Darul piticilor,

A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la drum, ca aveau amandoi cam
aceeasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o seara, dupa ce soarele apusese in dosul muntilor, numai ce le
venira in auz sunetele unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum cantecul suna
ciudat dar si deosebit de placut, isi uitara de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea
cantecul.
Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi calatori putura sa mearga
fara de nici o opreliste. Si-n curand, ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti
care se tineau de mana si dantuiau plini de voiosie, invartindu-se in cerc. Si-n timp ce jucau de mama
focului, cantau cu totii o melodie tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi
calatori. In mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta,
purta un vesmant, impestritat cu toate culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne.
Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se minunara de frumusetea
jocului si de dulceata cantecului.
La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii desfacura cercul cu draga
inima, imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora.
Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar croitorul se sfii la inceput si ramase pe
loc. Dar cand vazu cum se veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc.
Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante si sa topaie ca niste
apucati, facand sarituri de doi coti. In acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si
incepu sa-l ascuta.
Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi straini, ca li se facu la amandoi
inima, cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu
de chica si, cu cea mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel pati si
croitorul.
Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au
impotrivit si, daca vazura asta, celor doi, le mai veni inima la loc.
Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de inteles sa-si umple cu ei
buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi
plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn.
Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale, clopotele de la biserica bateau de
miezul noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in
lumina lunii.
Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura de ei sa-i lase in grajd. Si facandu-si
culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca
din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii
facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o
scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur!... Si ce crezi, parul de pe
cap si barba le crescusera la loc, din belsug.
Acu' erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hraparet, isi umpluse mai
vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit!...
Un hraparet, cand are mult jinduieste si dupa mai mult... Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii
propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca, sa mearga iarasi la colina
unde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de
asa ceva.
- Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu aleasa inimii. Si
pot spune ca o sa fiu un om fericit... La ce m-as lacomi ? ...
Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste noapte. Catre seara,
giuvaergiul isi atarna pe umeri cateva traiste ca sa poata indesa in ele cat mai multi carbuni, si-o porni la
drum catre colina piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si
cantand. Mosneagul il mai tunse o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni.
Giuvaergiul doar atata astepta, si incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in
satul unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a adormi, isi spuse:
"Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinti si-o sa rabd !" Si dormi el
leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om putred de bogat.
In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand
scoase de acolo doar carbuni.
Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. "Nu-i mare paguba - se mangaie el - ca tot mi-a
mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !..." Si se duse sa-l ia de unde il ascunsese, ca sa-si
mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau
doar carbuni !... De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii
este neted ca in palma, si la fel si barbia.
Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit... Abia acum baga de seama ca pe langa cocoasa
din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru
lacomia lui si, de mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se
trezi din somn si gasi o multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea:
- Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim averea frateste.
Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele doua cocoase.
Si cum ramasese chelbos, trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta.

Craiasa albinelor,
Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii
astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul
casei parintesti.
Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l
poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata
joc de dansul:
- Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea
facut isprava mare !
Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici.
Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o
vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar Prostila ii opri, strigandu-le:
- Lasati ganganiile in pace! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea !
Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o
multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar
Prostila se impotrivi si de data asta:
- Lasati zburatoarele in pace! N-o sa ingadui sa le ucideti !
Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o
scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un
izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa
poata lua mierea. Dar Prostila se impotrivi cu si mai multa tarie:
- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !
In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit
nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se
zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi
zavorate cu trei lacate.
Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada:
in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese!... Strigara la el o data,
strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul,
descuie lacatele si se ivi in prag....Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si
fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se
odihneasca.
A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il
duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost
dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului.
Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe
de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui
va lipsi macar una dintre ele, cel care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !"
Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de
seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar.
Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra!
In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si
oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se prefacu
si el in stana de piatra.
Iata ca veni si randul lui Prostila...se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea
cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.
Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum
plangea el asa, numai ce i se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale.
Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa
adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica.
A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei.
De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele
pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al
lacului.
Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa
o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau
catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit,
fiecare gustase ceva dulce - cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu
sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere.
"Ei, acu' sa te vedem pe unde scoti camasa!" se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor
o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac,
cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care
gustase din miere. Si astfel putu Prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa
dintre domnite.
Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost.
Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi
recapatara infatisarea omeneasca.
Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea
craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar
asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

Bunicul si nepotul,
A fost odata un batran impovarat de ani. Si de batran ce era, privirea i se tulburase, auzul ii slabise
si-i tremurau genunchii la orice miscare. Cand sedea la masa sa manance, abia mai putea sa tina lingura in
mana: varsa ciorba pe masa, iar uneori ii scapau chiar bucaturile din gura. Si vazand pana unde ajunsese
batranul cu nevolnicia, fiul si nora-sa se umplura de scarba. Nu-l mai asezara sa manance cu ei la masa,
ci-l pusera intr-un colt, langa vatra.
 Si din ziua aceea ii dadeau de mancare intr-o strachina de lut, si nici macar atat cat sa se sature.
Batranul cata cu jind la masa incarcata cu bucate, si ochii-i lacrimau de amaraciune.
Intr-o zi, strachina de lut ii scapa din mainile cuprinse de tremur; cazu pe jos si se facu cioburi.
Cand vazu aceasta, nora apuca sa-l certe de zor, dar batranul se inchise in amaraciunea lui si nu scoase o
vorba. Din cand in cand, numai, scapa cate-un oftat adanc.
"Asta e prea de tot !...", isi spusera in sinea lor barbatul si nevasta. Si-i cumparara din targ, o
strachina de lemn, pe cateva paralute. Bietul batran, trebui sa manance de aici inainte doar din strachina
de lemn.
Si iata ca odata, inspre seara, cum sedeau cu totii in odaie, nepotelul - sa tot fi avut gagalicea de
copil vreo patru anisori incepu sa-si faca de joaca cu niste scandurele.
- Ce faci tu acolo? il intreba taica-sau.
- Fac si eu o covaita - ii raspunse copilasul - din care sa manance tata si mama, cand n-or mai fi in
putere, ca bunicu' !...
Amandoi catara mult timp unul la altul si de amar si de rusine ii podidi plansul. Il poftira de indata
pe batran sa se aseze la masa lor si, din ziua aceea, mancara iarasi cu totii impreuna. Si din cand in cand
se mai intampla ca batranul sa verse din mancare, nu -l mai lua nimeni la rost..
Povestea celor trei printese,

Au fost odata trei printese. Cea mai mare avea parul si ochii negri iar pielea ei avea culoarea
ciocolatei. Cea mijlocie era roscovana. Avea ochii verzi si fata plina de pistrui. Cea mica era blonda si
avea ochii albastri, iar fata ei era alba ca laptele.
Cele trei printese se jucau toata ziua, dar fiecare avea jucariile ei. Cea mare se juca in fiecare zi cu Soarele
si cu fluturii. Cea mijlocie se juca cu toate vietuitoarele pamantului si cu stelele, iar cea mica cu Luna si
cu toti copacii. Nu-si imparteau jucariile niciodata, si fiecare avea jocul ei, fara ca vreuna dintre ele sa
vrea jucariile celeilale. Jocul lor era frumos, dar trist.
Intr-o zi s-a intamplat ceva ciudat. Fluturii s-au dus pe ramurile copacilor, animalele s-au dus spre Soare,
iar stelele au facut roata in jurul Lunii. Cele trei printese au vrut sa-si ia inapoi jucariile, numai ca acestea
nu le-au mai ascultat. Fluturii au ramas in copaci, animalele toate au stat sub Soarele bland, iar stelele s-
au strans si mai tare in jurul Lunii.
S-a facut apoi noapte si s-au dus la culcare. A doua zi dimineata toate pareau ca-si revenisera la normal.
Fetele au zambit, au inceput sa cante si sa se joace. Si cand erau gata sa gaseasca fiecare cate un joc nou,
fiecare doar cu jucariile ei, asa cum faceau mereu, animalele s-au dus dupa Luna, fluturii au inceput sa
zboare dupa stele, iar copacii au cautat razele Soarelui.
Cele trei printese nu intelegeau nimic din cele ce se intamplau. Au vrut, iar, sa-si adune fiecare jucariile ei
dar au vazut ca nu se poate. Nici copacii, nici animalele, nici fluturii, nici soarele, nici stelele si nici
macar luna nu le-au dat ascultare.
Si atunci fata cea mica, blonda si cu ochi albastri a spus: “Hai sa ne jucam impreuna….”. Cele trei
printese au pus toate jucariile la un loc. Si dintr-o data soarele a zambit si i-a mangaiat pe toti. Si pe
copaci, si pe stele si pe fluturi. Razele soarelui s-au jucat cu pletele blonde ale printesei mici, dar si cu
coama deasa si neagra a printesei mari. Printesa mijlocie a prins un fluture si l-a atarnat de o stea, apoi a
luat o stea si a pus-o la gatul Lunii. Printesa cea mare a indemnat animalele sa se imprieteneasca cu
fluturii…
Si jocul celor trei printese a devenit vesel si frumos. Si asa a ramas pana in ziua de azi.
Matilda si Puiul de Urs,

Matida era o fetita tare nazdravana. Locuia la margnea unui sat, in apropierea unei paduri rare.
Dar chiar asa, rara cum era, padurea era plina de viata. Erau tot felul de pasari si tot felul de vietuitoare.
Erau iepuri, vulpi, ursi si lupi, mai erau si nevastuici, bursuci si, evident, tot felul de gaze si fluturi.
Cum spuneam Matilda era o mica-mare nazdravana. Cea mai mare nazbatie pe care a facut-o a fost sa
plece singura in padure si sa nu mai gaseasca drumul spre casa. A stat Matilda o noapte intreaga singura
in padura. A plans de mama focului, iar cand a vazut ca vine noaptea s-a speriat de-a dreptul. Dimineata,
parintii au gasit-o. S-au bucurat foarte tare ca Matilda era bine si sanatoasa. Dupa ce au strans-o in brate
au certat-o si i-au cerut sa promita ca nu o sa se mai duca singura, in padure, niciodata. Si ca legamant i-
au facut cadou un urs de jucarie. Mic, pufos si moale cu ochii negrii.
Matilda i-a dat nume: -Sa te cheme Pui de Urs!
Si Pui de Urs a ramas. De la patania asta a trecut vreo luna. Matilda a uitat, parintii fetitei la fel.
Intr-o zi Matilda l-a luat pe Pui de Urs, a luat un cosulet in care a pus niste prajiturele facute de mama ei
si o sticluta cu apa si a plecat hai-hui prin padure.
Stiti ce s-a intamplat? Da! Exact asa. Matilda s-a raracit. A venit seara, apoi s-a innoptat. Matilda era iar
singura in padure. Fetita si-a adus aminte ce a promis si a inceput sa planga. Acum nu mai plangea de
teama, ci pentru ca nu-si ascultase parintii.
L-a strans pe Pui de Urs in brate, s-a asezat langa un copac mare, si-a sters ochii, si-a suflat nasul, a
rontait prajiturelele, i-a dat cateva firmituri si lui Pui de Urs, a baut apa si s-a gandit ce bine ar fi fost daca
avea si un pahar cu lapte cald. S-a mai gandit la mamica si taticul ei si a adormit suspinand. Nu a dormit
prea mult pentru ca s-a trezit din cauza unor zgomote care veneau din padure. Nu a apucat sa se
dezmeticeasca prea bine, ca s-a pomenit nas in nas cu un urs. Adevarat si mare. Foarte mare! Matilda a
inghetat. Il tinea pe Pui de Urs de labuta si privea fara sa poata macar sa clipeasca ursul cel adevarat.
- Matilda, sa nu te temi. Nu-ti face nimic. Seamana cu mama!
- Cu mama?, a intrebat fetita.
- Da, cu mama mea!
- A! Cu mama ta, repeta Matilda ca prin vis.
Pui de Urs a sarit vesel in bratele ursului, s-a agatat de urechile lui si i-a spus ceva la ureche. Ursul l-a
strans cu blandete in bratele lui mari si puternice. L-a ascultat cu atentie si a inceput sa mormaie fericita.
Ursul cel adevarat a luat-o pe Matilda in brate, a ridicat-o usurel pe umar si a strans-o incet sa se
incalzeasca. Fetita nu a spus nimic, dar s-a culcusit linistita in bratele ursului. S-a ghemuit pe umarul
ursoaicei si a adormit impacata.
Dupa un timp, despre care Matilda nu poate sa spuna cat de lung sau de scurt a fost, fetita s-a trezit. Era in
camaruta ei, in patul ei, imbracata in pijamale. Soarele rasarise. Pui de Urs dormea inca in bratele ei.
Matilda stia ce se intamplase. Ursoaica o adusese acasa, o bagase in pat inainte ca parintii sa-si dea seama
ca plecase de acasa, in padure.
Nu intelegea insa de ce Pui de Urs nu mai vorbea asa cum facuse in bratele ursului cel adevarat si de ce
mama ei ii zambise dulce cand fetita incercase sa-i povesteasca cum a adus-o acasa, noapte tarziu, un urs,
dupa ce ea se ratacise in padure.
Cei trei purcelusi,
Au fost odata ca niciodata, trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi erau inca
purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.
Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai atunci a
trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma opresc
aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi place." Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au
plecat iar la drum. La un moment dat al dolea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un
om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este numai bun pentru casuta mea asa ca
ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea
piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta
asa cum era si el.
Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a
uitat prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si flamind.
Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a tras aer puternic in
piept si a suflat peste casuta. Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a
luat-o la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.
A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra
casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa
deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Casuta de lemn
a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au
zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa
celui de al treilea purcelus.
Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au
ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage
sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Dar casuta
nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina
neclintita. Enervat peste masura si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat
drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o scapare, au pus pe foc un ceaun
mare, plin cu apa.
Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea,
iar cind a ajuns jos, a aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin
casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai intors niciodata.
Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta casa mai mare, cu peretii din piatra,
cu masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea
fericiti pentru totdeauna.

Punguta cu doi bani,

Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina si mosneagul un cucos. Gaina babei se oua de
cate doua ori pe zi, si baba minca o multime de oua, iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul intr-o
zi pierdu rabdarea si zise:
- Mai baba, mananci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar.
- Da cum nu, zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cucosul tau sa faca oua,
si-i minca; ca eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.
Mosneagul pofticios si hapsan se ia dupa gura babei, si de ciuda prinde iute si degraba cucosul si-i da o
bataie buna, zicand:
- Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea, ca sa nu mai strici mancarea degeaba.
Cucosul, cum scapa din miinile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe drumuri, bezmetec. Si cum
mergea el pe un drum, numai iaca gaseste o punguta cu doi bani. Si cum o gaseste, o si ia in clont si se
intoarna cu dansa inapoi spre casa mosneagului. Pe drum, intalneste o trasura c-un boier si cu niste
cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cucos, vede in clontu-i o punguta si zice vezeteului:
- Mai! ia da-te jos si vezi ce are cucosul cela in plisc?
Vezeteul se da iute jos din capra trasurii si c-un feliu de mestesug prinde cucosul si, luandu-i punguta din
clont, o da boierului. Boierul o ia fara pasare, o pune in buzunar si porneste cu trasura inainte. Cucosul,
suparat de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neincetat:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice vezeteului:
- Mai! ia cucosul ist obraznic si-l da in fantana ceea.
Vezeteul iarasi se da jos din capra trasurii, prinde iarasi cucosul si-l azvarle in fantana. Cucosul, vazand
aceasta mare primejdie, ce sa faca? Incepe a inghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pana ce inghite el toata apa
din fantana... Apoi zboara de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurii, zicand:Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis:
- Ma! da al dracului cucos i-aista! Ei las, las' ca t-oi da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule!
Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cucosul, sa-l azvarle intr-un cuptoriu plin cu
jaratic si sa puie o lespede la gura cuptioriului. Baba, canoasa la inima, de cuvant: face cum i-a zis
stapanu-sau. Cucosul, cum vede si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el toata apa cea
din fantana pe jaratic, pana ce stinge focul de tot si se racoreste cuptioriul; ba inca face s-o aparie prin
casa, de s-a indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezii de la gura cuptioriului, iese
teafar si de-acolo, si fuga la fereastra boierului si incepe a tranti cu ciocul in geamuri si a zice:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
- Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos! zise boierul cuprins de mirare. Vezeteu! ia-l de pe
capul meu si-l azvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vrun buhai infuriet i-a veni de hac: l-a lua in
coarne s-om scapa de suparare.
Vezeteul iarasi ia cucosul si-l azvarle in cireada! Atunci, bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum inghitea la
buhai, la boi, la vaci si la vitei, pan-a inghitit el toata cireada s-a facut un pantece mare, mare cat un
munte. Apoi iar veni la fereastra, intinde aripile in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si
iarasi incepe:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Boierul, cand mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cucos.
Mai sta boierul cat mai sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una:
- Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca s-om scapa
de dansul. Si cum zice, umfla cucosul de-o aripa si-l azvarle in haznaua cu banii, caci boierul acela, de
mult banarit ce avea nu-i mai stia numarul!... Atunci cucosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate
lazile pustii. Apoi iese si de acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-azvarle punguta. Cucosul o ia
de jos cu bucurie, se duce in treaba lui si lasa pe boier in pace.
Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia cucosului, s-au luat dupa dansul, de ti se
parea ca-i o nunta si nu altaceva; iara boierul, intristat, se uita galis, cum se duceau si paserile sale, si zise
oftand:
- Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici!Cucosul insa
mergea tantos, iar paserile dupa dansul. Si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de la
poarta incepe a canta: cucurigu!!! cucurigu!
Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iese din casa cu bucurie, si cand isi arunca ochii spre poarta, ce sa
vada? Cucosul sau era ceva de spariet: elefantul ti se parea purice pe langa acest cucos! S-apoi in urma lui
veneau carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul
vazand pe cucosul sau asa de mare si de greoi, si incunjurat de atita amar de galite, i-a deschis poarta.
Atunci cucosul i-a zis:
- Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii.
Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi, si
indata se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de cirezi de vite, iara pe tol toarna o
movila de galbeni care straluceau la soare, de-ti luau ochii! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu
stia ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cucosul si dezmierdandu-l.
Atunci iaca si baba venea, nu stiu de unde; si cand a vazut unele ca aiestea, numa-i sclipeai rautacioasei
ochii din cap si plesnea de ciuda.
- Mosnege - zice ea, rusinata - da-mi si mie niste galbeni.
- Ba pune-ti pofta-n cui, mai baba. Cand ti-am cerut oua, stii ce mi-ai raspuns? Bate acum si tu gaina sa-ti
aduca galbeni, c-asa am batut eu cucosul, stii tu din a cui pricina... si iata ce mi-a adus!
Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi
de mila! Biata gaina, cum scapa din mainile babei, fuge pe drumuri. Si cum mergea pe drum, gaseste si ea
o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba, si incepe de pe la poarta: cot, cot, cotcodac!!
Baba iese cu bucurie inaintea gainii. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe
cuibariu; si dupa vreun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga sa
afle ce i-a facut gaina... Si cand se uita in cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o margica!... Baba, cand
vede ca s-a batut gaina joc de dansa, o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara in bataie! Si asa baba cea
zgarcita si nebuna a ramas de tot saraca lipita pamantului. De acu a mai manca si rabdari prajite in loc de
oua, ca bine s-a facut ras de gaina s-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nimica, sarmana!
Mosneagul insa era foarte bogat. El si-a facut case mari si gradini frumoase, si traia foarte bine. Pe baba,
de mila, a pus-o gainarita; iar pe cucos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si
incaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i irod de cei frumosi, iar nu cucos de
facut bors.
Scufita Rosie,
Traia odata o fetita care primise in dar de la bunicuta ei o minunata scufita de culoare rosie. Fetitei
ii placea tare mult acea scufita si ajunsese sa nu o mai dea deloc jos. Din acest motiv toata lumea o striga
Scufita Rosie.
Intr-o dimineata frumoasa si insorita, mama Scufitei Rosii o ruga pe fetita sa-i duca bunicutei bolnave un
cosulet cu mincare. Fetita, care-si iubea foarte mult bunicuta, accepta imediat sa-i faca acesteia o vizita.
"- Dar sa nu intirzii prea mult" ii spuse mama, "si sa mergi direct la bunica, fara sa stai sa te joci prin
padure, si mai ales sa te feresti de Lupul cel Rau".
Drumul ce ducea la bunicuta trecea prin padure, asa ca Scufita Rosie lua cosuletul din mina mamei si se
porni spre casa bunicutei. Pe drum insa il intilni pe Lupul cel Rau, dar uita de vorbele mamei si ii spuse
direct:
"- Buna dimineata, domnule Lup".
"- Buna dimineata Scufita Rosie" ii raspunse lupul, "unde ai plecat tu asa devreme?"
"- Am plecat sa o vizitez pe bunicuta care este bolnava si sa-i duc un cosulet cu mincare" ii raspunse pe
negindite Scufita Rosie.
"- Si unde locuieste bunicuta ta Scufita Rosie?" intreba lupul.
"- Locuieste in padure, nu foarte departe de aici" ii raspunse Scufita Rosie, "casuta ei este usor de gasit, se
afla chiar linga lac".
Lupul care deja se gindea ce meniu bun va avea la prinz, Scufita Rosie si bunicuta acesteia, ii spuse
Scufitei Rosii:
"- Am o ideea Scufita Rosie, ce ar fi daca ai culege niste floricele frumoase pe care sa i le duci bunicutei
tale?"
"- Ce idee minunata" ii raspunse Scufita Rosie, care uitind din nou de sfaturile mamei se afunda prin
padure incercind sa gaseasca cele mai frumoase floricele pentru bunicuta.
In timpul acesta lupul isi lua picioarele la spinare si o tuli spre casa bunicutei. Cind ajunse la usa acesteia
ciocani usor la usa.
"- Cine este?" intreba bunicuta.
"- Sint eu, Scufita Rosie" raspunse lupul imitind vocea Scufitei Rosii.
"- Intra inauntru draga" ii raspunse bunicuta, "sint in pat, iar usa este descuiata".
Lupul intra in casa, se repezi la bunicuta si o inghiti. Apoi isi puse camasa si scufia ei de noapte, se baga
in pat si se acoperi cu patura peste nas.
Intre timp Scufita Rosie se apropie de casa, si se mira vazind usa casutei deschisa. Pasi cu grija in casa si
se apropie de pat. Scufita Rosie nu o putea zari prea bine pe bunicuta si o intreba:
"- Ooo, bunicuto, dar de ce ai urechile asa de mari?"
"- Ca sa te aud mai bine" ii raspunse lupul imitind vocea bunicutei.
"- Ooo bunicuto, dar de ce ai ochii asa de mari?" intreaba Scufita Rosie.
"- Ca sa te vad mai bine, draga mea" ii raspunse lupul.
"- Ooo bunicuto, dar de ce ai gura asa de mare?" intreba Scufita Rosie.
"- Ca sa te pot inghiti mai bine, draga mea" striga lupul si se repezi la biata Scufita Rosie si o inghiti.
Satul, lupul se intinse in pat sa-si faca siesta si se puse pe sforait. Pe linga casa trecu un vinator care auzi
sforaitul si se uita pe fereastra. Cind vazu lupul isi inchipui ca acesta a mincat-o pe bunicuta si se repezi si
ii taie acestuia burta. Spre marea surpriza a vinatorului din burta iesira intregi si nevatamate Scufita Rosie
si bunicuta. Acestea ii multumira vinatorului ca le-a salvat si ii oferira in schimb pielea lupului.
Apoi Scufita Rosie si bunicuta se asezara la masa ca sa manince din cele pregatite de mama. Dupa patania
prin care trecuse, Scufita Rosie se hotari ca niciodata sa nu mai iasa din cuvintul mamei.
Povestea unui om lenes,
Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o
mesteca. Si satul vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotari sa-l spanzure pentru
a nu mai da pilda de lenevie si altora. Si asa se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il
umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de
spanzuratoare. Asa era pe vremea aceea. Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana.
Cucoana, vazand in carul cel de boi un om care semana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani,
zicand:
- Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se
caute?
-Ba nu, cucoana - raspunse unul dintre tarani, - sa ierte cinstita fata dumneavoastra, dar aista e un lenes
care nu credem sa fi mai avand pareche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un
trandav.
- Alei! oameni buni! - zise cucoana, infiorandu-se - pacat, sarmanul, sa moara ca un cane fara de lege!
Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin de posmagi,
ia asa pentru imprejurari grele, doamne fereste! A manca la posmagi, si a trai si el pe langa casa mea, ca
doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentru o bucatica de paine. Da, suntem datori a ne ajutam unii
pe altii.
- I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana: ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise unul ditre
sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunerecul sa te bata, luandu-te sub aripa dumisale. Noi
gandeam sa-ti dam sopon si franghie. Iar cucoana,cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot
traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trantor,
mare minune-i asta! Dar tot de noroc sa se planga cineva. Bine a mai zis cine a zis, ca boii ara si caii
mananca. Hai, da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.
- Dar muieti-s posmagii? zise atunci lenesul cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.
- Ce-a zis? intreaba cucoana pe sateni.
- Ce sa zica, milostiva cucoana -raspunde unul, -ia, intreaba ca muieti-s posmagii?
- Vai de mine si de mine -zise cucoana cu mirare-inca asta n-am auzit! Da el nu poate sa si-i moaie?
- Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?
- Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!
Atunci unul dintre sateni zise cucoanei:
- Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine
ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat
intreg n-ar fi pus oare mana de la mana, ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar
lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul!
Cucoana atunci cu toata bunavointa ce avea,se lehameste si de binefacere si de tot, zicand:
- Oameni buni, faceti dar cum v-a luminat Dumnezeu!
Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit, si-i fac felul. Si iaca asa a scapat si lenesul acela de sateni si
satenii aceia de dansul. Mai pofteasca de acum si alti lenesi in satul acela daca le da mana si-ii tine
cureaua.
S-am incalecat pe-o sea, si v-am spus povestea asa.
Pestisorul de aur,
A fost o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in apropierea
tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era neingrijit si darapanat, iar batranul, slabit de povara
anilor, abia isi mai ducea zilele. Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea face fata
valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se urce in barca lui veche, legata de o radacina uscativa de pe
tarm, de unde isi arunca in apa undita. Prindea doar pestisori mai mici, cu care nu reuseau sa-si potoleasca
foamea. Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu nemultumita. Zi de zi se
plangea de viata pe care o duceau si nu contenea sa-si invinovateasca barbatul pentru neajunsurile lor.
Intr-o buna zi, pescarul isi arunca undita in apa, nadajduind sa prinda cat mai mult peste. Trecu o buna
bucata de vreme de cand statea chircit cu undita in mana.
Deodata, insa se petrecu o minune: prinse un pestisor mic, din cale afara de frumos si de stralucitor. Nu
mai vazuse ceva asemanator: era poleit cu aur. Pestisorul, cu glas de om, ii ceru pescarului sa-l lase in
viata si sa-l arunce in apa. Pescarul era un om milostiv, insa era teama de gura spurcata a nevestei,
gandindu-se ca se va intoarce acasa fara hrana. In cele din urma, cruta viata bietei fiinte, hotarandu-se sa o
lase sa se intoarca in imparatia apelor. Pestisorul, drept rasplata, ii promise pescarului ca-i va indeplini
trei dorinte. Insa batranelul, trecut prin atatea necazuri, nu mai credea in minuni. Isi spuse doar ca l-ar fi
maniat pe Dumnezeu daca nu ar fi crutat viata micului pestisor auriu. Cand pescarul se intoarse acasa
cu traista goala, nevasta il dojeni aspru. Pentru a o imbuna, ii povesti intamplarea ciudata de care avu
parte, ba pomeni si de promisiunile pestisorului de aur. Pret de cateva clipe, nevasta lui se arata
neincrezatoare; isi spuse ca are un papa-lapte de barbat, mult prea milostiv. Asta trebuie sa fi fost pricina
pentru care crutase viata pestisorului. Dar, sireata cum era, se hotara sa puna la incercare promisiunea
facuta de pestisor. Porunci batranului sa se intoarca indata pe tarm si sa-i ceara pestisorului sa-i
indeplineasca o dorinta. Pescarul porni inspre mare si, cam sovaielnic, il striga pe pestisor. Acesta nu
intarzie sa se arate, iar pescarul ii destainui ce-i ceruse nevasta sa-i porunceasca. Ii ceru o covata mai
mare, in locul celei vechi, ponosite. Pestisorului nu i se paru greu sa-i indeplineasca dorinta si-i promise
pescarului ca sotia lui va fi multumita. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casa. Cand ajunse aici,
spre mirarea lui, vazu in odaia mica a casutei o covata mare si frumoasa, cum nu-i fusese dat sa vada
vreodata. Nevasta sa statea nerabdatoare langa vas, clatinandu-si capul in semn de uimire. Acum dadea
crezare puterii nemaipomenite a pestisorului de aur si nu trecu mult timp ca nascoci din nou o dorinta
demna de lacomia ei.
Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou barbatul la malul marii, pentru a
cere pestisorului de aur sa-i indeplineasca cea de-a doua dorinta. De asta-data, femeia vroia o casa
frumoasa si impodobita, pe locul celei darapanate. Zbiera cat o tinea gura, fugarindu-l pe bietul pescar.
Vorbele-i taioase se auzira pana departe si pescarul nu avu incotro decat sa-l cheme din nou pe facatorul
de minuni. Om cinstit, cumpatat si modest, ii era rusine de lacomia sotiei sale. Se temea ca pestisorul se
va supara daca il cauta dupa atat de putin timp. Poate isi va spune ca este si el la fel de necinstit si de
lacom ca si nevasta sa. Isi ascunse rusinea, isi lua inima-n dinti si-l chema pe pestisor, cu glasul cu care o
sluga il cheama pe stapan. Ii aduse la cunostinta cea de-a doua dorinta a femeii. Pestisorul il asigura ca
dorinta ii era ca si indeplinita, iar la intoarcere va gasi o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi
nimic. Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul bordeiului darapanat, se
afla o casa mare, nou-nouta, dar nevasta lui statea in prag, tot mohorata, scrasnind din dinti de
nemultumire. “Te pomenesti ca nu-i sunt de ajuns toate bogatiile din lume”, asa ca ii povesti barbatului sa
faca din nou cale-intoarsa si sa se-infatiseze inaintea pestisorului. Urma sa i se-indeplineasca cea de-a
treia dorinta: vroia un palat. Pestisorul ii indeplini dorinta desi parea deja satul si plictisit de lacomia lor.
Cand barbatul se intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In locul casei era un palat care se inalta
falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca uitat de Dumnezeu. Nevasta-sa era acum
imparateasa si se asezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Cand isi vazu barbatul la
poarta, ii adresa niste vorbe dispretuitoare, izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la palat,
strigandu-i ca este un biet muritor, impovarat de ani, si ca ar face bine sa-si caute norocul in alta parte. Il
izgoni ca pe un dusman si-i spuse sa ia seama ca nu care cumva sa indrazneasca sa mai puna piciorul in
palatul ei. Batranul pescar parasi palatul si porni incotro vazu cu ochii, iar pentru drum nu i se dadu nici
macar o bucata de paine. Paznicii palatului il inghiontira si-l batjocorira. I se interzise sa se mai apropie
vreodata de palat.
Bietul pescar nici nu intelegea bine ce se petrecea. Cazu pe ganduri, stia ca doar pestisorul de aur putea
sa-i dea vreun sfat. Cobora din nou la tarm si-l chema inca o data desi cele trei dorinte fura deja
indeplinite. Totusi, pestisorul se arata si acum. Batranul ii povesti de necazul care dadu-se peste el, de
trufia nevestei sale, facand din ea o fiinta nemiloasa si rauvoitoare. Pe el il izgonise din palat, intr-o lume
a suferintei si a deznadejdii. Avea o ultima rugaminte, pornita din suflet. Ii ceru pestisorului sa naruie
palatul si sa faca sa dispara bogatiile primite, iar acasa vroia s-o gaseasca pe nevasta lui asteptand in usa
subreda a vechiului lor bordei, in care sa domneasca pacea si impacarea. Lacomia nevestei pescarului il
supara din cale-afara pe pestisor, astfel ca se indura de sufletul necajit care venise sa-si jeleasca
amaraciunea. Hotara sa faca dreptate si sa-i indeplineasca aceasta ultima dorinta. Il imbuna pe bietul
pescar si-l trimise acasa. Nu mai era nici urma de palat, de curte imparateasca si de multimea de servitori
care forfoteau prin palat sa-i faca pe plac stapanei. Disparuse si mantia imparateasca, purpurie. Cand vazu
vechea lor casuta, cu peretii scorojiti, se simti cu sufletul impacat; inauntru isi gasi nevasta, nestatornica si
nemultumita, cum era si mai inainte. Totul era ca la inceput: viata lor era lipsita de bucurii si de bogatii,
asa cum fusesera obisnuiti.
Pescarul mai iesea din cand in cand la pescuit, dandu-si toata silinta sa prinda cat mai multi pestisori in
carligul unditei. Duceau o viata grea, plina de griji, dar pescarul stia ca era tocmai viata pe care si-o
dorise, desi nevasta continua sa-l dojeneasca pe nedrept in fiecare zi.

Povestea creionului,
Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea
sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le
mentinem, vei fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe
aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna
un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri,
pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a
corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe
drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior.
Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va
lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.
Fetita cu chibriturile,
Era un ger grozav; ningea si începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela ºi pe
întunericul acela, mergea pe stradã o biatã fetiþã cu capul gol, ºi cu picioarele goale. Avusese ea doar niºte
papuci când plecase de-acasã, dar nu-i folosiserã mult: erau niºte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese
aproape, ºi erau aºa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grãbindu-se sã treacã o stradã, unde cât p-aci
era sã fie strivitã între douã trãsuri. Unul din papuci nici nu-l mai gãsise, iar celãlalt îl luase un bãiat care
zicea cã vrea sã facã din el leagãn pentru copilul lui, când o avea ºi el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu
chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua
aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada
cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul
ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou,
iata la ce se gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi
stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca
acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si
acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera
astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un
chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid
si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o
lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de
fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare
asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri;
fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.
Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire.
Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri
subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru
de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita.
Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai
impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi,
si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica
amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea
vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai
traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si
era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu
din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. ªi aprinse repede
toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca
ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua
zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji;
erau la Dumnezeu.
Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul
pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita
cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.
"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase
impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.
Frumoasa din Padurea Adormita,
A fost odata ca niciodata, pe un taram indepartat, un rege si-o regina binecuvantati cu o fetita. Ei o
botezara AURORA, ce inseamna rasarit, caci frumusetea ei stralucea precum soarele diminetii.
Pentru a sarbatori acest eveniment, regele dadu un mare bal.Primii sosira Regele Hubert si mezinul sau
Printul Philip.
- Copilul tau este o adevarata comoara! exclama Regele Hubert. Poate ca, peste ani, ea si fiul meu se vor
casatori, si atunci regatele noastre se vor uni pentru totdeauna!
Tatalui Aurorei, Regele Stefan, ii placura spusele lui Hubert, asa ca anunta pe toata lumea ca mana
Aurorei era promisa Printului Philip.
Chiar in acel moment sunara trompetele pentru a anunta sosirea celor trei ursitoare bune - Flora, Fauna si
Merryweather.
- Am venit sa-i aducem darurile micutei noastre printese! spuse Flora. Darul meu e frumusetea!
- Eu ii daruiesc o voce neasamuita! rosti Fauna.
Apoi sosi si cea mai mare dintre ursitoare, Merryweather, sa lase darul sau.
Dar inainte ca Merryweather sa rosteasca urarea, sala balului fu inecata de fum. Din el tasni vrajitoarea
cea rea Maleficient.
- Cum indraznesti sa nu ma inviti si pe mine la aceast eveniment important!? striga ea, furioasa.
