ILEANA MARINCHESCU

Frânturi din trecătoarele

clipe de viaţă…

1
 IMPRESII SELECTATE DIN
GRĂBITELE CLIPE DE VIAŢĂ

Cadoul surpriză pregătit pentru cei 85 de ani

pe care mama mea îi întâmpină cu sfidare dar
bucuroasă de a-i fi apucat sunt aceste câteva
impresii de călătorie aşternute de ea, fără
intenţia de a fi publicate, ori ca motiv de laudă,
ci pur şi simplu a fost explozia spontană, ca rod
al preaplinului sufletesc închinat mirajului vieţii,
recunoscătoare că a avut şansa să se numere
printre mulţimea de pământeni, fie doar trecători
anonimi pe imensa şi fascinanta scenă a lumii.

DINU

2
Căutând ceva potrivit pentru coperta cărţii de
faţă, am dat peste o veche ilustrată, dominată de
imaginea unei table de şah.
Comparând cu un pic de fantezie mişcarea
pieselor – jocul albelor reprezentând viaţa, iar
cele negre tulburătoarea doamnă cernită, m-am
convins dacă mai era nevoie, că fiecare partidă,
se termină din păcate, în defavoarea noastră,
prin mutarea finală a negrelor, ce dau drept de
apel, categoricul şah-mat vieţii!?
Rezultatul în sine, poate fi asemuit cu cele
două clipe extreme din vremelnicia noastră,
bucuria în care am primit lumina şi regretul în
care ni s-a luat!

Autoarea

3
 Impresionată de frumoasa pledoarie privind valoarea
sentimentală a „fotoalbumului” am făcut o adevărată pasiune,
un exagerat cult, pentru poze, reuşind să adun în decursul
vieţii, zeci de albume în forme şi mărimi diferite, la care în
timp, s-au adăugat magneţii de frigider apăruţi la modă, apoi
casetele video, C.D.-urile, formând o nepreţuită zestre
spirituală, la care mă uit tot mai des cu un soi de duioşie,
întrebându-mă cu tristeţea neputinţei, oare ce se va alege de
aceste mărturii a existenţei mele, după plecarea mea?
Până atunci însă, mă bucur în continuare de „comoara”
acestor amintiri şi le păstrez cu deosebită dragoste, preţuire şi
satisfacţie, preferându-le în mod categoric „reţetelor
medicale”.
Albumul e o floare,
Din primăvara vieţii,
Ce veştejind-o timpul,
N-o scutură de flori,
E un pretext prin care
În ANII bătrâneţii,
Să te întorci o clipă,
Cu gândul înapoi…

Şi dacă atunci prin gene,

O lacrimă fierbinte,
Topise-va de dorul
Timpurilor de acum,
Atunci voi spune
Aducerile aminte,
C-adesea nu-i deşartă
O filă de album!

4
5
6
 Prefaţă
Am început să citesc această carte ca pe un memorial
de călătorie, dar în scurt timp am înţeles că textul este
mult mai ofertant, că, plecând de la descrierea excursiilor,
autoarea, Ileana Marinchescu, reuşeşte să realizeze o
sinteză de înţelepciune existenţială, rezultat al unei
complexe experienţe de viaţă valorificate superior, într-un
inteligent demers de înţelegere a lucrurilor de la particular
la general.
Motto-ul ales, un citat din Ileana Vulpescu, e un
simbol, o adevărată mărturisire de credinţă, o alegere prin
care se identifică şi se simte afină cu mentalitatea celebrei
scriitoare: "Mi-am dat seama că, dacă te ajută sănătatea şi
punga, nimic pe lume nu merită mai mult, decât să
călătoreşti ! Călătoriile, amintirile adunate în fiecare loc
pe care-l vezi, sunt o avere pe care nu ţi-o poate lua
nimeni, nu poate fi arsă, nici prădată, nici inundată "...
Paradoxal, este şi o carte despre familie şi prieteni. Din
prolog, din întregul context, din ţesătura amintirilor de
călătorie, răzbate, ca un abur la suprafaţă reţeaua de trăiri,
gânduri şi sentimente care leagă familia, dându-i o
consistenţă solidă de stâncă neclintită, aşa cum la fel de
solide sunt relaţiile de prietenie.
Nimic nu e prezentat singular, privirea asupra lumii e
holistică, viaţa e percepută ca un tot care integrează
multitudinea de experienţe trăite, dându-le un sens clar.
7
Este o carte despre viziunea asupra vieţii, începând cu
călătoriile şi continuând cu referirile la persoanele
apropiate, societate, raportul cu natura, dar şi cu mari
realizări ale geniului uman, toate redate "cu
încăpăţânarea" autoarei de a se focaliza pe frumuseţea şi
armonia lumii din care facem parte toţi. I se pare nefiresc
să ne concentrăm pe scăderile şi urâtul existenţei, când
putem să ne bucurăm de o mulţime de lucruri, să
descoperim la tot pasul aspecte plăcute, pozitive, chiar
dacă nu trăim într-un context ideal, doar să ştim cum să
privim viaţa.
După înlăturarea regimului comunist, de după
decembrie 1989, una dintre primele călătorii în afara ţării,
cu un mare impact afectiv, este Grecia: " Nu cred că
păcătuiesc dacă asemăn splendoarea Greciei cu raiul
Dumnezeiesc". Niciodată peisajul de acolo nu e perceput
izolat, ci în perspectiva bogatei culturi pe care antichitatea
a dat-o, generoasă, întregii civilizaţii europene care i-a
urmat. Autoarea calcă cu înfiorare pe tărâmul de azi al
legendelor străvechi cu sentimentul că e martoră la
misterele Olimpului, că vede cu imaginaţia zeii şi eroii
Eladei, că surprinde taina oracolelor din Delphi, în acelaşi
timp valorizând prezentul, conştientă de efortul
locuitorilor contemporani de a naşte viaţă din asprimea
pietrei şi a pământului secătuit, lipsit de apă.
În aceeaşi notă de uimire în faţa lumii de basm
descoperite, de data aceasta, pe ţărmul estic al Mării
Egee, într-o Turcie cu trecut elen, în care cele două culturi
se amestecă şi se suprapun la umbra palmierilor şi a
8
smochinilor, călătoarea nu ştie ce să admire mai mult:
natura, cu azurul mării, sau dovezile culturale reflectând
cele două spiritualităţi atât de bogate. Din nou, imaginaţia
emoţională şi culturală provoacă percepţii luxuriante în
Efesul care s-a mândrit cu una dintre cele şapte minuni ale
lumii antice, în Miletul marilor filozofi şi învăţaţi ai
Antichităţii, în Troia, cu povestea frumoasei Elena, în
Izmirul renumit pentru portul său naval şi pentru
neasemuitele covoare turceşti, cunoscute sub numele de
"covoare de Smyrna ", în Bergamul cu impresionantele şi
fascinantele ruine, "care te copleşesc şi azi prin
grandoarea lor".
E trist totuşi că, în ciuda unei antichităţi fascinante, atât
Orientul cât şi nordul Africii, lasă să se vadă un prezent
mai puţin strălucitor pentru majoritatea oamenilor de rând,
marcaţi de realitatea dură a sărăciei.
Deşi Egiptul oferă, în general, o imagine a unei
civilizaţii moarte de mult timp, autoarea memoriilor de
călătorie îl percepe ca pe un univers plin de viaţă, capabil
să-i stârnească senzaţii şi emoţii vii, ca o poveste
fantastică: albastrul cerului e stăpânit de Osiris, din trupul
stâncilor apare templul tiranicei regine Hatshepsut, coloşii
lui Memnon îi stârnesc sentimentul nimicniciei, în timp ce
curiozitatea experienţei unicat o fac să-şi învingă reţinerea
şi teama la descinderea în mormintele din Valea Regilor.
Relatările au valenţe literare, amintind de estetica
simbolistă, cu percepţii senzoriale, cuvinte ce exprimă o
cromatică bogată, nuanţată, cu imagini vizuale, motorii,
auditive, în timp ce figurile de stil sunt neaşteptat de
9
diversificate. În preajma piramidelor şi a Sfinxului,
autoarea e şi mai dominată de fascinaţia trecutului
milenar, devenit o adevărată obsesie, întărită de modelul
cultural eminescian, alt admirator al minunilor egiptene,
mai mult sau mai puţin imaginate, atât de prezente în
lirica sa. Pe parcursul memoriilor, vom constata că Mihai
Eminescu nu se constituie doar într-un model liric, ci şi
într-unul existenţial, asociat cu evenimente din istoria
veche sau recentă, uneori chiar personală, un reper "care
ani în şir mi-a dat putere să accept realitatea dură a vieţii,
echilibrând-o cu speranţa, m-a ajutat să depăşesc să
înfrunt durerile şi boala, iar de acum, va rămâne imaginea
vie a unei fericite realităţi, stâlpul de sprijin moral, din
care îmi voi hrăni sufletul....."
Experienţele de viaţă sunt surse de meditaţie, de
reflecţii filozofice, dar nu gratuite, ci cu impact asupra
atitudinii şi deciziilor existenţiale, cu concluzii demne de
înţelepciunea marilor gânditori ai lumii. Nu lipsesc
aprecierile de tip gnomic asupra curgerii ireversibile a
timpului, consideraţiile umanitare despre pericolul
iresponsabilităţii decidenţilor din această lume, care "în
nebunia puterii", nu se dau în lături să provoace războaie
şi distrugeri incalculabile; sunt meditaţii urmate de
îndemnul entuziast, poate uşor utopic, dar generos, de a ne
da mâna frăţeşte pentru scopul suprem al acestei lumi:
pacea.
Dar marele vis împlinit a fost Parisul, într-un regal de
aproape o săptămână, în care oferta turistică a Oraşului
Luminilor este devorată, putem spune, cu o curiozitate
10
avidă şi o satisfacţie pe măsură. Experienţa vizuală este
potenţată şi îmbogăţită de bagajul cultural, însuşit încă de
acasă, încât aproape fiecare reper pare deja cunoscut sau
recunoscut din lecturile parcurse cu o remarcabilă sete
intelectuală. Efortul fizic, oboseala acumulată după
adevărate "mărşăluiri" de-a lungul şi de-a latul oraşului se
uită, o dată cu odihna nopţii, pentru ca, în ziua următoare,
încântarea descoperirii frumuseţilor oraşului să le facă
uitate. Ochiul analitic cercetează şi savurează strada,
monumentele, fântânile, detaliile arhitectonice ale
impunătoarelor clădiri, dar şi abundenţa speciilor
vegetale, parcurile, arborii şi aranjamentele florale.
Impresiile emoţionale, de cele mai multe ori, de admiraţie,
uimire, duioşie, încântare, se îmbulzesc în sufletul
autoarei sau, extrem de rar o contrariază, aşa cum se
întâmplă în cazul Centrului Georges Pompidou "un fel de
talmeş - balmeş de tuburi, ţevi şi bare", clădire percepută
ca fiind de un modernism exagerat, forţat.
La un moment dat, informaţia şi impactul vizual sunt
atât de stufoase, că îl buimăcesc pe vizitatorul exhaustiv,
dornic să cuprindă totul, să nu-i scape nimic, dar care nu
prea reuşeşte să-şi limpezească gândurile, în urma
exploziei de informaţii şi impresii copleşitoare. Şi totuşi,
în acest tumult, îşi fac loc câteva reflecţii asupra vieţii şi
condiţiei umane, aşa cum s-a întâmplat după descinderea
aventuroasă la hotelul Ritz, care a provocat un remember
trist asupra destinului uman şi în general şi a frumoasei
Lady D în special, al cărei sfârşit năprasnic e relaţionat cu
acest loc.
11
 Destinul tragic nu o ocoleşte nici pe autoarea cărţii,
rămasă fără tovarăşul de viaţă care i-a fost părtaş timp de
aproape 35 de ani într-o frumoasă căsnicie, trăită în iubire,
în înţelegere şi respect reciproc, care i-a fost alături în
minunatele călătorii proiectate şi realizate împreună.
Doliul îi provoacă un intermezzo cu meditaţii triste asupra
nimicniciei şi neputinţei omului în faţa morţii: " de acum,
nimic nu va mai fi aşa cum a fost !". Durerea induce
uneori accente dramatice, mirarea că lumea îşi urmează
cursul, insensibilă şi nepăsătoare, ca şi când nimic nu s-a
întâmplat, ca şi cum n-a murit un om şi încă ce om
valoros.
O calitate remarcabilă a cărţii, este diversitatea
perspectivelor în prezentarea evenimentelor, ca fond şi
formă, exprimând o permanentă deschidere a autoarei şi o
înţelegere a complexităţii vieţii, izvor care oferă multiple
idei, impulsuri, asocieri spontane, culturale şi existenţiale.
Ca un adevărat scriitor descins din mantaua lui Marcel
Proust, amintindu-ne de romanele subiective, ea schimbă
perspectiva relatării, lăsându-se dusă de fluxul memoriei,
de valul amintirilor şi impresiilor provocate de obiectele
miniaturale, adunate în intimitatea căminului propriu
"reprezentând locuri şi oameni, fapte şi obiceiuri,
evenimente, civilizaţii, vestigii, acte de cultură..." Şi lista
continuă, toate acestea valorizate într-un imens câştig
intelectual şi sentimental, capabil să o extragă din cenuşiul
existenţei, să-i ofere sprijin moral şi hrană sufletească.
Pentru alţii ar fi obiecte banale, pentru ea capătă o valoare
inestimabilă, fiind o permanentă sursă de "încărcare a
12
bateriilor", de bucurie, ce reînvie experienţe psihice
superioare şi trăiri unice , nu doar în raport cu frumuseţea
locurilor vizitate ci şi cu relaţiile interumane potenţate de
multiple experienţe de viaţă, asimilate în tâlcul lor
profund.
O mică gondolă aurită reînvie peisajul veneţian cu
poduri, canale, palate, ce ascund tainice poveşti: a
picturilor lui Tizian sau a puzderiei de scriitori străini,
inspiraţi de unicitatea locului, aşa cum i-a inspirat Italia ,
în general , cu tot ce înseamnă specificitatea artistică şi
peisagistică a acestei ţări. Memoria şi imaginaţia susţinute
de amintiri detaliate refac momente, zile, peisaje naturale
şi culturale, poate chiar cu mai multă fidelitate şi savoare,
fiind lipsite, la rememorare, de oboseala călătoriei
efective. Nimic din ce are Italia mai ofertant în turism, de
la nord la sud şi de la est la vest, nu-i scapă neobositei
călătoare. Un amănunt, o imagine, o senzaţie duc la
asocieri mentale neaşteptate, la locuri din bogatul bagaj al
amintirilor, reînviate prin asociere mentală liberă, ca în
cărţile lui Proust şi retrăite, de parcă ar fi aievea , acum şi
aici, sursă inepuizabilă de energie şi hrană sufletească.
Într-un ritm susţinut, imaginile şi impresiile se succed
de la o ţară la alta, parcă într-un voiaj permanent realizat
pe toate căile, navală, terestră sau aeriană, de la croaziera
combinată Nipru – marea Neagră, la marea Mediterană,
apoi cea Nordică, prin Malta, Spania, Portugalia, pentru
ca treptat să ajungă în întreg spaţiul european, trecând prin
Franţa, prin arealul anglo – saxon şi germanic, experienţe
completate cu reflecţii existenţiale, o adevărată lecţie de
13
convieţuire umană, din care răzbate credinţa autoarei, că
merită să lupte pentru ca viaţa să fie trăită frumos. Punctul
culminant e marcat de ştampila poştei aplicată pe un
certificat care atestă atingerea locului care marchează
Cercul polar Arctic, în 30 iulie 2001, moment marcat
afectiv: "Ce senzaţie de biruinţă! Ce trăire fantastică ! Nici
oboseala, nici ploaia, nici vântul, nici frigul nu puteau
ştirbi frumuseţea acelor clipe unice!"
După un atât de amplu periplu european, era de
aşteptat ca temerara călătoare să fie dornică de a descoperi
şi locuri mai îndepărtate, spaţii exotice, lumi diferite. Nu
m-am mirat când, am găsit relatări din China despre
temple, palate, muzee, renumiţi soldaţi de teracotă sau
Marele Zid, care defineşte cel mai bine această imensă
ţară.
La prima vedere, hotelurile ultramoderne, luxoase din
Dubai par să domine zona sugerând o emancipare
spectaculoasă a lumii arabe, dar călătoarea inteligentă care
se aplecă mai mult asupra specificului locului, constată că
în plan uman cultura specifică e încă adânc înrădăcinată în
vechile obiceiuri ale beduinilor şi în islam, rezultând un
amestec interesant de prezent modern "hi – tech" şi trecut
tradiţional.
Se spune că orice credincios îşi doreşte să ajungă
măcar o dată în viaţă în Israel, să vadă locurile în care a
trăit Mântuitorul, să păşească pe urmele Lui prin
Ierusalim, Bethleem, Ierihon, Nazaret, acolo unde istoria
se suprapune peste spiritualitatea noastră creştină. Toată
regiunea e încărcată de simboluri cu greutate, pe care
14
autoarea le explorează cu o maximă deschidere la tot ce se
poate transforma în experienţă de cunoaştere şi trăire
emoţională: de la Templul Bahai cu grădinile sale etajate
din Haifa, la Muntele Nebo, unde a trăit şi a murit Moise
sau Petra, oraşul de piatră din pustiul Iordaniei.
În cealaltă direcţie de pe Mapamond, descoperă
Brazilia cu spectaculosul Rio de Janeiro, unde ne
aminteşte de Gheorghe Leonida, sculptorul român care a
creat capul lui Christos, după ce a fost luat în echipa
francezului Paul Landowski, cel care primise comanda
pentru realizarea statuii gigantice a lui Christos
Mântuitorul, de 38 m înălţime, de pe Muntele Corcovado.
Revenind la colecţia de amintiri de acasă, de la Arad,
silueta verde a Statuii Libertăţii din New York, îi reînvie
în memorie o mare dorinţă devenită realitate : zece zile
petrecute pe pământ americano – canadian, o excursie cu
valoare de simbol, care marchează victoria speranţei şi a
credinţei puternice în realizarea unui vis de decenii,
asupra neîncrederii şi pesimismului celor din jur.
Excursia americană ocupă o parte consistentă a
memorialului de călătorie, cu descrieri detaliate de locuri
şi oameni, cu digresiuni generoase despre cultură, istorie,
geografie, cu amintiri personale provocate de asocieri
neaşteptate, cu reflecţii filozofice şi meditaţii asupra vieţii,
toate ambalate într-o prezentare bogată în comparaţii şi
imagini artistice. Este partea cea mai analitică a cărţii, cu
aspect de jurnal, în care evenimentele sunt relatate "la
cald", pe zile şi ore, cu descrieri amănunţite de locuri,
oameni şi situaţii, cu comentarii dar şi cu diverse
15
consideraţii, cum ar fi cele despre curgerea prea rapidă a
timpului trăit, în ritm extrem de intens, într-un efort
supraomenesc, cu regretul că e prea scurt şi nu permite
savurarea pe îndelete a minunatelor locuri vizitate. În
primul popas, de trei zile la New York, ritmul prezentării
e impus de ritmul trepidant al metropolei, trăirile sunt
descrise în detaliu, cu sinceritate, spontan, cu un câştig de
autenticitate a relatării, vie şi convingătoare, transmiţând
un sentiment de participare nemijlocită la evenimente.
Pornind din Manhattan, se vizitează în mare viteză,
clădirile reprezentative ale oraşului, întâlnirea cu
principalul simbol al Americii Statuia Libertăţii, fiind
copleşitoare: "... emoţia îmi înmoaie picioarele, îmi
împăienjeneşte ochii, simt un nod în gât, îmi vine să râd,
să cânt, să plâng şi îngenuncheată să mulţumesc lui
Dumnezeu, şansei, norocului, destinului pentru această
clipă minunată, de neuitat !"
La un moment dat, ca în literatura de ficţiune, apare o
anticipare, de data aceasta neintenţionată, în cursul
evenimentelor, când autoarea scrie despre "celebrul
complex Trump, cu cele mai mari şi mai renumite case de
modă Trump Tower", fără să ştie la vremea respectivă cât
de cunoscut îi va deveni acest nume peste câţiva ani. În
plan uman, o impresionează profund statutul civic unitar
al americanilor, foarte diversificaţi ca etnie, gândire, crez,
limbă maternă şi totuşi cu acelaşi dezvoltat spirit patriotic,
de care sunt pătrunşi în mod sincer, fără ipocrizie sau
constrângere, acceptând şi respectând constituţia adoptată

