Nume: Popa Rialda

Școala Gimnazială ”Duiliu Zamfirescu” Focșani

Clasa a VI-a
Secțiunea ”Creație literară”, Subsecțiunea I, Proză

Ne aparținem ...

Vara iar... Cerul este scufundat într-o mare de azur, păsărelele ciripesc, dansând valsul
bucuriei, regele focului zâmbește șăgalnic, întinzându-și razele dulci peste toată splendoarea
naturii. Totul pare un cântec de slavă înălțat verii. Sunt
fericită, îmi simt sufletul înălțându-se spre infinit. Nu de mult timp ne-am mutat în Casa
Mare. La curte, parcă viața mea a prins un alt contur, noua locuință devenind culoarea, lumina
și bucuria copilăriei mele. Liniștea și pacea domnesc pretutindeni, în niciun loc de pe pământ
nu pot fi mai aproape de Domnul, decât aici, unde fiecare frunză și floare șopteste
înțelepciunea lui.
De la fereastra cochetului meu dormitor, cuprind cu privirea întreaga zare, un lan
nesfârșit de Sora-Soarelui, o mare agitată de valuri verzi, care împrăștie un parfum cu iz de
soare cald, sublim și îmbătător. Această mireasmă mă amețește zilnic și mă îndeamnă spre
visare și nostalgie, deasupra câmpului plutind mereu un aer cald și auriu, fantasmagoric în
bătaia vântului.
Magia ei m-a atras într-o zi și am plecat hipnotizată să o văd de aproape, să o simt. Și
stând și tot privind-o, petală cu petală, floare cu floare, frunză cu frunză, se transformă într-o
zână, o zână mlădioasă, aurie și timidă. Avea un glas duios, un chip palid, ochii îi erau verzi,
privirea melancolică. În zilele și nopțile noastre, de sfat, ne-am atins, ne-am jucat, ne-am
împărtășit multe secrete și ne-am povestit întâmplări pline de magie. Zilnic o vizitam și eram
fascinată, de fiecare dată, de frumusețea, măiestria și grandoarea ei. Mi se părea că pe
pământul acesta, doar eu înțeleg adevărata natură și calitățile acestei făpturi, cu un aer inocent,
ludic, dar totodată încăpățânat și credincios. Când Soarele plutea pe întinsul nesfârșit, bulgării
de foc își ridicau capetele, culoarea lor devenea mai puternică, iar petalele începeau să pâlpâie
ca niște lumânări aprinse. Sus, lângă Dumnezeu, era roata mare a Soarelui, iar pe pământ erau
nenumărații sori mai mici, care își fluturau petalele vesele. Soarele Mare și Soarele Micuț
erau într-o continuă îmbrățișare și, deși nu scoteau niciun sunet, simțeam că între ei există o
dragoste imensă și profundă.
 Timpul trecea năvalnic, dragostea noastră creștea continuu. Vara trecuse. Veni
toamna... chiar și sfârșitul toamnei, deci sfârșitul prietenei mele dragi.
Într-o zi mohorâtă și grea, am zărit-o la pământ, doborâtă de vreme. Cu inima plină de
spaimă, am țâșnit spre ea, cu ochii înecați în lacrimi, am luat-o-n brațe, i-am fost alături până-
n ultimile sale clipe. Floarea-Soarelui devenise o parte din sufletul meu, o parte din ființa
mea... Cu gândul la ea, acum, inima mi se topește, amintirile mă năvălesc una câte una și
se suprapun peste peisajul autumnal. După ce și ultima petală s-a topit în pământul rece, udat
de lacrimile mele, m-am întors acasă cu capul în pământ și mi-am promis solemn că mereu
mă voi întoarce în locul unde-a fost EA, frumoasa mea.
Vremea a trecut, dar eu tot la Floarea-Soarelui mă gândesc mereu, de parcă aș
fi rămas în gâtul unei clepsidre. Dar, într-o zi însorită de primăvară, mergând îngândurată pe
acel câmp, odată plin de lumină și de culoare, am zărit o plăntuță firavă, dar zglobie, pe locul
unde cândva fusese confidenta mea. O semincioară căzuse pe pământul jilav, de astă toamnă,
și acum renăscuse pentru a-mi fi alături, din nou.
Cu greu m-am hotărât s-o întreb de originea ei, de părinții ei, de viața ei - O fi,
oare, nimfa apelor Clyte, îndrăgostită de zeul Soarelui pe care-l urmărește cu credință în
plimbarea sa cerească? O fi coroana strălucitoare a astrului ceresc căzută pe pământ și care
așteaptă să fie găsită de oameni? Poate este scara virtuților creștine, pe care muritorii urcă la
Dumnezeu? Sau chiar simbolul iubirii, al luminii și-al loialității, adică Maica Domnului?
Aștept să îmi răspundă, nu mă grăbesc, dar indiferent de ceea ce-mi va povesti,
prietenia noastră are o putere nemărginită, care va străbate timpul. Îi mulțumesc pentru tot -
pentru loialitate, pentru zâmbetele oferite și pentru razele de fericire. Galbenul ei îmi umple
sufletul de fericire, de optimism și de speranță, simbol al dragostei eterne, al adorației. Ca un
Van Gogh afirm și eu - Floarea Soarelui îmi aparține - și îi promit că o voi purta și păstra
mereu în sufletul meu.
Mergeți într-un câmp de Floarea Soarelui! Îi veți simți rădăcinile puternice, adânc
înfipte în pământ, mângâiați-i căpșorul, simțiți-i fragilitatea și dorința de a fi iubită de Soare și
de noi toți!
 Lumina de Crăciun