- Iata darul meu pentru pretuita voastra printesa!
Aplecandu-se peste micuta faptura, rosti:
- Inainte ca soarele sa apuna, la cea de-a saisprezecea aniversare, te vei intepa intr-un fus si vei muri!
blesteama ea fetita.
Apoi, fluturandu-si perelina, Maleficient se facu nevazuta.
- Vai, ce ne facem acum? rosti Regina, cu lacrimi in ochi, in timp ce-si strangea protector pruncul la piept.
- Nu te ingrijora! incearca Flora s-o linisteasca. Merryweather inca nu i-a oferit darul sau micutei printese.
- Nu e atat de puternica incat sa rupa vraja lui Maleficient, dar cu siguranta poate s-o mai indulceasca
putin!
Atunci Merryweather trase adanc aer in piept, flutura bagheta sa magica deasupra capului micutei printese
si spuse:
- Nu vei muri, ci te vei cufunda intr-un somn adanc! Blestemul acesta se va rupe numai cand iubitul tau iti
va darui un sarut!
Regele porunci atunci sa fie arse toate fusele din intregul regat. Cele trei zane stiau insa ca aceasta masura
nu va impiedica blestemul lui Maleficient. Asa ca se transformara in trei tarancute si o luara pe Aurora s-o
creasca si s-o educe ca pe propia lor fiica, departe de castel. Pentru ca nimeni sa nu afle adevarata
identitate a fetei, zanele ii schimbara numele in Rose si se stabilira intr-o micuta cabana, ascunsa adanc in
padure.
- Maleficient n-o va cauta aici! spusera ele hotarate.Dupa care jurara ca nu vor dezvalui nimanui
adevarata identitate a printesei.
Timp de saisprazece ani, ascunzatoarea printesei ramase un secret. Sub ingrijirea celor trei prietene bune
Rose crescu, devenind o tanara neasemuit de frumoasa. Era amabila si generoasa si-si incepea fiecare zi
cantand cu voiosie, astfel incat toate animalele din padure erau indragostite de cantecele ei.Intr-o zi, in
timp ce Rose culegea mure si canta, un tanar print trecu pe acolo. Speriata, Rose scapa cosul din mana si
incepu sa fuga.
- Nu te speria ! striga printul. Nu-ti fac nici un rau! Voiam doar sa te aud cantand. Ai o voce atat de
frumoasa!
Chipul printului era atat de cunoscut... era chiar printul ce-i aparea adesea in vis. Asa incepu sa-i cante si
dansara fericiti unul in bratele celuilalt.
- Cred ca este indragostita! spuse batrana bufnita celorlalte animale de langa ea.
Cand ajunse acasa, cele trei zane se adunara in jurul ei.
- Astazi inplinesti saisprazece ani si trebuie sa-ti spunem ceva extrem de inportant! exclama Flora.
Dar inainte de a apuca sa-i spuna marea veste, Rose incepu sa le povesteasca despre tanarul pe care
tocmai il intanlise.
- Vai, nu ! Asta nu e bine! striga Fauna. Pentru ca, vezi tu...tu esti Printesa Aurora, iar mana ta este deja
promisa!
In acea noapte, dupa cum planuira, cele trei zane o dusera pe aurora la castelul tatalui sau pentru a
sarbatori ziua de nastere a fetei.
Maleficient descoperi ca Aurora se afla la castel si arunca o vraja asupra ei.
Fermecata, printesa merse direct intr-o camera in care se afla un fus. Aurora se inteapa la un deget si cazu
la pamant intr-un somn adanc.
Cand cele trei zane se intorsera in camera in care o lasasera pe Aurora, ea nu mai era de mult acolo.O
gasira adormita langa un fus...Atunci isi dadura seama ce se intamplase.
- Regele si Regina vor fi distrusi! se vaita Fauna.
- Nu si daca ii adormim pe toti pana cand se trezeste Aurora! replica Flora.
Asa ca cele trei zane au zburat prin tot regatul si, fluturand baghetele lor magice, ii adormira pe toti.
Cand se pregateau sa-l adoarma pe Regele Hubert, il surprinsera stand de vorba cu Regele Stefan. Acesta
ii povestea cum fiul sau, Printul Philip, intanlise o frumoasa fata in padure cu care vroia sa se
casatoreasca.
Deci baiatul de care se indragostise Aurora era chiar Printul Philip...
Cele trei zane plecara in cautarea Printului Philip si-i povestira cele intamplate.
Ii daruira Scutul Curajului si Sabia Adevarului si-l trimisera s-o omoare pe Maleficient.
Printul Philip se napusti asupra lui Maleficient care se transformase intr-o bestie hidoasa. Era acum un
dragon imens si scuipa flacari. Philip ridica scutul si-o provoca la lupta. Dar caldura flacarilor era mult
prea mare, asa ca fu nevoit sa bata in retragere, pana cand ajunse pe marginea unei prapastii. Atunci, exact
cand dragonul se pregatea sa-i dea ultima lovitura, printul ii strapuse inima cu Sabia Adevarului.
Cele trei ursitoare il condusera pe Philip pana in camera din turnul castelului, unde dormea Aurora.
Printul Philip ingenunche in fata ei si-o saruta cu multa dragoste. Genele ei tremurara usor, vraja se rupse,
iar tanara printesa zambi din nou.
Si-o data cu ea, reveni la viata intregul regat.
Cei doi indragostiti se casatorira chiar in acea seara, iar petrecerea continua pana tarziu in noapte.
Cand mirii incepura sa danseze, toti isi dadura seama ca Printul Philip si tanara Printesa Aurora vor trai
fericiti pana la adanci batraneti.
Fata mosului si fata babei,
Era odata un mosneag s-o baba; si mosneagul avea o fata, si baba iar o fata. Fata babei era sluta,
lenesa, tifnoasa si rea la inima; dar, pentru ca era fata mamei, se alinta cum s-alinta cioara-n lat, lasind tot
greul pe fata mosneagului. Fata mosneagului insa era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima.
Dumnezeu o impodobise cu toate darurile cele bune si frumoase. Dar aceasta fata buna era horopsita si de
sora cea de scoarta, si de mama cea vitriga; noroc de la Dumnezeu ca era o fata robace si rabdatoare; caci
altfel ar fi fost vai s-amar de pielea ei.
Fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la
moara, ea, in sfirsit, in toate partile dupa treaba. Cit era ziulica de mare, nu-si mai stringea picioarele;
dintr-o parte venea si-n alta se ducea. S-apoi baba si cu odorul de fiica-sa tot cirtitoare si nemultamitoare
erau. Pentru baba, fata mosneagului era peatra de moara in casa; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
Cind se duceau amindoua fetele in sat la sezatoare sara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea cite-un
ciur plin de fuse; iar fata babei indruga si ea cu mare ce cite-un fus; s-apoi, cind veneau amindoua fetele
acasa noaptea tirziu, fata babei sarea iute peste pirleaz si zicea fetei mosneagului sa-i deie ciurul cu fusele,
ca sa-l tie pana va sari si ea. Atunci fata babei, vicleana cum era, lua ciurul si fuga in casa la baba si la
mosneag, spuind ca ea a tors acele fuse. In zadar fata mosneagului spunea in urma ca acela este lucrul
minelor sale; caci indata o apucau de obraz baba si cu fiica-sa si trebuia numaidecit sa ramiie pe-a lor.
Cind venea duminica si sarbatorile, fata babei era impopotonata si netezita pe cap, de parc-o linsese viteii.
Nu era joc, nu era claca in sat la care sa nu se duca fata babei, iar fata mosneagului era oprita cu asprime
de la toate aceste. S-apoi, cind venea mosneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umbla melita:
ca fata lui nu asculta, ca-i usernica, ca-i lenesa, ca-i soiu rau, ca-i laie, ca-i balaie; si ca s-o alunge de la
casa; s-o trimita la slujba, unde stie, ca nu-i de chip s-o mai tie; pentru ca poate sa innaraveasca si pe fata
ei.
Mosneagul, fiind un gura-casca, sau cum iti vre sa-i ziceti, se uita in coarnele ei, si ce-i spunea ea sfint
era. De inima, bietul mosneag poate c-ar mai fi zis cite ceva; dar acum apucase a cinta gaina la casa lui, si
cucosul nu mai avea nici o trecere; s-apoi, ia sa-l fi pus pacatul sa se intreaca cu didiochiul; caci baba si
cu fiica-sa il umpleau de bogdaprosti.
Intr-una din zile, mosneagul, fiind foarte amarit de cite-i spunea baba, cheama fata si-i zise:
- Draga tatei, iaca ce-mi tot spune ma-ta de tine: ca n-o asculti, ca esti rea de gura si innaravita si ca nu
este de chip sa mai stai la casa mea; de-aceea du-te si tu incotro te-a indrepta Dumnezeu, ca sa nu se mai
faca atita gilceava la casa asa din pricina ta. Dar te sfatuiesc, ca un tata ce-ti sunt ca, orisiunde te-i duce,
sa fii supusa, blajina si harnica; caci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o; c-a mai fost si mila parinteasca
la mijloc dar prin straini, Dumnezeu stie peste ce soiu de saminta de oameni ii da; si nu ti-or putea rabda
cite ti-am rabdat noi.
Atunci biata fata, vazind ca baba si cu fiica-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mina tata-sau si, cu
lacrimi in ochi, porneste in toata lumea, departindu-se de casa parinteasca fara nici o nadejde de
intoarcere!
Si merse ea cit merse pe-un drum, pana ce, din intimplare, ii iesi inainte o catelusa, bolnava ca vai de
capul ei si slaba de-i numarai coastele; si cum o vazu pe fata, ii zise:
- Fata frumoasa si harnica, fie-ti mila de mine si ma grijeste, ca ti-oiu prinde si eu bine vrodata!
Atunci fetei i se facu mila si, luind catelusa, o spala si-o griji foarte bine. Apoi o lasa acolo si-si cauta de
drum, multamita fiind in suflet ca a putut savirsi o fapta buna.
Nu merse ea tocmai mult, si numai iaca ce vede un par frumos si inflorit, dar plin de omizi in toate partile.
Parul, cum vede pe fata, zice:
- Fata frumoasa si harnica, grijeste-ma si curata-ma de omizi, ca ti-oiu prinde si eu bine vrodata!
Fata, harnica cum era, curati parul de uscaturi si de omizi cu mare ingrijire si apoi se tot duce inainte sa-si
caute stapin. Si, mergind ea mai departe, numai iaca ce vede o fintina milita si parasita. Fintina atunci
zise:
- Fata frumoasa si harnica, ingrijeste-ma, ca ti-oiu prinde si eu bine vrodata!
Fata rineste fintina si-o grijeste foarte bine; apoi o lasa si-si cauta de drum. Si, tot mergind mai departe,
numai iaca ce da de-un cuptior nelipit si mai-mai sa se risipeasca. Cuptiorul, cum vede pe fata, zice:
- Fata frumoasa si harnica, lipeste-ma si grijeste-ma, ca poate ti-oiu prinde si eu bine vrodata!
Fata, care stia ca de facut treaba nu cade coada nimanui, isi sufleca minicile, calca lut si lipi cuptiorul, il
humuli si-l griji, de-ti era mai mare dragul sa-l privesti! Apoi isi spala frumusel minile de lut si porni
iarasi la drum.
Si mergind ea acum si zi si noapte, nu stiu ce facu, ca se rataci; cu toate aceste, nu-si pierdu nadejdea in
Dumnezeu, ci merse tot inainte pana ce, intr-una din zile, des-dimineata, trecind printr-un codru
intunecos, da de-o poiana foarte frumoasa, si in poiana vede o casuta umbrita de niste lozii pletoase; si
cind s-apropie de acea casa, numai iaca o baba intimpina fata cu blindete si-i zice:
- Da' ce cauti prin aceste locuri, copila, si cine esti?
- Cine sa fiu, matusa? Ia, o fata saraca, fara mama si fara tata, pot zice; si numai Cel-de-sus stie cite-am
tras de cind mama care m-a facut a pus minile pe piept! Stapin caut si, necunoscind pe nime si umblind
din loc in loc, m-am ratacit. Dumnezeu insa m-a povatuit de-am nimerit la casa d-tale si te rog sa-mi dai
salasluire.
- Sarmana fata! zise batrina. Cu adevarat numai Dumnezeu te-a indreptat la mine si te-a scapat de
primejdii. Eu sint sfinta Duminica. Slujeste la mine astazi si fii incredintata ca mine n-ai sa iesi in miinile
goale de la casa mea.
- Bine, maicuta, dar nu stiu ce trebi am sa fac.
- Ia, sa-mi lai copilasii, care dorm acum, si sa-i hranesti; apoi sa-mi faci bucate; si, cind m-oiu intoarce eu
de la biserica, sa le gasesc nici reci, nici fierbinti, ci cum is mai bune de mincat.
Si, cum zice, batrina porneste la biserica, iara fata suflica minicile si s-apuca de treaba. Intai si-ntai face
lautoare, apoi iese afara si incepe a striga:
- Copii, copii, copii! Veniti la mama sa va leie! Si, cind se uita fata, ce sa vada? Ograda se umpluse si
padurea fojgaia de-o multime de balauri si de tot soiul de jivine mici si mari! Insa, tare in credinta si cu
nadejdea la Dumnezeu, fata nu se sparie; ci le ia pe cite una si le laie si le ingrijeste cit nu se poate mai
bine. Apoi s-apuca de facut bucate, si cind a venit sfinta Duminica de la biserica si a vazut copiii lauti
frumos si toate trebile bine facute, s-a umplut de bucurie; si dupa ce-a sezut la masa, a zis fetei sa se suie
in pod si sa-si aleaga de-acolo o lada, care a vre ea, si sa si-o ieie ca simbrie; dar sa n-o deschida pan-
acasa, la tata-sau. Fata se suie in pod si vede acolo o multime de lazi: unele mai vechi si mai urite, altele
mai noua si mai frumoase. Ea insa, nefiind lacoma, s-alege pe cea mai veche si mai urita dintre toate. Si
cind se da cu dinsa jos, sfinta Duminica cam increteste din sprincene, dar n-are incotro. Ci binecuvinteaza
pe fata, care isi ie lada si se intoarna spre casa parinteasca cu bucurie, tot pe drumul de unde venise.
Cind, pe drum, iaca cuptiorul grijit de dinsa era plin de placinte crescute si rumenite. Si maninca fata la
placinte, si maninca, hat bine; apoi isi mai ie citeva la drum si porneste.
Cind, mai incolo, numai iaca fintina grijita de dinsa era plina pana-n gura cu apa limpede cum ii lacrima,
dulce si rece cum ii gheata. Si pe colacul fintinei erau doua pahare de argint, cu care a baut la apa pana s-a
racorit. Apoi a luat paharele cu sine si a pornit inainte.
Si mergind mai departe, iaca parul grijit de dinsa era incarcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau,
si dulci ca mierea. Parul, vazind pe fata, si-a plecat crengile-n jos; si ea a mincat la pere si s-a luat la drum
cite i-a trebuit.
De-acolo mergind mai departe, iaca, se intilneste si cu catelusa, care acum era voinica si frumoasa, iara la
git purta o salba de galbeni pe care a dat-o fetei, ca multamita pentru ca a cautat-o la boala. Si de aci, fata,
tot mergind inainte, a ajuns la tata-sau. Mosneagul, cind a vazut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi si inima
de bucurie. Fata atunci scoate salba si paharele cele de argint si le da tatine-sau; apoi deschizind lada
impreuna, nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi iese din ea, incit mosneagul pe loc a
intinerit, vazind atitea bogatii! Iara baba a ramas oparita si nu stia ce sa faca de ciuda. Fata babei si-a luat
inima-n dinti si a zis:
- Las', mama, ca nu-i pradata lumea de bogatii; ma duc sa-ti aduc eu si mai multe.
Si cum zice, porneste cu ciuda, trasnind si plesnind. Merge si ea cit merge, tot pe acest drum, pe unde
fusese fata mosneagului; se intilneste si ea cu catelusa cea slaba si bolnava; da si ea de parul cel ticsit de
omide, de fintina cea milita si seaca si parasita, de cuptiorul cel nelipit si aproape sa se risipeasca; dar
cind o roaga si catelusa, si parul, si fintina, si cuptiorul sa se ingrijeasca de dinsele, ea le raspundea cu
ciuda si cu bataie de joc:
- Da' cum nu!? ca nu mi-oiu festeli cu minutele tatucutei si a mamucutei! Multe slugi ati avut ca mine?
Atunci, cu toatele, stiind ca mai usor ar pute capata cineva lapte de la o vaca stearpa decit sa te
indatoreasca o fata alintata si lenesa, au lasat-o sa-si urmeze drumul in pace si n-au mai cerut de la dinsa
nici un ajutor. Si mergind ea tot inainte, au ajuns apoi si ea la sfinta Duminica; dar si aici s-a purtat tot
hursuz, cu obraznicie si prosteste. In loc sa faca bucatele bune si potrivite si sa leie copiii sfintei Duminici
cum i-a lauat fata mosneagului de bine, ea i-a oparit pe toti, de tipau si fugeau nebuni de usturime si
durere. Apoi bucatele le-au facut afumate, arse si sleite, de nu mai era de chip sa le poata lua cineva in
gura; si cind a venit sfinta Duminica de la biserica, si-a pus minile-n cap de ceea ce-a gasit acasa. Dar
sfinta Duminica, blinda si ingaduitoare, n-a vrut sa-si puie mintea c-o sturlubateca si c-o lenesa de fata ca
aceasta; ci i-a spus sa se suie in pod, sa-si aleaga de-acolo o lada, care i-o placea, si sa se duca in plata lui
Dumnezeu. Fata atunci s-a suit si s-a ales lada cea mai noua si mai frumoasa; caci ii placea sa ieie cit de
mult si ce-i mai bun si mai frumos, dar sa faca slujba buna nu-i placea. Apoi, cum se da jos din pod cu
lada, nu se mai duce sa-si ieie ziua buna si binecuvintare de la sfinta Duminica, ci porneste ca de la o casa
pustie si se tot duce inainte; si mergea de-i piriiau calciiele, de frica sa nu se razgindeasca sfinta Duminica
sa porneasca dupa dinsa, s-o ajunga si sa ieie lada.