16
încă din 1787 şi arborând frecvent, cu mândrie drapelul
naţional.
După un popas în Philadelphia, următoarea destinaţie
majoră este Washington, capitala SUA, un oraş mult mai
liniştit, care adăposteşte clădirile oficiale principale, Casa
Albă şi Capitoliul, dar şi alte instituţii importante. În turul
extrem de rapid făcut la cimitirul eroilor, cu monumentele
ridicate spre a le cinsti memoria, autoarea mărturiseşte
senzaţia pe care a trăit-o, de conştientizare a nimicniciei,
vulnerabilităţii şi neputinţei noastre, ca o lecţie din care ar
trebui să înţelegem cât de important este ca, măcar când
ne aflăm în faţa morţii, să reconsiderăm valorile vieţii, să
devenim mai toleranţi, mai comprehensivi şi să nu mai
fim atât de cârcotaşi, veşnic nemulţumiţi, încât uităm pur
şi simplu să fim fericiţi, să fim recunoscători pentru
norocul de a exista.
Denumirea oraşului Buffalo e ca un declic pentru
năvălirea în memoria afectivă a amintirilor despre filmul
"Buffalo Bill", vizionat de autoare cândva, după al doilea
război mondial, care atrage rememorarea unei copilării
grele, marcată de sărăcie şi de prea multele
responsabilităţi care îi apăsau umerii fragili, fiind nevoită
să fie o adevărată doică pentru fratele mai mic cu cinci
ani, în timp ce mama muncea din greu pentru a-i întreţine,
iar acum ca într-o lege a compensaţiei, poate păşi prin
aceste locuri, în care cireaşa de pe tort a călătoriei este
Cascada Niagara, văzută atât în partea ei americană cât şi
în cea canadiană, dorinţă la care parcă nici nu îndrăznea să
viseze şi totuşi s-a împlinit, autoarea păstrând pe tot
17
parcursul relatării o remarcabilă prospeţime a impresiilor
şi o inocentă capacitate de a se mira şi a se bucura în faţa
miraculoasei căderi de apă, în timp ce fluxul memoriei ,
stârnit de neaşteptate asociaţii de idei, o poartă în anii
tinereţii cu evocarea unor excursii, făcute cu mijloace
modeste, în locuri minunate din ţara natală.
După doi ani, o experienţă tristă marchează umanitatea
lumii. Cum ar putea asista un om, care cu puţin timp
înainte a fost la New York, la atacul terorist din 11
septembrie 2001, transmis direct la TV, fără să condamne
actul de mare cruzime, care a provocat agonia şi moartea a
mii de oameni nevinovaţi: "realizez cu stupoare că trăiesc
pe viu, că asist încremenită la un coşmar". Da. Cu doi ani
înainte vizitase edificiile gemene care formau World
Trade Center, ca oricare turist curios, fascinat de măreţia
clădirilor de 110 etaje, care ofereau de sus o inegalabilă
panoramă asupra insulei Manhattan şi asupra pădurii de
zgârie-nori a New York-ului. Sunt consemnate emoţiile
puternice trăite în faţa televizorului, urmate de reflecţii
grave asupra vieţii şi morţii, asupra deşertăciunii iluziei că
cel mai puternic stat de pe glob poate fi la adăpost de
orice primejdie, de parcă s-a prăbuşit însuşi sistemul de
valori american. Tonalitatea relatării e schimbată,
reflecţiile sunt sobre, pe alocuri cu accente de revoltă
împotriva cruzimii şi fanatismului inuman al atacatorilor,
dar sunt şi observaţii pertinente făcute cu ochi critic,
realist, referitoare la jocurile politice periculoase şi
iresponsabile ale potentaţilor vremii, o mare ameninţare
pentru pacea mondială.
18
 Memoriile au o mare valoare, tocmai prin frecventa
împletire a impresiilor de călătorie concrete de la faţa
locului, cu glosări culturale pe tema celor văzute şi cu
reflecţiile existenţiale ale unei persoane cu mult
discernământ, care n-a trecut degeaba prin viaţă, care a
cumpănit mereu orice situaţie şi a înţeles esenţa lucrurilor,
a experienţelor trăite, a ştiut să observe lumea, să
integreze într-un tot armonios dimensiunea umană şi
culturală cu tot ce ţine de natură, dar şi de reuşitele
tehnologice ale geniului uman. Calitatea relatărilor nu e
dată doar de conţinut ci şi de talentul literar înnăscut al
autoarei care, cu firească naturaleţe, face uz de epitete,
comparaţii, personificări, metafore, care găseşte cele mai
potrivite imagini artistice şi jonglează rafinat cu ruperile
de timp, cu tonalităţi variate, cu alternanţa perspectivelor
de analiză / sinteză sau obiectiv / subiectiv. Cu o
sensibilitate vie sesizează cu fineţe aspecte din natură:
vibraţia aerului, mirosurile, dă atenţie senzaţiilor tactile,
simţul cromatic remarcabil, receptează multiple nuanţe, de
la coloritul mării, al aerului, al cerului, al spectaculoaselor
răsărituri sau apusuri solare, până la infimele fire de iarbă,
flori sau frunze, într-un regal de soiuri şi forme, sau
expoziţia versanţilor împăduriţi, surprinşi în bogata ofertă
multicoloră a tuturor anotimpurilor.
Din carte nu lipsesc reflecţiile relaţionate cu emoţiile şi
aşteptările stârnite de anul 2000, de statutul de martor la
trecerea în noul mileniu, apoi un remarcabil microeseu din
anul 2003 despre trăirile unei femei care se autoanalizează
înfiorată, căreia nu-i vine a crede că a împlinit 70 de ani şi
19
care încearcă să facă un bilanţ al propriei existenţe, aşa
cum obişnuiesc oamenii spre sfârşitul vieţii. Însă, aşa cum
i se potriveşte ca personalitate "vie", tonică şi cu simţul
umorului, Cineva de acolo de Sus o iubeşte şi i-a făcut o
şotie, ursindu-i încă mulţi ani de viaţă, ca s-o lecuiască de
falsele nostalgii vremelnice şi să-i demonstreze că e făcută
dintr-un aluat plămădit cu multă energie şi optimism, de
care se poate bucura şi la cei 85 de ani, pe care îi are în
prezent, dar şi în continuare, ca un dar făcut unor oameni
frumoşi, buni şi demni, asemenea ei.

Prof. Marieta Gavra

Arad

20
 O surprinzătoare „ILONA”. O revelaţie.
Sincer să fiu mă simt obligat să recunosc că mi-ai făcut
o mare „favoare” să pătrund prin lecturarea inspiratului
„JURNAL DRE CĂLĂTORII” în intimitatea gândurilor,
simţămintelor, emoţiilor trăite, care te-au copleşit de-a
lungul nenumăratelor „peregrinări” dorite cu ardoare şi
realizate pe această PLANETĂ.
Remarcabile, descrierile făcute în detaliu a celor văzute
cu ochii minţii şi ai sufletului zi de zi prin diversele oraşe,
muzee, monumente, minuni ale naturii, hoteluri, întreaga
atmosferă generală, totul te face să simţi că participi, că iei
parte la aceste evenimente deosebite.
Am remarcat din relatările făcute în mai toate
excursiile, te încearcă o nostalgie a trecutului, a
neîmplinirilor, a timpului implacabil care se scurge pe
lângă noi, că suntem simpli trecători aidoma unor biete
umbre, DAR, de fiecare dată găseşti resurse nebănuite şi
explicaţii pentru a continua să speri, să vezi partea plină a
paharului, să transmiţi celor ce vor rămâne, că totuşi viaţa
cu toate visicitudinile ei merită trăită.
Am fost surprins şi încântat să constat acel sentiment
de mândrie de a fi român, de patriotism de dragoste pentru
această ţară, o revoltă împotriva celor ce încearcă în plan
politic şi economic să o denigreze, să o descalifice, o
astfel de gândire în aceste vremuri tulburi, confuze, devin
adevărate „perle”.

21
 Încercând să-mi exprim părerea, impresiile, nu ştiu
dacă am să reuşesc să găsesc cuvintele cele mai potrivite
de admiraţie faţă de talentul inspiraţia măiestria folosirii
cuvintelor, frazarea, descrierea coerentă a desfăşurării
evenimentelor, aprecieri şi impresii personale comparate
şi însoţite de cunoştinţe istorice mai vechi şi mai recente
acumulate în timp, cultura generală e la ea acasă,
„felicitări şi tot respectul” pentru munca, documentarea,
devotamentul depus acestor „memorii”, scrise sub
imboldul lăuntric a unei descătuşări intime pentru urmaşi
şi oamenii de bine.
Cei ce vor beneficia de plăcerea de a călători citindu-ţi
jurnalul, nu vor şti niciodată câte eforturi extraordinare ai
depus pentru obţinerea vizelor de paşaport, drumurile şi
vizele de la ambasade, programările la agenţiile de voiaj,
etc.,toate astea au fost plătite cu timp, eforturi, răbdare,
tenacitate, eforturi materiale, emoţii şi multe altele, care
însumate înseamnă sacrificii nemăsurate pentru a fi
realizat un VIS.
Îţi mulţumim pentru încrederea acordată.

Familia Boscadi Ştefan

Bucureşti

22
 31.12.1990

Nepotului meu Mihai

Stau şi mă gândesc, că te-ai născut abia ca ieri
Şi mâine, dragul meu Mihai, împlineşti 5 primăveri.
Aş vrea sărutul şi urarea mea, s-ajungă pân-la tine
Pe aripile acestui an, ce iată din nou vine...
Te-ai trezit în haotica lume, în ziua de-ntâi a anului
La a cincea aniversare, îţi urez"La mulţi ani"după datina
neamului!
Trăieşti pe plaiul de legendă, din Ludeştii de jos,
Ce-ţi doresc din suflet, e să creşti mare, sănătos.
Şi fiindcă mă găsesc în anotimpul Toamnei din viaţă,
Încerc să-ţi dau o simplă, dar utilă povaţă:
Să nu uiţi nicicând, pe cel ce-n mână tocul ţi-l potriveşte
Şi te învaţă să scrii primul cuvânt româneşte.
Respectă-ţi părinţii, bunicii, să nu-i dezamăgeşti,
Pe cinste şi omenie, sensul vieţii să-ţi clădeşti.
Profită de şcoală, ce setea de carte-ţi trezeşte
Şi te ajută să te porţi, să gândeşti omeneşte
Fii mândru că-n tine curge sânge romano-dac,
Cinsteşte pios mormântul în care strămoşii tăi zac.
Rămâi credincios pământului în care te-ai născut.
Din dragostea de ţară, să-ţi faci puternic scut!
În spiritul frăţiei, dreptăţii, să convieţuieşti
Pe semeni, după fapte să-i judeci, să îi preţuieşti.
Şi-n ceasuri de pură şi sfântă sărbătoare,
Oferă celor dragi, în dar, măcar o floare.
În nopţile când romantica lună pe ceru-n stelat se iveşte,
23
Nu te sfii dacă-n suflet prima iubire te copleşeşte...
Bucură-te, admiră tot, studiază chiar şi astronomicul "Mare
car",
Să nu regreţi mai târziu c-ai trecut prin viaţă-n zadar.
Şi să ştii că cel mai sincer prieten, ce sufletul înalţă şi îl
răsplăteşte,
Rămâne : cartea, muzica, natura, când omul dureros te-nşală
şi dezamăgeşte?!
Iar când în drumul vieţii, dureri şi furtuni neaşteptat apar,
Dumnezeu să-ţi rămână speranţa, statornicul, luminosul Far!
Nu risipi fără rost binecuvântatele zile din calendar
Şi-ai să înveţi că viaţa-i cel mai sublim şi unic Dar!
Colindele Crăciunului din fiecare Decembrie să-ţi răscolească
memoria
Şi-aprinde-o lumânare morţilor din '89, ce-au cucerit prin
jertfa lor- Victoria !
Trăieşte deci ca-ntruchipând simbolul viu al unui rodnic pom,
Să meriţi demnitatea de a ţi se spune Om!
Sub vraja dulce şi sfântă a crengilor de brad,
Semnează cu dragoste şi dor, bunica din Arad.

IBY

24
25
Alexandra, predestinata mea stea,
Azi, în sfârşit, ai devenit soţia mea !
Recunosc, sunt un om fericit,
Că alături de tine, visul meu s-a împlinit !
Din prima clipă în care te-am văzut
Am tresărit înfiorat şi am ştiut
Că de acum tu eşti şi vei rămâne mereu,
Perechea sufletului meu !
Ca licean îndrăgostit, te iubeam împătimit.
Te admiram, sperând că eu
Voi fi în final, alesul tău !?
Relaţia noastră la început
Şi oprelişti a avut,
Pe toate însă le-am sfidat
Doar inima mi-am ascultat...
Dragostea pentru tine, Doamne, câte a îndurat !
Într-un incident nedorit
Am fost chiar fizic agresat...
Din anii studenţiei cu duioşie am păstrat,
Trăiri intense, cu clipe de neuitat !
Şi iată că azi, împreună mereu,
Pe drumul vieţii, tu şi eu,
Pornim uniţi la bine nedespărţiţi la greu
Legaţi prin taina căsniciei, în faţa sorţii şi-a lui Dumnezeu
Ce mai doresc de-acum ?
Să fim doi oameni norocoşi
Binecuvântaţi cu copii buni şi sănătoşi.
26
De necazuri şi încercări dureroase să fim ocoliţi,
Să trăim în armonie, fideli jurământului nostru
Ani mulţi, cu iubire şi foarte fericiţi
Mihai
02.07.2011

27
 Aflând întâmplător, că pe 2 Octombrie 2011, promoţia
1.956 a Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere
din Braşov va avea întâlnirea de 55 de ani, am fost
cuprins deodată de acel dulce şi copleşitor fior, provocat
de emoţiile unor aduceri aminte, legate de imaginea
fiinţelor dragi sufletului meu, păstrate cu grijă, ca florile
presate în nostalgicele file de album...
Întors brusc, cu 15 ani în urmă, am retrăit intensitatea
impresionantelor clipe din toamna anului 1.996, când
alături de tatăl meu am avut deosebitul prilej, să fiu
părtaş la revederea de 40 de ani, ultima de fapt, că doar
după 2 ani, tot într-o zi superbă de toamnă - anotimpul
său preferat, tatăl meu a trecut nedrept de repede dar cu
demnitate, aşa cum a trăit, pragul lumii de dincolo de
noi...
Cu îngăduinţa dumneavoastră voi citi conţinutul
scrisorii lui, ca răspuns invitaţiei de participare la
evenimentul de atunci, copie păstrată printre acte în
dosarul său personal:
Arad, 02.09.1996

Dragi colegi,

Pe zi ce trece, mă conving tot mai mult de marea şansă

ce ne-a rămas, să putem spune " prezent " apelului vostru
de suflet, că de la primirea scrisorii, până azi, din rândul
celor pregătiţi să apere, să ocrotească şi să iubească
NATURA – acest miracol unic, imprevizibil şi fascinant, a

28
mai căzut răpus de boală un străjer din contigenţa
noastră!
Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru efortul deosebit
prin care faceţi posibilă această nouă întâlnire, pe care o
simt de pe acum copleşitoare !
Vă admir tenacitatea cu care sfidaţi şi înfruntaţi timpul
- acest duşman invizibil şi necruţător, care în final ne
obligă să ne plecăm capetele învinşi şi umiliţi de
neputinţa noastră!
Cu emoţia firească a apropiatei revederi, sper să
găsim Braşovul tinereţii şi studenţiei noastre, încărcat de
ecoul nostalgic ale aducerilor aminte, pe care pelicula
memoriei le-a păstrat cu sfială, la fel de pure şi duioase,
ca acum 40 de ani şi că trecerea nemiloasă a anilor care
ne-au marcat profund cu urme vizibile şi impresionante,
sau iată, cu pierderi dureroase de nerecuperat, nu vor
reuşi să ştirbească marea şi sincera bucurie, a mult
aşteptatului eveniment.
Mai sper, că împrospătaţi sufleteşte de ozonul
purificator al evocărilor şi al retrăirilor imaginare, ne va
fi mai uşor să acceptăm, deşi cu păreri de rău, dar
oarecum resemnaţi acest crud şi dureros adevăr, citit
cândva, în care se spune că:
rămâne-vom umbre, pe ţărmul iubirii, sărmaneumbre,
căutând adăpost, în zborul nebun al clepsidrelor vremii,
pierduţi între: suntem, vom fi şi am fost !
Recunoscător şi cu sincere mulţumiri pentru aceste
clipe, din puţinele bucurii ce ne-au mai rămas....
GIGI Marinchescu
29
..........................................................................................
Cu sufletul plin de dragoste, preţuire şi de recunoştinţă
faţă de părinţii mei şi faţă de profesorii care de-a lungul
anilor m-au format, am venit la acest eveniment
înduioşător, să aduc un omagiu memoriei tatălui meu şi
dragilor săi colegi, care nu pot răspunde " prezent "
apelului de azi şi să-l rog pe bunul Dumnezeu, să
învrednicească şi promoţia mea 1983, cu şansa
revederilor de care a avut parte această promoţie de aur,
a Facultăţii şi sper din toată inima, să trăiască bucuria şi
emoţia unor asemenea clipe de frumuseţe morală şi
spirituală şi fiul meu, reprezentantul celei de a treia
generaţie de silvicultori, a familiei MARINCHESCU.
Închin un gând pios, celor care dorm în liniştea şi
pacea somnului etern, iar dumneavoastră celor rămaşi pe
baricadele vieţii, vă doresc sănătate, putere şi curaj, să
puteţi depăşi cu seninătate provocările zilnice de care ne
lovim în haosul acestei lumi, ameninţată de neprevăzut şi
marcată de nesiguranţă !

