă grăbesc a vă răspunde că Desilă
nici trebuie să mai vie la Tansa, căci când odată am
dat promisiune înaintea dvoastră, apoi pot fi sigur că
fără cea mai mică mişcare din partea sa, va figura
între membrii comitetului comunal din Tansa, de
unde dv. îl veţi numi primar.
Dacă nu aş putea face nici atâta treabă atunci
nu înţeleg la ce aş mai fi subprefect; prin urmare, vă
rog, asiguraţi-l că va avea un triumf splendid şi să nu
mai vie la Tansa, căci necunoscând modul cum se
procedează în asemenea cazuri cu răzeşii, ca cei din
Tansa, mai rău va suci treaba.
Orz şi ovăz nu trebuie să cumpăraţi, căci am eu
şi vă voi trimite zilele acestea 5 kile orz şi îndată ce
voi treiera ovăsul vă voi trimite şi 5 kg ovăz.
În curând vă voi înainta şi lista de subscripţii
cu puţinii bani ce am putut aduna.
Al dvs. plecat servu,”
1876, sept. 30 Negoescu Şalaru
(Din Românul 1877, p.321)

Iată şi textul scrisorii pe care o depunea la

Adunarea deputaţilor, publicată în Românul din 13
iulie 1876, un grup de deputaţi printre care Andrei
Vizante, C.A. Rosetti, Neron Lupaşcu:
„Având în vedere că Vasluiul, unul din cele
mai vechi oraşe municipale din România, a fost
odinioară cu tot locul din jur ocină a lui Ştefan cel
Mare, de glorioasă memorie şi hărăzită de dânsul

430
târgoveţilor vasluieni pentru sacrificiile făcute de ei
în apărarea religiei, naţionalităţii şi a neatârnării
patriei”,
Având în vedere că, în anul 1795, locuitorii
timpului vechi au fost abuziv dezmoşteniţi de
proprietatea lor de către principele fanariot Mihai
Constantin Şuţu, pentru a milui pe un boier venit din
Fanar, fapt în contra căruia târgoveţii, îndată ce au
aflat de despoierea ce li s-a făcut, au protestat cu
toată solemnitatea la Domnul timpului aceluia.
Considerând că robia teritorială şi jugul
monopolului feudal sub care zace oraşul Vaslui
împiedică orice prosperitate comercială şi industrială,
orice îmbunătăţire reală şi pozitivă, atât a târgului cât
şi a târgoveţilor, neputând, din cauza aceasta, să facă
nici un pas marcant pe calea progresului material şi
moral de care beneficiază toate celelalte cetăţi surori
din România;
Având în vedere ideile de emancipare care
caracterizează spiritul legalităţii şi al reformelor
noastre contemporane;
Subsemnaţii, reprezentanţi ai ţării, propunem a
se rândui din sânul Camerei o comisie de cinci
membri ca să elaboreze un proiect de lege pentru
emanciparea vetrei şi a imaşului înconjurător al
oraşului Vaslui, pe bazele următoare:
a)Vatra târgului Vaslui şi locul din jurul său,
până la suma de 300 fălci vor rămâne libere de orice
Basmanu, monopol, servituţi şi alte dări împlinite de
actualul proprietar;

431
 b) Comuna şi locuitorii târgoveţi vor fi restituiţi
în drepturile lor de proprietari deplini şi nesupăraţi
de nimeni, pe casele şi locurile actualmente stăpânite
şi care se vor mai reparaţi între ei la eliberarea
târgului;
c) Împroprietărirea se va face fără a deroga de
la prescripţiunile art. 7 şi 8 din Constituţie;
d) O dreaptă şi echitabilă despăgubire se va
acorda proprietarilor pentru pământul emancipat;
e) Această despăgubire se va plăti proporţional
de comună şi de târgoveţii proprietari, potrivit
locului ce stăpânesc sau vor primi în stăpânire;
f) Plata se va face anticipat sau în rate
plătitoare, conform legii din 31 martie 1868,
modificată prin aceea din 1876, relativ la plata
sumelor statului.
Urmează semnăturile a 66 de deputaţi.
*
La 1892 Teritoriul României era împărţit în
judeţe, judeţele în plăşi, plăşile în comune. În fiecare
judeţ administrarea afacerilor statului era
încredinţată unui prefect care avea un salariu de 1000
lei şi 500 lei diurnă lunar; conducerea plasei era
încredinţată unui subprefect care avea un salariu de
300 lei şi 200 lei diurnă lunar; pe lângă fiecare
subprefect funcţiona un ajutor al său cu un salariu de
150 lei şi 50 lei diurnă lunar.
Registratorul şi arhivarul prefecturii aveau
salarul de 150 lei pe lună fiecare, iar copistul şi
registratorul – arhivar – copist doar 110 lei şi,

432
respectiv, 1oo lei lunar.
Prin decizia nr.31.361 din 29 octombrie 1892
erau numiţi şi confirmaţi în posturile de registrator în
cancelaria prefecturii, începând de la 1 noiembrie
1892, următoarele persoane:Anastasie Papadopol la
Vaslui, Ştefan Rădulescu la Tutova, iar Alex
Tutoveanu la Fălciu.
În posturile de arhivar în cancelaria prefecturii
erau numiţi şi confirmaţi în posturi prin decizia
nr.31363/1892, de la 1 noiembrie 1892, Gheorghe Ulea
la Vaslui, Ion Bănceanu la Tutova şi Toma Borş la
Fălciu.
Posturile de copist, conform deciziei
nr.31.365/1892 erau ocupate la prefectura Vaslui de
Al.D. Carpis, Steria Iordăchescu şi Ion Gh.Baluşescu;
la Tutova – de Ion Mastcan, G. Dimitriu, G.Trandaf
iar la prefectura Fălciu de Ştefan Paveliu, Nicolae
Nicolau, Vasile I.Cojan (Monitorul oficial nr.176/10
noiembrie 1892).
Conform comunicatului din Monitorul oficial
nr.172 din 5 noiembrie 1892 în sesiunea ordinară de
la 15 octombrie fuseseră alese birourile consiliilor
judeţene pentru toate sesiunile anului, la Vaslui fiind
constituite din:Dimitrie C.Vidraşcu, preşedinte, Ion
Negrea şi Ştefan Desila, vicepreşedinţi; Dimitrie
Lambrino şi Hristache Petrică, secretari.
După legea publicată în Monitorul oficial
nr.169 din 1 noiembrie 1892, votată de Adunarea
deputaţilor la 8 mai şi de Senat la 19 mai, promulgată
de Rege la 4 octombrie 1892, judeţul Vaslui avea

433
următoarele 5 plăşi:
1. Plasa Craina cu reşedinţa în comuna
Codăeşti (cătunul Codăeşti-Târg) cu următoarele 11
comune: Ciorteşti, Codăeşti, Dobrovăţ, Fereşti,
Micleşti, Mirceşti, Poiana Cârnului, Soleşti,
Stroborăni, Tăcuta, Valea Rea;
2. Plasa Fundurile cu reşedinţa în comuna
Negreşti (cătunul Negreşti-Târg) cu următoarele 12
comune:Borăşti, Buhăeşti, Dumeşti, Gârbeşti, Ipatele,
Negreşti, Parpaniţa, Suhuleţu, Tansa, Todireşti,
Tungujei, Ţibăneşti;
3. Plasa Mijlocu cu reşedinţa în comuna Bodeşti
(cătunul Rădiu-Dămacu Şeni) cu următoarele 9
comune: Bereasa, Bodeşti, Dăneşti, Drăguşeni,
Şcheia, Surăneşti, Teleajna, Valea Satului, Zăpodeni;
4. Plasa Racova cu reşedinţa în comuna
Pungeşti (cătunul Pungeşti-Târg) compusă din
următoarele 12 comune: Armăşoaia, Buda, Rafaila,
Coşeşti, Cosmeşti, Curseşti, Doagele, Gârceni,
Hârşova, Ivăneşti, Lipova, Oşăşti, Pungeşti;
5. Plasa Vaslui cu reşedinţa în comuna urbană
Vaslui compusă din următoarele 13 comune:
Bârzeşti, Brodocu, Chetreşti, Deleni, Laza, Lipovăţ,
Mânjeşti, Munteni de jos, Munteni de Sus, Poeneşti,
Rădiu, Tanacu, Vaslui.
De precizat că la 1892 Regatul României
număra 227 plăşi şi 32 judeţe: Argeş, Bacău, Botoşani,
Brăila, Buzău, Constanţa, Covurlui, Dâmboviţa, Dolj,
Dorohoi, Fălciu, Gorj, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Mehedinţi,
Muscel, Neamţ, Olt, Prahova, Putna, Râmnicu-Sărat,

434
Roman, Romanaţi, Suceava, Tecuci, Tulcea,
Teleorman, Tutova, Vaslui, Vâlcea, Vlaşca.
*
Presa din perioada 1925-1927 vorbeşte că la
Vaslui a existat un ziar „Vasluiul”, dar pe care nu
l-am putut identifica. Se pare că la acest ziar a
colaborat şi Ştefan Ciubotăraşu, coleg de presă cu
Valer Mitru.
Cert este că ziarul naţional-liberal Propaganda
de la Buhăeşti, chiar în numărul inaugural din 2
februarie 1914, în articolul „Nu ştiu ce vor” dădea un
răspuns confratelui său Vasluiul , operă a
conservatorilor locali, care îi învinovăţea pe liberali
că promovează socialismul, aducându-le şi alte
clevetiri.
„Din multele gazete care au apărut meteoric în
perioada interbelică în oraşul sufocat de
provincialism şi politicianism” cu nume ca
„Democratul”, „Izbânda”, „Vocea Vasluiului”,
„Gândul Nostru”, care mai de care mai
„ademenitoare”, fără altă valoare decât aceea de a ne
oferi, pe firul labirintic al culiselor de politică locală,
spectacolul tragicomic al vieţii de odinioară, „cum
ironic, dacă nu batjocoritor caracterizează presa
acelor ani autorii unui articol din culegerea „Schiţă
monografică a oraşului Vaslui, 1975”, trebuie să
spunem, iar cititorii cred că s-au convins, presa de la
Vaslui a fost şi rămâne focar de cultură în localitate şi
împrejurimi.
Dacă în perioada în care se redacta „Schiţa”…,

435
la care ne-am referit, nu lipsită de substanţă, se
făceau aprecieri pozitive despre gazetele de perete,
de stradă ori despre foile volante apărute periodic, cu
atât mai mult socotim că o foaie cum este „Gândul
Nostru” a făcut operă culturală nu numai în
localitatea pentru care se edita – Băseşti.
Vasluiul rămâne important pentru publicistica
locală, dar şi prin personalităţile care au făcut cultură
nu numai în localitatea unde s-au născut, au învăţat
şi au făcut profesie . În România.
Despre câteva din aceste personalităţi doar câte
puţin:
Elena Cuza (1825-1909) s-a născut la 17 iunie
1825 în Iaşi. Anii copilăriei şi ai adolescenţei şi i-a
petrecut şi la ţară, în casa părintească din Soleşti-
Vaslui. Aici, pe când avea 19 ani, s-a căsătorit cu Al.
Ioan Cuza, originar tot de pe aceste meleaguri,
integrat în mişcarea unionistă, pe care o ocroteşte de
prigoana lui Mihail Sturdza până în anul 1849 când,
întors de la Paris, ajunge pârcălab la Galaţi.
Elena Cuza a luat parte activ la evenimentele
din ianuarie 1859 care au culminat cu Unirea
Principatelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
A încetat din viaţă la data de 2 aprilie 1909 şi
este înmormântată la Soleşti.
„A murit la Piatra Neamţ femeia ideal de bună
şi modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena,
tovarăşa lui Vodă Cuza”.
„…Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea
n-a murit: icoana ideală s-a ridicat numai, prin cea

436
din urmă, dacă nu şi cea mai grea suferinţă, ceva mai
sus şi un glas din timpurile mai bune a tăcut”, scria
N. Iorga în „Oameni care au fost”, p.307.
Theodor Rosetti (1837-1925), frate al Elenei
Cuza, poet, om politic, literat, membru de onoare al
Academiei Române, fondator, alături de Titu
Maiorescu şi P.P. Carp, al „Junimei” de la Iaşi.
Prefect de Vaslui în timpul domniei lui Cuza,
ministru de mai multe ori, ajunge preşedinte al
Consiliului de miniştri în 1888-1889.
George Talaz (1890-1973) este unul şi acelaşi cu
George Antonescu născut la Toporăşti, judeţul
Vaslui, poet, pictor, publicist, activ colaborator la
cenaclul profesorului M. Dragomirescu, la
publicaţiile „Flacăra”, „Gândirea”, „Universul
literar”,”Azi”, autor a mai multor volume de poezie
meditativă: „Flori de lut”, „Râsul apei”, „Armonii în
zori”, „Treptele împlinirii”, „Poezie”.
Caracterizându-l, Radu Boureanu spunea
despre George Talaz (Antonescu): „Ca poet este un
sincer, ca pictor stă sub semnul seninătăţii făcând o
pictură pe care aş numi-o carnetul plastic al unui
poet care se mărturiseşte fără ocoluri” aşa cum e:
firesc, clar, reconstruit.”
A fost membru al Uniunii Scriitorilor.
Emil Racoviţă (1868-1947), fiu al Vasluiului,
este unul dintre iniţiatorii ocrotirii monumentelor
naturii în România, printre semnatarii manifestului
de la 1889 pentru declararea zilei de 1 Mai ca
sărbătoare internaţională a muncii. A publicat

437
materiale privind organizarea învăţământului
superior şi a cercetării ştiinţifice în România. La Cluj
a înfiinţat, la universitate, primul institut de
speologie din lume (1920) şi a predat primul curs de
biologie generală din România.
Emil Racoviţă este fondatorul biospeologiei,
definită de el ca „ştiinţă a formelor de viaţă din
mediul subteran”. A fost membru şi preşedinte al
Academiei Române între anii 1927-1929, profesor la
Universitatea din Cluj între 1920-1947.
A fost membru al unor instituţii de ştiinţă
străine, a participat la expediţia cu nava Belgica în
Antartica (1897-1899).
Constantin Motaş este născut la Vaslui în anul
1891. A urmat liceul la Vaslui şi Facultatea de ştiinţe
naturale la Universitatea din Iaşi. A avut ca profesori
pe Ion Borcea şi P. Bujor. Profesor, doctor docent, om
de ştiinţă, a funcţionat în învăţământul superior la
Iaşi şi Bucureşti – unde a condus şi muzeul „Grigore
Antipa”
Gheorghe Vrânceanu, născut la 1900, la
Doagele, Vaslui. Studiile liceale le-a făcut la Liceul M.
Kogălniceanu din Vaslui. Profesor universitar emerit,
academician, matematician de notorietate mondială,
ale cărui 3 volume masive cu „Lecţiile de geometrie
diferenţială” au fost editate în Franţa între anii 1957
şi 1964, iar în anul 1969 i se traduce în franceză
lucrarea „Interpretation gèométrique des processus
proabilisteque coutânus” – În 1961 îi apare în R.F.
Germania „Lecţii de geometrie diferenţială”.

438
 Ion Grigore Popovici, născut în 1907 la
Codăeşti, Vaslui. Sculptor. Elev al lui D. Paciurea.
Laureat al concursului monumentului „Eliberarea”.
Perioada lui de creaţie – înainte de 23 august
1944.
Bob Bulgaru (1907-1938) născut la Mălăeşti-
Vutcani, judeţul Vaslui, singurul băiat din cei 14
copii ai unui ţăran sărac. În 1933 absolvă facultatea
de litere şi filosofie, dar se consacră picturii,
dovedindu-se cu talent robust. Participă la expoziţii
şi este premiat.
Este recunoscut mai ales prin gingăşia, căldura
şi sinceritatea cu care redă în lucrările sale inocenţa
copiilor. Uleiul şi hârtia de desen şi pânza îi sunt
principalele unelte de lucru. Despre el, George
Oprescu notează: „Nimeni la noi nu ne-a lăsat
imagini mai gingaşe, mai pline de mister, mai
cuprinzătoare şi cu dragoste
observate, ca sfiosul tânăr”
S-a stins în floarea vârstei, la 31 de ani…
Constantin Cihodaru, născut în 1907 la
Coşeşti-Ivăneşti. Elev şi profesor în perioada 1932-
1939 la Vaslui, apoi profesor şi director la Liceul
Naţional din Iaşi. Decan al Facultăţii de istorie a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1965-
1972), şef de catedră în 1967.
Profesor universitar doctor docent, membru al
Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, specialist în
istorie veche, şi-a adus o contribuţie de seamă la
formarea cadrelor tinere.