Am citit undeva că ,,singura prietenie adevărată este cea care s-a născut fără motiv” și atunci
am înțeles că este și cazul meu. Acum, când este toamnă și afară pământul se întinde, aproape
gol, până la orizont și cerul se deschide ca o cupolă în care plutesc norii cenușii, eu stau pe
banca mea preferată, în parc. Am făcut un popas în drum spre școală. În juru-mi frunze de aur
vechi, de rubin și de aramă se aleargă pe aleile pustii, într-o veritabilă metaforă picturală. Îmi
vine miros de gutui, de must, de hărnicie, de splendoare; miresme care-mi intră direct în
suflet, miresme de dor și de veșnicie.
Stând și meditând, deodată aud un scâncet sfâșietor care vine dintr-un tufiș. Mă ridic
încet, inima îmi bate să-mi sară din piept. Mă apropii precaută și zăresc un puiuț de cățel
neajutorat, abandonat într-o cutie de carton, un pui care nu avea ce căuta acolo, singur. Am un
nod în gât... simt că amețesc. Este un ghemotoc de blană cu ochii mari, de culoarea mierii de
albine, în care se citesc disperarea, tristețea și un dor ... cred că un dor de mamă. Blana-i pare
c-a împrumutat din culorile toamnei, e deasă ca o perie și are onduleuri amețitoare, iar codița
e deasă și scurtă ca un mop. L-am hrănit cu ce aveam prin geantă, i-am umplut cutiuța cu
frunze pentru a-i fi cald noaptea și am plecat tristă spre școală, totodată și revoltată de
răutatea și nepăsarea oamenilor. Așa cum frunzele din juru-mi își plângeau sfârșitul, și
sufletul meu deplângea soarta micuțului fără speranță. Mi-am continuat drumul spre școală,
neputând să-mi scot imaginea lui din minte. Oare cine-a putut să-l părăsească? De ce? Multe
întrebări mă măcinau, mă amețeau, nu găseam răspuns pentru niciuna dintre ele.
În următoarea zi, îl găsesc tot acolo, vesel și zlobiu la apariția mea. M-a lăsat să-l
mângâi, mi-a adulmecat haina, după care m-a lins pe față, bucuros. A mâncat tot ceea ce-i
adusesem și apoi a început să se uite la mine, împingându-mă cu botul în buzunare ca și când
s-ar fi așteptat să am ceva bun acolo. Fericirea i se citea în ochii strălucitori ca două mărgele
în timp ce-și învârtea frenetic codița, scoțând un fel de mârâieli care voiau să fie fioroase. Mi-
am făcut un obicei din a-l vizita.Veneam zilnic la el, ne jucam de parcă eram doi copii
nărăvași, alergam haotic, împreună, țipând de fericire, ne tăvăleam pe covorul atotstăpânitor
de frunze uscate, presărat pe alocuri cu brândușe care împrumutaseră din albăstrimea palidă
a cerului. Era oaza mea de liniște, de fericire, în tumultul zilelor obositoare. Timpul alerga pe
lângă mine, toamna a trecut năvalnic. A venit iarna. De Crăciun mă despărțeau câteva zile. Nu
știam ce să fac cu Bobo – așa îl botezasem - , dacă voi mai putea veni la el în vacanța care se
apropia cu repeziciune. Mă îndrept și astăzi, ca și-n alte dăți, spre cușculița lui dar, brusc, mi
se oprește inima în loc - culcușul este gol, cutia aruncată și Bobo nicăieri. Neștiind ce să fac,
după ce l-am căutat preș de câteva ore, mă întorc încet spre casă. Lacrimile mi se rostogoleau
pe obrajii fierbinți și roșii de atâta plâns. Zilnic am mers să verific dacă s-a întors micuțul
meu, însă nici urmă de el...
Aștept Crăciunul și gândul mi-e la prietenul meu. Îmi pare rau că n-am avut puterea
să le spun alor mei totul, poate l-ar fi ajutat într-un fel. Si ei, ca și mine, iubesc animăluțele și
sunt bucuroși și mulțumiți sufletește când fac o faptă bună. Sunt tristă chiar dacă e seara de