Vă mulţumesc.....
DINU Marinchescu

30
31
32
33
34
 ANIVERSARE...
Am apărut şi eu într-o seară obişnuită de iarnă,
Sub semnul zodiei "săgetător",
Menită să joc pe haotica scenă a lumii, rolul de
Simplu şi anonim trecător.
Am crescut complexată de sărăcie şi m-am format
Marcată de griji şi război, în limita existenţei dintre
noapte şi zi.
Stăpânită de sentimente extreme, soldate firesc,
Cu dureri şi bucurii.
Şi totuşi optimistă susţineam, că orice obstacol în
Drumul de la Alfa la Omega cu efort şi ambiţie, se
poate ocoli,
Că întortochiatul labirint al vieţii, plin de poezie, de
farmec şi de frumuseţe poate fi...
Legate cu firul verde al speranţei, cununi din vise de
copil frustrat împleteam, strecurând printre ele închipuiri
nevinovate şi dorinţe fără exagerate pretenţii,
Dar mult mai târziu am priceput că norocul şi realizarea
lor, depinde în mare măsură, de Zarul rotit în ameţitoarea
RULETĂ a vieţii.....
Când trupul înfiorat de emoţia primului sărut,
Căuta să desluşească al simţurilor sens,
Când am descoperit că poţi simţi adolescenta
iubire, aşa ca-n poveşti, romantic şi intens,
Când în viziunea înaripată al entuziastului elan
tineresc, totul părea perfect, durabil, uşor de ales,
Ocoleam adevărul ce vizibil se contura în al
35
universului biologic rost..
şi în scurgerea nisipului din clepsidra vremii ce
indică măsura celor trei faze ale verbului "a fi"
suntem, vom fi şi am fost!
Nu voiam să admit, că oricât şi cum ne-am
împotrivi, nu avem de ales, că acesta-i testamentul
nescris,
dar valabil fără excepţie, pentru fiecare,
Este crucea noastră grea, purtată cu spaimă ascunsă, de
la naştere până la ultima suflare!
Şi că încet, încet, striviţi de povara neputinţei ce ne apasă
an, după an,
Împlinim sfârşitul inevitabil al sorţii, în al trecerii
Noastre trist şi repetat roman,
Din care cu regret ieşim Noi şi cu speranţă intră alţii.
Anticipând viitorul văzut în secvenţe imaginare în
Care un trai sigur şi decent îmi doream,
Atrasă de tainica chemare a naturii, ca o compensare, în
mijlocul ei, fascinată hoinăream.
Subjugată de fugăreala repetată a celor patru superbe
anotimpuri , în a căror simfonie de culori, privirea mi-o
scăldam,
Impresionată de tulburătorul decor de basm al
Vieţii, IMN de bucurie-i cântam!
În această copleşitoare stare în care parcă visând
pluteam, şi fiecare zi ca pe-o sfântă sărbătoare o trăiam,
Deşi avertizată, cu puterea minţii de atunci, să accept
refuzam,

36
că mult curaj, înţelepciune şi forţă lăuntrică îmi va
trebui,
Să întâmpin cu resemnare, când însoţită de vântul
toamnei, brăzdată de riduri, adusă de spate ,
Chinuită de boli, stoarsă de vlagă, - "BĂTRÂNEŢEA"-
jalnică ruină umană, în prag, umilă se va ivi?
O timp necruţător! - duşman permanent şi
neînduplecat, de când lumea e lume, n-ai uitat de nimeni
şi pe nimeni n-ai iertat,
Ca fulgerul, scăpărând înfricoşătoare limbi de foc,
Dureros şi repede peste noi treci,
Dovadă grăitoare, că azi, deja din calendar, îmi surâde
amarnic, obsedanta cifră 80!!!
Învăluite în discretul parfum al amintirilor, imagini dragi,
frânturi de clipe, chipuri şi iubiri cu ecou de neuitat,
În buchetul ofilit al vieţii, ca florile presate în file de
album, cu dragoste şi duioşie le-am păstrat.
Şi in ciuda surprizelor rezervate de sfidătorul destin,
În care deşartele iluzii se prefac in pulbere
şi scrum,
Iar multe vise se destramă, pierdute în transparenţa
norilor de fum,
Poate să fie ploaie, furtună, ger, soare, ori noapte cu
clar de lună şi cerul de stele plin,
Îmbrăţişez cu patos stropul de lumină ce încă pâlpâie
nestins, ca un suflu divin
Şi binecuvântez zilele ce puteau să nu mai fie, şi totuşi
generoase încă vin

37
38
Şi salut împăcată ivirea dimineţilor, cu ochii umezi
de ceaţa lacrimilor şi zâmbetul ( deşi ştirb ) dar senin!
Pentru norocul zilelor apucate, cuprinse simbolic
în vraja unui miraculos ideal
De care cu preţuire am profitat şi n-am risipit nimic
în zadar,
Mulţumesc recunoscătoare pentru bucuria-vieţii,
Acest sfânt, sublim şi unic DAR!!!
Şi vouă, celor care prin ursită de mine aţi fost legaţi,
Copii, nepoţi, frate, nurori, neamuri, care stâlp de
Sprijin, zid protector, în jurul meu formaţi
Şi vouă, prieteni, câţi mai existaţi, comoară de
suflet, cu vocea inimii aleşi şi păstraţi, care cu înţelegere,
moral mă înconjuraţi şi cu prezenţa mă susţineţi pe-al
vieţii nestatornic val,
Vă mulţumesc, sperând să-mi rămâneţi alături,
Cu răbdare, până în ceasul desăvârşirii marelui
final!!!

Iby Marinchescu
03 decembrie 2013

39
40
41
42
 Omagiind cu profund regret pe cei aleşi de soartă să plece
nedrept de repede dintre noi, am luat iniţiativa să pecetluim
şansa ce ni se dă, cu bucuria unei "revederi" după 40 de ani de
când însoţit de stridentul clinchet de clopoţel, ecoul glasurilor
şi al paşilor noştri a răsunat pentru ultima oară după 5 ani de
învăţământ în spaţiul fostului Liceu industrial nr. 5 din Arad.
Am părăsit băncile şcolii, ieşind grăbiţi pe poarta ei, ca
nişte învingători îmbătaţi de vraja unor vise, cu speranţe şi
iluzii, susţinute de nepotolitul entuziasm adolescentin,
încrezători în viitorul ce se profila ademenitor înaintea noastră,
copleşiţi de acea senzaţie naivă "de eliberare", fără să bănuim
că greul era abia la început!
Despărţirea fiind inevitabilă, provocaţi de curiozitate şi
necunoscut, am pornit în marea aventură a vieţii pe căi diferite,
dar toate marcate de îndoieli, surprize extreme, obstacole şi
încercări a căror rezolvare a depins de pricepere, ambiţie,
dârzenie, voinţă, noroc şi destin.....
Indiferent însă de împlinirile şi dezamăgirile inerente
existenţei, singurul lucru cert, rămas nealterat în haosul acesta
ameţitor în care ne rotim, este şi va rămâne comoara de
amintiri, încărcată de trăirile atâtor clipe superbe cu
sentimentele şi emoţiile specifice neastâmpărului tineresc,
înmănunchiate în cel mai drag, frumos şi pur "capitol" din
anotimpurile vieţii noastre ce va dăinui cu duioşie în sufletul
fiecăruia dintre noi, ca gingăşia florilor presate in file de
album, a căror fidelitate, iată că şi după 40 de ani, are darul şi
puterea de a ne întoarce cu gândul şi prezenţa înapoi !.....
Dinu Marinchescu
5 Mai 2017

43
44
45
 15 – 24 martie 1991
...Nu cred că păcătuiesc, dacă asemăn splendoarea
Greciei, cu raiul Dumnezeesc!....
Grecia! ...un petec de cer şi pământ, din marea
imensitate a lumii, binecuvântată cu harul divin al zeilor,
cu soare cald, binefăcător, care-şi împrăştie cu dărnicie
razele-i fierbinţi, peste simfonia de culori, de la albul
imaculat al piscurilor înzăpezite, la verdele de smarald al
munţilor, la albastrul infinit al mării, până la feerica
explozie a portocalilor, lămâilor şi măslinilor înfloriţi!...
Învăluită în fiorul tragic al anticelor şi nemuritoarelor
legende, în misterul stăpânit de împărăţia nepătrunsă a
bătrânului şi veşnic tânărului - Olimp, în ecoul îndepărtat
al duhurilor mitologice ce dirijau taina vrăjitelor oracole
din Delphi, sursă de firească şi eternă mândrie a unui
trecut istoric aspru, dar glorios; vatră recunoscută de
milenară cultură şi civilizaţie, leagăn ameţitor de
înfloritoare frumuseţe, adevăr, vrajă şi vis, îmbinate
armonios, în prezentul impresionant, în care dârzenia,
curajul, voinţa permanentă a oamenilor, câştigă cinstit în
lupta cu legile nescrise, dar şi aspre şi dure, a pietrii,
pământului şi apei, cărora le smulg cu trudă, dar biruitori,
roadele !... Adăugând principiul sfânt al omeniei,
bunătăţii, al respectului pentru onoare, transmis din
generaţie în generaţie, al cultului deosebit pentru muncă,
am descoperit taina ascunsă a durabilităţii, bunăstării şi
progresului, care pe noi ne-a blocat şi uimit!...
46
 Stăpânită de clipe unice, de emoţii tainice şi nedefinite
trăiri, a unei nesperate şi totuşi posibile întoarceri în spaţiu
şi timp, cu paşi tiptili, aproape neauziţi, cu respiraţia
întretăiată, am păşit nesiguri şi cu pioşenie în lumea de
basm, legendă şi adevăr, care pentru noi, până acum,
păreau de nepătruns; acolo, unde nume sonore, cu
rezonanţă tragică ca : Agamemnon, Oedip; puternice ca:
Hercules, Ulyse, Pericle; zeităţi ca: Poseidon, Apollo;
locuri istorice ca : Tapae, Termophile, Marathon, Teba,
Athena, Sparta, Corinth, Mycene;Parnas Olimp -
impunătoare şi neclintite altare de munţi, ce adăpostesc
vestite temple şi cetăţi, închinate nemuririi zeilor, unde
imaginaţia noastră răscolită şi înfierbântată de flacăra
focului veşnic, a auzit înălţându-se parcă şoaptele rătăcite
ale duhurilor, ce bântuie şi azi aceste semeţe locuri,
ameţite primăvara de discretul parfum al florilor de
măslin.
Dacă ai avut şansa de a te naşte, este păcat să mori,
fără să vezi superba grandoare a patriei lui Homer –
uimitoarea fascinaţie, copleşitoarea perfecţiune, asemenea
unui semn sacru, în faţa căruia îngenunchează cu
veneraţie şi sinceră admiraţie, chiar şi cel mai convins
ateu!... Te părăsesc Elladă!... tu nume sublim, de
nostalgică melodie, izvorât din strune de harpă, cu dorul
celui ce te-a văzut odată şi nu te uită o viaţă!...
Te părăsesc cu regretul dureros al despărţirilor, dar şi
cu satisfacţia şi bucuria unui vechi şi drag vis împlinit!!!
Pe altarul impresionant al măreţiei tale, aduc prinos de
recunoştinţă şi închin umilă, un simbolic ram de măslin,
47
că abia cum, văzându-te şi admirându-te am sesizat
"Marea Nimicnicie" în care trăim...!
Mulţumesc că mi-ai încântat inima şi privirea, că mi-ai
purificat gândul şi înălţat sufletul, din care o parte a rămas
aici, hoinărind sfios printre nepieritoare legende,
personificate umbre de ruină şi tulburătoare spirite de
zei!!!...

48
49
 14 – 27 iulie 1992
...O altă trăire într-o lume de basm şi legendă, de
adevăr, istorie şi măreţie antică. Un popas în ţara
frumoasei Elena din Troia, în Efesul care s-a mândrit cu
una din cele "şapte minuni ale lumii antice". În Miletul
marilor filozofi şi învăţaţi ai antichităţii, în Izmirul
cunoscut pentru portul său naval şi pentru neasemuitele
covoare turceşti, cunoscute sub numele de "covoare de
Smyrna", în Bergamul cu impresionantele şi fascinantele
ruine, care te copleşesc prin grandoarea lor.
Am petrecut câteva zile de vrajă şi vis, sub soarele
sudului, câteva nopţi sub tăcerea stranie a lunii Asiei Mici,
a albastrului Mării Egee şi Marmara, al verdelui nedefinit
al palmierilor, la cel cerat al smochinilor, în parfumul
piersicilor copţi, al pepenilor şi lubeniţelor. Am traversat
Dardanelele şi Bosforul, frumosul şi semeţul pod ce leagă
cele două continente, am admirat vestitele moschee,
Sfânta Sofia, etalonul unicatului, muzeul Topkapî, marele
şi inegalabilul Bazar şi tot farmecul, stridenţa, bogăţia
Istanbulului... Rar, pământuri atât de bogate în istorie
vizibilă prin vestigii, ca cele ale Turciei, cu cele "nouă"
straturi de civilizaţie ale sale. Nu ştii ce te minunează mai
întâi - îndrăzneala inspirată a concepţiei sau capacitatea
execuţiei. Oricum, aici oamenii şi-au înscris îndrăzneţ în
vreme spiritualitatea. Trebuie să te consideri norocos,
dacă viaţa ţi-a oferit şansa de a le admira. Noi doi, eu şi
Micu, am avut-o!!!
50
51
52
 17 – 25 decembrie 1992
Sub un cer necruţător de albastru, stăpânit de
Osiris-eternul soare care dimineaţa iese din apă şi în
fiecare seară dispare în nisipuri, plutesc încă într-o uşoară
beţie, ca frunzele de lotus pe luciul şerpuit al Nilului, care
aşa cum îl descrie Elie Faure - fără un curent, fără un
afluent, fără un val, rămâne totuşi simbolul viu al
fertilităţii, materializat pe ambele maluri identice, în
semeţia triumfătoare a pădurilor de palmieri, însoţite de
valul transparent al tonurilor de verde şi de auriu, al
culturilor ce se schimbă periodic.
Şocată încă, cuprinsă de o tulburătoare emoţie, mă
pierd între fascinaţia milenară a civilizaţiei, a uimitoarelor
legende şi realitatea cruntă, dureros de crudă a
Orientului!...
Vreme de "o clipă" - cum poate fi măsurată durata a
patru zile, din şirul tumultuos şi infinit al timpului, socotit
în: secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni şi ani, ce
toate adunate la un loc, ne poartă cu repeziciune din
momentul miraculos al începutului, până la punctul
marelui şi inevitabilului final...
Vasele, care vreme "de o clipă" ne-au purtat de la
Assuan spre Cairo, adevărate case plutitoare, atrăgătoare,
confortabile şi cochete, purtau nume simbolice ca:
Ramses II, Karnak, Cleopatra, Piramida. Nu întâmplător,
vasul desenat să-mi legene bucuria marii împliniri, purta
numele lui Tout-Ankh-Amon, copilul rege, glorificat abia
după ce a trecut în nefiinţă, rămas pentru eternitate în
conştiinţa lumii, prin inestimabilele comori descoperite
53
odată cu mormântul său. În viziunea înaripată a
adolescenţei mele, el reprezenta triumful şi nemurirea
întregului Egipt.
Mai rătăcesc strivită parcă, printre giganticele şi
durabilele ruine, printre vestitele temple de la Komom-bo,
Phillae, Edfu, Esna, Luxor şi Karnak. Deşi suntem în
pragul sfintelor sărbători ale Crăciunului, respir greu aerul
cald şi apăsător din necuprinsa "vale a regilor". Cobor cu
sfială şi curioasă teamă, în adâncul ademenitor, săpat în
stânca dură, care ascunde de secole, mulţimea de
morminte, numele şi bogăţia celor dispăruţi. Viaţa şi
destinele lor sunt redate cu multă pricepere şi migală de
autori rămaşi anonimi, printr-o explozie de desene şi
culori, ce nu şi-au găsit nici azi egal, concurând încâlcitele
heroglife ce le însoţesc, executate cu o măiestrie, care pe
noi ne depăşesc!
În faţa impunătorului templu de o frumuseţe
desăvârşită, a tiranicei regine Hatshepsut, apărut parcă din
trupul materializat al stâncilor, ca un dar al naturii,
respiraţia e întretăiată şi cuvintele sunt de prisos...
În dreptul coloşilor lui Memnon, mă încearcă o ciudată
senzaţie de nimicnicie, căci sfidând legile sigure şi aspre
ale timpului, au rămas la fel de neclintiţi şi falnici în forţa
şi grandoarea ce-o emană, ca în ziua în care au fost
dăltuiţi.Văzduhul vibrează de vuietul prelung, ca o
îndepărtată simfonie ce străpunge monoliţii inflexibili de
bazalt, granit şi gresie, printre care se strecoară nevăzute,
spiritele neliniştite ale regilor dispăruţi cu mii şi mii de ani
în urmă, a căror faimă şi glorie răzbate şi acum din negura
54
deasă a veacurilor, peste întinderea inconfundabilă a "ţării
piramidelor", ca un misterios şi nedefinit ecou!!!
De la Luxor, cu intuiţia că nimic din trăirile puternice
ale acestor formidabile zile, nu se vor mai repeta, părăsim
cu regretul dureros al despărţirilor "Vasul de vis" ce ne-a
purtat în această splendidă plutire, pe Nilul binecuvântat.
Gânduri sincere de mulţumire şi recunoştinţă, păstrez
întregului personal de pe bord, care prin ţinuta lor de înalt
şi exemplar profesionalism, prin extraordinara amabilitate
şi ospitalitate cu care ne-au impresionat, prin
inventivitatea şi fantezia cu care au reuşit să etaleze arta
culinară orientală, cu care pur şi simplu ne-au delectat şi
răsfăţat, gingaşele atenţii pline de subtilitate şi plăcutele
surprize pe care zilnic ni le rezervau, au contribuit în
foarte mare măsură, ca amintirea acestei croaziere, să
rămână tipărită pe pelicula memoriei noastre pentru toată
viaţa. Îţi mulţumim Samir! Transbordaţi în autocare
confortabile, traversăm o porţiune din marele imperiu al
deşertului, pe o şosea de invidiat!? Şi facem un scurt
popas la Hurghada, răsărită în calea noastră, ca din
nisipuri sau mare! Sub mângâierea îmbietoare a soarelui,
siluetele extravagantelor hoteluri şi vile demne de valuta
vestului, ne cuceresc. Întinsa şi plăcuta plajă îşi flutură
vioi, umbreluţele colorate supuse rafalelor jucăuşe ale
vântului din deşert, între imensitatea nesfârşită a cerului,
neobişnuit de senin şi întinderea calmă a apei, necrezut de
curată şi transparentă a Mării Roşii, care ne-a însoţit apoi
în drumul spre Capitală, urmăriţi de viziunea religioasă a
puterii divine, prin care bătrânul şi mult încercatul Moise,
55
despicând cu toiagul apa pe atunci furioasă a mării, şi-a
salvat poporul de la pieire...

56
57
 Seara, sub o ploaie de lumini, ca nişte stele căzătoare
ajungem la Cairo, care văzut ziua, cu ochii deschişi şi
critici, lasă gustul extremelor! Oraşul nou, oraşul vechi,
citadela cu Moscheea din albastru a lui Mohamed Ali, a
vestitului bazar Khan Khalili, toate lasă asupra noastră o
puternică impresie. Clădirea impunătoare a Muzeului de
Egiptologie, poate prea mic pentru întreaga zestre
spirituală şi mulţimea extrem de valoroasă a operelor sale
de artă, stă ca o permanentă şi mândră mărturie, că poate
să cuprindă şi să-şi etaleze încă nepătrunsul secret al
puterii creatoare a celor ce le-au modelat. Intrăm. Uimirea
şi emoţia ne depăşeşte şi ne înceţoşează privirea! Tiptil,
paşii ne poartă cu evlavie prin labirintul acesta al
durabilităţii şi ca în faţa oricărui lucru sfânt, simţim
nevoia firească să îngenunchiem tăcuţi cu capetele
plecate, să aprindem câte o lumânare , lăsând fără jenă să
cadă o picătură de lacrimă curată, ca un semn de omagiu
tardiv, pentru sufletul celor, care cu mintea şi puterea
mâinilor, au lăsat moştenire atâtor generaţii şi lumii
întregi, acest imens ocean de artă pură şi incontestabile
comori, care ridică la superlativ demnitatea umană!
În rezonanţa sonoră a spectacolului în aer liber, de
sunet şi lumină de la Giza, în liniştea nefirească şi aproape
înfricoşătoare a serii, sub puzderia strălucitoare a stelelor
proiectate pe un cer negru de nepătruns Carul Mare, parcă
ne însoţeşte în această călătorie nocturnă, de un farmec
deosebit. Simţim înfiorarea pătrunzătoare a frigului
specific ţinuturilor pustii, dar curiozitatea amestecată cu o
tainică sete de aventură învinge şi ne înfierbântă
58
imaginaţia, care pe aripile uşoare, abia perceptibile ale
vântului de decembrie, ne întoarce dezorientaţi înapoi în
timp!
Hipnotizaţi de feeria acestui decor pentru povestea "O
mie şi una de nopţi", ca prin minune, privirea melancolică
şi tristă, chipul mutilat şi enigmatic al Sfinxului, devine
deodată de o frumuseţe ireală!
Silueta mândră şi impunătoare a piramidelor, cu toată
drama, taina şi tot secretul ce încă îl ascund, a căror
atracţie puternică a mişcat cândva şi sufletul sensibil şi
visător al Luceafărului nostru, este conturată de jocul
fascinant şi multicolor al reflectoarelor, ce produc asupra
or efecte din cele mai stranii, luând forme diferite, când
bizare, însoţite de murmur jalnic din străfundurile
înăbuşite de colbul vremurilor apuse, când divine,
asemenea unor altare sacre, ivite din adâncul nesondabil al
pământului, odată cu duhurile personificate ale lui
Kheops, Khefren şi Mycherinos, ce se înalţă majestuos,
trezite pentru o secundă din somnul lor etern, să participe
la vraja dulce şi sublimă, ce ne-a cuprins...
Mediterana – ne-a salutat cu pulberea umedă şi tăioasă
a valurilor spumegânde, care rătăcite pe ţărmul
Alexandriei, caută şi speră încă şi azi, să zărească oaza
călăuzitoare de lumină a farului, care a constituit în
antichitate, una din faima celor şapte minuni ale lumii...
Poate subjugată de amprenta lăsată ani în şir de numele
sonor ca refrenul repetat al unui cântec de leagăn al lui
Tout – Ankh – Amon, poate istoria scrisă şi nescrisă
încărcată de mituri şi inepuizabile legende, poate
59
sacrificiile marilor împliniri sau realitatea adevăratelor
drame şi trăiri, ori viaţa palpitantă cu imaginea chipului
frumos, diabolic de ambiţios al Cleopatrei, a cărei
existenţă a implicat numele şi faima lui Cezar şi Antoniu,
în destinul cotropitorului imperiu Roman, să mă fi atras ?
Nu ştiu ! Ştiu doar atât că, Egiptul a devenit o disperată
"obsesie" a vieţii mele, o irezistibilă chemare, ca vraja
unei duioase melodii, izvorâtă din strune sensibile de
harpă, care te urmăresc cu încăpăţânare, mereu!
Azi, ca după un somn adânc, binefăcător, mă simt
năpădită de linişte şi o stare de plăcută moleşeală ce
radiază din satisfacţia deplină a gândului, că în sfârşit,
acum, văzându-l, simt cu adevărat, bucuria nesperată prin
care el va rămâne pentru totdeauna imaginea neştirbită a
unui vechi şi drag vis împlinit!!!
A fost magnific! A fost superb şi înălţător! Au fost
clipe unice, de intensă trăire, întruchipate într-o
copleşitoare şi tulburătoare măreţie!