439
 Any Braeschi, născută la Vaslui, artistă
de seamă la Teatrul Naţional din Iaşi. Desdemona
(Othelo), Amalia (Hoţii), Nataşa (Azilul de noapte),
Sonia (Crimă şi pedeapsă), Margareta (Faust),
Doamna Clara (Vlaicu Vodă) sunt doar câteva dintre
rolurile pe care le-a interpretat.
Valentin Silvestru născut la Vaslui în 1924.
Prozator, dramaturg, eseist, teatrolog, ziarist
neîntrecut.
Literatura umoristică îi poate duce dorul.
A fost o personalitate proeminentă, o prezenţă
activă în literatură, ziaristică şi teatrul românesc,
mereu între vasluienii săi la manifestările de marcă,
cum erau festivalurile de umor „Constantin Tănase”.
Constantin Ion Popovici, sculptor, pictor,
desenator, şi-a făcut studiile liceale la Vaslui, iar pe
cele de specialitate la Institutul de arte plastice „N.
Grigorescu” Bucureşti.
Aglae Pruteanu (1866-1941), fiica lui
Constantin şi a Ecaterinei Theodorescu, s-a născut la
22 octombrie 1866 la Vaslui şi face conservatorul la
Iaşi la clasa de „theorie şi solfegii”, având ca profesor
şi îndrumător pe Mihai Galino.
Învaţă de la Aristizza Romanescu, Agathe
Bârsănescu, Grigore Manolescu şi deţine rolurile
principale în multe din piesele vremii: Sonia (crimă şi
pedeapsă), Anca (Despot Vodă), Ofelia (Hamlet),
Julieta, Marguerite Gautier (Dama cu Camelii), care
i-au deschis calea de idol al publicului -, Doamna
Clara (Vlaicu Vodă) etc. până la peste 300 de roluri

440
din dramaturgia clasică românească şi universală.
A muncit pe scenă până în amurg, la 28 martie
1941.
George Topârceanu o aprecia în mod deosebit:
„Iaşul trebuie să fie mândru de această artistă în stil
mare care în „Hamlet” ne-a dat o Ofelie
incomparabilă. I-am admirat cu deosebire glasul
patetic, apoi graţia şi plasticitatea atitudinii pe care aş
fi vrut să le văd eternizate pe pânză sau în
marmură.”
Sandu Teleajen era electrizat: „Una din cele mai
mari tragediene ale ţării noastre”… „Nu voi uita
niciodată glasul Prutencii. Un glas şi răscolitor ce te
cucerea de la prima frază. Eram în admiraţie…”, „a
fost cea mai mare actriţă a teatrului românesc”…
conchide Ştefan Braborescu…

441
 Aglae Pruteanu – Marguerite Gautier în Dama cu
camelii.

Stan Goleştan s-a născut la 26 mai 1875 la

Vaslui dar studiile şi le-a făcut la Bucureşti, devenind

442
unul din compozitorii şi criticii muzicali de seamă.
Profesor de compoziţie la „Şcoala normală de
muzică” din Paris, critic muzical la ziarul „Le
Figaro”, secretar general al „Confederaţiei
internaţionale a criticii dramatice şi muzicale” în
Franţa, desfăşoară o activitate de marcă şi în
România unde publică articole şi lucrări de
prelucrare a folclorului românesc: „Muzica şi
poezia”, „România muzicală”, „Muzica” ş.a.
Despre creaţia lui Stan Goleştan, George
Enescu sublinia: „E mai savant decât toată muzica
aşa zisă savantă şi asta într-un fel cu totul
inconştient, e mai melodic decât orice melodie, dar
asta fără să vrea, e duios, ironic, vesel, grav…”
Spiridon Popescu (1864-1915) născut la
Rogojeni din fostul judeţ Covurlui, fost profesor
suplinitor la gimnaziul din Bârlad în 1894, devine
director al gimnaziului din Vaslui în 1897 – unde
împreună cu Ion Adam, venit de la Curseşti,
„organiza cicluri de conferinţe pentru culturalizarea
ţăranilor…”
A fost şi un literat. „Rătăcirea de la Stoborăni”
din 1909, roman de mică întindere dar de un realism
profund care descrie cauzele răscoalei ţăranilor de la
1907, este, după cum aprecia George Călinescu „o
anticipare a romanului „Răscoala” de Liviu
Rebreanu, care alături de altă operă a sa „Moş
Gheorghe la Expoziţie” – o antologie din psihologia
ţăranului român, sunt, împreună, rezultatul
„cunoaşterii realităţilor vieţii rurale din satele

443
limitrofe oraşului Vaslui” – unde autorul şi-a
petrecut ani de viaţă şi şi-a desfăşurat activitatea
alături de alţi intelectuali şi prieteni.
A fost unul din intelectualii care au animat
viaţa culturală a Vasluiului la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului XX.”
Ştefan Ciubotăraşu a văzut lumina zilei la 21
martie 1910, în comuna Lipovăţ, din ţărani săraci.
După ce a vrut să devină cizmar la Bucureşti, a
revenit la Vaslui în 1924 şi s-a apucat să facă liceul la
„M. Kogălniceanu”. L-a terminat către 1933, dar a
făcut şi ceva ziaristică la „Năzuinţa”, revista şcolii, la
publicaţia locală Vasluiul, dar a creat, împreună cu
Valer Mitru, şi o revistă minusculă „Uzina cu umor”
pe care o difuzau cu prilejul iarmaroacelor anuale.
La Iaşi a urmat conservatorul, unde „naşi de
meserie” i-au fost Mihai Codreanu şi Ionel
Teodoreanu.
Cincisprezece ani a slujit la Teatrul Naţional
din Iaşi, unde a interpretat aproape 200 de roluri
alături de alţi scânteietori: Aglae Pruteanu, Miluţă
Gheorghiu, Anny Braeschi, Jules Cazaban, Margareta
Baciu.
La Bucureşti îl vom întâlni nu numai pe scenă,
dar şi în cinematografie.
Ştefan Ciubotăraşu „a purtat pe frunte semnul
celor aleşi”, scria presa.
Elic Baican născut la Crasna, judeţul Vaslui, se
pare în anul 1845, face şcoala primară şi seminarul la
Huşi, este coleg cu Vasile Conta, A. Lambrior, G.

444
Panu, Gr. Creţu şi Calistrat Hogaş la fosta Academie
Mihăileană din Iaşi.
I-a cunoscut pe Ion Creangă, Mihai Eminescu şi
Titu Maiorescu – el fiind un timp institutor la o
şcoală din Iaşi. Este cunoscut şi ca un culegător de
folclor, lucrarea sa „Literatura populară sau palavre
şi anecdote” are ca prefaţă comentariile lui Mihai
Eminescu.
Theodor Vârnav (1801-1860), născut la Floreşti,
judeţul Vaslui. Mama, Mărioara, era o fiică de boier
(Dumitrache Chiruş din Soroca), iar tatăl Costachi,
era fiul jitnicerului Sandu Vârnav.
Primele litere le-a învăţat la Floreşti de la
preotul satului, apoi de la dascălul Iftimie din
Hreaţca.
După ce a făcut slujbă ca funcţionar la
judecătoria din Hotin, devine agricultor la
Pociumbeni…
„Istoria vieţii mele” se numeşte lucrarea
autobiografică socotită a fi „prima carte de amintiri
din literatura română”, scrisă „pe la 1845” de
Theodor Vârnav.
Manuscrisul autobiografic a ajuns la Artur
Gorovei care, în 1893, l-a publicat. Lucrarea prezintă
interes prin datele autobiografice, iar ca material
documentar schiţează mediul social al vremii – cu
micii boieri din Moldova şi Basarabia, viaţa
negustorilor bucureşteni, a ţiganilor de pe moşii -,
lumea sfârşitului perioadei feudalismului la români,
când se mai arunca cu punga de bani, chiar de însuşi

445
autorul rândurilor, ispitit şi de lumea femeilor…
Realizată într-o limbă uşor arhaică, fără
pretenţii literare, lucrarea este caracterizată de
specialişti ca distingându-se „printr-o sfătoşenie…
moldovenească.”
Plecând de la „Istoria vieţii mele” apărută în
volum în 1908, Şerban Cioculescu realizează în 1975
„Viaţa şi opera lui Theodor Vârnav”, Bucureşti,
Editura Academiei – un discurs rostit la 3 februarie
în şedinţa solemnă a Academiei.
Arătând că manuscrisul publicat de Artur
Gorovei în „Gazeta săteanului” în 1893 a beneficiat
„în intervalul de 51 de ani de patru ediţii. Şerban
Cioculescu susţine că Toedor Vârnav ar fi avut moşie
şi în judeţul Bălţi „la aproape 3867 de hectare”, dar
socotea că în calitate de memorialist şi poet, „avea
mai largă decât moşia, vorba aceea, inima, mare cât o
ţară… cât ţările româneşti la un loc”.
Vasiliu George, născut la 1867 la Huşi, trece
bacalaureatul la Iaşi în 1885 – unde termină şi
facultatea de drept.
În anul 1893 intră în ziaristică şi lucrează la
Evenimentul, apoi la Jurnalul. Se mută la Bucureşti şi
face gazetărie la Epoca, Ţara, Patriotul, Steagul,
Conservatorul.
Debutul îl are în Liberalul la 1886. Scrie poezie şi
publică în Convorbiri literare, Contemporanul,
Evenimentul literar.
Versurile sale sunt apreciate ca lipsite de
originalitate şi influenţate de Eminescu, Coşbuc (De

446
ce plângi, Vremea trece, La denie).
Gheorghe Sion (1822-1892) născut la Hârşova –
Vaslui, fiul paharnicului Ioniţă Sion şi al Eufrosinei
Schina, fiică de eterist, învaţă ruseşte, greceşte, dar
rămâne un autodidact.
În 1842 este copist la Iaşi, la Departamentul
Dreptăţii, apoi funcţionar la Departamentul din
Lăuntru. Audiază cursurile Academiei Mihăilene, ia
lecţii de la Gheorghe Asachi, este socotit ca
participant la mişcarea de la 1848, participă la
adunarea de pe Câmpia Libertăţii şi ajunge şi în
Bucovina. În 1855 intră la Arhivele statului din Iaşi,
iar în 1856 se număra printre membrii Divanului de
întărituri.
Are preocupări literare şi de ziaristică, fiind şi
un cunoscut traducător. Este prezent în ziarul
Românul al lui C.A. Rosetti, dar este şi întemeietorul
Revistei Carpaţilor de la 1860.
În afară de proză şi versuri a scris şi teatru. Lui
îi aparţin versurile:
„Of, vorbiţi, scrieţi româneşte
Pentru Dumnezeu!”
*
Vasluiul are fii numeroşi şi lista lor nu ar fi
niciodată completă. Unul dintre aceştia rămâne
Ştefan cel Mare. În vremea lui acest oraş s-a dezvoltat
în mod nebănuit – devenind reşedinţă domnească.
„El este acela care a înălţat aici în a doua
jumătate a secolului al XV-lea o a doua curte
domnească, la fel de luxoasă ca şi celelalte din

447
vremea sa de la Suceava, Iaşi, Hârlău, Cotnari, Bacău
şi Huşi, iar în 1490 o splendidă biserică pictată,
edificii care prin minunata lor arhitectură şi elemente
de artă decorativă au impresionat puternic pe mulţi
călători străini „(din A. Andronic).
*
Ziarul înseamnă o zi din viaţă, apoi intră în
uitare, vroia să spună Cristian Tudor Popescu –
redactorul şef al ziarului Adevărul – invitatul lui Ion
Cristoiu, aseară (13 martie 2005) într-o emisiune
culturală la „Realitatea T.V.”, susţinătorul ideii
manifestându-şi regretul că în loc să rămână
profesionist în literatură a nimerit în gazetărie, iar
amfitrionul, se pare, se lăsa convins.
Nimic mai fals decât o asemenea concluzie.
Ziarul e viaţă lungă, e înmagazinator de istorie,
de multă istorie. Că este aşa, stau dovadă cărţile de
felul celei de faţă, spusele mele despre Teodor Vârnă,
spătarul Nicolae Milescu şi nu numai, oamenii şi
faptele din arhivele niciodată complete şi îndestulate.
Ziarul e o lungă istorie a locurilor şi a
oamenilor. Să o cunoaştem, să o cultivăm că este
parte a comorilor noastre pe care nu numai răpitorii,
dar şi nepăsarea, indiferenţa ori superficialitatea o
pot afecta.
*
Despre localităţile şi locuitorii din ţinutul
Vasluiului sunt informaţii dinaintea înfiinţării Curţii
domneşti a lui Ştefan cel Mare la Vaslui. Dacă presa
vremii nu le-a arătat îndeajuns, sunt documente care

448
merită cunoscute. Din lucrarea „Evoluţia aşezării şi a
populaţiei rurale în Moldova secolelor XVII-XVIII
„de D. Ciurea am extras pentru cititorii interesaţi
doar câteva informaţii care ar putea servi ca
începuturi de cercetare pentru realizarea unor
monografii locale.
Referindu-se la aşezările respective, „între
satele menţionate la 1575, situate pe malurile
Prutului, sunt amintite Grozeşti (1646), Pogăneşti şi
Stănileşti”, dar şi Zberoaia…
În 1699 se ştia că în Moldova „există oraşe sau
târguri fără ziduri şi întărituri”, că în 1762 „Bârladul
avea aspectul de sat şi numai localnicii îl considerau
oraş” – Vasluiul era „un sat mai curând, mare şi
extins, cu case dispersate ici şi acolo şi mizerabile.”
Huşi era la 1791 considerat un „Jol village”.
„Proprietăţile şi populaţia satelor” erau
marcate de „garduri”, „stâlpi”, „stejari şi ulmi
însemnaţi” care marcau hotarul dintre ele. „Pe
hotarul satului Bălăneşti, la Tutova, s-au făcut
Lieştii”. „Siliştea- Mărişeni, pe Bârlad, era pustie, fără
oameni din zilele lui Petru Voievod”, se menţiona
din 1617, pomenit în lucrarea citată.
Satele şi pământul erau proprietatea boierească
ori mânăstirească, mai ales în Moldova. În prima
jumătate a secolului al XV-lea se remarcă însă şi o
frecventă obţinere de privilegii a unora de la aceşti
proprietari. Privilegiul domnesc deschidea pentru cei
deveniţi stăpâni de sate calea dregătoriei, dar, uneori,
„ploua şi cu confiscarea în caz de infidelitate”. Este

449
citat ca exemplu actul din 2 august 1414 prin care
„Alexandru cel Bun acordă lui Toader Pitic trei sate,
unul la Cobâle, unde avea casa, altul la Gura
Jeravăţului, la Bârlad, unde au fost cneji Lie şi
Ţigăneşti şi al treilea la Bârlad, unde avea o altă casă
unde erau Tamaş şi Ivan cneji”. „În 1456, cum se
arată într-un document din acel an, de la Vaslui, se
făcea menţiunea a 52 „pani, de la mare până la mic.”
Uneori domnii cumpărau ei înşişi sate de la
unii proprietari. „Ştefan cel Mare a cumpărat sate de
la stăpânii particulari pentru a le ataşa la târguri sau
a le acorda mânăstirilor (Putna). În 1503 cumpără
mânăstirea de pe Dobrovăţ cu sate, pentru noua şi
ultima sa ctitorie.” „Alexandru Lăpuşneanu vindea
lui Toader Bolea, stolnic, pentru slujire, satul
Blăneşti, pe Bârlad, cu vii, moară, curte, foste ale lui
Maxim Hrăboc, postelnic, fără succesori, pentru 1200
zloţi tătărăşti.”
În secolul al XVII-lea lumea satelor cunoaşte
decăderea vechilor obştii răzăşeşti şi satele se acoperă
de parveniţi, chiar şi la dregătorii. Din cauza
sarcinilor fiscale şi feudale oamenii satelor iau
drumul pribegiei, răzeşii devenind „oameni care
umblă şi nicăieri nu se aşează.” (1661). Între
acaparatorii satelor este dat şi cazul lui Isac Balica,
fost hatman (1606-1611) care şi-a construit un „ocol
de sate în ţinuturile Dorohoiului şi Hârlău, ulterior
confiscate de domnie şi restituite vechilor stăpâni.
„Andoca Zlătarul (zaraf) cumpără în 1644 satul
Drăguşeni, din ţinutul Vaslui, şi mai primea de la

450
Vasile Lupu, tot în 1644, două sate din ocolul târgului
Ţuţora, „pentru slujire”. În 1743, răzeşii cei
nevânduţi, din Chiujdeşti şi Mogoşeşti, în fundul
Vâlnii, ţinutul Vaslui, au avut „multă giudecată cu
neamul Handocăi, clucer”, care „a cumpărat porţii de
moşie de la răzeşi”.
…”În 1677, septembrie 5, satul Sălceni, pe
Bârzota, ţinutul Bârladului, era vândut lui Sturza,
paharnic mare, pentru 150 lei bătuţi, de Dumbravă şi
Borlea, pentru „multe nevoi şi dări”, cu menţiunea:
au întrebat seminţiile”. În 1696 „Săliştea Sălceani”
ajungea a lui Ursu, sluger, pentru 50 de lei, datoria
lui Ion Isar, vistiernicul, dar a mai fost vândură”…
„Răzeşii din satul Tupilaţi, pe valea Elanului,
din ţinutul Fălciu, făceau danie satul lor „giupânului
Ştefan Catargiu, comisul, ca să „le aibă de grijă”, dar
să poată pleca şi să nu fie consideraţi vecini, nici ei,
nici urmaşii lor” (1 iunie 1672). Soarta ţăranilor ajunşi
vecini era mereu sub semnul grijilor. Ei erau „incluşi
în actele de vânzare pentru sate, de zestre sau de
împărţire a averii, în liste nominale sau vânduţi
separat, zălogiţi cu satele”, schimbaţi şi „pentru
ţiganii robi”. O categorie de vecini („susedi”),
„bătrâni şi tineri” erau menţionaţi într-un document
din 1603, „de la Irimia Movilă, pentru satul Boţeşti,
din ţinutul Vaslui, al lui Teodor stolnicul”.
O soluţie practicată era şi împărţirea membrilor
familiei vecinului fugit, între noul şi vechiul stăpân.
Se proceda şi altfel. Este citat cazul „locuitorilor fugiţi
din satul Piscani, din ţinutul Tutova, care erau