Si cind ajunge la cuptior, frumoase placinte erau intr-insul! Dar cind s-apropie sa ieie dintr-insele si sa-si
prinda pofta, focul o arde si nu poate lua. La fintina, asisderea: paharutele de argint, nu-i vorba, erau, si
fintina plina cu apa pana-n gura; dar cind a vrut fata sa puie mina pe pahar si sa ieie apa, paharele pe loc
s-au cufundat, apa din fintina intr-o clipa a secat, si fata de sete s-a uscat! Cind prin dreptul parului, nu-i
vorba, ca parca era batut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeti c-a avut parte fata sa guste vro una?
Nu, caci parul s-a facut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile la nouri! S-atunci,
scobeste-te, fata babei, in dinti! Mergind mai inainte, cu catelusa inca s-a intilnit; salba de galbeni avea si
acum la git; dar cind a vrut fata sa i-o ieie, catelusa a muscat-o de i-a rupt degetele si n-a lasat-o sa puie
mina pe dinsa. Isi musca fata acum degetele mamucutei si ale tatucutei de ciuda si de rusine, dar n-avea
ce face. In sfirsit, cu mare ce a ajuns ea si acasa, la ma-sa, dar si aici nu le-au ticnit bogatia.
Caci, deschizind lada, o multime de balauri au iesit dintr-insa si pe loc au mincat pe baba, cu fata cu tot,
de parca n-au mai fost pe lumea asta, si apoi s-au facut balaurii nevazuti cu lada cu tot.
Iar mosneagul a ramas linistit din partea babei si avea nenumarate bogatii; el a maritat-o pe fiica-sa dupa
un om bun si harnic. Cucosii cintau acum pe stilpii portilor, in prag si in toate partile; iar gainile nu mai
cintau cucoseste la casa mosneagului, sa mai faca a rau; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau.
Numai atit, ca mosneagul a ramas plesuv si spetit de mult ce-l netezise baba pe cap si de cercat in spatele
lui cociorva, daca-i copt malaiul.

Elefantelul curios,
A fost odata, demult, un elefantel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o noua intrebare: "ce maninca
crocodilul seara?"Asa ca a plecat prin padure sa intrebe animalele si s-a intilnit cu ursuletul si-l intreaba:-
Ursuletule, ce maninca crocodilul seara? - Nu stiu, a raspuns ursuletul, dar du-te la lac si vei afla.Si a
plecat mai departe elefantelul sa caute lacul. Pe drum s-a intilnit cu o broscuta:- Broscuto, ce maninca
crocodilul seara?- Nu stiu, a raspuns broscuta, dar du-te la lac si vei afla. In apropiere de lac, elefantelul s-
a intilnit cu sarpele boa: - Sarpe, ce maninca crocodilul seara?- Nu stiu, a raspuns si sarpele, dar uite lacul
aici, sunt sigur ca vei afla raspunsul.Tocmai atunci iesea din apa crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el,
dar nu stia ca vorbeste chiar cu crocodilul: - Scuza-ma te rog, stii cumva ce maninca crocodilul seara?
Crocodilul siret ii spune: - Vino mai aproape sa-ti spun la ureche sa nu ne auda nimeni.Elefantelul s-a
apropiat si crocodilul -hat!, l-a apucat de nas, ca pe vremea aia elefantelul avea un nas ca toate nasurile,
micut asa ca al tau.Si cum se chinuia bietul elefantel sa scape din gura crocodilului a venit repede, repede
sarpele boa, care se afla in apropiere si a inceput sa-l traga pe elefantel de coada. Si atita a tras crocodilul
de nas si sarpele boa de coada , ca pina la urma sarpele a reusit sa-l salveze pe elefantel, dar nasul i se
intinsese atit de tare ca aproape ii atirna pe jos. Si uite asa, de atunci are elefantelul trompa.

Danila Prepeleag,
Erau odata intr-un sat doi frati, si amandoi erau insurati. Cel mai mare era harnic, grijuliu si chiabur,
pentru ca unde punea el mana punea si Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iara cel mai mic era sarac. De
multe ori fugea el de noroc si norocul de dansul, caci era lenes, nechitit la minte si nechibzuit la trebi; s-
apoi mai avea si o multime de copii! Nevasta acestui sarac era muncitoare si buna la inima, iar a celui
bogat era pestrita la mate si foarte zgarcita. Vorba veche: "Tot un bou s-o belea". Fratele cel sarac - sarac
sa fie de pacate!- tot avea si el o pereche de boi, dar cole: porumbi la par, tineri, nalti de trup, teposi la
coarne, amandoi cudalbi, tintati in frunte, ciolanosi si grosi, cum sunt mai buni de injugat la car, de iesit
cu dansii in lume si de facut treaba. Dar plug, grapa, teleaga, sanie, car, tanjala, carceie, coasa, hreapca,
tapoi, grebla si cate alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici ca se aflau la casa acestui om nesocotit.
Si cand avea trebuinta de asemene lucruri, totdeauna supara pe altii, iara mai ales pe frate-sau, care avea
de toate. Nevasta celui bogat de multe ori facea zile fripte barbatului, ca sa-l poata descotorosi odata de
frate-sau. Ea zicea adeseori: - Frate, frate, dar pita-i cu bani, barbate. - Apoi, da, mai nevasta, sangele apa
nu se face. Daca nu l-oi ajuta eu, cine sa-l ajute? Nevasta, nemaiavand incotro, tacea si inghitea noduri.
Toate ca toate, dar carul sau era de haimana. Nu treceau doua-trei zile la mijloc, si se trezea la usa ei cu
Danila, cumnatu-sau, cerand sa-i imprumute carul: ba sa-si aduca lemne din padure, ba faina de la moara,
ba capiti din tarina, ba multe de toate. - Mai frate, zise intr-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de
fratia noastra!... Tu ai boi, de ce nu-ti inchipuiesti s-un car? Al meu l-ai harbuit de tot. Hodorog! incolo,
hodorog! pe dincolo, carul se strica. S-apoi, stii vorba ceea:"Da-ti, popa, pintenii si bate iapa cu
calcaiele". - Apoi, da, frate, zise istalalt, scarpinandu-se in cap, ce sa fac? - Ce sa faci? sa te-nvat eu: boii
tai sunt mari si frumosi; ia-i si-i du la iarmaroc, vinde-i si cumpara altii mai mici si mai ieftini, iar cu banii
ramasi cumpara-ti si un car, si iaca te-ai facut gospodar. - Ia, stii ca nu m-ai invatat rau? asa am sa fac.
Zicand aceste, se duce la dansul acasa, isi ia boii de-o funie si porneste cu ei spre targ. Dar, cum am spus,
omul nostru era un om de aceia caruia-i manca cainii din traista, si toate trebile, cate le facea, le facea pe
dos. Targul era cam departe, si iarmarocul pe sfarsite. Dar cine poate sta impotriva lui Danila Prepeleac?
(ca asa ii era porecla, pentru ca atata odor avea si el pe langa casa facut de mana lui). El tufleste cusma pe
cap, o indeasa pe urechi si habar n-are: "Nici nu-i pasa de Nastasa; de Nichita, nici atata". Mergand el cu
Duman si Talasman ai sai, tot inainte spre iarmaroc, tocmai pe cand suia un deal lung si traganat, alt om
venea dinspre targ cu un car nou, ce si-l cumparase chiar atunci si pe care il tragea cu mainile singur, la
vale cu proptele si la deal cu opintele. - Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie,
vazand troscotul cel fraged si mandru de pe langa drum. stai putin cu carul, c-am sa-ti spun ceva. - Eu as
sta, dar nu prea vrea el sa steie. Dar ce ai sa-mi spui? - Carul dumitale parca merge singur. - D-apoi... mai
singur, nu-l vezi? - Prietene, stii una? - Stiu daca mi-i spune. - Hai sa facem treampa; da-mi carul, si na-ti
boii. Nu vreau sa le mai port grija in spate: ba fan, ba ocol, ba sa nu-i manance lupii, ba de multe de
toate... Oi fi eu vrednic sa trag un car, mai ales daca merge singur. - Suguiesti, mai omule, ori ti-e intr-
adins? - Ba nu suguiesc, zise Danila. - Apoi dar, te vad ca esti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai
gasit intr-un chef bun; hai, noroc sa dea Dumnezeu! sa-ti aibi parte de car, si eu de boi! Apoi da carul, isi
ia boii, pleaca pe costisa intr-o parte spre padure si se cam mai duce. Istalalt, adica Danila, zice in gandul
sau: "Taci, ca-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar razgandi; dar parca nu era tigan, sa
intoarca."
Apoi isi ia si el carul si porneste tot la vale inapoi spre casa. - Aho! car nebun, aho! Cand te-oi incarca
zdravan cu saci de la moara, ori cu fan din tarina, atunci sa mergi asa! Si cat pe ce, cat pe ce sa nu-l ia
carul inainte. Dar de la o vreme valea s-a sfarsit si s-a inceput un deal; cand sa-l suie la deal, suie-l daca
poti!... Harti! incolo, scarti! incolo, carul se da inapoi. - Na! car mi-a trebuit, car am gasit! Apoi cu mare
greu hartoieste carul intr-o parte, il opreste in loc, se pune pe protap si se asterne pe ganduri. - Ma!... asta
inca-i una! De-oi fi eu Danila Prepeleac, am prapadit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am gasit o caruta...
Ba e Prepeleac, ba nu-i el... Cand iaca un om trecea iute spre targ c-o capra de vanzare. - Prietene, zise
Danila, nu mi-i da capra ceea, sa-ti dau carul ista? - Apoi... da... capra mea nu-i de cele saritoare, si-i buna
de lapte. - Ce mai la deal, la vale! buna, ne-buna, na-ti carul si da-mi-o! Cela nu se pune de pricina, da
capra si ia carul. Apoi asteapta pana vin alte care, de-l leaga dinapoia lor, si se duce in treaba lui spre
casa, lasand pe Danila gura casca tot pe loc. - Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra stiu incaltea ca bine
l-am boit! Ia apoi si el capra si porneste iar spre targ. Dar capra tot capra; se smuncea in toate partile,
incat ii era acum lehamete de dansa. - De-as ajunge mai degraba in targ, zise Prepeleac, ca sa scap de raia
asta. Si, mergand el mai departe, iaca se intalneste c-un om ce venea de la targ c-o gasca in brate. - Bun
intalnisul, om bun! zise Danila. - Cu bine sa dea Dumnezeu! - Nu vrei sa facem schimb? sa-ti dau capra
asta si sa-mi dai gasca. - N-ai nimerit-o, ca nu-i gasca, ci-i gansac; l-am cumparat de samanta. - Da, da-
mi-l, da-mi-l! ca-ti dau si eu o samanta buna. - De mi-i da ceva adaos, poate sa ti-l dau; iara de nu,
norocul gastelor de-acasa; ca are sa faca un otrocol prin ele, de s-a duce vestea!
In sfarsit, dur la deal, dur la vale, unul mai da, altul mai lasa, si Prepeleac marita capra! Apoi insfaca
gansacul si pleaca tot inainte spre targ. Cand ajunse in targ, gansacul, dorit de gaste, tipa cat il lua gura:
"ga, ga, ga, ga!" - Na! c-am scapat de dracul si am dat peste tata-sau: acesta ma asurzeste! Las' ca te insor
eu si pe tine acus, mai buclucasule! Si, trecand pe langa un negustor cu pungi de vanzare, da gansacul pe-
o punga de cele pe talger si cu baierile lungi, de pus in gat. Ia el punga, o suceste, o invarteste s-apoi zice:
- Na-ti-o franta, ca ti-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul sa te uiti la ei am ramas c-o
punga goala. Mai! mai! mai! mai! Doar stiu ca nu mi-i acum intaiasi data sa merg la drum; dar parca
dracul mi-a luat mintile! Mai sede el cat sede de casca gura prin targ, s-apoi isi ia talpasita spre casa. Si,
ajungand in sat, se duce drept la frate-sau, ca sa-i duca bucurie. - Bine v-am gasit, badita! - Bine-ai venit,
frate Danila! Da' mult ai zabovit la targ! - Apoi da, badita; m-am pornit cu graba si m-am intalnit cu
zabava. - Ei, ce veste ne mai aduci de pe la targ? - Ia, nu prea buna! Bietii boisorii mei s-au dus ca pe gura
lupu- lui. - Vro dihanie a dat peste dansii, ori ti i-a furat cineva? - Ba! I-am dat eu singur cu mana mea,
badita. Apoi spuse din capat toata intamplarea, pe unde-a fost si ce-a patit; iar la urma urmelor zise: - S-
apoi, ce mai atata vorba lunga, dintr-o pereche de boi ales c-o punga; s-apoi si asta pute a pustiu, badita
draga. - Ma! da, drept sa-ti spun, ca mare natarau mai esti! - Apoi da!... badita! pan-aici, toate-au fost cum
au fost, da' de-acum am prins eu minte... Numai ce folos? Cand e minte, nu-i ce vinde; cand e branza, nu-i
barbanta. Iaca iti dau dumitale punga asta, ca eu n-am ce face cu dansa. Si te mai rog de toti dumnezeii
sa-mi imprumuti macar o data carul cu boii, s-aduc niste lemne din padure la nevasta si la copii, ca n-au
scanteie de foc in vatra, sarmanii! s-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred ca nu te-oi mai supara. - Ptiu! ma! zise
frate-sau, dupa ce l-a lasat sa sfarsasca. se vede ca Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ti
mai dau o data carul, dar asta ti-a fi cea de pe urma.
Lui Danila atata i-a trebuit. Ia acum carul cu boii fratine-sau si porneste. Cum ajunge in padure, chiteste
un copac care era mai mare si trage carul langa el; fara sa dejuge boii, incepe a taia copacul, ca sa cada in
car deodata. Trebi de ale lui Danila Prepeleac! Bocaneste el cat bocaneste, cand parrr! cade copacul peste
car de-l sfarma si peste boi de-i ucide! - Na! ca facui pacostea si fratine-meu! Ei, ei, acum ce-i de facut?...
Eu cred ca ce-i bine, nu-i rau: Danila face, Danila trebuie sa desfaca. Ma duc sa vad, n-oi putea smomi pe
frate-meu sa-mi imprumute si iapa, sa fug apoi cu ea in lume, iar copiii si nevasta sa-i las in stirea Celui-
de-sus. Asa zicand, porneste si, mergand prin padure, s-a ratacit. Dupa multa truda si buimaceala, in loc
sa iasa la drum, da de-un helesteu si, vazand niste lisite pe apa, zvarrr! cu toporul intr-insele, cu chip sa
ucida vro una s-o duca peschin fratine-sau... Dar lisitele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-
a cufundat, si Prepeleac a ramas batand in buze. - Ma!... ca rau mi-a mai mers astazi! Ce zi pocita! se
vede ca m-a luat cineva din urma! Apoi da din umere si porneste; mai merge el cat merge, pana ce, cu
mare greu, gaseste drumul. Apoi o ia la papuc si hai, hai! hai, hai! ajunge in sat, la frate-sau, si pe loc
carpeste o minciuna, care se potrivea ca nuca in perete. - Frate, mai fa-mi un bine si cu iapa, ca sa man
boii de calare: in padure a plouat grozav, si s-a facut o mazga s-un ghetus, de nu te mai poti de fel tinea pe
picioare. - Ma! zise frate-sau, se vede ca tu ai fost bun de calugarit, iar nu de trait in lume, sa necajesti
oamenii si sa chinuiesti nevasta si copiii! Haiti! lipsesti dinaintea mea si du-te unde-a dus surdul roata si
mutul iapa, ca sa nu mai aud de numele tau! Iapa? Las' pe Danila, ca stie el unde-a duce-o: sa-si ia
iertaciune de la boi si ziua buna de la car. Apoi iese pe usa, pune mana pe iapa si pe-o secure, si tunde-o!
Cand se trezeste frate-sau, ia iapa daca ai de unde! Prepeleac era tocmai la helesteul din padure, sa caute
toporul. Aici ii trasni in cap lui Danila ca el ar fi bun de calugar, dupa vorbele fratine-sau. - Am sa durez o
manastire pe pajistea asta, de are sa se duca vestea in lume, zise el. Si deodata se si apuca. Face mai intai
o cruce s-o infige in pamant, de inseamna locul. Apoi se duce prin padure si incepe a chiti copacii
trebuitori: ista-i bun de amanare, cela de talpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de
toaca; si tot asa dondanind el din gura, iaca se trezeste dinaintea lui c-un drac ce iesise din iaz.
