Sper ca ziua de treisprezece noiembrie, a anului două mii

douăzeci și trei, să-mi rămână întipărită în minte alături de foaia de

pe care am învățat cândva „Tatăl nostru...”, ori cartea cu Apolodor,
de pe care am învățat să citesc. Această zi este prin excelență una
dintre cele mai fericite, dar mai ales , dintre zilele mele, cea care îmi
va răspunde poate cândva la întrebarea: Ce am făcut în viață? O
întrebare foarte grea, de altfel, dar poate nu mai grea decât: Oare ce
fac eu cu viața mea?
Motivul pentru care vreau să păstrez în mintea mea această zi
drept memorabilă, nu poate fi decât același pentru care Faust și-a
vândut sufletul, ori poeții au început să scrie, și înfloresc florile,
renaște literatura cu fiecare pagină scrisă, de ce? Pentru că sunt
invadate de emoție, și fie că ne mințim că este un mijloc, ea va
rămâne mereu un scop, și poate nu unul în sine, propriu-zis, dar
inevitabil, dar premeditat, unul la care ne doream să ajungem, fie că
am recunoscut sau nu, fie că știam sau ne doream să rămână o
surpriză.
Având în mână tot ce puteam oferi mai de preț, unei persoane
atât de însemnate pentru mine, pășeam pe holurile școlii unde
fusesem cândva elev, și nu mi-a plăcut. Pășeam plin de emoție, ca
odinioară, dar era ceva total diferit, mult mai plăcut, mai satisfăcător,
căutându-mi cuvintele care păreau că, pur și simplu, se terminaseră.
Ajung în fața ușii cu pricina, dar mă opresc, ezitând câteva minute
bune. Nu știam cum, nu știam ce, dar trebuia să intru. Era cel mai bun
moment în care aș fi putut să o fac, simțeam că sunt acolo unde
trebuia să fiu. Simțeam că teama nu-mi dispăruse, ba dimpotrivă, că
se accentua, însă trăgând aer în piept, am bătut de vreo trei ori în
ușă, provocând o liniște teribilă. Trebuia să intru, nu mai aveam de
ales. Pășind ferm înauntru, căutam privirea ei, ca să-mi atest
așteptările. Însă așa cum bănuiam, a fost deopotrivă o scenă cu un
puternic impact emoțional. O întâlnire deosebită, în care vocile încep
să tremure, iar lacrimile se preling până pe marginea ochiului,
neputând să cadă, cel puțin nu la vedere. În acel moment, ca și în
puține altele din viața mea, am simțit că am reușit. Simțeam că pur și
simplu, am ajuns într-un punct în care am voie să spun „Ia-mă
Doamne! Am cunoscut plinătatea sufletului meu!”. Astfel că pentru
aproape câteva secunde, timpul și spațiul se estompaseră în lumina
soarelui ce se oglindea în ochii ei. Mă întâlnisem, după mai bine de
zece ani, cu doamna mea învățătoare. O revedeam în fața mea pe cea
care nu s-a rușinat să mă ia de mână când a fost nevoie, ori nu a
ezitat nicicând să mă încurajeze, atunci când simțea că am nevoie.
Țineam în mână ultima proză, scrisă într-o perioadă intensă de
creație, a verii precedente, și veneam de la expoziția de artă a
picturilor dumneaei. Privisem uimit la ele, și fără niciun resentiment
față de domnii Grigorescu sau Tonitza, aveam în fața mea adevărate
opere de artă. Pentru ca mai apoi să am privilegiul de a sta în fața
unei desăvârșite artiste, aceeași doamnă care, în urmă cu aproape un
deceniu, îmi așeza stiloul în mână. O femeie pentru care recunoștința
mea nu va cunoaște vreodată limite, și admirația va rămâne veșnic
vie, reprezentând unul din valoroasele modele pe care încerc să le
urmez în scurta mea viață.
Aceasta a fost pentru mine ziua de treisprezece noiembrie, una
care va fi, fără doar și poate, de neuitat. Ba dimpotrivă, e printre
acele amintiri pe care mintea le deapănă cu drag și nespusă plăcere.
Pentru că, sincer să fiu, viața mi-e plină de oameni pe care sunt
nevoit, ori cum ar spune maestrul „Datoria o cere...”, să-i respect.
Însă un respect obligat, știm cu toții că nu are viață lungă, și piere.
Respectul se câștigă, și Slavă Domnului, am oameni care au luat
aurul, pe acest podium al sufletului meu.
Pășind pe alee, mă grăbesc spre mașină. Cursul pare că a
început deja, dar dacă vreun marfar spontan nu mă obligă să aștept
la barieră, în mai puțin de trei minute sunt în clasă. Îmi sună
telefonul, și apăsând butonul difuzorului, aud vocea lui conu' Robu
Ogoreanu, o voce pe care vreau să o aud oricând mai puțin în
momentul de față.
-Să trăiești, tinere!
 -Bună ziua! Cu ce vă ajut?
-Ia spune-mi, pe unde ești?
-La universitate, încep cursurile..
-Ah, aveam nevoie de tine azi, să mergem până pe Dealu' Popii
să semănăm!
-Îmi pare tare rău, dar azi nu am cum nici dacă vreau!
-Aha, deci nu prea vrei! Sare el râzând gânditor.
-Degeaba vreau dacă nu pot, îi răspund pe același ton ludic.
-Bun, bun, mult succes! Doamne ajută!
-O zi bună vă doresc!