451
rechemaţi, în 1681, prin carte domnească, de
Gheorghe Duca, oferindu-li-se condiţia de
„sloboziani”, pentru un an şi apoi tocmire cu
„rupta”, pentru a reveni să-şi caute „de pământ şi de
agoniseală”.
Adesea satele rămâneau pustii şi din cauza
năvălitorilor. „În 1688 Antonio Giorgini şi în 1689
Antonio Rensi se refereau la localităţi distruse şi
abandonate din Moldova de invaziile tătarilor,
cazacilor şi polonilor: Cotnari în 1684, Baia în 1688,
Vaslui, Tecuci, Târgu-Frumos, Săbăoani în 1675”…
Se recurgea la repopularea aşezărilor
abandonate, la regruparea celor rămaşi şi găsiţi.
Vecinii rămaşi la Şipote au fost duşi, „împreună cu
cei de la Toporăuţi şi Munteni”, la Dobârceni, în
ţinutul Vaslui, în 1693.
Uneori foştii vecini îşi voiau libertatea şi
pământul. Aşa au făcut vecinii din satele Albeşti,
Bălăbăneşti şi Ionăşeşti, care s-au revoltat la 1740
contra stăpânilor şi au împărţit moşia, chiar dacă
ţăranii arau daţi de grumaz” să lucreze „boerescul”
sau „mânăstirescul” (12 zile, cum se menţiona la
1757).
Acapararea averilor răzăşeşti şi a vecinilor
continua. Aşa a fost cazul cu „Stolnicul Iordachi
Iamandi care a acaparat moşia Onţeşti, la Bârlad, şi în
1777 punea oamenii lui să maltrateze pe mazilii
răzeşi.”
Se manifesta şi un alt curs al vieţii. În 1794,
M.C. Şuţu cerea ispravnicilor să-i îndemne pe

452
locuitorii ţinutului „să are şi semene cât mai mult”,
mai ales în ţinuturile „ce au mai multă câmpie”:
Tecuci, Covurlui, Fălciu, Tutova, Iaşi, „să nu se ia
oamenii de la muncile agricole” pentru judecăţi, să se
„reducă la minimum abuzurile”. Plângerile la
domnie erau frecvente: de la Bohotin în 1806, de la
Bahnari-Vaslui în 1812.
Populaţia localităţilor nu era deloc numeroasă.
La 1774, Rădăuţi avea 180 de locuitori, Siretul 84,
Vasluiul 104, iar la anul 1803 Dorohoiul avea 11o
locuitori, Vasluiul 211, Tecuci 98, Bârlad 476, Fălciu
60, Huşi 211, Iaşi 487.
Alături de înlesnirile care veneau ici şi colo, de
la domnie, exercita şi străinătatea impulsurile sale. În
1808 Lamarc scria din Bucureşti lui Champagny că
ţăranilor din Ţara Românească şi Moldova, din cauza
obligaţiilor la care erau impuşi (1/3 din recoltă li se
lua) lor le vor rămâne doar „ochii care să plângă”.
*
Viaţa
Viaţa, revistă populară, realizată în 1916 la
Biserica catolică din Răducăneni, judeţul Fălciu, iar
în anul 1927 la Hălăuceşti, judeţul Roman.
Revista, ca şi almanahul şi calendarul de perete
se imprima la tipografia „Serafica” a seminarului,
„cu aprobarea Superiorilor Regulari şi a
Ordinariatului…”
Tipografia îşi avea „un local mai încăpător,
unde s-a instalat în luna octombrie 1926”…
*

453
 Vlăstarul, revista Liceului „M. Kogălniceanu”
Vaslui, patronată de cel care i-a împrumutat numele, este
o continuare a revistei „Năzuinţa” din martie 1928 şi îşi
face prezenţa lunar în anul 1932 ca „organ de propagandă
al Societăţii culturale „M. Kogălniceanu”.
Iniţiativa apariţiei publicaţiei aparţine dorinţei
profesorilor şi elevilor, a intelectualilor şi
publiciştilor vasluieni „animaţi de a scoate o tribună
locală, din nevoi pedagogice, culturale şi artistice”,
cum zice profesorul V.I. Cataramă, fost elev al
liceului „M. Kogălniceanu”, dar şi secretar de
redacţie la revistă în decembrie 1946.
Deoarece documentarea „pe obiect” noi nu o
începem decât din octombrie-decembrie 1935, cu
numerele 1-3 ale revistei aflate în fondul arhivistic,
folosim argumentele aceluiaşi V.I. Cataramă care, în
ziarul „Vremea nouă” din Vaslui, nr.211 din 24
octombrie 1968, afirmă că „întâile numere apar în
format de gazetă şi se remarcă prin proza scriitorului
Th. Râşcanu, poeme de Valer Mitru şi recenzii de N.
Leuştean”.
Th. Râşcanu era nepotul direct al
„răzvrătitorului” Todiriţă Râşcanu, amic bun cu N.
454
Bălcescu şi fondatorul Asociaţiei Patriotice de la 1848
(din Vaslui), din romanul Ileana Lupului (atunci cu
titlu provizoriu de Casa cu stafii).
Era realizată la tipografia lui Braunstein.
În al doilea an, ni se spune, acest jurnal literar
îşi schimbă formatul şi îşi măreşte numărul de pagini
şi de colaboratori din rândul elevilor. „Paginile
publicaţiei respiră mai multă tinereţe şi mai multă
încredere în forţele vulcanice ale colaboratorilor.
Articole de îndrumare instructiv-educativă şi
extraşcolară aparţin cadrelor didactice, profesori şi
diriginţi cu experienţă.”
În al doilea şi al treilea an, acest jurnal literar
avea formatul de buletin oficial la care colaborau
profesori şi elevi: Vasile I. Cataramă, Th. Hodoroabă,
I. Testiban, G. Stănescu, Valer Mitru, Petru Brânzei
(viitorul profesor universitar de la Iaşi), Costin
Murgescu (marele economist de mai târziu), G.
Cihodaru ş.a. În numerele 5 şi 6 G. Stănescu,
preşedintele de onoare al Societăţii „M.
Kogălniceanu”, în articolul „Pentru unificarea
sufletească” pleda pentru crearea unei unităţi de
suflet şi gândire a elevilor de pretutindeni şi în mod
critic releva deficienţele statutului în ce priveşte
sprijinirea materială şi morală a şcolilor şi a culturii,
în general.
În seria a treia, Vlăstarul pare mai organizat, de
apreciere bucurându-se articolul lui Corneliu G.
Eufrosin: despre Ivan Petrovici Pavlov şi
Behaviorismul. V. I. Cataramă evidenţiază

455
activitatea unui mare îndrăgostit de literatură de la
Vlăstarul – pe Victor Popovici care, sub anagrama P.
Rottciv sau sub semnătura fratelui său Alexandru
Popovici, dădea pagini de impresii şi amintiri:
„Acum e toamnă…”; „Amintiri” sau „Moşul
Gheorghe”.
În anii următori Vlăstarul are format de
broşură, de regulă cu 32 de pagini, apare trimestrial,
fără a indica existenţa unui colectiv de redacţie,
revistă în care scriu şi publică elevii: compoziţii
literare, poezii, nuvele, schiţe, articole de critică,
traduceri descrieri de la serbările şi şezătorile şcolare,
din excursii, recenzii asupra cărţilor apărute. Semnau
elevii: Răşcanu Constantin, Mosor Victor, D.
Brânzeiu, Isac Iosephsohn, I. Bejenariu, Vasile
Cristescu, Ricu Brânzei, Mircea Constantinescu,
Traian Gruia dar şi profesorii: Pantelimon A.
Spirescu, Emanoil Gaiu, Gh. Stănescu, Corneliu G,
Eufrosin, George V. Botez.
De interes erau recenziile ca şi cronica literară
susţinute de Valer Mitru: „Un scriitor fecund:
Damian Stănoiu”; „O carte rară: Golia, de Ionel
Teodoreanu”.
Uneori apăreau pagini distractive, puncte
literare… din carnetul unui lector de toate zilele,
articole la…comemorări, aniversări, festivităţi, note
de drum, cronici muzicale, cronici de la unele
expoziţii de arte plastice etc.
După 1940, paginile revistei se îmbogăţesc cu
miniaturi, imagini, desene, portrete ale unor

456
personalităţi culturale: M. Kogălniceanu, Titu
Maiorescu. Abundă poezia semnată de elevi, dar şi
de unii poeţi de la Iaşi: A.G. Delafântânele şi D.
Florea Rarişte. Se remarcă elevul G. Nestor, redactor
pe manşeta revistei din 1942, mai târziu poet şi
publicist cu notorietate.
În ceea ce se publica, dar mai ales în poezie, se
simte influenţa lui George Tutoveanu de la Bârlad,
iar mai de departe a lui Serghei Esenin, fiind prezent
şi G. Lesnea cu un poem adresat mamei.
Poşta redacţiei pare a fi realizată din fugă.
Vlăstarul se dovedea a fi nu numai o tribună a
patosului şi optimismului cât mai ales o arhivă în
care să se „colecteze sclipirile, străfulgerările
sufletului nostru”, tocmai ceea ce îşi propusese într-
un editorial al său.
Ultimul număr al Vlăstarului pare a fi cel
realizat la tipografia „Minerva” (Iulius Marcovici,
Vaslui), la 1 decembrie 1946, secretar de redacţie V.I.
Cataramă.
„Ultima serie (a IV-a) iese într-un singur număr
de sub teascuri, la data de 1 decembrie, 1946, de sub
secretariatul de redacţie al semnatarului articolului
de faţă. Revista îşi propunea să devină un plămân al
Societăţii „M. Kogălniceanu” în munca de răspândire
a culturii şi literaturii în rândurile elevilor şi
cetăţenilor din oraşul şi judeţul Vaslui. Dacă n-a
izbutit să se realizeze, aceasta rămâne o sarcină
principală pentru liceele din oraş: să dea la iveală, ca
pe o comoară dragă, o nouă serie a „Vlăstarului”,

457
încheia, totuşi, optimist, prof. V.I. Cataramă.
*
Revista Vlăstarul şi-a găsit loc şi în „Anuarul
comemorativ al Liceului Mihail Kogălniceanu” din
Vaslui pe anii şcolari 1890-1935, întocmit de Gh.
Stănescu, director, realizat în 1935 la Tipografia
librăria şi legătoria de cărţi Al. Onceanu, Vaslui.
Un duel epigramatic luat din Anuar oferă parte
a oglinzii „Vlăstarului” care suferea de „nepăsarea
multor părinţi”
Răspuns lui G.M.

Deşi te crezi epigramist,

Ai fi mai bine ca artist.
Căci epigramele-ţi n-au sare
În consecinţă, n-au valoare.
Corin

Lui P.:
Colege, tu ai o manie:
Vorbeşti ca la Academie.
Dacă talentul ţi-e anemic,
Ai nasul mult mai academic
M.Th.

Un răspuns întârziat
Amice dragă ai crezut
Că-n poezie faci „debut”…
Cu epigrame ţi-ai făcut
Căderea sigură-n „rebut”

458
 R.B
Unui coleg ce spune multe…
Dragă astăzi meseria
Cea mai bună-i frizeria…
De aceea nu greşeşti
Când mereu „te bărbereşti”.
M. Teodor
Unui plagiator
Citit-am tot ce tu ai scris
Ca stil nimic nu am de zis;
Un lucru însă-am constatat:
Că tot ce-ai scris ai plagiat.
Pintilie Petru
*
Vlăstarul
Vlăstarul, serie nouă, reapare cu numărul unu,
anul IX/1972, cu un ecou pozitiv care bucură redacţia dar
o şi angajează „la o sporită exigenţă” cum spune „către
cititori” „Poşta redacţiei” la sfârşitul celor aproape 80 de
pagini ale nr.2-3/1973.
Format:16/23 cm. Redactor şef Tatiana Butuc;
secretar de redacţie – Simona Tinichigiu; profesor
coordonator: Ion Moraru.
Vlăstarul întinerit se dovedeşte a avea o
tematică elaborată, o ţinută grafică modernă: „Figuri
vasluiene”, „Amintiri despre celălalt…Vlăstarul”,
Anuarele liceului M. Kogălniceanu – idei, teatru, cărţi
şi reviste, informaţii, poşta redacţiei, cercuri ştiinţifice
pe materii, probleme şi soluţii la ele, interviuri,

459
scrisori primite, cuvinte încrucişate, dezlegări de
jocuri de societate, mozaic ştiinţific şi cultural.
Referindu-se la vârsta Vlăstarului, colegii săi de
la Axa-Negreşti scriau în nr. 2(4) 1972 (anul II):
„apărând continuu, Vlăstarul ar fi putut fi astăzi un
copac de 44 de ani, aşa, însă este doar un copăcel de
vreo 8 ani”.
Am vrea să credem că Vlăstarul de astăzi ni-l
aduce în viaţă, reîmprospătat, şi pe vechiul Vlăstarul,
nu doar ca o amintire istoriografică.
*
Tudor Opriş în volumul „Reviste literare ale
elevilor (1834-1974) - istoria presei şcolare româneştiʺ
- Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1977, are
cuvinte de apreciere la adresa revistei vasluiene:
„Remarcabilă revista Vlăstarul a liceului „M.
Kogălniceanuʺ din Vaslui (1932-1944), unde se afirmă
actorul Ştefan Ciubotăraşu, profesorul V.I. Cataramă,
doctorul Petre Brânzei şi poetul G. Nestorʺ (p.98).

460
 *
La Vlăstarul au colaborat: Valer Mitru, C.
Cihoreanu, Petru Brânzei, V.I. Cataramă. Aici a
debutat Sanda Ghinea-Prisecaru, spun autorii
studiului „Din tradiţii şi prezenţe culturale. Profile
spirituale vasluiene.” – volumul „Schiţă monografică
a oraşului Vaslui”, pag.109-110, 1975.
*
Vocea Racovei
Vocea Racovei din Vaslui; „Românul” din 1-2
martie 1882, anunţa că „ieri era fixată ziua pentru a
se întruni la dl. dr. Munteanu mai mulţi cetăţeni spre
a se înţelege asupra mijloacelor cu care s-ar putea
veni în ajutorul incendiaţilor din judeţul Fălciu. Până
acum nu cunoaştem hotărârea luată la Vaslui.
Despre „incendiul de la Fălciu”, „Românul”
din 5 martie 1882 scria:
„Presa din Capitală, mişcată de nenorocirea
întâmplată la Fălciu, unde un însemnat număr de
461
familii au rămas fără case şi fără adăpost din cauza
incendiului care i-a bântuit, voind a veni în ajutorul
acestor victime şi-a compus comitetul său în modul
următor: preşedinte onorific: dl. C.A. Rosetti.
Era detaliată structura nominală a comitetului
şi acţiunile hotărâte a fi întreprinse pentru ajutorarea
sinistraţilor.
La 8 septembrie 1882 „Românul” înscria la
„Ştirile zilei” că „Vocea Racovei” publică statutul
societăţii de comerţ şi industrie „Albina” ce s-a
înfiinţat de curând în oraşul Vaslui. După
informaţiile date, capitalul acestei societăţi este până
acum de 16 lei.”
*
„După un sfert de veac” se intitulează un
cursiv publicat în „Gazeta Fălciului” nr.17 din 23
aprilie 1906, cu următorul conţinut şi semnături:
„În anul 1882, pe când trăiam la Vaslui, mi s-a
adresat următoarea scrisoare, care nu ştiu prin ce
împrejurare, ea nu a fost nici citită, nici măcar
desfăcută din plic.
Azi, din întâmplare, umblând prin actele de
familie, dau de ea, o desfac şi găsesc că „d. N.
Piperescu, în acel an, mă ruga, să public în „Vocea
Racovei”, Oda compusă de d.sa în memoria
căpitanului D. Buşilă, mort în luptele de la Plevna.
Deşi cam târziu – după un sfert de veac –
totuşi, mă simt obligat a satisface cererea dlui
Piperescu, azi, când, din fericire, am putut lua
cunoştinţă de ea.”
Dr. I. Munteanu
462
 *
Stimate Domnule Doctor,
Căzându-mi în mână ziarul ce redactaţi sub
frumosul titlu „Vocea Racovei”, mă bucur că aţi luat
lăudabila sarcină, de a face ca Vasluiul să-şi aibă,
pentru prima oară, un ziar care să serve şi să sprijine
interesele sale.
Cunoscând îndeaproape pe căpitanul Dimitrie
Buşilă din al 14-lea regiment de Dorobanţi, un fiu al
Racovei ce şi-a vărsat sângele pentru scumpa cauză a
independenţei ţării noastre, în memoria acestui erou,
am compus oda ce vă alăturez, cu rugămintea de a se
da publicităţii.”
*
Urma textul Odei căpitanului Dimitrie Buşilă –
in memoriam – cu iscălitura autorului N.V.Piperescu,
Câineni de Vâlcea, 1882, iunie 18, la care adaug
satisfacţia personală de a fi aflat cine a fost cel care a
editat – nu din 1882, ci mult mai devreme – Vocea
Racovei – un ziar care devansează punctul de început
al presei vasluiene prin ziarul „Vasluiul” – socotit de
unii cercetători primul organ de presă apărut la
Vaslui.
*
Vocea Racovei oferea ziarului Românul din 2
septembrie 1876 ocazia să preia şi să republice
scrisoarea deputatului de Vaslui A. Vizanti, care
purta data de 27 august, trimisă procurorului de
Vaslui prin care era denunţată fapta culpabilă a
fostului prefect Dimitrie Donici, care a făcut ca
judeţul Vaslui să rămână „fără drumuri, biserici şi
463
şcoli.”
Tot în Românul, la 5 septembrie 1876, unui
corespondent din Vaslui – L. Carabăţ, i se făcea loc cu
o scrisoare preluată din „Curierul”, foaia intereselor
generale, referitoare la percheziţia făcută la
domiciliul lui Dimitrie Donici, prefectul dlui Catargi,
de către procurorul Georgescu, dl Cotta, jude de
instrucţie şi deputatul A. Vizanti, acompaniaţi de
grefier şi poliţaiul local.
*
Vocea Vasluiului
Vocea Vasluiului, ca ziar, era evidenţiat de
ziarul Democratul din 9 decembrie 1918, care scria:
„Dl director – proprietar al Vocea Vasluiului, prin
vocea sa, o voce macabră şi răguşită, din numărul
trecut, face chipurile, în mod ironic, o dare de seamă
pătimaşă şi schiloadă asupra marii întruniri a
partidului nostru de la 25 noiembrie a.c. (pentru
alegerea lui Vasile V. Sassu ca şef al Partidului
Naţional-Liberal din judeţul Vaslui, în locul rămas
vacant prin încetarea din viaţă a fostului şef Neron
Lupaşcu n.n), afirmând că la acea întrunire n-ar fi
luat parte cea mai mare parte din membrii clubului şi
că sala s-ar fi completat cu băieţi de şcoală primară şi
din liceu”…
*

