4.7 Noaptea de Sânziene.

Locuirea sacrului în hermeneutica recuperatoare

Text revazut față de cel prezentat la curs

”Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”(Matei, 19,6)
Analiză de text-Imagini mitic-arhetipale
Reconstituirea identității în arcanele timpului istoric. Experiențele sophianice.
Aventura spirituală a personajelor din Noaptea de Sânziene are un parcurs metanoic.
Motivul nunții în cer

 Nunta în cer, pe care în mod simbolic o trăiesc Ștefan Viziru și Ileana Sideri,
conduce către nesupunere, către ”războiul sfânt” în care sufletul iese de sub
domnia legilor ce stăpânesc profanul și construiește asceza spirituală, urcă
anagogic spre desăvârșire: ”Căci eu nu am venit să vă aduc liniștea, ci
războiul”.
 Motivemul mitic al nunții în cer, itinerant în toată opera eliadiană, poate fi
integrat în complexul mitic al ascensiunii și al legatului, care integrează
manifestarea sacrului și explică tendința de a transcende imperfecțiunile
condiționărilor;
 ontologem alchimic, unyo conniunctio apropie de arhetipul ființei diadice
junghiene: ”A te libera prin propriile tale lanțuri, a face din obstacole
vehiculul ascensiunii, a transforma ispitele în instrumente de perfecțiune”.
(Erotica mistică în Bengal, strategii mistice ale parcursului metanoic.)
 Iubirea restaurează starea paradisiacă a făpturii, purificând ceea ce s-a
supraadăugat prin căderea în simțuri, cosmicizează erosul după modelul diadic
al ființei.
 Cei doi nu vor să cucerească lumea de aici, timpul căzut al Istoriei în care
trăiesc, ci Împărăția infinită ce se deschide în inimile lor, se lasă înfiați de cer,
căci acolo desăvârșesc nunta mistică:

 ”...Iubitul meu, o auzi șoptind. ”Aș vrea să știi doar atât, începu el din nou, cu
un efort. Aș vrea să știi..” ”Iubitul meu”, o mai auzi șoptind. Zărise parapetul
și, dincolo de el, ghicise căscată în întuneric prăpastia. Începu să tremure. Ar
trebui să-i spun.(...). Simți în acea unică, nesfărșită clipă, întreaga beatitudine
după care tânjise atâția ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Știuse de la
început că așa va fi. Știuse că, simțindu-l foarte aproape de ea, Ileana va
întoarce capul și-l va privi. Știuse că acea ultimă clipă nesfârșită îi va fi
deajuns.”1

 Romanul își construiește sensurile angogice în jurul acestui mister ce

ar putea fi rezumat astfel:

 căutarea unei ieșiri miraculoase din timpul istoric, către Altceva,

printr-o poartă strâmtă, o cameră secretă, pornind de la trăirea unei iubiri mistice,
1
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Editura Minerva, București,1991, vol. II, p .412.

1
 care eliberează pentru că, libertatea absolută se câștigă prin dragoste, singura care îl
eliberează pe om de natura sa :

”Mă întreb dacă nu există și altceva; ceva care să plece tot de-aici,
dintr-o dragoste, dar care să ducă în altă parte. Mi-e foarte greu să-ți
explic. Nu înțeleg nici eu. S-ar putea totuși ca să mai fie o ieșire, pe
care noi n-o vedem. Faptul acesta că tu ne-ai întâlnit pe amândoi ar
putea fi un semn, ar putea semnifica ceva”.2

”Îi vorbea din când în când despre Timp și despre posibilitățile

deschise, dar nu îndrăznea niciodată să-i spună că dorința lui secretă
era de a deveni sfânt, de a putea iubi pe toți oamenii cu aceeași
intensitate”.3”

”Să scapi de Timp. Să ieși din Timp. Privește bine în jurul d-tale: ți se
fac din toate părțile semne. Urmărește-le”.4

Relația personajelor cu sacrul

 Personajele lui Mircea Eliade sunt interesate să înțeleagă simbolurile prin care
sacrul comunică. Lumea se dovedește în acest fel prezentă într-o conversație
cu sacrul.
 Personajele eliadiene sunt îngrozite mai ales de moartea lor spirituală, de staza
în capcanele splendorii sau ale tragediei, pe care viciul ignoranței o poate
hrăni.
 Sacrul este pentru aceste personaje dimensiunea structurală a conștiinței lor,
trăiesc transfigurator fiecare eveniment al existenței, amplifică, reînnoiesc
creativ trăirile.
Lectura semnelor prin gândirea simbolică

 Gândirea simbolică este o parte constitutivă a propriei gândiri.

 Din burta balenei (metaforă a timpului istoric) se iese și prin înțelegerea
simbolurilor, a semnelor sacre
 Persoanjele sunt însetate de decodarea acestor mesaje enigmatice pe care
evenimentele cele mai banale le conțin
 Simbolurile sunt asemnea unor mesaje care depășesc gândirea rațională, sunt
purtătoarele unei funcții vindecătoare a celui mai sclerozat timp secularizat.
 Revelaţia în profan se produce prin semnele purtătoare de sacru, imagini
hierofanice: cerul, furtuna, ploaia, vegetaţia, pământul, maternitatea,
fecunditatea, o rețea de semne care încearcă să recupereze energiile originare
ale fiinţei umane: „limbajul moare la frontierele acestei existenţe profunde,
locuite de sacru”. 5

2
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I, p. 28.
3
Idem.
4
Idem.
5
Mircea Eliade construieşte, printr-o analiză comparativă a fenomenelor religioase, sistemul unei morfologii a
sacrului şi o hermeneutică a hierofaniilor, relevând, cum observa G. Dumézil în prefaţa Tratatului de istorie a
religiilor, o metafizică preistorică extrasă din perspectiva ontologică a omului arhaic, la care raportează
permanent modernitatea. În „Cuvântul înainte” la ediţia franceză a operei Le sacré et le profane, o introducere în
studiul fenomenologic şi istoric al faptelor religioase, Mircea Eliade precizează că obiectul central al

2
 În dialog cu Deinosul.
 Unul dintre semnele predestinării pare a fi sărutul traumatic datorită
intervenției Deinosului care produce schimarea de nivel a conștiinței;
 Ștefan are înțelegerea acestei rupturi ontice, care le va permite de acum încolo
să își urmeze harta inițierii și rostește obsedant cuvintele Sfântului Pavel6:
 ”Taina aceasta este mare...sînt de altfel cuvintele Sfântului Pavel,își aminti
dintr-o dată Ștefan, și se tulbură. Așa ar fi trebuit să îi spună Ilenei: ”taina
aceasta este mare!”.7 ”I se părea că e sărutată de cineva necunoscut, într-un
vis visat de mult, din care nu-și mai amintea nimic altceva, decât îmbrățișarea
aceasta bruscă, ireală, amenințătoare”.8
 Un alt semn al rupturii de nivel ontic este iubirea nouă și nemăsuratăpe care
Ștefan o simte pentru cele două femei din viața sa, Ioana și Ileana, de la care
așteaptă revelarea marii taine: ”dar iubirea asta ar putea să-mi revele ceva.
Poate te-am întâlnit și m-am îndrăgostit de dumneata, ca să mă înveți ceva.
Învață-mă atunci”!9
 Echilibre diadice, între sacru și profan. Imagini arhetipal mitice ale
feminității sacre
 Antropologia creștină10 desemnează femeia, prin arhetipul său sacral,
purtătoarede duh sfânt. Dumnezeu se întrupează în om pentru că femeia, prin
chipul său exemplar, cel al Mariei, a îngăduit aceasta, zicând îngerului
vestitor, Fiat.
 Femeia preia prin arhetipul Fecioarei energia primordială; suflul dătător de
viață viază tainic înăuntrul femeii, așteptând chemarea Iubirii Înalte.
 În timpul mic al ”marilor orbi”, cheile Grădinii au rămasîn grija acestei
feminități arhetipale, reconstituite și în figura ”fecioarelor înțelepte” care își
păstrează lumina lămpilor, aprinsă din făptura tainică a duhului, salvând fiul
rătăcit într-o lume aflată în derivă.

