Printesa-sobolan (increderea in sine)

A fost o data ca niciodata, in indepartata Coree, o Printesa-Sobolan.

Ea locuia impreuna cu tatal si mama ei, Regele si Regina-Sobolan, intr-un camp de orez.
Parintii ei o iubeau foarte mult si considerau ca nimeni nu era suficient de bun pentru a se juca
cu ea.
Cand printesa a crescut mare, parintii ei nu o lasau sa se intalneasca cu niciunul dintre tinerii
sobolani. Ei ar fi vrut ca ea sa aiba cel mai bun si cel mai puternic sot din lume, astfel ca
Regele-Sobolan s-a apucat sa-l caute.
Mai intai, el a mers la soare si i-a spus:
- Tu esti fiinta cea mai puternica din lume. Doar tu poti face orezul sa creasca si sa se coaca.
Vrei sa te casatoresti cu fiica mea?
Dar Soarele a raspuns:
- Va multumesc ca v-ati gandit la mine, dar nu eu sunt cel mai puternic. Nu pot straluci cand
ma acopera Norul.
Asa ca Regele-Sobolan s-a dus la Nor si l-a intrebat:
- Tu esti fiinta cea mai puternica din lume. Vrei sa te casatoresti cu fiica mea?
Dar Norul a raspuns:
- Eu nu sunt fiinta cea mai puternica. Cand bate vantul, merg oriunde ma trimite el. Vantul
este mult mai puternic decat mine.
Asa ca Regele-Sobolan s-a dus la Vant si l-a intrebat:
- Tu esti fiinta cea mai puternica din lume. Vrei sa te casatoresti cu fiica mea? Dar Vantul a
raspuns:
- Eu nu sunt fiinta cea mai puternica din lume. Indiferent cat de tare bat, nu pot urni
niciodata din loc peretele. El este mult mai puternic decat mine.
Asa ca Regele-Sobolan s-a dus la perete si l-a intrebat:
- Tu esti fiinta cea mai puternica din lume. Vrei sa te casatoresti cu fiica mea?
- Eu nu sunt cea mai puternica fiinta, a mormait peretele. Sobolanul cel mare si gri, care
locuieste in pivnita, este mai puternic decat mine. Cand ma roade cu dintii lui ascutiti, ma
prabusesc. Ar trebui sa-l rogi pe el sa se casatoreasca cu fiica ta.
Regele-Sobolan s-a gandit:
- Uimitor! Dupa ce am colindat intreaga lume, pentru a gasi cel mai bun si mai puternic sot,
am aflat ca sobolanii sunt fiintele cele mai puternice!
Asa ca pana la urma, Printesa-Sobolan s-a casatorit tot cu un sobolan si a fost multumita,
pentru ca ea oricum asta isi dorise dintotdeauna.

Povestea Liliacul se joaca cu mingea (increderea in sine)

Demult, nimeni nu stia daca liliecii sunt pasari sau animale. Iata cum povestesc indienii din
tribul Creek ca s-a stabilit in ce categorie se incadreaza liliecii.
Intr-o zi, pasarile au invitat animalele la un joc cu mingea. Cand jocul era gata sa inceapa, a
venit si liliacul. Dorea si el sa se joace. S-a dus mai intai la animale si le-a intrebat:
Pot sa joc si eu in echipa voastra?
Nu poti sa joci in echipa noastra, fiindca ai aripi, i-a raspuns leul, conducatorul animalelor.
Atunci liliacul a zburat la pasari:
Pot sa joc si eu in echipa voastra?
Nu poti sa joci in echipa noastra, fiindca ai blana si dinti, i-a raspuns vulturul, conducatorul
pasarilor.
Dar liliacul nu a renuntat. A zburat inapoi la animale.
Va rog, lasati-ma sa joc in echipa voastra. Uitati-va, am dinti si blana. Sunt un animal.
Leul nu era convins de asta, dar i-a placut perseverenta micutului liliac.
In regula, poti sa faci parte din echipa noastra. Dar stai jos pe banca de rezerve, pentru ca
esti prea mic sa intri pe teren.
Liliacul s-a asezat, fericit ca macar facea parte din echipa. Jocul a inceput. Nu a trecut mult si
liliacul si-a dat seama ca pasarile vor castiga cu usurinta. De fiecare data cand mingea era
aruncata in sus, una dintre pasari zbura si o prindea. Mingea era mereu prea sus pentru
animale.
Liliacul a implorat leul sa-l lase si pe el sa joace, dar acesta i-a spus:
Esti prea mic ca sa joci. Daca intri pe teren, o sa fii strivit de animalele mai mari.
In clipa urmatoare, mingea a fost din nou aruncata sus in aer. Atunci, liliacul nu a mai putut
rezista. Si-a luat zborul dupa minge cat de repede a putut. Iute ca fulgerul, a prins mingea
inainte s-o atinga vulturul.
Leul a fost atat de impresionat, incat i-a dat voie liliacului sa stea pe teren tot restul jocului.
Liliacul a devenit cel mai bun jucator din joc. Era atat de mic si atat de iute, incat prindea
mereu mingea inaintea pasarilor. In cele din urma, datorita lui, animalele au castigat
competitia.
Cand jocul s-a terminat, toate animalele s-au adunat in jurul liliacului si l-au laudat.
Ai facut o treaba minunata a spus leul. Chiar daca ai aripi, ai si blana si dinti. Deci, esti un
animal.
Si de atunci, liliacul face parte din randul animalelor.

