1.

Despre toamnă

Toamnă...toamnă...un vânt a aruncat departe ploaia, a luat cu el cerul și frunzele, lăsând în spate doar
copacii. Cred ca am ajuns sa cunosc prea bine toamna,să-i ascult simfonia în andante melancolic și
grațios,pregătindu-i admirabil solemnul adagio al iernii,apoi să-i privesc arta vie, în mii de culori,în mii de
expoziţii de pictură în aer liber!. Toamna este însuşi artistul cu cel mai frumos surâs care-și gasește timp
să privească căderea frunzelor și plopii lui octombrie transformați în flăcări ,în torţe de iluminat cerul
cenușiu.

Ascult sunetele toamnei inconfundabile… foșnetul frunzelor rigide și grăbite suflate de-a lungul
drumurilor de un vânt supărat si croncănitul stolurilor migratoare. Sufletul meu este foarte legat de
toamna delicioasă, şi dacă aş fi o pasăre, aş zbura cu privire la pământ căutând o urmă de verde.....

Compuneredespre luna Noiembrie

Septembrie e, uneori, doar o prelungire a verii... mimozele încă-s în floare....iar în octombrie mă plimb
printre castanele rostogolite printre frunzele uscate de pe jos, însoțit de un vânticel parfumat.

Se spune că ultima lună de toamnă e groaznică: frig, ceaţă, melancolii. Oare Brumarul să fie cea mai
urâtă filă din calendar?Eu aștept să vină la mine vântul: să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind
nişte frunze, făcându-le să zboare; să mă umple de frunzele de sus rostogolite printre cele uscate ca un
vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e bun,jucăuş și răsuceşte petale în aer şi le face să
zboare, ca pe nişte fluturi galbeni... Uite-l! a venit până la tine,la mine,oriunde... și-a dăruit frunze, a
îngălbenit aleea şi a făcut-o să danseze...a adus miros de lemne ce ard în sobă, mirosul de frig şi fum...e
mirosul de noiembrie.Şi închid ochii să ascult mai bine.

Noiembrie aduce o aşteptare albastră şi cuminte a ninsorii, un timp încet şi molcom şi vrăjit care
spune că nu mai e mult şi va veni Crăciunul.

Noiembrie e aşteptare. Noiembrie înseamnă paşii printr-un covor galben, fâşâitul adormitor al
frunzelor. Noiembrie e lumina puţină care începe să semene a seară, dis-de-dimineaţă. Noiembrie e ca
şi cum ar ninge, noiembrie e bucuria încremenită. Ce aduce toamna lui noiembrie? Linişte, ritm,
culoare, savoare, salvare. Și din nou pornesc pe străzi răscolind frunze, dezvelind amintiri.

În noiembrie, nu mai am nimic de privit pe fereastră...cerul pare acoperit cu cenușiu. Asta pentru că
trebuie să doarmă din când în când. După privirile iscoditoare ale verii e foarte obosit şi, înainte să se
culce, se înveleşte cu plapuma lui noroasă. Iar cerului nu-i place să fie văzut în timp ce doarme. De-asta
în noiembrie, atât de puţină lumină şi atât de puţin cer ajung până la noi.compunere de iarnă....

A-nceput de ieri să cadă câte-un fulg….

Cuvinte vesele, pline de așteptare pentru anotimpul nemișcării,al glaciarului,al albului,al frigului și…
chiar al speranței.
 Toamna cu arămiul ei a dominat zile cerul și pământul,dar a fost de-ajuns ca norii cenușii să
stăpânească albastrul ceresc,ca frigul să-și instaleze domnia,ca aripile îngerilor să-și scuture puful spre
pământ și vântul sălbatic să cutreiere amețitor întinderile pustii,fără verdele arborilor și coloritul florilor.

Din când în când pe deasupra crengilor lipsite de frunze trece câte o pasăre ca o săgeată neagră, ca o
iluzie,iar țipătul ei ascuțit caută un adăpost.

Pământul e gol și negru-maroniu, este culoarea tristeții,a oboselii,a încremenirii,chiar dacă în adâncuri
viața clocotește,pregătindu-se de erupție în primăvara ce va veni.

O mână nevăzută cerne din cenușiul cosmic fulgii,care într-un dans amețitor,mânați de vijelii vor
acoperi lumea întreagă,și-atunci lungi troiene vor schimba fața pământului: albul va domina,iar căldura
va fi în sufletele oamenilor ce-și vor îndrepta ruga spre cerul înghețat.

Totul pare că doarme,dar viața există și-n această lume albă a iernii, în care bradul se-mpodobește de
sărbătoare,iar un moș bun ne-aduce daruri.

Compunere IARNA la malul Mării

Valuri mari, care depășesc statura unui om lovesc fără milă malurile litoralului. În liniștea plajei pustii,
departe de vacarmul obișnuit al orașului de la Marea Neagră, marea agitată scoate sunete puternice.
Parcă ar fi niște tobe uriașe care sunt lovite necontenit. Mișcarea de du-te-vino a valurilor, atât de
calmă și caldă altădată, acum, iarna, este tulburătoare. Marea pare o fiară dezlănțuită care mușcă
neîncetat din nisipul fin al malului. Se zbate, zbiară, după care se retrage la fel de furioasă în larg,undeva
la orizont. Apoi se reîntoarce mai nervoasă și mai șuierătoare, aducând totodată curenții din nordul cel
înghețat.

Privirea mi-e atrasă de digul înalt,cenușiu de piatră. Apa rece înspumată, adusă din largul mării agitate,
se rostogolește,vrând parcă să ia în stăpânire țărmul.Șuieratul apei se unește cu asprimea sunetelor
vântului într-un murmur metalic,nemelodios . Răsuflarea rece și violentă a acestuia amenință orice ființă
care îi stă în cale.Și-n toată această încleștare un pescăruș înfruntă urgia valurilor,cătând în adâncurile
tulburi hrana. Cu un sunet prelung, triumfător, se ridică sus,agil,grațios ca o săgeată,triumfător.Îi aplaud
îndrăzneala și-i trimit o fluturare de gând cald.

Dar cerul îmi primește și el salutul și printre norii cenușii o rază luminoasă se strecoară ,desenând pe
nisipul înghețat o linie argintie.Pot s-o prind în palmă și s-o arunc spre larg ca Poseidon,zeul furtunii și să
potolesc urgia apei.Dar rămân privind dansul valurilor ,închipuindu-mi că așa au fost create lebedele-din
spuma furtunilor marine de iarnă.

Poezia--Lacrimile de Lucian Blaga

Când izgonit din cuibul veşniciei/ întâiul om/ trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,/ îl chinuiau
mustrându-l/ lumina, zarea, norii - şi din orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul -/ Şi omul cel dintâi,
pribeagul, nu ştia să plângă./ Odată istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii,/ cu suflet de copil întâiul om/
căzu cu faţa-n pulberea pământului:/ "Stăpâne, ia-mi vederea,/ ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii/ c-
un giulgiu,/ să nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,/ căci vezi - lumina lor mă doare"./ Şi-
atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare/ îi dete - lacrimile.

Titlul poeziei este un substantiv plural,articulat,care exprimă curgerea neîntreruptă a apei sufletului,picătura care
moare evaporându-se,după ce a adus o mărturie,este un simbol al durerii.

Alături de teme generale din sfera religioasă, Blaga preia în multe dintre poeziile sale şi teme biblice, ca în poezia
„Lacrimile”, pe care o ţese după tiparul unei legende. Sub acest pretext, eul liric dezvăluie tristeţi nemărginite, ale
dorului de o lume spirituală originară. Lacrimile amintesc de chinul omului rupt de lumea sa. Izgonit din “cuibul
veşniciei” -metaforă pentru Paradis, întâiul om este mustrat de lumină, zare şi nori care devin simboluri ale
cunoaşterii, nemărginirii şi ale obstacolelor vieţii. Verbele: „chinuiau”, „mustrau”, „îl săgeta”, „istovit”, „căzu”
ilustrează emoția care încearcă să redea suferinţa provocată de amintire. Poezia ne prezintă „întâiul om”, chinuit de
frumuseţea lumii care îl înconjoară, căci din „lumina, zarea, norii – şi din orice floare” îi revine amintirea
Paradisului pierdut. Deosebit de sugestivă este şi sintagma “istovit de albastrul prea senin al primăverii”,
simbolizând începutul trăirii omului care a comis păcatul,zugrăvesc ideea că frumusețea provoacă durere celui ce
simte că nu o poate cuprinde,că nu o poate înțelege. O altă sintagmă sugestivă este “suflet de copil” ce trimite la
ideea de inocenţă primară.

Omul biblic nu suferă atât de intens de despărţirea de divinitate, ci îşi urmează drumul în lume călăuzit de profeţii
trimişi de Dumnezeu. Acesta se poticneşte de chinul amintirii lumii originare şi refuză vederea perfecţiunii şi
frumuseţii, ce devin pentru el izvoare de dureri, îl chinuie întâlnirea cu tot ceea ce avea cândva în Paradis şi acum a
pierdut pentru totdeauna. Speranţa pare să dispară sub semnul resemnării. În acest prag al disperării, omul „căzu cu
faţa-n pulberea pământului” – imaginea accentuează căderea în lumea murdară – şi a cerut zeului său, pe care încă îl
respectă şi îl recunoaşte ca stăpân, să-i ia vederea. Sub pretextul „lumina lor mă doare”, lumina florilor, a cerului, a
norilor, a zâmbetului iubitei, zeul nu îi ia omului această vedere, ci îi dăruieşte lacrimile, pe care sufletul lui de copil
încă nu le cunoscuse.

Dacă privim poezia ca pe o legendă ce explică geneza lacrimilor, în mod simplist, putem spune că plânsul a apărut
în mod mitic, odată ce omul a fost despărţit de Creatorul său. Faptul că „Stăpânul” îi dăruieşte întâiului om
lacrimile, când acesta cerea să îi fie luată vederea, trimite către semnificaţii mai adânci. Lacrimile îi înceţoşează
ochii, când omul plânge, nu poate vedea lucrurile aşa cum sunt. De ce omul adamic ar primi cadou plânsul?
Răspunsul poate fi: omul care nu vede lucrurile aşa cum sunt, cade în disperare, în amăgire şi plânge, iar, plângând,
omul nu poate vedea frumuseţile lumii. Plânsul nu este tocmai alinarea pe care ne-am aştepta să ne-o dea Creatorul
spre a ne uşura suferinţele. Faptul că Stăpânul-Milostivul- din poezie dă această soluţie, arată resemnarea faţă de
situaţia mărginită şi limitată a omului actual, fără şanse de îndumnezeire, de recuperare a illo tempore-ului(în acea
vreme).

Cuvântul lacrimile care încheie poemul devine simbolul căinţei, al eliberării de obsesia păcatului.

FABULA

Sosirea neașteptată a toamnei ,,celei întunecate" este prezentată expeditiv în primele patru versuri,
poetul insistând asupra rapidității acțiunii, asupra surprizei :,,A venit așa, deodată" și a dimensiunilor
impresionante ale peisajului luat în stăpânire de anotimp :,,Peste dealuri zgribulite,peste țarini
zdrențuite". Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin epitetele ,,zgribulite și zdrențuite” care
atribuie însușiri celor doi termeni ai enumerației ,peste dealuri, peste țarini”, iar epitetul ,,cea
întunecată” evidențiază una din trăsăturile anotimpului — atmosfera mohorâta.

Topârceanu insistă apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu:,, lunga, slabă și
zaludă” cu rol personificator, ea apărând asemenea uni duh malefic, care lasă în urma sa toate relele
posibile: ,,ploi mărunte, frunze moarte, stropi de tină. guturai." Enumerația: ploi, frunze, stropi de tină,
guturai între termenii căreia se intercalează epitetele :mărunte și moarte reliefează într-un ritm alert
fenomenele specifice acestui anotimp și transmite un sentiment de neliniște și de teamă.

Natura reacționează diferit în fața toamnei care ,,vine de la munte blestemând si lăcrimând"... cuprinși
de panică ciulinii ,,se pitesc prin văgăuni", măceșii o întâmpină ,,cu grăbite plecăciuni", iar greierașul își
face apariția ,,pe coastă, la urcuș", ieșind "din,, căsuța lui de humă". Atât toamna, care blestemă și
lăcrimează-sugestie a vântului si a ploii- cât și celelalte elemente ale naturii apar personificate prin
intermediul unor verbe de mișcare: ,,se pitesc...întâmpin...a ieșit". Cu o artă desăvârșită de miniaturist,
de fin bijutier, scriitorul zăbovește asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea
enumerației ,,negru, mic, muiat în tuș..., pudrat cu brumă". Duioșia și compasiunea cu care Topârceanu
scrie despre greier, gingașia acestuia sunt evidențiate și de diminutivele ,,căsuța...greieraș".