Căutarea Sophiei
 Pe o axă sinonimică a personajelor, Ștefan, Ciru Partenie, Biriș, Vădastra se
află în căutarea partenerei ideale, a prototipicității.
 Inițierea treptată către ”contemplarea lumii de sus ca reprezentând suișul
sufletului către locul inteligibilului”11 , ”învățătură despre Frumusețe, la al

hermeneuticii sale (ca şi în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Tratat de istorie a religiilor, Nostalgia
originilor, Mitul eternei reîntoarceri, Şamanism şi tehnici orientale ale extazului) este sistematizarea unei
fenomenologiia sacrului în raport cu profanul.
6
Textul biblic la care face referire Ștefan este cel care trimite și la semnificația mistică a Nunții care se
săvărșeșete în Cer.”25. Bărbaţilor, iubiți pe femeile voastre, după cum Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine
pentru ea. 26.Ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvînt. 28.Așadar bărbații sunt datori să-şi iubească
femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. 29.Căci nimeni vreodată nu şi-a
urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica.30. Pentru că suntem mădulare
ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. 31. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va
alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. 32.Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.
”(Efeseni 5, 28-32)
7
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I, p. 43.
8
Idem.
9
Ibidem., p.60.
10
Paul Evdochimov, Femeia și mântuirea lumii, Editura Sophia, București,2015, traducere de Gabriela
Moldoveanu, după La femmme et le salut du monde, Paris, Desclee de Brouwer, 2009.

3
 cărei capăt aflăm ce este Frumusețea cu adevărat”, 12 calea către Înaltul Iubirii,
cum o numește Platon, este vegheată de femeia simbolic arhetipală,
manifestată în chipurile maternității mângâietoare sau în ”deplinătatea
vie” a feminității genuine. Dezlegarea acestei taine deschide cunoasterea.13
Erosul care integrează cosmic

 Semnul indicator al echilibrului diadic pare să fie pentru Ștefan integrarea în

ritmul cosmic:”trebuie să mă integrez ritmurilor cosmice, spuse el, trecând
pe lângă Ioana. Este și acesta un mare secret. L-am învățat de la
Anisie”.14Ștefan descoperă funcția soteriologică a dialogului neîntrerupt dintre
ritmurile interiorioare ale iubirii și ritmurile cosmice ale libertății.
 Starea de beatitudine este trăită în tăceri când echilibrul între atașament și
renunțare reconstituie interior inocența cosmică ”nepângărită de trupuri
omenești, de culori, de nimic din multele zădărnicii pieritoare”.15

Dialectica chipului înduhovnicit/încărcat sacru/comuniunea cu sacrul

 Acesta este portretul biologicului înduhovnicit, chipul sfântului, care în
dialectica profan-sacru a Chipului consideră omul în calitatea sa teofanică,
ființă liberă în comuniune cu Dumnezeul-Iubire.
 Ființa diadică exprimă comuniunea genezică a masculinului și a femininului.
în dialogul unificator cu sacralitatea.
Diabolizarea, ruptura diadei
 Doar răul poate diaboliza diada, atunci când opune pe bărbat femeii,
antagonizează masculinul și femininul, construind contradicția dintre spirit
șimaterie; se anulează chipul arhetipal, iar cei doi, bărbat și femeie, devin
autonomi

Traseul călătoriilor spirituale. Ieșirea de sub ”Magia Suveranului legător”.

Starea de ontofanie-sfințirea ființei

 Ștefan se află în căutarea acelui Altceva, obiectul aventurii spirituale:” În

afară de alergarea aceasta către moarte mai e ceva. Lumina aceasta ascunde
altceva. Așa cum sânt eu, așa cum e Biriș, ascundem, fiecare din noi, altceva.
Se află ascuns undeva, în adâncul ființei noastre. Altceva”.16
 Personajele își doresc să trăiască starea de miracol, sunt în căutarea Celui care
nu lipsește niciodată, stare de ontofanie pe care o trăiesc doar sfinții: ”Un
sfânt nu trăiește ca noi în timp: trăiește numai în prezent, nu are trecut;
pentru el Timpul nu curge, într-un anumit fel, neînțeles, stă pe loc. Și eu
tocmai asta îl întrebam: cum izbutește, el sfîntul, un asemenea miracol, ca să
nu mai simtă timpul trecând prin el, măcinându-l, ucigându-l cu încetul?” 17

11
”Mitul peșterii”, p.97, în Antologie platoniciană,Miturile lui Platon, Editura Humanitas, București,1996.
12
”Mitul Diotimei” în Antologie platoniciană, Miturile lui Platon”, p. 87.
13
Paul Evdochimov, Femeia și mântuirea lumii, p.11.
14
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I, p. 78.
15
”Mitul Diotimei” , op. cit., p.88.
16
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I,p. 65.
17
Ibidem, p. 69.

4
 Atădată îi spune Ioanei:”aș vrea să pot iubi și eu, ca sfinții, mai mulți oameni
cu aceeași tărie, cu care te iubesc pe tine. Dar nu pot...”18
Complexul mitic al dezlegării /decondiționarea/ dincolo de morală
Cea de a doua naștere

 Liberi față de orice tip de morală (Sfântul Augustin denumea acest tip de
libertate interioară, ”iubește și poți să faci orice”), personajele par uneori
suflete apostate.
 Legile moralității celor mulți este transcensă, motiv pentru care ei trec drept
rebeli, suflete răzvrătite, ” demoni ce visează” ,sunt ”suflete
înaripate” ,trăiesc paradoxal: ”eu sunt o femeie stricată”, îi spune Ileana
logodnicului său, în timp ce Ștefan este urmărit de gândul de a putea ”să
iubești doi oameni în acelasi timp”.
 Personajele au experiența stranie a celei de a doua nașteri.
 Textul introduce o altă temă reiterantă în literatura lui Mircea Eliade, Vita
nova, nașterea sufletului, intrarea în cel de al doilea nivel al vieții interioare.
 Dacă în prima etapă a călătoriei spirituale ființa se folosește de trup pentru
a-l simți in inimă pe Dumnezeu, în cea de a doua etapă, sacrul este trăit în
spiritul destrupat. Oglinda trupului reflectă armonia dintre suflet și spirit.
Consecințele dezlegării
 se trezește în ființă auzul interior al unui limba jce aparține altei lumi, pe care
personajele ”dumirite” îl traduc într-un limbaj simbolic, indirect.
 Învățăturile ce vin pe această cale neagă înțelegerile raționale:neti, neti și
citesc realitatea în termenii teologiei negative.
 Și aceasta este una dintre cauzele pentru care izbucnirea acestor înțelegeri
tainice în realitate trece drept fantastică, poate pentru că cer lămurirea unor
alte episteme.
 Începe dezlegarea nodurilor, ieșirea din Maya, din ”vastul legat cosmic”, de
sub povara ”magiei Suveranului legător”,19 se părăsescformele și prestigiile
guvernatoare ale lumii materiale. Se trezește auzul, vederea, se iese din
starea de imobilizare.