Conversația se încheie. Ajung în parcarea ticsită de mașini, pe care
universitatea o împarte cu restaurantul de lângă. Nu am timp să mă
gândesc la ce am spus, și la ce puteam să zic. Nu pot și gata, chiar
trebuie să ajung la curs. Sunt deja în întâziere fiindcă e ora nouă și
două minute. Urcând pe scări o văd pe ea cum coboară, și mintea-mi
patinează la fel ca sania pe derdeluș.
-Bună, dar unde mergi? O întreb.
-Mă duc la secretariat, te ajut cu ceva?
-Chiar aș avea nevoie, îi spun zâmbind, dar poate mai târziu!
-În regulă, îmi răspunde cu zâmbetu-i senin.
Ziua mea părea a fi din ce în ce mai bună. Ceva nu e în regulă.
Dezechilibrul se va resimți curând, și nu-mi convine. Ceva îmi scapă...
De când am plecat de dimineață îmi părea ziua prea bună, și
văzând că nu se oprește aici, nu-mi rămâne decât să mă întreb ce se
întâmplă. Timpul trece repede, și nu-mi lasă nimic de făcut. Văd
oameni care trec grăbiți, iar alții fug nedumeriți în goana tuturor
gândurilor care nu le vor da vreodată pace. Dar printre ei, uitându-mă
mai bine, îmi pare că mă văd mai bine. La o distanță, tot să fie, un
metru, doi, ori poate o mie? Dar nu, nu-s eu, e însăși ea! O văd
zâmbind, sigur e ea! Apropiindu-mă emoționat aș vrea să-i spun, ori
să-i șoptesc..
-N-ai mai sunat! Te-am căutat, dar m-ai uitat!
 -Nu,nu, te rog să nu mă cerți! Ba chiar mai mult, vreau să mă
ierți! Că nu am fost cel pe care l-ai fi dorit.
-Nu despre asta e vorba, spune ea răstit. Știi bine! Dar nu cred
că era atât de greu să dai un mesaj ori poate chiar să suni!
-Știu, dar...pur și simlu,
-Lasă, mai bine ne vedem acasă!
-Mai bine nu ne mai vedem deloc dacă începem așa, Tabita...
Întoarsă deja cu spatele spre mine, mă priveșe senzual peste umăr
mușcându-și buza, dar în urma unui rânjet plin de satisfacție mă lasă
acolo și pleacă. Rămân uitându-mă cum se îndepărtează fără a mă
mai privi vreodată. Îmi place de ea, și poate chiar mai mult decât atât.
Dar simt că aș duce o viață complicată alături de ea. E deja
complicată alături de mine...
Mi se pare că natura acestei povești devine fantastică,
accentuând ideea că plasarea ei în acest domeniu se realizează în
mod subiectiv. Însă detaliul care modifică perspectiva asupra acestei
povești, și reprezintă, din punctul meu de vedere, piatra de temelie a
acesteia, este faptul că în urma ei, pe jos, cade o bucată de hârtie
albă și mototolită. Apropiindu-mă repede, mă aplec și o iau de jos,
desfăcând-o satisfăcut, dar plin de emoție.

Dacă vântul nu conduce foaia asta de hârtie în neant,

Și reușești să o citeși dacă voiești,
Află că nu găsesc nimic mai fascinant,
Decât pe tine când, cu patimă, îmi spui povești!
Însă povestea asta are un sfârșit,
Acolo unde noi cândva ne-am întâlnit,
În umbra care nu cunoaște răsărit,
Să vii acolo unde nu ai mai venit!

Să fie scrisoare? Ori bilet de rămas bun? Ar trebui să o sun? Mai

bine merg numaidecât în locul de care-mi vorbește. Nu pot să-mi dau
seama pentru ce ar vrea să ne vedem, cu atât mai puțin în acele
locuri, pe care speram că nu le voi mai vedea vreodată.
 Intrând pe alee ce duce spre vechile ruine ale fostei biblioteci,
opresc mașina. Privind spre ceea ce pot numi intriga unei povești
care, din câte se pare, refuză să ia sfârșit. Din față se apropie o
mașină gri, pe care am impresia că o cunosc foarte bine, și imediat
recunosc mașina lui Mihai. Totul devine din ce în ce mai interesant...
-Salutare, îi spun apropiindu-mă, cu ce ocazie ai ajuns prin
zonă?
-Păi am fost anunțat să vin aici, îmi răspunde el nedumerit de
situație.
-De cine? Întreb suspicios.
-De mine, se aude o voce din interiorul bibliotecii, și Tabita iesă
în lumină, zâmbindu-ne.
Totul era irelevant în momentul acesta. Dacă părea la un
moment dat că lucrurile capătă sens, acum totul se prăbușește, nimic
nu mai rămâne în picioare, și privesc uluit la cea pe care nu mai eram
sigur cât de bine o cunosc.
-Ce înseamnă toate astea? o întreb destul de nervos. Ar fi bine
să fie doar o glumă proastă!
-Cine spune că nu e, Leo? Mă întreabă ea pe un ton liniștit,
agasant și probabil ironic. Este exact ce vreți voi să fie, însă problema
e că am nevoie de voi amândoi dacă vreau să reușesc.
-Eu am plecat, spune Mihai urcându-se furios în mașină. Roțile
scârțâiră sub presiunea celor două sute de cai de sub capotă, și în mai
puțin de cinci secunde, părăsise deja aleea.
-Se va reîntoarce, îmi spune Tabita zâmbind. Fiindcă e o
chestiune care-l privește și pe el, fie că știe sau nu, fie că-i place ori
poate o urâște, continuă ea.
-Despre ce e vorba? Întreb din nou.
-E vorba despre trecutul care ne urmărește, Leo. Problema e că
acum suntem vii, și nu ar fi trebuit. Și e cineva care nu e de acord cu
această situație.