Ajun. Afară pomii se fălesc cu veșmântul lor argintiu, din hornurile caselor ies clăbuci albi de
fum, omătul scârțâie sub picioare, e ca-n povești. De Crăciun, oamenii sunt mai buni, mai
darnici, mai frumoși și mult mai credincioși. Totul în casă este cântec, clinchet, veselie,
ghirlandele împodobesc scara, bradul strălucește copleșit de luminițe, cozonacii împrăștie un
miros îmbietor, peste casă domnește o liniște sărbătorească. Avem cu toții răgaz, părinții au
timp să-mi spună povești, putem topi steluțele de gheață de pe geam și să visăm, la lumina
lumânărilor, la ce ne va aduce noul an. Chiar dacă mă simt abătută, asta nu înseamnă că nu
mă gândesc la Moș Crăciun și că nu-l aștept, ca-n fiecare an, cu o cană de lapte fierbinte și c-o
prăjitură pufoasă, cu ciocolată.
- Mamă, cu ce crezi, mă va bucura Moș Crăciun?
- Nu știu, draga mea, poate un cadou nesperat!
- Crezi că Moșul a primit scrisoarea mea?
- Sigur l-a primit și vom vedea cât ai fost de cuminte după darul pe care ți-l va
aduce. Mergi la culcare pentru că este târziu și ești obosită!
Drumul spre camera mea mi s-a părut lung. Priveam prin ferestrele luminate
ninsoarea nopții și-mi doream ca fiecare fulg de nea să se transforme într-un cadou minunat
pentru fiecare copil din lume. Am adormit imediat și am visat că zburam cu sania fermecată a
lui Moș Crăciun: eram unul din spiridușii săi și ajutam cu drag la împărțirea cadourilor mult
așteptate ... Înnodam fiecare cadou cu un fir magic, invizibil și-l coboram pe hornurile
caselor. Toată noaptea am împărțit darurile și apoi am zburat din sanie către casa mea. Dar
vai! am uitat cadoul pentru mine! Era imposibil să mă întorc deoarece sania cu reni era
departe, plecase spre Laponia. Am ajuns acasă și parcă toată nerăbdarea-mi dispăruse ca prin
magie. Deodată aud glasul duios al mamei care mă strigă veselă.
-Rialda,vino repede, a sosit Moșul!
Inima îmi bătea să-mi sară din piept, parcă nici nu doream să mă dau jos din pat, de
teama unei dezamăgiri. Știam că nimic nu mă va face fericită pe deplin, însă nu voiam să le
stric și părinților mei buna dispoziție, așa că am coborât. Când văd cine e sub brad,
încremenesc de uimire. Părinții mei, speriați, mă întreabă:
-Ce-ai pățit? Nu-ți place darul primit?
-Nu că nu-mi place, îl ador! Fericirea trăită a fost de nedescris. Sub falnicul brad,
dintr-o cutie roșie, strălucitoare, împodobită cu zeci de steluțe aurii, Bobo își scosese timid
căpșorul său adorabil și se uita la mine mirat și totodată fericit de apariția mea. Era puiul meu,
prietenul meu din parc, însă varianta sa mai dichisită - era spălat, parfumat, pieptănat, la gât
avea o fundă imensă, care-l făcea extrem de elegant și haios. L-am îmbrățișat, ne-am dat de-a
dura pe covorul moale, Bobo s-a urcat pe mine de-a curmezișul, cu lăbuțele pe pieptul meu,
nu stătea locului suficient de mult timp pentru a-l pupa... eram amândoi bucuroși, euforici,
parcă timpul se oprise-n loc pentru noi doi. Le-am povestit părinților întreaga întâmplare și
am aflat că ei fuseseră cei care l-au luat din parc pentru a-l aranja un pic și l-au adăpostit la
bunica până în ziua cea mare. De atunci am trăit cu toții fericiți, Bobo devenind un membru al
familiei noastre, băiatul nostru, cum îi spune mama.
Crăciunul este o sărbătoare magică, e sărbătoarea Nașterii Domnului în Bethleem,
sărbătoarea care ne umple sufletele de credința, speranța și iubire divina! Niciodată să nu ne
pierdem speranța, nu se știe ce surpriză ne pregătește Moșul!