Panta rhei

Este toamna si este toamna din plin.Dupa-amiezi ce se simt ca o paine proaspat scoasa din cuptor si
nopti in care timpul are rabdare pana si in satul Morometilor.De nebuna,toamna si-a inrosit toate
frunzele.Am citit ca Van Gogh a spus despre portocaliu ca ar fi culoarea nebuniei.Pe semne,in
Franta,octombrie are alte nuante.

Este toamna si aici,la mine.Octombrie s-a strecurat viclean ca o rafala printre porii gandurilor mele
meu,imprastiindu-si,fara sa imi ceara acordul,adierile revigorante mereu,suficiente niciodata.Ma holbez
la soseaua pustiita,ca un drum in desert,peste care cade lent,parca in reluare,o castana.Apoi timpul se
tampeste si
i.n..c...e….t…..e…..a……..z…………..a……………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Gandindu-ma la oameni care imi amintesc de toamna,nu imi vine nimeni in minte,exceptandu-i pe
paralimpici.Si pe mama despre care nu pot sa scriu fara sa dezvalui esentele cele mai tari ale sufletului
meu,motiv pentru care,este de inteles,ma voi limita la a discuta despre cei dintai.De ce ii simt asa cum
simt toamna?Pentru ca ei vin precum o renastere in fertilitatea si dezmortirea ploii,dupa o intepenita si
instruziva,infatuata si interminabila,vara.Si pentru ca ma inspira atat de mult incat as putea scrie poezii.

Omul a fost din totdeauna un excentric,a facut cele mai bizare alegeri cu cea mai bizara siguranta de
sine.Incercarea de a intra in conflict cu propriul destin a fost,insa,de departe,cea mai proasta.Pana sa
apara acesti titani ai condeiului cu care si-au rescris soarta,acesti reprezentati ai lui Atlas,pedepsit sa
care pe vecie eternitatea cerului,deci pedepsit de doua ori cu nemarginitul.Tot astfel,paralimpicii si-au
transformat povara intr-o infinita ofranda,intr-o dubla biruinta,pe de o parte asupra destinului cu 7
capete de sarpe,ce transmfora in stana de piatra pe oricine le priveste ochii,pe de alta inlocuind peisajul
mitologic cu terenul de sport,in vazul intregii omeniri.

Reprezentanti de pe meleaguri mioritice avem si inca unii cu suflete scaldate in atata lumina incat li se
vede sclipirea pe chip.Andreea Manole,la cei doar 16 ani ai sai,cand lenea,mai atroce ca
oricand,determina atatia adolescenti sa isi lase de izbeliste visurile,precum mama cuc ce isi lasa puii in
cuiburile altora,este una din cele mai tinere atlete paralimpice din coltisorul nostru de tara,cu
performante la care au fost martori nu doar fratii sai de sange,romanii,ci si cei de istorie,italienii,cand a
participat anul trecut la prima sa competitie,obtinand o performanta fabuloasa.Cum sa nu iti tremure
inima de o bucurie calda,blanda,ca si cum te-ai afla pe banca,sub un tei,in primele zile din septembrie,in
clipele cand auzi de Arian Notretu,Darius Mif,ambii in varsta de 17 ani,care au gasit in apa ambrozia
zeilor olimpieni,ce le asigura nemurirea,culorile cu care si-au pictat,putin cate putin,o viata aparent
monocromatica.

Nu trebuie sa fiu inteleasa gresit.Nu ma impresioneaza paralimpicii pentru ca au reusit sa faca

performanta,in ciuda unor conditii care nu au depins de ei.Si,din putinul cat ma pot pune in locul
lor,sunt convinsa ca nu aceasta este ideea pe care ei si-ar dori sa o insufle altora.Ma fascineaza pentru
ca au ales varianta grea si au facut-o in mod deliberat.Au preferat sa gaseasca o cale de a se integra,de a
se face perceputi,nu ca un caz social,ci ca unul bazat pe meritocratie,si-au dotit nu sa inspire mila,ci sa
fie priviti ca orice campion sportiv ce isi pune trupul in slujba mintii si face performanta.

Paralimpicii sunt dovada clara ca,desi pierduta intr-o pacla a raului,din care ies din cand in cand molii
arhaice,exista o forta ce guverneaza sufletul uman.O forta de bine.Antrenorii lor,colectivele in care
acestia si-au executat antrenamantele sunt definitii ale tolerantei,acceptarii si incheaga scopul final al
omului,precum in batrana creatia e a lui Miron Costin,”Viiata lumii”.Desertarea desertarilor si toate sunt
desarte.Telul suprem al existentei este binele,omul trebuie sa faca in asa fel incat fiecare clipa a scurtei
sale vieti sa nu treaca degeaba,sa isi lase intr-o oarecare masura amprenta asupra generatiilor ce vor
urma,iar lectia pe care ne-o ofera gurul paralimpicilor,cel ce a ajutat piatra cu piatra la pavarea drumului
lor,nu doar catre success,ci si catre normalitate,cel care a preferat sa vada lumina lunii,in loc de bezna
buimaca a bolovanilor din brumar,este……………..….de.....
……….consemnat…..si..de.retinut………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Castana se loveste de asfalt cu zgomot.Clipesc.O masina ma claxoneaza si pot sa aud prin parbriz chipul
schimonosit de ocari al soferului ce asteapta sa traverez in mama ei de treaba trecerea de
pietoni.Zambesc si ma conformez.Este toamna si este toamna din plin.