Partea finală, care cuprinde monologul greierului, copleșește prin delicatețe și duioșie. Toamna îl
găsește pe greier cu cămara goală, fapt pe care-l motivează prin credulitatea sa izvorâtă dintr-un calcul
greșit: ,,Nu credeam c-o să mai vii înainte de Crăciun ,că puteam și eu s-adun o grăunță cât de mică".
Drama micii vietăți este cu atât mai mare, cu cât posibilitatea împrumutului la ,,vecina furnica" este
exclusă atâta timp cât orice încercare este urmată de refuz și de bârfă: ,,fi'nca nu-mi dă niciodată, și-apoi
umple lumea toată că m-am dus și i-am cerut.." De aceea, în cuvintele greierului își face loc disperarea și
resemnarea :,,Dar de-acuș, dar de-acuș s-a isprăvit...", singura consolare rămânându-i
autocompătimirea: ,,Cri-cri-cri, Toamnă gri,tare-s mic și necăjit."Personificat,greierele poate fi un om
simpatic,dar distrat,un neînțeles,un umil,o victimă a propriei nechibzuințe,aflat în antiteză cu furnica
chivernisită,neobosită,plină de sîrguință,dar răutăcioasă.

În cuvintele greierului ca și în întregul text îsi face loc umorul, folosit ca mijloc de transmitere a duioșiei,
fiindcă scriitorul privește cu îngăduință, cu înțelegere pasivitatea, neglijența, naivitatea- ca atribute
specific omenești. El,greierele, a participat la Facerea Lumii cântând ,este simbol al alternanței luminii și
a întunericului.De aceea în loc de morală,poetul își exprimă înțelegerea pentru greierele ,,mic și
necăjit”.Un rol important în reliefarea atitudinii poetului îl au epitetele: ,,toamna gri, glas sfârșit”,
diminutivul ,,picioruș", repetiția ,,dar de-acuș' și adjectivele cu rol de nume predicativ ,,mic și necăjit",
care îmbogățesc registrul stilistic folosit anterior.

Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care personajele sunt
necuvântătoare, puse în situaţii omeneşti. La baza fabulei stă alegoria, animalele, plantele, dând viaţă
unor noţiuni abstracte - calităţi şi defecte ale oamenilor - într-o formă satirică.

Compunere pentru Moș Crăciun

Draga Moșule,

Chiar dacă nu ți-am scris niciodată, în fiecare an mi-am dorit același lucru. În fiecare an, în fiecare zi, în
fiecare ceas, în fiecare clipă, an, neîncetat, aceeași dorință.

Îmi doresc să am puterea să cred în imposibil, îmi doresc să am senzația că pot cuprinde marea dintr-o
privire,că pot zbura pe aripile pescărușilor,că pot saluta oamenii c-un zâmbet cald de copil, îmi doresc să
pot urca munții ,chiar dacă din când în când mă voi împiedica, să am puterea să o iau de la capăt ajutat
de privirea și vorbele celor mari, să întind brațele spre cer și atunci, când le închid, să cred că am cuprins
Universul, să simt pe umăr atingerea îngerului meu păzitor,să prind un fulg de nea și să-l dăruiesc în
toată splendoarea pură LUI, dar și cuiva drag, mai ales mamei, să adun picături de ploaie și să-mi fac din
ele râul tinereții veșnice, să pot aduna toate florile din lume, ca să le pun la picioarele bunicii ce nu
ostenește niciodată și ele să-i șoptească toată recunoștința mea. Îmi doresc să pot vorbi cu stelele și ele
să-mi spună misterele nopții, să pot convinge natura - păsări, copaci, vânt, ploaie, zăpadă, să ducă cu ele
oriunde în lume dorul meu de a rămâne aici lângă neamul meu cel românesc. Să-l ducă până acolo,
unde Dunărea străbate câmpiile roditoare ,alergând spre mare cea mare,să-i cânte, să-i adie, să-i plouă,
să-i ningă tot ceea ce sunt eu și tot ceea ce simt pentru ei, oamenii, pentru viață.

Și când la ceas de seară, în luna decembrie, pe ușă vei intra tu,MOȘULE,ce aduci darul cel mai de
preț...NAȘTEREA CELUI ce a învins...tu, nins de iubirea mea, vom fi înțeles amândoi că m-ai găsit.

Moșule, cam asta îmi doresc de Crăciun și aș mai vrea câte un cadou-mic sau mare pentru cei pe care-i
iubesc....știu că spiridușii mi-au făcut un pachet. Te aștept cu nerăbdare....

Semnează: un copil care te așteaptă....

compunere--Dimineață de toamnă la malul mării

Pentru mine e ca o zi de sărbătoare venirea toamnei, pentru că abia aştept frunzele foşnitoare în culori
nebune, seri răcoroase cât să fie bine c-am ajuns acasă, soare blând, miros de pere dulci şi de gutui
amărui, caiete noi în care îmi promiteam solemn că voi scrie frumos şi îngrijit şi chiar reuşeam asta,dar
nu mereu.Chiar dacă timpul e altfel și a-nceput școala,îmi fac timp în câte-o dimineață să ajung pe malul
mării.Soarele își arată chipul printre norii ce se fugăresc ,fără a ajunge undeva.

Marea este atât de frumosă în singurătatea ei dezlănțuită, cu valurile înspumate, furioase,măturând

țărmul. Tunetul talazurilor se aude de departe, iar frământarea apelor îmi fascinează privirile. Zăbovesc
pe mal și admir acest minunat spectacol al mării cu valuri înspumate ce par figurine dansând după o
muzică auzită numai de ele,cu singurii spectatori-pescărușii ce strigă încântați de ceea ce văd și cu
mine,un rătăcit ce -și amintește de vara cu nisipul fierbite.Este o dimineață de toamnă și ochii-mi se
îndreaptă necontenit spre cer,dorind să văd cârdurile de păsări ce pleacă zorind spre zări mai calde și mă
gândesc că zilele nu sunt doar senine, ci și furtunoase cu valurile vieții mari și încercări nenumărate…
Dar stâncile de pe malul mării mă îndeamnă să rămân….neclinti!

Nu pot pleca de acolo, decât ascultând foșnetul sacadat al valurilor, simțind mângâierea răcoroasă a
brizei și salutând soarele în spectacolul de rămas bun. E toamnă și atât.....
Compunere despre TITLUL POEZIEI

In sticla nu-i, in ceasul cu nisip/ Ce curge lin si sec aceeasi ora./ Nu-i in apus si nici in aurora/ Si urma-i
pe pamant nu are chip./ Dar il aud tarziu, la foc de soba,/ Cum pasu-i apasat isi face drum/ Venind din
tara umbrelor si cum/ In inima imi bate ca-ntr-o toba./ Recheama tot ce-a fost si o sa fie;/ Toti anii mei
cu clipa lor invie/ Din totdeauna, fara ieri si azi./ Simt mana-i cum m-atinge ca o moarte —/ Si in oglinda
sta un alt obraz/ Ingalbenind ca fila dintr-o carte.

Titlul poeziei,un substantiv articulat,reprezintă tema poeziei- trecerea timpului.

Timpul - imagine mobilă a veșniciei, poate fi imaginat și reprezentat, simbolizează o limită în durată, o
modalitate de a trasa granița între Lumea de aici și Lumea atemporală, a Veșniciei. Omul s-a confruntat
dintotdeauna cu efectele timpului, iar în aceasta poezie eul liric își exprimă tristețea și dorința
imposibilității de a schimba ceva în aceasta privință.

Este o poezie lirică, deoarece poetul isi exprima direct sentimentele pe care i le trezeste trecerea
timpului,eul liric este marcat, ca prezență, prin verbe la persoana I „aud” , „simt”și forme ale
pron.pers,,îmi”,adj.pronominal,,mei”.

În prima strofă negațiile,,nu,nici” au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil și
că acesta reprezintă o realitate abstractă. Caracterul inefabil al timpului care trece inexorabil este
subliniat prin enumerații:,,sticlă,ceasul,apus,auroră”prin epitetul multiplu:lin și sec”.

Pentru poet timpul personificat devine personaj, ce se infiltrează în esența lucrurilor,,venind din țara
umbrelor”,a morții, pulsând simultan, cu ,,pasu-i apăsat" și rezonanțe de,, tobă”, și în sufletul poetului,
ce nu poate înlătura trecerea lui . Șansa de a înfrânge trecerea timpului nu este posibilă, pentru că toate
lucrurile se transforma în simboluri ale morții.

,,Simt mâna-i cum m-atinge ca o moarte,. Și în oglindă stă un alt obraz./ îngălbenind ca fila dintr-o
carte."

Comparația „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arata efectele trecerii timpului asupra
omului, așa cum filele de cărți se îngălbenesc datorită vechimii. Aceasta sugerează fragilitatea omului si
existenșa sa limitată. Semnele morții se transferă în fiecare obiect, chiar în chipul reflectat în oglindă al
poetului, care, deși își simte sufletul neschimbat, este cuprins de semnele apropiatei dispariții.

Compunere – Titlul poeziei

Mă scald în zi ca un copil în râu./N-am ieri, nici mâne, și voioasă-n uliți/ privesc cum trece soarele cu
suliți,/ și mă gândesc la vară și la grâu./ Voi scrie despre-acea necruțătoare/ bucurie de-a fi tânăr sub
soare;/ cu fruntea lângă cer voi scrie despre viață./ Tu, sărută-mi cartea, dimineață.../ Fereastra se
umple de-amurg și-ngândurată/ se uită la mine cum mă bucur și cred –/ ca și când eu am scornit
grădina-ntomnată,/ și stelele nalte, și coarnele scunde de ied...
 ,,Mă scald în zi”este o poezie a Magdei Isanos,o confesiune lirică despre bucuria de a trăi.
Titlul este reluat în primul vers ,este mărturisirea poetei care se cufundă în ,,zi”,lumina începutului.
Cuvintele titlului sunt :verbul pronominal activ însoțit de un pronume reflexiv,,mă”-marcă a eului liric și
locuțiunea adverbială,,în zi”-în viață,existență,trai.

Poeta se compară cu ,,un copil”inocent scăldat,,în râu”,apa vie din care iau naștere toate formele,este ca
un botez,moment al curăţirii spirituale, renaşterea pentru viaţa cea nouă.Necunoscând trecutul și nici
viitorul hoinărește,,voioasă”pe cărările însorite ale verii,timp al soarelui,al căldurii și al vieții ce dizolvă
umbrele ,de care se bucură ,,grâul”-sămânța regeneratoare.

Strofa a doua conţine acelaşi amestec de bucurie cu promisiunea de a descrie sentimentul victoriei
luminii pure,al sincerătății în ora vie a încrederii în sine,timpul orientat spre viitor,al
speranței-,,dimineața”.Este oda bucuriei de a fi într-un timp al purităţii, al făgăduiţei: e ora vieţii
paradiziace, dar şi cea a încrederii în sine, în ceilalţi, în existenţă,de aceea adresarea directă prin
vocativul și imperativul cuvintelor. Își arată felul de a scrie,,cu fruntea”-simbolul gândirii,
demnității,nobleții sufletului,cutezanței,,lângă cer”-simbol al conștiinței și al absolutului
aspirațiilor.Tabloul plin de lumină dispare când,,fereastra”,ochiul casei se umple de-amurg, un timp
situat înainte de înfăptuirea unui miracol.Personificată aceasta devine preocupată de starea de bucurie a
poetei ce poate imagina abundența-,,grădina”,luminile destinului-,,stele-nalte”și începutul drumului
spre lumina zilei—enumerație a ideilor poetice.Strofa abundă în figuri de stil:epitete
antitetice,,înalte,scunde”;personificare:,,fereastra...se uită” contribuie toate la crearea unui sentiment al
bucuriei de a scrie.

În concluzie, poezia exprimă conştiinţa unei creatoare de versuri ce scoate la iveală lumina vieţii şi
natura cu splendorile ei.

Compunere--Văl de brumă argintie

Soarele scăpăta spre asfințit.Venea amurgul cu unde de răcoare.Cerul sfârșitului de vară era brăzdat de
cârduri de călătoare ce se îndreptau spre sud,spre ținuturile calde.Cu pași repezi se vestea toamna aurie
înconjurată de nimburi de nori cenușii,urmată ,pe pământ ,de alaiurile frunzelor moarte și ruginii.

Aș fi vrut să-i șoptesc verii care se îndepărta cu pași șovăielnici:,,o! rămâi,rămâi la mine!’’,dar adierile
reci ale vântului m-au trezit și mi-am zis că așa e firesc,să vină și ea,anotimpul belșugului,al roadelor.