464
 Voinţa Vasluiului, organ al Partidului
Naţional, şeful partidului Gh. Mironescu; director
politic Bosnief Paraschivescu; apare la Vaslui în
1922 – la 19 iulie 1925 avea înscris deasupra
frontispiciului anul III de la înfiinţare; purta acum
numărul 1, cu redacţia şi administraţia în strada
Peneş Curcanul nr.4; se tipărea la Tipografiile
române unite, Calea Racovei nr.42, Bucureşti.
În „Cuvânt înainte” se sublinia că „de la
apariţia ultimului număr din Voinţa Vasluiului şi până
azi s-a petrecut un eveniment de o importanţă
covârşitoare pentru ţară: contopirea Partidului
Naţional cu Partidul Naţional al Poporului, adică
partidul marelui român Iuliu Maniu, cu partidul
marelui învăţat şi patriot Nicole Iorga”, unire care „a
zdruncinat până la temelie barca guvernamentală”,

465
guvernarea liberală având zilele „aproape
numărate”…
În articolul „Veniţi” erau chemaţi „toţi cei
crescuţi în cultul cinstei şi legalităţii” să dărâme „un
guvern abuziv la exces, care a transformat ţara în
moşie proprie pentru îmbogăţirea partizanilor lor”,
pentru că „nu este partizan al guvernului să nu se fi
ridicat la o situaţie materială la care altădată nici nu
ar fi îndrăznit să se gândească”…
Era publicat „Cuvântul dlui Nicolae Iorga la
„Revizuirea împroprietăririi” deoarece „se impune o
revizuire a condiţiilor în care s-a aplicat legea şi
întemeierea unui regim agrar care să ocrotească
munca, s-o îndrepte, s-o stăpânească şi să puie frâu
lenei, în vederea neaparatei intensificări şi selecţiuni
a producţiei.”
„Ce zic ţărăniştii despre liberalii vasluieni” era
intitulat alt articol în pagina întâia, cu asterisc expres
–„redacţia nu-şi ia răspunderea acestui manifest” – şi
în care era combătută vizita unui ales la Ivăneşti şi
Coşeşti cu astfel de argumente:
„…Şi acum fraţilor să ne adunăm în număr
mare să-l întrebăm din cât ne-a făgăduit ce a făcut?
Ne-a minţit că ne face francul, franc.
Că sapa va fi iarăşi 80 de bani.
Că plugul nu va costa mai mult de 80 de lei.
Că pământ va da la toate categoriile de
mobilizaţi, orfani şi văduve de război.
Că şoseaua se va ieftini iarăşi la 40 de lei.
Că straja se va face din dări puse pe bogaţii de

466
război şi multe altele.
Şi să-i aducem, fraţilor, aminte că pe atunci,
anul 1922, luna martie, francul era 27 de bani, iar azi
(1925,n.n.) 7 parale.
Sapa de la 15 lei au adus-o la sapă de lemn şi că
costă 80 de lei, cât cumpărai altădată două pluguri.
Că plugul pe atunci costa 400 lei iar astăzi 2500
lei.
…Că a dat ordin de rechiziţie cu preţ de 7 lei şi
50 de bani kilogramul de grâu, pentru ca acum, după
8 luni, tot grâul muncit de noi să-l cumpărăm cu 24
lei kilogramul de pâine…
…Veniţi fraţilor în număr mare ca să vedeţi pe
acest diavol îmbrăcat în haină nemţească, cu chip de
ţap, şi cu ceilalţi aghiotanţi ai lui mai mici, ce
minciuni ne vor mai spune. Iar la plecare să le
spuneţi scuipând după ei, Cruce de aur, pieriţi
satanelor!”…
Într-un manifest al Partidului Naţional adresat
„Iubiţilor săteni din judeţul Vaslui”, sub semnătura
C. Cihodaru, fost ministru, preşedinte de onoare al
organizaţiei Vaslui, şi Gh.G.Mironescu, fost ministru,
preşedintele activ al organizaţiei Vaslui, făceau un
scurt istoric al partidului pe care îl reprezentau şi-i
sfătuiau pe „acei doritori” de a face parte din
Partidul Naţional să se adreseze reprezentanţilor
partidului din comuna din care fac parte sau către
secretarul general al organizaţiei judeţene dl. Ion
Săndulescu, proprietar, cu locuinţa în Vaslui, vis a
vis de Poştă.”

467
 Se publica „Constituirea Camerelor agricole
judeţene” – legea promulgată la 14 aprilie 1925,
Legea repaosului duminical şi un comentariu în
legătură cu „Întrunirea Partidului Naţional,
organizaţia Vaslui”, unde a luat parte şi Eduard
Ghica, vicepreşedintele Partidului Naţional din
Vaslui.
Numărul 2 al ziarului, apărut la 26 iulie 1925,
în două pagini, avea înscrisă în manşetă menţiunea:
şeful partidului Gh. G. Mironescu, profesor
universitar şi proprietar, director politic Bosief
Paraschivescu, membru în Comitetul executiv şi în
Delegaţia permanentă, avocat şi proprietar.
Partidul Naţional recomanda organizaţiilor sale
să participe la alegerile din 28 august pentru
constituirea camerelor agricole în colaborare cu
Partidul Ţărănesc, sub semnul comun coasa şi
secerea – semnul coasa reprezentând Partidul
naţional.
Voinţa Vasluiului nr. 5 din 8 septembrie 1925
purta subtitlul „Foaie de propagandă a opoziţiei
unite (partidul naţional şi partidul ţărănesc) din
judeţul Vaslui”; „Liberalii pregătesc alegerile
comunale”; în camerele agricole liberalii au fost
proclamaţi aleşi cu 3700 voturi, contra 2500 obţinute
de opoziţia unită.
Cu numărul 6, Voinţa Vasluiului revine la
subtitlul „Organ al Partidului Naţional” şi anunţa:
„în ziarul următor, Partidul Naţional, ca partid de
guvernământ, îşi publică programul pentru alegerile

468
comunale şi judeţene şi publica rezultatul alegerilor
din toată ţara: opoziţia unită – 530.000 voturi,
partidul liberal – 215.000; partidul averescan – 28.000
voturi
La 25 octombrie 1925 ziarul publica şi „Marea
împărţire administrativă a judeţului Vaslui:

Comuna urbană de reşedinţă Vaslui

Plăşi, 4; Comune urbane:1
Comune rurale 102
Plasa Movila lui Burcel
Nr.crt Comune Nr.crt Comune
1 Bălţaţi 13 Mirceşti
2 Bereasa 14 Micleşti
3 Chirceşti 15 Pocreaca
4 Ciorteşti 16 Pribeşti
5 Codăeşti– 17 Protopopeşti
reşedinţa plăşii
6 Coropceni 18 Scânteia
7 Dăneşti 19 Şerbeşti
8 Dobrovăţ 20 Şurăneşti
9 Dracşeni 21 Şerboteşti
10 Dumasca 22 Ştioborăni
11 Ghergheleu 23 Tăcuta
12 Grajduri 24 Telejna
25 Unceşti

Plasa Peneş Curcanul

Nr.crt Comune Nr.crt Comune

1 Albeşti 14 Lipovăţ
2 Bălteni 15 Mărăşeni
3 Bârzeşti 16 Mânjeşti
4 Bouşori 17 Muntenii
de Jos -
reşedinţă
5 Brăhăşoaia 18 Muntenii de
469
 Sus
6 Brodoc 19 Portari
7 Chetreşti 20 Secuia
8 Chiţoc 21 Soleşti
9 Corbu 22 Ştefan cel
Mare
10 Deleni 23 Tanacu
11 Deleşti 24 Valea Rea
12 Cioteni 25 Zăpodeni
13 Fereşti
Plasa Racova
Nr.crt Comuna Nr.crt Comuna
1 Armăşoaia 14 Laza
2 Băleşti 15 Lipova
3 Coşca 16 Oprişiţa
4 Cozmeşti 17 Poineşti
Pungeşti -
5 Curseşti 18 reşedinţa
plăşii
6 Doagele 19 Puşcaşi
7 Dumbrăveni 20 Sauca
8 Făstăci 21 Toporăşti
9 Fundătura 22 Trohan
10 Gârceni 23 Ursoaia
11 Hârşova 24 Valea-
Caselor
12 Hârşoveni 25 Valea-Hogei
13 Ivăneşti

Plasa Ştefan cel Mare

1 Armăşeni 15 Oşeşti
2 Borăşti 16 Parpaniţa
3 Buda 17 Poiana
4 Buhăeşti 18 Rafaila
5 Căueşti 19 Şcheia
6 Crăciuneşti 20 Suhuleţ
470
 7 Drăgeşti 21 Tansa
8 Drăguşeni 22 Todireşti
9 Dumeşti 23 Tungujei
10 Frenciugi 24 Ţibana
11 Gârbeşti 25 Ţibăneşti
12 Ipatele 26 Valea-
Satului
13 Jigoreni 27 Vultureşti
14 Negreşti,
reşedinţa plăşii
*
La 18 octombrie Partidul Naţional din Vaslui
realese ca vicepreşedinte al partidului, în locul
decedatului amic politic Eduard Ghica, pe domnul
Bosief Paraschivescu.
*

Vreme nouă iese de sub tipar îndată după 23

august 1944, redactor după câteva numere –
I.Cramer.
„Era o publicaţie democrată, de orientare a
populaţiei în etapa respectivă, de mobilizare a
maselor pentru lichidarea şi vindecarea rănilor
războiului” se spune în „ Schiţa monografică a
oraşului Vaslui, 1975.”

471
 „Vreme nouă” apărea într-o ediţie specială cu
ocazia obţinerii victoriei împotriva Germaniei fasciste
– 9 mai 1945.
„Vreme nouă” după 23 august 1944 se apropia
de zilele încetării activităţii sale, ea viza a se
transforma „într-o revistă de preocupări sociale,
culturale şi literare” – spune prof. V.I. Cataramă într-
o rubrică „Din istoricul presei vasluiene” apărută în
„Vremea nouă” din 2 iulie 1968, ea făcând loc altei
publicaţii „Cronica” de sub directoratul lui Valer
Mitru, la 1 ianuarie 1946.
„Vreme nouă” în palmaresul presei vasluiene,
fusese prima publicaţie – urmată de „Cronica” – care
„militase prin pulsaţiile sale şi ale colaboratorilor ei
la înnobilarea culturală a patriei noastre.”
Săptămânalul „Vreme nouă” de la Vaslui
apăruse pe meleagurile vasluiene în anul 1945,
susţine în urarea de „Succes deplin” adresată de
editorialul mai tinerei „Vreme nouă” care pornea la
drum la 20 februarie 1968, tot la Vaslui.
*
„Vremea nouă” a existat ca ziar, şi la Bârlad,
din decembrie 1918, ca o continuare a ziarului
„Propaganda conservatoare” (1908-1910).
*

472
 Vremea nouă, organ al Comitetului judeţean
Vaslui al P.C.R. şi al Consiliului popular judeţean
provizoriu, apare la 20 februarie 1968, după două
luni de la constituirea judeţelor, ca urmare a noii
împărţiri administrativ-teritoriale.
Urând „Succes deplin” noului (de altfel,
singurul!) ziar, Comitetul judeţean al P.C.R. şi
Consiliul judeţean provizoriu spuneau că „Vremea
nouă” continuă tradiţia de luptă a primului ziar cu
acest titlu ce a apărut pe meleagurile vasluiene în
anul 1945”, periodicul făcându-şi „din nou apariţia în
condiţiile noii etape de dezvoltare a României şi are
de înfăptuit sarcini deosebite.”
Apariţia ziarului a coincis cu ziua în care a avut
loc Adunarea de constituire a Comitetului judeţean
Vaslui al P.C.R şi a Consiliului popular judeţean
provizoriu la care „a participat tovarăşul Ion Iliescu,
membru supleant al C.C. al P.C.R, prim secretar al
C.C. al U.T.M., ministru pentru problemele
tineretului”, adunare care, într-o atmosferă de
puternică însufleţire” … a aprobat textul unei
telegrame adresate C.C. al P.C.R., personal
tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al
C.C. al P.C.R, preşedintele Consiliului de Stat.
În secretariatul Comitetului judeţean de partid
au fost aleşi tovarăşii Ion Savin – prim-secretar,
Căluşer Teodor, Tudoran Ion. Rotaru Ion, secretari.
Deputaţii au ales în unanimitate pe tovarăşul
Ion Savin, prim secretar al Comitetului judeţean
Vaslui al P.C.R., în funcţia de preşedinte al

473
Consiliului popular judeţean provizoriu. În funcţia
de prim-vicepreşedinte a fost ales tovarăşul Zlate Ion
iar ca vicepreşedinţi Budăi Toader, Ouatu Corneliu,
Ţolescu Aurel.
Secretar al Consiliului popular judeţean
provizoriu a fost numit tovarăşul Ion Oprea.
La 28 martie 1968 funcţionau la Vaslui:
Tribunalul judeţean – preşedinte Neculai Flavian;
Procuratura judeţeană – procuror şef Alexandru
Bucur; Notariatul de stat – notar şef Simion
Odobescu; Colegiul judeţean de avocaţi – preşedinte
Const. Ciucă; Colectivul judeţean de jurisconsulţi –
responsabil Eugen Kerembach.
Erau în activitate: Judecătoria locală Vaslui –
preşedinte Nicuşor Verbuţă; procuratura locală
Vaslui – procuror-şef Vasile Apostol, iar la Bârlad,
procuratura îl avea ca şef pe Vasile Pohonţu;
Notariatul Bârlad – şef Gh. Alexa; colectivul de
avocaţi Vaslui, responsabil Elias Gold, iar la Bârlad
Teodor Diaconu.
Alexandru Călinoiu era inspector-şef al
Inspectoratului judeţean de securitate, iar căpitanul
Ion Enache, inspector şef al Inspectoratului judeţean
de miliţie.
Redactor şef al ziarului Vremea nouă era
Corneliu Huţanu, iar redactor şef adjunct Trăian
Crăiescu. Ziarul se tipărea la Întreprinderea
poligrafică Iaşi, strada Vasile Alecsandri nr.6, sediul
redacţiei fiind la Vaslui. Redactorii şi colaboratorii
ziarului aparţineau întregului judeţ. Astfel, scriau şi

474
publicau: Vasile Filip, S. Teodorovici, Georgeta
Eftimie, dr. Jean Hurjui, Şt. Miron, Constantin Slavic,
Valer Mitru, Ştefan Oprea, Aurel Radu, Ion Istrati,
Horea Zilieru, Florin Mihai Petrescu, Ion Arhip,
Iorgu Burghelea, Haralambie Ţugui, Luca Arbore, N.
Grunzu, Ion Puha, Corneliu Huţanu, Trăian Crăescu,
Ion Oprea, de la Iaşi Constantin Parfene, Constantin
Huşanu, Eliade Solomon, Ilie Ghioroaie, Ştefan
Moldoveanu, Georgeta Tamaş, Mihai Botez de la
Bârlad, Valeriu C. Neştian, Cicerone Zbancu, Vasile
Macarie şi Ion Alexandru Angheluş de la Huşi,
Crăciun Lăluci de la Paşcani, Titi Gheorghiu, Sergiu
Florian, Ion Enache, Aurica Moise de la Vaslui –
ziarul fiind îmbrăţişat atât de ziarişti şi scriitori, cât
şi de populaţie.
Este meritul conducerii ziarului că, în scurt
timp, a făcut din acesta o publicaţie interesantă, cu o
tematică variată şi aleasă, citită cu materiale de
conţinut, citit şi iubit de cetăţeni.
La 29 mai 1968 se publica în ziar Hotărârea
nr.1130 a Consiliului de Miniştri al R.S.R pentru
delimitarea administrativ-teritorială a municipiilor,
oraşelor şi comunelor judeţului Vaslui.
Judeţul Vaslui, cu reşedinţa în oraşul Vaslui,
avea Bârladul ca municipiu, iar oraşe: Huşi, Negreşti
şi Vaslui, precum şi 71 de comune (cu 449 de sate).
Municipiul Bârlad, cu o suprafaţă de 5.589 ha şi
o populaţie de 41.975 locuitori rămânea în
delimitarea de la acea dată.

475
 Oraşul Vaslui, reşedinţă de judeţ, cu o
suprafaţă de 6538 ha şi un număr de 20.000 locuitori
îşi păstra delimitarea în care erau cuprinse şi 5
localităţi componente: Bahnari, Brodoc, Moara
Grecilor, Rediu şi Viişoara.