-Spune-mi, Tabita! Cine? Nu mai lungi subiectul...
 -Tatăl meu! Urlă ea furioasă privindu-mă la fel cum, bănuiesc, că
l-ar fi privit pe el în secunda respectivă.
-Tabita, nu știu ce...
-Poftim? Nu-mi spune că-ți pare rău, pentru că nu-ți pare!
-De unde știi tu asta? Întreb extrem de intrigat.
-Ascultă-mă! Trebuie să îl găsim pe Mihai, e într-un foarte mare
pericol!
-Să mergem!
Urcând în mașină, trântește portiera cât de tare poate ea,
încercând să-și dreneze toată furia pe care o avea în bucata aia de
tablă. Nu are rost să-i spun nimic, cel puțin nu acum. Telefonul
zăngăne continuu, dar Mihai nu răspunde. Nu înțeleg de ce e atât de
supărat.
-Ce facem? mă întreabă ea.
-Tu să-mi spui, știu că te pricepi să găsești oameni și să-i chemi
de oriunde ai tu chef!
-Ești nebun? Chiar nu poți să încetezi odată?!
-Hai să mergem în singurul loc unde sunt sigur că ar putea fi în
momentul de față, exceptând șura din spatele casei de care ar putea
atârna spânzurat..
-Leo!! Încetează cu aiurelile astea și spune unde mergem!
-La sală.
Parcând în fața magazinului de sub sala unde obișnuiam să merg
cândva cu el, intru grăbit, urcând scările. În sală nu erau mulți
oameni, și întorcând capul văd un personaj care adunase toate
discurile din sală în jurul lui, adăugând unul câte unul la un aparat
pentru spate.
-Mihai! Strig eu către el, stârnind atenția celui de la recepție,
care se preface că duce telefonul la ureche și pleacă în vestiare.
Dar Mihai nu răspunde, fie pentru că poate are el un prost obicei de a
se lăsa rugat, ori poate l-a tras curentul la urechi și e bolnav, ori poate
pentru că pur și simplu, nu mi-ar răspunde decât cu ocazionala
lovitură deviată de dreapta. Însă pentru a doua oară strig, mai
insistent, apropiindu-mă de el. El se ridică ferm, opintindu-se drept în
fața mea. Voiam să-i zic ce ar fi trebuit, cu toate că râsul mă
înnăbușă, iar el mă prinde nervos de braț. Dar mi se taie
amuzamentul instant, și mâna mi se oprește în gâtul lui, aflându-ne
acum într-o poziție care ne părea cunoscută, ba mai mult, ne amintea
de o anume altă situație.
-Ce vrei mă? Nici aici nu mă lăsați?
-Dacă te las, ești pa la revedere, boschet cu ochi!
-Aa, da? Bun, spuse el izbindu-se în mine ca un berbec, până în
aparatul de genoflexiuni, unde dau cu ceafa de un mâner și mă
enervez. Dar e zadarnic fiindcă, nu prea am nimic de obiectat. E o
luptă în care nu am dreptul să câștig. În primul rând pentru că el nu
știe nici măcr pentru ce ne batem, și în al doilea rând pentru că avem
ceva mult mai urgent de rezolvat. Mă privea nedumerit, furios.
Izbindu-se cu putere în mine, mă aruncă drept în geamul de sticlă, cu
o ferocitate de nedescris. Spre surprinderea mea geamul se crăpă și
mă trezesc zburând de la etajul unu. Aterizarea e bruscă, și tare. Bag
de seamă că am strâmbat bine de tot cupola unei mașini. Mihai mă
privește de sus, cu o figură turbată, nu mai era el. În secunda
următoare cerul se transformă într-o lumină puternică ce ne orbește,
regresându-se apoi într-un roșu sângeriu de o intensitate mare.
-Știam că e deja mult prea târziu...spune Tabita, privind spre
cer.
Privind la ea, bănuiesc doar că știe despre cele ce se întâmplă.
Dar nu reușesc să mențin prea mult contactul vizual fiindcă Mihai se
aruncă pe capota aceleiași mașini unde stăteam și eu cu vreo două
oase strâmbate. A sărit cu o deosebită precizie, pârând că are
betoane în loc de genunchi. Mă privește cu ură, disperare și o
neînchipuită turbare. Ceva nu e deloc în regulă, am simțit asta încă de
dimineață. Se aruncă să mă prindă de gât, dar mă rostogolesc jos de
pe mașină, atenuat de betonul destul de solid. Și din aproape trei
mișcări, mă ridic începând să mă feresc de el. Ceva îi luase mințile, în
același în moment în care cerul a încetat să mai facă la fel ca de
obicei, și a decis că roșu e culoarea potrivită de acum încolo. Aleargă
spre mine cu o viteză uimitoare, dar așteptându-l plin de suspans în
dreptul unei mașini, deschid iute portiera, de care se lipește cam ca o
nucă de un perete,...ud. Pare că e amețit, din moment ce stă
grămadă pe jos, cu ochii închiși. Tabita aleargă spre mine speriată.
-Știai? O întreb din nou.
-Nu știu...cred că da.
-Crezi că da? O grăbesc eu încercând să aflu ceea ce e clar că
eziat să-mi spună.
-Am avut niște vise! Bine? Ce vrei să-ți spun? Nici eu nu
înțelegeam prea bine, până acum câteva minute...
-Bine, spun eu aparent satisfăcut. Hai să plecăm de aici!