Povestea japoneza Campurile de orez in flacari

(echilibru emotional)
Demult, in Japonia era un sat aflat chiar langa marea albastra. Chiar in spatele satului se inalta
un munte abrupt. Oamenii isi construiau casele in apropierea tarmului marii si isi cultivau
campurile de orez pe un teren plat situat aproape de varful muntelui.
Un fermier batran si intelept si-a construit casa pe varful muntelui, chiar deasupra campurilor
de orez. Oamenii din sat il iubeau si il respectau pe batran. Ii spuneau Oji-san, adica bunicul.
Intr-o seara de toamna, satenii s-au adunat sa sarbatoreasca recolta bogata de orez. Oji-san se
simtea prea slabit ca sa coboare muntele, asa ca nepotul lui de zece ani Kento a ramas acasa
cu el.
Aerul fusese extrem de fierbinte si linistit intreaga zi. Pe cand Oji-san ii spunea lui Kento ca o
astfel de vreme apare deseori inaintea unui cutremur, un cutremur a inceput. Acest fapt nu era
prea neobisnuit, deoarece in Japonia cutremurele sunt frecvente. Dar lui Oji-san, care traise
multe cutremure, acesta i s-a parut diferit. S-a uitat in zare pe mare si teama l-a infiorat. Apa
se intunecase dintr-o data si nu mai venea spre tarm. Se departa de mal, ridicandu-se sus
inspre cer, ca un nor negru amenintator.
Jos, sub ei, satenii se adunau pe plaja. Nimeni nu parea sa-si fi dat seama ce facea marea. Dar
Oji-san intelesese. Stia ce era pe cale sa se intample si ca satenii trebuie avertizati imediat. A
strigat catre Kento:
Repede, aprinde-mi o torta!
Kento a alergat catre vatra, a aprins o torta de pin si i-a dat-o bunicului sau. Oji-san a luat
torta si s-a grabit catre campurile sale de orez. Desi asta era hrana lui pentru anul urmator, n-a
ezitat. A aruncat torta printre tulpinile uscate si ele au luat foc.
Kento era ingrozit si uluit. A strigat:
Oji-san, de ce faci asta? De ce? De ce?
Dar Oji-san n-a raspuns. Nu avea timp de explicatii. A continuat sa dea foc orezului pana
cand intregul sau camp era in flacari.
Cand satenii au observat norul negru de fum, s-au grabit sa urce pe munte ca sa ajute la
stingerea focului. Dar era deja prea tarziu. Kento striga:
Oji-san a innebunit! A dat intentionat foc orezului!
Derutati, satenii au intrebat:
Oji-san, de ce ai facut asta?
Dar inainte ca cineva sa mai poata scoate vreun cuvant, Oji-san a aratat catre mare si a strigat:
Priviti!
Oamenii s-au intors si au vazut un zid negru si urias de apa rostogolindu-se catre ei cu o
viteza inspaimantatoare.
Un tsunami! au tipat oamenii.
Chiar in acel moment, valul enorm a lovit tarmul. Forta sa uriasa a facut dealurile sa se
cutremure. Marea furioasa urla peste locul unde fusese satul. Oamenii au privit in tacere cum
casele le erau distruse.
In cele din urma, vocea lui Oji-san a spart tacerea.
De aceea am dat foc orezului.
Oamenii au inteles brusc de ce facuse Oji-san asta. Dand foc campurilor sale de orez, salvase
patru sute de vieti.
Cand oamenii si-au reconstruit satul, i-au dat lui Oji-san cea mai mare rasplata la care se
putusera gandi au construit in cinstea lui un templu. Desi asta s-a intamplat cu mai bine de
doua sute de ani in urma, oamenii din Japonia inca spun aceasta poveste. Nu l-au uitat
niciodata pe batranul intelept care a salvat satenii de un val urias. Poveste din folclorul
japonez.
Toti copiii au nevoie sa invete cum sa ramana calmi in situatii dificile sau neprevazute, iar
primul pas prin care poti face acest lucru este o poveste.