Textura invizibilă
Complexul legatului

 În Cosmos și în viața umană, totul se leagă de tot printr-o textură invizibilă;

 anume divinități sânt stăpânele acestor ”fire”
 Varuna este un zeu legător, Indra este un zeu care dezleagă și în ultimă
instanță alcătuiesc ”un vast legat cosmic”, ”lanțul întregii creații”, viața ca
labirint:

 ”Plurivalența complexului ”legatului”, - pe care l-am cercetat în plan

cosmologic, magic, religios, inițiatic, metafizic, soteriologic-se datorează

18
Ibidem, p. 111.
19
Mircea Eliade, Imagini și simboluri, p.114 și urm.

5
 probabil faptului că omul recunoaște în acest complex un fel de arhetip al
propriei sale situații în lume”.20

Timpul istoric, zeul legător

 Suveranul înfricoător, marele zeu legător pare să fie în romanul lui

Mircea Eliade timpul istoric, cu toate situațiile sale limită în care așază ființa
umană, una dintre cele mai dramatice fiind războiul.
 Acestor forme de imobilizare și de captivitate în Rău i se opune un alt arhetip,
cel al ascensiunii ritualice și al zborului magic.
 Cele două complexe simbolic-arhetipale organizează viața conștientă și
”transconștientă” a personajelor, le călăuzesc destinele.
 Romanul instituie o serie numeroasă de evenimente epice, aparținând acestei
paradigme mitice, care în desenul general al scenariului epic construiesc
arhetipul.
 Noaptea de Sânziene devine o metaforă ce substiuie ideea acestui grandios
complex magico-mitic al Zeului legător și al zborului magic, care
integrează, cum observă Mircea Eliade, o constelație de arhetipuri
hierofanice precum: țesătura cosmosului, firul destinului uman,
labirintul, lanțul existenței, marcatori emblematici al relației sacru-
profan.21

Scenariile supraviețuirii în fața dezastrului. Motivul mitic al

Marelui Sacrificator

Motivul cinei demonice în care ființa primește trupul și sângele ”Marelui

sacrificator”. Răul în timpul istoric
 Răul are chip omenesc în roman, poartă măștile războiului, ale
legionarismului, forme ale căderii și ale participării colective la ”cina
demonică”, la care omul primește trupul și sângele ”marelui sacrificator”,
însoțindu-se cu ”soțul fals”.

 În succesiune, evenimentele terifiante ale istoriei sunt următoarele: războiul

este anunțat de ocuparea Poloniei de către Germania nazistă; în țară primul-
ministru, Armand Călinescu este asasinat de legionari; drept răspuns, sute de
20
Ibidem, p.142 și urm.
21
Ibidem, p. 151.

6
 legionari sunt executați, iar trupurile lor sunt expuse în piețe, cadavrele sunt
aruncate pe un maidan, în apropierea Cotrocenilor ș oamenii sunt invitați să
vină și să privească. Germania atacă Franța, Belgia și Olanda, Sovietele cer
Basarabia, România trece de partea Axei, generalul Antonescu cere regelui să
abdice. Începe Rebeliunea legionară, Garda de Fier se împotrivește generalului
Antonescu. Pe străzile Bucureștiului evreii sunt ”fugăriți ca fiarele sălbatice,
înjunghiați și îmbucățiți ca la abator!” 22 Rebeliunea legionară este văzută
apocaliptic: se instalează anarhia, pungașii și haimanalele din mahalalele
Bucureștiului devastează orașul, prădează și omoară. România declară război
sovietelor și cere recuperarea provinciei Basarabia, pierdută cu un an înainte.
Urmează lovitura de stat a regelui Mihai, încetarea ostilităților față de Soviete,
intrarea în țară a armatei ”eliberatoare”, tifosul exantematic în Moldova,
decimarea diviziilor românești în Cehoslovacia, prăbușirea lui Hitler. Haosul
se instalează abominabil: patrulele românești trag fără somație în bandele de
spărgători, Berlinul este cucerit de trupele sovietice, se anunță moartea lui
Hitler. În țară se speră în căderea guvernuuil Groza, impus de Vîșinski. Are
loc la 15 august, bombardamentul atomic asupra Japoniei și în 1948, abdicarea
Regelui Mihai. Este proclamată Republica Populară Română
 Experiențele războiului aduc răul în intimitatea personajelor, îl fac cunoscut în
inima devastată de suferință.
În pântecele Leviatanului.Infernul, moartea, neantul
 Ființa este coruptă de suferință, în centrul său.
 Pentru Ștefan Viziru, Ileana, Ioana, Anisie, Biriș, Cătălina, căderea este
surprinsă în rama unei farse absurde. La fel ca în infratragediile
ionesciene, personajele trăiesc sentimentul abandonului, pe scena lumii,
pare că omul este singur.
 Stefan înțelege pericolul ca în pântecele Leviathanului să dispără sensul
istoriei...” Dar ce-mi spui mie toate astea?! îl întrebă Ileana cu o subită
enervare în glas. De ce-mi vorbeștidespre moarte și despre neant și despre
pântecul balenei?!”23

22
Noaptea de Sânziene, op.cit., vol II, p.12.
23
Ibidem, vol.I, p. 157.

7
  Acolada istoriei cuprinsă între anii 1936-1948, închide simbolic personajele în
pântecele Leviathanului, animal monstruos din Vechiul Testament, simbol al
Infernului, și al"Judecatii de Apoi.
 Ștefan își pierde soția, copilul, casa. Întunecarea conștiinței prin
abominabila pierdere a soției și a copilului antrenează căderea în
abisurile sale seismice. Ființa orbește. Cecitatea este rea. Ființa coboară
în uitare, își părăsește sufletul.
Contradicțiile tulburătoare ale ființei sunt puse la încercare, accentuând
mecanismele și operatorii salvării, în fața dezastrului:
 ”Acestea sunt contradicțiile noastre tulburătoare, care se manifestă atunci
când suntem puși la încercare: ”cineva, în interiorul nostru..., știe că
încercarea e dreaptă și are sens, că e grea de potențialul său fertilizant și
propice creșterii. Acest cineva din noi, deși distrus, este dragoste. În același
timp, mai există în noi cineva care se teme, care tremură în vechea sa piele
și nu vrea s-o părăsesacă,.... Ispitit să blesteme, el se revoltă ”. 24
 Această voce este redusă la tăcere de Iov, de Avraam care refuzând să îl
blesteme pe Dumnezeu, nu îngăduie ruptura, divorțul de sacru, calea
către căderile infinit repetitive ale ființei.
 Acceptând durerile dezastrului, își îmbrățișează întunericul,
recapătându-și, paradoxal, vederea. Acesta pare a fi și scenariul nopții
sacre de Sânziene, ce își conține Lumina.
 Înainte de a face saltul calitativ al ființei, omul este exilat, forjat în focul
dezastruos, lămurit în foc .
 Călătoria în noaptea ființei nu se desfășoară în planul ignoranței inconștiente,
ci în acceptul curajos al conștiinței.
 Labirintul își revelează, arhitectural, verticalitatea. Închiderea în orizontalul
ignoranței este transcens. Primul pas apofatic așezat pe prima treaptă a scării
ce duce spre lumină, paradoxal, începe în tenebre, coborîre în infern, forjare a
ființei ”până la contrapunctul ( Ayin,) ”Nimicului” din adâncurile abisale.
 Fiecare treaptă simbolizează arhetipal, un nou pământ de înțelepciune și
inteligență, cunoaștere întemeiată în cercurile interioare ale ființei.

24
Anick de Souznelle analizează

8
  Aceasta e coborârea în infern, sfințirea Numelui începe în haosul primordial25.
 Pe ultima treaptă a labirintului, în adâncul infernului său, Iov întâlnește
Leviatanul, căruia îi deschide inima cu o îmbrățișare, îi topește inima
împietrită în focul forjei.26
 .Iona coborâse și el în pântecele Leviatanului, arhetip al tenebrelor
inconștientului. Ajuns în inima sinelui, cel care cunoaște se află în inima a
tot ce are viață”.282 Răul apare ca necesitate ordonatoare.
 În noaptea de Sânziene Lumina ascunsă în întuneric penetrează materia,
oficiind hierogamia cosmică.
 Scenariul se regăsește în Cartea tibetană..., în Divina comedie. 27 În această
ieșire din labirint este nevoie de o călăuză. pentru Ștefan, aceasta este Ileana.
Stefan și Ileana nu repetă greșela întoarcerii, făcută de Orfeu, acceptă saltul în
subtilitatea luminii.
 Pericolul ar fi fost reîntemnițarea luminii în inima frântă de durerea
aflată în fața dezastrului.
 Lumina călăuzitoare este semnul înfierii ființei umane de lumile celeste,
arhetip al filiației sacre.Motivul mitic al Zborului
 Pentru a ieși triumfător din labirint, coborîrea în abisurile infernale ale ființei
are loc după înfiere. Legiunile sunt exorcizate, paradoxal, prin devorarea
corpului bântuit. Marele Sacrificator lasă loc Luminii.
 Dezastrul provocat de război ancorează simbolic ritualul unei circumcizii
sacrificiale, rescrie întoarcerea către sâmburele ființei, în care stă pecetea