Avea suficient timp să-mi povestească pe drum. Trebuia să ajungem
într-un loc sigur. Plecăm spre casă. Îl iau pe Mihai, cu greu, trăgând
de cele șaizeci și patru de kilograme de fibră, că oase aparent, nu
părea să aibă, în urma schemelor proaspăt demonstrate, și-l îndes în
portbagaj. Călcând în pedala Loganului, plec grăbit spre singurul loc
unde nu-mi este frică nici de m-ar ataca rușii ori turcii, ci poate doar
Dumnezeu. Drumul era încețoșat și părea că nu mai e cel care duce
spre casă, cu atât mai mult, în măsura în care lumina sângerie făcea
ca totul să pară un potențial pericol, până și copacii de pe marginea
drumului care nu mișcau decât în bătaia vântului. Mihai nu prezenta
vreun semn de viață, acolo în spate, ceea ce era bine, momentan. Iar
Tabita era foarte, foarte agitată. Priveam cu marginea ochiului spre
ea, și mă gândeam ce să-i spun, dacă să-i spun și mai ales cum.
-Vorbește-mi! Te rog.
-...era o fată blondă, spune ea cu un suspin prin care părea că
tocmai deschise porțile sufletului ei.
-Așa, intervin cu scopul de a fluidiza puțin câte puțin vorbele
care parcă-i înghețau în gură.
-Și de fiecare dată când o visez, îmi cere ajutorul! Spune ea
înnăbușită de emoție.
 -Deci e un vis, afirm fără să conteze prea mult, având în vedere
că nici realitatea în care ne regăseam nu mă ajuta foarte mult în acest
sens.
-Sunt mai multe, spune ea începând să plângă.
Neînțelegând de ce, mă uit la drumul care se construiește parcă,
printre norii de ceață, străduindu-mă să găsesc ceva care să merite
spus în această situație.
-De când? o întreb eu.
-De când ne-am întors acasă...
-Și de ce nu mi-ai spus? Continui insistent.
-Pentru că nu era nimic de spus, răspunde ea deosebit de
calmă.
-Și totuși, este! Ceva trebuie să fie de spus, Tabita! Altfel iau
mâinile de pe volan în momentul ăsta și fie ce-o fi, că mie tot una mi-
este, mă răstesc gesticulând paranoic.
-Ține mâinile pe volan, ești nebun! Urlă ea speriată de reacție.
-Poate că da, cine mai știe?!
Ajung acasă, și bag mașina în garaj. Afară s-a făcut destul de frig, însă
nuanța colorată a cerului e neschimbată.Trăgându-l pe Mihai afară
din mașină, îl iau în spinare transportându-l până pe canapeaua din
sufragerie, unde-l basculez ca pe un sac de ceapă, observând că nu
are nimic împotrivă. Doarme dus, ori e mort, cine știe? Mergând pe
hol văd că ea stă în fața oglinzii, fără vreun semn de viață. Imaginea e
complet ieșită din comun. Lumina îi dezvăluie fiecare parte a chipului
ei, fără a mai lăsa loc de secrete.
-Eram acolo, îi spun eu, am văzut totul...
Privindu-mă, văd în ochii ei că înțelege despre ce-i vorbesc, și-mi
sare în brațe. Trăisem frânturi din ceea ce ea considera a fi noua ei
realitate. Văzusem umbre și simțisem glasuri ale lumii de care ea
aparținea de fapt. Și totuși, unde?
-O cunoști? O întreb șoptindu-i.
-Simt că da, însă nu știu de unde. Tot ce știu, e că îmi aduc bine
aminte coliba în care am văzut-o pentru ultima oară!
 -Serios? Întreb entuziasmat.
-Da, era o încăpere întunecată, cu niște covoare pe pereți, o
masă ruptă
-...și Răstignitul care privește în jos.
Privindu-mă, îi dau de înțeles că știam și eu încăperea, dar nu din vis,
ci din propria-mi realitate.
-Mergem la Berendești!
Noaptea trecu foarte greu, lăsându-ne alte vise fără prea mult
înțeles, printre reprizele de nesomn în care priveam ca un dement
pereții împroșcați de lumina roșiatică. Dacă murisem deja? Nu cred
că îmi place o continuare precum asta. Fenomenul prezent nu mai
fuse văzut de aproape câteva sute de ani, când a avut o reprezentație
mult mai slabă și scurtă. Nu cred că se termină aici. Nu se poate.
Ieșind din cameră, simt că un vânt rece pătrunde în casă direct pe ușa
larg deschisă. Pe canapea nu mai era nimeni, Mihai plecase... ceva nu
era deloc în regulă cu el. Scoțând niște ouă din frigider, pregătesc
farfurii pentru a face o omletă. Tabita apare pășind în jos pe treptele
reci, cu un hanorac de-al meu aruncat, parcă, pe ea, și zâmbetul care
îmi tulbură mințile.
-Hei, spune ea privindu-mă curioasă, ce s-a întâmplat?
-Nimic, îi răspund zâmbind, hai la masă!
Ea începe să povestească despre ceva ce nu-mi mai aduc aminte la
scurt timp, iar eu aprobând din când în când ceea ce ea spune, mă
gândesc la felul în care să abordăm problema. Mă gândesc la felul în
care ea mă privește, la ceea ce mi-a reproșat ieri, la bilet.
-De ce era nevoie de un bilet? o întreb tăind tranșant discuția în
care eram implicat fără știrea ori prezența mea scenică.
Ea mă privește, lasă furculița jos din mână, pesemne că începe
să devină iritată. Dar înghițind mâncarea,îmi răspunde pe un ton
calm, privindu-mă în ochi:
-Pentru că numai așa te puteam convinge pe tine, să ne
revedem!
 Dacă totul e o înscenare, ca odinioară? Cine știe cine e regizor
acum? Ce se presupune că ar trebui să fac?
-Mai bine plecăm, îi spun ridicându-mă de la masă, lăsând-o cu
un sărut subtil pe obraz.
