Sunteți pe pagina 1din 3

POVESTEA FLORII SOARELUI

De Calin Gruia

Ştefan – Vodă avea o fata mută, dar frumoasă de nu i-


ai fi găsit pereche pe pământul acesta.
Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihnă la
oase, de amărât ce era. A întrebat el în lume, s-a sfătuit cu
vrăjitorii şi cu cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul
muţeniei.
Într-o vreme, aşa, de amurg de vară, iaca vine la domn
o babă, dar batrână de-şi scărpina pieptul cu nasul, aşa de
gheboasă, si-l povăţuieşte să cheme pe Soare la un ospaţ şi
să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor
strălucite. După ospăţ, când toţi or fi în toane bune, să
trimită fata şi să ceară o sărutare de la craiul zilei (de la
Soare), că numai aşa odrasla lui dragă are să prindă grai.
Vodă, îmbucurat, puse la cale un ospăţ mare. Pe capul
stăpânitorului era însă un blestem.
Cum se făcu, că piază rea aude de gândurile Domnului
şi, ca să-i încurce dezlegarea, alergă fuga în răcorile
întunecoase dinspre lună-răsare şi găseşte pe stăpâna nopţii
bocindu-se de necredinţa Soarelui.
Ea se văita că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de
ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o bezmetică în urma
lui. Şi se tânguia:
-Mai bine mă făcea maicamea ca toate femeile. Că tot
aş fi avut parte de un soţ, dar nu zână, cu pletele învălvăiate
de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peştera
neumblată.
Soarta rea prinde nădejde şi cu întorsături meşterite la
vorbă, îngâna către lună:
-Până acuma tot se cheamă că ai avut bărbat, dar de-
acum încolo te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui
Ştefan-Vodă, stăpânitorul pământului, chiar deseară li-i
nunta.
Doamna nopţii, numaidecât să turbeze. Îşi aprinde
argintul din faţă şi fulgerând de răzbunare, se jură pe
strălucirea ei că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului
Vodă.
În noaptea ospăţului, Luna s-a ascuns sub sprânceana
codrilor, pândind să-i zărească duşmanca pentru ca s-o
zdrobească.
Soarele, un făt-frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi
cu toţi curtenii.
Cand, pe la sfârşit, veni la petrecanie şi fata Domului,
împodobită ca o primăvară caldă; cade în genunchi la
picioarele Soarelui şi-i cere o gură de mântuire.
Luna, furioasă, se ridică turbată peste steja (culmea)
codrilor negri, şi aruncându-se într-un brâu tremurat de
lumină, răzbătând pe fereastra palatului, a căzut peste faţa
rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în
floare galbenă.
Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunei.
Bătrânul Vodă, cu faţa îndurerată de suferinţă, prinde
a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul
înlacrămatului său suflet.
Luna, neîncrezătoare, sta rece si fulgerătoare.
Mesenii boceau şi ei de povestea tristă a odraslei fără
noroc.
Soarele, furios, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat
al razelor şi îi face vânt pe fereastră de o înnămoleşte
departe în valurile norilor.
După asta, ia pe palma copila înflorită a temutului
stăpân pământean şi i-o sădeşte în grădină, printre celelalte
podoabe, ca s-o aibă aproape, să se mai mângâie.
De-atunci, floarea –soarelui, cu faţa ei galbenă şi
înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre
strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea mântuitoare.