Pe zi ce trecea aveam mai multe certitudini că toamna se instala:aerul,până atunci înmiresmat al

verii,plin de cântece ,devenea tot mai rece,ceața se așternea,era tot mai persistentă,semn că toamna
era adevărată.

Și atunci mi-am propus să văd toamna cu ochii adevărului:zilele sunt încă străbătute de razele
soarelui,dar nu mai e soarele strălucitor al verii,o mână parcă nevăzută a tras un val peste el,astrul e
neputincios să se ferească și trist strălucește tot mai slab pe cerul albastru,iar când obosește în lupta cu
norii se ascunde în lăcașul său și atunci lacrimi mari și reci picură pe pământul arămiu.Era ploaia cu care
toamna încerca să spele urmele verii.
 În valsul lor, frunzele toamnei povestesc oamenilor,acum grăbiți și zgribuliți că frigul se va apropia și va
cuprinde întreaga natură,că viața naturii va amorți și că pământului i se va potrivi haina rece și albă a
zăpezii.

În bătaia rece a vântului,copacii își scutură podoaba și își cântă melodia tânguitoare și jalnică a
regretelor.Am simțit o înfiorare privind un trandafir ce-ncerca să-și desfacă petalele în umbra cerului,era
poate rodul soarelui care apărea tot mai șters pe cerul întunecat.

Nu se poate ca anotimpul acesta să fie numai al regretelor,omul dintotdeauna a luptat ca tot ce-l
înconjoară să însemne viață.Chiar dacă a muncit sub vântul rece și sub ploaia ce-i biciuia obrazul,mâinile
lui au reușit să strângă rodul verii,să-l ferească de ghearele frigului.

A născocit cu mintea lui isteață o zi în care a râs și a chemat din nou,pentru o clipă soarele pe cer,o zi în
care și-a adunat tot rodul muncii și i l-a arătat ,iar soarele a clipit vesel și l-a mângâiat pentru ultima oară
cu o rază caldă,prietenoasă,încurajându-l că nu va trece mult timp și va reveni pe cerul albastru.

Și omul încurajat a mers înainte prin ploaia și vântul rece cu fruntea senină,plină de speranță.

Vălul argintiu al brumei înconjoară în fiecare dimineață natura,dar acum mă obișnuisem cu el și curios
aștept să-l văd înlocuit cu zăpadă și să asist și la marea bătălie a instalării anotimpului alb.

compunere-Doar toamna...

Pe la ferestre se prelinge din cerul posomorât o lumină lichidă,care se preface încet,încet pe geamuri și
tremură ca o perdea groasă de gelatină. Văzduhul e plin de melancolia stridentă a cârdurilor de
călătoare îndrumate de nevăzut spre caldul cel cald.Grădinile se îmbracă în chimonouri ușoare de
borangic,zidurile și balcoanele în haine de purpură vegetală.Tonuri de bronz și de aur fără strălucire
alternează acum pretutindeni cu portocaliul palid de flacără înaltă,cu roșu dulce al merelor coapte.

Fiecare copac primește toamna după un ritual propriu.Salcia,scuturându-și pletele, plânge cu amar
plecarea verii.Plopii lungi trimit toamnei în întâmpinare roiuri mărunte de fluturi, stejarii îi sună în cale
din foi ruginite și arțarii îi depun la picioare stele mari de aur.Perii se aprind la față de nerăbdare,gutuii
ies la garduri îmbrăcați în catifele scumpe,iar zarzării o așteaptă gătiți cu salbe vii.Frunzele salcâmilor se
agită,se strâng într-o adiere de vânt și-ncep să șușotească între ele,până când se desprind de pe
ramuri.Numai candelabrele castanilor mai agită stegulețe uitate.

În grădini,daliile înalte,ochiul-boului și crizantemele cu cârlionți asistă nepăsătoare la haosul

universal,ca și cum nu s-ar fi întâmplat.Splendoarea lor târzie în lumina celor din urmă zile cu soare nu
pălește de spaimă la apropierea nopților friguroase.Doar toamna colindă zările pustiind cărările .....

compunere-Furtuna de pe munte

În casă e o agitație neobișnuită,toți ai mei fac bagaje,sunt îngrijorați să nu uite ceva,să mai ia
și...și...Eu,însă,îmi iau rămas bun de la prietenul meu,câinele bun și drag și-i promit un os-cadou la
întoarcere.Plecăm,vom merge la prietenii de la munte,vom sta departe de alte așezări,singuri-
noi,muntele,păsările cerului și,poate,vreo viețuitoare.Ajungem seara și,lipit de ușă, un bilet care ne
anunță că vom fi singuri,prietenii noștri sunt la o aniversare.Îi las pe ai mei să se instaleze și pornesc,fără
a anunța,pe o cărare străjuită de brazi înalți.Și deodată sunt luminat de o rază strălucitoare,apoi un
tunet și,grăbit,mă adăpostesc sub o stâncă parcă răsărită din pământ. Uimit observ cum de sub
marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nori, cu frunți
încruntate și amenințătoare, se ivesc fără de veste și unesc cerul cu pământul..

Puhoaiele supărate,vijelioase pornesc la vale pe cărările pe care am urcat la venire,vântul ca un vifor

furios geme și urlă, fulgerele spintecă văzduhul. Ploaia își picură stropii argintii peste văzduhul
întunecat..Ascult îngrozit un alt tunet venit din înalturi,apoi mă luminează din nou sclipirile focului
ceresc , iar norii negri clocotesc, și munții parcă tremură până în adânc.

Sunetul haotic, dar și armonios se aude de pretutindeni. Ploaia cade necontenit, iar brazii trufași păreau
niște uriași cu brațele ce se rugau cerului.Era înspăimântător,dar și uimitor.În simfonia cerească,totuși
mă încumet să mă întorc ,,acasă”-unde-i cald și bine- și adorm cu gândul să povestesc despre furtuna la
care am fost martor.Dimineața a fost o surpriză,fiindcă priveliștea văzută din pragul casei era
verde,colorată de florile de munte,iar de pe o creangă mă privea un vultur curios.Aș fi vrut să-i fac un
semn, să-l iau martor la povestirea mea,dar a zburat spre locuri știute numai de el,iar eu singur voi
înfrunta dojenile.....

Compunere cu figuri de stil--Răsărit de soare

Noapte magică(ep) ca de poveste(comp) cu lună,jocuri de stele,cu o stea(enumer) căzătoare(ep) ce se

grăbește(personif) spre pământul argintat(ep) de boabele de rouă ,așteptând minunea începutului de
zi.Încet,încet(repet)la orizont o lumină se stecoară(personif) printre aburii ușor cenușii(ep).Este ca un
văl(comp) diafan(ep),fluturând cu mâini gigantice(hiperb)peste cerul ce se lasă mângăiat(personif).O
mână nevăzută(ep) insistă purtând(personif) lumina plăpândă (ep)pe lângă aștrii nopții. La margine de
lume,acolo unde cerul este cu pământul înfrățit, roșieticele(invers) lumini dansează(personif) ieșind
parcă dintr-un foc veșnic,iar pe scena cerului(metafor) începe un dans al luminilor și
umbrelor(metaf+enumer).Săgeți imense(ep+hiperb) aurii(ep) se îndreaptă spre umbrele
nopții,alungându-le. De acolo de departe mingea de foc(metaf) răsare încet ca o frunte(comp) a unui
gigant(hiperb).La început, o linie ușor (invers)rotunjită(ep) ,apoi se mărește din ce în ce mai mare și mai
mare(hiperb),roșu aprins,incandescent,orbitor(epit+ enumer) pentru ochii pământenilor.El, discul de foc
răsărind printre norii cerului,își domolește culoarea și devine bând- auriu, mângâietor,timid,
(enumer)sorbind(personif) roua nopții(,potolindu-și setea(personif) .A luptat cu nemărginirea
universului(hiperb),cu întunericul,cu dansul stelelor(metaf) și-a biruit.Pământul cu florile lui îi dăruie
culorile în dimineața măreață(ep),primind geana de foc(metaf) a unui soare curat Se bucură (personif)de
lumina de aur a razelor viețuitoarele și oamenii,munții și câmpiile și apele(enumer), iar ierburile subțiri și
mlădioase(ep),își pleacă molatic fruntea lor spre pământ; sub căldura soarelui dătător de viață florile
galbene, albastre, ,roșii(enumer), ca trezite(comp) din somn, își ridicau încet către cer strălucirea. Un văl
străveziu(ep), țesut din fire limpezi(ep) de lumină trandafirie(ep) și cer albastru(ep), acoperă întreg
pământul în răsăritul soarelui,care se bucură(personif) iar și iar că străbate Raiul....
Compunere descriptivă

Mijlocul oraşului ascunde o oază de verde şi de oxigen. De cum mă apropii de gardul ce înconjoară
această oază, formată din copaci înalţi,seculari , sunt încântat văzând cât de frumoasă este
natura.Arborii verticali oferă priveliștea unui loc liniştit,sunt asemenea unor străjeri ce-au înfruntat zile
și ani. Potecile ce-ascund urmele pașilor grăbiți sau înceți,acoperite cu frunzele căzute sunt flancatede
flori multicolore,iar pietrele ce răsar ici-colo ,de diferite mărimi, par aruncate de forța unor uriași cu
care,probabil,se jucau.demult,demult.Mă odihnesc pe una și urmăresc dansul amețitor al unor fluturi.
Undeva în mijlocul parcului, un firişor de apă se scurge ca o șoaptă abia auzită, se unduieşte în jurul
copacilor, după care părăseşte parcul, alergă zglobiu, pentru a scălda cu cristalina sa apa locurile
însetate de mai departe și mai departe. Chiar dacă nu este adâncă, apa şerpuitoare hrănește adâncul,
astfel încât locurile să nu sufere de sete, nici în cele mai secetoase zile. Câte o broscuţă înviorează
atmosfera cu câte un oac-oac subţire,își caută o frunză de unde se dorește admirată. Din loc un loc, în
zonele umbroase câteva răţuşte se bălăcesc în apa limpede,povestindu-și întâmplări știute numai de ele.
Nu sunt deranjate nici măcar de trecătorii care se apropie se le admire.Îi privesc pe aceştia, ca şi când i-
ar invita să li se alăture corului zgomotos.De pe o ramură,un sticlete le privește,așteptându-și rândul în
concert.Cerul albastru-auriu își revarsă buchetele enorme de raze și se bucură când ochii pămâtului râd
spre înalt.E pace și fericire ca-n rai!!!!

Compunere – genul liric

Octombrie-a lăsat pe dealuri/ Covoare galbene şi roşii./ Trec nouri de argint în valuri/ Şi cântă-a dragoste
cocoşii./ Mă uit mereu la barometru/ Şi mă-nfior când scade-un pic,/ Căci soarele e tot mai mic/ În
diametru./ Dar pe sub cerul cald ca-n mai/ Trec zile albe după zile,/ Mai nestatornice şi mai/ Subtile…/
Întârziată fără vreme/ Se plimbă Toamna prin grădini/ Cu faldurii hlamidei plini/ De crizanteme./ Şi cum
abia pluteşte-n mers/ Ca o marchiză,/ De parcă-ntregul univers/ Priveşte-n urmă-i cu surpriză, –/ Un liliac
nedumerit/ De-alura ei de domnişoară/ S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit/ Şi de emoţie-a-nflorit/ A doua oară…
(George Topârceanu, Octombrie)

Poezia,,Octombrie” de George Topârceanu este un text literar liric în care autorul exprimă gânduri, idei,
sentimente,descriind schimbările din natură, în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric,
folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. În prima
strofă sunt descrise urmele lunii octombrie care a așternut ,,covoare galbene şi roşii”-roșul arage atenția
și păstrează din energia verii,iar galbenul a strâns razele soarelui,oferindu-le pământului. Personificarea
lunii octombrie creează o imagine vizuală cromatică completată de imaginea norilor transformați în
valuri,,de argint”purificatori,dar și auditivă prin cântecul cocoșilor,,a dragoste”ca o rugăminte a
rămânerii luminii solare. Ușor ironic,poetul consultă ,,barometrul”-instrument ce anunță schimbările
atmosferice-și simte senzația ușoară de frig,privind micșorarea discului solar(îi place jocul cu
neologisme).Curios,poetul observă cerul cald și,nostalgic,își aminteşte luna mai, doar zilele,,albe”
tihnite,liniștite trec unele după altele nestatornice,schimbătoare şi subtile,neînțelese de omul tulburat
de imaginile noi.Toamna,,întârziată”primește un titlu nobiliar-marchiză -cu faldurile
mantiei,,hlamida”împodobite cu crizanteme- flori sacre, care dau viață lungă și nemurire, plimbarea
ei,,prin grădini”locuri ale bogăției vieții și nemuririi este urmărită,,cu surpriză”,uimire,bucurie
neașteptată de-,,ntregul Univers”. Mişcările acestei nobile fermecătoare cu ,,alura de
domnişoară”,înfățișarea uimitoare,dar cu o frumusețe seducătoare au atras privirile unui,, liliac
nedumerit ”,el semnifică inocența tinereții, puritatea.,renașterea, reînnoirea care,, s-a zăpăcit/ Şi de
emoţie-a-nflorit/ A doua oară”…atitudinea celui neinițiat în tainele vieții.