- Ce vrei sa faci aici, mai omule? - Da' nu vezi? - Stai, ma! nu te-apuca de nazbutii. Iazul, locul si padurea
de pe-aici sunt ale noastre. - Poate-i zice ca si ratele de pe apa sunt ale voastre, si toporul meu din fundul
iazului. V-oi invata eu pe voi sa puneti stapanire pe lucrurile din lume, cornoratilor! Dracul, neavand ce-i
face, hustiuliuc! in iaz si da de stire lui scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu naravul dracului. Ce sa
faca dracii? se sfatuiesc intre dansii, si scaraoschi, capetenia dracilor, gaseste cu cale sa trimita pe unul
din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, sa-i dea pusnicului Danila, ca sa-l poata matura de-acolo. - Na-ti,
ma, bani! zise dracul trimis; si sa te carabanesti de aici; ca, de nu, e rau de tine! Prepeleac se uita la cruce,
se uita la drac si la bani... da din umere s-apoi zice: - Aveti noroc, spurcatilor, ca-mi sunt mai dragi banii
decat pusnicia, ca v-as arata eu voua! Dracul raspunde: - Nu te pune in poara, mai omule, cu imparatul
iadului; ci mai bine ia-ti banisorii si cauta-ti de nevoi. Apoi lasa banii si se intoarna in helesteu, unde
gaseste pe scaraoschi tare mahnit pentru pierderea unei comori asa de mari, cu care ar fi putut dobandi o
multime de suflete. Prepeleac, in acest timp, se chitea cum ar face sa vada banii acasa la dansul. - Bun!
zise Danila. Nici asta nu se ia din drum. Tot manastiri sa croiesti, daca vrei sa te bage dracii in seama, sa-
ti vie cu banii de-a gata la picioare si sa te faca putred de bogat! Pe cand se ingrijea el cum sa duca banii
acasa, iaca un alt drac din iaz i se infatisaza inainte, zicandu-i: - Mai omule! stapanu-meu s-a razgandit; el
vrea mai intai sa ne cercam puterile s-apoi sa iei banii. "Ia, acu-i acu!" zise Prepeleac in gandul sau,
oftand. Dar este o vorba: tot bogatul mintios si tanarul frumos. Danila mai prinsese acum la minte. -
Puterile? Ei, cum si in ce fel? - Iaca cum: dintru-ntai si dintru-ntai, care dintre noi amandoi a lua iapa ta in
spate si va inconjura iazul de trei ori, fara s-o puna jos si sa se rasufle, ai aceluia sa fle banii. Si cum zice,
umfla dracul iapa in carca si intr-o clipa inconjura iazul de trei ori. Prepeleac, vazand atata putere din
partea dracului, nu-i prea veni la socoteala, dar tot isi tinu flrea si zise:
- Mai Michiduta! doar eu te credeam mai tare decat esti! Asa-i ca tu ai luat iapa in spate? insa eu ti-oi lua-
o numai intre picioare; si indata se si azvarle pe iapa si inconjura iazul de trei ori, fara sa se rasufle.
Dracul atunci se mira mult de asta si, neavand ce mai zice, iscodi alta. - Acum sa ne intrecem din fuga,
zise el. - Mai Michiduta! da' cu mine ti-ai gasit ca poti tu sa te intreci din fuga? - D-apoi cu cine? - Vina
incoace, sa-ti arat eu cu cine! Apoi merge impreuna cu dracul in niste porumbrei, unde vede un iepure
dormind, si i-l arata. - Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos si mititel? - Vad. - Acela-i copilul meu cel mai
mic. Atine-te! Si cand l-oi trezi din somn, sa te iei dupa el. Si-odata si striga: u! ta! na! na! na!... Atunci
iepurele sare, si dracul dupa el. Fug ei cat fug, si de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pana acum
toti radeau de Prepeleac, dar acum a ajuns sa rada si el de dracul. Pe cand Danila se tinea cu m ana de
inima, razand de prostia dracului, iaca si acesta se inturna gafuind. - Ma! da' sprinten si sprintaroi copil
mai ai, drept sa-ti spun! Cand aproape-aproape sa pun mana pe dansul, i-am pierdut urma, si sa te duci,
duluta! - Seamana tatane-sau, sireicanul! zise Danila. Ei? mai ai pofta sa te intreci si cu mine? - Ba mai
pune-ti pofta-n cui!... Mai bine sa ne intrecem din tranta. - Din tranta? Doar de ti-e greu de viata. Ma! tot
am auzit din batrani ca dracii nu-s prosti; d-apoi, cum vad eu, tu numai nu dai in gropi, de prost ce esti.
Asculta! Eu am un unchi batran de 999 de ani si 52 de saptamani; si de-l vei putea tranti pe dansul, atunci
sa te incerci si cu mine, dar cred ca ti-a da pe nas. Zicand aceste, porneste inainte si face semn dracului cu
mana, sa vina dupa el. in fundul padurii, sub niste stanci, se afla o bizunie de ursi, peste care daduse
Prepeleac, umbland cateodata, ca pusnic ce se gasea, dupa vlastari salbatici si dupa zmeura. Ajungand ei
aproape, Danila zise: - Iaca locasul unchiului meu. Intra inlauntru; ai sa-l gasesti dormind in cenusa, cu
nasul in taciuni. De vorbit, nu poate vorbi, ca maselele si dintii i-au cazut mai bine de o mie de ani.
Dracul, cand n-are ce face, stiti ce face... Intra inlauntru si incepe a-si purta codita cea barligata pe la
nasul unchesului. Atata i-a trebuit lui mos Ursila, s-apoi las' pe dansul! Deodata sare manios din barlog,
hat! dracul subsuoara si-l strange cu atata putere, de era sa-si dea sufletul, si ochii i-au iesit afara din cap
cat cepele de mari.
- Na! nu cauti, s-o gasesti, zise Danila, care privea de departe valmasagul acesta si se strica de ras. Dar nu
stiu ce face dracul, ca face el ce face, si cu mare greu scapa din labele lui mos Ursila. Danila, cum vede pe
drac scapat, bun teafar... se face ca-l scoate. - Ia las', mai omule, las'! nu-ti mai face obraz. Daca ai stiut ca
ai un mos asa de grobian, pentru ce m-ai indemnat sa ma lupt cu el? - Da' ce? Nu ti-a placut? Hai si cu
mine! - Cu tine, si numai cu tine, m-oi intrece din chiuit; si care-a chiui mai tare, acela sa ia banii. -
Bun!... zise Danila in gand; las' ca te-oi chiui eu! Mai Michiduta! Ia chiuie tu intai, ca sa aud cum chiui.
Atunci dracul se craceste c-un picior la asfintit si cu unul la rasarit, s-apuca zdravan cu mainile de tortire
cerului, casca o gura cat o sura, si, cand chiuie o data, se cutremura pamantul, vaile rasuna, marile
clocotesc si pestii din ele se sperie; dracii ies afara din iaz cata frunza si iarba! Si oleaca numai de nu s-a
risipit bolta cerului. Danila insa sedea calare pe burduful cu bani si, tinandu-si firea, zise: - Ma! da' numai
asa de tare poti chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o data! Dracul chiuie si mai grozav. - Tot nu te-
am auzit. inca o data! Dracul chiuie s-a treia oara, asa de tare, de credeai ca s-a rupt ceva intr-insul. -
Acum nu te-am auzit nici atata... Asa-i c-a venit si randul meu? - Mai asa! - Mai Michiduta! cand oi chiui
eu, ai sa asurzesti s-au sa-ti sara creierii din cap. inteles-ai tu? insa eu iti priesc bine, daca-i vrea sa ma
asculti. - In ce fel? - Ia sa-ti leg ochii si urechile c-un stergar, daca vrei sa mai traiesti. - Leaga-mi ce stii si
cu ce stii, numai sa nu mor! Atunci Danila leaga strans c-un stergar gros de calti ochii si urechile dracului,
ca la baba-oarba; apoi ia o drughineata groasa de stejar in mana, caci, cat era de pusnic Danila, tot mai
mult se bizuia pe drughineata decat in sfanta cruce, si pac! la tampla dracului cea dreapta, una!
- A... leu! destul! Nu mai chiui! - Ba nu! stai, sarsaila! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! si la stanga una!
- Va... leu! destul! - Ba nu-i destul! si-i mai trage si-n numele tatalui una! - A...uleo! striga dracul
ingrozitor, si cu ochii legati, cum era, vaicarandu-se grozav si zvarcolindu-se ca sarpele, se arunca in iaz,
spunand lui scaraoschi cele intamplate si ca nu-i de suguit cu vrajitorul acesta. Danila insa ofta din greu
langa burduful cu bani si se tot framanta cu gandul ce-i de facut. Cand, iaca al treilea drac i se infatisaza
inainte, c-un buzdugan strasnic de mare in mana, pe care il tranteste la pamant si zice: - Mai omule! ia,
acum sa te vad! Cine-a azvarli buzduganul ista mai tare in sus, ai aceluia sa fie banii. "Na! Danila, zice el
in gandul sau, asa-i c-ai sfeclit-o?" Dar vorba ceea: "Nevoia invata pe caraus". - Ia zvarle-l tu intai, mai
dracule! Atunci dracul ia buzduganul de coada, si cand il zvarle, se suie asa de tare, de nu se mai vede; si
abia dupa trei zile si trei nopti, cazand jos, cu mare strasnicie s-a cufundat in fundul pamantului, de s-au
zguduit temeliile lumii! - Ia azvarle-l si tu acum, zise dracul ingamfat. - L-oi zvarli eu, nu te ingriji, dar
scoate-l mai intai in fata pamantului, cum a fost si la tine. Dracul asculta si-l scoate. - Haiti! mai repede,
mai repede, ca n-am timp de asteptat... - Mai ingaduieste putin, tartarule, ca nu te trag copiii de poale!
Dracul ingaduie, caci n-are incotro. Nu trecu mult si ziua se calatori. Cerul era limpede, si luceferii
sclipitori radeau la stele, iara luna, scotand capul de dupa dealuri, se legana in vazduh, luminand
pamantul. - Da' nu-l mai zvarli, omule? - Ba am sa-l zvarl de-acum; dar iti spun dinainte, sa te stergi pe
bot despre dansul. - De ce? - Iaca de ce: vezi tu colo in luna niste pete? - Le vad. - Acolo-s fratii mei din
ceea lume. Si, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca sa-si potcoveasca caii. Uite bine si vezi cum imi
fac semn cu mana, sa le dau buzduganul ista; s-odata si pune mana pe dansul.
Stai, nepriceputule, ca buzduganul ista il aavem lasat mostenire de la stramosul nostru; si nu-l putem da
nici pentru toata lumea; s-odata-i si smunceste buzduganul din mana, si fuga cu el in iaz, spunand lui
scaraoschi ce era sa pateasca cu buzduganul. Atunci scaraoschi, ingrijit si manios grozav, chema inaintea
sa pe toata dracimea si batu din picior, strigand: - Acum, in clipa, sa se aleaga unul dintre voi care sa
mearga si sa afuriseasca pe acest proclet si vrajmas cumplit. Pe loc si vine unul inantea sa, tremurand. -
Sa traiti, marsavia-voastra! Eu ma duc sa indeplinesc nelegiuita voastra porunca. - Mergi! si daca-i fi
mester si-i izbuti, sa stii c-am sa te fac mai mare. Atunci dracul porneste c-o falca-n cer si cu una-n
pamant, si intr-o clipa si ajunge la pusnicul Danila. - Mai omule, zise dracul. Tu, cu smecheriile tale, ai
tulburat toata dracimea; da' acus am sa te var si eu in toate grozile mortii! Hai sa ne blestemam, si care
dintre noi amandoi a fi mai mester, acela sa ia banii! S-odata si-ncepe dracul a boscorodi din gura si a
descanta, ca nu stiu ce face, de-i pocneste lui Danila un ochi din cap. saracul Prepeleac! se vede ca i-a fost
scris tot el sa rasplateasca si pacatele iepei fratine-sau, ale caprei, ale gansacului logodit si ale boilor ucisi
in padure. Pesemne blestemul gastelor vaduvite l-a ajuns, sarmanul! Doamne! Multe mai are de patimit
un pusnic adevarat cand se departeaza de poftele lumesti si se gandeste la fapte bune!... S-apoi ce este mai
gingas decat ochiul? Danila crapa de durere! dar, oricat il durea de tare, el tot isi tinu inima cu dintii si
zise: - Nu ma sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce esti! Am sa te fac sa-ti musti mainile si sa ma
pomenesti in toata viata ta! - Da, da, nu mai dondai atata din gura si blestema si tu acum, sa te vad cat esti
de mester. - Ai sa iei burduful cu bani in spate si ai sa mergi la casa mea, caci blestemurile parintesti nu-s
la mine. inteles-ai? Si, cum zice, incaleca si Danila pe burduf; iara dracu-i umfla in spate si zboara iute ca
gandul taman la casa lui Danila Prepeleac. Copiii si nevasta lui, cand au vazut un bivol zburand pe sus, au
rupt-o de fuga, inspaimantati. Danila, insa, a inceput a-i striga pe nume; si ei, cunoscand glasul lui, s-au
oprit. - Dragii tatei, baieti! Ia veniti incoace si aduceti cu voi si blestemurile parintesti! ragila si pieptenii
de pieptanat calti! Baietii incep a curge toti, care dincotro, cu blestemurile parintesti in mana. ii venise
acum si lui Danila apa la moara. - Puneti mana, copii, pe jupanul ista, si incepeti a-l blestema cum iti sti
voi mai bine, ca sa-i placa si dumisale. Atunci lasa pe copii, ca si dracul fuge de dansii. Au tabarat cu totii
pe dansul si l-au schingiuit dupa placul lui Danila. S-a inceput dracul atipa cat ii lua gura; si scapand cu
mare greu de mainile lor, harscait si stalcit cum era, a lasat si bani si tot si s-a dus pe urlati dupa ceilalti.
Iara Danila Prepeleac, nemaifiind suparat de nimene si scapand deasupra nevoii, a mancat si a baut si s-a
desfatat pana la adanci batranete, vazandu-si pe fiii fiilor sai imprejurul mesei sale.

Cenusareasa,
A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie rea si ingamfata, cu doua fete
ce-i semanau leit.
Barbatul avea la randul lui o fiica buna ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei
tinere copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa roboteasca cat e ziulica de mare.
Spala vase, freca podelele din camerele doamnei si domnisoarelor, dormea intr-un pod pe un brat de paie,
in timp ce surorile ei se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din cap
pana-n picioare. Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei, care stia de frica
nevestei.
Cand isi termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera
"Cenusareasa".
Cu toate hainele sale ponosite, Cenusareasa era insutit mai frumoasa decat surorile ei, in ciuda
vesmintelor lor bogate.
Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din
imparatie ca si surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor. Cenusareasa calca pentru surorile ei, iar
ele nu vorbeau decat de toaletele lor.
- Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare.
- Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de diamante, adauga mezina.
Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le aranjeze
pieptanaturile. Astfel surorile incuvintara ca Cenusareasa sa le pieptane.
Ele o intrebara:
- Cenusareaso, ti-ar placea si tie sa mergi la bal?
- Vai,domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!
- Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal.
Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu mancasera timp de doua zile,
rabdand de foame in fata oglinzii. In sfarsit, sosi si seara petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le
urmari cu privirea.Cand le pierdu din ochi, se porni se verse lacrimi amare. Nasa fetei, vazand-o
inlacrimata, o intreba:
- De ce plangi? Ce-i cu tine?
- As dori atat de mult... as dori atat de mult...
Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci,nasa ei, zana, o intreba:
- Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal?
- Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou.
- Ei bine, daca vei fi ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in gradina, alege un dovleac si
adu-mi-l.
Cenusareasa pleca sa-l caute.
Dupa un timp, aduse un dovleac de toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i numai coaja. Apoi il atinse
cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita.
Se duse apoi la cursa de soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu, unul dupa
altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea.
- Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu.
- Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi.
Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa.
- Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana fetei.
Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma in sase lachei chipesi, care se
urcara la spatele calestii.
Zana o antreba pe Cenusareasa:
- Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita?
- Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate?
Zana le atinse cu nuiaua fermecata si pe data hainele ei se preschimbara in vesminte din aur si argint. Ii
mai darui o pereche de conduri din sticla, cum nu se mai vazusera.Astfel gatita, Cenusareasa se urca in
caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii.
- Daca ramai la petrecere o clipa mai tarziu, caleasca se va face la loc dovleac, caii-soareci, lacheii-
soparle, iar straiele tale-vechiturile de mai inainte.
Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si pleca fericita.
Printul, stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea ei, oferindu-i bratul, la scara calestii, si o
conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E
neasemuit de frumoasa", se auzea pretutindeni.
Regele insusi sopti reginei:
- Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si blanda.
Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi cinstea de a o invita la dans, in
admiratia tuturor pentru gratia cu care se misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochii la ea, nu
manca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o recunoscura.
In timp ce acestea o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert inainte de miezul noptii; ea facu
o plecaciune adanca si disparu.
Acasa, o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand:
- Tare as vrea sa merg si maine la petrecere.
In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le deschida.
- Ce mult ati zabovit! le spuse ea.
- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa din lume. Nimeni nu o cunoaste, ii spuse una din surori.
A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa decat
intaia data.
Printul nu se misca de langa ea si, cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei ei.Cand auzi prima
bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi sprintena ca o caprioara.
Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il
culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in picior.
Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi:
- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?
Acestea ii raspunsera:
- Printesa a disparut cum a batut miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de sticla, pe care printul l-a
cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera surorile.
Cateva zile mai tarziu,fiul regelui dadu de stire ca va lua de sotie pe aceea careia i se va potrivi
pantofiorul pe care il gasise.
Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua
surori, care s-au straduit in fel si chip sa le intre piciorul in condur, dar nu au reusit.
Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba:
- Pot si eu sa-l incerc?
Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea.
Cavalerul care adusese condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare frumoasa.
- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se aproprie cu pantofiorul de piciorul
Cenusaresei, pe care se potrivii fara nici o greutate
Si mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe
care-l puse in picior. In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu nuiaua femecata zdrentele
Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie.
De indata, cele doua surori o recunoscura si se aruncara la picioarele ei, cerandu-i iertare pentru toate
relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice spunandu-le:
- Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic.
Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de frumusetea ei. Putin timp dupa aceea, el
o lua de sotie. Iar ea le primi pe cele doua surori ale sale la palat si le gasi drept soti doi curteni de neam.
Cei trei ursuleti,
A fost o data. Au fost trei ursuleti, pe cel mare il chema Mandrila, iar pe cei mici Coada-Scurta si
Blana-Moale.
Nici unul dintre ei nu aveau casa si toata iarna tremurau de frig.
Intr-o vara, Coada-Scurta si Blana-Moale s-au hotarit sa-si construiasca o casa. Dupa ce au doborat un
copac, au inceput sa-l taie in bucati.
In acea vreme, Mandrila, fratele lor mai mare, se plimba fluierind prin padure. Vazandu-si fratii, deodata
se opri.
Coada-Scurta si Blana-Moale incercau fiecare pe rand sa ridice trunchiul greu de copac.
- Ha, ha, ha! neputinciosilor! rase Mandrila. Sa va arat eu cum se ridica un bustean. Si-l ridica cu mare
usurinta.
- Vino, Mandrila, sa lucram impreuna! il chemara cei doi ursuleti.
