Viața și opera 

poetului Vasile Voiculescu sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire

creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l
superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.

Vasile Voiculescu s-a născut  pe data de 13 octombrie 1884, în localitatea Pârscov,

județul Buzău, ca fiu al lui Costache şi Sultana Voicu. Învățământul primar și gimnazial l-a
absolvit la școala din Pleşcoi, iar cel mediu, la liceele „A. Hâșdeu” din Buzău şi „Gheorghe
Lazăr” din Bucureşti. Se pare că la școală i s-a modificat numele de familie, devenind așa cum îl
cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere
şi Filosofie, abandonând-o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină, absolvită
în 1909; şi-a susţinut teza de licenţă în chirurgie, continuându-şi specializarea în Medicină
internă şi Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a
cunoaște tainele și sensurile existenţei. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum
însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai
târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura
numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia
adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel, mai
târziu a mărturisit: „dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot”.

La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și

consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o
localitate din judeţul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca şef al
Spitalului Mobil Nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îi îngrijea în egală măsură pe soldați şi pe
refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului,
amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a
slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije, până ce s-a îmbolnăvit de
tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele
morții de Desăvârșitul Taumaturg, Hristos Domnul, s-a preocupat de sănătatea românilor,
îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli
fundamentale de igienă, de promovare a medicinii „verzi”, aflată la îndemâna tuturor.
Considerându-şi profesia o misiune, o pasiune, nu-l interesa niciodată remunerarea serviciilor
sale; astfel şi-a atras supranumele de „doctorul fără de arginți”.

Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a

găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în
revista „Convorbiri literare” cu poezia „Dorul”, în anul 1912. În 1916 a publicat
volumul „Poezii”, iar în 1927, „Poeme cu îngeri”, urmând ca până în 1939 să publice și alte
volume de versuri: „Destin”, „Urcuș”, „Întrezăriri”. Mare parte a operei sale dramatice și a
prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor
Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de
programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost
interzis.
 Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții
cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică, devenind, după mărturia unuia dintre fiii săi,
un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri
culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat
cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă,
devenind la înfățișare asemenea unui monah cuminte. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl
descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia
să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni,
aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul
religios „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni
de cultură care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic
ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine.  De la membrii monahi ai grupării a învățat să se
apropie și să practice Rugăciunea inimii. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni
pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”,
numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat şi firavul poet Vasile
Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale de aproape 74 de
ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii
sociale.

În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu

demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci
doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a
încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial, l-au
închis pe Voiculescu la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a
suportat cu nădejde creștinească torturile încarcerării. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu
a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă după 1990, mulți colegi de
suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile
Boroneanţ afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt.
Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea
mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile
Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare
boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu
toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași
camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din
Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se
crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe.
Într-o zi, un bolnav s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta
colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că
el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.
 Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, cu voce caldă, pașnic, răspundea: „asta
mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul,
coborât parcă dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea
mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult... La 2 mai 1962, familia l-a
luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl
așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare
suferințe, până ce, în noaptea de 25 aprilie 1963, Domnul l-a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze
pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun,
milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști
isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.