În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezenţa prin
pronumele de persoana I,,mă”și verbele la pers.I sing:,,uit,înfior”.

În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care
creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Poezia „Octombrie” este alcătuită
din cinci strofe;prima strofă începe cu imaginea vizual cromatice a naturii descrise în bogăţia de culori pe
care toamna o aduce în natură. Enumeraţia epitetelor „galbene şi roşii”accentuează bogăția de culori a
anotimpului,iar comparaţia,,cerul cald ca-n mai” evidenţiază atmosfera caldă, nepotrivită pentru luna
octombrie, seninătatea cerului îi amintește de luna mai, pragul către vară.Inversiunile,,trec nouri...trec
zile”evidențiază trecerea ireversibilă a timpului.Repetiţia,,zile albe după zile”artă,de asemenea, ritmul
alert al trecerii necontenite a timpului,. trădează emoţia eului liric. Metafora ,,faldurile hlamidei plini de
crizanteme”compune o imagine vizuală, sporește expresivitatea tabloului descris- florile de crizantemele
înseamnă optimism, bucurie, iubire, adevăr,astfel toamna este și ea anotimpul vieții.Epitetul
personificator,,liliac nedumerit”conturează imaginea fragilă și inedită a florii care înflorește într-o
perioadă nepotrivită,conferă unicitate liliacului descris. Punctele de suspensie din final sunt o mărturie
lirică a frământărilor, gândurilor şi imaginilor trăite de poet. Ţesătura fină de figuri de stil face rostirea
lirică să fie profundă şi expresivă, trăind o dată cu eul liric, luna octombrie.

Poezia este alcătuită din cinci strofe,iar măsura versurilor este inegală:4,5.8,9 silabe,rima
încrucișată,ritmul iambic.

În concluzie, textul „Octombrie” este liric, deoarece, prin vocea unui eu liric, autorul comunică în
mod direct emoţii şi gânduri legate de anotimpul toamna, folosind un limbaj expresiv prin care reuşeşte
să impresioneze.

În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic,
prin intermediul cărora poeta îşi exprimă emoţia de a fi iubită. Epitetele: „nesecată,dulce,grea,mare,de
aur” definesc iubirea trăită cu intensitate de poetă. Comparaţiile: „ca un dar,ca ramura,asemeni unui
cer,” sugerează frumuseţea şi strălucirea sentimentului , care încântă eul liric,pentru a arăta măreţia şi
misterul iubirii. Eul liric îl numește pe cel ce i-a dăruit clipe de iubire,,risipitorul meu”-metaforă ,care va
fi mereu așteptat,pentru a fi iubit. Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală
a textului, care este organizat în versuri inegale,cu măsură inegală,are rimă albă și încrucișată şi ritm
trohaic.

În concluzie,poezia „Daruri” este lirică, deoarece, prin vocea unui eu liric, autoarea își comunică în
mod direct emoţiile şi gândurile pline de iubire, folosind un limbaj expresiv prin care reuşeşte să
impresioneze puternic.
ext nonliterar:Pinguinii

Imagini pentru imagini pinguini imperiali

Imagine similară

Într-un manual nou de clasa a5a există lecția despre Textul nonliterar despre:

Pinguinii(fragment)

,, Pinguinii reprezintă o specie de păsări marine, care nu pot zbura. Trăiesc numai în Emisfera Sudică,
unde se regăsesc 17-20 de rase. Cea mai răspândită rasă este Pinguinul Imperial, exemplarele adulte
atingând 1,1 metri si cântărind 35 de kilograme. Cea mai mică rasă este Micul Pinguin Albastru, care are
în jur de 40 cm și cântărește aproximativ 1 kilogram. Pinguinii sunt adaptați la viața acvatică, putând să
rămână în apă 18 minute. Acestor păsări le țin de cald două straturi de pene scurte și îndesate și stratul
de grăsime de sub piele. Dacă nu pot să zboare, pinguinii sunt, în schimb, foarte buni înotători și
scufundători. Își folosesc aripile rigide și înguste ca înotătoare. Ei plonjează în mare de pe terase sau
stânci și înoată foarte repede sub apă, dirijându-se cu picioarele și coada, prinzând pești, calamari cu
ciocurile. Ies adesea rapid din apă, pentru a lua o gură de aer. Deplasarea prin aer se face cu viteze de
până la 25 km/h. Uneori, pinguinii înoată încet la suprafață, cu gâturile întinse în sus, ca rațele sau
gâștele. Pinguinii Regali și cei Imperiali nu își construiesc cuiburi, depunându-și ouăle direct pe pământ
sau gheață. Pinguinii sunt organizați în colonii – locuri zgomotoase, unde sute de exemplare se adună. În
ciuda aglomerării, fiecare pinguin își recunoaște perechea sau puiul, strigându-l și identificându-i
țipătul”.

Textul nonliterar este un text care are drept scop informarea obiectivă a cititorului în legătură cu
anumite aspecte ale realităţii într-un limbaj clar şi precis, conţinând adesea termeni ştiinţifici şi tehnici.
Se încadrează în categoria textelor neliterare textele științifice, știrile, articolele de ziar sau revistă,
reclamele, anunțurile, buletinele meteo, rețetele, prospectele de medicamente, textele de lege,
instrucțiunile de utilizare a aparatelor.

Textul ,,Pinguinii” este un text nonliterar, pentru că are toate caracteristicile unui astfel de text.

În primul rând, este text nonliterar, deoarece conţine informaţii obiective (redau realitatea în chip
nefalsificat, detaşat de impresii subiective; nepărtinitor, imparţial)despre pinguini, şi nu opiniile
subiective (care au un caracter personal, care se petrec în conştiinţa cuiva; care, ţine seamă numai de
sentimentele, de pornirile şi de ideile unui autor; părtinitor) ale autorului. În
fragment se spune despre pinguini că sunt o specie de păsări marine,care nu pot zbura, că trăiesc în
Emisfera sudică. Alte informaţii oferite de text se referă la Pinguinul Imperial și la micul Pinguin
Albastru,adaptați la viața acvatică,sunt buni înotători și felul în care înoată și se hrănesc. De asemenea
se transmite despre pinguini cum își construiesc cuibuile,cum sunt organizați,cum se recunosc. Acestea
sunt câteva dintre informaţiile din fragment.

În al doilea rând, caracterul nonliterar al textului este dat de limbajul său clar şi precis, cuvintele sunt
folosite cu sensul lor propriu( înţelesul obişnuit al unui cuvânt): sunt folosiți mulţi termeni ştiinţifici şi
tehnici, precum:specie,emisferă,rasă,viața acvatică, colonii. De asemenea, apar date numerice: 17-20 de
rase,Pinguinul Imperial atinge1,1 metri,poate cântări 35 kg.,iar micul Pinguin Albastru are 40cm. și poate
cântări 1kg.:18 minute poate rămâne sub apă și poate zbura cu viteza de 25km/h.

În concluzie, fragmentul este nonliterar, pentru că se prezintă informaţii obiective despre pinguini--
păsări marine, folosindu-se un limbaj ştiinţific- autorul , cel care transmite un asemenea mesaj , nu se
implică în comunicare , prezintă un adevăr științific de necontestat - frazele sunt clare ,sunt numeroase
neologisme.

O FRUNZĂ

Prima frunză a toamnei, aurită de soarele verii, cade lin spre pământul obosit, scriind în văzduh o rugă
de mulţumire.... Pornesc la întâmplare, purtând în palmă frunza ruginie, ce trăise sub soarele verii clipe
pline de freamăt. Privind-o, cortegii de cuvinte tresaltă-n gându-mi. Vara a fost un vis? A fost aievea
totul?... răspunsul nicăieri. O, frunză ruginită, ce taine-ai ști tu spune, dac-ai avea glas?... Îmi lipesc
frunza de obraz, dorind să o alin...dorind să mă aline...Purtăm şi eu şi ea acelaşi dor... Cine putea să o
înţeleagă mai bine decât mine? O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare... În
tăcerea ei, se ascund game şi sonete dirijate de adierea vântului sau poate bucuria puilor de vrabiuţă
adăpostiţi în cuibul de pe ram.. Acum e rândul ei să zboare,dar un zbor atât de diferit de al păsărilor!! O
apropii de inimă, dorind să îi dau aripi de iubire, apoi o înalţ spre cerul dinspre care raze albe păreau să
îmi spună o taină... ...înţeleg şoapte şi simt adieri înfiorate...Este în atingerea de lumină un fel de
îmbrăţişare, de despărţire...Frunza simte că a venit vremea ultimei ei jertfiri...După ce vara întreagă a
primit mângâierea soarelui, simte apropierea timpului,când se va ascunde în pământ... Gândurile-mi se
transormă în picuri ce alunecă pe locul atins de frunză... Emotionat, am înțeles că omul se aseamănă cu
o frunză....Și-n cântul vântului rece îi aud rugămintea: Fă-mă să tresar la ivirea luminii primăverii, în
adierea caldă a mireasmelor de flori de cais!!!!

GÂND de VARĂ

Câteodată stau şi mă gândesc cum aş fi colorată şi pe ce flori m-aş aşeza, dacă-aş fi un fluture. Oare
fluturii sunt mulţumiţi de culorile cu care sunt înzestraţi?

Aş vrea să fiu un fluture nemaipomenit. Mereu mi s-a părut ciudat că fluturii au aripioarele simetrice,
aşa că mi-am propus că, dacă aş fi un fluture, aş avea aripioarele diferite. O aripioră ar fi plină de spirale
legate printr-o linie curbată de culoarea roșu-aprins,, iar fiecare spirală să fie încercuită de o coroană
colorată de lumină ,dar să nu fie aceeaşi culoare la două spirale. La cealaltă aripioară să am doar pete
colorate. Dar nu numai culori, ci şi câteva bulinuţe galben- intens pe un fond violet, precum apusul unei
zile călduroase. M-aș așeza așa...la întâmplare... pe frunze de stejar și m-aș transforma într-o inimioară.

Aşa aş vrea să fiu, dacă aş fi un fluture şi ,cu siguranţă ,aş fi cel mai fericit fluture, în clipe pline de
bucurii… cât pentru o sută de zile.

MĂ-NCÂNTĂ MAREA
Când ies în diminețile proaspete de lumină pe malul mării,mă bucur de un moment de singurătate,de
fericire totală.Simt că sunt singura ființă admirată de ape: atunci fiecare vedere îmi împărtăşeşte
minunăţiile sale.Apa se descoperă prin susurul său,arătându-și culoarea, perfecţiunea frumuseţii sale.

Uitându-mă în înaltul cerului şi apoi coborând pe verticala pereţilor de aer,am zărit câțiva pescăruşi
asemenea unor corăbioare făcute din hârtie albă,ce pluteau pe valurile înspumate ale mării, îşi
întruchipau singurătatea cu un răsărit în plină înviere.Stâncile erau mişcate de durerea infinită a tuturor
adâncurilor în liniştea tulburată de un strigăt ce părea al unei sirene ademenind rătăciții. La adierea
brizei,nisipul şuiera căutând adăpost printre pietrele spălate de ape. Bucăţi de roci aduse de valuri se
odihneau în veșnică tăcere,păstrând taine știute numai de ele. Doar mândra lună încerca să-și ridice
vălul peste-a nopții feerie,urmărind cu licărul ei dansul fantomatic al aburilor ce luau forme ireale în
marea devenită scenă.Era o încântare priveliștea însoţită de o melodie mirifică deasupra mării, o mică
parte din infinit,într-o atmosferă de basm.!!!

E VARĂ!!!

La început au fost câțiva muguri în cireșul de la geamul camerei mele,apoi florile alb-trandafirii au
început să-și scuture petalele,încât am crezut că ninge cu fulgi roz.Sticletele cântător mi-a arătat într-o
dimineață primele cireșe-erau mici,verzi,delicate și tremurau în adierea vânticelului parfumat.

Sigur se vor înroși,e cald,iar pământul își răsfață sub soarele auriu florile colorate,împletește cununi și
buchete și i le oferă mâinilor doritoare.Doar printre ierburile legănate un mac râde cu floarea deschisă
de un roșu, bucurându-se de căldură.

