Romantism – 1883 – Mihai Eminescu

Luceafarul
Mihai Eminescu apartine perioadei marilor clasici, ca si Ion Creanga, Ioan
Slavici si Ion Luca Caragiale. Inca de la publicarea primelor poezii, criticul
literar Titu Maiorescu il caracterizeaza ca fiind “poet in toata puterea
cuvantului” intuind geniul sau si promovandu-l in cadrul cenaclului “Junimea”
si prin intermediul revistei “Convorbiri literare”
Titu Maiorescu in studiul “Directia noua in poezia si proza romana”
(1872) il apreciaza pe Eminescu pentru arta versificatiei si dragostea pentru
valoarea antichitatii, chiar daca poetul era la inceput de drum. In studiul
“Eminescu si poeziile lui” (1889) Maiorescu aduce un elogiu operei eminesciene
si anticipeaza influenta pe care marele poet o va exercita asupra generatiilor
viitoare, considerand ca secolul al XX-lea se va deschide sub auspiciile geniului
sau.
Poemul “Luceafarul” a fost publicat pentru prima data in anul 1883 in
almanahul societatii literare “Romania Juna”. Un an mai tarziu, opera a fost
publicata in prima editie a volumului “Poesii”.
In ceea ce priveste semnificatia titlului, cuvantul “luceafar” provine din
latinescul “lucifer” si este denumirea populara a planetei Venus si a unor setele
mai stralucitoare. In sens conotativ, el devine simbol al unicitatii, al
superioritatii, intruchipand geniul.
Viziunea romantica a autorului este reprezentata prin temele romantice
invocate in acest poem, precum: conditia omului de geniu, iubirea neimplinita,
natura, timpul, spatiul. Aceste teme sunt infatisate la randul lor prin motivele
specifice acestui curent literar: visul, noaptea, luna, stelele, marea, ingerul,
demonul, cuplul adamic.
Poemul este inspirat din basmul “Fata din gradina de aur”, scris de
Kunisch in anul 1861. Eminescu versifica acest basm, schimba finalul si
accentueaza problematica geniului, prezentata in maniera originala, specifica
gandirii si imaginatiei sale.
 Romantism – 1883 – Mihai Eminescu

Poemul “Luceafarul” este format din patru parti, precedate de sapte strofe
care au rolul unui cadru. Inceputul este asemanator cu un basm “A fost odata
ca-n povesti…”, dar imediat textul paraseste modeul popular. “O prea frumoasa
fata” de imparat s-a indragostit in vis de luceafar. Unicitatea ii este subliniata
nu doar prin afirmatie directa “era una la parinti”, ci si prin cele doua
comparatii “mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”
care ii sugereaza puritatea si perfectiunea in plan spiritual. Dragostea se
infiripeaza in viz, idee pe care poetul o subliniaza de mai multe ori in aceste
versuri de inceput.
Omul comun este insa incapabil a se desprinde de lumea sa. Tocmai de
aceea chemarea presupune mereu “coborare”, apropiere de planul omenesc,
niciodata inaltare. Luceafarul pare a intelege totusi limitele visatoarei, caci in
cele doua metamorfoze acesta isi ia de fiecare data un chip omenesc. Pentru
omul comun nemurirea este o notiune negativa, deoarece singura sa experienta
este aceea a vietii finite. De aici se naste si paradoxul constatarii fetei de
imparat “eu sunt vie, tu esti mort”.
Partea a doua este un tablou al lumii efemere, a celor ce traiesc sub zodia
norocului. Catalin este viclean, cu “obrajei ca doi bujori”, cu ochi “indrazneti”.
El este plin de viata, dar viata inseamna clipa, “cerc stramt”. Fata de imparat,
devenita la lumina zilei Catalina, este constienta acum de imposibilitatea
atingerii idealului, caci lumea ei este cea a omului comun. Asemanarea celor
doi este subliniata nu doar prin nume, Catalin si Catalina, ci si prin destin
comun: “Si guraliv si de nimic/Te-ai potrivi cu mine”. Tot ce a mai ramas din
existenta nocturna este nostalgia visului si constiinta imposibilitatii implinirii:
“Se inalta tot mai sus/Ca sa nu-l pot ajunge […],/In veci il voi iubi si-n veci/Va
ramane departe”
Al treilea tablou este legat tot de lumea visului. Luceafarul porneste intr-
un zbor titanic spre inceputuri, intr-o incercare dramatica de a-si schimba
destinul care il leaga de “greul negrei vecinicii”. Este momentul cand prin vocea
Demiurgului, constatam diferenta dintre cele doua lumi, care parusera a putea
comunica. Oamenii nu-si pot controla destinul, ei “au doar stele cu noroc”, sunt
pieritori asemeni valurilor.
Partea a patra aduce imaginea celor doi tineri care isi traiesc fericirea in
planul concret. Luceafarul le devine stea cu noroc. Tot acum se produce si
 Romantism – 1883 – Mihai Eminescu

despartirea definitiva a celor doua lumi: omul comun, “chip de lut”, traieste in
cercul stramt al clipei, incapabil de a-si controla destinul, in timp ce feniul isi
este suficient siesi: “nici capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El
n-are moarte, dar n-are nici noroc”.
Metamorfozele continue indica o drama. Sfasiat la inceput, suflet liric isi
redobandeste unitatea la sfarsit.
Poemul se bazeaza pe o antiteza romantica, ceea ce duce la aparitia
multor opozitii: terestru – cosmic, terestru – astral, uman – fantastic, sus – jos.
Compozitia poemului este una simetrica, realizata prin alternarea celor
doua planuri: cosmic (tabloul I si III) si terestru (tabloul II si IV). Lor le
corespunde si natura duala a unora dintre personaje. Luceafarul – Hyperion,
fata de imparat – Catalina. Dualitatea aceasta se datoreaza incercarii
personajelor de a-si descoperi propriile esente.
Eminescu este influentat de filozofia lui Schopenhauer care considera ca
exista un “subiect cunoscator pur” care vede clipa ce se schimba. Acesta este
geniul care are puterea de a intelege mersul universului. “Subiectul cunoscator
pur” vede unica salvare in detasarea de zadarnicii si retragerea in sine: “Caci eu
in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece”.
Prozodia poemului ii sustine muzicalitatea, alaturi de multiplele alteratii.
Catrenele au masura de sapte-opt silabe, ritmul este iambic si se observa
alternanta dintre rima feminina si cea masculina.
In concluzie, poemul ne propune un cadru romantic, o poveste de iubire
sustinuta de ideile filosofice ale autorului. Complexitatea formala dar mai ales
ideatica a poemului alegoric ii ofera o valoare inestimabila in literatura
universala, prin tema romantica dar si prin problematica conditiei omului de
geniu si a omului comun.