Harta judeţului Vaslui la început de drum, în februarie 1968…

Oraşul Huşi rămânea în limitele de la acea

dată, având o suprafaţă de 7.787 ha şi 20.972
locuitori.
Se accepta propunerea ca localitatea Negreşti să
fie trecută în categoria oraşelor cu o suprafaţă de
1.356 ha, o populaţie de 4.409 locuitori, plus şase sate
ce vor aparţine de oraş, însă, cu regim rural, cu o
suprafaţă de încă 4.729 ha şi 3.293 locuitori:

476
Căzăneşti, Cioatele, Glodeni, Parpaniţa, Poiana şi
Valea Mare.
Din 118 comune actuale se aprobase
constituirea a 71 de comune.
Comunele Băceşti şi Şuletea au rămas separate
de comunele Dumeşti şi Epureni – cele 4 comune
rămânând unităţi administrativ-teritoriale distincte.
S-a acceptat contopirea comunei Ciocani în
comuna Perieni – şi trecerea comunei Cârja la
comuna Murgeni, a comunei Rânzeşti la comuna
Fălciu.
Totodată, s-a acceptat trecere unor sate de la o
comună la alta: satul Fâstâci a trecut de la comuna
Deleşti la comuna Oşeşti; satul Moara Domnească de
la comuna Tanacu la comuna Văleni; satul Dealul
Mare de la comuna Griviţa la comuna Zorleni.
Viitoarele comune aveau în medie o suprafaţă
de 7.111 ha şi o populaţie de 4.888 locuitori.
Unui număr de 4 comune li s-au dat alte
denumiri decât cele ale comunelor din care
proveneau; comuna rezultată din unificarea
comunelor Dragalina şi Pochidia devenea Tutova;
comuna constituită din contopirea comunelor
Avrămeşti şi Obârşeni se numea Voineşti, după
denumirea satului reşedinţă de comună; cea rezultată
din unificarea comunelor Buneşti şi Avereşti purta
denumirea Buneşti-Avereşti, cu centru în satul
Avereşti, iar comuna provenită din contopirea
comunelor Duda şi Epureni purta denumirea Duda-
Epureni, cu centrul în satul Epureni.

477
 Un număr de 10 sate, printre care Bălteni
(comuna Dragalina), Dealul Soci (comuna
Ghermăneşti), Gura Văii (comuna Rebricea),
Dumeştii Noi (comuna Dumeşti) şi-au schimbat
denumirea în: Bădeana, Soci, Rebricea şi Dumeşti,
denumiri tradiţionale.
Un număr de 51 sate contopite cu altele au fost
scoase din nomenclatorul localităţilor; au fost scoase
din nomenclator încă 5 sate care aveau sub 10 clădiri
şi nu aveau condiţii de dezvoltare.
Măsurile administrativ-teritoriale aprobate prin
hotărâre de guvern şi dezbătute în adunarea
deputaţilor şi a activului de partid local punea capăt
unei munci obositoare care se declanşase încă de la
începutul lunii ianuarie 1968.
La 2-3 săptămâni, altă dată mai des, în calitate
de secretar al comitetului executiv judeţean,
împreună cu tovarăşul Ion Savin, preşedintele
Comitetului executiv al Consiliului popular judeţean
provizoriu, eram chemaţi la secţia organizatorică a
C.C. al P.C.R. pentru verificarea lucrărilor şi
aprobarea stadiului lor în ceea ce priveşte proiectata
structură administrativ-teritorială a judeţului.
Structură care trebuia să răspundă pretenţiilor
tovarăşului Virgil Trofin, secretar cu probleme
organizatorice al C.C. al P.C.R. care, în mod deosebit,
răspundea de judeţul Vaslui.
Aşa se explică de ce comune ca Băseşti, cu
denumire tradiţională şi bine motivată, a devenit

478
comuna Viişoara, măsură criticată ulterior de
specialişti.
Deşi mergeam des la Bucureşti, la secţia
organizatorică a C.C. al P.C.R., nu l-am văzut
niciodată pe tovarăşul Virgil Trofin, verificările şi
aprobările dându-ni-se prin intermediari: instructorii
de problemă.
*
Urmare a modificărilor legislative, la 1
noiembrie 2000 judeţul Vaslui, cu reşedinţa în
municipiul Vaslui, totaliza 3 oraşe municipii Bârlad,
Vaslui şi Huşi, ultimul ca urmare a aplicării Legii
nr.11/1995 publicată în Monitorul Oficial nr.12 din 24
octombrie 1995, 1 oraş Negreşti, 71 comune, tot
atâtea ca în 1968 când s-a aplicat Legea nr.2, dar cu
461 de sate faţă de cele 449 enumerate, unele cu
denumiri schimbate: 1 Decembrie, nu 30 Decembrie
la comuna Banca; Floreni în loc de 23 August şi Raiu
nu Vădeni la comuna Murgeni – schimbări provenite
ca urmare a aplicării Legii nr.35/1996, Monitorul
Oficial nr.102 din 20 mai 1996.
Dar să revenim la ceea ce era la Vaslui ziarul
Vremea nouă.
Profesorul de la Bârlad Constantin Parfene,
făcând recenzia la „Inscripţii” într-un număr al
ziarului, vedea în aceasta un „bucheţel de esenţe
literare, emanând din truda nobilă a unui mănunchi
de talentaţi iubitori ai artei, membri ai cercului literar
„Mihai Sadoveanu” de la puternica cetate
metalurgică bârlădeană, editat cu prilejul împlinirii a

479
zece ani de activitate a cercului. Recenzorul nota, ca
un elogiu adus naturii patriei, poezia „Codrii mei” de
S. Tacu, exemplificându-şi aprecierea:
„Codrii mei nu au adânc
Cinʹle ştie rădăcina?
Poartă munţii la oblânc
Şi cu frunzele beau luna.”
Continuând cu „natura obiect al efortului
transformator: „Zeletine, Zeletine…
Tuturor din calea ta
Du-le-ntreagă vorba mea:
Că pe unde treci matale
Nu mai e nici chin, nici jale.”

„Inscripţiile – spunea profesorul C. Parfene –

nu sunt un fenomen izolat, ci o continuare pe o
treaptă calitativ superioară… al unui îndepărtat efort
spre bine şi frumos” – referindu-se, probabil, la ceea
ce fusese Bârladul lui Vlahuţă şi Ibrăileanu, a lui Emil
Gârleanu şi D. Nanu, al lui Tudor Pamfile şi Victor
Ion Popa, al lui George Tutoveanu, George Nedelea
şi G.G. Ursu.
Statornic în preocupări, C. Parfene, găsind în
ziar o gazdă primitoare şi selectoare, s-a referit
ulterior, în paginile lui, şi la alte apariţii editoriale, la
publicaţii şi la oameni de cultură care au trecut pe la
Bârlad: realizatorii revistei „Cronica Moldovei”,
George Bacovia, Virgil Caraivan, Tudor Pamfile,
ardeleanul Ion Popescu ş.a.

480
 Sâmbăta, cititorul de la „Vremea nouă” avea la
îndemână pagina „Mozaic” – cu de toate (un fiu al
Bârladului – Nicolae Tonitza în muzeu ieşean, de
Geta Cohn; Secvenţe din geografia turismului
românesc; vocabular; ştiaţi că…?; pseudoreţete
culinare; pentru noi –femeile; poezie, jocuri de
cuvinte, caleidoscop, caricatură şi umor, apoi,
duminica, pagina culturală ori Moment cultural cu:
opinii – peisajul lecturilor necesare; George Călinescu
– amintiri literare; file de lector – „Intrusul” de Marin
Preda; poezii de Haralambie Ţugui, Ion Chiriac ori
Ion Iancu Lefter; „Din drum” schiţă de Ion Friduş;
poşta literară (în general foarte bogată); Stampă –
desen de Viorel Burlacu; rubrica „Corespondenţă” (şi
ea mereu aglomerată) etc.
Despre momente cultural-istorice la Vaslui au
scris în ziar şi alţi mânuitori ai condeiului.
„Eminescu – revizor şcolar” este intitulat
articolul scris de Valer Mitru din „Vremea nouă” din
27 iunie 1968.
„Iată, bunăoară, spunea V.M. aspectele pe care
le înregistra Eminescu, în 1876, la şcolile din oraşul
Vaslui:
„La inspecţia făcută în 26 aprilie a.c. şcolilor
urbane din Vaslui, am constatat la şcoala de băieţi un
mers regulat de dezvoltare. Metoda de predare a dlui
Hrisosceleu (în clasa a IV-a, e demnă de toată lauda.
Celelalte clase, conduse, poate, nu atât de metodic,
dar totuşi cu destulă aptitudine şi siguranţă, promit

481
rezultate satisfăcătoare. Nu tot atât de bună a fost
impresia pe care ne-a făcut-o şcoala de fete.”
Despre şcoala din Zăpodeni, consemnează:
„Localul de şcoală din Zăpodeni nesuficient. Cel
construit de comună stă nesfârşit pentru că, comitetul
permanent al Judeţului Vaslui a şters din bugetul
comunei cei 300 lei meniţi pentru săvârşirea localului
de şcoală.”
Constatările de la Mânjeşti: „Comuna Mânjeşti
are o şcoală de gradul I în cătuna Muntenii de Jos; în
aceasta se află cam 60 de contribuabili. Cătuna
aceasta a fost bântuită de vărsatul negru şi de angină,
încât au rămas numai trei copii care, după lege, ar
putea fi obligaţi să frecventeze şcoala.”
Când era cazul, Eminescu intervenea cu
fermitate la prefectură. Într-o adresă din 1875
revizorul şcolar Eminescu scria: „Rog să binevoiţi a
pune în vedere onor Comitetului permanent să
controleze prevederile bugetare ale comunelor pe
anul 1876 şi să li se impuie o dotaţiune suficientă
pentru şcoală şi învăţător, căci până acum constat cu
durere că pe alocarea toată suma prevăzută în
bugetele comunale pentru întreţinerea şcoalei şi a
învăţătorului întreceau a treia parte din leafa
primarului.”
Raportul din 15 decembrie 1875 către prefectul
de Vaslui spune; „Vă fac atent, domnule prefect, că
salariile de la stat se plătesc odată la trilunie şi că,
prin urmare, dacă comuna nu avansează nimic

482
învăţătorului, acesta e neaparat redus, de a muri de
foame.”
Alt extras din raportul din 16 noiembrie 1875:
„Domnule prefect, învăţătorii rurali mai buni ar
trebui să simtă întotdeauna că ochiul administraţiei
judeţene e îndreptat asupra lor şi a silinţelor lor; de
aceea, trebuie ca prevederile bugetare comunale să le
creeze mijloace materiale suficiente, pentru ca ei să
poată îngriji în deplină linişte de îndatoririle lor.”
Colindând satele judeţului – Tanacu, Laza,
Hârşova, Poeneşti, Pungeşti, Rediu, Brodoc, Rafaila,
Suhuleţ – şi alte sate şi cătune, Eminescu nota:
„Câtă vreme ţăranul e în sapă de lemn, şcoala
poporului e o vorbă goală, o ficţiune.”
…”Şcoala va fi bună, când popa va fi bun,
darea mică, subprefecţii oameni care să ştie
administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii
pedagogie, pe când, adică, va fi şi şcoala, şcoală,
satul-sat şi omul-om”.
…”Un om nu poate face nimic într-o ţară rău
întocmită şi măcar să tot poruncească; rămâne la
vorba aceea: a poruncit câinelui şi câinele pisicii şi
pisica şoarecelui, iar şoarecele şi-a atârnat porunca de
coadă.”
Venerând umbra revizorului şcolar Eminescu,
care a biciuit necruţător „orânduiala cea crudă şi
nedreaptă”, cercetătorul gazetar credea şi nota cu
obidă că „umbra poetului luptător merită, aici, la
Vaslui, cel puţin un bust amintitor. O piatră, o
marmură… un bust modelat cu dragoste de un artist

483
inspirat, un bronz aşezat pe un soclu de piaţă
publică, în văzul şi admiraţia tuturor…”

Bustul lui Eminescu există în faţa Liceului nr.2, Vaslui şi

este opera sculptorului Iftimie Bârleanu.

Personalităţile culturale erau tratate cu respect

şi afecţiune în „Vremea nouă”. Un pasaj din „Emil
Racoviţă” – 100 de ani de al naştere” – scris de Titus
Raveica-Şcheianu în numărul din 15 noiembrie 1968
e pilduitor:
„…În fiecare dimineaţă – îşi aminteşte Racoviţă
– Creangă venea până la poarta casei noastre (îi era
învăţător şi locuiau în Sărărie n.n.), îşi băga degetul
arătător, îndoit, în gură, şi trăgea un şuier straşnic.
Cum îl auzeam, coboram. Creangă mă lua de lăbuţă
şi ne tot duceam amândoi până în Piaţa Unirii, unde
mă lăsa o bucată de timp singur, ca să-şi vadă de o
afacere. Închiriase dumnealui o tutungerie, îi făcea în
484
drum inspecţia cuvenită, încasa venitul, apoi iar mă
lua de lăbuţă până la şcoala din Păcurari (vedeţi,
statul nu oferise încă microbuzele pentru transportul
copiilor la şcoală n.n.). Colegii mei erau deja cu toţii
în clasă, dar, câteodată, mai ales când întârziam mai
multişor, îi găseam într-o hărmălaie de neînchipuit.
Atunci, el se aşeza dămol la masă şi începea o
poveste. Copiii alergau repede la locurile lor, îşi
aţinteau privirile în gura lui Creangă şi în câteva
clipe făceau o tăcere ca-n mormânt”…
La rubrica „Cultură şi viaţa”, la 5 iulie 1968,
Sandu Naumescu realizează medalionul „Constantin
Tănase”, născut la 5 iulie 1880, la Vaslui, omul care
avea să devină „cel mai popular şi îndrăgit slujitor al
Teatrului nostru de revistă.”
Îndrăgostit ca nimeni altul de scenă, cel care
avea să devină un mare actor, „era fericit să tragă
cortina ori de câte ori soseau la Vaslui trupele cu
Zaharia Buruienescu sau I.D.Ionescu. Apoi, îşi
manifesta dragostea pentru teatru organizând, în
hambare şi poieni, spectacole cu fragmente din piese
ca „ Meşterul Manole”, „Jianu – căpitan de haiduci”,
„Constantin Brâncoveanu” în care deţinea rolurile
principale.
După terminarea liceului, înaintea stagiului
militar, Tănase a fost învăţător la Curseşti şi
Hârşoveni , lângă Vaslui, unde şi-a format
personalitatea.
În 1902 s-a prezentat la examenul de admitere
la Conservatorul din Bucureşti, a cucerit comisia cu

485
verva şi dezinvoltura cu care a recitat fabula „Naiul,
cobza şi vioara” de Teodor Speranţia, cu maniera în
care a izbutit să imite cele trei instrumente muzicale,
devenind un strălucit discipol al lui Constantin
Nottara.
După absolvirea Conservatorului a debutat la
Teatrul Naţional şi a întreprins numeroase turnee în
ţară alături de actori consacraţi ai vremii. După
teatru, operetă şi operă, în 1919 a înfiinţat compania
de revistă „Cărăbuş”, gen de spectacole în care
jucaseră Mihail Pascally, Aristizza Romanescu,
Grigore Mărculescu, Matei Millo, I.D. Ionescu ş.a.
care l-au atras şi l-au consacrat.
Ctitorul Teatrului permanent de revistă în ţara
noastră cu Cărăbuşul, Constantin Tănase a însemnat o
epocă în teatrul românesc. Artist al mulţimii, Tănase
– care n-a folosit niciodată microfonul – purta
publicului sentimente de înalt respect şi consideraţie,
stingându-se, după peste patru decenii, pe scena
românească, la 29 august 1945, ca o stea, acum,
acuşi… 60 de ani.”
Uneori, colaboratorii se ocupau în scrierile lor
şi de fapte de genul nostimadelor:
…”Umblasem odată să închiriez o cameră.
Bineînţeles: mobilată! Întâmplarea mă duce în faţa
unui proprietar de casă, aparent foarte simandicos. În
vestibulul apartamentului se găseau şi câteva rafturi
cu cărţi.
- Văd, stimate domnule, că posedaţi şi o
frumoasă bibliotecă.