În drum spre locul cu pricina, nu scoase nicio vorbă. Mă aflam
pentru a nu știu câta oară în postura omului rău. Poate că eram, cine
știe?! Drumul e același cum îl știu dintotdeauna. Mașini parcate pe
drum, în dreptul porții, pentru ca eu care sunt nevoit să ocolesc
vehiculul cu pricina, să mă uimesc de realizarea proprietarului și să
spun: „Ia te uită! Încă un om gospodar care a venit din străinătate cu
luxoasa sa mașină, cel mai probabil vreun model E60, și îmi oferă
onoarea de a o vedea în plină stradă! Ce om norocos pot fi!”
Ulița ce duce spre căsuță e tot mai îngustă, de la un an la altul.
Ba un vecin, ba celălalt, consideră că i se cuvine tot mai mult din
drumul care e de fapt public. Oprind mașina în dreptul porții, privesc
la Tabita, care spre surprinderea mea, pare senină.
-Am ajuns! Îi spun eu încurajându-i fericirea care ezită să ia
amploare.
Strigând la poartă de două sau trei ori, presupun că nu e nimeni
acasă. Nu e nicio urmă de viață, cu atât mai puțin după ce a murit
acum câțiva ani și Rocky, ogarul credincios al bătrânei. Sprijinindu-mă
sistematic de poartă, se deschide. Recunosc și sunt conștient că nu e
politicos să intru astfel, dar dacă a pățit ceva? Doamne ferește!
Înaintez grăbit și văd că ușile sunt toate închise, ba chiar
încuiate. Nu e nimeni acasă. Nu accept faptul că am venit degeaba.
-Cred că am venit degeaba! Afirmă Tabita în mod fabulos,
încurajându-mă.
-Vreau să cred că nu, îi răspund privind în jur.
Priveam la beciul astupat de malul care s-a surpat lăsând o
stâncă boltită să-l străjuiască. Privesc apoi la casa bătrânească, ce
pare să reziste chiar și unui seism de până la șase grade și încă puțin.
Văd bălăriile care se înalță pe lângă ea, și niște lemne putrezite care
împiedică accesul către o ușă. Nu-mi aduc aminte să mai fi văzut ușa
aceea până acum. Ceva îmi erupe din adâncul inimii și un suspans
cordial mă presează lent. Îndreptându-mă spre ușa cu pricina, îi atrag
atenția Tabitei care se molipsește, aproape involuntar, cu aceeași
curiozitate. Lemnul era înmuiat de ploaie, înțelenit în propria-i
poziție, cu balamalele ferecate de rugină. Însă trăgând ferm de ea,
reușesc să o stârnesc din loc, cu toate că-mi pare că nu vrea să se
deschidă. Împinsă de o sete palpitantă de cunoaștere, Tabita prinde
sălbatic de ușă, trăgând mai zvelt decât mine, moment în care,
pârâind gros, ușa se deschise mai mult decât ne-am fi așteptat,
căzând la pământ. Încăperea era surprinzător de întunecată. Nu erau
geamuri sau cotloane care să permită accesul luminii, însă nici pe
golul ușii, proaspăt creat, nu pătrundea foarte multă lumină. Intrând
reticent, văd că totul e vraiște în încăpere. Sunt scaune rupte, și o
masă zdrobită, cu sertarele-i atârnând galeș, descoperind hârțogăraie
și lucruri fără prea multă valoare. Tavanul pare să-mi ceară socoteală,
fiind la un vânt distanță să mă ia în brațe. Și în toată această paragină,
o văd pe ea cum stă ghemuită în pragul ușii, cu ochii umezi.
-Aici e, confirmă ea.
-Păi și cum e posibil? Poate ai mai ajuns prin locurile astea
vreodată.
-Doar în vis, aici în coșmelia asta, adăpostindu-mă de ceva
înspăimântător, alături de ea.
-Îți mai amintești cum o cheamă? Întreb curios.
-Nu cred... însă nu pot uita nicidecum privirea speriată, dar plină
de mânie. Și felul în care mă strângea de mână, ca și cum eram
singura ei speranță în momentul acela!
Vorbele-i sunt întrerupte de zgomotul unui puternic motor din
apropiere.
-Vine cineva! Spune ea speriată.
-Să vină, îi spun zâmbind, căutând totuși cu ochii un loc mai
dosit.
 Se aude poarta cum se trântește, și niște glasuri care nu-mi par
deloc cunoscute. În ciuda speranțelor noastre, par că se apropie tot
mai mult. Dar ce șanse ar fi să vină tocmai până în dosul casei?
-A cui o fi mașina? Îi aud vorbind între ei, despre Loganul nostru,
probabil, parcat exact în poartă.
-Poate e la vecini, se aude un glas feminin.
-Ciudat, răspunde glasul de mai devreme, părând a fi un bărbat
bine consolidat, și destul de hotărât.
-Poate intră în casă și nu au niciun motiv să treacă prin spate, îi
șoptesc Tabitei care stătea ghemuită lângă mineș și lipiți amândoi de
peretele exterior.
-Mă duc să văd ce mai e prin spate, se aude glasul bărbatului,
care îmi năucește orice năzuință aș fi avut. Ce să fac? Să-i dau în cap
ori să încep să plâng? Ce ar fi mai rușinos oare? Ducând arătătorul
spre buze, îi fac semn cu ochiul dragei mele, care mă strângea de
braț, putând parcă, să-mi ia pulsul. Pașii se apropie, dau târcoale în
jur. Nu are cum să vadă ușa care acum e deschisă, și înainte nu era.
Simt cum se oprește în dreptul ușii, cam la doi metri de ea.