Cu glas de frunze mă cheamă codrul cu verdeață,alerg prin trifoiul adormit cu flori ușoare și
rotunde,iar umbra călătoare a câtorva nori răzleți îmi amintesc că formele lor ușor conturate poartă
mesaje tainice.N-am timp să le deslușesc,în jurul meu câmpul miroase a flori de romaniță şi-a fân abia
cosit,iar boabele de grâu se desfac mirosind a pâine coaptă.

E vară...vară!Pașii mei ajung în poiana tăinuită, unde zbor lucirile soarelui și unde îmi voi desfăta auzul
cu cântece fără nume al înaripatelor.De undeva,de departe,apa lină a unui izvor se alătură melodioasă
concertului pădurii.

Și din nou plec...acum în amiază, din când în când un strigăt mic de greier se aşază peste tăcerea și
odihna grădinei de rai cu parfumul florilor de salcâmi.Soarele nu se-ndură să plece,umbra se face tot mai
mică,eu îmi simt sufletul plutind spre amurgul zilei ce pune culori tot mai închise pe ierburi și flori și
arbori.Tot el,amurgul,suflă spre norii roșietici ,aducând pe-o rază din apus pe o aripă de porumbel
culoarea nopții.Din ce în ce s-alină toate zgomotele zilei, luna se-nalță încet,tot mai încet—e semn că-n
atâta tăcere aud glas de îngeri zburând cu mulțimea de fluturi nocturni.E o noapte de vară caldă,iar ochii
nopții sunt cireșele ce se coc la lună.

COMPUNEREA NARATIVĂ

Compunerea narativă trebuie să ţină cont de caracteristicile naraţiunii, care constituie o succesiune de
momente: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul.
Indicaţii de natură generală:

Atenţie la ce persoană povesteşti şi la ce tip verbal.

Respectă firul narativ, trecând prin momentele subiectului.

Creează personaje. Personajele înseamnă nume, portret fizic, portret moral, fapte, relaţii cu alte
personaje, limbaj.

Păstrează reperele spaţio-temporale în care se petrece acţiunea.

Alege un titlu potrivit

Respectă normele ortografice.

Utilizează figuri de stil.

Mizează pe valorile stilistice ale adjectivului, adverbului şi verbului.

A trecut 1iunie cu flori,baloane,iarbă verde,călușari,jocuri,mașinuțe,râsete,aplauze,cântece,poezii,

soare,plimbări,părinți grijulii,apa mării-rece,poteci de munte,ochii curioși ai căprioarelor,zborul

păsărilor,concertul în lunci,câmpii și dumbrăvi minunate.

Stau lângă fereastra deschisă,scăldându-mi ființa în soarele dimineții,care-și aruncă razele calde pe
florile de iasomie,sorbindu-le parfumul.Dar eu îl aștept pe el,sticletele colorat și cântător, să apară pe
una din crengi,oriunde ar fi numai să apară.Și-a făcut obiceiul să vină,să-și cânte ariile melodioase,să mă
privească,să ciugulească boabele dintr-o farfurioară și-apoi să plece numai el știe unde.A venit! și așa se
repetă ritualul știut numai de noi doi.

Astăzi mă voi întâlni cu un coleg de care mă simt mai apropiat,avem aceleași preocupări:tenisul,jocurile
inteligente,cărțile de aventuri.A venit de curând în clasa noastră...în primele zile nu l-am băgat în
seamă,dar într-o zi l-am auzit vorbind cu tatăl său despre un zbor cu paranta,râdeau și i-am invidiat
pentru apropierea dintre ei.Și așa din curiozitate l-am întrebat de ce este atras de acest zbor.În loc de
răspuns m-a invitat să văd parapantiștii.Am mers cu el și i-am văzut pe îndrăzneții aerului,am vorbit cu
unii dintre ei,i-am urmărit și-am înțeles că te poți bucura de senzații diferite, pentru că fiecare zbor este
unic,acolo sus trăiești senzația de zbor absolută,iar peisajul văzut de la înălțime este altfel.Bineînțeles m-
am lăsat ademenit și am zburat,,în tandem”,adică am decolat ținut de un pilot și am privit pământul,l-
am văzut,,altfel”,parcă era un desen colorat...dar ce m-a uimit a fost un vultur care ni s-a
alăturat,crezând că îi suntem prieteni.Am înțeles că primul meu zbor cu parapanta tandem a implicat o
doză de curaj și încredere în pilotul care făcea toate manevrele necesare pentru ca decolarea, zborul și
aterizarea să fie în siguranță deplină. Încă de la decolare, când ne-am desprins cu picioarele de pe
pământ, în zbor, când am făcut ușor virajele în aer.. până când am aterizat.. m-am simțit ca un înger.. La
aterizare, l-am îmbrățișat pe pilot de bucurie,dar și că eram puțin amețit-asta n-am spus-o nimănui.Dar
colegul meu zbura alături de tatăl său departe,ei erau obișnuiți,erau asemenea păsărilor-simțeau
libertatea absolută,i-am asemănat cu doi Icari...superbi!!!!
 Totuși,ce voi spune acasă?Adevărul,a râs colegul meu,strângând mătasea parapantei.Chiar așa:le voi
spune cum a fost: parcă am zburat cu aripile mele, am plutit printre nori, iar de sus totul mi s-a părut în
miniatură,am uitat de tot și am simțit doar aerul care mă mângâia că mâna mamei.

COPILĂRIA

Din fericire,există în lume copilăria…Vârsta marilor superlative,poate a singurelor superlative pe care le

merită viața,vârsta celei mai pure sincerități,a celei mai depline libertăți,vârsta viselor fără granițe,vârsta
care troienește prin fiori și se exprimă prin exclamații,vârsta în care toți suntem frumoși,încât îi molipsim
și pe ceilalți,vârsta în care se declară frumusețea ca un adversar al tuturor,vârsta marelui albastru,pe
care-l ascundem în noi,adânc și mereu,parcă anume pentru a-l descoperi și redescoperi și a ne spăla
ochii și inimile în momentele de convulsii și de spaime ale vieții noastre.

Din fericire,există pe lume copilăria,susur al tuturor izvoarelor de cristal,ras gingaș al răsăritului

lumii,privire candidă și adiere a dimineților care proclamă lumina și opresc gesturile negre ale
inconștientei,pulbere de aur și diamante cu care vrea să ne obișnuiască eternitatea.

Din fericire,există pe lume copilăria…Ea este stindardul de inimă al fiecăruia,prin care se unesc antipozii
și meridianele,stindardul în care se revarsă toate culorile și sunetele naturale ale lumii,stindardul care
culege toate râsetele pure ale vieții,stindardul prin care elementele Universului,căutându-se și
implicându-se,după atâtea veșnicii,într-o coroană tulburătoare,unică,aceea de ființă umană,își afirmă
sinceritatea lor supremă,aceea a existenței,în afara oricărei cauze și anulând însăși cauza.

Din fericire,există ape lume copilăria…Ea ne dăruiește și ne revelează verbul tuturor verbelor,în înțelesul
lui cel mai duios și mai adevărat,verbul a iubi și ne îndeamnă parcă să facem din întreaga noastră viață o
nesfârșită și pasionată declarație de dragoste,adică să supunem creației și frumosului,îngemănând ca
într-o pecete nealterabilă aceste două noțiuni,care,la urma urmei,unesc copilăria de celelalte vârste ale
omului.Copilăria înseamnă frumusețe,iar frumusețea trebuie știută și apărată.Ah! să ne dăm seama că
iubim și slujim copilăria!!!

MAGIA UNUI APUS DE SOARE

Înserarea învăluia zarea uimind ochii înălțați spre cerul poleit cu razele apusului,totul se desfăşura cu
atâta graţie, iar privirea îmi era răsfăţată de purpuriul cerului , într-un apus plin de splendoare. Îmi fixez
privirea, încercând să imortalizez cerul sângerând, pe conturul albastru al zilei, adevărată minune a
naturii şi să îl ascund acolo, în cufărul sufletului al clipelor plăcute.

Un spectacol splendid regizat pe scena cerului: soarele pleacă spre alte lumi, iar luna, asemenea unei
ființe din basme, strălucitoare, își face timid apariţia. Ochii mei alergau dintr-un colţ al cerului în altul,
dornici să nu piardă nimic din acest tablou selenar. Mi-aş fi dorit să fiu pictor şi să recuperez acest
apus,așa cum a fost recuperat tabloul lui Van Gogh,aș fi vrut să-l schiţez pe pânza lumii cu copaci,
arbuşti şi cerul, conturate cu tuşa groasă.

Mă simţeam singur în aceste momente uluitoare, înconjurat de zânele amurgului ce-şi savurau dansul,
iar eu eram parcă furișat undeva în înalturi, încercând să-mi las cu graţie semnătura cu creionul
emoţiilor. Acest spectacol sublim, pe care abia azi l-a descoperit privirea mea m-a copleşit. M-am privit
și m-am descoperit îmbrăcat în auriul amurgului, trecuse pe lângă mine unul din magii darnici, Luna cu
raza ei albă ce-mi mângâia creştetul mă făcea să păşesc prin acele clipe, gândindu-mă că doar aşa,
poate, arăta Raiul, dacă există cumva...vis și armonie....

În acest magic apus, ce mi-a încărcat sufletul de frumuseţe şi linişte, am mângâiat cu privirea strălucirea
Luceafărului din spatele lunii şi am alunecat în noapte pe corabia viselor rupte din realitate.

Am coborât pe iarba verde de acasă,am privit aplecarea florilor,am ascultat trilurile

privighetorii,dorindu-mi să culeg din fiecare apus liniștea şi să-o ascund dincolo de perdeaua sufletului
meu, să-l retrăiesc de câte ori voi simţi că-mi cad visele în iarba nostalgiei, să-l prind în căuşul palmelor,
ca să-mi spăl privirea cu el la nesfârşit şi să-mi şterg lacrimile dorului, când mă vor cuprinde,purtând pe
brațe razele strânse cu atâta gingășie......

COMPUNERE : DESPRE OUĂ ROȘII

O legendă spune că, după răstignire, Pilat din Pont a fost chemat la un ospăţ dat în cinstea lui de mai-
marii evreilor. Tocmai în momentul în care vroia să guste dintr-un ou fiert, un soldat intră în sală
strigând: "Hristos a înviat!". Sceptic, Pilat, care nu credea în minuni, a spus: "O să învie când se va înroşi
oul acesta". Şi oul s-a înroşit în aceeaşi clipă, iar procurătorul, speriat, l-a scăpat din mână. De atunci, se
zice că a rămas obiceiul ciocnitului ouălor roşii.

O altă legendă spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat
în ouă roșii. O altă poveste afirmă că Sf.Maria, venind să-și vadă Fiul răstignit, i-a adus ouă, care s-au
însângerat sub cruce. Altă legendă afirmă că, după ce Iisus a fost răstignit, cărturarii saducei și rabinii
farisei au făcut un ospăț de bucurie. Unul dintre ei a spus:- Când va învia cocoșul pe care-l mâncăm și
ouăle fierte vor deveni roșii, atunci va învia și Iisus. Nici nu și-a terminat acela spusele și ouale s-au și
făcut roșii, iar cocoșul a început să bată din aripi.

Roșu = simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei și bucuriei de viață.

Ornamentica ouălelor decorative este extrem de variată, ea cuprinzând simboluri geometrice,

vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe (unelte de muncă) și religioase. Astfel, numai în
ornamentarea geometrică deosebim simboluri și semnificații precum:
linia dreapta verticală = viața

linia dreaptă orizontală = moartea

linia dublă dreaptă = eternitatea

linia cu dreptunghiuri = gândirea și cunoașterea

linia ușor ondulată = apa, purificarea

spirala = timpul, eternitatea

dubla spirală = legătura dintre viață și moarte.

În ceea ce privește ciocnitul ouălor, acesta se face după reguli precise: persoana mai în vârsta (de
obicei bărbatul) ciocnește capul oului de capul oului ținut în mână de partener, în timp ce rostește
cuvintele: "Hristos a înviat", la care se răspunde "Adevărat a înviat",semnifică deschiderea mormântului
din care a înviat Hristos.

COMPUNERE : DESPRE PAȘTE

În fiecare an,odată cu venirea primăverii și apropierea Sfintei Sărbători a PAȘTELUI,aflu că jertfa Mielului
se aduce seara ,,deoarece preînchipuie pe Hristos, adevăratul Miel și Păstor de suflete, care se sacrifică
de bună voie pentru curățirea de păcate a întregii omeniri”.