486
 - A! Nu! Este o moştenire de familie. La nevoie
o putem scoate. Ne înţelegem noi, doar nu suntem …
analfabeţi.
În răspuns, constată reporterul (Valer Mitru),
am descifrat o scuză, o jenă. Prezenţa volumelor era
socotită ca o ruşine, ca o belea în casa celui care
deţinuse cândva şi un confortabil fotoliu de director
general într-un important minister.”
Acelaşi Valer Mitru, cu prilejul apariţiei
studiului „Constantin Meissner – pedagog al şcolii
poporului”, lucrare elaborată de N.C. Enescu,
apreciat autor al unei „Istorii a pedagogiei”, la
Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti,1971,
recomandându-l învăţătorimii vasluiene, în „Vremea
nouă” din 1 iulie 1971, îl prezenta astfel pe fostul
membru al „Junimii” şi colaborator al „Convorbirilor
literare”, strălucit discipol al lui Maiorescu, pe
profesorul şi pedagogul Meissner (1854-1942):
…”Cu o gândire limpede, eliberat de
prejudecăţi”, „nediriguit de politicianismul îngust şi
veros al vremii, netulburat de patimi personale, de
ambiţiile de parvenire „prin mijloace oneroase, atât
de cuvenite atunci, Constantin Meissner nu avea în
vedere decât interesele superioare ale poporului…”
Reliefând calităţile de pedagog, extrase dintr-
un articol omagial apărut în 1913, folosit de autorul
studiului, recenzentul citează: „Când intra în clasă
Meissner, scrie un fost ucenic, uitai adeseori de
profesor, căci profesorul răspândea o naturală şi
fermecătoare familiaritate de părinte. Freamătul

487
nostru se potolea ca prin minune şi vorba
profesorului curgea aici domoală şi profundă, aici
energică şi însufleţită. Era imposibil să nu fii atent
(…). Când se arăta menirea şi calităţile învăţătorului,
privirea profesorului ardea, figura lui împrumuta
lumini de inspiraţie profetică şi cuvântul şi-l însoţea
de un gest scurt şi apăsat care fixa convingerea. Clasa
era atunci un automat pe care voia lui o mişca.”
Şi pentru că semnatarul rândurilor evocatoare
n-a avut fericirea să-l cunoască pe profesor, în
schimb, insista asupra omului Meissner cu alte
amănunte…” Cultura aleasă, inima sensibilă,
sentimente de esenţă democratică, amabil, calm,
senin, comunicativ, „cu un înalt simţ de dreptate şi al
datoriei”, ferm în convingeri „şi consecvent în
susţinerea şi realizarea lor”, stăpânit întotdeauna de
sentimentul dragostei de patrie şi popor, „preocupat
neşovăielnic de a fi corect, demn şi folositor
interesului general”, toate aceste calităţi integrate în
fiinţa lui Meissner – rar întâlnite în societatea
timpului său – i-au dat prestigiu şi autoritate,
„putând astfel juca un rol important în istoria şcolii
româneşti din perioada respectivă”.
*
Valer Mitru pentru Vaslui – şi nu numai – a
fost un mare şi pasionat gazetar. Colaţionarea fie şi
numai a articolelor publicate în „Vremea nouă” şi
înmănuncherea lor într-o culegere de texte oferite
cititorilor prezentului şi viitorului ar fi realizarea
unei opere care ar folosi Vasluiului. Sunt prea

488
frumoase şi pline de conţinut scrierile sale, pentru ca
să rămână pierdute în filele de ziar şi bine ar fi dacă
cineva s-ar încumeta să realizeze un asemenea
îndemn.
După cum, pentru că tot suntem în perioada
când şi pentru unii oameni în viaţă se realizează
monumente, ar fi cumpănită măsura realizării la
Vaslui a unui bust al gazetarului care a scris atât de
complet despre Vasluiul lui Ştefan cel Mare şi nu
numai al lui.
*
Istorici, arheologi, muzeografi, monografi,
diferiţi cercetători ştiinţifici au scris şi scriu mereu
despre trecutul Vasluiului.
…”Cu toate că îşi avea reşedinţa principală la
Suceava, Ştefan cel Mare a acordat o atenţie aparte
Vasluiului, prezenţa sa fiind aici de mai multe ori
decât în toate celelalte reşedinţe domneşti secundare,
unde construise curţi domneşti. În iunie-iulie 1454,
martie 1465, iulie 1471, iunie-iulie 1472, august şi
noiembrie 1474, ianuarie şi mai 1495, în februarie –
martie 1497 şi în martie 1502, el se află împreună cu
curtea sa la Vaslui, scrie I. Caproşu în „File de
istorie” „Vremea nouă” nr.24, mai 1969.
Pe drumul naţional 24, în dreptul satului
Munteni de Sus, pot fi admiraţi cei mai bătrâni plopi
din comuna Tanacu, se scria în ʺVremea nouă”
nr.1103 din 11 septembrie 1971 – foto V. Badea.

489
 Arbori de diferite alte esenţe străjuiau de o
parte şi de alta drumul naţional 24 de la Iaşi până
dincolo de Bârlad, chiar mai departe de Tecuci.
Unde sunt secularii de altădată numai
gospodarii tranziţiei ne pot spune, dar nu au
interesul.

Pe drumul naţional 21, în dreptul satului Munteni de Sus

pot fi admiraţi cei mai bătrâni plopi din comuna Tanacu.
„În Vremea nouă” nr.14/1968 citim:
…”O alee de plopi ne conduce spre domul înalt
ce domină împrejurimile… pe aici, în vremuri
liniştite, îşi munceau pământul oameni harnici. Unul
dintre aceştia, după cum glăsuieşte legenda, se
numea Burcel. Era tare sărac. Şi pentru că vite nu
avea a fost găsit într-o duminică arând costişa cu boi
împrumutaţi de la un vecin. Oştenii lui Ştefan
490
(domnul se afla în acel timp la Vaslui) au fost tare
supăraţi pe bietul român, că nu respecta ziua de
sărbătoare. De aceea îl înfăţişară Domnului. Un
frumos motiv de inspiraţie pentru Bardul de la
Mirceşti, care consemnează discuţia între Ştefan cel
Mare şi Burcel în felul următor: „Măi române, să n-ai
teamă, / Spune nouă, cum te cheamă?/ „Teamă n-am,
că sunt român! / Teamă n-am că-mi eşti stăpân! / Tu
eşti Ştefan Domn cel Mare / Care-n lume seamăn n-
are / Şi eu sunt Şoiman Burcel, / Puişor de voinicel!”
Şi mai spune legenda – reaminteşte naratorul în
ziar – că după acel dialog, Ştefan i-a dăruit lui Burcel
vite de muncă şi aceste locuri să le stăpânească, iar
movila… să-i poarte numele…”

491
 Elena Cuza (1825 – 1909)

În altă parte, alt condei vorbeşte despre

localitatea Soleşti. „Aşezarea este pomenită într-un
documentar din anul 1502, prin care Ştefan cel Mare,
Domnul Moldovei, atribuie stolnicului Teodor, satul
din ţinutul Vasluiului luat de la Măriuca, fata lui
Mitru Epure, nepoata stolnicului, Toma Solescu.
Aici, după 1820, Iordache Rosetti construieşte
castelul împrejmuit cu zid de cărămidă care a
dăinuit. În această casă s-a născut la 1825, cea care
avea să devină Doamna României: Elena Cuza.

492
 Pe piatra de marmură din grădina castelului
încă se mai citeşte:
„Elena Cuza, 17 iunie 1825 – 2 aprilie 1909.
Doamna României – 24 ianuarie 1859, 11 februarie
1866”…
*
La 4 mai 1974, numărul 1922 al ziarului
„Vremea nouă” a fost ultimul în format mare. După
trei zile de „pauză”, la 7 mai apărea numărul 1923 al
ziarului, dar în format înjumătăţit, 29/40 cm, în 8
pagini, săptămânal, articolul de fond, cu titlul
„Partidul forţă conducătoare a societăţii noastre
socialiste” semnat de Vasile Avram, redactorul şef,
nu aducea nici o explicaţie asupra schimbării ziarului
ca formă şi periodicitate (fusese cotidian). Măsura
venea odată cu sărbătorirea a 53 de ani de la crearea
P.C.R. – constituind un „cadou” nemeritat pentru
lucrătorii şi cititorii ziarului, obişnuiţi cu un periodic
care satisfăcea majoritatea pretenţiilor.
După data de 7 mai 1974 ziarul avea să devină
mai mult o tribună a muncii de partid, o întoarcere la
titluri „Munca culturală în sprijinul producţiei”, o
susţinătoare de tot felul de articole sub eticheta
„Etica şi echitatea socialistă – coordonatele vieţii şi
muncii noastre.”
Redusă la o apariţie săptămânală, publicaţia îşi
continua hărnicia şi se dovedea utilă, dar şi
inventivă, atrăgându-şi subvenţii suplimentare,
redactând foarte multe foi volante în colaborare cu
sponsorii interesaţi. Aşa s-au născut nu numai foile
amintite în cartea de faţă, ci şi:
493
 - AUTOMATIZAREA, foaie volantă editată de
comitetul de partid, Comitetul de sindicat de la
I.E.P.A.M Bârlad, 1982;
- APICULTURA, foaie volantă editată de
Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., filiala
judeţeană Vaslui, mai 1983;
- ACTUALITATEA ECONOMICĂ, foaie
volantă editată de Consiliul judeţean al sindicatelor,
consacrată unei teme de majoră importanţă;
recuperarea, recondiţionarea şi refolosirea metalelor
şi pieselor de schimb, 10 martie 1981;
- AGRICULTURA, gazetă volantă editată de
organizaţiile de partid din cadrul Consiliului unic
agricol de stat şi cooperatist Zorleni, 1980;
- ACTUALITATEA ECONOMICĂ, ediţie
consacrată recuperării şi refolosirii materialelor şi
pieselor de schimb, foaie volantă editată de Consiliul
judeţean al sindicatelor Vaslui, februarie 1981;
- BAZA FURAJERĂ, foaie volantă editată de
secţia de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui
al P.C.R. şi D.G.A.I.A Vaslui;
- CEI TREI „R” AI EFICIENŢEI: recuperare,
recondiţionare, refolosire, foaie volantă editată de
Întreprinderea pentru recuperarea şi refolosirea
materialelor Vaslui, decembrie 1982;
- CINE CUNOAŞTE LEGEA NU GREŞEŞTE;
foaie volantă editată de Comitetul judeţean Vaslui al
U.T.C. şi Asociaţia judeţeană a juriştilor, mai 1981;
- CONSTRUCTORUL, foaie volantă editată de
Comitetul sindical de la I.J.C.M. şi Grupul de şantiere

494
Vaslui, sub îndrumarea Comitetului de partid, iulie,
1980;
- LEGUMICULTORUL, foaie volantă editată
de Trustul judeţean al Horticulturii, I.P.I.L.F. Huşi şi
I.L.F. Vaslui, decembrie 1982;
- LEGUMICULTORUL, foaie volantă editată de
Trustul judeţean al Horticulturii, Vaslui, iunie, 1981;
- LEGUMICULTURA, gazetă volantă editată de
Direcţia generală pentru agricultură şi industrie
alimentară Vaslui, ianuarie 1981;
-MUNCA POLITICĂ ÎN SPRIJINUL
PRODUCŢIEI, foaie volantă editată de Secţia de
propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R.,
ianuarie 1983;
- MECANIZAREA AGRICULTURII, foaie
volantă editată de Comitetul judeţean al sindicatelor
şi Trustul judeţean al S.M.A., Vaslui, ianuarie 1982;
- NOUL MECANISM ECONOMICO-
FINANCIAR, foaie volantă editată de Secţia de
propagandă a Comitetului judeţean de partid Vaslui,
februarie, 1981;
- PROTECŢIA MUNCII, supliment publicitar
editat de secţia tehnică investiţii a Consiliului
popular judeţean Vaslui, în colaborare cu
Inspectoratul teritorial de stat cu protecţia muncii,
1983;
- RULMENTUL, foaie volantă editată de
Comitetul de partid şi comitetul sindicatului de la
Întreprinderea de rulmenţi Bârlad, 1983;

495
 - RULMENTUL, foaie volantă editată de
Comitetul de partid şi Comitetul sindicatului de la
Întreprinderea de rulmenţi Bârlad, decembrie 1980;
- SĂNĂTATEA, foaie volantă editată de
Direcţia sanitară a judeţului Vaslui, aprilie 1983;
- TRIBUNA MUNCII POLITICE, foaie volantă
editată de Secţia de propagandă a Comitetului
judeţean Vasui al P.C.R., decembrie 1981;
- TRIBUNA ŞCOLII VASLUIENE, foaie volantă
editată de Inspectoratul şcolar al judeţului Vaslui,
Casa personalului didactic şi Sindicatul învăţământ,
iunie 1983;
- TRIBUNA MUNCII POLITICE, foaie volantă
editată de Comitetul judeţean de educaţie politică şi
cultură socialistă Vaslui, mai 1983;
TURISMUL VASLUIAN, foaie volantă editată
de O.J.T. Vaslui;
TÂNĂRUL CONSTRUCTOR DE MAŞINI,
foaie volantă editată de Comitetul judeţean Vaslui al
U.T.C., mai 1983;
VALORIFICAREA SUPERIOARĂ A
TERENURILOR ERODATE, foaie volantă editată de
Staţiunea centrală de cercetare şi combaterea
eroziunii solului, Perieni, mai 1981;
VITICULTURA, foaie volantă editată de
Trustul judeţean al Horticulturii, I.V.V., iunie 1981;
- ZOOTEHNIA, foaie volantă editată de Casa
agronomului, Trustul judeţean al I.A.S., UJCAP
Vaslui, 1976, cu prilejul Consfătuirii lucrătorilor din

496
sectorul creşterii vacilor pentru lapte, fără indicarea
zilei când s-a consumat evenimentul.
*
„Vremea nouă” continuă să rămână în mijlocul
evenimentelor, să le anime.
La 26 septembrie 1975, la Casa de cultură din
Vaslui s-au desfăşurat lucrările sesiunii publice
comune a consiliului popular judeţean şi orăşenesc,
consacrată aniversării a 600 de ani de la prima
atestare documentară a Vasluiului, prilej cu care, prin
Decret prezidenţial, oraşului i s-a decernat Ordinul
Steaua Republicii Socialiste Române, clasa I,
eveniment larg popularizat în săptămânalul „Vremea
nouă” nr.1946 din 30 septembrie 1975. Ca o
încununare a unui şir de manifestări, care în anul
1975 au marcat nu numai cei 600 de ani de atestare
documentară a Vasluiului ci şi 500 de ani de la
câştigarea luptei de la Podul Înalt, la 10 ianuarie
1475, la 26 decembrie a avut loc adunarea festivă
destinată dezvelirii Statuii lui Ştefan cel Mare,
ridicată pe locul desfăşurării bătăliei, larg comentată
în „Vremea nouă” nr.1958 din 7 ianuarie 1975.
La 15 ianuarie 1980, în Piaţa independenţei a
municipiului Vaslui a avut loc dezvelirea
„Monumentului Independeţei” realizat de sculptorul
Ion Jiga, membru al Uniunii artiştilor plastici –
Bucureşti, amplasat nu departe de Muzeul judeţean
şi Biblioteca judeţeană, în apropierea Palatului
administrativ.

497
 Monumentul Independenţei (basorelief)

Pe soclul de formă paralelipipedică sunt fixate

două basoreliefuri în suprafaţă de 41,58 m.p. care
oglindesc, în limbajul artei, momente de referinţă din
epopeea Independenţei: proclamarea ei în
Parlamentul ţării, plecarea la luptă a ostaşilor
români, trecerea Dunării, bătăliile cu turcii, cucerirea
redutelor, întoarcerea victorioasă. Bronzul
imortalizează şi pe cei nouă dorobanţi vasluieni şi cu
… sergentul zece, acoperiţi de glorie nepieritoare (la
1877 judeţul Vaslui era format din localităţile
judeţelor Tutova, Fălciu şi Vaslui).
Dorobanţii ieşeni şi vasluieni, înrolaţi în
regimentul 13, s-au acoperit de glorie în luptele cu
turcii. Primul ministru I.C. Brătianu felicita pe

498
prefectul de Iaşi pentru „bravura dovedită în luptă
de fii acestor meleaguri”… Prin intermediul
prefectului Ghiorghian, Mihail Kogălniceanu se
adresa printr-o telegramă ieşenilor: „Întâiul regiment
care a dat piept inamicului şi a cărui drapel a fost
întâiul al armatei române care a primit tributul de
sânge, este al treisprezecelea regiment de dorobanţi
compus din fiii Iaşilor. Acest drapel este astăzi
decorat cu Marele cordon al Stelei României şi
Împăratul Alexandru (al Rusiei, aliat în război n.n.) a
dat câte două Cruci Sfântul Gheorghe la fiecare
companie din acest regiment, care apoi s-a dat celor
mai bravi, după alegerea soldaţilor.”( din unitate cu
ieşenii făceau parte şi vasluienii, tutovenii, huşenii
n.n.).
Trecuţi în refacere, după primirea entuziastă
care i s-a făcut la Iaşi, Batalionul de Vaslui (două) a
plecat din Iaşi spre garnizoana de reşedinţă la 5
ianuarie, orele 14, condus de căpitanul Irimia. „Pe tot
traseul dorobanţii vasluieni au fost salutaţi cu
căldură de primari, subprefecţi şi numeroşi cetăţeni”,
scria „Curierul” din 11 ianuarie 1878.
„Ajunşi la Vaslui – scrie acelaşi ziar, la 7
ianuarie, pe la orele 9 dimineaţa, dorobanţii au fost
întâmpinaţi de primarul Răşcanu, prefectul Holban,
alte oficialităţi şi un numeros public. La orele 15,
primăria a oferit un banchet la hotelul Iacob, unde au
rostit toasturi P. Grigoraş, primarul şi prefectul de
Vaslui, D. Simionis, în numele gărzii civice. A
răspuns căpitanul Irimia, care a toastat „în memoria

499
acelora ale căror inimi brave au căzut pe câmpul de
luptă şi acelora care au rămas de a lupta de acum
înainte pentru independenţa ţării”…
*