Dar increzutul Mandrila pleca sa-si faca singur o locuinta. Mai la deal gasi un copac gros din care voia sa-
si taie scanduri.
- Da, asta este pe masura mea. Din cateva lovituri il voi dobori, gandi Mandrila.
Ramasi singuri, cei doi ursuleti chibzuira cum sa lucreze.
Trecindu-le prin minte sa apuce amandoi de odata, izbutira sa ridice busteanul. Bucurosi, pornira sa cante.
Unde-i unul nu-i putere,
Unde-s doi puterea creste!
Si astfel dusera grinda acolo unde vroiau sa-si ridice casa.
Ingropara stalpi si batatorira pamantul in jur.
Sub mainile harnice ale ursuletilor, casuta se inalta vazind cu ochii. Cand fu aproape gata, cei doi ursuleti
taiara ferestre luminoase.
In acest timp, Mandrila se chinuia singur sa taie copacul. Fratii mai mici venira sa-i dea o mana de ajutor.
- Hei, Mandrila, cum merge lucrul? il intreaba Blana-Moale, in timp ce Coada-Scurta apuca pe furis de
cealalta parte al fierastraului.
- Bine, nu vezi, raspunse Mandrila, incredintat ca trage singur de fierastrau.
- Ha, ha, ha! radeau prichindeii de pacaleala trasa ingamfatului.
- Vino, mai bine sa lucram impreuna!
- Nu! eu voi lucra singur, mai bine si mai repede decat voi.
Frunzele care cadeau vesteau apropierea iernii.
Mandrila, singur muncea fara spor. Casa lui, asezata pe coasta dealului, se inalta greu.
In vale, insa, munca era pe sfarsite.
- Bine ar fi fost daca ascultam sfatul ursuletilor, se gandea Mandrila.
Grinda nu vroia sa i se supuna si porni sa se rostogoleasca in vale, amenintand sa zdrobeasca noua
locuinta a ursuletilor.
Orice s-ar intampla trebuie sa opresc grinda, hotari Mandrila.
Ursuletii isi dadura seama, cu groaza, ca grinda le va darama casuta.
- Nu va fie frica! o prind eu, le striga Mandrila, incercand sa-i linisteasca. Incercarile lui fura zadarnice.
Cei doi ursuleti pornira intr-un suflet sa-si salveze casuta.
Intepenira bine o proptea in pamant. Busteanul se izbi cu putere in proptea si se opri. Cei doi ursuleti
rasuflara usurati.
Recunoscand-si greseala, Mandrila se apropie de cei doi ursuleti, cerand iertare.
A doua zi, Mandrila incepu sa lucreze impreuna cu fratii cei mici.
Cu puteri sporite, ursuletii terminara casa cat ai bate din palme, inainte de venirea iernii.
Cuibariti in casuta lor din padure, la adapost de viscol si ger, cei trei ursuleti traira in intelegere si
prietenie.
Si astfel au trait multi ani de-a randul si daca ar mai fi, si azi ar mai trai.
Capra cu Trei Iezi,
Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce
erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul
cu altul".
Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti usa
dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu
veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:
Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ati ce-am sus eu?
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti, si ce-am
vorbit o data, vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine!-
Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu
bine si sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche:
"Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de
mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea
capra cu dansii.
"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi
fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drop de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i
mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi,
intorcandu-se, incepu iar:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...
- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i
daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.- Badica! badica! zise iarasi cel mic.
Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:
Deschideti usa,
Ca vine matusa!
s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a
facut oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap...
Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.
Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funigine, tace ca
pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana! Asemene cel mijlociu, tustiu! iute sub
un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-
i rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage
zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vede?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia
gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca
asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si
incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand:
- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat in
pamant... Unde sa fie, unde sa fie?
Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!
- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste
batranete!
Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-au
facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumaptrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il
pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el! Apoi ridica
chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i merg petecele!...
Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul
cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai
gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in feresti, de ti se parea ca
radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de
drum. Cum a iesit dusmanul din casa, ideul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe
a se scarmana de cap si-a plange cu amar dupa fratiorii sai.
- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta
mare urgie ce-a venit pe capul ei! Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina
nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea, cat
de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!
Baietii mamei, baieti,
Fumusei si cucuieti!
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii trece prin
vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a
bine!...
Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-
arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma,
imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand
la usa si spunand:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...
- Si?...
- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
- S-atunci?...
- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum iti
spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...
- S-atunci?...
- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!
- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii nicioadata?
- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
- Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si
bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si mangositul!
Inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-
am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ti-ai pus
boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata
lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine tu minte, copile, ce-ti
spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli
cuiva, ca sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe ganduri si sta in
cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?
"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului una de si-a musca
labele!"
Aproape de casa ei era o groapa adanca, acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca
lupul ti-a dat de lucru!
Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea
sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple
groapa cu jaratic si cu lemne putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele
numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina.
Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin
padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-
o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.
- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa mea, ca
stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita draga?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai fie
cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul, si
datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit
de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...- Bucuros, draga cumatra, dar mai
bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai
parte...
- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea, ca
odata avem sa mergem cu totii acolo.
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-
ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-ai vrea d-ta
sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa
ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele inregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe
groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumaatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!- Valeu,
cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai
tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.
- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!
- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca mult par
imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe
parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!
- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din
scriptura!
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai
potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-
au apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da' si de cumatru-sau
lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie.
Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la
priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna...
Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea s-am venit de v-am spus
povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si pe-o
capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!

Bunicul,
Se scutura din salcami o ploaie de miresme.
Bunicul sta pe prispa. Se gandeste. La ce se gandeste? La nimic. Innumara florile care cad. Se uita-n
fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar innumara florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustatile, barba... peste toate
au nins anii multi si grei.
Numai ochii bunicului au ramas ca odinioarã: blânzi si mângâietori.
Cine trânti poarta?
- Credeam cã s-a umflat vântul... o, bata-va norocul, cocoseii mosului!
Un baietan s-o fetitã, rosii si bucalai, sarutara mânele lui "tata-mosu".
- Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile?
- Finca au aripi, raspunse batrânul sorbind-o din ochi.
- Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara?
- Zboarã, zise baiatul, dar pe jos.
Batranul coprinse într-o mâna pe fata si în cealalta pe baiat.
- O, voinicii mosului!...
Si zâmbi pe sub mustati, si-i privi cu atâta dragoste, ca ochii lui erau numai lumina si binecuvântare.
- Tata-mosule, da' cocorii un' se duc când se duc?
- În tara cocorilor.
- În tara cocorilor?
- Da.
- Dar rândunelile un'se duc când se duc?
- În tara rândunelilor.
- În tara rândunelilor?
- Da.
- Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pâna în slava cerului, zise baiatul
netezindu-i barba.
- Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presurã si un sticlete.
- Da... hâ... hâ... poi ce fel... si mie?
Fata se întristã.
Batrânul o mângâie si zise baiatului:
- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea.
- Tie doua si mie doua... nu e-asa, tata-mosule?
- Fireste, tie doua, lui doua si mie una.
- Vrei si tu, tata-mosule? întreba baiatul cu mândrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiti sunt!
Baiatul încaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul îi joacã. Copiii bat în palme. Bunicul le cânta "Mai
cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele"...
O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa. Copii tacura din râs si bunicul din cântec.
E muma lor si fata lui.
Cum îl vãzu, începu:
- I... tatã, si d-ta... iar îi razgâi... o sã ti sa suie în cap...
Bunicul ridica mâna în sus, aducând destele ca un preot care binecuvinteazã, si zise prelung:
- Lasati pe copii sã vie la mine!
- Biiine, tata, biiine... dar stii... o, bata-i focul de copii!...
Femeia intra în casa.
- Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta în crestetul capului
si pe unul, si pe altul.
Si iar începu râsul, si jocul, si cântecul.
Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii începura sã-l mângâie.
Din vorba în vorba, copiii se fãcura stapâni pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Si partea asta, a mea!
- Mustata asta este a mea.
- Si asta, a mea!
La barba se-ncurcarã. Bunicul îi împaca, zicându-le:
- Pe din doua.
Si copii o si daspicara, cam repede, ca batrânul strânse din ochi.
- Jumatate mie.
- Si jumatate mie.
Si dupa ce o împartira frateste, începu lauda.
Baiatul: - Mustata mea e mai lunga.
Fata: - Ba a mea e mai lunga!
Si baiatul întinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei sã fie mai lunga.
Pe bunic îl trecurã lacrâmile, dar tacu si-i împaca zicându-le:
- Amândoua sunt deopotriva.
- S-a mea, s-a ei!
- S-a mea, s-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasa.
- Ba a mea, ca e mai alba!
Bunicul zâmbi.
- Ba a mea, ca e mai caldã!
- Ba a mea, ca e mai dulce!
- Ba a mea, ca nu e ca a ta!
- Ba a mea, ca are un ochi mai verde!
- Ba a mea, ca are un ochi si mai verde!
Bunicul abia se tinea de râs.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Si bãiatul, înfuriindu-se, trase o palma în partea fetei.
Fata tipã, sãri de pe genuchiul batrânului, se repezi si trase o palma în partea baiatului.
Baiatul, cu lacrâmile în ochi, saruta partea lui, si fata, suspinând pe a ei.
Mama lor iesi pe use si întreba rastit:
- Ce e asta, vermi neadormiti!
Obrajii bunicului erau rosii si calzi. Si surâzând fericit, raspunse fie-sei:
- Lasati pe copii sã vie la mine!
Bunica,
O vãz, ca prin vis. O vaz limpede, asa cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu
gura stransa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene, de la nas in jos.
Cum daschidea poarta, ii saream înainte.
Ea baga binisor mana in san si-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Naut!
- Nu.
- Turta-dulce!
- Nu.
Pana nu ghiceam, nu scotea mana din san.
Si totdauna sanul ei era plin.
Ii sarutam mana.
Ea-mi da parul în sus si ma saruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul grãdinii.
Ea isi infigea furca cu caierul de in în brau si incepea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu
ma culcam pe spate si lasam alene capul în poala ei.
Fusul îmi sfaraia pe la urechi. Ma uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura
o ploaie albastra.
- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surasul ei ma gadila în crestetul capului.
- Sa spui...
Si niciodata nu ispravea basmul.
Glasul ei dulce ma legana; genile mi se prindeau si adormeam; uneori tresaream s-o intrebam cate ceva;
ea incepea sa spuie, si eu visam inainte.
- A fost odata un imparat mare, mare...
- Cat de mare?
- Mare de tot. Si-si iubea imparateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Si ii parea rau, ii parea rau ca
nu avea copii...
- Bunico, e rau sa nu ai copii?
- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau.
Ea lasa fusul, radea, imi dasfacea parul carliontat în doua si ma saruta în crestetul capului.
Cate-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganandu-se. Eu ma luam cu ochii dupe ea si ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Si asa, ii parea grozav de rau ca nu avea copii. Si... nu mai putea de parere de rau ca nu are copii... Intr-o
zi veni la el un mos batran, batran, ca-si tara barba pe jos de batran si de cocosat ce era. Si era mic, mic de
tot...
- Cat era de mic?
- Poate sa fi fost, asa, cam ca tine.
- Va sa zica, nu era mic, mic de tot...
- Era mic, da' nu asa mic de tot. Si cum veni ii zise: "Maria-ta, ai doi meri în gradina, unul langa altul, ca
nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si când înfloresc nu stii care sunt florile unuia si
care sunt ale altuia; si asti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scuturã si mere nu fac. Maria-ta, sa stii ca
atunci cand or lega rod asti doi meri, imparateasa o sa ramaie grea si o sa nasca un cocon cu totul si cu
totul de aur"... Piticul se duse, si impãratul alerga in gradina, si cauta, cauta peste tot locul, pana dete
peste ai doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei parca ninsese, dar rod nu legasera.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Stiu eu?... Dumnezeu stie...
Era asa de cald... asa de bine in poala bunichii... o adiere încetinica imi racorea fruntea... norii albi,
alunecand pe cerul albastru, ma ameteau... inchideam ochii.
Ea spunea, spunea inainte, mulgand repede si usurel firul lung din caierul de in.
- Si se gandi imparatul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii il sfatuiau ca sa-i ude mereu; si
i-a udat mereu; altii ziceau sa le dea mai mult soare; si impãratul a taiat toti pomii de jur împrejur. Si
merii infloreau in fitece saptamana, si se scuturau, si rod nu legau. Intr-o zi veni la imparat o baba
batrana, batrana si zbarcita, ca mine de zbarcita, si mica, mica, ca tine de micã...
- Ca mosu de micã?
- Da, ca mosu...
- Atunci nu era mica de tot...
- Asa mica de tot nu era. Si zise împaratului: "Maria-ta, pana n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna
Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de musetel, si n-oi uda merii cu laptele ei,
merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta, ca îndata ce te-or simti florile, incep sa se miste, sa se bata,
si multe se apleaca pe obrajii ei, si ea se dasteapta, ca doarme mai usor ca o pasare; si vai de cel ce l-o
vedea, ca-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiana pucioasa or în floare mirositoare, dar d-acolo
nu se mai misca"...
- Dar ce, ai adormit, flacaul mamei?
Tresaream.
- A, nu... stiu unde ai rãmas... la-a-a... Zâna Florilor...
Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cadeau incarcate de lene, de somn, de multumire. Si ma simteam usor, ca un fulg plutind pe
o apa care curge incet, incetinel, incetisor...
Si bunica spunea, spunea înainte, si fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din
burienile în care adormisem de atâtea ori.
- Si împaratul a încãlecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... îngânam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul.
- ... s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat...
- ... s-a plecaaat...
- Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Pâna a dat de o padure mare si întunecoasa...
- ... întunecoasã...
- ... de nu se vedea prin ea. si acolo si-a legat calul d-un stejar batran, s-a pus dasagele capatai si a închis
ochii ca sa se odihneascã. Si... pasamite padurea canta si vorbea, ca era fermecata. Si... cum îi aducea
soapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, imparatul adormi, si dormi, si dormi...
Cand m-am dasteptat, bunica ispravise caierul.
Dar basmul?
Cu capul în poala bunichii, niciodata n-am putut asculta un basm întreg.
Avea o poala fermecata, si un glas, si un fus cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si
zâmbetul ei.
Alba ca Zapada si cei sapte pitici,
A fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului, in
fulgi mari si pufosi, craiasa sta intr-un jilt si cosea langa o fereastra cu pervazul negru, de abanos. Si cum
cosea ea asa, aruncindu-si din cand in cand privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se intimpla sa se
intepe cu acul in deget si trei picaturi de singe cazura in zapada. Rosul singelui arata atit de frumos pe
albul zapezii, ca imparateasa ramase incintata si gindi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil alb ca
zapada, rosu ca singele si cu parul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca singele si cu par
negru ca abanosul. Si-i dadu numele de Alba-ca-Zapada ... Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si
mindra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumusete. Avea o oglinda fermecata si
ori de cite ori se privea intr-insa, nu uita s-o intrebe:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda raspundea:
— Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa zimbea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trece tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani,
era o minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea imparatesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Oglinda-i raspunse:
— Frumoasa esti craiasa, ca ziua luminoasa, Dar Alba-ca-Zapada e mult mai frumoasa!
La auzul acestor vorbe. Imparateasa se inspaiminta grozav si de pizma si ciuda odata se ingalbeni si se-
nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, ori de cite ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i
plesneste fierea de ciuda; si azi asa, mii- ne asa, pana ce incepu s-o urasca de moarte. Pizma si ciuda
cresteau in inima ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atit de adinc, ca imparateasa nu-si mai gasea pace
nici ziua, nici noaptea, in cele din urma chema un vinator si-i porunci:
— Ia fata asta si du-o in adincul padurii, ca nu rabd s-o mai vad in fata ochilor!. Omoar-o si, drept
marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plaminii si ficatul netrebnicii! Vinatorul nu iesi din
vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul de la briu si se
pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:
— Vinatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si n-o
sa ma mai intorc niciodata acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atit de frumoasa, vinato-rului i se facu mila de ea si-i spuse:
— Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om! Iar in sinea lui gindea: „Biata
de tine, pana la urma tot or sa te sfisie fiarele salbatice! ..."
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuise sa-si minjeasca miinile cu singe nevinovat. Si
cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, sco-tindu-i plaminii si ficatul,
le duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta.
Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si tot felul de mirodenii, si atit de
neagra era la suflet, ca nu se dadu indarat sa le manince, incredintata fiind ca maninca plaminii si ficatul
fetitei.
Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea ne-sfirsita, si era atit de infricosata, ca privea la
multimea frunzelor de pe copaci, ca si cand si de-acolo ar fi putut sa se iveasca vreo primejdie — si nu
stia in ce chip si-ar putea gasi scaparea . . . Intr-un sfirsit, incepu sa alerge si gonea intruna peste bolovani
colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice treceau in fuga pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un
rau. Alerga ea asa, cit o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii de o casuta si intra
inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atit de gingase si sclipind de curatenie, ca-ti era mai mare
dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba erau rinduite sapte talere mici si langa
fiecare taler se afla cite o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cit un degetar. Iar de-a lungul unui
perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe ca neaua.
Cum era tare flaminda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cite un pic din fiecare taler, ciupi cite o farimita
de piine si sorbi din fiecare cupa cite o inghititura de vin, fiindca nu voia sa ia toata mancarea numai de la
unul singur. Si fiindca se simtea grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se
potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se cul-
ca in el si adormi.
Cind se intuneca de-a binelea, sosira si stapinii casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau muntii,
scormonind in maruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte
luminarele si, de indata ce se facu lumina in casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot,
fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare. Si atunci primul pitic zise:
— Cine a stat pe scaunelul meu? Al doilea urma:
— Cine a mancat din talerul meu? Al treilea:
— Cine a muscat din piinisoara mea? Al patrulea:
— Cine a luat din legumele mele? Al cincilea:
— Cine a umblat cu furculita mea? Al saselea:
— Cine a taiat cu cutitul meu? Al saptelea intreba si el:
— Cine a baut din cupa mea?