Frica de necunoscut
A fost odata ca niciodata, o fetita pe nume Carolina. In drumul ei spre scoala, Carolina trecea
pe langa o casuta veche, ascunsa dupa copaci, in mijlocul unei gradini intinse si putin
ingrijite. Din cand in cand, copiii vedeau o batrana mergand incet pe aleea care ducea de la
usa casutei la cutia postala. Spatele ei era incovoiat, degetele batrane si indoite, iar fata ii era
acoperita de riduri. Copiii din scoala Carolinei spuneai ca batrana este o vrajitoare, iar daca
priveste un copil in ochi, reuseste sa il vrajeasca si sa il rapeasca pentru totdeauna. O multime
de povesti despre copii asupra carora batrana si-a aruncat vrajile circulau prin scoala, dar daca
ii intrebai numele acestor copii, nimeni nu stia sa le spuna.
Copiii o numeau Vrajitoarea de la numarul 97 si nu treceau niciodata singuri pe langa casa
ei.
Carolina canta la flaut atat de bine incat a fost chemata sa faca parte din orchestra scolii. De
aceea, in fiecare saptamana trebuia sa ramana o ora in plus la scoala pentru a exersa. Niciunul
dintre colegii ei din orchestra nu mergea spre casa in aceeasi directie ca ea, asa ca era nevoita
sa treaca singura prin dreptul casei Vrajitoarei de la numarul 97.
Intr-o dupa-amiaza, vremea era innorata, vantul batea rece si afara era mai intuneric decat de
obicei la acea ora. Apropiindu-se de casa vrajitoarei, Carolinei i se parea ca aceasta arata din
ce in ce mai infricosator. Ezitand pentru cateva minute, Carolina se gandea ce ar putea face: sa
se intoarca la scoala si sa o sune pe mama ei sa vina dupa ea (dar daca ceilalti colegi vor afla
si vor rade de ea?!), sa mearga pe alt drum spre casa, care ocolea foarte mult (dar deja se
intuneca, iar ea se temea sa mearga singura in intuneric) sau sa continue drumul pe langa casa
vrajitoarei? Carolina a decis pana la urma sa isi invinga frica si sa treaca pe langa casa
vrajitoarei. Si-a propus sa se gandeasca la lucruri frumoase: la masa pregatita de mama ei,
care o astepta acasa, la camera ei confortabila si calda, la catelul ei jucaus. Astfel de ganduri o
ajutau sa nu se mai teama de vrajitoare. Insa cand a privit spre casa vrajitoarei, teama a
coplesit-o din nou. Cu cat se uita mai mult in directia ei, cu atat se simtea mai speriata.
Carolina si-a indreptat din nou atentia catre ganduri frumoase, linistitoare. Insa aproape ca i-a
sarit inima din piept cand s-a apropiat de poarta de la numarul 97. Toate gandurile despre casa
ei primitoare au disparut cand a vazut-o pe batrana in gradina, privind-o de peste gard!
Carolina a incercat sa nu se uite in ochii batranei, pentru a nu fi vrajita, insa cu coada ochiului
a vazut ca batrana zambea cu caldura. De asemenea, dupa ce s-a linistit, Carolina si-a dat
seama ca batrana era mai mica si mai putin amenintatoare decat o descriau colegii ei.
Povestea s-a repetat in fiecare zi in care Carolina trecea singura prin dreptul casutei
vrajitoarei: batrana o intampina pe fetita cu un zambet prietenos. Pana la urma, dandu-si si
seama ca nu era deloc asa inspaimantatoare, Carolina si-a facut curaj si a zambit si ea
batranei. Cand batrana a salutat-o pentru prima data pe Carolina, fetita aproape ca a tipat de
frica, dar in scurt timp s-a obisnuit sa se opreasca sa stea de vorba cu batrana. Asa, Carolina a
aflat ca batrana se numeste doamna Walcott si ca stie o multime de povesti interesante de spus
despre trecut. In scurt timp, Carolina a vizitat casa doamnei Walcott si i-a luat un interviu
pentru o tema pe care o avea de facut, despre istoria locala.
La inceput, colegii Carolinei nu au crezut ca s-a imprietenit cu batrana si spuneau ca intr-o zi,
vrajitoarea o va rapi si o va inchide in casa pentru totdeauna. Carolina insa i-a dus pe rand la
poarta doamnei Walcott si le-a facut cunostinta cu ea. In scurt timp, toti colegii Carolinei s-au
imprietenit cu doamna Walcott, iar povestile despre vrajitoare si rapiri de copii au disparut:)