În această clădire a funcţionat redacţia şi administraţia

ziarului „Vremea nouă” din Vaslui

500
 În decembrie 1989, odată cu sosirea
evenimentelor cărora nu li se pot stabili încă botezul
corect, şi-a încetat apariţia şi „Vremea nouă”. Păcat.
Se întâmpla aceasta tocmai atunci când deabia venise
Vremea nouă. N-a existat vizionarul care să-şi ia pe
cont propriu finanţarea unui asemenea demers –
editarea pe mai departe a ziarului, care, de abia,
acum se justifica din plin. O parte dintre redactori îi
vom întâlni începând cu 22 decembrie în redacţia
noului apărut – Adevărul , angajându-se sub
jurământ, să slujească mai departe… poporul.
Să dea Dumnezeu ca Adevărul să fie ceea ce a
fost „Vremea nouă”, mai ales în perioada 1968-1974,
când, cred, a avut loc cea mai meritoasă ţinută.
*
După ce am străbătut Vasluiul de-a lungul
timpurilor, acum vă invit să citim împreună
reportajul care urmează intitulat chiar VASLUI.:
„Acum câteva zile am putut iar să evadez din
Bucureşti şi am fost pentru prima oara la Vaslui.
Când trenul a sosit în staţia Vaslui, se întunecase de
tot. În gară nu erau decât trăsuri; de maşini nici nu se
poate vorbi. Birjarul m-a condus la hotelul
,,Centralʺ, indicat ca fiind cel mai bun.
Un bulevard lung, mărginit de o parte şi de alta
de case mărunte, un noroi extraordinar, iată primul
aspect al oraşului.
Trăsura se opreşte în faţa aşa-zisului hotel.
Imediat, sunt condus de un băieţaş, mai întâi printr-o
cafenea, apoi printr-un mic restaurant şi în sfârşit la
clădirea hotelului. Am fost condus mai departe până
501
la o odaie, care cred că nu mai fusese văruită de un
secol. O lampă cu petrol ardea palidă, luminând
anevoie camera, la a cărei ferestre nu erau nici
perdele. Într-un colţ, o sobă bătrânească, cu olane, îţi
amintea de timpurile trecute. În mijlocul camerei
erau trei paturi cu saltele de paie.
Fiind extrem de obosit, am dormit destul
de bine.
Odihnit şi reconfortat, de somn, am plecat a
doua zi de dimineaţa prin oraş.
Vasluiul (azi reşedinţa judeţului Vaslui-n.n)
este aşezat între dealuri frumoase. Originea lui se
pierde în începuturile istoriei noastre şi date precise
nu se cunosc până în prezent.
Acest vechi târg a avut momente de glorie,
când era considerat ca a doua capitală a Moldovei,
prima fiind Suceava. Şi epoca aceea se pierde în
trecut, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi a
urmaşilor săi, Bogdan şi Ştefăniţă Vodă. Aci venea,
de multe ori pe an, Ştefan pentru a se odihni şi tot
aici era un palat domnesc ale cărui ruine se văd şi
azi.
Tot în Vaslui, se zice că ar fi fost şi o colonie de
armeni, goniţi din Asia Mică de sarazini, în timpul
când Vaslui era un punct principal în „drumurile de
început” dintre Apus şi Răsărit.
Astăzi, Vasluiul numără aproape 14 000
de locuitori, toţi oameni paşnici care se ocupă mai
mult cu agricultura. Se mai găsesc aici mulţi

502
lipoveni, care au o mahala a lor şi care se ocupă, în
special cu grădinăria.
Vasluiul, deşi oraş sărac, nu este lipsit totuşi
de instituţii culturale (...)
Există un cămin, clădire proprie a
învăţătorilor, unde se afla şi o biblioteca mare,
precum şi o secţie a „Caselor Naţionaleʺ — „Viforulʺ
— unde se ţin şezători, conferinţe etc.
Demn însă de relevat este catedrala „Sfântul
Ioan” zidită de Ştefan cel Mare (…)
După cercetările preotului econom Ioan
Grigoriu, cronicarul Ureche pomeneşte în cronicile
sale de zidirea acestui locaş pe la anul 6983, (1475) în
urma biruinţei obţinute contra turcilor în lupta de la
Rahova, lângă Vaslui.
Cronicarul spune : „atunci întorcându-se Ştefan
Vodă şi mergând pe apa Bârladului în sus şi
plăcându-i locul între Bârlad şi între Vaslui, întru
acea laudă şi bucurie de izbândă cu noroc ce au biruit
pe turci… au început a zidi biserica Sf. Ioan Prediteci,
în târg, în Vaslui, dând laudă lui Dumnezeu. Pe
urma, au făcut şi case domneşti cum se cunosc şi
până astăzi”.
Când m-am dus să vizitez catedrala Sf. Ioan,
preotul, care locuieşte în curtea catedralei, nu era
acasă şi o femeie care îmi ieşi înainte îmi spuse:
,,Cheia bisericii este în castanul de lângă biserică,
agăţată de o creangă... luaţi-o şi intraţi înăuntru… ʺ.
O alee de castani duce din stradă până la uşa
catedralei.

503
 În dreapta sunt nişte căsuţe, probabil
locuinţa preotului.
Intrând în biserică, am fost impresionaţi
văzând în peretele din dreapta un tablou de
Grigorescu, cu subiect religios, de o mărime
apreciabilă (cam 120/80 cm), agăţat cu o aţică în trei
cuişoare... Şi cheia catedralei în castan...
După informaţiile luate, se zice că acest tablou
a fost lăsat prin testament, de o familie boierească din
Vaslui, ca odor scump şi sfânt catedralei.
Am admirat podoabele şi pictura bisericii şi
ochii mi s-au oprit asupra inscripţiei, de deasupra
uşii de la intrarea în naos. Această inscripţie este în
slavoneşte şi traducerea ei o dau mai jos, după
lucrarea pr. C. Grigoriu, care la rândul lui a luat-o
după Episcopul Melchisedec:
„Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu-,
Domnitorul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Vodă, a
zidit acest templu în numele tăierii cinstitului cap al
sfântului şi slăvitului prooroc şi înainte mergător şi
botezător Ioan. S-a început în anul 6998, luna aprilie
şi s-a săvârşit în acelaşi an, septembrie în 20 (I490).ʺ
Despre această catedrala şi despre frumuseţea
ei, au scris mulţi, printre aceştia şi arhidiaconul Paul
de Alep, la 1650.
În cursul anilor însă, catedrala a suferit
multe reparaţii şi adăugiri, aşa că nu se mai
păstrează în forma zidită de Ştefan cel Mare. Ba chiar
i s-a schimbat mult din aspectul ce-l avea în
secolele trecute. (…)

504
 În afară de catedrală, care prezintă o notă
specială de interes istoric -, o clădire modernă,
demnă de relevat, este teatrul judeţean. Este de
mirare chiar, cum se face că într-un orăşel ca
Vasluiul, cu o populaţie relativ mică, s-a ridicat un
astfel de edificiu. L-am vizitat. Deşi intrarea pare cam
deplorabilă, interiorul este foarte bine aranjat şi
seamănă ca stil cu acela al teatrului din Iaşi. Acum
însă nu foloseşte aproape la nimic. Într-o vreme, se
deschisese acolo un cinematograf, unde rulau filme
moderne, dar nici aşa n-a putut rezista.
Oraşul este luminat electric şi binecuvântat este
acest fapt, căci altfel ai risca să-ţi frângi gâtul, pavajul
fiind foarte prost. Alimentaţia cu apă se face
prin conducte.
În Vaslui se duce o viaţă patriarhală. Seara se
petrece mai mult în familie- unii la alţii -
nelipsind cărţile de joc şi bârfeala.
Se vorbeşte şi se face multă politică. (...)
Fapt care m-a surprins foarte mult în Vaslui:
mulţimea cârciumilor.
În fine, după ce am făcut popasul la teatrul
judeţean, am plecat să vizitez grădina publică, aşezată
pe dealul ,,Deleaʺ. Acolo vasluienii au o grădină
foarte frumoasă şi mare. Alei drepte, ronduri pline
de flori, chioşcuri cochete, tot felul de arbori, te fac să
trăieşti clipe plăcute de odihnă sufletească. Un
amestec poetic şi impresionant al naturii cu arta
omului se vede peste tot. Tot acolo se găsesc o
mulţime de distracţii sportive ca: tenis, popice

505
etc.
Urcându-te mai sus, pe deal, se găseşte un
pavilion unde cântă, vara, muzica de fanfară şi de
unde poţi admira panorama Vasluiului, care se
prezintă ca un mozaic înconjurat de jur împrejur de
dealuri. Spre nord, când timpul e luminos, poţi
vedea, la câţiva kilometri, Movila lui Burcel, a cărei
legendă este destul de cunoscută.

Monument din grădina Copou, ridicat în cinstea

eroilor vasluieni căzuţi în luptele de la Mărăşeşti (1916-
1918)

506
 Partea de jos a oraşului este aşezată de-a lungul
râului Bârlad şi, din nenorocire, pe cât este de frumos
aşezată, pe atât este în continuu inundată şi bântuită
de paludism.
După ce m-am întors de la gradina publică, am
vizitai abatorul, destul de mare şi curat.
În oraş, după cum am mai spus, nu te izbeşti de
palate mari. Toate casele sunt mărunţele, afară de
„palatul administrativʺ, unde se găsesc tribunalul,
parchetul şi prefectura şi palatul lui Mavrocordat, în
centrul oraşului [. . .]
Descoperirile arheologice de la Poieneşti, lângă
Vaslui, au scos la suprafaţă urme care atestă existenţa
de aşezări omeneşti pe aceste meleaguri din epoci
foarte îndepărtate. Locuite mai întâi de
carpi…”
………………………………………………
Însemnările de mai sus fac parte din volumul
„Hoinărind prin ţară” de Mihai Tican Rumano,
îngrijitor de ediţie, cuvânt înainte şi note de
Constantin Darie, Editura Stadion, Bucureşti 1971.
Mihai Tican Romano, născut în 1885 la
Berevoeşti, lângă Câmpulung Muscel (mort în 1967)
ne oferă însemnările de mai sus – urmare a
popasurilor sale făcute ca ziarist în anii ʹ30 prin
diferite colţuri de ţară, printre care şi Vaslui, Huşi,
Bârlad şi Tecuci…
*

507
 POSTFAŢĂ

Ziaristul Ion N. Oprea, după elaborarea a trei

volume de istorie a presei româneşti: Mari
personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene, Bucovina pământ românesc I- presa din
Cernăuţi ( ), Bucovina pământ românesc II - presa din
Rădăuţi (1875- 2004), vine acum cu un nou volum de
cercetare a presei apărute în judeţul Vaslui, intitulat
„Vaslui - „Capitala Ţării de josʺ în presa vremii
(1875-2005).
Marele merit al acestor cărţi este turul de forţă
ce-1 face autorul prin falia unui timp în care au trăit
oameni ca noi, stră şi stră-strămoşii noştri, cu
necazurile lor (şi-au avut slavă Domului!), cu visele
lor (aceste năluciri ce ne poartă ca o corabie pe
valurile vieţii şi ne-o face suportabilă), cu iubirile lor,
liantul indispensabil liniştii eterne, cu copii şi nepoţii
lor în care şi-au pus speranţa dăinuirii, cu tragediile
lor, dacă ne gândim la sutele de mii de morţi în cele
două războaie mondiale, şi cu nedreptăţile istoriei ce-
au amputat cu cruzime hălci din trupul ţării şi au
împărţit românii rămaşi între hotarele trasate cu
tancul în proletari conducători, ţărani săraci şi
mijlocaşi, şi duşmani (boieri, chiaburi, burghezi,
neadaptaţi etc.) totul sub o supraveghere strictă,
crudă şi răzbunătoare.
Cărţile domnului Ion Oprea îndeamnă la
meditaţie, la preţuirea vieţii, ca cel mai de seamă dar
al naturii, la conştientizarea faptului că venim dintr-o
lume acum a amintirilor, dintr-un trecut
508
obligatoriu să fie cunoscut, fie pentru
comparaţie, fie pentru originea noastră naţională
şi socială, fie ca un îndrumar spre cele bune,
cinstite şi morale, fie ca o fală pentru viţa noastră
de unde ne tragem.
Nu mi-am imaginat, până la citirea
prezentei cărţi „Vaslui - „Capitala Ţării de Jos ʺ...că
aceste pământuri pline de istorie au putut naşte
atâtea valori umane ce au strălucit pe
frontispiciul culturii române! Vasluian fiind,
rămân uimit de mulţimea „stelelorʺ ce s-au
înălţat dintre dealurile vasluiene. Îmi condamn
ignoranţa şi rămân recunoscător amicului de o
viaţă Ion N. Oprea pentru strădaniile sale de a-
mi umple lacunele cu lumina unui trecut, de
dânsul scos la iveală. În prefaţa sa „Înainte de
carteʺ sunt înşiruite o seamă de nume ce-au fost
mândria şcolii române, completate apoi cu
fiecare pagină, ce ne introduce în universul
„celor care nu mai cuvântăʺ, cu informaţii
realmente sorbite cu emoţie şi cel mai mare
interes de către lector.
Parcurgându-i lucrare, ai impresia că ridici
o piatră de pe mormântul unui trecut populat
din belşug cu personalităţi glorioase la vremea
lor. Dar şi o lume zgomotoasă, cu politicieni
aidoma celor de azi, cu poeţi şi prozatori
asemănători celor de azi, obsedaţi de ideea
509
morţii ce va să vină sau fermecaţi de astrul
nopţii şi inepuizabila iubire, cu preoţi
mângâitori de suflete, învăţători luminători de
minţi necoapte, scormonitori în tainele ştiinţei,
apărători ai unor cauze drepte şi nedrepte,
visători în orânduiri mai bune, cu legiuiri
populiste, eroi cu „Virtutea militarăʺ strălucind pe
piept şi în manualele şcolare, o societate omenească
cu ţărani robiţi, cu ţărani mai înstăriţi (după mintea
fiecăruia), cu ţărani împuşcaţi, cu arendaşi haini şi
boieri patrioţi, cu oameni de bine cu gândul la
asigurarea unei posterităţi, care să le slăvească
numele în vecii vecilor, cu trupe de tot felul veştejind
iarba noastră de acasă, cu dureri naţionale, cu dureri
individuale, cu petreceri aniversare şi uneori
zâmbete amare sau dulci.
Dincolo de intenţia ei documentară, autorul
zugrăveşte o adevărată frescă a unei Românii, mai
apucată încă de generaţia ce a atins astăzi 80 de ani.
Autorul I.N.O. ştie să selecteze din noianul de
fapte diverse petrecute într-un secol, mostre esenţiale
pentru perioada respectivă, biografii necunoscute de
către generaţia mai tânără de astăzi sau frunzărite
prin manualele şcolare de toată mâna şi uitate o dată
cu obţinerea notei de trecere spre viaţa cea de toate
zilele atât de puţin promiţătoare în această tranziţie
fără sfârşit!
Am avut un trecut efervescent, o zbatere
continuă pentru pâinea cea de toate zilele, şi
exponenţi de seamă ce învăţau poporul român cum

510
să o câştige cinstit. Presa acelor zile se constituia într-
un manual cotidian de morală. Sub lespedea grea a
istoriei şi în fondul de publicaţii al marilor biblioteci
naţionale zac inestimabile comori de gândire
românească, pietre de fundaţie ale gândirii de astăzi,
ce de acolo îşi trage seva. I N.O. le-a scos la lumină!
Demn de reţinut (încă o dată subliniez) selecţia
autorului, care nu se limitează la punctarea valorilor
istorice ale Vasluiului, personalităţi, fapte măreţe,
monumente, ci şi la surprinderea atmosferei unor
timpuri despre care generaţiile de astăzi nu ştiu
nimic şi nici nu se îngrămădesc prin biblioteci şi prin
arhive să le afle. Microportrete, lupte electorale,
guvernanţi celebri, legiuiri progresiste, efervescenţă
culturală şi ştiinţifică, începuturile învăţământului
românesc, a organizării administrativ-teritoriale,
toponimia vremii, sugestivă pentru originea
străinilor naturalizaţi, viaţa grea a ţărănimii,
eforturile politicienilor pentru emanciparea ei şi
multe alte aspecte ce ne îmbogăţesc cunoştinţele
despre un trecut ce merită a fi scos din arhive la
lumină, ca un bun ce aparţine spiritualităţii
româneşti.
Munca de cercetare a autorului este mai mult
decât meritorie şi de actualitate. În condiţiile când un
regim dictatorial ne-a interzis accesul la trecutul
nostru istoric, cartea dlui Ion N. Oprea ne înlesneşte
drumul spre cunoaşterea unei secvenţe importante a
originii civilizaţiei româneşti.
Constantin Huşanu

511
 BIBLIOGRAFIE

• Ziarele şi revistele de la Vaslui: 1875-2005

• Dicţionarul enciclopedic român. Academia
R.P.R, Editura politică, 1962
• Dicţionarul literaturii române de la origini
până la 1900, Academia R.S.R., Editura
Academiei, Bucureşti, 1979
• Istoria Literaturii Române de la origini până
în prezent, de George Călinescu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982
• I. Hangiu, Reviste şi curente în evoluţia
literaturii române, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978
• Adevărul, ziar naţional independent, fondat în
1888
• Anuarul presei române şi al lumii politice
1908, Director-proprietar Gr. Grigoriu – Riga,
Bucureşti
• Schiţă monografică a oraşului Vaslui: 1375-
1940;
• N. Iorga, Oameni care au fost.
• Şerban Cioculescu, Viaţa şi opera lui Teodor
Vârnav, Ed. Academiei R.S.R., 1975
• Gh. Sibechi, Dorobanţii ieşeni şi vasluieni în
războiul pentru cucerirea independenţei României,
în „Cercetări istorice”, serie nouă, VIII 1977,
Muzeul de istorie al Moldovei – Iaşi
• D. Ciurea, Evoluţia aşezărilor şi a populaţiei
rurale în Moldova în secolele XVII-VIII din

512
 Anuarul Institutului de istorie şi arheologie –
A.D. Xenopol” XIV, 1977, Iaşi, Ed. Academiei
R.S.R.
• Gh. Ghibănescu, Din amintirile învăţătorului
Ioan Michiu, Anuarul Şcolii Normale „Vasile
Lupu” din Iaşi, 1855 – 2005, număr jubiliar
• Profesor Tudor Opriş, Reviste literare ale
elevilor (1834-1974), Istoria presei şcolare
româneşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977
• Alexandru Andronic, Mărturii arheologice
privind continuitatea de locuire pe meleaguri
vasluiene”, în Anuarul Muzeului judeţean
Vaslui, 1979
• Românul, ziar fondat de C.A. Rosetti la 1857
• Doina şi Liviu Papuc, Bucovina în reportaje de
epocă, antologie, argument şi note, Editura Alfa,
Iaşi, 2000
• Petre Gheaţă, Istoria unui deceniu, 1930-1940
• Gloria Lăcătuşu, Zăpezile calde - reporter XX,
Editura Junimea Iaşi, 1979
• Schiţă monografică a oraşului Vaslui, 1975
• Fundaţia pentru literatură şi artă, 1934
• Anuarul Şcolii Normale Vasile Lupu din Iaşi,
nr.4/1926-1927
• Anuarul jubiliar al Şcolii Normale Vasile Lupu –
la 150 de ani de istorie a sa, 1855-2005
• Mihai Tican Rumano, Hoinărind prin ţară,
Editura „Stadion”, Bucureşti, 1967, îngrijitor

513
de ediţie, cuvânt înainte şi note de Constantin
Darie.