Primul pitic cauta in jur mai cu luare aminte si pe data vazu o mica adincitura in patucul lui.
— Cine s-a culcat in patutul meu? se minuna el. Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si
incepura sa strige care mai de care:
— Si-n patutul meu a stat cineva!
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el
adincita in somn. li chema pe ceilalti si cu totii venira in graba, scotind strigate de uimire. Apoi indreptara
spre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte luminarele si ramasera s-o priveasca.
— Doamne, Dumnezeule — apucara ei sa strige — tare frumoasa mai e copila asta!
Si atit de bucurosi erau, ca nu se indurara s-o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel
de-al saptelea pitic dormi cite un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu noaptea. cand se lumina de zi, Alba-
ca-Zapada deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara
prietenosi si incepura s-o intrebe cu blindete:
— Cum te cheama, fetito?
— Alba-ca-Zapada — raspunse ea.
— Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra? o mai intrebara ei. Atunci Alba-ca-Zapada le povesti de-a
fir-a-par totul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vinatorul se indurase de ea si-i lasase viata, si
cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fara sa scape
vreun cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera:
— Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti, sa faci paturile, sa cosi, sa speli, sa
impletesti si sa tii totul in buna rinduiala si curatenie, apoi poti ramine la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.
— Da, primesc cu draga inima! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata piticii plecau in munti sa scoata aur si tot
soiul de alte metale si, cand se intorceau seara acasa, gaseau mancarea gata aburind pe cuptor. Peste zi,
fata raminea singura-singurica si, din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o
povatuiasca:
— Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu defel sa afle ca esti la noi! Si cine stie ce pune iar la calp!
Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa!
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plaminii si ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai
frumoasa femeie de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o intreba :
— Oglinda din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Atunci oglinda ii raspunse:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici
carunti Si-i mult, mult mai frumoasa!...
Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu minte. Si-si dadu pe data seama
ca vinatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.
incepu ea atunci sa se framinte si sa chibzuiasca in ce chip ar putea s-o piarda din nou caci, atita vreme cit
nu era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia sufletul fara ragaz si n-avea clipa de liniste.
In cele din urma nascoci ceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrina negutatoreasa, ca nimeni
n-ar mai fi putut s-o recunoasca.
Schimbata astfel la infatisare, o porni peste cei sapte munti si, intr-un sfirsit, se pomeni in fata cascioarei
celor sapte pitici. Batu la usa si striga din toata puterea:
— De vinzare marfa frumoasa, de vinzare! Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:
— Buna ziua, tusica draga, da ce ai matale de vinzare?
— Maxfa buna si frumoasa! se grabi sa-i raspunda negutatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
„Se vede cit de colo ca-i femeie de treaba — gindi fata — asa ca n-am de ce sa n-o las inauntru! Ca doar
n-o fi foc!..." Trase zavorul, o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea frumoasa.
— Vai, ce pocit ti-ai pus-o, fetito! Ia apropie-te, sa te gatesc eu cu ea, asa cum se cuvine! o imbie cu
blindete femeia.
Alba-ca-Zapada n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea.
Dar babusca o incinse repede cu ea si-o strinse atit de tare, ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca
moarta.
— Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa cei sapte pitici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o
gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacind la pamint, fara simtire, de parc-ar fi fost moarta! O ridicara de
jos si, vazind cit de strins ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar si incetul cu
incetul isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate cite s-au intimplat si acestia ii atrasera din nou
luarea-aminte: — Negutatoreasa ceea nu era alta decat haina de imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu
incolo, fata draga, si nu mal lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi acasa!
Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la inima nici nu astepta sa treaca bine pragul palatului
si se si duse glont la oglinda si-o intreba:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Iar oglinda pe data ii raspunse:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, aseunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa! . . .
Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si simti ca-i navaleste tot singele-n cap, ca un virtej,
de cita spaima si minie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica
asta!.. . „Ei bine, de data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara gres, ca sa-ti vin de-a bine-lea de hac!"
Si cum la farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa mesteri un pieptene otravit. Dupa
aceea isi schimba hainele si lua infatisarea unei batrine girbovite de ani. Si iarasi o porni peste cei sapte
munti, la cei sapte pitici carunti. Ajungind ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:
— Marfa buna de vinzare, marfa buna! Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse:
— Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe nimeni inauntru!
— Da de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa? ... Si scotind pieptenele cel otravit, il tot plimba pe
sub ochii fetei. Atit de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca-Zapada se lasa amagita si deschise usa. Dupa ce
se invoira din pret, batrina o momi cu cele mai dulci vorbe:
— Ia vino incoa la baba, sa te pieptene, ca sa fii si tu o data pieptanata ca lumea!... Biata Alba-ca-Zapada
nu se gindi la nimic rau si se lasa pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca pieptenele prin par, ca otrava si
incepu sa lucreze prin toate madularele, aratindu-si puterea ucigatoare si biata copila cazu jos, fara viata.
— Acu s-a sfirsit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rinji la ea femeia cea haina, si-n timp ce grabea sa se
indeparteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie draceasca.
Dar spre norocul fetei, inserarea cobori curind si cei sapte pitici sosira acasa. De indata ce-o vazura pe
Alba-ca-Zapada zacind fara viata, banuira ca mastera trebuie sa fi pus iar ceva la cale si, cercetind copila
cu grija, dadura peste pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada isi veni in fire, ca
si cand ar fi dormit numai nitelus, si prinse a le povesti cele intimplate. Dimineata, piticii o sfatuira din
nou sa fie cu ochii in patru si sa nu mai deschida usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi se dusera la treburile lor.
In ast timp, imparateasa ajunsese la palatul ei si, asezin-«du-se in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda ii raspunse ca si altadata:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici
carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa! . . .
Auzindu-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa clocoteasca de minie. „Netrebnica asta
trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii mele!" Se strecura apoi intr-o odaita
dosnica, in care nu calca picior de om, si amesteca de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar
otravit. La infatisare, marul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte, si rumen pe alta, ca oricine l-
ar fi vazut i se trezea numaidecat pofta sa-l manince. Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data din el
zile multe nu mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce sfirsi de mestesugit marul, imparateasa isi boi fata si
se imbraca in straie de taranca. Si schimbata astfel, trecu peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la
cas- cioara celor sapte pitici. Aci batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe fereastra si spuse:
— Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voie piticii !
— Alta paguba sa n-am! raspunse taranca. Slava domnului, gasesc eu musterii pentru merele mele! Da
pana una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani! . . .
— Nici nu ma gindesc sa-l iau — raspunse Alba-ca-Zapada — n-am voie sa primesc nimic.
— Ce, te temi sa nu mori cumva otravita? . . . strecura ea, cu viclenie, intrebarea. Fii pe pace,
copilito! . . . Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena maninc-o tu, iar pe cealalta oi manca.-o eu.
Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada rivnea de nu mai putea sa guste o data din mar, si, cand o vazu pe taranca muscind din el,
nu mai putu rabda si, intinzind mina pe fereastra, lua jumatatea cea inveninata. Dar n-apuca sa-nghita
decat o imbucatura, ca si cazu jos fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de
bucurie, striga printre hohote de ris:
— Alba-ca-Zapada, rosie ca singele si neagra ca abanosul, de-acu piticii n-or mai putea sa te invie! ...
Pleca de acolo cit putu de repede si, cand ajunse la palat, intreba iar oglinda:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si deodata auzi vorbele dupa care tinjise atit:
— Maria ta e cea mai frumoasa din intreaga tara!
Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe cit poate fi linistita o inima pizmasa ...
In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o gasira pe Alba-ca-Zapada zacind pe jos, fara pic de
suflare. Era moarta ca toti mortii. O ridicara, cautind sa vada daca nu gasesc vreun lucru inveninat, ii
desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara cu apa si cu vin dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era
moarta ca toti mortii si moarta ramase! . . . Atunci o asezara pe o nasalie si, stringindu-se toti sapte in
jurul ei, plinsera amar si-o jelira trei zile incheiate. Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata atit de
frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n obraji a.vea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca
piticii nu se indurara s-o coboare in pamint.
— Nu, in adincul cel negru al pamintului nu o putem cobori! Ar fi mare pacat! . . . graira care mai de
care si, asternindu-se pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca sa poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la
ea.
O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele cu slove de aur, precum si ca a fost fiica de imparat.
Apoi urcara sicriul pe-un virf de munte, de-l asezara acolo, si de fiecare data raminea cite unul de veghe.
Vietatile padurii incepura a veni si ele s-o jeleasca; mai intii se arata o buha, apoi un corb, si-n urma
acestora, o hulubita. Si asa ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul ei de clestar si nimic nu-
i stirbea din negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada, de rosie ca
singele si cu parul negru ca abanosul.
Si s-a intimplat ca un fecior de crai sa se rataceasca in padurea aceea si, dind peste casuta piticilor, sa le
ceara gazduire peste noapte.
A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada si citi
cu nesat ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca vrajit si nu se putea desprinde de locul
acela, incepu a-i ruga pe pitici:
— Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii ii raspunsera:
— Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga cu si mai multa staruinta si ardoare:
— Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am zarit chipul, nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-
ca-Zapada. Si v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe faptura care mi-e cea mai scumpa pe lume!
Auzindu-l cu cit foc vorbea, inimosii pitici se indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi
chema slugile si le porunci sa ia cosciugul pe umeri si sa-l urmeze. Si cum mergeau ei asa, se intimpla ca
unul dintre slujitori sa se poticneasca de-o buturuga si, din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar pe care
o inghitise Alba-ca-Zapada ii sari afara din gitlej. O clipita doar sa fi trecut si domnita deschise ochii,
ridica usurel capacul sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie., de parca s-ar fi trezit tocmai
atunci din somn.
— Vai, doamne, unde ma aflu? striga ea nedumerita.
Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se apropie de dinsa si-i spuse:
— Cu mine esti, cu mine!
Si-i povesti toate cite s-au intimplat. Iar la sfirsit, adauser
— Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta si, de te-ai invoi sa ma insotesti la curtea tatalui meu,
bine-ar fi, ca ard de dorinta sa-mi fii sotie.
Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse drag . .. Porni impreuna cu el si facura o nunta de se
duse vestea, cu mare alai si voiosie.
La nunta o poftira si pe mastera cea haina, ca de, tot o socoteau un fel de ruda . . . Dupa ce s-a gatit ea cu
vesmintele cele mai de pret, s-a apropiat de oglinda si a intrebat-o:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda pe data i-a raspuns:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar tinara domnita e mult, mult mai frumoasa! ...
Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda si sa urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i
se face frica, dar o frica atit de ingrozitoare, ca nu stia ce sa mai faca si-ncotro s-o apuce. La inceput se
codi sa mearga la nunta, dar, cum nu-si gasea o clipa de liniste, gindi ca trebuie neaparat s-o vada pe
tinara imparateasa.
Si de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-ca-Zapada si, recunoscind-o, inlemni de spaima si
ramase teapana. ca o momiie.
Spaima pusese stapinire pe toata faptura ei; din pricina asta, imparateasa se uritea vazind cu ochii. Si atit
de pocita se facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se priveasca in. oglinda.
Isi lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana se pierdu in adincul padurii salbatice, ca sa-si ascunda
acolo uritenia. Si de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vada si nimeni nu mai stiu ceva despre soarta
ei.
Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire, impreuna cu tinarul imparat, si, daca n-or fi murit, cu
siguranta ca mai traiesc si-n zilele noastre .

Aleodor Imparat,
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita
micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-
se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului
de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat. El ajunsese la caruntete, si nu se invrednicise a avea si el macar un copil. Se
topea d-a-n picioarele, bietul imparat, sa aiba si el, ca toti oamenii, macar o starpitura de fecior, dara in
desert.
Cand, tocmai, la vreme de batranete, iata ca se indura norocul si cu dansul si dobandi un drag de copilas,
de sa-l vezi si sa nu-l mai uiti. Imparatul ii puse numele Aleodor. Cand fu a-l boteza, imparatul aduna
Rasarit si Apus, Miazazi si Miazanoapte, ca sa se veseleasca de veselia lui. Trei zile si trei nopti tinura
petrecerile si se chefuira si se bucurara, de o tinura minte cat traira.
Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai istet si mai iscusit. Nu mai trecu mult si iata ca imparatul ajunse
la marginea groapei. Cand fu la ceasul mortii, el lua copilul pe genunchi si-i zise:
- Dragul tatei, iata ca Dumnezeu ma cheama. Sunt in clipa de a-mi da obstescul sfarsit. Eu vaz ca tu ai sa
ajungi om mare. Si chiar mort, oasele mele se vor bucura in mormant de ispravile tale. Asupra carmuirei
imparatiei n-am nimic sa-ti zic, fiindca tu, cu iscusinta ta, stiu ca ai s-o duci bine. Un lucru numai am sa-ti
spui: Vezi tu muntele acela de colo, sa nu te duca pacatele sa vanezi p-acolo, ca este nevoie de cap. Acel
munte este mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop: si cine calca pe mosia lui, nu
scapa nepedepsit.
Acestea zicand, casca gura de trei ori si-si dete sufletul. Se duse si el ca toata suflarea de pe pamant, de
pare ca n-a fost de cand lumea si pamantul.
Il jelira ai sai, il jelira boierii, il jelira si poporul; in cele de pe urma trebuira sa-l ingroape.Aleodor, dupa
ce se urca in scaunul tatane-sau, desi copilandru, puse tara la cale ca si un om matur. Toata lumea era
multumita de domnirea sa, si oamenii se faleau ca le-a fost dat de sus ca sa traiasca in zilele lui.
Adesea iesea Aleodor la vanatoare ca sa-si petreaca ceasurile ce-i prisosea de la trebile imparatiei. El
tinea minte ce-i spusese tatane-sau si se silea sa-i pazeasca cuvintele cu sfintenie.
Intr-o zi, nu stiu cum facu, dus fiind pe ganduri, si aluneca de calca pe pamantul pocitului de om. N-apuca
sa faca zece, douazeci de pasi, si iata case pomeni cu dansul dinaintea lui.
Acum nu-i era lui pentru ca trecuse pe pamantul omului celui slut si scarbos, ci ii era ciuda cum de sa
calce vorba tatalui sau ce-i spusese cu grai de moarte.
Pocitania pamantului ii zise:
- Toti nelegiuitii ce-mi calca hotarul cad in robia mea.
- Mai intai trebuie sa stii, ii raspunse Aleodor, ca din nebagare de seama si fara de voia mea am calcat pe
coprinsul tau, si n-am nici un gand rau asupra-ti.
- Eu te socoteam mai altfel; dara vaz ca ai de gand sa-ti ceri iertaciune de la mine ca toti fricosii.
- Ba sa ma fereasca Dumnezeu! Eu ti-am spus curatul adevar, si daca vrei lupta, alege-ti: in sabii sa ne
taiem, in buzdugane sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam.
- Nici una, nici alta. Ci, ca sa scapi de pedeapsa alt chip nu e, decat sa te duci sa-mi aduci pe fata lui
Verdes imparat.
Aleodor voi sa se codeasca oarecum, ba ca trebuile imparatiei nu-l iarta sa faca o calatorie asa de lunga,
ba ca n-are calauz, ba ca una, ba ca alta; dara asi! unde vrea sa stie pocitul de toate astea! El o tinea una,
sa-i aduca pe fata lui Verdes imparat, daca vrea sa scape de ponosul de talhar, de calcator de drepturile
altuia, si sa ramaie cu sufletul in oase.
Aleodor se stia vinovat. Desi fara voia lui, dara stia ca a facut un pacat de a calcat pe mosia slutului. Mai
stia iara ca de omul dracului, sa dai si sa scapi. Sa n-ai nici in clin, nici in maneca cu dansul. Fagadui in
cele din urma sa-i faca slujba cu care-l insarcina.
Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop stia ca, deoarece Aleodor i-a fagaduit, apoi are sa-si
tie cuvantul, ca unul ce era om de omenie, si-i zise:
- Pasa cu Dumnezeu, si sa-ti ajute sa vii cu izbanda buna. Aleodor pleca. Si cum mergea el gandindu-se si
razgandindu-se cum sa-si implineasca sarcina mai bine, caci isi daduse cuvantul, se pomeni pe marginea
unui elesteu si o stiuca se zbatea de moarte pe uscat.Cum o vazu, el se duse sa o ia sa-si aline foamea cu
dansa. Stiuca ii zise:
- Nu ma omori, Fat-Frumos; ci mai bine da-mi drumul in apa, ca mult bine ti-oi prinde cand cu gandul n-
ai gandi. Aleodor o asculta si o dete in apa. Atunci stiuca ii mai zise:
- Tine acest solzisor, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Flacaul pleca mai inainte si se tot mira de o astfel de intamplare.
Cand, iaca se intalneste cu un corb ce avea o aripa rupta. Si voind sa vaneze corbul, el ii zise:
- Fat-Frumos, Fat-Frumos, decat sa-ti incarci sufletul cu mine, mai bine ai face sa-mi legi aripa, ca mult
bine ti-oi prinde.
Aleodor il asculta, caci era baiat viteaz si de treaba, si ii lega aripa. Cand era sa plece, corbul ii zise:
- Tine penita asta, voinicule, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Lua penita Aleodor, si-si cata de drum. Dara nu facu ca la o suta de pasi si iata ca dete peste un taune.
Cand se gatea a-l strivi cu piciorul, taunele zise:
- Cruta-mi viata, Aleodor imparat, si eu te voi mantui pe tine de la moarte. Tine acest pufulet din aripioara
mea, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Auzind Aleodor unele ca acestea, si ca ii zise si pre nume, odata ridica piciorul si lasa pe taune sa se duca
in voia lui.
Si mergand inainte, cale de nu stiu cate zile, dete de palaturile lui Verdes imparat. Cum ajunse aci, se puse
la poarta si astepta ca doar de va veni cineva sa-l intrebe ce cauta.
Stete o zi, stete doua; si ca sa vie cineva sa-l intrebe ce voieste, ba. Cand fu in ziua d-a treia, Verdes
imparat chema slujitorii si le dete o gura de or pomeni-o.