La sfârșitul unei zile din Săptămâna Patimilor urmează seara și apoi noaptea care este simbolul morții,
al odihnei pentru refacerea forțelor fizice ale omului. În intervalul dintre zi și noapte se jertfește mielul
pascal, care a prefigurat pe Mesia. El se aduce în perioada lunii pline, deoarece lumina astrului de
noapte simbolizează divinitatea, iar corpul lunar reprezinta umanitatea lui Hristos. După cum lumina
lunii înlătură întunericul și guvernează noaptea, la fel și Hristos luminează pe cei din întuneric și
restaurează toată firea. De aceea, Dumnezeu a rânduit ca Hristos să moară, în timpul lunii pline, ca să
înlăture negura păcatelor care cuprinseseră toată lumea.

Privesc într-o poză un miel și mă uimesc ochii cuminți de copil,i-aș șopti:

Tu, inimă cuminte, blând miel în soare,

pe pajiște, sprințar, în primăvara nouă....

Nu căuta să sorbi lumina din izvoare,

ci potolește-ți setea cu boabe mici, de rouă....

În această săptămână încerc să-mi înveselesc puțin sufletul nu numai cu verdele crud al ierbii,al
frunzelor firave,dar mai ales cu roșul ouălelor.Oul este considerat simbol al echilibrului, creației, , simbol
al vieții și al reînnoirii naturii. O legendă relatează că Maica Domnului,venise să-și plângă fiul răstignit, a
așezat coșul cu oua lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.Ce trăia
Mama privindu-și Fiul umilit,chinuit,știind că acolo,sus,pe cruce își va da sufletul,cerând iertare pentru
cei care ÎL iubiseră și apoi L-au osândit la moarte?

În dimineața primei zile de Paște,înainte de a ciocni primul ou roșu,simt nevoia să mă rog pentru EL,
să-l rog să ierte greșelile de odinioară și de astăzi. Îmi spun că această culoare roșie reprezintă pe de o
parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar și sângele lui Iisus scurs pentru mântuirea mea,a lumii,iar
ciocnitul ouălelor semnifică sacrificiul divinității primordiale.

E sărbătoarea ÎNVIERII,toți din jur au bucurie în gesturi,în priviri....îmi întorc totuși privirea spre o
icoană a Răstignirii și aud lângă mine un glas fericit: Hristos a înviat!...da! e adevărat că A ÎNVIAT!este în
sufletele celor ce cred.Răspund cu bucurie,privind înaltul albastru: ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
COMPUNERE : DE FLORII

Am intrat într-o grădină plină de flori colorate,parfumate și mi-am spus că parcă aș fi în Raiul visat sau
descris în povești,unde citisem că floarea nu este floare în sine, ci oglinda altui suflet sau că florile sunt
simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arată cât de mult suntem iubiți.

M-am simțit transformat,aveam o altă stare decât cea normală,e adevărat că veselia pe care o simțeam
e ca mirosul florilor: ea îmi înalţĂ sufletul.

Mama îmi spune adeseori că am rămas mic, fiindcă mereu culeg flori – florile iubirii şi pe acestea le ofer
celor dragi și la sărbători lui Dumnezeu.

Se aproprie sărbătoarea FLORIILOR și un preot spunea că nu e deajuns să ,, porţi ” nume de floare,dar să

te manifeşti ca o buruiană, nu e deajuns să te numeşti tu însuţi ,, angel ” şi să continui să fii un demon,
nu e deajuns să trâmbiţezi că doreşti linişte cuminte tuturor în ”,,bunătatea ta ” şi să perseverezi în a
tulbura liniştea celorlalţi… nu e deajuns ce spui , ci trebuie să convingi prin fapte şi-abia atunci se
cheamă că înfloresc florile sufletului tău, că-nmuguresc florile gândurilor tale, că ai învăţat,ai desluşit
lecţia florilor, daruri de la Dumnezeu… până atunci, taci, fiindcă şi EL tace, aşteptând să-i ,, vorbeşti ”
prin… fapte, vorbele sunt la-ndemâna oricui, nu te mai folosi de ele, nu eşti tu, sunt… vorbe …

Merg printre straturile pline de flori și am puterea de a le auzi,spunându-mi că noi,oamenii suntem unici,
la fel cum sunt și ele,florile- unice, daruri de la Dumnezeu, fărâme de suflet, frumuseţi, tresărind în
parfumul iubirii, bunătăţii, iertării, milei, stimei… și-atunci înțeleg cum florile sufletelor noastre înfloresc,
atunci când dăruim flori nu doar cu un scop anume, ci, conştientizând că ele, florile sunt frumuseţea
sentimentelor pe care dorim să le transmitem, pentru că ni le-a lăsat Creatorul,să ne desfete, ca flori ale
frumuseţii, ale Înţelepciunii…

Cu ocazia acestei mari sărbători am observat că mulţi oameni au nume de flori, doar pentru că… sună
bine?.. cred că este o falsă impresie,nu sunt mai interesanţi; oare au habar că floarea e un DAR?
Oamenilor le place să fie numiţi : ,, trandafirul galben ”, ,, rose ”, ,, floare de colţ ”, ,,bujorul sălbatic ”,
dar se ridică ei oare la Demnitatea de-a purta în văzul lumii pelerina unei flori despre care nu ştiu decât
că e frumoasă, atrage atenţia, se… ,, poartă ” … ? se folosesc de frumuseţea florilor, sunt demni de a
îmbrăţişa un nume de floare? Creatorul a lăsat florile, ni le-a dăruit, ca să adauge frumuseţe lumii, să
învăţăm de la flori, să înflorim... Cum să te numeşti ,,Trandafir ” dacă nu înţelegi măreţia florii,broderia
petalelor catifelate ce-au ţâşnit din împletirea mugurilor străjuiţi de Spini şi care ne transmit să fim
credincioşi, fideli … Oare acel om a învăţat ceva din ,,purtarea trandafirului”,i-a desluşit tâlcul?

O floare înfloreşte pentru ea, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legătură cu
ea. Există o floare care se numeşte ,,Floarea Reginei ” sau ”,,Floare de Colţ ”,creşte pe munte, în locuri la
care se ajunge greu,este văzută de puţini oameni,totuşi înfloreşte... Iar când ajunge cineva totuşi la
ea,înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi: ceva unic,
trebuie să avemşi noi ceva din gingăşia unei flori.
De altfel , florile sunt de mai multe feluri:iată un bujor,plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva prin
mărimea lui, prin parfumul lui,îl aud:,,să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii, pentru că nu au
nevoie de ele, să fiu iubit,oferit, primit”.

Am auzit corul florilor: am fost create, ca să înmulţim binele!!! Iar noi am fost creați, ca să învăţăm de la
flori: să fim curaţi, să fim luminaţi , să ne bucurăm de ceea ce există în lumea!!!

Oameni, să știți: FLOAREA pe care o priviţi vă vorbeşte prin culorile sale, forma sa, parfumul său, ea îşi
deschide drum în voi, pentru a trezi în sufletul vostru forma, parfumul, culoarea căreia îi corespunde!!!

COMPUNERE – FOTOGRAFIA

Fotografia există de două secole. De două sute de ani fotografia contribuie la scrierea istoriei.
Fotografiile au stat drept dovadă a unui număr extrem de mare de evenimente care au marcat lumea.
Care au schimbat-o. Fotografiile îngheață acel moment și îl transmit mai departe. Cu adevăratul mesaj.
Cu exact starea din acea clipă. Fotografiile nu mint.Am văzut fotografii cu aspecte din cele două
războaie,imagini cutremurătoare din lagărele morții,imagini cu peisaje de vis din locuri neștiute de mulți
oameni,unele luate chiar din navele spațiale

Privind în jur mă-ntâlnesc cu fotografii peste tot. Avem acasă tablouri cu chipurile persoanelor
dragi,îmi place să-i privesc pe cei din familie,să le văd chipurile pe care le aveau cu ani în urmă:ce
frumoasă era bunica în tinerețe,ce sportiv era bunicul,ce mult seamănă fratele meu cu tata,când era
licean,ce chip superb de fotomodel avea mama.Doamne!ce minunată le-a fost viața!ce chipuri fericite
aveau la diverse evenimente:în școală,la petrecerile din adolescență,în vacanțe,la venirea mea pe lume-
se văd lacrimile pe obrajii emoționați...mă văd făcând primii pași,apoi la grădi recitând...a!prima zi de
școală,tortul la șapte ani.Fiecare fotografie îmi aduce aminte de clipele trecute,pe unele mi le
amintesc,pe altele le-am uitat,dar acum,da!le retrăiesc.Zâmbesc...aș vrea să întorc timpul...nu! mai bine
merg înainte și voi înscrie alte și alte momente din viața mea pe care le voi retrăi ,privindu-le peste
ani.Mă uit în reviste și de multe ori trec peste text și privesc doar imaginile,mă aștept ca fiecare poveste
să aibă o ilustrație atașată, merg pe stradă și mă întâlnesc cu fotografii prin tot felul de panouri
publicitare,pe care le admir sau nu,pe care le apreciez sau nu. Dar ele fac parte din viața noastră,a
oamenilor. Mă gândesc că fiecare persoană e un fotograf prin camera pe care o are cu el, fie că-i un
telefon sau un aparat compact. Orice ar fi ai o cameră cu tine cu care poți fotografia oriunde sau pe
oricine.

Eu cred că fotografia că nu este artă, ci este memorie emoţională,devine astfel un depozitar al realităţii
ce prinde viaţă prin emoţia imprimată, o voce ce vorbeşte despre ce ştim şi ce nu ştim, este ochii noştri
acolo unde noi nu suntem sau, din contră, este vocea noastră când nu avem curaj să vorbim.

COMPUNERE : DE CE MI-E FRICĂ

ica este o stare emoțională creată de mintea noastră în unele situații incerte. Atunci când nu știm ce
urmează să se întâmple, ne imaginăm viitorul, pozitiv sau negativ. Atunci, când scenariul este negativ și
credem că se va întâmpla ceva rău, ne cuprinde frica.
De cele mai multe ori, ea este cauzată de lipsa încrederii în sine, care are două componente:

- teama că nu suntem suficient de: buni, talentați, deștepți, frumoși, etc.

- teama că nu merităm să fim iubiți.

Mama mi-a spus cele de mai sus,apoi m-a încurajat așa: Să nu uiți că frica este doar în mintea ta, este o
plăsmuire a minții, o creație a ei. De aceea, pentru a o dizolva și transforma în putere, trebuie să
pătrunzi în mintea ta și să cauți soluții. Tot ce trebuie să știi este că ești capabil să faci asta și că îți ești
dator ție să te eliberezi.

Apoi mi-a mai spus că fricile pot fi multiple: frica de singurătate, de boală, de schimbare, de nou, de
necunoscut, de întuneric, de pierderea cuiva drag, de pierderea libertății, de umilință.... Ele sunt atât de
puternice, încât ne blochează, ne acaparează toată atenția și concentrarea, ne distrag de la multe lucruri
pe care ar trebui să le facem.

Încă de când eram mic, am avut momente în care mă simțeam învăluit de gânduri și mi se face frică.
Întotdeauna noaptea sau când era întuneric. Pur și simplu, întunericul îmi transforma mintea într-un
mediu prielnic gândurilor prăpăstioase

Nimeni nu vrea ca toată viața să poarte greutatea pe umeri, nimeni nu știe cum poate scăpa de trăirile
astea, dar le simte aproape mereu când nu e lumină.

La mine a început cu o întâmplare povestită de o vecină, că într-o seară, nu știu ce necunoscuți încercau
ușile apartamentelor și când li s-a deschis, indivizii au început să pună întrebări despre cine stă la
apartamentul cutare, dar la numărul de sus? Vecina interogată a avut prezența de spirit să le spună că
vecinul de vis-a-vis e polițist. Au plecat. S-a pus lacăt pe ușa din spate și nimeni, în afară de femeia de
serviciu, n-are cheie.

Și deodată am înțeles că: VIAȚA este minunată, dacă nu te temi de ea. Am făcut experimentul de a sta
15 minute pe întuneric,am cântat,am dansat,am râs de unii colegi,aducându-mi aminte prostiile lor,mi-
am impus curajul de a mă privi în întuneric,am văzut undeva departe o lumină și am simțit cum frica se
transformă în forță.

Așa am înțeles că pot fugi de temerile mele,pot să-ncerc să le evit,dar nu pot fugi la nesfârșit,trebuie să
le înfrunt,iar apoi voi fi liber total.Dacă sunt prins cu 100 de sfori,voi fi captiv,dacă scap de 99 din temeri
și rămân cu o singură sfoară,încă nu sunt liber.Așa că voi scăpa de toate 100,voi fi liber și-mi voi trăi viața
fără frică de întuneric,de nimeni și nimic.VOI FI UN ÎNVINGĂTOR!!!!