SUPA DE PIATRA (COOPERARE)

Demult, dupa un razboi, undeva in Europa de Est era o mare foamete. Oamenii
strangeau toate firimiturile de hrana pe care puteau sa le gaseasca si le
ascundeau pana si de ochii prietenilor si familiei.
Intr-o buna zi, un soldat ratacitor a ajuns intr-un sat si a inceput sa puna intrebari
de parca ar fi vrut sa ramana acolo peste noapte.
Nu exista nicio farama de mancare in intreaga provincie, i-au spus satenii.
Mai bine continua-ti drumul, noi nu avem nimic sa-ti dam!
O, am tot ce imi trebuie, a raspuns el. De fapt, chiar ma gandeam sa fac niste
supa de piatra delicioasa, pe care sa o impartim cu totii.
A scos un ceaun de fonta groasa din ranita ponosita si l-a umplut cu apa. Apoi a
facut un foc mare si a pus ceaunul pe foc. In cele din urma, cu gesturi
ceremonioase, a scos dintr-un saculet de catifea o simpla piatra si i-a dat drumul
in ceaun.
Auzind zvonul cum ca se gateste o supa, si nu orice fel de supa, ci una nici mai
mult nici mai putin decat de piatra, mai toti satenii s-au adunat curiosi si
neincrezatori in jurul soldatului; iar cei care au ramas acasa se uitau pe furis de
la ferestre.
Pe cand soldatul adulmeca supa si-si lingea buzele cu anticipatie, foamea
incepea sa invinga scepticismul satenilor.
Ahh, a spus soldatul, pe cand apa bolborosea fierband cu piatra in ea. Veti
vedea ca e tare buna supa de piatra. Dar, desigur, cea mai buna supa de piatra
este cea cu varza ei, bine, varza din pacate ne lipseste.
Nu a trecut mult, ca s-a si apropiat un satean, purtand in mana o varza scoasa
direct din ascunzatoare. I-a dat-o ezitant soldatului sa o adauge in ceaun.
Excelent, a strigat soldatul. Dar stiti, am mancat o data o supa de piatra cu
varza cu un pic de carne de vita uscata si sarata. Ei bine, asta da supa demna de
un ospat regesc.
Macelarul satului, neincrezator, dar totusi curios, a reusit sa gaseasca cateva
fasiute de carne uscata de vita ascunse prin cotloanele pravaliei. Le-a adus si le-a
aruncat in supa de piatra...si uite asa, in ceaun si-au gasit treptat locul cartofi,
cepe, morcovi, ciuperci si alte bunatati si mirodenii. In cele din urma, supa de
piatra s-a transformat intr-o mancare cu adevarat gustoasa, suficienta pentru tot
satul.
Satenii au mancat pe saturate si s-au minunat de isprava nemaivazuta a
soldatului asa gust bun si atat de multa supa dintr-o singura piatra. Ei au vrut
sa-i ofere soldatului lucruri de pret pentru piatra cu puteri magice, dar el a
refuzat sa o vanda si a doua zi a pornit iar cu ranita la drum.