- Cum se poate, le zise el, sa stea omul trei zile la poarta mea si sa nu mearga nimeni sa-l cerceteze?
Pentru asta va platesc eu simbrie? Pentru asta va am eu la mine pe procopseala?
Slujitorii dadeau din colt in colt si nu stiau ce sa raspunza. in cele de pe urma, chema pe Aleodor si-l duse
inaintea imparatului.
- Ce vrei, flacaule, ii zise imparatul, si ce astepti la poarta curtilor mele?
- Ce sa voi, marite imparate, ii raspunse el, iata sunt trimis sa-ti cer fata.
- Bine, baiete. Dara mai intai trebuie sa facem legatura, caci asa este obiceiul la curtea mea. Ai voie sa te
ascunzi unde vei voi, in trei zile d-a randul. Daca fie-mea te va gasi, capul ti se va taia si se va pune in
parul ce a mai ramas, din o suta, fara cap. Iara de nu te va gasi, atunci cu cinste imparateasca o vei lua de
la mine.-Am nadejde la Dumnezeu, marite imparate, ca nu ma va lasa sa piei. Parului ii vom putea da si
altceva, nu tot cap de om. Sa facem legatura.
- Asa?
- Asa.
Se pusera si facura legatura; scrisera carte si o intarira.
Viind fata de fata, se invoira ca a doua zi el sa se ascunza cum va sti mai bine. Iara daca se invoira, el
ramase intr-un neastampar ce-l chinuia mai cumplit decat moartea. El se gandea si se razgandea cum sa se
ascunza mai bine. Vezi ca era vorba de capul lui, iara nu de altceva. Si tot mergand pe ganduri si tot
planuind, iata ca-si aduse aminte de stiuca. Scoase solzul, se uita si gandi la stapana lui; cand iata, mare,
ca stiuca si venise si-i zise:
- Ce poftesti de la mine, Fat-Frumos?
- Ce sa poftesc? Iaca, iaca, ce mi s-a intamplat. Nu stii tu ceva sa ma inveti ce sa fac?
- Ia nu te mai ingrija. Lasa pe mine.
Si indata, lovind din coada, facu pe Aleodor un cosacel si il ascunse pe fundul marii, printre ceilalti
cosacei.
Cand se scula fata isi lua ocheanul si se uita cu el in toate partile. Nu-l vazu. De unde ceilalti cari venise
sa o ceara in casatorie se ascundeau prin pivniti, pre dupa case, pre dupa cate o sira de paie, sau prin vreo
cula parasita, Aleodor se ascunse astfel, incat fata intra la grije ca a sa fie biruita. Ce-i veni ei, se uita cu
ocheanul si in mare, si il zari pe fundul marii, printre cosacei. Pasamite, ocheanul ei era nazdravan.
- Iesi d-acolo, hotomanule, ii zise ea razand. Ce mi te-ai posmagit asa? Din coscogeamite omul te-ai facut
un cosac si mi te-ai ascuns in fundul marii.
N-avu incotro si trebui sa iasa.
Ea si zise imparatului:
- Mi se pare, tata, ca flacaul asta mi-a venit de hac. Si mult e nurliu si dragalas. Chiar de l-oi afla pana la a
treia oara, sa-l ierti, tata, ca nu e prost ca ceilalti. Boiul lui il arata a fi ceva mai deosebit.
- Vom vedea, ii raspunse imparatul.
A doua zi, ce-i veni lui, se gandi la corb. Acesta fu numaidecat inaintea lui, si-i zise:
- Ce mai vrei, stapane?
- Ia uita-te, neiculita, ce mi s-a intamplat; nu stii tu ceva sa ma inveti?
- Sa cercam.Si lovindu-l cu aripa, il facu un pui de corb si il vari intr-un stol de corbi ce se urcase pana la
vantul turbat.
Cum se scula fata, isi lua ocheanul si iarasi il cata prin toate locurile. Nu e. Cauta-l pe pamant, nu e.
Cauta-l prin ape si prin mari, nu e. Se lua de ganduri fata. Cand, catre namiezi, ce-i veni ei, se uita si in
sus. Si zatindu-l in slava cerului printre stolul de corbi, incepu a-i face cu degetul, si-i zise:
- Ghidi, ghidi, talharule ce esti! Da-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai facut asa pitcoace de pasare? Nici in
rai nu scapi de mine!
Se dete jos, ca n-avea ce face. Imparatul incepu a se minuna si el de istetimea lui Aleodor si-si pleca
urechea la rugaciunea fiicei sale.
Insa, fiindca legatura era ca sa se ascunza pana de trei ori, imparatul zise:
- D-a minune, ia sa vedem unde are sa se mai ascunza?!
A treia zi, dis-de-dimineata, se gandi la taune. Acesta veni intr-un suflet. Dupa ce ii spuse ce voieste,
taunele zise:
- Lasa pe mine, si de te-oi gasi, eu aici sunt.
Il facu o lindina si-l ascunse chiar in coada fetei, fara sa simta ea.
Sculandu-se fata si luand ocheanul, il cauta toata ziua, si, ca sa dea de dansul, nici cat. Ea se da de ceasul
mortii, caci il simtea, i se arata ei a fi p-aci prin preajma, dara de vazut nu-l vedea. Cata cu ocheanul prin
mare, pre pamant, prin vazduh, dara nu-l vazu nicairi. Catre seara, obosita de atata cautare, striga:
- Ci ia arata-te odata. Te simt ca esti p-aci pe-aproape, dara nu te vaz. Tu m-ai biruit, a ta sa fiu.
Daca auzi el ca este biruita, se dete binisor jos din coada ei si se arata. Imparatul n-avu nici el ce mai zice,
si ii dete fata. Cand plecara, ii petrecu cu mare cinste si alai, pana afara din imparatia lui.
Pe drum, ei statura sa faca popas. Si dupa ce imbucara cate ceva, el puse capul in poala ei si adormi. Fata
de imparat, tot uitandu-se la el, i se scurgea ochii dupa frumusetea si dupa boiul lui. Inima ii dete branci si
ea nu se putu opri, ci il saruta. Aleodor, cum se destepta, ii trase o palma de auzi cainii in Giurgiu. Ea
planse si ii zise:
- I! Aleodor draga, dara grea palma mai ai!
- Te-am palmuit pentru fapta ce ai facut; caci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a tramis
pe mine.
- Apoi bine, fratioare, de ce nu mi-ai spus asa de acasa; caci atunci stiam si eu ce sa fac; dara lasa, nici
acum nu e timpul trecut.
Pornind si de aici, ajunsera cu sanatate la Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop.
- Iata, m-am inchinat cu slujba, zise Aleodor, si voi sa plece.Fata, cand vazu pe acea iazma, se cutremura
de scarba si nu voia sa ramaie la dansul o data cu capul.
Slutul se dete pe langa fata si incepu s-o linguseasca cu vorbe mierloitoare si sa se ia cu binele pe langa
dansa. Dara fata ii zise:
- Piei de dinaintea mea, satano, ca te trimit la muma-ta, Iadul, care te-a varsat pe fata pamantului.
Slutenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pamant si umbla cu sosele, cu momele
sa induplece pre fata a-l lua de barbat.
Dara, asi! feritu-l-a santuletul sa se apropie de dansa! Caci il tinea tintuit in loc cu ochii cat de colo. Din
satana, din iazma, si din spurcaciune nu-l mai scotea.
- Piei, necuratule, de pe fata pamantului, sa scape lumea de o ciuma si de o holera ca tine.
Mai starui ce mai starui, si daca se vazu infruntat pana intr-atat, iazma plesni de necaz, cum de sa fie el
ocarat atat de mult de o cutra de muiere.
Atunci Aleodor intinse coprinsul sau si peste mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-
schiop, lua de sotie pe fata lui Verdes imparat si se intoarse la imparatia lui.
Cand il vazura alde gloatele venind teafar, alaturi cu o sotioara de-i radea si stelele de frumoasa, il primira
cu mare bucurie; si, urcandu-se din nou in scaunul imparatiei, domni si trai in fericire, pana se istovira.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Acul si barosul,
Acul: - Mosule, de ce esti zurbagiu? Te sfadesti necontenit cu sora-ta nicovala, tipati si faceti larma,
de-mi tiuie urechile. Eu lucrez toata ziua, si nime nu-mi aude gura.
- Iaca, ma!... da de unde-ai iesit, Pacala?
- De unde-am iesit, de unde n-am iesit, eu iti spun ca nu faci bine ceea ce faci.
- Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decat gaina. Mai baiete, trebuie sa stii ca din sfadalia noastra ai
iesit; s-apoi tu ni cauti pricina?
- Ma rog, iertati-ma! ca daca n-ar fi fost focul, foile, pleafura si omul care sa va faca sa va deie nume, ati
fi ramas mult si bine in fundul pamantului, ruginite ca vai de voi.
- Masura-ti vorbele, baiete! Auzi, sora nicovala, cum ne rade acusorul?
- Aud, dar n-am gura sa-i raspund; si vad, dar trebuie sa rabd.
- Vorba ceea, soro: "Sede harbu-n cale si rade de oale". Mai puschiule! Ia sa vedem, ce ai facut tu mai
mult decat noi?
- Ce am facut si ce fac, indata t-oiu spune. Ca sa nu lungesc vorba, hainele barbatesti si femeiesti, din
crestet pana in talpi, si alte nenumarate lucruri frumoase si scumpe, fara de mine nu se pot face. Mergi la
croitor, intra in bordeiu, suie-te in palat, ai sa ma gasesti. Fetele ma pun in cutiute aurite, ma infing in
perinute de matasa si ingrijesc de mine ca de un mare lucru.
- Da' in stogul de fan nu vrei sa te puie, mititelule?
- Nici in stogul de fan, dar nici trantit intr-un ungher al ferariei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva in
mana decat ferarul?
- Ia asculta, te prea intreci cu saga, piciule! Daca sezi la cinste, si toti ingrijesc de tine, cum zici, de ce li
impungi degetele?
- Da impung pe casca gura cel somnoros, pentru ca voiesc sa iasa din mana lui, prin ajutorul meu, multe
lucruri folositoare si frumoase. Tu, pentru ce bati ferul cel culcat pe nicovala si ruginit ca si tine? Nu ca sa
faci din el lucruri mai bune si mai frumoase?
- Mai... da' bun esti de gura!
- Si de gura, dar si de lucru.- Ei bine, tu mi-ai insirat verzi si uscate; ia stai sa-ti spun si eu pe ale mele:
toporul, barda, ciocanul, clestele, vatraiul si nenumarate unelte si masini de fer, unele de-o marime uriesa,
iar altele mici si bicisnice ca tine, pututu-s-au face pana n-au trecut pintre nicovala si ilau? Casa,
bisericile, corabia, pustile, tunurile si alte lucruri nenumarate, asa-i ca n-ar fi, de nu eram eu? Tu imi spui
de haine frumoase; eu t-oiu spune de casa, de sapa, de secere, de coasa si de plug. Tu imi spui mai mult
de frumos, eu t-oiu spune de cele neaparat trebuincioase.
- Ma faci sa te-apuc iar la scarmanat, mosule baros. Haine i-au trebuit omului intai, caci nu era sa umble
cu pielea goala si descult ca gastele.
- Te-ai incurcat cu socotelile, mai baiete. Ba de mancare si casa i-a trebuit omului intai s-apoi haine
frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale iti ghioraiesc matele de foame. Ai auzit vorba ceea, ca
"Golatatea incunjura, iar foamea da de-a dreptul".
- Mai! da' ruginit mai esti!
- Ruginit cum sunt, eu v-am facut si trebuie sa ascultati de sfaturile mele.
- Asa este, dar te prea lauzi; las' mai bine sa te laude altii. Si tu faci trebi bune, si eu; numai atata, ca tu
faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu sezi totdeauna cu ferarul cel uns de carbuni, iar eu sed cu
croitorul si cu tot felul de persoane.
- Iar ai inceput, ghibirdic fudul si guraliu? Croitorul tau trebuie sa impunga mai mult de zece ori, pana
cand ferarul meu ma radica o data; croitorul tau rupe alta data pe zi cate zece ace; ferarul insa ma are pe
viata, ba ma poate lasa si de zestre la copiii de copiii sai. S-apoi inca una: cine dintre acesti doi mesteri e
mai grebanos si mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tau?
- Mosule! esti batran si multe mai stii; fie pe-a dumitale.
- Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasa. Zi mai bine ca industria sau mestesugurile, noi le-am
adus in lume; ca bogatiile cele mari, noua se datoresc. Mi-ai zis ruginit si t-ai zis cioplit; mie-mi pare bine
ca stranepotii mei sa fie mai ciopliti decat mine; cu timpul se cioplesc toate... Numai nu va fuduliti si nu
uitati obarsia voastra, ca nu cumva sa va ciopliti prea tare si sa ramaneti care fara urechi, care fara dinti,
care fara gura, care fara zimti, adeca niste cioarse de nici o treaba. C-apoi atunci iarasi mi-ti ajunge dragus
la caus, si sora-mea nicovala va va tine in spate, iar eu va voiu bate pe ruda pe samanta, ca sa prindeti la
minte.
Fata cu parul curcubeu si copacul cu fluturi,
Acum mii si mii de ani, cand stelele erau foarte mari, mult mai aproape, iar Luna stralucea aproape
la fel de tare ca si Soarele, iar Soarele era inca copil, undeva intr-un loc in care totul era frumos si bun s-a
nascut o fetita.
Parintii fetitei, care erau oameni foarte buni, poate cei mai calzi si mai blanzi oameni de pe pamant
isi doreau ca fetita lor sa devina printesa. Si pentru ca erau prea buni pentru ca dorintele lor sa nu se
implineasca, Zana Locului le-a spus sa dea copilei numele Ana, daca vor ca fiica lor sa fie printesa. Asa
ca parintii i-au spus numele Ana.
Incet, incet dupa multe zile, toate la fel, fetita a crescut si s-a facut o fata de o frumusete rara. Inalta,
subtire, cu parul lung si ochii mari.
Dar Ana nu era o fata ca toate celelalte. In fiecare zi parul ei avea alta culoare. Seara se culca cu
parul galben ca soarele, dimineat se trezea cu el albastru ca cerul. Se culca cu parul albastru si se trezea cu
pletele verzi ca frunzele primavara. Intr-o zi s-a trezit cu parul de culoarea capsunilor, iar intr-o alta zi a
avut parul de culoarea florilor de mar. Dimineata parul Anei era mereu o surpriza… o alta culoare.
De fata cu parul curcubeu a auzit toata imparatia. Bineinteles ca a auzit si printul. Si, bineteles, a
vrut sa vada fata cu parul fermecat. Printul a chemat-o pe fata la el. I-a trimis un alai sa-i duca o scrisoare.
Ana a primit scrisoarea, a citit-o dar nu s-a dus. Printul, ambitios, i-a scris din nou. Fata nu s-a dus nici de
data asta. A treia oara printul, nerabdator, s-a dus chiar el. Binenteles ca a fost uimit de frumusetea fetei si
binenteles ca s-a indragostit de ea.
Printul a vrut ca fata sa mearga cu el la palat si sa o faca printesa. Ana nu a zis nu, dar l-a rugat pe print ca
inainte sa-i implineasca o singura dorinta. Printul, grabit si nerabdator cu spuneam ca era, a spus da,
inainte ca fata sa-i spuna care-i este dorinta si sa se gandeasca daca o poate implini. Ana i-a cerut
printului sa-i aduca un copac cu fluturi.
- Fluturi, a intrebat printul? Ce sunt fluturii?
Ana a zambit si a plecat spunandu-i printului, in timp ce se indeparta, ca asteapta implinirea dorintei.
Acum mii si mii de ani, cand stelele erau mari, cand Luna stralucea la fel de tare ca si Soarele, iar Soarele
era inca copil, nu erau fluturi. Nici Ana nu stia ce sunt, dar fata cu parul curcubeu ii visa in fiecare noapte.
Si era teribil de curioasa sa-i vada aievea, nu doar in vis. Si fata s-a gandit ca un print este print tocmai
pentru ca poate face orice si poate implini orice dorinta.
Printul a plecat ingandurat. Nu stia ce sunt fluturii, dar trebuia sa-i gaseasca si sa-i puna intr-un copac
pentru a implini dorinta fetei. Facuse o promisiune si trebuia sa o ideplineasca. In drum spre casa a
intrebat pe toti cei pe care i-a intalnit ce sunt fluturii si unde stau ei. Nimeni nu stia. Toata lumea sa uita la
el si habar nu avea ce sa raspunda. Nimeni nu stia ce sunt fluturii, si cu atat mai putin unde stau ei.
Si tot intreband si inteband a dat peste Zana Locului. Zana i-a spus sa ia zece fire din parul Anei. Apoi
Zana a continuat: “Fiecare fir de par trebuie legat de cate o crenguta de copac cu flori. Cu nod si fundita.
Apoi ia fata si cand rasare Soarele si se culca Luna sa fiti amandoi langa copacul acela ca sa vedeti
fluturii”. Asa a facut. Cand Ana dormea, iar parul ei curcubeu isi schimba iar culoarea, printul s-a dus
incet si i-a luat firele de par. Cand s-a uitat la ele a vazut ca sunt lungi, matasoase si fiecare de o alta
culoare. A gasit copacul cu flori si dupa lungi strdanii a reusit sa lege firele de par, cu nod si fundita, de
crengute. Apoi dimineata a luat-o pe Ana pe sus si a dus-o la copac.
Dintrodata din firele de par innodate au inceput sa apara fluturi. Fiecare dupa culoarea firului de par. Unii
rosii, altii albi, altii verzii si cei mai multi albastrii. Fluturii ieseau roiuri din firele de par ale Anei.
Printul si-a implinit promisiunea, Ana a devenit printesa, iar lumea s-a umplut de fluturi. Ana a ingrijit
mereu copacul care si azi face fluturi colorati in toate culorile curcubelui. Iar dupa un timp si Soarele,
care pe atunci era inca copil, s-a facut si el mare…