-Ușa asta era deschisă? urlă el către altcineva.
Pași grăbiți se apropie, și vocea ei se aude:
-Nu cred, nu țin minte să fi intrat aici vreodată! Răspunde ea
puțin panicată.
Simt cum pașii greoi ai lui înaintează, oprindu-se în prag. Cu
ochii țintă stau țeapăn fixând cantul tocului, și bag de seamă că figura
celui ce vorbise pătrunde subtil, odată cu capul gros, chel și zdrelit de
cicatrici. Pumnul meu ia de bunăvoie și nesilit de nimeni decizia de a
vătăma fizic figura personajului, țintindu-i maxilarul care pare a fi la
fel de tare ca și tocul ușii, făcându-mă să nu fiu sigur în ce am lovit
mai exact. Cu toate acestea, el pare să se dezechilibreze, moment în
care presupusa entitate feminină urlă speriată, exact în același
moment în care Tabita face la fel. Sar în pragul ușii cu mâinile
ridicate, văzând trupul masiv al unui posibil soldat din trupele
speciale, în poziție de luptă, cu brațele încordate. Dar văd și trupul
celei pe care doar o auzisem mai devreme, nu pentru mult timp,
întrucât bărbatul mă prinde de gât și mă izbește cu spatele de masa
care era zdrobită, iar acum e în sfârșit împărțită în două piese de
mobilă diferite.
-Cine sunteți? Ce căutați aici? Mă întreabă el fără a-mi oferi
prea multe variante de răspuns. Însă nu apuc să-mi trag suflarea bine
și-l văd cum icnește, închizându-și ochii și căzând lat lângă mine,
dezvăluindu-mi-o pe Tabita care stătea în spatele lui, cu un ciomag în
mână, îngrozită de ceea ce tocmai făcuse. Însă simțind că cel căzut
hârcâie greu, și nu pare a fi mort destul, sar repede luând-o în brațe.
-Liniștește-te, îi spun sărutând-o pe frunte. Trebuie să plecăm
cât mai repede de aici, îi spun luând-o de mână și ieșin afară, unde ne
privea cu o ură cruntă fata ce-l însoțea pe el. Însă în momentul în care
Tabita se întoarce spre ea, privind-o, chipul i se schimbă radical,
scăpând din mână securea pe care o ținea cu mâna tremurândă.
-Ea e, îmi spune.
-Nu pot să cred! Exclamă și tânăra din fața noastră, plasându-
mă în ceea ce părea un film de comedie sumbră, în care joacă actori
ce vorbesc limbi diferite.
Dar spre mirarea mea, fata îi sare Tabitei în brațe, aceasta
răspunzându-i cu dragoste, lăcrimând. Păreau că întradevăr se
regăsiseră.
-Credeam că te-am pierdut, îi spune ea Tabitei, care-i zâmbea
suav.
Din spate însă, scârțâind violent se aude podeaua care părea să
cedeze sub greutatea fiorosului om, care se ridica pentru repriza
următoare. Însă fata sare sprintenă, oprindu-l.
-Hector, stai! Spuse ea. Ea e cea care m-a salvat, ea e Tabita!
Spuse ea, uimind-o până și pe posesoarea numelui, la auzul acestora,
fiindcă bineînțeles, știa doar puțin mai multe decât mine despre cele
ce se întâmplă.
-Ceva e în neregulă aici, Rebeca! Spune el.
 -Rebeca...se aude glasul Tabitei care realiza că acesta era
numele pe care-l căuta cu atâta ardoare.
Așa-zisul Hector ne privea dușmănos, masându-și ceafa. Avea
motive serioase să nu aibă încredere în noi, după ce l-am atacat în
propria-i curte, și totuși...
-Ce căutați aici? Întreb fără vreo reținere, împins de o
suspicioasă presupunere.
-Noi? Sare Hector înfuriat de întrebare. Ce căutați voi aici?
-Trebuie să oprim ceva ce e pe cale să se întâmple, spune
Tabita.
-Nu putem opri nimic, îi răspunde Rebeca. E iminent și credeam
că știi bine asta!
-Și ce ne rămâne de făcut? Întreb fără a aștepta vreun răspuns
concret.
-Omenirea nu e pregătită pentru așa ceva, spune Rebeca,
moment în care bolta cerului a bubuit puternic părând că se rupe sub
greutatea piciorului lui Dumnezeu, spărgând norii care aveau să cadă
peste noi în fărâme. Un fulger puternic străbătu cerul de la un capăt
în altul, pironindu-mă pe loc de parcă aș fi fost de marmură. Sub
conturul unei cruci care lua amploare pe cerul sângeriu, privirea mea
pare a fi posedată, neputând să fac nimic altceva. Văd în acea lumină
puternică curtea bunicilor mei, unde mă jucam odinioară cu Andrei.
Văd cum el ia mingea în brațe, iar eu îl ghiontesc, și el se supără,
provocându-mi mare mâhnire și zbucium sufletesc. Văd mai încolo
sala mea de clasă cum se conturează din nimic, și pe mine într-o
bancă mai în spate, râzând de un coleg trist. Încep să mă întristez și
mai tare. Văd scene care mă fac să urăsc ceea ce sunt, văd secvențe
de care nu mai știam, dar care îmi provoacă o mare suferință. Îmi văd
primele păcate, le văd apoi pe cele mai mari, și pe cele de care am
uitat cu desăvârșire, și încep să plâng la fel ca un copil care e
despărțit de mama și de tatăl lui. Simt că o lance rece îmi străpunge
pieptul, și cad în genunchi răsuflând tot mai greu. Privirea mi se
încețoșează și simt cum craniul mi se lovește inert de ciment...