Arad, 15 ianuarie 1993

Menirea noastră pe această haotică şi minunată lume,
ar trebui finalizată în măreaţa operă de păstrare, apărare şi
continuare a făcliei inteligenţei, care au înălţat pe culmi de
vis şi îndrăzneală valoarea nepreţuită a semenilor noştri.
Împotriva demenţei, stăpânită de nebunia puterii şi
furia diabolică a distrugerii, haideţi oameni buni de
pretutindeni, să ne dăm mâna frăţeşte şi în numele Păcii
să declarăm Moarte Războaielor!

60
P. S. De când mă ştiu, radioul a fost şi a rămas prietenul
fidel, care zilnic mă îmbărbătează şi care nu m-a
dezamăgit niciodată.

61
 De obicei dimineţile, realitatea mă trezeşte brusc, ca un
strident ceas deşteptător, cu părerea de rău, că visele mi-
au fost întrerupte şi neterminate. În dimineaţa asta, auzul
mi-a fost atins uşor, ca de o mângâiere plăcută, de duioasa
melodie a D-lui Eminescu, compusă şi interpretată cu
multă sensibilitate de mult apreciatul cuplu de peste Prut,
Doina şi Ioan Aldea Teodorvici, al căror accident
neaşteptat, ne-a impresionat profund!
Marcată de imaginea prematură a sfârşitului lor şi de
permanentul regret al timpului, care trece cu atâta
repeziciune, în faţa căruia suntem atât de neputincioşi,
care anul acesta a schimbat dur, fără consimţământul meu,
prefixul vârstei mele la 60, m-a încercat deodată o stare de
melancolie...
Am rămas totuşi cu un sentiment de respect pentru
acest oropsit şi încercat popor al meu, care în această
nesfârşită imensitate a lumii în care natura dezlănţuită
cutremură pământuri, apele învolburate nimicesc totul în
calea lor, în care tot mai apăsător mirosul prafului de
puşcă pluteşte în aer, care în mijlocul atâtor furtuni şi
momente dramatice din interiorul şi din jurul nostru, mai
găseşte uimitoarea forţă morală, să închine semne de
pioasă pomenire, celor care de-a lungul veacurilor ne-au
veşnicit. Aniversăm şi astăzi 15 ianuarie 1993 steaua
apărută acum 143 de ani, ca un dar Dumnezeesc, apărut pe
cerul încărcat al ţării, menit să ne aline sufletele şi
durerea, pe cel care a devenit unicul şi inegalabilul
Luceafăr al dăinuirii noastre, pe Sfântul Eminescu, aşa
cum l-a asemănat fără să păcătuiască marele actor
62
contemporan, Mircea Albulescu, la aniversarea, în care
pentru prima dată, la Cercul militar, s-a intonat imnul de
stat, pentru marele, doar fizic dispărutul nostru poet
naţional.
Gândul la poeziile lui, la frământata lui existenţă, m-a
dus din nou înapoi la visul meu cel drag, care ani în şir
mi-a dat putere să accept realitatea dură a vieţii,
echilibrând-o cu speranţa, m-a ajutat să depăşesc şi să
înfrunt durerile şi boala, iar de acum va rămâne imaginea
vie a unei fericite realităţi, stâlpul de sprijin moral, din
care îmi voi hrăni sufletul; şi recitând un fragment din
"Egipetul", care a însoţit programul tipărit, desfăşurat pe
zile a fascinantei călătorii în "Ţara faraonilor" inima-mi
înduioşată, încet, încet s-a potolit...

Mur, pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi

Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie!
Au zidit munte pe munte, în antica lor trufie,
I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ
Şi să pară răsărite din visările pustiei,
Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei
Ca un gând al mării sfinte reflectat în cerul cald
Şi-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufaşe
Şi eterne ca şi moartea Piramidele - uriaşe
Racle ce încap în ele epopeea unui scald...
... Păcat - că timpul necruţător, este veşnic împotriva
noastră. Viaţa e prea limitată şi mult prea scurtă, pentru a
ne bucura privirea şi inunda sufletul, cu toate frumuseţile
şi minunile lumii...; el rămâne pentru noi, duşmanul

63
invizibil, care în final, ne obligă să ne plecăm capetele
învinşi şi umiliţi!!!...

64
65
 5 – 16 Mai 1998
Praga - oraşul de aur de pe Vâltava, a fost popasul de
o zi şi o noapte, înainte ca visul nostru de o viaţă să se
transforme în realitate!
8 mai 1998
Aurora primei dimineţi pariziene, ne-a întâmpinat cu
un soare blând de mai, care ne-a cuprins molatec cu o
căldură binefăcătoare, ca un semn de bun venit în oraşul
artelor şi poeziei, considerat cel mai frumos loc în care te
poţi trezi cu surâsul pe buze şi cu adevărat fericit!
Suntem pe Champs Elysees, cunoscută ca una din cele
mai vestite alei din lume şi cea mai mare arteră de
circulaţie a Parisului, în lungime de 6 Km. Ea leagă
Place L'Etoille, azi Charles De Gaulle, cu Place de la
Concorde şi constă din două părţi, despărţite printr-o
încrucişare cu 4 fântâni arteziene, ce formează şi tronează
într-un superb aranjament floral. De la Place L'Etoille
până la Piaţa Rotundă, se întinde prima parte a aleii,
cu o lăţime de 80 m. Având de o parte şi de alta, mari şi
luxoase magazine şi impunătoare clădiri, cum de altfel
sunt toate construcţiile oraşului. De la Piaţa Rotundă până
la Place de la Concorde, se întinde a doua parte, care pe
drept cuvânt este considerată o atrăgătoare oază de
odihnă, ce cuprinde numai parcuri şi imense zone verzi, în
care domină într-o armonie perfectă, superbe explozii de
flori şi impunătoare specii de arbori ornamentali, într-un
încântător şi monumental aranjament în zeci de forme şi

66
culori, căutate în aceeaşi măsură de localnici, cât şi de
mulţimea frântă a sutelor de turişti.

67
68
 De aici de pe Champs Elisees, am urmărit încântaţi
fastuoasa paradă militară, cu ocazia zilei "Victoriei
franceze", după care învingând înălţimea celor 50 de
metri, am urcat curioşi, scara îngustă în spirală, până la
Platoul Arcului de Triumf, de unde am admirat panorama
Parisului şi perfecta ramificaţie a celor 12 mari bulevarde,
care străbat în formă de raze o bună parte a oraşului.
Priveliştea de sus a fost ameţitoare. Jos, o mare întinsă de
oameni, admirau, pozau sau presărau pe mormântul
soldatului necunoscut suave buchete de flori, majoritatea
în culorile drapelului francez, care enorm, dintr-un
material uşor mătăsos, se unduia prins sub Arc, la cea mai
mică adiere a vântului de mai.
Şase nopţi, deasupra noastră a strălucit puzderia de
stele, însoţite de lumina palidă şi mută a lunii, încremenită
parcă într-o dulce şi radioasă aşteptare, în ciuda exploziei
multicolore a reclamelor luminoase, care ne sfidau!
Cinci zile pline, am bătut pasul, într-un marş infernal şi
epuizant, cele 4 zări ale oraşului, al marelui oraş, timp în
care ameţiţi de imagini şi sleiţi de puteri, ca o răsplată
binemeritată, Parisul acest nume melodios, dezvăluia
privirilor noastre toată splendoarea şi măreţia lui!
Cu podurile sale renumite, este oraşul care te cheamă
să-l cunoşti, te face să uiţi vremurile în care trăieşti, te
face să crezi că timpul s-a oprit în loc. Este o adevărată
desfătare, să te plimbi pe cheiurile Senei, este o clipă
superbă şi simţi că te cuprinde o emoţie bizară, când
visător sau obosit, te odihneşti pe balustradele acestor
poduri încărcate de istorie, căci Napoleon a dăruit oraşului
69
aceste imense punţi peste râu, în memoria marilor sale
bătălii, aşa cum domnitorul nostru Ştefan cel Mare, ridica
câte o mănăstire, după fiecare înfruntare câştigată
împotriva duşmanilor săi. Dintre toate, podul Alexandru
III construit cu ocazia vizitei ţarului Nicolae I al Rusiei.
este cel mai măreţ şi impunător!
Plimbarea cu vaporaşul pe Sena, ce atrage deopotrivă
perechile de îndrăgostiţi cât şi pe cei disperaţi, ne-a creat
impresia de adevărată plutire între vis şi realitate. Clipa
bucuriei pe care o trăim, se manifestă prin semne şi
fluturări de mâini, făcute tuturor care ne salutau spontan
de pe chei şi poduri sau de pe vaporaşele "muscă", care
alunecau lin pe lângă noi, pline de oameni veniţi din toate
colţurile lumii, pe faţa cărora radia aceeaşi mare
însufleţire şi entuziasm! Tot ce a putut să cuprindă
privirea noastră avidă de senzaţie şi nou, ne-a marcat
profund!...
Doamne! Nu-mi vine să cred ochilor!? Da, stau în faţa
catedralei Notre – Dame, cu silueta-i inconfundabilă, cu
splendida-i dantelărie în piatră, devenită şi mai faimoasă
datorită "cocoşatului" lui Victor Hugo, care m-a atras de
pe vremea când copil fiind, am văzut filmul cu marele
actor Michel Simon.
Iată şi clădirea renumită şi vastă a Sorbonei, acest
nume cu o rezonanţă deosebită, în care s-au perindat
atâtea minţi luminate şi care a dat lumii generaţii întregi
de oameni deosebiţi, printre care spre mândria noastră, se
numără şi mulţi din românii, care au adus faima ţării prin
lume... Monumentalul Pantheon ne impresionează
70
profund! Şi în sfârşit apuc să văd "Domul invalizilor", cu
înalta lui cupolă de 106 m poleită în aur, care sub
strălucirea razelor de soare, emană o senzaţie de legendă.
În interior, sub cupolă, în mijlocul unei largi cripte
circulare, se află sarcofagul dăruit de Nicolae I al Rusiei,
din granit roşu de Finlanda în greutate de 7 tone, sprijinit
pe un piedestal de granit verde, în care îşi doarme somnul
de veci, ambiţiosul corsican, acea personalitate de o
derutantă complexitate, care cu secretele, iubirile,
bucuriile, nădejdile şi dezamăgirile lui, cu amploarea
controverselor şi-a legat pentru totdeauna numele de
istoria şi soarta Franţei, prin uluitoarea epopee a celor 20
de ani, în care fie strălucitorul învingător de la Austerliz şi
atâtea mari bătălii, ori marele înfrânt de la Borodino sau
învinsul de la Waterloo, fie nefericitul exilat pe insula
Elba sau prizonierul înlănţuit pe Sfânta Elena, ajuns la
gloria supremă, apoi căzut de pe culmi, cel care a fost şi
va rămâne pentru veşnicie în memoria întregului univers
marele, formidabilul şi inegalabilul Napoleon
Bonaparte...... Urmează Palatul şi grădina Luxenburg,
muzeul apreciatului Rodin şi iată-ne în Place de la
Concorde, în faţa enormului obelisc adus în 1836, tocmai
din vastul imperiu egiptean, din templul lui Amon de la
Luxor, încadrat de o parte şi de alta de două superbe
fântâni arteziene, de o frumuseţe desăvârşită. Ani în şir,
am aşteptat această clipă, mărturisesc că mă încearcă o
emoţie şi o satisfacţie deosebită, la gândul că în 1992, am
avut ocazia să văd şi să cutreier locurile de unde acest
colos a fost strămutat...!?
71
72
 Siluetele impresionante al Marelui şi Micului palat, îţi
lasă senzaţia de nimicnicime, parcă am fi un muşuroi de
furnici, rătăciţi pe drumuri neumblate.
Ecoul paşilor noştri, se răsfrânge multiplicat în vastul
câmp al lui Marte, loc de promenadă, întâlnire şi odihnă,
înainte sau după asaltul marelui colos de fier, care
străpunge văzduhul şi care după multe păreri disputate, a
devenit simbolul inconfundabil al întregului Paris!
Suntem la baza formidabilului Turn Eiffel, care ne atrage
ca un imens magnet şi care oferă curioşilor şi nu în
ultimul rând curajoşilor, recompensa unei panorame de
vis, asupra întregului oraş.
Suntem cazaţi în cartierul Saint Denis, la hotel Etap,
unul din şirurile de hoteluri răspândite în toată Eurpa,
construite şi mobilate la fel, cu confortul necesar plus TV
color şi cod numeric la intrare. Aici ajungem seară de
seară, rupţi de oboseală, să ne refacem forţele pentru
asaltul de a doua zi. Dimineaţa, ne trezim nerăbdători,
aşteptând emoţionaţi să vedem ce va mai urma?
Admirăm acum şi ne încântăm privirea, cu splendoarea
speciilor şi aranjamentelor florale şi jocul clipocit de ape
de la Forum des Halles şi ne îndreptăm spre cunoscutul
centru Georges Pompidou, un fel de talmeş- balmeş de
tuburi, ţevi şi bare, cu amprente voit moderniste, aplicate
pe o veche construcţie, dându-i o nouă întrebuinţare,
transformând-o din spirit de economie într-o interesantă
expoziţie permanentă.
Aici, retras într-un colţ, apare silueta modestă a
atelierului, ce poartă amprenta marelui nostru Constantin
73
Brâncuşi. Cu sfială şi evlavie, păşim tăcuţi ca într-o
bisericuţă de la ţară, stăpâniţi de un amestec tandru de
sentimente; este admiraţie, recunoştinţă, duioşie,
compasiune, dar mai presus de orice, un puternic
sentiment de mândrie, pentru acest geniu însingurat şi
curajos, care în inima marelui oraş european, ne-a redat
demnitatea naţională, călcată de atâtea ori în picioare,
fiindcă înainte de toate, el a fost , este şi va rămâne al
nostru! El aparţine acestui pământ rodnic şi frământat care
l-a zămlisit şi hrănit, oferindu-l apoi cu generozitate
întregului univers. Emoţia este copleşitoare! Cu greu ne
stăpânim lacrimile care ne gâtuie şi aşa printre pleoape
umede, mă trezesc în faţa "Măiastrei" şi a "Domnişoarei
Pogany" trecând apoi în revistă cu graba caracteristică a
vizitatorilor, restul de exponate şi micul dar originalul său
atelier, peste care pluteşte abia definit, mai mult de noi,
izul dulceag al simplităţii de acasă... .
Regret sincer, parcă aş fi păcătuit, că timpul nu ne-a
permis fizic, să oprim pentru o clipă măcar şi la cimitirul
din Montparnasse, să fi depus o floare sau să fi aprins o
lumânare, la mormântul uriaşului sfătos din Hobiţa
Gorjului, care părăsindu-l a ajuns prin simplitatea,
originalitatea şi marea forţă creatoare, mesagerul şi
ambasadorul de necontestat al ţării noastre, prin creaţiile
sale, care au prins de mult rădăcini în conştiinţa lumii
întregi.
Senzaţiile sunt ciudate! Toate zilele par sărbători. Vrei
să cuprinzi tot, să nu te lipseşti de nimic. Totul e aproape
şi totul dispare ca un fum! Atâtea lucruri visate îndelung,
74
ştiute din poze, din ilustrate, din scene de film, se
îngrămădesc acum, într-un timp de nimic! Câteodată
ajungi la saţietate! Abia mai umbli, vrei să renunţi, dar nu
poţi... .
Impresii noi, adăugate zilei care abia începe...
Admirăm acum, cu o bucurie aproape copilărească, întinsa
Vale a Loarei, pe care o străbatem fascinaţi de măreţia
trecută a numeroaselor castele medievale, ce ascund în ele
o bună parte a istoriei Franţei, cu toate frământările şi
tragediile ei. Risipite pe vasta câmpie, zărite de la
distanţă, par nişte umbre uriaşe şi ameninţătoare, pline de
mister, bântuite noaptea de fantome, iar ziua învăluite
într-o tăcere profundă, parcă ar ascunde taine de
nedezlegat... .
Înainte însă, să ajungem aici, oprim nerăbdători, în faţa
impozantei porţi, a faimosului Versailles. Grandiosul palat
al regelui "soare", privit din faţă, impresionează azi, mai
puţin! În schimb interioarele festive, făcute să
adăpostească şi să multiplice în mii de oglinzi
somptuozitatea, fastul şi strălucirea unei lumi cu atribut al
puterii, îţi transmite o apăsătoare senzaţie de umilinţă şi
nulitate, în acest mare imperiu, către care au râvnit multă
vreme, puternicii lumii.
Parcurile din spate, pentru care zile în şir nu ajung să le
străbaţi, şi-au păstrat întreaga lor splendoare. Grădini şi
lacuri aşezate în trepte, în care armonia şi echilibru degajă
o subtilă precizie. În această imensitate impresionantă,
care în ansamblul ei este o desăvârşită operă de artă,

75
statuile de marmură şi bronz, în număr de peste o sută, se
pierd aproape cu desăvârşire.
Impresiile devin din ce în ce mai apăsătoare! Oboseala
atinge cote maxime, îţi vine să urli, să nu mai faci nici un
pas, dar te abţi, ştiind că vei regreta! Suntem epuizaţi
fizic, dar sufletul e inundat de preaplinul celor văzute.
Simt nevoia să comunic ce cel aflat lângă mine, care să
confirme această clipă de realitate, de teamă să nu fie doar
un vis!?...