25
precipitate la nivelul picioarelor, reîntoarcere la sămânța care conține totalitatea făgăduințelor, ”de
sus” și imaginea lor de jos” 272, pe când pământul era inform și pustiu. Restaurare mitică a genezei
individuale de unde se recuperează adevărata vocație, aparent regres, în căutarea inițiatică a Luminii.
Dacă experiența nu este trăită în viață, ea este delegată morții, cf cu cartea tibetană a morților. ”Pe
fundul adâncului..., la locașulluminii...la locuința întunericului”, lui Iov i se amintește originea: ”tu știi
bine că atunci erai născut și numărul zilelor tale e foarte mare (Iov 38, 21.)” cel care sfințește numele
său este chiat Elohim, Divinitatea este acum călăuză și dezvăluie omului veșnicia sa: ”tu știi bine că
atunci erai născut și numărul zilelor tale e foarte mare”. Ființa este în-fiată ,înnuntită cu universul divin.
”cine a pus înțelepciunea în rărunchi și cine a dat Inteligența Inimii”(iov, 38.36)

26
și devine Lumină: ”Iov a luat asupra sa Ayinul, și-a asumat ”sursa”, sau ochiul originilor; prin foc, el a devenir
Alef”, încoronat. ”fruct copt al Pomului cunoașterii, Iov poate merge acum să culeagă fructul Pomului Vieții” p.
280
27
Arhetipal, se reia căsătoria lui Oedip cu Iocasta, unirea fiului cu Mama neagră a adâncurilor.

9
 chipului și urma luminii călăuzitoare. Peste sângele vărsat se întoarce duhul
luminii.
 Drumul către stână, de care întreabă personajele începe cu acestă coborâre
simbolică în adâncul cel mai josnic al ființei.
 În fața dezastrului, omenirea stă față în față cu dragonul, cu răul viu,
devastator. Îmbrățișarea fiarei, domesticirea sa, scoaterea lui Adam din
Infern cu iubire, aduce călăuzirea Luminii spre înviere.
 Acest proces simbolic este trăit de Ștefan prima dată în camera Sambo, ultima
dată în imbrățișarea thanatică din finalul romanului, întâlnire cu
Sambogakaya, Lumina increată. (Milarepa)
 Războiul apare ca rană adâncă a omenirii, simptom grav al bolii colective,
reflex al inconștienței imature,sinucigașe, Căderea antrenează exilul; din
cauza bolii ce aduce dezastrul, omenirea se hrănește cu fructe pe care soarele
nu le poate coace și bea vinul transformat în oțet, oferit lui Iisus pe cruce.
 Prin rănile trupului se scurge lumina.
 Hemoragia dezlănțuie, suferința. Rana ontologică se vindecă doar prin lumina
iubirii, născută din moartea sacrificială a Leviatanului. Trupul Leviatanului
devine carcasă străpunsă de puterea luminii, un corp de ferestre, de ieșiri.
Imaginea simbolică din roman. Îmbrățișarea ritualică a dragonului fixează
privirea de foc în fața luminii, tremendum et majestas, Cain este îmbrățișat de
Abel, adversarul redevine frate. Din punct de vedere alchimic, nu se poate
ajunge la faza albă a operei fără forja în tenebre. Ordinea cosmică nu
admite frauda.28
 Durerile restaurează umanitatea, modelul virtuților umane, înainte de a
sfinți numele, ființa redevine om. Vindecare are o înaltă valoare etică. 29.
”voința exasperată pentru rău demonstrează profunda semnificație a
28
A judeca aintra în discernământul lucrărilor lui dumnezeu. A nu judeca înseamnă a asculta și a auzi, a
privi și a vedea. Cunoaștere. Ayin, în ebraică însemnă ochi, i,plică moartea necesară învierii, ochii
aflați în nevedrea tenebrelor se deschid și văd .fierea este lichidul sacru al vederii.. vederea spirituală
aduce lacrimile purificatoare, aducătoare de bucurie. Ștefan își conduce soția mistică în inima lumilor,
Luz, Sambogakaya.

29
Războiul, atrocitățile sale, dezastrele omenirii, lupta cu virușii, cu microbii sunt nota de plată a uniei
omeniri ce a blocat curajul ieșirii din cercul vicios al labirintului lăuntric.

10
 sacrului, care nu este niciodată mai mare decât în răsturnarea
valorilor”143, Georges Bataille, Literatura și răul, Univers, 2000

 Scenariul istoriei complexe în care este antrenat Ștefan ar putea fi rezumat astfel:
căutarea unei ieșiri tainice din timpul istoric imaginat metaforic de miticul
Leviathan, printr-o poartă strâmtă, o cameră secretă, pornind de la trăirea unei
experiențe care îl poate elibera pe om de natura sa :”Mă întreb dacă nu există și
altceva; ceva care să plece tot de-aici, dintr-o dragoste, dar care să ducă în altă
parte. Mi-e foarte greu să-ți explic. Nu înțeleg nici eu. S-ar putea totuși ca să mai fie
o ieșire, pe care noi n-o vedem.”.30 vor liniștea celui ce își știe Iubitul prezent în
fiecare clipă a vieții, stare de ontofanie pe care o trăiesc doar sfinții: ”Un sfânt nu
trăiește ca noi în timp: trăiește numai în prezent, nu are trecut; pentru el Timpul nu
31
curge, într-un anumit fel, neînțeles, stă pe locl?” :”aș vrea să pot iubi și eu, ca
sfinții, mai mulți oameni cu aceeași tărie, cu care te iubesc pe tine. Dar nu pot...”32

 Romanul Noaptea de Sânziene poate fi citit și ca o poveste tainică despre eliberarea

prin corpul de lumină al nopții. ”Lumina neînserată” a Nopții de Sânziene este ultima
treaptă a urcării anagogice, marea Taină, Marea taină, pe care Ștefan ar vrea să o
împărtășească Ilenei în momentul intrării pe porțile solstițiale.
 Finalul romanului inserează motivul mitic al călătoriei spre Împărăție, cale ce
trece prin ”punctul crucial al erosului pământesc”, în care ”otrăvurile letale” se
alchimizează în ”descoperiri cerești”, cei doi își pierd patimile, se egalizează,
unul ca altul și unul cu altul,

 ZBORUL MAGIC, ieșirea din timpul istoric

 Se poate ieși din timpul istoric oricând, pe coloanele nesfârșite de lumina.
30
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Bucureşti, Editura Minerva, 1991vol. I, p. 28.
31
Ibidem, p. 69.
32
Ibidem, p. 111.

11
  Burta Leviathanului este fulgerată de Lumină, iar bezna timpului istoric se
risipește. (se poate înțelege sensul pe care rațiunea purificată îl construiește în
corpul complex al animei, în forța devastatoare a vieții)
 Împăcarea cu istoria revelează misterul totalității.
 Noaptea de Sânziene construiește ”ferestre” sau ieșiri din pântecele Leviathanului.
Ștefan Viziru Redevine solidar cu istoria, pe care o trăiește în unitate cu sacrul și
apoi găsește firul de aur care îl leagă de cer.
 Coincidentia oppositorum este trăită ca paradoxală unitate a vieții și a morții,
sambhogakāya sau corpul de bucurie, epifania glorioasă a lui Buddha,
accesibilă numai boddisattvilor, despre care discută Milarepa în învățăturile sale
cunoscute sub titlul de Mahamudra.33
 imago dei, sensul lămuritor al lui animus, este pecetea călăuzitoare ce integrează și
iluminează umbra
 Există în labirintul întunecos al timpului istoric și refuzuri ale iubirii, care lasă poarta
deschisă infernului și aduc în intimitatea ființei rătăcirea.
 Conform teoriilor junghiene inconștientul colectiv se exprimă prin vise, mituri,
basme, povestiri fantastice, în care operează epifanic prin mijlocirea simbolurilor, a
imaginilor arhetipale, patternuri înnăscute, de o mare putere energetică. Conflictul
dintre ele provoacă dezechilibrul energetic dintre anima-animus, inconștient-
conștient, gândire-sentiment-intuiție-senzație și generează patologia, nevrozele.
 Opusele care ajung în contradicție, se integrează superior într-o ordine mistică a
complementariilor, în traseele hierologiei junghiene. Este un proces similar cu
vindecarea.
 Redescoperirea sacrului ca structură fundamentală a gândirii umane la Mircea Eliade,
la care profanul nu este altceva decât o limitare a sacrului manifestat, este o relație
similară a complementariilor opuse.
 Conștiința mitică, dimensiune constitutivă a gândirii umane poartă intuiția acestui
mister
 Reîntregirea finală este rodul mistic al vieții acceptate liber și, paradoxal, apocatastaza
aduce ultima revelație :” căci Dumnezeu e Totul în toți”(Pavel, I,Cor,15-28).