Compunerea--tabloul--Noapte înstelată

„Noapte înstelată” este una dintre capodoperele semnate de pictorul olandez Vincent van Gogh, unul
dintre cei mai mari reprezentanți ai post-impresionismului. Lucrarea este una reprezentativă, prin tușe și
compoziție, pentru stilul acestui mare pictor modern. Lucrarea a fost finalizată în salonul sanatoriului în
care van Gogh și-a petrecut ultima parte a vieții. Pictată în anul 1889, unul dintre cele mai cunoscute
peisaje nocturne ale artistului înfăţişează priveliştea văzută de la fereastra camerei artistului din
sanatoriul în care era internat. Partea centrală arată satul Saint-Remy sub un cer învolburat.

Liniile învolburate și formele distorsionate creează o atmosferă intens emoțională. El este unul dintre
cunoscutele peisaje nocturne ale lui Vincent( a pictat noaptea cu ajutorul unei lumânări pe care a pus-o
într-o pălărie)și reprezintă o demonstrație impresionantă a modului unic de percepție și interpretare a
naturii de un artist care a știut să își proiecteze sentimentele asupra lucrurilor din jurul său. În această
perioadă, Van Gogh își pierduse credința, dar mărturisește că mai simte "o groaznică nevoie de - oare
pot spune cuvântul - religie. Și atunci mi se întâmplă să ies noaptea să pictez stele. " Artistul a pictat
cerul înstelat cu un sentiment teribil în fața măreției Universului. Totuși nu e vorba de o trăire
neașteptată,spontană, planul fiind frumos calculat cu copacii profilați pe fundal, echilibrând compoziția.

În acest peisaj nocturn, compoziția e dominată de cerul înstelat,brăzdat de nori ondulați,stele ce

strălucesc și o semilună puternic evidențiată.Cerul,luna și stelele sunt înlănțuite într-un ritm unduios..
Culorile predominante sunt albastru, galben si verde. Cerul menține ochiul privitorului ocupat în
labirintul creat în jurul stelelor din nenumărate linii și puncte. Stelele, neobișnuit de mari și de
strălucitoare, sunt înconjurate de o aureolă și par că se învârt continuu pe firmament. Semiluna degajă o
lumină atât de puternică, încât poate fi comparată cu soarele. Spirale de lumină străbat cerul ca niște
valuri, dând naștere unor reprezentări extrem de stilizate ale Galaxiei. Chiparoșii saltă spre ceruri ca
limbile de foc, dar întunecimea lor transmite o senzație de greutate, astfel că sentimentul de mișcare nu
devine copleșitor

Alături de chiparoși, numai biserica se ridică deasupra dealurilor..

La poalele dealurilor ondulate se distinge un oraș în care unele case au ferestrele luminate. . Centrul
orășelului este biserica, care tronează deasupra celorlalte clădiri, ca un simbol al stabilității dar conferind
locului un aspect retras.

La stânga picturii se poate observa o structură masivă întunecată. Aceasta contribuie la senzația de
izolare. Comparând-o cu restul obiectelor din tablou, structura pare gigantică. Unduindu-se la fel ca norii
și cerul, ea oferă senzația de adâncime tabloului. De asemenea reprezintă un element extrem de
important, deoarece îmi oferă mie,privitorului, ocazia de a fi parte din tablou: Ce este structura, ce
reprezintă?sunt întrebări pe care mi le pun în gând și pe care le voi desluși în alte momente....

Tabloul relevă o scenă pe care eu o simt familiară,de parcă aș fi stat alături de pictor și i-aș fi urmărit
mâna talentată.

(Din 1941 pictura este expusă la Muzeul de Arta Modernă din New York.)

PĂDUREA – descriere obiectivă/ subiectivă

Descriere obiectivă:
Pădurea este o componentă a mediului terestru cu cea mai complexă structură și are o mare importanță
economică, socială și ecologică. Astfel, plantele sunt reprezentate prin arbori, arbuști și diferite specii
ierboase.

În pădure se întâlnesc ciuperci, licheni,. alge, bacterii etc. Aici trăiește o mare diversitate de animale. În
pădure viețuitoarele sunt dispuse în straturi succesive care, în general, corespund cu dispunerea pe
verticală a vegetației. Pădurea, datorită copacilor săi, are o climă moderată care influențează zonele
înconjurătoare. Ea menține umiditatea și scade temperaturile extreme din timpul verii și iernii; de
asemenea, micșorează puterea vânturilor,copacii rețin picăturile de apă pe frunze și ramuri, care apoi se
scurg, astfel nu se ridică nivelul apelor râurilor. Datorită fotosintezei, ea îmbogățește atmosfera cu
oxigen, contribuind la menținerea vieții.

Pentru omul modern, pădurea este un loc recreativ, de odihnă și uneori terapeutic.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit lemnul copacilor din pădure. Fructele și florile de
pădure se folosesc la ceaiuri sau pentru obținerea unor medicamente, se consumă proaspete sau
preparate. Datorită tăierilor efectuate de om ,furtunilor puternice, incendiilor, astăzi există suprafețe
întinse de pe care pădurea a fost nimicită.

Descrierea subiectivă:

Privită de undeva de la înălțime,pădurea pare un uriaș ce urcă domol coline,poteci neștiute,pentru a

ajunge la un pisc prăpăstios,unde numai vulturii se-avântă.Îi caut frumusețile, farmecul și viața ei
trepidantă dimineața,când soarele începe să-i pătrundă ascunzișurile.

Privirea-mi se încântă de lumina care se cerne în ploaie deasă și caldă de raze,iar roiuri de musculițe,
granguri și sticleți, pițigoi și cintezoi pictează verdele pădurii cu coloritul penelor și înfiorează văzduhul
cu trilurile lor.Gâzele dansează amețitor,fluturii se joacă pe deasupra ierbii dese și a florilor
multicolore,transformând locul într-o sală de bal.Pătrund în adâncu-i ,unde lumina ajunge mai greu și-mi
pare că sunt înconjurat de taine,mistere,foșnete ca o chemare nedeslușită.Este o pădure fantastică în
care aburii se ridică înconjurând copacii în tăcerea de nuanțe verzui-culoare ce-mi dă senzația de
iluzie,de basm.Ierburi uriașe se cațără pe trunchiurile copacilor,cerându-le ajutor,iar privind spre Cer
printre crengile dese, îl văd acoperit cu un abur verde.Străbătută de izvoare repezi,pădurea ascultă
simfonia picăturilor ce se strecoară printre rădăcini și pietre acoperite de flori delicate.Într-un culcuș
ferit ,un iepure alb privește stejarul imens din față,așteptând să apară o zână bună,care i-ar alunga
singurătatea.E liniște,cald și răcoare,câte o picătură de apă îmi cade pe mână a rămas de la o ploaie ce-a
trecut cândva.E ca-n Paradisul visat.....

COMPUNERE : DESPRE SĂNĂTATE

Stau de multe ori de vorbă cu bunica mea cea înțeleaptă și-mi spune câteodată,văzându-mă
dezordonat,că sănătatea este darul cel mai frumos şi mai bogat pe care divinitatea și natura mi l-a făcut
la naștere...cea mai preţioasă comoară şi cea mai uşor de pierdut. Sănătatea e darul cel mai frumos și
mai bogat pe care natura știe să-l facă. Apoi adaugă cu supărare că această comoară este tot mai rău
păzită de noi,oamenii,,de azi”.În gândul meu știu că într-o lume a calculatoarelor şi a tehnologiilor
moderne, eu și cei din jur suntem de orice mai interesat decât de sănătate,ba chiar trăim fără a ne gândi
că ar avea rost să facem ceva pentru acest DAR.Mi-am amintit de momentele când am fost răcit,cum toți
se-nvârteau în jurul meu,cum mama îl privea cu îngrijorare pe medic,îi asculta sfaturile,nu dormea
ore,ascultându-mi respirația și ce bucurie îi strălucea în ochi,când îmi vedea privirea vioaie,dornică de
viață. Atunci conștientizez faptul că trebuia sa fiu atent la felul cum mă îngrijesc, promițându-mi că voi
avea mai multa grijă, însă curând ca și alții îmi uitam propriile promisiuni…. și regrete….

Dacă ești sănătos, trăiești mult și bine! Asta ne dorim cu toții. Iubim viața.

Oamenii au trăit milioane de ani într-o intimă comunicare cu natura, cu fauna și cu vegetația ei, din acest
cadru, el și-a extras cele necesare, pentru a se adăposti, pentru a se hrăni și pentru a se îmbrăca. A
căutat leacuri contra bolilor, tratamente naturale din plante ,pentru a-și conserva sănătatea,ba chiar a
visat la ,,tinerețe fără bătrânețe”....

Ne dorim o sănătate de fier, însă…. facem ceva pentru asta?

Ar trebui să acordăm mai multă atenție felului cum trăim și ne hrănim,ce atenție acordăm mișcărilor
fizice, cu toate că în zilele noastre este din ce în ce mai greu să ne păstrăm sănătatea intactă, cu atâtea
E-uri existente în alimente și cu atâta stres în viața cotidiană,chiar dacă suntem încă sub grija celor mari.

Animalele au fost primii medici formați de natură. Omul a studiat comportamentul animalelor și a
învățat, voind să-și păstreze sănătatea sau pentru a se însănătoși. Astfel, au imitat animalele și au intrat
în posesia unor mijloace terapeutice, după ce le-au testat pe propria piele.Am privit o pisicuță
bolnavă,câteva zile a stat nemișcată,fără a se văicări ca noi,oamenii. Am citit în basme și am înțeles
despre miracolele medicinei naturiste,leacurile vindecătoare, transmise din generație în generație.Dar
medicamentele? Acestea sunt prescrise de medic, dar trebuie să cunosc regulile de bun simț,pentru a le
lua,numai la indicații corecte.

Și pentru că e primăvară,am aflat că 25 martie este ziua Pământului,când fiecare fir de praf,de
floare,frunză,de senin al cerului ne roagă să avem grijă de pământ,de sănătate,de viață!

COMPUNERE : DESPRE CURCUBEU

Dincolo de semnificaţia sa principală, de semn al păcii și al speranței, deoarece leagă cerul de pământ,
curcubeul reprezintă legământul cel nou prin Întruparea şi Moartea Domnului Iisus Hristos, este Chipul
păcii, simbolul Fecioarei Maria, împăcarea lumii cu Dumnezeu.Cele şapte culori ale curcubeului sunt
privite ca cele şapte Taine pe care fiecare om le primește la naștere.Am privit curcubeul ca pe un pod
plutitor al cerului,o scară cu șapte culori,un portativ cu șapte note muzicale,un calendar cu cele sapte
zile ale săptămânii.

Știam de la orele de fizică așa: Curcubeul este, din punct de vedere ştiinţific, un fenomen optic şi
meteorologic atmosferic manifestat prin apariţia pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat, atunci
când lumina soarelui se refractă în picăturile de apă din atmosferă. Curcubeul se observă după ploaie,
când soarele este apropiat de orizont. Uneori se poate produce şi curcubeul de Lună -curcubeul lunar
sau curcubeul din timpul nopţii, care poate fi observat în nopţile senine cu Lună Plină.

După o ploaie de vară,am ţinut curcubeul în palmă,l-am privit și l-am văzut ca o tapiserie cerească ţesută
de vânt,o punte de culori pe care pot urca spre tăriile cerești; altădată o mână nevăzută a
aruncat ,precum valurile marii când se izbesc de stâncile de la țărm, culori care aduc ochilor mângâierea
bucuriei nemărginite... le simți ca un balsam sufletesc.
Fiecare culoare îmi spune:deschide-ți inima și sufletul și îndreaptă-te către frumos,fiindcă speranța ta de
mai bine nu va rămâne fără răspuns și mai ales,fără un ecou nedefinit și totuși,atât de fermecător.. .să
nu disperi...trimite lumii tot ce ai mai frumos și mai bun în tine și radiază de necuprinsul care fascinează
un timp care se scurge neîncetat și care totuși,câteodată,ca un dar divin,se mai oprește în loc,pentru tine
anume și pentru ce va mai fi...

Astfel gândesc vorbind cu astrele și rugându-le să nu uite niciodată să-mi arate toleranța divină,prin
magnificul Curcubeu al vieții.