 Aerul pare destul de rece, și rarefiat. Pământul pe care-mi stă
fața e destul de umed, noroios. Foarte diferit față de cum îmi părea
mai înainte. Printre pleoape mi se strecoară o lumină slabă, dar
diferită de cea de mai devreme, prin culoarea ei, normală de această
dată. Cel puțin, normală pentru lumea noastră, nu neapărat pentru
momentul în care ne aflăm. Deschizând ochii văd că tot ceea ce se
întrevede printr-o ceață densă, sunt copaci mari și deși. Sunt în
pădure. Mă uit în jur, și constat că sunt singur, pentru moment. Dar la
mai puțin de zece secunde se aude un strigăt ce-mi caută numele,
recunoscând vocea Tabitei.
-Sunt aici! Strig înapoi, nereușind să clarific tuturor relativitatea
lui „aici”.
Încep să fug în direcția din care îmi pare că se aude vocea ei,
nevăzând nimic dincolo de aburii de ceață. Dar alergând destul de
repede, mă împiedic brusc de ceva ce nu reușesc să identific pe
moment. Dar uitându-mă înapoi văd că e cineva. Întinsă pe jos,
uitându-mă mai bine, văd că e Rebeca. Mă arunc lângă ea, și văd că
nu e foarte conștientă, abia respiră. Zadarnic o strig, și o scutur să se
trezească, fiindcă doarme adânc. O iau pe umăr și mă deplasez pe
direcția pe care îmi propusesem să merg. Se aud pași venind înspre
mine, care la simțirea pașilor mei, încetinesc.
-Tabita? Întreb cu respirația tăiată.
Dar drept răspuns îmi apare în fața ochilor mei chiar ea. Bucurându-
se să mă vadă.
-Dar ce a pățit? Îmi spune prinzând-o în brațele ei pe Rebeca.
-Nu știu. Am găsit-o exact așa cum o vezi! Unde suntem?
Uitându-se la mine, ea oftează lung, dându-mi de înțeles că știe
sigur.
-Suntem în același loc din vis, doar că în circumstanțe puțin
diferite.
-Și coliba?
-Nu am găsit-o încă, spune ea.
Deschizând ochii, Rebeca ne privește foarte speriată. Era clar că nici
ea nu avea idee de ce eram aici.
-Ești bine? O întreabă Tabita.
-Unde e? Strigă îngrozită Rebeca privind în jur. A plecat?
-Cine? Întreb eu.
Însă nu îmi răspunde, sărind, spre mirarea noastră, în picioare,
continuă să caute în jurul ei.
-Trebuie să ne ascundem! Spune ea pe același ton grav,
începând imediat să fugă.
Privind la Tabita, îi dau de înțeles că nu avem alte variante și o
luăm la fugă după ea. La fel ca mai devreme, nu vedeam nimic, și
ceața părea că are de gând să reziste mult și bine, dominând spațiul.
Problema era că lumina devenea tot mai slabă, și pădurea fiind
deasă, începea să se întunece. Alergăm ca niște disperați, ce eram, de
altfel. Însă alergând, simt că pur și simplu cineva ni se alătură, dar
privind în spate nu văd nimic. Apoi brusc prin stânga mea ceva trece
alergând cu o viteză de trei sau patru ori mai mare, alergând
animalic, părând că nici nu ne-a luat în considerare. Dar Rebeca se
oprește, realizând că orice ar fi fost, ne -a găsit. Apucând de pe jos o
bucată de ciomag, mă uit împrejur simțind că nu e prea departe de
noi. Copaci trosnesc deasupra noastră atrăgându-ne privirile, și-l
vedem cum se aruncă printre crengi la fel ca Tarzan. Doar că e mai
ciudat, mai feroce. Îl aud cum aleargă, și cum se apropie de noi, dar
nu-mi dau seama din ce direcție, și în secunda următoare sare din
ceață cu un elan puternic izbindu-mă puternic la pământ. Simțeam că
o mașină dăduse peste mine. Însă revenindu-mi îl văd privindu-mă
sălbatic, dezlănțuit, și mai periculos ca niciodată, pe Mihai. Mă țintui-
se la pământ, așezat cu piciorul pe pieptul meu, și mă privea sadic.
Era foarte schimbat, într-un mod grav. Era alb de parcă ar fi trăit
numai prin peșteri, și musculos cum nu-l mai văzusem, dar își tăiase
părul din cap, dezvelindu-și chelia sumbră. Pipăind subtil, caut bucata
de ciomag pe care sper să nu o fi scăpat prea departe, și simțind că
aproape o apuc, îi trosnesc una drept după ceafa lui de bulgar,
făcându-l să cadă rostogolindu-se în frunze. Însă din mârâitul său
foarte dubios, îmi pare că nu l-a afectat foarte tare, și în momentul
următor se aruncă asupra-mi, dar pregătit fiind mă izbesc și eu cu
putere în el. Dar îl simt. Era mai vânjos ca niciodată, și eram conștient
că nu-i mai rezist foarte mult. Știam însă că, și asta mă întrista mult
mai mult, că nu era puterea lui. Era legat de forțe care-l depășeau.
Cum? De ce? Nu-mi rămânea decât să aflu... Acum singurul lucru ce-
mi rămânea era să scap de el. Eliberându-mi dreapta, îi lansez un
pumn în maxilar, însă nu pare să-l fi simțit, scuipându-și nepăsător un
dinte. În schimb, prinzându-mă de brațe, mă trage aruncându-mă doi
sau trei metri mai încolo. Ridicându-mă cu greu, alerg după el, dar tot
ce aud e un urlet sfâșietor, și grăbindu-mă o văd pe Tabita căzută în
genunchi, cu mâinile la ochi, înnăbușindu-și suspine amarnice.