33
Milarepa, marele yoghin tibetan.Introducere în Yoga Maha-Mudra. Editura Impact, 1991, după traducerea
din1938 a lui W.Y.Ewans-Wentz.

12
Zborul magic sau desprinderea de nodurile existenței marchează simbolic cunoașterea vocii
interioare, distruge legăturile ce îndepărtează firul destinului uman de sacru și pregătește a
doua naștere.
Metanoia/schimbarea totală a vieții/ a minții/semnele ieșirii din timpul istoric/
exemplificări

 Acum are loc metanoia, omul devine conștient că este o sinteză a lumilor
posibile, are intuiția regnurilor imerse în conștiința sa, recunoaște
rezonanțele tainice ale metamorfozelor interioare, trăiește simultan în
planurile manifestării și poate recunoaște lumina spiritului creator, în
piatră (Ghicitor în piatre) în floare, recunoaște frumusețea lumilor angelice,
vibrațiile paradisiace ale planurilor cauzale precum personajul din nuvela Un
om mare, arhetipul simbolic al Macrantropului, care întrebat fiind de iubita sa
ce vede acolo unde a ajuns, răspunde în șoaptă: ”Aici totul este” sau pictorița
Marina, care ar vrea să îi facă pe oameni să vadă frumusețea și într-o pată de
mucegai. Ștefan trăiește o stare de abstragere din lumea fizică, pare absent aici
și prezent într-o sferă din care primește lumina călăuzitoare, semnele ieșirii din
timpul istoric. Doar aici sufletul se simte acasă, într-o cameră de hotel pe care
a numit-o simbolic, camera Sambo. Sufiții numesc aceasta lume, Jabarut, pe
care sufletele înălțate spiritual o pot atinge în starea de veghe și, din care
primesc, fără să fie conștiente, binecuvântarea cerurilor.34

Semnele interioare ale sacrului-personaje

 Zborul magic, dorul de acasă, setea de un Altceva, sunetele armonioase
ale lirei, ale cuvântului poetic reconstiuie mistic, vibrația armonioasă a
lumii pătrunse de sacru. A trăi simultan în aceste planuri, cu vederea
deschisă spre bogăția spirituală a lumii îi permite personajului să
întrevadă semnele supraviețuirii sacrului în căzutul timp istoric.

 Doar eliberații în viață, bodisattvașii, trăiesc conștient în această lume, ca o

ființă totală. Un astfel de personaj este Anisie:

 ”Omul ăsta a descoperit o mare taină, șopti Ștefan aplecându-se peste masă.
A învățat cum să trăiască. Trăiește el ca om, ca ființă totală- și nu se lasă trăit
de țesuturile lui, de glandele lui, de automatismele lui, ca noi toți,
ceștilalți...Nu mai ține seama decât de timpul cosmic: de zi și de noapte, de
creșterea și descreșterea lunii, de anotimpuri. Și acest timp cosmic, după câte
mi-a spus, va fi, într-o bună zi, pentru el, abolit”. 35Pentru Anisie natura este o

34
Hazrat Inayat Khan, Sufism, Calea iluminării,traducere de Monica Dragomir, , vol.I Editura Sophia, București
2003.p177.
35
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I,p.84.

13
 carte din care deslușește tainele morții și ale reînvierii, textul mistic al
primelor revelații metafizice despre Timp. El însuși a devenit un personaj fără
timp:”Deși are câțiva ani mai mulți ca noi, pare cu zece ani mai tânăr. Pare
un băiat de 25 de ani”.36
 Din aceeași serie sinonimică a personajelor face parte Ciru Partenie, un
scriitor realist, a cărui operă este impregnată de semnificații mistice. Întrebarea
obsesivă a uneia dintre prozele sale: ”E departe stâna?”,dincolo de aparența
profană a interogației, pare să camufleze de fapt magia întrebării Mariei
Magdalena sau a Regelui Pescar.
 Ayin lin, alef, ana, analin

Limbajul indirect-poetica textului

 Romanul reia tehnica textelor sapiențiale a căror „inspiraţie simbolică”,

mediază cunoaşterea printr-o hermeneutică recuperatoare.
 Integrat în fenomenologia sacrului, simbolul funcţionează ca verb al
hierofaniilor sau al teofaniilor.
 Se instiuie nesiguranța determinărilor de tipul real-ireal-suprareal, obiectiv-
subiectiv, se destabilizează dicotomiile scientiste.
 Ștefan Viziru descifrează sensurile anagogice ale întrebării:

 ”Eu cred că are totuși o semnificație, reîncepu Ștefan cu înfrigurare. În
aparență e o întrebare ca oricare altele. Dar dacă omul acela singuratic pe
care l-a întâlnit Partenie, este una și aceeași personaă cu Anisie, atunci
întrebarea ar putea avea și o semnificație ascunsă. Bunăoară: Mai e mult
până în Rai? Sau: Unde e Dumnezeu? Mai e mult până la Dumnezeu?”37

Semnele personajelor dumirite/Ștefan și Ileana
 . Stefan și Ileana presimt forța universală a iubirii de care se lasă călăuziți și pe
care o împărtășesc celorlați, trăiesc într-o tainică reciprocitate cu frumusețea
ascunsă a lumii.
 Nu sunt dependenți de iubirea celorlați, pentru că știu că sursa iubirii îi
transcende, sunt personaje inspirate de lumina Nopții de Sânziene ,
 nu își pierd niciodată credința, indiferent care sunt experiențele prin care
trec,
 nu se lasă ispitiți de îndoială, revelează lumina nopții.
 Semnul sofianic al căutătorilor căutați de ideal este trăirea în unitatea
diversității, dincolo de infinitatea de forme trecătoare care poartă arbitrar un
nume.
 Corpul alchimizat /vs./corpul care menține în beznă.

36
Idem.
37
Mircea Eliade, op. cit. p.85.

14
  Personajele eliadiene pătrund într-o tainică memorie a lumii, însoțiți de un
simț interior profund, dincolo de privirea și de auzul obișnuit;
 acestora le vorbește fiecare lucru, iar vocea interioară a naturii, a oamenilor le
destăinuie fața lor nevăzută, harta nevăzută a spiritului,

 Aceste personaje posedă o cunoaștere îngăduitoare cu ignoranța oamenilor,

răbdătoare cu limitările percepției și încrezătoare în puterea de recuperare a
”sufletului înaripat”, deoarece văd harta călătoriei spirituale.