514
 Înainte decarte………………………………………...5
Albina vasluiană......................................................... 8
Acta Moldaviae Meridionalis..................................... 8
Acta Moldaviae Meridionalis, primul număr al
Anuarului muzeului judeţean Vaslui.................................. 10
Actualitatea satului, gazetă volantă a consiliului unic
agroindustrial de stat şi cooperatist Tutova ........................ 11
Agricultura huşană, foaie volantă editată de
organizaţiile de partid din consiliul intercooperatist Huşi,
februarie 1979...................................................................... 12
Adevărul, organ al Consiliului judeţean Vaslui al
Frontului Salvării Naţionale,apare pe 22 decembrie 1989,13
Adevărul de Vaslui cu numărul 1080 din 27-28
noiembrie 2004 .................................................................... 15
Almanahul Revistei Populare Catolice „Viaţa”
pentru anul 1916.................................................................. 16
Ardeiul (III).............................................................. 23
Anuarul comemorativ al Liceului Mihail
Kogălniceanu din Vaslui pe anii şcolari 1890-1935,.......... 47
Al 2-lea Anuar …, al Şcoalei Normale de băieţi
„Ştefan cel Mare” Vaslui, pe anul şcolar 1931-1932,........ 63
Anuarul Liceului de băieţi “M. Kogălniceanu »
Vaslui 1935-1946 ................................................................. 80
Aspiraţii, revistă editată de Liceul agro-industrial
Murgeni la jumătatea anului 1980… ................................. 92
Bârladul, revistă de cultură prin informaţie............ 93
Bârladul cultural ...................................................... 97
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din Vaslui,
apare odată pe lună. Începând cu 1 decembrie 1924, ........ 99
515
 Buletinul oficial al Consiliului popular judeţean
Vaslui ................................................................................. 103
Buletinul oficial al judeţului Vaslui, Foaia
publicaţiilor administrative judiciare................................ 105
Calendarul competiţiilor sportive pe anul 1980, editat
de Consiliul judeţean pentru educaţie fizică şi sport Vaslui –
............................................................................................ 106
Constructorul, foaie volantă editată de comitetul de
partid, mai 1977 ................................................................. 112
Constructorul, foaie volantă editată de Comitetul de
partid, comitetul de sindicat şi Comitetul oamenilor muncii
de la I.J.C.M. Vaslui, 1976,............................................... 113
Constructorul, foaie volantă editată de Comitetul
sindicatului de la Şantierul Vaslui, 1976.......................... 114
Circulaţia pe drumuri vasluiene, foaie volantă editată
de serviciul circulaţiei din cadrul miliţiei judeţene Vaslui –
1977.................................................................................... 115
Cântarea României – festival al creaţiei şi al muncii,
foaie volantă....................................................................... 116
Copiii şi circulaţia rutieră, foaie volantă editată de
serviciul circulaţiei din cadrul miliţiei judeţene Vaslui, 1976,
............................................................................................ 117
Creaţia tehnică, foaie volantă editată de Consiliul
judeţean al sindicatelor Vaslui, 1980, ............................... 118
Cronica, jurnal de informaţie generală, numerele 2-
6, apare la Vaslui la 19 noiembrie 1946 ........................... 118
Cronica satului, gazetă volantă a organizaţiilor de
partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist
Râşeşti Vaslui,.................................................................... 127
Crucea, revistă populară, religioasă, culturală şi
ştiinţifică, apare la Bârlad la 1 aprilie 1906 ..................... 129

516
 Curierul Bârlădean, periodic editat de Primăria
municipiului Bârlad, număr inaugural, gratuit, apare la 15
februarie 1997.................................................................... 129
Datina veche, datina nouă ..................................... 131
Dăneşti – etnografie şi folclor................................ 131
Democratul ziarul Partidului Naţional Liberal,.... 131
Deşteptarea, Organ Politic săptămânal, pentru
apărarea intereselor Meseriaşilor şi Emanciparea lor,
redactat de Comitetul Cercului Meseriaşilor.................... 150
Dialog, publicaţie editată de Sindicatul Învăţământ
„Tutova” din Bârlad, apare cu numărul 1 în februarie 1997,
............................................................................................ 154
Echinox, revistă a elevilor de la Grupul şcolar agricol
Zorleni-Bârlad, apare în luna mai 1997 ........................... 157
Ethos, revistă editată de Casa Corpului Didactic
Vaslui şi Fundaţia Culturală „Ştefan Bârsănescu”, sub
egida Inspectoratului şcolar judeţean Vaslui ................... 158
Farul, ziar pus în slujba averescanilor, este amintit în
ziarul Libertatea care apărea la Huşi în anul 1922,......... 165
Festivalul Umorului ’76, foaie volantă editată de
Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă
Vaslui, 1976 ....................................................................... 165
Foaie de informare juridică, foaie volantă, editată de
Consiliul judeţean al sindicatelor şi Asociaţia judeţeană a
juriştilor – Vaslui, decembrie 1976, apare sub deviza,
înscrisă pe frontispiciu: „Proletari din toate ţările uniţi-vă!”
............................................................................................ 168
Frângurele, revistă de literatură, ştiinţă şi artă, apare
la Vaslui în aprilie 1933 .................................................... 169
Gazeta de la Bârlad ................................................ 170
Gaudeamus, revistă literar ştiinţifică a Liceului
teoretic „Emil Racoviţă” Vaslui, 1997 .............................. 171

517
 Gazeta de Est, săptămânal independent, apare la
Vaslui la 11 februarie 1990 ............................................... 178
Gazeta Poporului, Foae de propagandă a partidului
poporului, - Secţia Vaslui, cu sediul la Clubul Partidului
Poporului din Vaslui, apare la 1 iunie 1924..................... 182
Ghidul comercial turistic al judeţului Vaslui, ....... 185
Glasul învăţătorului, foaie locală pentru preocupări
strict didactice, a învăţătorilor din judeţul Vaslui............. 186
Glasul Nostru, foaie culturală cu informaţii şi
îndrumări pentru popor..................................................... 188
Grupa sindicală – şcoală a muncii şi educaţiei
socialiste, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al
sindicatelor Vaslui, mai, 1982. .......................................... 201
Hygea, revistă ştiinţifică şi literară, apare la Vaslui în
martie 1882 ........................................................................ 201
Horticultura, foaie volantă editată de Întreprinderea
de legume-fructe Vaslui, 1976........................................... 203
Huşana, foaie volantă editată de Comitetul de partid
şi comitetul sindicatului de la Întreprinderea „Huşana”,
februarie 1981.................................................................... 204
În spiritul legii, foaie volantă editată de miliţia
judeţului Vaslui cu prilejul „Zilei Miliţiei” la jumătatea
lunii iunie 1976, c .............................................................. 204
Înainte, ziar independent, apare la 1 ianuarie 1935,
sub conducerea unui comitet, cu redacţia şi administraţia în
comuna Tutova. ................................................................. 205
Îndrumar juridic pentru automobilişti se intitula o
nouă şi utilă lucrare oferită de Filiala A.C.R. a judeţului
Vaslui la începutul anului 1982. ....................................... 208
Informatorul Teatrului cinematografic „CAROL” –
Bârlad................................................................................. 208
Iniţiativă muncitorească, foaie volantă editată de
secţia de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al
518
 P.C.R. în sprijinul organelor şi organizaţiilor de partid din
unităţile economice ale judeţului, mai, 1980, ................... 210
Înmuguriri, revistă a cercului literar cu acelaşi nume
de la Şcoala generală nr. 2 Vaslui, editată în ianuarie 1971,
............................................................................................ 212
Intransigentul, ziar conservator, apare în lunile mai-
iunie 1914. ......................................................................... 212

Învăţământ, cercetare – producţie la Liceul

agroindustrial Huşi................................................................ 214
Învăţământ, cercetare – producţie la Liceul
agroindustrial Huşi ........................................................... 214
Învăţământ – cercetare – producţie, foaie volantă
editată de Inspectoratul şcolar al judeţului Vaslui, Casa
corpului didactic şi sindicatul învăţământ, iunie, 1981.... 215
Ion Creangă, revistă lunară de limbă, literatură şi
artă populară ..................................................................... 216
Învăţătorimea vasluiană, revistă lunară a Asociaţiei
învăţătorilor din judeţul Vaslui ......................................... 218
Învăţătorimea vasluiană, revistă lunară a Asociaţiei
învăţătorilor din judeţul Vaslui ......................................... 218
Izbânda, ziarul Partidului Naţional Ţărănesc din
judeţul Vaslui..................................................................... 286
Judeţul Vaslui –file de monografie........................ 296
Legea pentru toţi, foaie volantă editată de Consiliul
judeţean al sindicatelor în colaborare cu asociaţia judeţeană
a juriştilor Vaslui, decembrie 1979, .................................. 297
Legumicultura în solar şi seră, foaie volantă editată
de UJCAP şi Casa Agronomului Vaslui,1976, ................. 299
Lyceum, revistă şcolară ,........................................ 300
Lumina – Costeşti – Tutova ................................... 301

519
 Lumină!..., director dr. Teodor Răşcanu, anul II
nr.8, marţi 26 mai 1931 ..................................................... 302
Lupta plugarului, foae de propagandă a opoziţiei
unite (partidul naţional şi partidul ţărănesc) din judeţul
Vaslui, ................................................................................ 310
Paloda Literară....................................................... 332
Magazin Tănase ..................................................... 334
Meşteşugarii, foaie volantă editată de Uniunea
judeţeană a Cooperativelor Meşteşugăreşti – Vaslui, 1976,
............................................................................................ 335
Modernizare şi structură în comunitatea rurală ... 336
Monitorul de Vaslui, ziarul care stă de vorbă cu
oamenii............................................................................... 336
Monografia comunei Tăcuta ................................. 340

Monografia municipiului Bârlad(1174-1974 ............ 340

Monografia municipiului Bârlad (1174-1974)...... 340
Munca noastră, foaie volantă editată de
Întreprinderea agricolă de stat Huşi, Vaslui – 1977, ....... 341
Muncitorul, ziar patriotic şi literar, apare la 31 iulie
1900,................................................................................... 342
Murgeni, - contribuţie la istoria unei străvechi
aşezări, 1973, ..................................................................... 343
Neam de eroi, foaie volantă, editată de Comitetul
judeţean Vaslui al UTC ..................................................... 344
Năzuinţe, revistă literară, ştiinţifică,era la al 5-6-lea
număr în februarie 1971 ................................................... 345
Năzuinţe III, revistă realizată de copiii de la Casa
Pionerilor şi şoimilor patriei din Vaslui, în activitate în anul
1985.................................................................................... 345
Obiectiv,cu subtitlul înscris pe frontispiciu: Noi
spunem lucrurilor pe nume. Apare la Vaslui ................... 346
520
 Omagiu femeii ,foaie volantă editată de Comitetul
judeţean al Femeilor Vaslui, 1977 .................................... 348
Paleta literară şi artistică, 1918, ............................ 349
Paloda reapare la Bârlad o dată pe săptămână, la 2
iulie 1892, anul al XI-lea de la înfiinţare, editor-proprietar
G. Caţafany, girant G. Leţcae, cu „o desluşire pentru
cititori” în chiar editorialul ziarului: ................................ 349
Pământuri ameliorate, foaie volantă, editată de Casa
agronomului şi Oficiul judeţean de îmbunătăţiri funciare
Vaslui, 1976 ....................................................................... 356
Plugarul este ziarul care a apărut la Vaslui la 8
ianuarie 1919;.................................................................... 357
Podgoreanul, periodic editat de S.C. „Vascovin” S.A.
Vaslui, la al 18-lea număr în 1994.................................... 358
«Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altădată şi
acum»................................................................................. 360
Poporul, organ al „Ligei poporului” de sub
preşidenţia D-lui General Al Averescu ............................. 361
Primul anuar al Gimnaziului Comercial de băieţi din
Vaslui la 10 ani de la înfiinţare......................................... 365
Românul, gazetă politică şi literară, apare
săptămânal la Bucureşti, la 9 august 1857....................... 373
Propaganda, ziar Naţional Liberal, apărea duminica
la început, la 2 februarie 1914 .......................................... 376
Reflector, gazetă de satiră şi umor a Comitetului de
partid şi a Consiliului popular comunal Ivăneşti, ............ 380
Reforma, ziar la care a lucrat ca prim-redactor d. G.
Cristea Delaracova ............................................................ 381
Resistenţa, ziar vasluian, apărea în anul 1882,..... 382
Revista cireşarilor, publicaţie cu activitate la Bârlad
în anii 1983-1989............................................................... 383
Revista militară literară apare la Vaslui în 1913, . 384
521
 Rulmentul, foaie volantă editată de Comitetul de
partid şi Consiliul oamenilor muncii de la I.R. Bârlad, 1978,
............................................................................................ 384
Sănătatea, foaie volantă editată de Direcţia sanitară
a judeţului Vaslui şi Comisia judeţeană de cruce roşie,
1977………………………………………………………………386
Satul contemporan, gazetă volantă a organizaţiilor de
partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist
Murgeni ............................................................................. 387
Secerea, gazeta Partidelor unite: Democrat,-
Democrat Naţionalist şi Ţărănist-Independent. ............... 388
Semnal, serie nouă, anul I, apare la 31 mai 1999,392
Sentinela Ortodoxă, foaie pentru îndrumarea
religioasă şi culturală a poporului, apare lunar, începând cu
luna aprilie 1932................................................................ 393
Sfântul Duh ziar umoristic..................................... 404
Statornicie, continuitate – repertoriul arheologic al
judeţului Vaslui ................................................................. 404
Şcolarii tutoveni, revistă şcolară de nivel judeţean.
Are cinci numere, scoase între decembrie 1938 şi aprilie
1939.................................................................................... 405
Tanacu – un vechi sat de răzeşi, este titlul lucrării
monografice realizată de Gheorghe Gr. Buzdugan,......... 407
Tribuna tinerilor făuritori de rulmenţi, foaie volantă
editată de Comitetul UTC de la Întreprinderea de rulmenţi
Bârlad,................................................................................ 407
Tribuna muncii politice, foaie volantă editată de
Secţia de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al
P.C.R., ................................................................................ 408
Tribuna satului, gazetă volantă a organizaţiilor de
partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist
Roşieşti ............................................................................... 408

522
 Tribuna şcolii vasluiene, foaie volantă, editată de
Inspectoratul şcolar judeţean, comitetul sindicatului
învăţământului şi Casa corpului didactic cu prilejul Zilei
învăţătorului – Vaslui, 1976 .............................................. 409
Turism '78, foaie volantă editată de Oficiul judeţean
de turism Vaslui – iunie, 1978,.......................................... 411
Ţarina, revistă lunară de îndrumare şi politică
agricolă, ............................................................................. 412
Uzina cu Humor, foae săptămânală, apărea la Vaslui
la 3 septembrie 1930 .......................................................... 416
„Vaslui” – monografie, .......................................... 421
Vasluiul apare o dată pe săptămână, începând de la
31 martie 1886 ................................................................... 422
Vasluiul, ziar pentru timpul alegerilor parlamentare,
apărea la 5 noiembrie 1895 ............................................... 424
Viaţa, revistă populară, realizată în 1916 la Biserica
catolică din Răducăneni, judeţul Fălciu, iar în anul 1927 la
Hălăuceşti, judeţul Roman................................................ 453
Vlăstarul, revista Liceului „M. Kogălniceanu”
Vaslui, ................................................................................ 454
Vlăstarul, serie nouă, reapare cu numărul unu, anul
IX/1972,.............................................................................. 459
Vocea Racovei din Vaslui; „Românul” din 1-2 martie
1882.................................................................................... 461
Vocea Vasluiului, ca ziar, era evidenţiat de ziarul
Democratul din 9 decembrie 1918 .................................... 464
Voinţa Vasluiului, organ al Partidului Naţional,
şeful partidului Gh. Mironescu; director politic Bosnief
Paraschivescu; apare la Vaslui în 1922............................ 465
Vreme nouă iese de sub tipar îndată după 23 august
1944, redactor după câteva numere – I.Cramer. .............. 471

523
 Vremea nouă, organ al Comitetului judeţean Vaslui
al P.C.R. şi al Consiliului popular judeţean provizoriu,
apare la 20 februarie 1968 ................................................ 473

POSTFAŢĂ................................................................. 508
BIBLIOGRAFIE.................................................... 512

524