76
77
78
 Verdeaţă, surprinzător de multă verdeaţă, în acest oraş
atât de mare şi aglomerat, care prin grija edililor şi
permanenta contribuţie a ecologiştilor, au transformat
totul, într-un loc ce te îmbie la odihnă, linişte şi
meditaţie... Şiruri înalte şi nesfârşite de falnici castani,
stau în poziţie nefiresc de drepte, împodobiţi ca brazii în
ajun de Crăciun, cu zecile de lumânări formate din flori
albe şi roz, care le conferă acea ţinută maiestuoasă şi
emană acea senzaţie de forţă şi măiestrie. Salcâmi cu
crengile îndoite sub povara galbenă sau albă a
inflorescenţelor, ce răspândesc un parfum dulce ameţitor,
iar peste toate domină semeţ şi autoritar, frumoşii arbori
de Paulonia, cu bogata lor încărcătură în formă de
ciorchine, din care frunzuliţe firave, apar sfioase de parcă
s-ar feri de lumina puternică a razelor de soare, la umbra
sigură a florilor, ce apar mult înaintea lor, de culoarea
unui mov decolorat.
Sus pe colina Montmarte, Sacre Coeur, al doilea punct
ca înălţime după turnul Eiffel, se înalţă impunătoare şi te
atrage cu o putere ce nu se poate explica! De aici, între
albastrul infinit al cerului şi verdele proaspăt nuanţat al
parcurilor, oraşul se vede superb! Interiorul este magnific,
te uimeşte şi te fascinează! Unică în felul ei, domină
colina cu silueta imaculat de albă, răspândind în jur o
senzaţie de pace, linişte şi puritate. Urcând încet treaptă cu
treaptă, cu cât te apropii mai mult de ea rămâi convins, că
Dumnezeu în marea Lui milă, bunătate şi iertare, a dăruit-
o ca răsplată pentru tot zbuciumul poporului francez,
aşezând-o acolo drept scut al marelui oraş, altfel admiţi
79
greu, că numai omul cu mintea, inteligenţa şi puterea
mâinilor sale, a putut să înfăptuiască această minune, fără
să invoce ajutorul darului divin!...
Ce monumentală este şi clădirea primăriei, abia reuşim
să o cuprindem cu privirea. Ce putere, ce forţă o fi
stăpânit pe aceşti constructori, dintre care foarte mulţi
anonimi, de au reuşit să materializeze aceste ambiţioase
proiecte de o arhitectură uimitoare!?
Suntem într-un continuu ritm de marş, oprim să
ascultăm doar explicaţiile ghidului, timp scurt, în care ne
mai tragem sufletul... şi pornim cu povara tot mai
apăsătoare a atâtor impresii de nebănuit!
Ajungem şi trecem în revistă palatul justiţiei, apoi
sumbra construcţie a Conciergeriei, ce pare rigidă şi
ameninţătoare, ştiind că e folosită drept temuta închisoare,
în care culmea intrăm de bună voie şi încă nerăbdători, să
vedem celula unde a fost închisă şi unde înainte de a fi
decapitată şi-a trăit ultimele zile din dramatica ei viaţă,
apăsată de tristeţea abandonării, cea care a fost
Maria-Antoaneta.
Umblăm ca nişte bezmetici, dar avem totuşi un ţel
precis. Hoinărind prin cunoscutele cartiere ale Parisului,
cunoscute din auzite, ajungem şi în dreptul vestitelor
galerii Lafayete, apoi Tati, luxoase, tentante şi
miraculoase atracţii universale, în faţa cărora doar limitata
noastră posibilitate de cumpărare, ne taie elanul şi
însufleţirea!
Seară de seară, încerc să adun şi să-mi limpezesc
gândurile, să aşez în ordinea lor firească toate imaginile
80
care mă urmăresc cu persistenţă şi pe care le-am admirat
în toată splendoarea şi măreţia lor, dar nu reuşesc! Una e
să ai viziunea lucrurilor transmise de alţii şi altul e efectul
produs de confruntarea directă. Poate acasă, timpul va
înfăptui şi va rezolva această încercare grea, care aici
rămâne fără rezultat...
Atâtea biserici şi catedrale vizitate, majoritatea purtând
amprenta impunătorului stil gotic, cu vitralii imense în
culori neasemuite, statui cioplite fin în lemn şi piatră,
impunătoare amvoane în diferite forme de spirală, altare
poleite în aur, icoane, tablouri şi bolţi acoperite cu superbe
picturi, toate se învălmăşesc înnebunite într-o mare
nedumerire şi îndoială. Momentan, nu sunt în stare să
deosebesc care imagine, cărei biserici aparţine: Saint
Chappelle, Saint Supllice, Saint Germain des Pres,
Egllisse de la Trinite, etc.
Autocarul, cu acre am pornit în periplul nostru
european, a devenit temporar o infimă parte din căminul
lăsat acasă, aşezat acum pe patru roţi. De profesionalismul
celor doi tineri şi pricepuţi şoferi şi de rezistenţa maşinii,
depinde siguranţa noastră şi realizarea a tot ce a fost
planificat. La Paris, programul fiind liber, fiecare îşi
petrece timpul după bunul său plac, cu condiţia ca zilnic la
ora 19.00, grupul să fie prezent în Place de la Concorde,
unde ne aşteaptă autocarul pentru întoarcerea la hotel. În
timpul scurt al unei astfel de aşteptări, fiind aproape de
Piaţa Vendome, dominată în mijloc de celebra coloană
Vendome, în vârful căreia statuia aurită a lui Napoleon,
răspândeşte şi azi senzaţia de forţă şi nemurire, căutăm
81
din pură curiozitate faimosul hotel Ritz, care deja de la
început s-a impus ca o emblemă categorică, ce împarte
lumea care-l frecventează, în bogaţi şi restul! Îl găsim
încadrat între alte clădiri, relativ modest în exterior, în
comparaţie cu faima pe care o are. Oprim şovăielnici în
faţa intrării şi dintr-o dată învingând sfiala, ne luăm
curajul, nu ştiu de unde venit şi intrăm în holul de un lux
sfidător, luminat în plină zi, de parcă soarele în marea lui
dărnicie şi-ar fi împrăştiat razele şi le-a uitat acolo.
Dar ţinuta noastră modestă, poate nesiguranţa sau
expresia de uimire tipică celor ce pătrund în lumea celor
avuţi, stângăcia în mişcări, ne trădează clasa – suntem
descoperiţi şi foarte politicos poftiţi afară! Ieşim zâmbind,
marcaţi totuşi de un straniu sentiment de jenă, cu gândul
la frumoasa Lady Di, care plecând de aici, în acea zi
nefastă pentru ea, n-a bănuit că drumul ei va fi fără
întoarcere! În clipa ceea n-aş fi vrut să schimb clasa mea
cu a ei! Atunci m-am convins din nou, că în calea
destinului nu există obstacol! În faţa lui şi în faţa hidoasă
a morţii, indiferent de rang, toţi pământenii suntem egali!
Şi sincer, atunci, acolo, poate pentru prima oară, am fost
recunoscătoare ursitei, că nu m-am născut cu apăsătoarea
povară a vreunui blazon princiar! Între falsa şi aparenta
strălucire în care aceşti nefericiţi sunt izolaţi de măruntele
dar adevăratele bucurii ale vieţii, încorsetaţi în principiile
rigide impuse de generaţii, căruia i-a căzut victimă şi
spiritul sănătos şi libertin al DIANEI, între obositoarele
protocoale, urmăriţi şi gardaţi în toate gesturile şi acţiunile

82
83
lor, între permanenta grijă de perpetuare, obsedaţi de
păstrarea poziţiilor în stat, pentru care nici un sacrificiu nu
pare exagerat, prefer drept consolare modesta şi simpla
noastră trăire, nepreţuita libertate în care nimic nu e
îngrădit, totul este sincer, spontan, direct, natural, fără
ipocrizie şi trădări; o libertate infinită în mişcări, gândire,
vorbire, dar mai presus de orice, libertatea sentimentului
pur, de adevărată iubire şi preţuire... Şi ca o dovadă a prea
marei libertăţi, iată-ne şi în faţa extravagantului cabaret
"Moulin Rouge". Privim curioşi faimoasa clădire roşie,
peste care tronează ca o permanentă chemare, aripa unei
mori de vânt. Admirăm din poze, fastuoasele secvenţe din
costisitorul spectacol, înşirate pe ambele părţi ale holului
de la intrare, asigurate în curatele vitrine de sticlă.
Imaginaţia fiecăruia, o ia razna şi întregeşte restul. Cu
asta, spectacolul pentru noi a luat sfârşit, dar ne consolăm
că a fost cel puţin gratuit!...
Muzeul D'Orsay, este dovada spiritului practic şi
ingenios al francezilor, care din motive financiare, au
transformat vechea şi superba clădire a unei gări centrale,
care demolată costa mai mult decât o nouă întrebuinţare,
într-un modern şi foarte original loc de expunere, ce
cuprinde opere de artă decorativă, picturi celebre,
reprezentând realismul şi arta abstractă, sculpturi ce poartă
semnătura unor nume sonore, intrate de mult în circuitul
universal, ca Rodin, Manet, Renoir, Cezzane, Touluse-
Loutrec, Van Gogh, Monet, Delacroix, Galle, etc. Dar
mărturisesc cu mâna pe inimă, că multe din picturile
considerate celebre, ce reprezentau nuduri diforme unele
84
chiar dizgraţioase şi câteva mâzgăleli, ce puteau fi opera
oricărui autor anonim, m-au depăşit şi nu au reuşit să mă
sensibilizeze. În viziunea mea profană despre pictură, un
tablou trebuie să-mi transmită direct imaginea clară a
unui obiect, fie el o vază, o floare, o casă, un peisaj sau
trupul unei femei, dar care să emane armonie, perfecţiune
şi frumuseţe!
Aşa văd eu menirea unui tablou! Ştiu că trebuie să ai o
bază solidă, câştigată printr-o pregătire de durată, printr-o
cultură vastă şi un studiu special al artei, să poţi înţelege şi
aprecia cum se cuvine – ideea, gestul, culoarea, jocul de
lumini şi umbre prin care artiştii timpurilor au încercat să
transmită un gând, o idee, o imagine, o frântură din
zbuciumul şi arderea lor interioară, din marea pasiune care
i-a măcinat şi stăpânit...
În final, deşi epuizaţi, transpiraţi, însetaţi, ne-am simţit
sufletul inundat de o linişte şi pace sufletească, care ne-a
făcut parcă mult mai sensibili, mai îngăduitori, mai
iertători, într-un cuvânt mai oameni, mai buni! Părăsind
muzeul, am încercat un sentiment de milă şi sinceră
compasiune, faţă de cei care din motive sociale disperate,
sau de goana nebună şi sete după profituri imediate, nu
reuşesc, nu-şi permit sau nu-şi acordă câteva clipe de
desfătare, de bucurie, de destindere, prin care are putea
înfrumuseţa fără eforturi prea mari, şirul zilelor obişnuite,
care oricum trec în ritm vertiginos şi nemilos peste noi!
Cu toate trăirile fie ele fade sau seci, fie de maximă
intensitate, bogaţi sau săraci, filozofi sau analfabeţi, ne
trezim într-o bună zi înfrânţi de propria noastră neputinţă,
85
căci timpul acest - duşman invizibil, nu uită şi nu iartă,
crud, rodează şi ofileşte şi într-un sfârşit inevitabil, ne
obligă să părăsim îngenunchiaţi, marea scenă a vieţii în
rolul trist şi regretabil al marelui înfrânt!...
Stăm pe bancă la umbra deasă a castanilor înfloriţi,
plantaţi în linie perfectă în renumita grădină Tuileries, din
care după ce ne tragem puţin sufletul, trecem în curtea
larg deschisă a impunătorului muzeu Luvru, care are
faima celui mai întins edificiu al capitalei franceze, cu
peste 275 mii de obiecte de artă, între care circa 5.000
tablouri celebre de Michelangelo, Rembrandt, Giorgione,
Boticelli, etc, Fostul palat al regilor Franţei, este de multă
vreme unul dintre cele mai mari muzee de artă din lume,
un adevărat loc de pelerinaj, unde sunt expuse comori ale
artei universale. Pierduţi, rătăciţi cu schema de orientare
în mână, în vastele şi impunătoarele săli, cu nerăbdarea
firească de a vedea în sfârşit pe viu, capodoperele picturii
universale, tezaurul secular al celui francez, comorile de
artă egipteană, greceşti şi romane, ceramică, bijuterii,
mobilier de epocă, expuse privirilor noastre, în toată
splendoarea lor. Suntem pur şi simplu copleşiţi! Mi-e
teamă, că ochii mei şi aşa de slăbiţi, nu vor reuşi să
cuprindă şi să reţină imaginea atâtor minunăţii şi
frumuseţi! Aici, am realizat din nou, avantajul şi
dezavantajul excursiilor în grup sau individual. Cu primul,
deşi bine organizat, eşti legat de timpul care veşnic ţi-e
drămuit, treci fugar în faţa lucrurilor care te atrag şi-ţi
stârnesc interesul, cu al doilea mod te poţi opri minute în
şir, chiar ore întregi , după bunul plac, dar eşti privat de
86
alte treburi, care numai organizat, ai posibilitatea să le poţi
face în mod satisfăcător. Aşa, în timp relativ scurt, chiar
foarte scurt pentru un muzeu ca Luvru, am căzut atât cât
să ne putem face o vagă idee despre tot ce este şi
înseamnă artă, valoare, ambiţie, frumuseţe şi nemurire!
87
 În marea galerie de la etaj, lungă de câteva sute de
metri, care ar putea constitui ea singură un muzeu, nici nu
şti la ce să te uiţi sau să te opreşti mai întâi! Vraja e atât de
puternică şi de Dumezeiască, sufletul scăldat de atâta
emoţie şi splendoare, încât numai zumzetul necontenit şi
vuietul şoptit al sutelor de vizitatori fascinaţi de atâta
perfecţiune, te readuce în realitate! Electrizaţi, simţim
nevoia să ne aşezăm, dar şi din poziţia asta, ne rotim
privirea la imensele tablouri, care ne uimesc!
Picturile lui Rafael,îţi dau senzaţia unei uşoare ameţeli,
prin apariţia lor suavă, la care contribuie în mare parte
parfumul discret emanat de frumoasa lui "Grădinăreasă".
El Greco, Rubens, Veronese, te înalţă sufleteşte pe
culmi de uimire şi admiraţie! Dar fala Luvrului, o
constituie celebra "Gioconda" sau "Monalisa" lui
Leonardo da Vinci, cu surâsul ei enigmatic şi misterios, de
care pare-se că Da Vinci a fost obsedat! Zâmbetul ei
nedefinit, te urmăreşte din orice parte o priveşti şi parcă
desluşeşti o uşoară satisfacţie răutăcioasă, la nedumerirea
care te cuprinde în emoţionanta clipă a întâlnirii cu ea - un
tablou aşa de mic, pentru o faimă atât de mare!? Sfânta
Ana cu fecioara şi pruncul, Bachus, Ioan Botezătorul,
întregesc galeria de nestemate.
O altă sală vastă, este închinată picturilor monumentale
ale artiştilor francezi, imense pânze colorate, printre care
excelează şi te atrage în mod deosebit, uriaşa
"Încoronarea lui Napoleon la Notre Dame", a lui Louis
David.
88
 În altă galerie, este expus apartamentul lui Napoleon
III, pe care din păcate, din cauza orarului prost programat,
l-am ratat, întârziind doar câteva minute, căutând-o pe
faimoasa Venus din Milo. Fragilitatea şi gingăşia acestui
trup de marmoră, chiar cu lipsa braţelor, dă un sentiment
de linişte şi armonie, de stabilitate, care pluteşte parcă
deasupra abisului timpului... Neavând cu noi ghidul, aici
fiecare rătăceşte în voie, dus mai mult de valul mulţimii
curioase. Trecem dintr-o sală în alta, de la un etaj la altul,
urcăm, căutăm, întrebăm, coborâm dezorientaţi, ne trezim
în locuri în care am mai fost şi în acest efort ameţitor,
pierdem ocazii unice pentru noi, că cine ştie dacă ne vom
putea întoarce aici vreodată, iar timpul acordat vizitei, este
ca o picătură de apă, într-un imens ocean! Ţâşnind spre
înalturi, Nike, zeiţa victoriei din Samotrace, apare ca o
sublimă imagine a avântului înaripat, unind forţa cu
graţia.
Biata inimă nu mai rezistă atâtor emoţii, picioarele nu
ne mai ascultă! Ieşim din săli şi sub acoperişul transparent
din sticlă a piramidei înălţată în faţa Luvrului, într-un
contrast izbitor de stil, ne stâmpărăm fugar foamea şi
setea, ne odihnim puţin, ne refacem forţa cu o porţie de
cafea şi iar simţim magnetul extraordinar, care ne atrage
spre alte şi alte săli, ce ne poartă într-o continuă şi
nedumerită plutire între cer şi pământ!
Istoria Luvrului, este o istorie dramatică a luptei
acerbe între tendinţe şi curente, care mereu scot sau
schimbă ceva. Cred că nimeni, nu va şti sigur niciodată,
câte tablouri au existat în colecţia renumitului Mazarin,
89
care a condus Franţa pe vremea minoratului lui Ludovic al
XIV-lea. Cardinalul, care era un colecţionar pătimaş, în
preajma morţii sale, rătăcea printre tablourile sale,
lamentându-se:
"Trebuie să le părăsesc pe toate! Cât m-am căznit să le
strâng şi n-o să le mai văd niciodată!....."
Am auzit foarte multe păreri despre clădirea operei
pariziene, dar acum când ne găsim în faţa ei, grandoarea
ideii arhitectonice, ne lasă fără grai! Fiecare explicaţie a
ghidului, pare o nouă lecţie de istorie, timpul şi epoca
diferă şi ne încearcă tardiv, un sincer regret, că până azi,
am citit atât de puţin despre aceste lucruri, de care vag ne
mai amintim, din vremea când le-am învăţat la şcoală.
Viaţa şi destinul tânărului şi îndrăzneţului arhitect
Charles Garnier, pot fi asemuite prin arderile mistuitoare
şi obsedante a ideilor sale, aproape nebuneşti, cu cele ale
meşterului nostru Manole, cu diferenţa, că el a sacrificat-o
pe credincioasa lui soţie Ana, pe când Garnier şi-a zidit în
ea visele, ambiţia, tinereţea şi aproape întreaga viaţă,
făcându-l astfel celebru şi nemuritor! Începută sub domnia
împăratului napoleon al III-lea şi terminată sub republică,
ea constituie un loc între două epoci, în care Parisul,
pentru ultima oară , a îndrăznit să ridice un templu măreţ,
închinat culturii!...

90
 S-a spus, s-a scris, s-a povestit, s-a comentat enorm
despre Paris, dar numai văzându-l personal, admirându-l
cu ochii deschişi acolo, străbătându-l pas cu pas,
vizitându-i numeroasele muzee, expoziţii, vestitele palate,
încercând să desluşeşti epoca şi stilul marilor construcţii,
extraordinarele catedrale şi biserici, în faţa cărora te simţi
paralizat; te simţi învăluit de o dulce şi tulburătoare

91
ameţeală, parcă ai pluti fără voia ta, pe urmele undelor
unei divine melodii, care te înalţă şi te călăuzeşte spre
Dumnezeu! Pierduţi fără să comentăm nimic, în faţa
statuilor de o perfecţiune desăvârşită, sculptate în culori
uluitoare de marmoră, striviţi, la figurat, de giganticele
ansambluri din bronz, montate peste şi sub poduri, pe
piedestale şi pe fastuoasele clădiri ale renumitelor palate,
realizezi valoarea inestimabilă a întregului Paris!
Abia atunci, înţelegi şi apreciezi forţa morală şi marea
înţelepciune a poporului francez, care în timpul
războiului, l-a salvat de le demenţa distrugătoare a unor
paranoici avizi de putere, declarându-l oraş deschis!...
O cronometrată privire de ansamblu, văzută din
autocar în noul cartier Defense, a fost ultima picătură
adăugată năucirilor noastre de până acum! O izbitoare şi
îndrăzneaţă replică dată lumii, plină de poezie
arhitectonică şi de parfumul nostalgic al bătrânului Paris,
de ultramodernul zgârie norilor de sticlă, tip New-York,
ce se înalţă semeţi şi sfidători spre înalturi, stăpâniţi de
marile concerne şi miliardarii acestui sfârşit de secol
frământat. Dar, cum progresul este consecinţa firească a
tehnicii în continuă schimbare, trebuie să acceptăm şi să
ne obişnuim cu noul, chiar dacă pentru unii dintre noi,
rămâne imaginea îndepărtată şi ireală, a unei lumi de
neatins! Am părăsit zona, cu aceeaşi grabă, cu care am
vizitat-o, cu copleşitoarea senzaţie, că am revenit pe
bătrânul nostru pământ, pe unda unui fulger ivit din senin
tocmai din altă galaxie!?...