 Într-un moment fast Ștefan dezvăluie secretul camerei Sambo Ilenei și lui
Biriș. Îi lasă să pătrundă în experiențele sale trăite în intimitatea numinosului,
aventură începută evident în timpul inocent al copilăriei, la Movila, într-o
cameră dintr-o vilă-hotel, în care familia sa locuia împreună cu niște tineri
misterioși:


 ”Și atunci, în clipa aceea, am înțeles ce este Sambo. Am înțeles că există aici,
lângă noi, pe pământ, la îndemâna noastră, și totuși invizibil celorlalți
neinițiați, există un spațiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut
norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita toată viața. Căci în Sambo simțeam că
nu mai trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă
fericire. Nu știu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu,
amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aștepta Dumnezeu și mă
lua în brațe, îndată ce îi călcam pragul. N-am mai simțit, apoi nicăieriși
niciodată, o asemenea fericire, în nicio biserică, în niciun muzeu; nicăieri și
niciodată ”.38
Shambala, sambogakhaya

 Tema este prezentă și în nuvela Secretul doctorului Honigberger, în care

istoria doctorului Zerlendi ori a farmacistului Honigberger camufleazătaina
celor două complexe mitice complementare: legatul şi ascensiunea. Drumul
spre Shambala nu este găsit în India, ci în centrul lumii sale, ca şi rabinul
cracovian Eisik, care găsise eliberarea din legăturile Mayei prin revelarea
comorii din inima sa. Mircea Eliade extrage acest sens şi dintr-o legendă
despre Indra, marele şef războinic al zeilor 39 în care Visnu îi revelează lui
Indra infinitatea şi aspectul iluzoriu al lumilor care izvorăsc din capul său şi
durează doar o clipă, făcându-l să inţeleagă, că, oricât de grandioasă ar fi o
situaţie istorică, ea este supusă distrugerii, fiind „o falsă istorie”, un
eveniment lipsit de transcendenţă.
 Când Indra înţelege că istoria adevărată este revelată doar de Marele Timp
(mitic), „sursa autentică a oricărei fiinţe şi a oricărui eveniment cosmic”,
reuşeste să-şi depăşească propria situaţie condiţionată istoric, îşi vindecă
orgoliul, ignoranţa, şi este „mântuit”: „Iar funcţia aceasta soteriologică a
38
Ibidem.p. 91.
39
Citat după Heinrich Zimmer din Myths and Symbols în Indian Art and Civilisation, tradus în româneşte de Ion
Frunzetti, în 1983, la Editura Meridiane, Introducere în civilizaţia şi arta indiană.

15
 mitului acţionează nu numai asupra lui Indra, ci şi asupra fiecărei fiinţe
umane care-i ascultă peripeţiile”40.

 Drumul către Shambala trece prin pustiuri, are foarte multe praguri păzite de
zei protectori şi capcane întinse de demoni.

 Shambala este cunoscută în textele ezoterice şi sub alte nume: Centrul Lumii,
Inima Lumii, Paradesha, Sweta- Dwîpa, Insula albă, Tărâmul Preafericiţilor,
Sanctuarul Păcii, Pacea Sinelui Suprem, Mănăstirea Albă, Tărâmul Nemuririi,
Tărâmul celor vii.

 Shambala indică un plan descriptibil doar în termenii gnozei. Cel care a găsit
Shambala în inima inimii trăiește uniunea complementariilor.

 Descrierea Shambalei din jurnalul alchimic al lui Zerlendi coincide cu cea din
romanul Nopatea de Sânziene:
 „văd minunea verde între munţii acoperiţi cu zăpadă, casele acelea ciudate,
oamenii aceia fără vârstă, care-şi vorbesc atât de puţin, deşi îşi înţeleg atât de
bine gândurile. Dacă n-ar fi ei, care să se roage şi să gândească pentru
ceilalţi toţi, continentul întreg ar fi zguduit de atâtea forţe demonice, pe care
lumea modernă le-a dezlănţuit de la Renaştere încoace”. 41

 La fel, în camera Sambo totul era scăldat într-o misterioasă lumină verde, nu
se știe de unde venită.
 Imaginea anagogică revelează gnoza, călătoria spre Shambala ar putea fi
înţeleasă ca o comunicare cu Centrul Lumii. Participarea la misterul
Shambalei, realizată prin rapt, îi este interzisă la distanță de câteva zile și este
marcată prin moartea inexplicabilă a unuia dintre tinerii misterioși întălniți la
Movila. Ștefan încearcă să refacă mulți ani mai târziu acel spațiu al
regresiuniiîn camera de hotel, ”extra-istorică și atemporală ”, denumită printr-
un algoritm lingvistic evocator, Sambo.
 Denumirea camerei Sambo, ar putea fi un limbaj indirect care să trimită la
sambhogakāya sau corpul de bucurie,epifania glorioasă a lui Buddha,
accesibilă numai boddisattvilor, despre care disctută Milarepa în învățăturile
sale cunoscute sub titlul de Mahamudra.42

40
Ioan Petru Culianu, cap. ”Secretul doctorului Eliade” în Studii româneşti, vol. 1, Editura Nemira, Bucureşti,
2000. p. 382.
41
Proză fantastică, vol II, Secretul doctorului Honigberger, Editura Fundației Culturale Române,
București,1991, p.45.
42
Cf. cu Viața lui Milarepa, redactată către sfârșitul sec XII, tradusă în 1925 în franceză de către J. Bacot și în
engleză în 1938 de W.Y. Ewans-Wentz.

16
 Personajele disciplinate de Morala iubirii. Personajele feminine ale romanului care
se înscriu tipologic în femininul arhetipal sunt disciplinate de Morala iubirii, cerc
hermeneutic al cunoașterii, ale cărui atribute descriptive sunt:
renunțarea la sine care eliberează iertarea, toleranța, bunătatea, vederea mistică.
Cel care este călăuzit de morala iubirii se află încomuniune cu sacrul. Aventura
spirituală redescoperă frumusețea universală a sinelui pe care o exprimă în limbajele indirecte
ale științelor sacre, ale textelor sapiențiale ori în discursul artelor de inițiere:
”Am rătăcit în căutarea propriului sine; eu am fost călătorul și eu am fost
destinația”.43
Femeia fecioară, inocența marială. Perspectiva teozofică, exprimată printr-unul
dintre reperezentanții săi de necontestat, Jakob Böhme,44 aprecia că în mod simbolic, Sophia,
Feciora divină se afla in illo tempore în corpul lui Adam.
Separarea Sophiei ar fi consecința tragică a dorinței de putere pe care omul primordial
o exercită asupra Soaței sale mistice, ca și în cazul mitului despre ființa androginală a lui
Platon.
Pierderea Sophiei este comparată cu o crucificare, căreia îi urmează înălțarea, căutarea
perepetuă a feciorei celeste în destinul trecător, căutare a pietrei filosofale, a dublului ființei,
a androginului, opus alchymicum, în limbajul junghian.
Ceea ce apropie hierologia junghiană de teoria sacrului a lui Mircea Eliade este
faptul că intimitatea psihicului este cosiderată de Jung sacră, în măsura în care în acest
locum se trăiesc epifaniile. Analiza psychéului cu aceeași operatori ai fenomenologiei
religioase asociază căutarea centrului , mitul eternei reîntorceri, cu procesul
individuației.
Simbolistica paradoxală a androginiei este explicată de Mircea Eliade astfel: ”Într-
adevăr, a deveni ”și bărbat și femeie”, sau a nu fi ”nici bărbat, nici femeie”, sunt expresii
plastice prin care limbajul încearcă să descrie metánoia, ”conversiunea”, răsturnarea
valorilor”. Este la fel de paradoxal să fii ”și bărbat și femeie” ca să redevii copil, să te naști
din nou, să treci prin poarta strâmtă”. 45 Androginului primordial mai ales androginului sferic
descris de Platon, îi corespund imaginile hierologice ale Oului cosmogonic sau Uriașului
antropocosmic primordial, teme prezente în multe dintre nuvelele lui Mircea Eliade, dacă am
aminti doar Un om mare și Pe strada Mântuleasa.

43
Hazrat Inayat Khan, op. cit., p.26.
44
Jakob Böhme, Aurora sau răsăritul care se întrezăreşte, traducere de Gheorghe i. Ciorogaru, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

45
Mircea Eliade citează în Mefistofel și androginul, traducere de Alexandra Cuniță, Editura Humanitas,
București ,1995, p.98. Un text gnostic, Epistola Preafericitului Eugnoste care vorbește despre androginitatea
christică: ”El se împreunează cu Sophia sa și dă naștere unei mari lumini androgine, care este, pe numele său
bărbătesc, Mântuitorul, cretor al tuturor lucrurilor, iar pe numele său femeiesc, Sophia, născătoare a toate cele,
care mai e numită și Pistis”p.98, după J. Doresse, Les livres secrets des gnostiques, vol.,I, Paris, 1958. În același
text, conform Codexului X de la Khenoboskion, care citează Evanghelia după Filip,separarea Evei este
consideratăprincipiul morții, iar venirea lui Iisus, refacerea acelei prime rupturi, unirea celor doi într-unul:
moarte, renaștere, Nuntă.