-A luat-o! Îmi strigă ea făcându-mă să-mi dau seama cât de
gravă e situația.
-Trebuie să găsim coliba, Tabita! E singura noastră șansă să ne
întoarcem înapoi.
Dar nu eram sigur. Cum aș fi putut fi? Habar nu aveam cum
ajunsesem aici, deci nu aveam cum să știu cum să ne întoarcem.
Plecând ușor, Tabita încă suspină speriată de cele întâmplate. E
pentru a doua oară când umbla prin pădurea asta, și scenariul
devenea tot mai îngrozitor. Ba mai mult, afară începea să se întunece
tot mai mult. Mai aveam doar câteva minute până să fim copleșiți de
beznă. Însă nu vedeam nimic, nu auzeam nimic înafară de pașii
noștrii, și nu aveam nicio idee încotro ne îndreptăm. Însă de undeva,
mai departe, se aude un scârțâit bizar, care nu poate fi atribuit decât
unei balamale uzate de vreme, atașate unei uși, care mai mult ca
sigur, se zbate în bătaia vântului devenit năprasnic. Îndreptându-ne
cât de cât în direcția respectivă, ajungem la mult așteptata colibă,
tocmai când afară se întunecase bine. Intrăm, trăgând ușa. Dar
constat că nici aici nu există șanse să avem vreo sursă de lumină. Dar
contrar așteptărilor mele, Tabita luminează camera cu ceea ce pare a
fi un chibrit mai lung. Caut cu ochii după ceva care să prelungească
văpaia nou născută, și iau o bucată de băț, înfășurând-o cu o cârpă
zdrențuită de pe jos, și dându-i foc, avem o tentativă de torță.
-Și acum? Mă întreabă ea, cu ochii-i blânzi și suavi, și chipu-i
frumos dezvăluit de lumina torței.
-Acum nu ne rămâne decât să așteptăm să se facă ziuă. Nu
avem vreo șansă dacă ieșim acolo, îi răspund încurcat.
-Păi și Rebeca? Mă întreabă punându-mă la zid.
-Păi și Rebeca... vrei să ies să o caut? Acum când nu văd nici
stelele pe cer? Să risc să te pierd și pe tine la fel de repede cum am
pierdut-o pe ea?
-Da, răspunde ea calmă, părându-i că e o glumă.
Afară vântul se întețise. Șuieră ca și cum o ceată de ciobănași ar
fluiera în cor în jurul nostru. Știu eu? Ea stă ghemuită într-un colț,
căzută bine de tot pe gânduri. Nu vrea să-mi vorbească. Și la urma
urmei, ce ar fi de vorbit? Suntem într-o situație în care nici nu mai
știm cine suntem, ori dacă mai suntem, și în mod clar nu avem idee
unde sau de ce suntem aici. Așteptăm și noi să vedem ce se întâmplă.
Era mai mult ca sigur că adormisem, fiindcă eram pe un ponton
asemănător cu cel de la cascadele Kravice. Iar aceleași stânci
împădurite mă înconjurau. Eram cu cineva apropiat mie, pe care însă
nu-l distingeam foarte bine. O apă tulbure mă înconjoară însă, și cel
care se aruncase deja mă cheamă să mă alătur lui. Și fiind copleșit de
chemarea îmbietoare a apei, mă arunc în ceea ce părea a fi mai
degrabă o mlaștină. Dar la momentul respectiv nu bag de seamă
acest detaliu, ci mă scald satisfăcut fără a-mi displăcea. Însă văd cum
de printre stâncile înverzite de vegetație, cade crucea Răstignitului,
lăsându-l să se desprindă de lemnul uscat. Imaginea mă înspăimântă,
și alerg să văd dacă Răstignitul de ipsos s-a spart, ori dacă mai e
întreagă crucea. Și aud ca un ecou o puternică bătaie, ca în ușă, dar e
în geam. Deschizând ochii văd cum o umbră bate la geamul colibei în
care noi ne adăpostiserăm. Aud vocea Rebecăi, cum mă cheamă
înspăimântată să-i deschid, și ridicându-mă, dau să mă îndrept spre
ușă. Însă mâna rece a Tabitei mă prinde, oprindu-mă.
 -Nu face asta! Spune ea grav.
-Dar e Rebeca! Nu o auzi?
-Nu e ea, continuă pe același ton Tabita.
O privesc în ochi și o cred. Însă nu înțeleg cum e posibil, auzind
în același timp, în continuare, glasul Rebecăi, cum strigă tot mai tare
după ajutor, bătând cu amândouă mâinile în geam.
-Despre ce e vorba? O întreb presimțind că sigur are idee
despre ceea ce se întâmplă.
-E timpul în care fiecare luptă pentru ce e al lui, îmi spune ea.
Acum se joacă partida finală, în care răul are frâu liber să
ademenească pe cine și câți voiește.
-Și vrei să spui că..? întreb presimțind că înțeleg, dar sunt distras
de un urlet groaznic venit din locul din care mai devreme se auzea
glasul Rebecăi. Acum părea că ghearele unui urs zgârie ușa încercând
să o dărâme, și urletul unui iepure turbat încearcă să ne spargă
timpanele. Acoperindu-și urechile, Tabita se ghemui din nou în colțul
ei, ținându-și ochii strâns închiși. Dar la scurt timp zgomotele
încetară, la fel și ghearele de pe ușă. În schimb îmi aud numele. Îl aud
rostit de către o voce pe care nu sunt sigur dacă o cunosc. Dar îmi
place felul în care mă cheamă. Mă ademenește spre ceva ce nu am
obținut vreodată, ori poate nu știam că pot obține.