92
 13 Mai 1998
Zilele din calendar cad răutăcioase una câte una, cu o
plăcere aproape diabolică, cu o savurată ironie, la
disperarea întregului grup, care după atâtea zile de bucurii
comune, s-a omogenizat. Am început să ne cunoaştem, să
ne apropiem, să ne împărtăşim impresii, să dăm şi să
notăm adrese. Dar cum obligatoriu totul are şi un sfârşit,
fie el fericit sau trist, iată că şi marea noastră aventură
privind vizitarea Parisului s-a terminat! Îl părăsim cu o
nespusă părere de rău, regretând sincer că nu am reuşit să
cuprindem multe din obiectivele demne de văzut. Suntem
totuşi mulţumiţi şi foarte recunoscători, că soarta ne-a
facilitat această nesperată şansă, în care l-am văzut în
mare parte şi l-am admirat în toată splendoarea lui!
Consolaţi de certitudinea, că unii dintre semenii noştrii,
nici într-o viaţă de om, nu au văzut atât, îmbrăţişăm cu o
ultimă privire silueta marelui oraş, care scăldat în lumina
clară a dimineţii lui florar, ne trimite discret, pe unda
razelor blânde de soare, toată strălucirea lui, ca un răspuns
la semnele noastre de bun rămas!...
Scurtă oprire şi tur de oraş la Reims, unde vizităm
mândria localnicilor şi atracţia turiştilor, catedrala Notre-
Dame din Reims, una din cele mai frumoase capodopere
ale artei gotice din secolul XIII, locul de încoronare a
multor regi ai Franţei...
Şi iată şi Strassbourgul! Oraş care pentru noi a devenit
farul ce luminează mai nou obsedanta noastră speranţă de
mai bine!? Oraş puternic definit de amprenta unor stiluri
şi ansambluri arhitectonice foarte diferite, suportă
93
armonios deopotrivă atât vechiul, cât şi modernul,
reprezentat în special de clădirea Consiliului Europei, în
faţa căreia, printre mulţimea colorată a steagurilor, flutură
şi tricolorul nostru. Dar ca o replică anticipată de veacuri,
la noul val ce trebuia să urmeze în timp, rămâne
impunătoarea catedrală, care efectiv ne lasă fără replică!
Privit în întregime, oraşul este dominat de istorie, de urma
neştearsă şi inconfundabilă, a culturii şi civilizaţiei, a
spiritului gospodăresc şi gândirii germane!...
De aici, ne îndreptăm spre Moulhause, ultimul punct
din traseul nostru pe teritoriul francez, o mică şi
pitorească localitate situată la palele munţilor Vozdi, la 4
km de graniţa cu Elveţia, fiind cazaţi tot la un hotel Etap,
identic cu cel din Paris, încât pentru o secundă, am avut
impresia că ne-am întors de unde am plecat!?...
Suntem din nou pe teritoriul Germaniei şi oprim pentru
aprovizionare sau doar pentru a ne face sânge rău, la un
enorm complex pierdut în plină câmpie, la marginea
localităţii Kehl. Cu asta mai adăugăm o picătură de otravă,
sufletului nostru şi aşa deja îmbolnăvit! Uşuraţi de puţinii
bani rămaşi, încărcaţi cu cele cumpărate, ne îndreptăm
grăbiţi spre Austria, prin punctul de frontieră Passau.

94
95
 Am emoţii, să nu ajungem prea târziu. Vreau să
savurez trecerea peste Dunăre, aşa cum fost închipuită de
generaţiile care au cântat-o şi au dansat visători pe undele
imaginare ale spumoaselor şi albastrelor ei valuri.
Ajungem la timp, chiar la ceasurile când , într-o linişte
profundă, ziua îmbrăţişează şi se contopeşte obosită parcă
cu seara. Trecem emoţionaţi, spre satisfacţia noastră de
patru ori bătrânul fluviu, încadrat pe ambele maluri, de
aceeaşi pitorească zonă, de acum ştiută, scăldată în
peisajul fascinant al primăverii împlinite.
În apa de un luciu întunecat, ce şerpuieşte lin şi
nepăsător, se reflectă apărut din depărtare, tăcut şi
enigmatic, enormul disc de foc al unui superb apus de
soare, ce pare că îngână în şoaptă, rămas în urma noastră,
un "noapte bună" obosit...
Ultima noapte departe de casă şi câteva ore din ziua
ce a urmat, am petrecut-o revăzând cu mare bucurie,
inspirând cu nesaţ, aerul minunatei Viene, peste care
pluteşte şi acum, abia perceptibil, ecoul vioi şi legănat al
muzicii lui Strauss, recunoscut de veacuri ca
incontestabilul şi neîncoronatul rege al nemuritoarelor
valsuri, pe care într-un fel numai românul nostru Iosif
Ivanovici, cu "Valurile Dunării" sale, l-a egalat!
La intensitatea trăirilor maxime, în acest tur
european, a contribuit în mare măsură şi vremea, care de
obicei capricioasă şi imprevizibilă, de data asta, spre
deliciul şi norocul nostru, ne-a dăruit cu generozitate 12
zile însorite, în care nu am zărit nici măcar umbra vreunui
nor! Deconectarea aceasta binevenită, ne-a rupt pentru un
96
timp, de realitatea aspră şi dură, în care suportăm
permanenta nesiguranţă fără perspective imediate,
cenuşiul monoton şi apăsător al modestelor noastre zile.
Cu bateriile încărcate, ajunşi odată acasă, unde de fapt
ne este locul, sper să putem accepta mai uşor, marea
nimicnicie în care evenimentele, ambiţiile politice,
interesele şi răzbunările, ne obligă să trăim!?...
Dacă ar fi să numărăm regretele pentru lucrurile încă
nevăzute sau vizitate, totalul lor adunat, ar egala cu un
motiv de reîntoarcere în fascinantul Paris!
În maratonul zilnic, pornit împotriva distanţelor lungi
şi a secundelor nemiloase, care treceau cu o repeziciune
uimitoare, urmăream disperaţi de teama rătăcirii,
steguleţul în culori de verde, galben şi mov, cu care ghidul
nostru înzestrat dintr-un drum spaniol, ne conducea şi care
a devenit simbolul liniştii permanente şi a siguranţei, că
nu ne-am pierdut de grup.
În haosul creat de zgomotul asurzitor al sutelor de
maşini îngrămădite, urmăream când lumina verde sau
roşie a semafoarelor, când din mers aruncam priviri fugare
reclamelor colorate, dar mai ales marilor vitrine încărcate
şi aranjate cu gust, cu tot felul de frumuseţi şi bunătăţi,
care comparate cu modesta noastră condiţie financiară,
păreau de un lux exagerat! Primul magazin în care am
intrat, a fost enorma parfumerie de pe Champs Elysess,
care a avut asupra mea efectul cel mai puternic şi
ademenitor!...
În aceste curse epuizante, ne împiedicam aproape la
fiecare pas, de îmbietoarele cafenele, cu măsuţe cochete,
97
împletite, înşirate de-a lungul străzilor şi a nesfârşitelor
bulevarde, unde francezii cu stilul lor calm şi degajat, sau
turiştii cu siguranţa emanată de valuta forte a ţărilor de
unde proveneau, îşi sorbeau tacticos cafeaua, sau îşi
potoleau deopotrivă foamea sau setea. În acest tablou
stradal irezistibil, peste care plutea izul şi farmecul plin de
romantismul ilustratelor de altădată, simţeam de multe ori
puternica tentaţie de a mă opri, dar valuta noastră era
"leul"- puternic doar în regnul animal, care din păcate şi
durere pentru noi, nici la toaleta de la vama din
Hegyeshalom pe teritoriul fraţilor mei unguri, nu a fost
primit.
Asemenea momente jenante, care ne puneau într-o
postură penibilă, ne lecuiau de visare şi ne trezeau brusc la
cruda realitate pe care o trăim!
Trecând peste aceste incidente neplăcute, o revelaţie
aparte ce şi-a lăsat amprenta în mod foarte plăcut, trecând
la superlativ, concluzia finală a ieşirii noastre în lumea
civilizată, la constituit şi superbul peisaj natural, care ne-a
însoţit în lungul nostru drum, în care am străbătut
contemplând cu oarecare invidie, teritoriile: Ungariei,
Slovaciei, Cehiei, Germaniei, Franţei şi Austriei. De o
parte şi de alta a întinselor salbe de autostrăzi, şocant de
netede şi bine întreţinute, pe care autocarul aluneca uşor,
ca pe luciul unui patinoar bine întreţinut, se înşirau
perdele dese cu tufe de spirea, liliac arbori de salcâm,
toate într-o explozie impresionantă de flori şi culori. În
spatele lor, se întindeau, într-o delimitare geometrică
perfectă, lanuri nesfârşite de culturi, în zeci de nuanţe de
98
verde proaspăt, în contrast cu cel închis al pinilor,
brazilor, molizilor şi verdele crud, aproape transparent, al
crengilor de larice.
Acest imens şi nesfârşit covor, care părea ţesut din fire
fine de mătase, se îmbina armonios cu galbenul auriu al
sutelor de hectare de rapiţă în floare, formând o
ademenitoare privelişte, ce te îmbia la opriri, trezind în
noi o nebună dorinţă de a ne arunca şi tăvăli, în
moliciunea catifelată, sau întinşi pe spate, să urmărim
tăcuţi, jocul grăbit al îngrămădirilor pufoase şi albe de
nori, sau cu ochii închişi, să ascultăm visători trilurile
prelungi şi greu de imitat al ciocârliei...
Şi ca totul să fie perfect, acest superb tablou ce ne-a
însufleţit pe toţi, a fost întregit din loc în loc de
neaşteptate aşezări omeneşti, cu îngrămădiri fantastice de
case, dispuse în fel şi fel de poziţii, ca într-un joc cu
imaginaţie de copil.
Ivite aşa deodată, când pe îngustimea văilor, când sus
pe domoalele coline, curate, acoperite cu ţigle roşii sau
maro, cu geamuri încărcate cu frumoase glastre de flori,
cu perdeluţe în forme din cele mai fanteziste, cu grădini şi
curţi impecabil îngrijite, cu mese cu scaune şi umbreluţe
viu colorate, ce fâlfâiau zglobiu atinse de adierea plăcută a
vântului de primăvară, toate păreau nişte semne
provocatoare pentru o clipă de stat pe loc, pentru a fi
admirate şi imortalizate. Urmărite aşa, din goana maşinii,
aveam senzaţia certă că sunt nişte reuşite şi fantastice
scene, din poveştile bunicilor, nişte apariţii ireale aşezate
parcă peste noapte de o zână bună, cu intenţia vădită să ne
99
încânte sufletul şi privirea, în timp ce străbăteam drumul
lung şi obositor spre ţelul nostru final!...
Eram deja ameţiţi de întoarcerile iuţi şi repetate când la
stânga, când la dreapta, admiram înveseliţi şi ne bucuram
sincer de acest spectacol grandios, regizat şi oferit cu
dărnicie de natură, în care decorul şi personajul principal,
a fost infimă parte al acestui pământ binecuvântat, care cu
dărnicie ne hrăneşte, cu răbdare ne suportă şi în final ne
cuprindem într-o eternă îmbrăţişare, într-o pace şi odihnă
veşnică!...
Un alt punct forte, al excursiei, a fost norocul de a fi
avut un conducător de grup excelent. După repetate
încercări, soldate toate cu eşecuri, omul acesta minunat,
reprezentând firma Agenţiei de turism Gemidas din
Craiova, a compensat atâtea nereuşite cu 12 zile de visare
cu ochii larg deschişi! Profesionist de înaltă clasă,
îndrăgostit de meserie, se respectă pe sine, pe participanţi
şi în mod deosebit, munca pe care o prestează, cu multă
pasiune şi conştiinciozitate. Subtil, ambiţios, răbdător,
înţelegător, calm, bine documentat cu multă bună voinţă
cu o experienţă de mulţi ani, a făcut tot posibilul, chiar cu
riscul de a ne supune la eforturi inumane, pentru care de
multe ori am bombănit şi mărturisesc sincer, că în şoaptă,
sau în gând, uneori disperaţi, l-am şi înjurat!
Acum, când totul a rămas în urmă, când impresiile
încep încet, încet, să se aşeze cu claritate şi limpezime pe
pelicula memoriei noastre, îl apreciez şi îi sunt profund
recunoscătoare! Încerc să orânduiesc gândurile, senzaţiile
trăite care încă se învălmăşesc aiurea, să potolesc tumultul
100
apăsător al atâtor impresii copleşitoare şi nu reuşesc!
Atâta frumuseţe, atâtea comori inestimabile de artă şi
perfecţiune adunate la un loc, văzute în timp aşa de scurt,
este prea mult pentru o biată fiinţă umană! Suntem deja
acasă, dar eu plutesc între cer şi pământ. Coborârea este
lentă, spre disperarea tovarăşului meu de viaţă şi drum!
Da, plutesc încă într-o stare de nesiguranţă şi mă întreb
mereu, dacă aceste trăiri au fost doar prelungirea visului
de atâţia ani sau într-adevăr, totul a fost aievea!?
Oricum, pentru cazul când totul a fost real, mulţumesc
în primul rând bunului Dumnezeu, pentru şansa nesperată,
de a fi fost printre muritorii obişnuiţi, care cu condiţii
modeste şi un efort financiar mare, a putut admira fie şi la
64 de ani, o mică parte din marile valori şi frumuseţi ale
lumii, opere nemuritoare, care au rezistat şi au străbătut
veacurile, dăinuind în măreţia lor, spre admiraţia
generaţiilor trecute, prezente şi celor ce vor urma! Că
indiferent de povara anilor îngrămădiţi peste noi, chiar
dacă "balamalele organismului" ruginesc, slăbesc şi
cedează, spiritul rămâne cu veşnicul neastâmpăr şi
curiozitate, ca o categorică sfidare, cu care înfruntă
"bătrâneţea" - cel mai greu şi apăsător capitol din
anotimpurile vieţii noastre!...
Şi nu în ultimul rând mulţumesc Domnului George
Zamşa, pentru entuziasmul, vitalitatea, energia
inepuizabilă, seriozitatea, respectul şi perseverenţa cu care
ne-a purtat, ne-a arătat, ne-a explicat şi ne-a învăţat să
cunoaştem, să înţelegem, să admirăm şi să iubim Parisul,
care pentru mine, în ciuda atâtor păreri contrare, rămâne
101
preludiul divin al unei desăvârşite simfonii de îndrăzneală,
materializat în forme şi culori, născut din orgoliu,
dragoste de frumos, din suferinţa celor oropsiţi şi
sacrificaţi, din inteligenţa şi ambiţia permanentă a omului
de a se autodepăşi.
Este un Imn superb, aproape unic, închinat de generaţii
înţelepciunii, spiritului inventiv, puterii de creaţie, în
speranţa unui viitor sigur, paşnic şi prosper! Este Oda
marii bucurii, închinată vieţii şi nemuririi geniului uman,
care posibil să fi inspirat sensibilitatea, dârzenia şi forţa
creatoare a marelui Bethoven!...
Copleşiţi de grandoarea monumentală, de farmecul
tulburător, de forţa irezistibilă, de frumuseţea rafinată şi
fascinantă, a "oraşului lumină"- la care se adaugă şi
bucuria unei nesperate împliniri, cuvintele se pierd
înăbuşite de uimire, chiar înainte de a le rosti! Dar
gândurile năvalnice ţâşnesc nestăvilite în eter,
îndreptându-se cu drag şi regret spre cei rămaşi acasă,
cărora nu le-a surâs norocul de a admira această bijuterie
strălucitoare, dorită de visători, cântată de romantici,
vizitată, comentată şi îndrăgită de veacuri, de mulţimea
simplă şi pestriţă a muritorilor de rând; căci Parisul, este,
a fost şi va rămâne o nedefinită dar permanentă încântare,
care te atrage şi te cheamă mereu şi te poţi considera cu
adevărat fericit, chiar dacă pentru o clipă doar,
străbătându-l, hoinărind sau rătăcind voit în marea lui
imensitate, te-ai lăsat cuprins de vraja sublimă şi dulce ce
o emană sau învăluit în ceaţa deasă a marelui său mister!...

102
103
 22 octombrie 1998
De pe cer a mai căzut o stea!
Brusc, ca un trăznet s-a stins astrul luminos, care cu
dragoste şi grijă, ne-a susţinut moral şi material,
călăuzindu-ne paşii în nesiguranţa drumului întortocheat
şi spinos al vieţii.
De acum, nimic nu va mai fi aşa cum a fost!
Toţi vom rămâne mai săraci, căci odată ce el am pierdut:
soţ, tată, bunic, frate, văr, cumnat, colaborator şi un
adevărat prieten.
Fie-i ţărâna uşoară şi somnul lin pe măsura omului de
excepţie, care a fost inginerul Gheorghe Marinchescu.
Născut la 13 iunie 1931, în frumosul oraş dunărean
Drobeta Turnu Severin, de care vorbea mereu cu mândrie,
a păstrat în sufletul său imaginea căminului modest, dar
plin de căldură şi iubire, unde a crescut şi s-a format şi în
care în decursul vieţii s-a întors des, răscolind cu fratele
său mai mare imagini dragi şi amintiri duioase, din
perioada grea a copilăriei şi adolescenţei lor...
Aici începe cursurile şcolii primare, continuând apoi
tot aici cele ale renumitului liceu "Traian", pe care-l
termină cu brio, în ciuda lipsurilor şi a dificultăţilor
materiale, susţinut adesea de ambiţia şi tenacitatea sa.
Ascultându-şi îndemnul inimii, înfruntă singur, cu mult
curaj, marele necunoscut, înscriindu-se la facultatea de
Silvicultură din Câmpulung-Moldovenesc, mutat ulterior
la Braşov, pe care o absolvă în 1956, ajutat doar de
sârguinţa, voinţa, seriozitatea şi tăria de caracter, în rest
neavând nici o sursă de existenţă, nici un ajutor, situaţie
104
delicată, cu care s-au confruntat mulţi dintre colegii săi, de
care a rămas legat prin entuziasmul tinereţii de atunci,
până la sfârşitul vieţii...
Din 1956 începe activitatea profesională, fiind angajat
la I.C.F. Lugoj, apoi la Ocolul Silvic Lipova, Mehadia,
Orşova, îndeplinind funcţii de inginer şi inginer-şef de
ocol.
Se căsătoreşte în 1957, iar în 1962, ajuns la o răscruce
de drum, se stabileşte în bătrânul oraş de pe Mureş, cu cei
doi copii, unul de 2, respectiv5 ani, rezultaţi din căsătoria,
care din motive nedorite de el, s-a destrămat...
Se angajează ca inginer şef de secţie la Uzina de
Vagoane din Arad, iar din 1963, până la ieşirea la pensie ,
ocupă postul de inginer şef ocol, la Ocolul Silvic Pecica,
jud. Arad, slujind cu pasiune şi dragoste pădurea, apărând
cu credinţă şi devotament comorile ei, admirând şi iubind
natura, în mijlocul căreia s-a simţit întotdeauna împăcat,
fericit şi împlinit!
În 1964, de mână cu cei doi fii pe care i-a iubit şi nu i-a
abandonat niciodată, îşi reface căsnicia, cu speranţa unui
cămin solid, bazat pe sentimente pure, înţelegere şi stimă,
care a durat 34 de ani, constituind perioada celor mai
frumoşi şi fericiţi ani ai existenţei sale, în care el a fost
mereu vioara întâi...
După aproape 28 de ani, de intensă şi conştiincioasă
activitate, în cadrul Ocolului Silvic Pecica, se retrage,
lăsând în urma sa lucrări ce vor dăinui mult după el,
întregite de imaginea neştearsă şi unanim recunoscută a
unui om integru, coleg, colaborator şi prieten minunat,
105
iubit, apreciat, respectat şi regretat de cei ce l-au cunoscut
şi au trăit în preajma lui.
Prin marea putere de înţelegere, prin darul răbdării,
prin imensa lui bunătate, a fost mereu aproape de semenii
lui, gata oricând să-i încurajeze, să le întindă o mână de
ajutor, să-i consoleze, să sufere sau să se bucure alături de
ei, firesc şi dezinteresat.
Cu inteligenţă şi calm, cu tact şi altruism, a reuşit să
aplaneze orice conflict sau problemă ivită, mulţumind şi
respectând pe toţi, trăind cu satisfacţia de a nu fi supărat
pe nimeni şi, mai presus de toate, de a nu-şi fi făcut
duşmani!
N-a pizmuit şi n-a urât pe nimeni, fire optimistă, de o
veselie molipsitoare, a însufleţit pretutindeni atmosfera în
ocaziile prilejuite de evenimentele din viaţa familiei, a
prietenilor sau a colaboratorilor, cu râsul său sănătos, cu
figura lui blândă, bună şi luminoasă, cu verva plină de
spontaneitate şi umor, cu entuziasmul care vindeca şi pe
cei suferinzi şi bolnavi!
A iubit cu înfocare viaţa şi s-a bucurat din plin de tot
ce a putut obţine de la ea: un petic de cer senin, sau bolta
înstelată cu clar de lună, lumina de foc şi zorile unui
răsărit de soare, sau discul înroşit al astrului la apus,
explozia de forme şi culori, precum şi parfumul îmbătător
al florilor, muzica, o melodie, o carte, o poezie, un film,
un spectacol, un concert, o simplă plimbare, o călătorie,
au fost tot atâtea prilejuri de bucurie şi fascinaţie sublimă
pentru sufletul său deosebit.