17
 Funcția profetică a chipului pecete. Arhetipul omului-dumnezeu care poate iubi mai
mulți oameni în același timp, imago dei, este pecete călăuzitoare ce integrează și iluminează
umbra,46 transmisă prin imagini ”pline de mistere și de promisiuni,care atrag, facinează
copleșesc, apără împotriva întâlnirii directe” 47cu divinitatea. Călătoria către sinele întreg
începe întotdeauna dintr-o margine a eului restrâns, de la planul mai adânc la cel mai înalt, de
la infantilismul animalic arhaic la homo maximus spiritual. Călătoria se încheie întotdeuna
într-un centru, în care homo religiosus întâlnește sacrul supraviețuitor în pecetea profetică a
sinelui.48 În romanul lui Mircea Eliade, itinerariul spiritual se împlinește apocatastatic în
noaptea de Sânziene. Există în labirintul întunecos al timpului istoric și refuzuri ale iubirii,
care lasă poarta deschisă infernului și aduc în intimitatea ființei rătăcirea. Reîntregirea finală,
este rodul mistic al iubirii acceptate liber și, paradoxal, apocatastaza aduce ultima revelație,
cea despre care vorbea și Pavel către corinteni:” căci Dumnezeu e Totul în toți”(I,Cor,15-28).
Feminitățile serafice. Irina, soția lui Vădastra, întruchipează simbolic feminitatea
serafică, cea al cărei corp s-aalchimizat. Imaginea femeii aflată în iubirea rugăciune, Oranta,
reprezintă singura atitudine adevărată a sufletului omenesc, este întruchiparea lui homo
religiosus,: ”Cînd spui Tatăl Nostru, începu ea, să nu te gândești la nimic. Să spui așa, de mai
multe ori:Tată! Tată! Până ți se face întuneric. Apoi să spui mai tare: Tată! Tată! Tată al
Nostru! Și-atunci să asculți. Dar să nu-ți fie frică. Poate îți vorbește, poate te cheamă”. 49
Iconuldecodează semnificația rugăciunii careamintire a identității pierdute, timp îmbogățit
care săvârșește ruptura de nivel ontic și permite accesul în timpul tare, contractat, aflat la
capetele acoladei istorice, la începutul și sfârșitul acesteia. Paradoxal, geneza se întregește în
escathologie, coinicinentia oppositorum, iar istoria redevine tărâm al adorației, timp iluzoriu
care anunță venirea Marelui Timp. Irina amintește relația directă de iubire dintre Tată și Fiu și
îl ajută pe Ștefan să transforme destinul tragic al Ioanei și al copilului său; nu doar viața
trebuie trăită ca hierofanie, ci și moartea, care esteașteptată ca mahâparinirvana.50
Mircea Eliade nu împărtășește ideea lui Rudolf Otto conform căruia miracolul
presupune întreruperea legilor de către Cel Ce le-a făcut, pentrua interveni în creație.
Reintegrarea în condiția adamică dă posibilitate omului să recunoască miracolul în orice
formă a creației divine, în care sacrul s-a limitat pe sine pentru a se manifesta. In textele
literare ale lui Mircea Eliade personajele feminineși artiștii sunt cei care aud cuvântul
Cântării. Fecioara spune Fiat și face loc divinității în trupul său din care va izvorî Iubirea
mântuitoare. Gestul nu reface supunerea sclavului, ci dăruirea împărătească, cea care devine

46
Conform teoriilor junghiene inconștientul colectiv se exprimă prin vise, mituri, basme, povestiri fantastice, în
care operează epifanic prin mijlocireasimbolurilor,a imaginilor arhetipale, patternuri înnăscute cu o mare forță
energetică. Conflictul dintre ele provoacă dezechilibrul energetic dintre anima-animus, inconștient-conștient,
gândire-sentiment-intuiție-senzație și generează patologia, nevrozele.Opusele care ajung în contradicție, se
integrează superior într-o ordine mistică a complementariilor, în traseele hierologiei junghiene. Este un proces
similar cu vindecarea prin redescoperirea sacrului ca structură fundamentalăa gândirii umane la Mircea Eliade,
la careprofanul nu este altceva decât o limitare a sacrului manifestat. Conștiința mitică, dimensiune constitutivă
a gândirii umane poartă intuiția acestui mister.
47
C. G. Jung, În lumea arhetipurilor, p. 69.
48
Paul Evdochimov, op. cit., p.251.
49
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, p.102.

50
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, p. 284. Culianu povestește cum toți cei aflați alături de Mircea Eliade în
momentul morții sale au simțit trecerea sa în lumile de dincolo ca pe revelarea unei mari taine,
mahâparinirvana, un ultim dar făcut de maestru discipolilor.

18
Imago Dei, arhetip al fecioriei lăuntrice. Omul află că nu trebuie să se supună legii, ci să o
împlinească prin libera sa voință, așa cum este scrisă în tiparele sale arhetipale. Locuirea
sacrului este anunțată în proza lui Mircea Eliade și de prezența feminității, care reclamă
armonizarea cu tăcerile lumii, însemnează locurile fecunde ale frumuseții și ale plenitudinii,
prevestește un erotism care ocrotește în ordinea cunoașterii : „Cum să le arăt că este aceeaşi
lumină ascunsă pretutindeni, în toate lucrurile, cât ar fi ele de urâte? În orice pată de igrasie
pe un perete, în orice împroşcătură de noroi?” 51 este replica Marinei, strania „pictoriţă”
personaj itinerant în câteva nuvele:Uniforme de general, Incognito, Pe strada Mântuleasa.
Personajele feminine alcătuiesc frumoasa scriere a sacrului în profan, sunt exerciții de
caligrafie înistoria frumuseții indicibile, ele însele devin semne ale muzicalității formelor.
Femininele din textele lui Mircea Eliade nu sunt speculative, par că dezvăluie secretele
propriilor experiențe, trimit la o realitate secretă, despre care nu este îngăduită vorbirea. Ele
însele devin semnificantul unei prezențe care depășește orice doctrină. În Noaptea de
Sânziene, Ileana, Ioana, Irina, Cătălina păstrează candoarea viziunii angelice ,prospeţimea
netrucată a unei gândiri inspirate, experimentează existența cu o inocenţă ritualizantă,
reintegrează plenar în lume şi vindecă infirmităţile sufletești ale celor pe care îi inițiază. La
nivel anagogic, ele devin simbolurile arhetipale al feminității: anima, Fecioara, Zeița, Shakti
și fac trimitere tainică la puterea sufletului în comuniune cu divinitatea, exprimă misterul
Cântării cântărilor, adorareaa erosului divin în corpurile integrate ritmurilor cosmice, taina
împărtășită lui Ștefan de Anisie.
Întâlnirea lui Ștefan cu soția ocultă, Ileana, are loc în Noaptea dintre ani, 1 ianuarie,
1942, prima noapte de dragoste în nopțile războiului: ”Mi-e frică, vorbi ea repede. Mi-e frică
de tine la lumină printre oameni. Te pierd.(...)În pădure simt că poți să fii almeu. Te-am
regăsit aici, în întuneric, printre arbori.” ”Se auzeau, la răstimpuri, parcă aduse de vânt,
orchestra și larma din sale de bal. ”Ce frumoasă ești! Murmură el încet. Ce frumoasă ești!...”
Își lăsa palma să-i alunece pe trupul ei gol și fierbinte.”Cât te-am dorit de mult!spunea. Mi-e
dor de trupul tău, de căldura ta...Te visam și mă trezeam spunându-mi că nu poți fi atât de
frumoasă...Te-am ghicit de când te-am îmbrățișat întâia oară, și niciodată nu te-am mai putut
uita de atunci. Mi-e dor de gura ta. Aș fi vrut să te mai pot săruta o dată, o singură dată, lung,
prinzându-ți gura toată, fără să te mai las să respiri, până ai fi căzut...Până ai fi căzut...”.52
În aceeași noapte, Ștefan săvârșește în ordine mistică hybrisul , dorind să ia în posesie
corpul feciorei, să fie doar el iubitul soției oculte: ”Aș fi vrut doar să știu”, încercă Ștefan, dar
Ileana îi prinse gura și-l ținu așa, sărutându-l multă vreme. ”Te rog!”spuse ea târziu. ”Să știu
dacă l-ai iubit...”Ileana își trecu amețită mâna prin păr. ”Credeam c-ai înțeles, șopti ea târziu
fără să-l privească. Nu l-am iubit niciodată. I-am cedat doar din deznădejde. I-am cedat ca să
te pot uita pe tine”.53 Uită pentru o clipă că experiența este tainică, dincolo de morala
domestică,vrea să domine și fecioara se desprinde de el, lăsându-l doar foc arid, fără lumină
și asupra lui coboarăblestemul :”Ai să mă cauți până la sfârșitul pâmântului și n-ai să mă m-ai
găsești, vorbi deodată Ileana cu o voce neînchipuit de calmă. Ai să umbli până la capătul
lumii după mine....N-ai să mă m-ai găsești!”. ”Iartă-mă, începu el,apropiindu-se de pat. Am
să-ți spun mâine”.54 Mysterium coniunctionis nu se produce încă, deoarece Mirele și Mireasa
nu și-au lepădat încă cele șapte veșminte, nu au atins nuditatea genuină, nu au atins
”substanța primordială, ascunsă sub formele infinite ale manifestării”. 55Julius Evola citează
51
Ibidem, p. 22.
52
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene ,vol. II, p. 92.
53
Ibidem, p. 96.
54
Idem.
55
Julius Evola, Metafizica sexului, p. 228.