Îi spun omului pe care-l privesc că prietenia noastră este ca un curcubeu: roșie ca un măr dulce cules din
pomul vieții; portocalie asemenea unei flăcări arzânde, care nu se stinge niciodată; galbenă ca soarele
care îi luminează ziua; verde asemenea unei plante, care nu se va ofili; albastră precum apa, care este
atât de limpede; purpurie ca floarea fericirii, care înflorește și aproprie sufletele,indigo ca visele de
noapte...este sensibilitatea . Culorile se aşază pe aripile fluturilor și pe obrajii oamenilor, iar aceştia devin
mai buni şi mai fericiți, zâmbesc şi uită tristețea cenuşie și-atunci... scriu despre iubire înmuindu-mi pana
în culorile curcubeului.

Descrierea obiectivă---Descrierea subiectivă

Descrierea obiectivă--oferă informații cu privire la obiecte,clădiri,persoane,obiective turistice,într-o

manieră neutră,conformă cu realitatea.

CASTELUL EGRETEI ALBE- Castelul Himeji(Japonia) este situat în centrul orașului Himeji,pe dealul
Himeyama,a fost construit la începutul secolului XIV, în 1346 de fiul shogunului Akamatsu Norimura.
Castelul Himeji are Turnul principal de 150 picioarele şi este format din cinci etaje. La baza turnului este
un loc numit Donjon, exista o poarta numita HaraKiri Maru, adică poarta sinuciderii.( În acest loc,
războinicul japonez care nu a reuşit în activitățile sale își facea hara-kiri (sinucidere), voluntar sau forţat.)
Castelul Himeji se deosebeste de castelele europene, acesta fiind un excelent exemplu de arthitectură
traditionala japoneza, continand multe dintre caracteristicile defensive si arhitecturale asociate cu
castelele japoneze. Pereti curbati ai castelului sunt asemanati unor evantaie gigantice. Principalele
materiale folosite in constructia sa au fost lemnul si piatra (peretii sunt imbracati in ipsos tocmai pentru
a fi cat mai protejati de incendii).

Complexul castelului este un adevarat labirint de cladiri – o retea de 83 de cladiri precum depozite,
coridoare sau turnulete, dintre acestea 74 sunt desemnate „bunuri culturale importante”. Turnul
principal se afla in centrul complexului si are o inaltime de 46.4 m. Din exterior Turnul pare a avea 5
etaje, insa in realitate are 6 etaje si un subsol.
In Castelul Himeji inca se gasesc sisteme defensive din perioada feudala a Japoniei, precum creneluri in
forma de cerc, triunghi sau dreptunghi cat si santuri cu apa.

Descrierea subiectivă--oferă informații filtrate prin viziunea personală a celui ce descrie.

Cine a vizitat Castelul Himeji (Himeji-jo), cunoscut și sub numele de Hakuro-Jo, "Castelul Egretei Albe"
sau Shirasagi-jo, "Castelul Stârcului Alb", din cauza exteriorului său alb strălucitor și a acoperișului în
formă de pasăre care își ia zborul,a înțeles că este considerat cel mai spectaculos castel și printre cele
mai frumoase trei castele din Japonia, supraviețuiește și astăzi în forma sa originală

Am citit o veche legendă japoneză care povestește că “aflând despre lipsa pietrelor de construcție, o
văduvă bătrână și săracă, ce pregătea și vindea în oraș prăjiturele de orez, a dăruit piatra de la moara ei
de mână pentru a fi montată în zid. Darul a fost primit, iar zidul în care a fost montată a fost numit
Ubagaishi, adică “Piatra bătrânei văduve”. Vestea s-a răspândit în lung și în lat și din toată provincia au
început să sosească tot felul de pietre, astfel încât zidul a fost finalizat”. În castel se intră prin Ote-mon,
“Poarta de intrare”, o poartă din lemn, nu foarte mare, apoi te îndrepți spre San-no-Maru, a treia curte
interioară a castelului, cu un gazon mare, cireși aliniați și o panoramă deosebită asupra castelului. La
capătul ei se află Hishi-Mon, “Poarta Hishi”. Nu am mers în față pe lângă bazinul cu apă, Sangoku Bori, ci
am urcat treptele și aleea din stânga intrării pentru a vedea Hyakken Roka și grădinile de aici. Un
element foarte important al sistemului defensiv al castelului este labirintul confuz de căi care duc la
donjonul castelului, porțile și pereții exteriori ai complexului, care au o astfel de construcție. “Turnul
Cosmetic”- se spune că acest turn a fost construit pentru prințesa Sen, ca zestrea ei la căsătoria cu
shogunul Honda Tadatoki. Turnul are la etajul superior trei camere, două mai mari în care prințesa se
odihnea și își refăcea machiajul, înainte să meargă în camera a treia, mai mică, de la a cărei ferestră
prințesa se închina către Otokoyama Tenmangu, sanctuarul de pe colina Himeyama, aflat la nord-vest de
castel. Camerele sunt frumos realizate, cu tavane din lemn de cedru marmorat și pereți decorați cu rame
negre de lemn și diferit tapetați. Turnul și Coridorul Lung, în ale cărei camere așteptau doamnele de
companie, formează zona destinată femeilor. În cadrul plimbării am văzut mai multe porți
impresionante: Poarta Hishi, Poarta Ha, Poarta Ni, Poarta Ho, cinci Porți de apă, “Mizuichi-mon”, Poarta
Nu.Din cele nouă grădini m-a impresionat “Grădina Copacilor de Vară”, grădina care își schimbă aspectul
în fiecare anotimp, de la verdele crud al mugurilor primăvăratici la ruginiul frunzelor de toamnă.

Am admirat simțul nipon pentru frumos la construcția acestui turn, unde nodurile din grinzile de lemn
au fost scoase și înlocuite cu bucăți de lemn de diferite forme, steluțe, semiluni, iar îmbinările dintre
diferite piese de lemn au fost mascate cu piese ornamentale.

PRIMĂVARA

Vorbim mult despre anotimpuri! De Primăvara zveltă ce aduce bucurie în sufletele înghețate,/ de
lumina Verii ce încălzește,/ de mozaicul Toamnei,/ de omătul pur al Iernii...

Dar...am simțit cât sângerează ele atunci când se despart?

 Din câte anotimpuri anul are,Primăvara e o dulce binecuvântare,este Renașterea naturii din somnul
trecutului,este Cerul mângâietor cu nesațul albastrului. Capricioasă,Primăvara își croiește drum prin
sufletul meu cu frunze și petale de pomi,cu briză,cu stele,cu îngeri.Mai întâi nu știe cum să-și așeze
cărarea,apoi câte frunze,câte petale să pună omului pe creștet,cum să-i aștearnă ploile pe buze,pe
obraji.Ar vrea să-și lase stelele în fiecare privire,să-și întindă vântul ca o maramă peste jurul lumii.

Și uite-așa ne lasă an de an câte-un înger zburdând pe pleoape,cu flori alunecând pe după urechi,cu
stele și ploi ca un iureș.

Cu Primăvara pe umeri,Omul își întinde mâna în sus,arcuiește din ape o lumină și trece de pe o
creangă pe alta,înțelegând dintr-odată toate cântările din mari depărtări,auzind cum se desface sămânța
și cum mugurii pocnesc în grădini.

Fiecare prinde gust de ogor și-și uită tâmpla lipită de seve simțind șerpuiri de rădăcini.Spre seară sunt
altfel de ochi cu gene de fluturi,care admiră codițele fetelor împletite din ierburi .Obosit,mă așez pe un
buștean,făcându-i loc unui gând hoinar să stea lângă mine.Și amândoi:eu și gândul privim frunzișul ce
ocolește câteva floricele firave verzi și chiar verzi,urmărim vântul ce desenează proiecția norilor pe
pământ și ne mirăm:--Cum au înghețat în vifore clipele dulci ale pădurii cu miile de stele,cu glasuri de
ape,cu șoapte de ramuri?

Trezit din această reverie de-a soarelui prezență,mă ridic,asistând la sfânta luptă a verdelui și,
șerpuind pe cărări, sunt întâmpinat de reverențele luminilor.... Plecăciune și ție, Primăvară!!!!!!!!!!!!!

VIS DE PRIMĂVARĂ

Încet şi liniştit zorile se agaţă de ferestre, lăsând în urmă o noapte cu visele zburânde pe ecranul de sub
pleoape. Primăvara ca o zeiță desprinsă dintr-un tablou vechi, presară peste tăcerile pământului muguri
tineri, oftând...s-ar fi împodobit cu ei și i-ar fi transformat în flori.Apoi pleacă mai departe dansând pe
pământul reavăn și de sub conduri răsar în urmă-i flori,fire verzi. Nu înţelege zâmbetul rece al soarelui,
dar simte în aer mirosul seninului şi cu un gest magic încărcă de viaţă și cântec arborii,aducând păsările,
desenând frunze,cuiburi. Într-o zi va veni la concertul din luncă.Se risipesc în vântul călduț ninsori
galbene de fulgi de păpădie,iar petalele de flori de cireș li se alătură înveșmântând totul cu-o haină
nouă.Dar jocul gâzelor trezite?...se alungă,sar,colorează zarea,culeg mirosul de zambile,se amestecă în
marea de flori abia răsărite.

În adâncul sufletului meu cred cu înverşunare că trăiesc un vis,dar cu teamă că nu voi fi capabil să-l
menţin viu-acela de a dura fericirea,o fericire care mă face să cresc şi să mă schimb. Astfel, am
descoperit că, înlăuntrul meu, Universul vorbeşte o limbă aparte, unică, numită iubire. Este singura mea
raţiune de a trăi şi asta îmi amintesc zi de zi, atunci când evadez… evadez din realitate, într-un timp de
poveste, unde sufletul e-un fel de barcă ce mă poartă pe ape liniştite şi ancorează puternic pe o insulă
construită din emoţii şi bucurii unice. Acolo, cerul devine pământ, pământul cer, iar inima începe să-mi
bată nebuneşte. În bătăile ei recunosc propriul meu ritm, propria mea lume. O lume a viselor, a
destinelor împăcate, a sufletelor aşezate, a fericirii ce durează. Să fie doar un vis, sau chiar e primăvară?
VIS DE IARNĂ

Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul firişoarelor de gheaţă ce-au înflorit, peste noapte, pe
sticla aburită. Şi privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi! Iar ziua ce va începe e deja înecată în alb!
Ochii îmi sunt orbiţi de lumina strălucitoare a zăpezii şi mă clatin uşor în dansul de care mă las
prins.Afară....frigul şi fulgii cad cu nemiluita, mă ciupesc de obraji, prind câţiva din zbor şi zâmbesc în
timp ce se topesc şi se fac una cu mine. Copacii din jur parcă plâng, loviți nemilos de vântul necruțător.

Eu cred că e important ca în cenuşiul înconjurător,înfricoşător, în vuietul vântului, în nămeţii iernilor, în

puhoaiele apelor ce plâng cu lacrimi înghețate, în liniştea pământului, în freamătul crengilor , în zborul
păsărilor rămase, să văd Iarna cu zăpada strălucindă.

Doar verdele acelor brazilor, zăpada aşternută pe ramurile dantelate şi albastrul profund al cerului dau
un contrast de o frumuseţe care tăie respiraţia chiar și a căprioarei care s-a oprit lângă intrarea unui
adăpost părăsit.Iar eu,ascuns după un trunchi gros, nu pot decât să văd perdeaua de fulgi care acoperă
în liniște urmele ei delicate și sunt fericit că niciun ochi rău nu o pândește.

E liniște în jur și strigătul ascuțit al unui cocoș de munte îmi pare o melodie plăcută. În imensitatea albă
care mă înconjura un lup alb, venit de la celălalt capăt al pădurii,mi-a părut magie curată.

Mă uitam şi mă înfioram,privindu-l luat de rotocoalele uriaşe de zăpadă şi de vânt, cum se ridică în aer
și cum doar ochii albaștri deveniseră două stele pe cerul iernii.

Zăpadă,diamante, bulgări ce lasă prin aer dâre strălucitoare ca nişte comete de foc creează o lumină
specială, de basm, iar când începe să înnopteze, am o senzaţie stranie, cobor într-un mister adânc şi
greu de înţeles.

Admir acest alb suveran şi cotropitor, care acoperă totul şi dă o lumină magică zilelor şi nopţilor.Îmi plac
nopţile de iarnă luminoase, scârţâitul zăpezii ca un susur, ca o cântare a apei.

Zăpada albă şi pură apropie oamenii, ca într-un vis nostalgic, de eternitate. De aceea am senzaţia că
atunci când merg prin zăpadă, păşesc spre un tărâm neţărmurit.

Un bulgăre, un om de zăpadă strălucitor, ţurţuri argintii sau flori de gheaţă pe o fereastră... acesta este
misterul pe care îl retrăiesc, de câte ori lumea se îngroapă în zăpezi.

Este foarte bine, se spune, să priveşti întinderi mari, alburi și atunci sufletu-mi este cuprins de o bucurie
adevărată.....