106
 A dăruit, risipind din prea plinul inimii sale, alinare şi
sprijin tuturor celor care aveau nevoie şi apelau la
nobleţea bunătăţii lui.
Cei nouă ani de pensie, i-a trăit simplu, demn în
modestia care l-a caracterizat, dezamăgit poate puţin de
cei de care a fost legat afectiv şi care, solicitaţi de ritmul
infernal al vieţii, l-au cam ocolit sau uitat repede şi uşor?
A rămas însă ca brazii, în picioare, mulţumind lui
Dumnezeu căruia i-a rămas fidel, pentru fiecare nouă zi
apucată şi trăită, acceptând-o ca pe un DAR nepreţuit, de
care a ştiut să se bucure cu intensitate
În această lume haotică, a găsit echilibrul moral şi
spiritual şi suficiente resurse umane, pentru a trăi liniştit,
frumos, cinstit şi demn, cu credinţa nestrămutată în
Dumnezeu, care , iată, poate chiar pentru aceste calităţi, l-
a chemat în împărăţia Lui!...
În luna septembrie, a participat ca invitat la Simpozinul
Internaţional PROSILVA, găzduit la Timişoara, bucuros
de a fi întâlnit prieteni şi colegi. Cine ar fi bănuit atunci,
că după câteva săptămâni, transportat, de data asta,
bolnav, la spitalul judeţean, se va întoarce în oraşul de pe
Bega, unde, operat, legat mai apoi de aparatul care îl ajuta
să respire, a luptat disperat pentru fiecare strop de oxigen
şi unde, în dimineaţa zilei de 22 0ctombrie1998, inima lui
generoasă a încetat să mai bată.
S-a stins tăcut, liniştit şi supus, aşa cum a trăit, umilit
doar şi învins de boala devastatoare, doborât în final de
veşnicia morţii!

107
 A părăsit brusc marea scenă a lumii, în care mai avea
atâtea de văzut, de făcut, de spus...
Intensitatea trăirilor sale, a cuprins deopotrivă şi raţiuni
şi pasiune. Nu s-a temut niciodată de moarte, a fost
îngrozit şi obsedat mereu de gândul şi imaginea tristă a
unei bătrâneţi, în care neputinţa şi degradarea l-ar fi ţintuit
de pat, devenind o povară inumană pentru cei din jurul
său. N-am să aflu niciodată, dacă ultima picătură de
lacrimă prelinsă pe obrazul marcat deja de stigmatul
morţii, a fost regretul pentru disperarea în care ne-a lăsat,
o rugăminte de a nu fi părăsit, sau un gând de mulţumire
către Tatăl Ceresc pentru sfârşitul demn oferit!?...
Pacea adâncă şi expresia de seninătate întipărită pe
chipul său neînsufleţit, ne-a rămas vaga consolare, că
pentru bunătatea şi iubirea cu care ne-a înconjurat, a fost
scutit de obsedantul chin al unui sfârşit prelungit în
agonie, transformându-l într-o jalnică epavă umană!...
În semn de ultim omagiu, natura pe care a iubit-o atât,
a revărsat cu dărnicie căldura soarelui anemic de
octombrie în ziua în care, plâns şi regretat, l-am condus pe
ultimul său drum, în decorul arămiu al toamnei, anotimpul
său preferat, însoţit de parfumul discret al crizantemelor,
care îi trezeau adesea amintiri duioase şi nostalgia
preferatelor sale romanţe...
Şi abia acum, în faţa unui adevăr atât de crud şi
dureros, realizăm nimicnicia şi neputinţa noastră şi
începem să înţelegem sensul real al ultimei strofe din
"moartea lui Fulger" al marelui nostru poet G. Coşbuc:

108
 Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea,
Ce-i pasă unei lumi întregi,
De moartea mea!?
Accept greu, dezamăgită şi neîmpăcată, faptul că
străzile au rămas aceleaşi, deşi el nu le mai străbate, că
oraşul continuă să trăiască în acelaşi ritm intens şi
tumultuos, că furnicarul grăbit de oameni trece insensibil
şi nepăsător pe lângă mine, pe lângă doliul meu, că totul
în jur este atât de firesc, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat, şi totuşi, A MURIT UN OM!
A dispărut un OM şi încă unul deosebit, dar viaţa
merge cu cei rămaşi mai departe...

109
 Câteva clipe memorabile încărcate emoţional cu multe,
multe şi neaşteptate surprize, cu impresii puternice şi
privelişti copleşitoare, cu experienţa vagă a unui foarte
limitat timp comparat cu o clipire de geană asupra lumii
de dincolo de ocean; cu imaginea cât o frântură doar din
imensitatea continentului devenit în cei 250 de ani de la
descoperire "pământul făgăduinţei", ţara tuturor
posibilităţilor, simbolul de necontestat al libertăţii,
obsedantul generator de bunăstare, controversată forţă
magnetică, ce miraculos a atras şi a stăpânit încă de la
început inima, gândul şi raţiunea atâtor generaţii, toate,
fără excepţie, visând cu ochi deschişi la lumina de
speranţă a farului călăuzitor în clipe de deznădejde, au
fost rodul unei excursii, care a schimbat oarecum
concepţia mea despre viaţă, despre oameni şi lume,
despre mentalitate moralitate, despre stilul clasic de
gândire şi comportament european, în care am fost
crescuţi şi educaţi, văzând şi apreciind acum din altă
perspectivă şi dimensiune întreaga noastră existenţă...
Azi dimineaţă m-am trezit nedumerită, aşa cum mă
deştept de obicei din somn - brusc, cu buimăceala
primelor clipe în care, învăluită încă în moliciunea
aşternutului, în căldura, siguranţa şi comoditatea patului
meu, pipăi în jur, trecând prin toată gama deşteptatului,
asta în special atunci când pelicula memoriei s-a încărcat
cu prea plinul unor trăiri, care nu au apucat încă să se
aşeze definitiv pe făgaşul trainic, plin deja de conturul
unor dragi şi nestinse amintiri.

110
 Marcată încă de oboseala unui drum lung străbătut în
etape, cu o diferenţă de fus orar de peste şase ore şi
jumătate, plutesc legănată uşor între împărăţia întunecată
a unui somn liniştit, când agitat, ce mă stăpâneşte cu
încăpăţânare şi însufleţita chemare a luminii clare, cu
zgomotul obişnuit al zilei în devenire. În această bâjbâială
nesigură, îmi frec ochii până simt dureroasa scăpărare a
zecilor de stele verzi, întrebându-mă dezorientată oare
unde mă aflu? - dacă sunt acasă sau în confortul râvnit al
unui hotel, dacă este noapte, ori zi, dacă e luni, vineri,
duminică sau sărbătoare, dacă sunt în avion, în tren, pe
vapor, în autocar, ori înghesuită în boxa suspendată a unui
ascensor, care cu iuţeala fulgerului mă apropie de cer, sau
dacă pur şi simplu cele 9 zile însorite de august trăite cu o
intensitate aproape de sublim, au fost adevărate, sau doar
prelungirea repetată a visului meu îndrăzneţ, a dorinţei
poate chiar nebuneşti de o viaţă de a vedea NIAGARA!..
Distanţa parcursă de noi, muritorii, pe drumul ce ne-a
fost hărăzit, un drum anevoios, cu întortocheli şi obstacole
de neprevăzut, neprevăzut, presărat cu dureri şi bucurii,
cu nesiguranţa luptei pentru supravieţuire, cu satisfacţii şi
împliniri triumfătoare şi tristeţea apăsătoare a
înfrângerilor, ne limitează mişcarea doar între Alfa şi
Omega, între acest etern "început" şi "sfârşit". Dar lumea
existenţei noastre în care investim sentimente, senzaţii,
dragoste, credinţă, toleranţă, dorinţă, vise, aşteptare,
înţelegere, voinţă, curaj, ambiţie, fantezie şi veşnic
repetabila "speranţă", este infinită; este paralelă cu

111
dimensiunea cerului fără început, pe care nimeni până
acum, nimeni n-a aflat unde se termină!?...
Scurta trăire şi trecere grăbită din clipa naşterii noastre,
până în cea a morţii prin acest spaţiu miraculos al
universului, am găsit-o exprimată într-o impresionantă
concluzie, care mi-a lăsat gustul amar al crudului adevăr
şi în final al disperatei noastre neputinţe. Rezumată, sună
aşa:
Rămâne-vom umbre pe ţărmul iubirii,
Fantastice umbre căutând adăpost,
În zborul nebun al clepsidrelor vremii
Pierduţi între: suntem, vom fi şi am fost!?...
Descoperind sensul subtil şi dureros în tristul ecou al
acestor şoapte târzii, călăuzită de un ideal obsedant, am
luptat cu o disperată încăpăţânare, m-am zbătut
înverşunată, fără să precupeţesc nici un efort fizic, nici
material, hotărâtă să nu irosesc nimic din timpul preţios
acordat şi în limita posibilităţilor să profit de marea şansă
ce mi s-a dat! Ambiţia mea a triumfat! Sunt şi astăzi
recunoscătoare dragilor mei părinţi, pentru lumina de
viaţă ce mi-au dat, cât şi memoriei străbunicilor mei, de la
care oi fi moştenit emoţia şi plăcerea lungilor călătorii,
curiozitatea şi setea de frumos, trăirile sublime în faţa
uluitoarelor forţe şi fenomene, a repetărilor ciclice sau a
desfăşurărilor multicolore ale naturii, a extazului ce mă
cuprinde cu înfiorare, ori de câte ori apuc să văd, să admir
şi să-mi încânt privirea cu nepieritoare opere de artă,
comori ale lumii, exprimate cu talent, pecetluite cu
nemurirea, căci fiecare nouă ocazie, picură în suflet câte
112
un strop de vitalitate, de energie, urmată de explozia unei
mulţumiri izvorâtă spontan din aceste trăiri dorite, visate,
sperate, devenite deodată fantastice expresii de uimire şi
neegalate bucurii! În preajma lor, în jurul lor şi alături de
ele trăiesc clipa de adevărată înălţare spirituală şi fericire
sufletească, simt ca şi cum o perdea moale de catifea mă
învăluie protector, ridicând un zid nepătruns, un scut ce
mă izolează şi mă apără de răul lumii dezlănţuite, ferindu-
mă de toate dezamăgirile care pândesc din exterior. În
această lume efemeră a trăirilor lăuntrice, totul pare
simplificat, de o perfecţiune desăvârşită, în care relaţiile
dintre oameni poartă pecetea purităţii, bazată pe iubire şi
tandreţe, pe bunătate, fidelitate, duioşie, înţelepciune, într-
un cuvânt pe OMENIE!
Din toate peregrinările mele prin lume, am strâns şi am
adunat mărturii miniaturale, reprezentând locuri şi
oameni, fapte şi obiceiuri, evenimente, civilizaţii, vestigii,
acte de cultură, stiluri de construcţii şi moduri de viaţă, în
aparenţă nişte nimicuri care însă, în timp, s-au transformat
într-un întreg arsenal cu valoare sentimentală, ce nu poate
fi comparat, exprimat sau egalat, nici chiar de ameţitoarea
putere a valutei forte! Ele au devenit preţioasa moleculă
de oxigen necesară supravieţuirii, hrana sufletească,
suportul moral, care mă ajută şi îmi transmit forţa
necesară în cenuşiul apăsător al existenţei noastre, să-mi
păstrez optimismul, moralul, echilibrul şi încrederea în
puterile mele, să merg calmă mai departe, să răzbat, să
înving, să depăşesc şi să sfidez sau să barez surprizele
neplăcute ce ne pândesc, sau apar, ca în final, să triumfe
113
marea bucurie, aceea de a exista, nemăsurata bucurie de a
fi.
Aceste mici şi banale obiecte cuprinse într-o variată
colecţie de amintiri, întregite de zecile de ilustrate, la care
se adaugă fidelitatea tăcută a pozelor ce stau mărturii
eterne, aşezate cu grijă în pagini de album, definesc
marele meu noroc, pentru şansa de a mă fi născut cu febra
contemplărilor uluitoarelor aspecte din grandoarea
tulburătoare a naturii, desfăşurată în fenomenele celor
patru superbe anotimpuri cu toată frumuseţea, măreţia şi
splendoarea exploziilor de bogăţii şi culori, împletite
armonios cu geniul şi forţa emoţiilor umane, exprimate în
inestimabile creaţii de artă universală, răspândite în toate
zările lumii!
Ori de câte ori trec, fie şi în grabă, pe lângă aceste mici
şi delicate obiecte gen "suvenir", care, risipite ici-colo,
completează cadrul intim şi definesc personalitatea
căminului meu, amintiri dragi cu frânturi de clipe superbe,
îmi surâd nostalgice din colbul prăfuit al vremurilor
aşternute nemilos peste ele şi deodată, imagini, ce păreau
şterse sau uitate, îşi încep tumultuos jocul lor fascinant,
reînviind frumuseţea şi farmecul unor clipe trăite, simţite
şi savurate sau splendoarea unor locuri văzute, admirate şi
apreciate în toată măreţia lor! Cu ele şi prin ele, am
observat, am urmărit şi comparat de-a lungul anilor
realitatea din jurul meu, înmănunchiată în binele şi răul
izvorât din fiinţa umană, în decepţiile inerente care,
concluzionate, m-au ajutat să iert, să accept oamenii cu
defectele şi calităţile lor, fără să mă transform într-un
114
judecător prea aspru; ele m-au făcut să apreciez şi să
iubesc viaţa, acest fenomenal privilegiu material, acest
DAR nepreţuit, această îmbinare imprevizibilă de stări şi
sentimente, această sfântă şi unică binecuvântare, primită
deopotrivă de noi toţi, ca un pariu provocator pe care unii
îl câştigă, alţii îl pierd, în raport cu steaua şi norocul ce-i
însoţesc, în raport cu forţa raţiunii sau a destinului, dar
care, oricum, merită şi trebuie trăită cu bucurie, frumos şi,
mai presus de toate DEMN!...
Aşadar, toate dimineţile mele încep mereu cu
obişnuitul act al trezirii, urmate automat de mişcările
necesare dezmorţirii oaselor şi ligamentelor deformate,
chiar blocate uneori, de atacul dureros şi devastator al
unui reumatism rebel, şi astfel, cu acumularea primului
val de energie, pornesc spre bucătărie, trecând de fiecare
dată în revistă mica mea gardă personală, care, din acelaşi
loc, prin salutul ei matinal, declanşează repetatul ritual
pentru gimnastica de înviorare a sufletului, ca antidot
pentru stresul zilei ce va urma...
Primul obiect ce mă întoarce cu fidelitate înapoi în
lumea încântătoare a atâtor amintiri, cuprinse azi într-un
enorm buchet parfumat cu mireasma nostalgicelor aduceri
aminte, este silueta graţioasă a unei mici gondole aurite.
Privind-o, mă şi simt cuprinsă de farmecul veneţian,
plutind pe Canale Grande, în mişcarea uşor legănată a
valurilor ce ne însoţesc clipocind prin lagune, vrăjiţi de
romantismul clipei şi de ritmul armonios, dulce şi visător
al celebrelor canţonete italiene, în timp ce gondolierul, şi
pe post de ghid perfecţionat la locul de muncă, ne arată
115
obiective, poduri, clădiri şi palate ca: Ponte di Rialto,
Ponte dei Sospiri, Barbariqua, unde a trăit şi a murit
celebrul pictor Tizian, sau palatul Vendranium, în care s-
au aşternut pe portativ multe din nemuritoarele creaţii
wagneriene.
Ameţiţi la propriu şi la figurat, de puterea şi fantezia
creatoare şi de forţa geniului uman, după ce admirăm
Piaţa şi Bazilica San Marco, cu celebrii săi cai de bronz de
pe faţadă, aduşi de pe hipodromul din Constantinopol, sau
palatul Ducal, unic în lume ca stil de construcţie,
Campanila, înaltă de 99 m, sau Turnul Orologiilor, ne
lăsăm copleşiţi în final de măiestria celor ce continuă
faima superbelor obiecte din sticlă de Murano.
După Byron, privind Italia, lumea vârstelor ne
năpădeşte în suflet! Nici nu se poate altfel, mai ales după
ce te-ai lăsat atras de chemarea oraşului întins peste timp
al Romei, cetatea eternă ce poartă cu mândreţe urma atâtor
ruine şi umbre din trecutul ei zbuciumat...
Iată Piaţa del Popolo, Altarul Patriei, Forul Roman,
Colloseumul, Arcul lui Constantin, legat de existenţa
ultimului mare împărat roman, Capitoliul, statuia aurită a
lui Iulius Cezar, Forumul lui Traian – Columna, care
pentru noi are o semnificaţie aparte, fiind într-un fel
dovada dăltuită în piatră a latinităţii noastre. Uite piaţa
Spaniei cu biserica Trinita del Monti cu cele136 de trepte
ale sale, Fontana di Trevi, în care sclipesc fel şi fel de
monede aruncate de mulţimea turiştilor în speranţa unei
dorinţe ce se va împlini, apoi Panteonul, construit în anul
27 î.e.n. cu mormântul lui Rafael, mort la 37 de ani, exact
116
în data naşterii sale. Michelangelo a trăit 88 de ani, mă
gândesc câte ar fi putut face, dacă elanul creator nu i-ar fi
fost curmat la această vârstă!? Apoi piaţa Navona, cu cele
trei fântâni celebre, dintre care impresionantă rămâne mai
ales fântâna cu cele patru mari fluvii: Nilul, Rio del Plata,
Gangele şi Dunărea. Urmează biserica San Piedro di
Vincoli, unde, într-o tăcere desăvârşită, tronează
impunător, în toată măreţia lui legendară, mult încercatul
Moise, sculptat cu dăruire şi focul pasiunii mistuitoare de
Michelangelo, din albul imaculat, aproape transparent, al
marmorei de Cararra.
Şi iată, în sfârşit Vaticanul, cel mai mic stat
independent din lume, ridicat pe locul unde a fost îngropat
Sf. Petru. Piaţa cu cele 284 de coloane, 140 de statui în
mijloc, cu obeliscul lui Caligula, adus pentru Nero din
Egipt, reprezintă o imensă carte de istorie, ce păstrează
pentru eternitate în paginile sale sacrificiul şi ulterior
marele triumf al creştinătăţii.
Palatul Papei, păzit de garda elveţiană, a căror
uniforme epocale, au fost desemnate de Michelangelo,
Muzeul Vaticanului, Tezaurul Papal, printre care
presupusa cruce pe care a fost răstignit Iisus Hristos şi nu
în ultimul rând, celebra capelă Sixtină, copleşitor univers
al artelor, construit de papa Sixtus al IV-lea, în 1473, cu
Geneza (facerea lumii) şi Judecata de Apoi, capodoperele
nemuritoare, care l-au costat ani de muncă, umilinţă şi
sacrificiu, pe Michelangelo, unde totul este rostit în spaţiu
şi culoare, în faţa cărora tăcerea se impune categoric! Pe
podul ridicat peste apele Tibrului, ce se rostogolesc
117
înspumate, ne apropiem de castelul - fortăreaţă San
Angelo, construit de împăratul Adrian în 138 e.n., legat de
Vatican printr-un viaduct.
Într-o atmosferă divină, păşim în Bazilica Sf. Petru,
cea mai mare biserică din câte există pe pământ, a cărei
înălţare poartă amprenta harului creator al unor sculptori,
pictori şi arhitecţi renumiţi, ca: Rafael, Berini, Bramante
şi iar neobositul şi înflăcăratul Michelangelo, cu faimoasa
lui Pieta-singura operă semnată de el în faţa căreia îţi
simţi sufletul cuprins de cucernicie! Ar mai fi multe de
văzut, multe de spus, dar timpul limitează totul! Dar
mulţumesc "providenţei" şi pentru atât!
Părăsind Roma, mă şi văd hoinărind plină de
curiozitate şi emoţie firească în oraşul nepereche
Florenţa! Aici totul stârneşte uimirea, admiraţia şi extazul
în adevăratul sens al cuvântului! Florenţa, oraşul de vis,
un enorm muzeu în aer liber, o splendidă dantelărie din
piatră, crestată cu dalta, un poem în culori, scris cu
marmură, policromă, aşezată pe ambele maluri a râului
Arno, peste care s-au ridicat şapte poduri, Ponte Vechio
fiind cel mai solicitat. El uneşte galeriile Ufizi, cu palatul
Piti, azi renumit muzeu, care adăposteşte capodopere ale
Renaşterii italiene şi sute de colecţii universale. Piaţa
Signoriei, una din atracţiile superbului oraş, este dominat
de perfecţiunea anatomică modelată de acelaşi obsedat şi
inepuizabil Michelangelo, prin celebra statuie a lui David
- simbolizând triumful tinereţii şi al nemuririi, alături de
altă faimoasă operă "Răpirea Sabinelor".