19
Corpus Hermeticumși explică somnul neofitului ca pe o incapacitate de a trăi unirea liberă în
sacru. Shakti se află în faza descendentă a manifestării, se desprinde de Siva, la fel cum în
Kabbala, Shekhina se află încă în exil. Cea de a doua treaptă, trezirea din somn, lăsarea
veșmintelor permite nunta sacră a Regelui și a Reginei, perechea divină unește elementul
sivaic cu cu cel saktic, Logosul își conștientizează jumătatea sa feminină, anima mundi.56 Din
fascinanta tipologie a feminității arhetipale textul modelează în Ioana,tipul demetric, matern,
principiul umed al fecundității sacre, alapei vii, elixir al viețiiși prin Ileana tipul afroditic,forța
dizolvantă, extatică, răvășitoare a sexualității, Marea Prostituată, Fecioara Kaly, inaccesibilă,
a cărei nuditate este cu neputință de îmbrățișat de către muritori. Sophia le cuprinde pe
amândouă, este Sufletul Lumii, partea femeiască a Logosului. A doua naștere are loc în
Royaumont, în noaptea de Sânziene, când sufletul se nuntește cu lumile prea înalte. Nașterea
trupului înviat prin ”nunta din cer” este oficiată în escathonul unei nopți ce deschide porțile
solstițiale și desăvârșește Iubirea.57
Experiențele spiritului și camuflajele imaginarului. Întruparea și destruparea
iubirii.Condițiile întrupării iubirii sunt socotite în legile tainice ale transcendenței. Existența
primește sens din verticalitatea zborului. ”Nunta în Cer” alchimizează ființa prin taina
întrupăriisuflului sacru, transformare a apei în vin. Paradoxal, nunta profană coboară în
orizontalitatea condiționărilor :”gândește-te bine ce faci” ”ai grijă ce ceri” 58 sunt replicile
unei alte Ilene, personajul din romanul Nuntă în cer, al cărei mister rămâne indescriptibil
iubitului, când îi cere în Noaptea de Crăciun un prunc curat, ca rod al iubirii întrupate. Acesta
îi răspunde în clișeele iubirii convențional livrești, vorbindu-i despre Tristan și Isolda, despre
Dante și Beatrice, dar Ileana știe că aceasta este doar o treaptă, știe că nunta în cer cheamă
alte puteri. Ea îsi părăsește iubiții, inexplicabil pentru ei, în momentul în care aceștia își
doresc ritualizarea iubirii printr-o căsătorie profană, timp nefast, tradus de Ileanaca formă a
intrării în somnul destrupării; atunci rostește acele cuvinte cu sens mistic,”gândește-te bine ce
faci” ”ai grijă ce ceri”.59 Destruparea iubirii lasă trupul golit, îl îngreunează cu apa devenirii.
Întruparea coboară în trup iubirea care se face prunc, tainăa învierii. Întruparea leagă de cer.
Destruparea leagă de orizont, de fugă, de neant, de rătăcire, de strigăt în pustie, de golul
timpului căzut în istorie. Întruparea este desprindere de sol, prilejuiește urcarea pe scările
văzduhurilor ce se deschid tăcute în cei doi, bărbat și femeie care se supun tăcuți tainei care
coboară în trup. Este schema mistică analizată de Mircea Eliade în poemul biblic amintit
precum și în Mefistofelși androginul. Karl Barth se întreba în Dogmatica Bisericii60 asupra
sensului ascuns al acestei nașteri mistice, de ce oare bărbatul este exclus din taina întrupării
Christice și asupra sensului repetabil al acestei învieri, explicată de Mircea Eliade ca început

56
Ibidem. p. 219 și urm.

57
Firea umană este feminină prin componentele ei materne, corespondent sacru al paternității creatoare.
Maternitatea creației se supune duhului creator și necontrolabilal iubirii,ordinea fără ordine, ordinea
necontrolabilului sacru, (dez)echilibrul lui Tao, forța transformării care conduce către echilibrul celor doi care
devin unu, armonie. Taina Iubirii:”cuvântul întrupat este pruncul tăcerii băbătești și al consimțirii materne, al
fiat-ului, al acelui fie mie rostit de maica Domnului”. cf și cu Paul Evdochimov, op. cit.p,199.
58
Mircea Eliade, Nuntă în cer, Editura pentru Literatură, București, 1969.
59
În Cântarea cântărilor,din ”Adevărul literar și artistic”,1926,(an VII), p.4,și în Limbajul secret al misticei
indiene,din ”Vremea”,1932, (an V), nr244, p.7, Mircea Eliade decodează sensul anagogic al poemului biblic ca
necesitate de sfințire a omului, de androginizare, întrupare a pruncului, a iubirii desăvârșite, ideal al tuturor
tradițiilor metafizice și religioase, înainte de căsătoria profană:”În ordine mistică, aceeși Comunitate (a sfinților)
este identificată după um am văzut,cu al zecelea Sephirah, care se numește fie Malcuth (care însemnează literal,
Regat sau Regn), fie Schekinah (prezența lui Dumnezeu, atât în sfera divină cât și pe pamânt) și care la rîndul ei
poate fi simbolizată prin Regină, Soție, Lună, etc”.
60
Karl Barth, Dogmatica Bisericii, traducere de Ovidiu Cristian Nedu, Editura Herald, București ,2008.

20
al unei noi vieți. În viziunea sa, una dintre condițiile întrupării pare a fi îmblânzirea animei.
Despătimirea ființei afirmă fragilitatea inocenței în care acum poate cobărî duhul iubirii.
Salvarea din timpul istoric pare a fi regăsirea stării genuine a ființei umane, fragilitatea sa
inocentă, starea mitică, corpul poetic prin care lumea se realcătuiește lăuntric. Rigoarea
rațiunii, spiritul creator al timpului istoric, daimonul, puterea masculină sunt excluse de la
taina întrupării. Feminitatea ființei trezește religios, poetizează, îngăduie unitatea, reface
rupturile istoriei. Avântul firii însuflețite descrie misterioasa feminitate: în mod simbolic
personajele feminine vorbesc însuflețind cuvintele, dau suflet lumii, dăruiesc necondiționat
suflet, sacralizează, unesc contrariile.
Pentru analiza completă a romanului, a se vedea cartea Supraviețuirile sacrului,
Scenarii posibile în literatura lui Mircea Eliade, Institutul european

Prof univ dr Lăcrămioara Berechet

21
22