118
119
 Biserica Santa Croce, adăposteşte locul de veci al lui
Galileo Galilei, a compozitorului Rossini, Machiavelli şi
al marelui Michelangelo Buonarotti, care abia aici, în
liniştea şi limita sufocantă a mormântului său, şi-a găsit
pacea eternă, lăsând testament generaţiilor tuturor
timpurilor, harul geniului său uman şi creator. În faţa
Campanilei, simţim anticipat oboseala efortului cerut de
cele 474 de trepte, dar răsplata este superba panoramă a
oraşului, în care Bazilica San Lorenzo, păstrează dovada
fascinantelor sculpturi ale lui Michelangelo, prin
inegalabilul grup statuar: Ziua şi Noaptea, ce străjuiesc în
nuanţe de marmură colorată, mormântul familiei Medici.
O ultimă privire aruncată în urmă, ca într-o tristă
despărţire din dragoste, trezeşte în mine dorinţa unei
grabnice reîntâlniri, cu această frumuseţe pe care tocmai o
părăsesc!
În ritmul sacadat al roţilor de tren, ne îndreptăm spre
Pisa, oraşul asaltat de miile de turişti curioşi să contemple
incredibilul turn înclinat, o ripostă concretă a cunoscutei
legi a gravitaţiei.
Romanul lui Axel Munte, "Cartea de la San Michele",
mi-a stârnit curiozitatea şi dorinţa de a vizita
ademenitoarea insulă Capri, care în adolescenţa mea era
pe buzele tuturor, prin şlagărul atunci la modă:
Ne-am întâlnit la Capri într-o seară,
Sus pe cer stelele străluceau...
După foarte mulţi ani dorinţa mi s-a împlinit! Retrăiesc
acum emoţia ce m-a cuprins când, intrând în zona oraşului
Napoli, am zărit în depărtare, ca o mută, dar permanentă
120
121
ameninţare, silueta binecunoscută a Vezuviului, ce pare că
nelinişteşte oraşul şi furnicarul de oameni, prin ciudata
nestatornicie şi furia ce-l cuprinde uneori, când
înfierbântat, aruncă din adâncurile sale, mistuitoarele
limbi de foc. Insula, în schimb, este o minune a naturii,
menită să încânte privirea, să înalţe la superlativ senzaţiile
şi trăirile celor care au avut nesperatul noroc să-i admire
frumuseţea!
O graţioasă dansatoare îmbrăcată într-un dantelat
costum catalan, mă şi duce cu gândul la frumuseţea
atrăgătoare a Barcelonei, ce pluteşte alb între cer şi mare,
uşor voalat de ceaţă, cu gara maritimă ce găzduieşte zeci
de vapoare grele, ancorate în radă, iar lângă chei,
incredibil de mică şi fragilă, ca o jucărie demodată,
aruncată în cel mai mare port al Mediteranei, Santa Maria,
vasul amiral al celebrului navigator Cristofor Columb,
devenit piesă de muzeu, ce îşi aşteaptă, cu nerăbdare,
vizitatorii... Retrăiesc apoi curiozitatea şi emoţia ce m-a
cuprins când am păşit, în sfârşit, într-un muzeu de ceară!
Eram efectiv prinsă în vârtejul ameţitor al celor prezenţi,
de la Antoniu şi Cleopatra, la Napoleon şi Josefina, la
Elvis Presley, la Stalin, la Beethoven, toţi în mărime
naturală şi impresionant de reali! Apoi paşii ne-au purtat
spre cartierul gotic, unde catedrala "Sagrada Familia", este
simbolul oraşului, o creaţie a lui Antonio Gaudi, cu o
arhitectură unică, stăruitoare apariţie în mijlocul oraşului,
animat de miile de vizitatori ce se pierd, încântaţi de
Barcelona, capitala Cataloniei, unul dintre cele mai
frumoase oraşe ale Europei, în care construcţiile
122
monumentale se îmbină perfect cu istoria şi vitalitatea
specific iberică a locuitorilor săi.
Un glob pământesc turtit, ce foloseşte drept calendar,
indicând ziua, luna şi data, mă transportă pe aripi de vis în
Malta, fascinanta insulă a soarelui, cu superba ei capitală,
La Valeta, un mic şi atrăgător paradis scăldat de albastrul
nedefinit al Mediteranei şi cel azuriu al cerului pierdut
între cele două continente, european şi african, ce şi-au
lăsat de-a lungul veacurilor amprenta vizibilă a civilizaţiei
lor. Din multele locuri ce m-au încântat, Malta rămâne
insula sufletului meu! Păstrez şi azi imaginea ei, în care
cerul şi pământul o îmbrăţişează ocrotitor, iar de pe
terasele caselor de un alb imaculat, florile îmbrăcate în
culorile curcubeului, dansează dezlănţuite sub sărutul de
foc al razelor de soare ce se reflectă armonios în oglinda
întinsă a mării, în liniştea şi feeria unui superb început de
septembrie!
Suntem foarte aproape de Libya, abia lăsată în urma
noastră cu dantelăria ţărmului, cu golfuri stâncoase şi cu
plaje întinse de nisip auriu, care oferă călătorului străin
peisaje surprinzătoare pentru o zonă situată la margine de
Sahara. Capitala, ridicată cu trei milenii în urmă de
fenicieni, se află la jumătatea drumului între Leptis Magna
şi Sabratha, ajunsă la culmea înfloririi în timpul
colonizării romane, azi oraşe moarte, ale căror vestigii,
uimitor de bine conservate, constituie şi acum unele din
cele mai frecventate puncte de atracţie turistică. Ruinele
de la Sabratha, evocând strălucirea impunătorului teatru în
aer liber de acum două milenii, al ambiţiosului Justinian,
123
rămân ca un afront categoric devastatoarei vitregii a
timpului!

124
 În ţara lui Homer, revin pe undele aducerilor aminte,
datorită dansului a trei graţii antice, pictate pe o
farfurioară din ceramică arsă. După ce ai cunoscut mai
bine Grecia, ajungi să te convingi că ea începe cu Atena,
care, adunând timpurile, prezintă azi un impresionant
amestec de monumente antice, biserici bizantine şi
construcţii contemporane. De la înălţimea Acropolei,
acest vis al tuturor iubitorilor de frumos şi drumeţii, oraşul
zeiţei înţelepciunii desfăşoară privirii o panoramă de
neuitat! Salonicul, Pireul, Delphi, Canalul Corynt,
Epidravrosul, Mycene, admirată pe viu, în ciuda
nenumăratelor devastări, frumuseţea desăvârşită a atâtor
ansambluri monumentale care sfidează timpul;
perpetuează memoria evenimentelor între legendă şi
istorie. Văzându-le, ajungi să înţelegi pe Charles Mourras,
care a rezumat atât de plastic frumuseţea Eladei: - fiecare
se opreşte şi se adapă din această undă tânără şi clară, al
cărei murmur se acordă Dumnezeieşte cu ceea ce are mai
adânc omul universal.
O piesă de şah din onix alb, reprezentare simbolică a
calului troian, mă poartă pe tărâmul Asiei Mici, cu cele
nouă straturi de civilizaţie suprapuse de cruda trecere a
timpului peste toate, de la Troia legată de numele
frumoasei Elena, la Efesul rămas în memoria omenirii,
mândru de a fi beneficiat de una din cele şapte minuni din
antichitate, la Miletul marilor învăţaţi şi filozofi, la
Izmirul neasemuitelor covoare de Smirna şi a portului său
naval, la Bergamul fascinantelor ruine cer impresionează
şi te copleşesc şi azi, sau la minunea naturală de la
125
Pamukalee, unde bazinele săpate în calcar oferă unul din
cele mai impresionante spectacole ale lunii! Simt parcă şi
acum în nări izul sărat, specific mării, şi retrăiesc clipele
de vrajă sub soarele sudului, sau sub tăcerea stranie a
lumii, proiectată noaptea în oglinda cenuşie a Mării Egee
şi Marmara, sau emoţia puternică ce m-a stăpânit la
traversarea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, denumiri cu
rezonanţă magnifică, ce m-au obsedat încă de pe băncile
şcolii, la orele de geografie.
Istanbulul - întruchipând Turcia, cu frumuseţile fără
pereche, cu forme apărute, cu mister şi stridenţe, este şi va
rămâne o atracţie permanentă, căruia îi rezişti cu greu şi te
răsplăteşte cu generozitate după ce l-ai cunoscut.
Moscheea Sfânta Sofia – etalonul unicatului, căruia nu
divinitatea creştină, nici cea mahomedană i-au dat
nemurirea, ci forţa geniului uman! Muzeul Topkapâ,
Moscheea Albastră, Moscheea lui Soliman, care, după o
jumătate de mileniu vine ca o replică a operei islamice,
spre a întrece înfăptuirile de pe vremea Justiniană.
Prezent în fiinţa Istanbulului, este geniul antichităţii
egiptene, greceşti şi romane, prin obeliscul lui Thutmes al
II-lea de la Karmak, datând din 1471 î.e.n., adus şi ridicat
la 390 î.e.n.,a coloanei şerpilor adusă în Constantinopol de
la Delphi şi imensa coloană adusă pe vremea lui
Constantin din Roma, devenită coloana ce-i poartă
numele.
Vorbind de obeliscuri, revăd pe cel din Place de la
Concorde din Paris, adus aici în 1836, din vastul imperiu
egiptean, tocmai din templul lui Amon, de la Luxor.
126
127
 Amintind de Luxor, nu pot să nu tresar, gândindu-mă
la Egipt, devenit o permanentă obsesie a visurilor mele.
Cu multă plăcere retrăiesc copleşitoarele senzaţii şi trăiri
în cele zece zile şi nopţi pe Nilul şerpuitor, prin templele
de la Edfu, Esna, Komobo, Karnak, Luxor, Valea regilor
sau în faţa uimitoarelor ruine a templului despoticei regine
Hatshepsut sau în jurul coloşilor lui Memnon, sau la
Cairo, ori la Giza, participând la un fantastic spectacol de
sunet şi lumină, sub puzderia de stele, într-o neuitată
noapte de decembrie, în care piramidele lui Keops, Kefren
şi Mikerinos, au jucat rolul personificat al unor eroi
legendari, care au scris în timp istoria Egiptului, sau la
Alexandria, căutând urma "farului", altă fostă minune din
cele şapte ale lumii antice...
Un turn de televiziune din plastic, îmi aminteşte de
Berlinul democrat, cu faimoasa Poartă Brandenburg, care
27 de ani, a reprezentat zidul plângerii, zidul despărţirii,
ridicat din orgolii politice şi de supremaţie, căruia i-a
căzut victimă întregul popor german. Rătăcesc uimită în
perimetrul insulei muzeelor şi încerc să cuprind cu
privirea enorma "Poartă a Babilonului" şi zidul înălţat în
mod miraculos din masivele blocuri de piatră transportate
din chiar Bregamul Asiei Mici. Acest episod uluitor,
seamănă cu o poveste în care imaginaţia omului a luat-o
parcă razna şi astfel stârnită curiozitatea, am ajuns să
vreau să văd locurile de origine, de unde în urma unor
convenţii de stat, au fost strămutate aici. În ciuda
stigmatului moştenit după al doilea război mondial, am
păstrat nealterată admiraţia pentru hărnicia proverbială,
128
pentru disciplina şi cultura acestui popor. Am văzut o
parte din Germania, cu grupul organizat şi apoi individual.
În ambele cazuri am cunoscut oameni, am văzut fapte şi
m-am întors cu amintiri şi impresii ce dăinuiesc şi acum,
începând cu marca celebrelor exponate de la Meisen, unde
am asistat la întregul proces de fabricaţie a sutelor de
figurine şi bibelouri de porţelan, etalate în final într-o
superbă expoziţie cu vânzare, continuând cu Weimarul lui
Goethe, cu Jena lui Schiller, cu Leipzigul marilor târguri
internaţionale, cu Potsdamul devenit celebru prin actul
istoric semnat la castelul Cecilienhof, privind divizarea
Brelinului şi nu în ultimul rând, prin faima şi frumuseţea
Sans-Souci-ului, o îmbinare de fantezie, lux, artă,
arhitectură, ambiţie şi îndrăzneală, rămasă în picioare
drept mărturie privind existenţa unei lumi, care trăia în
huzurul posibilităţilor materiale, în spatele unor Blazoane
nobiliare dispărute de mult, dar de care vorbeşte şi azi
impresionanta galerie de marmură.
Apoi Zwingerul marele şi faimosul muzeu al Dresdei,
oraşul renăscut ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă,
Elveţia Saxonă, cu splendorile naturale ce încadrează în
peisajul său superb şi cursul nestăvilit al Elbei, pe care
plutesc tăcute, ca nişte păsări uriaşe, vaporaşe de diferite
dimensiuni, potolind setea de cunoaştere şi aventură a
sutelor de turişti curioşi. Ce clipe minunate! Ce clipe de
vis! Aici pe malul Elbei, într-o dimineaţă senină de
august, am aniversat în jurul cortului al 18-lea an al
căsniciei noastre, la care pe lângă Ionică, Turi şi Dinu, a
participat întreaga natură, captând ecoul izvorât din
129
imensa bucurie a clipei trăite şi al extazului ce ne-a
cuprins!

130
 O cutiuţă de plastic transparentă din care îmi surâde
semnificativ chipul drăgălaş al unei fetiţe şi al unui
băieţel, îmbrăcaţi în clasicul port popular bavarez, este
motiv suficient să trezească alte amintiri, care mă poartă
prin Nürnbergul lui Albert Dürer şi al marelui proces ce
acuza demenţa umană, ce a inspirat extraordinarul film în
care Spencer Tracy s-a întrecut pe sine, sau la Mannheim,
la Heidelberg, unde am găsit clădirea care a servit ca
ultim domiciliu forţat al domnitorului Alexandru I. Cuza,
adevăr istoric, întărit de placa prinsă de zidul casei, unde,
exilat şi bolnav, şi-a trăit, neconsolat, cu dorul de casă,
drama ultimelor clipe de viaţă...
Revăd apoi farmecul şi frumuseţea insulei Mainau,
întinderea transparentă al colţului de rai numit şi cunoscut
ca Titi See, Boden See, apoi mă trezesc hoinărind prin
vestitele castele Neuschwanstein şi Hochenschwangen,
peste care pluteşte şi azi misterul legat de numele,
existenţa şi sfârşitul lui Ludwig al II-lea al Bavariei,
tânărul suveran sensibil, visător, îndrăgostit de legendara
frumuseţe a verişoarei sale, devenită, în aclamaţiile
generale, împărăteasa Austro-Ungariei, căreia gingăşia,
talentul şi farmecul nefericitei actriţe Rommy Schneider i-
a asigurat nemurirea şi celebritatea, prin rolul din filmul
de mare succes "Sissy". Fantasticele castele construite sub
îndrumarea şi la dorinţa lui, apariţii ce par ieşite din
poveştile fraţilor Grimm, vibrează parcă şi azi de muzica
lui Wagner, care a avut o influenţă categorică asupra
tânărului sentimental şi visător, inspirând chiar şi pe
neîntrecutul fantezist Walt Disney, în proiectul
131
debordantului Disney Land, spre bucuria celor ce o
privesc şi se pierd în imensitatea lui fascinantă!...

132
 Şiruri de brazi în verde nuanţat, lângă cochetele căsuţe
de lemn, acoperite cu stuf, cu balcoane încărcate de
muşcate înflorite, o veche moară de apă, un ceas cu cuc,
reliefate toate pe fundalul unei tăvi, au şi dat undă verde
imaginaţiei, care a şi pornit spre seculara Pădure Neagră!
Şi iată Schwarzwald-ul, locul misterios, de unde atât de
mult cântata Dunăre albastră, aici abia un firicel subţire de
apă, îşi începe marea aventură a celor aproximativ 2.860
km, străbătând cu debitul tot mai mărit, când tumultuos,
când domolit, pământul celor şapte ţări, cărora le
întregeşte valoarea economică, dar mai presus de toate
frumuseţea peisajelor, culminând după defilee şi cazane,
cu lumea mirifică a Deltei!...
Nu pot vorbi de Dunăre, fără să nu mă gândesc, în
primul rând la Viena, oraşul fascinant, peste care vibrează,
parcă şi acum, rezonanţa freneticelor valsuri, ce au
înnobilat numele lui Strauss, cu cel de rege al muzicii şi
au pecetluit cu nemurirea faima Austriei întregi. Dar
Austria nu e doar muzica lui Strauss-tatăl, fiul şi fratele,
ea te încântă cu farmecul ademenitor, cu răcoarea
pădurilor şi a văilor, în care se oglindesc fidel semeţele
piscuri de munţi, create parcă anume pentru un superb
decor de basm pentru toate vârstele, nu întâmplător,
răsunătorul film "Sunetul muzicii"- a fost turnat, în mare
parte, având ca fundal minunatele privelişti ale
Salzburgului...
Am admirat cursul neastâmpărat al Dunării, de la izvor
la vărsare. L-am salutat în zori, marcat de violetul-
portocaliu, conturat la apariţia primelor raze de soare, ce
133
leneş începeau să răsară, apoi dominat de căldura
dogoritoare al aceluiaşi astru solar maturizat, sau sub
ameninţarea norilor cenuşii şi grei, dezlănţuiţi brusc in
potop vijelios de ploaie, cu descărcări furibunde de tunete
şi fulgere orbitoare, sau seara liniştit, când discul de foc al
soarelui în apus, îşi reflectă întreaga măreţie în apele lui
domolite şi apoi în negura nopţii, învăluit în misterul
straniu şi romantic al clarului de lună, ce ne atrăgea cu o
înfiorare de nedescris!
Şi tot legat de fascinaţia acestui miraculos fluviu,
păstrez în suflet puternice trăiri din croaziera combinată -
Nipru, Marea Neagră, Dunăre, când timp de 10 zile şi 9
nopţi, am plutit dezmierdată de frumuseţea neîntrecută a
naturii, urmând linia de la Kiev la Giurgiu, între apă, şi

134
cer, între permanenta senzaţie de vis şi realitate, vrăjiţi de
legănarea uşor ameţitoare a vasului Amiral Batatin, peste
care, de fiecare dată în momentul ancorării şi clipa
desprinderii de ţărm, se revărsa duios, ca o plăcută
îmbrăţişare, cunoscuta melodie "Valurile Amurului",
interpretată de o fanfară, atât de tânguitor, încât toată
fiinţa noastră tremura sub potopul nestăvilit de lacrimi,
rod al preaplinului din noi!...
Kiev, Dnepropetrovsk, Cercasâ, Hersan, Zaporgie,
Odessa, rămân imagini de neşters, sunt porturile unde
ancorând, coboram pe uscat pentru vizitarea valorilor
culturale şi turistice, imagini şi trăiri spectaculoase, legate
şi de amintirea bunei şi blândei mele prietene de o viaţă,
Csöpi, care a plecat mult prea repede în lumea umbrelor
eterne... Alături de ea, am trăit încărcătura emoţionantă a
desprinderii de ţărm şi ritualul părăsirii mediului terestru
şi întoarcerea în împărăţia nesigură, dar ademenitoare a
apelor. Mă bucur că am reuşit să o conving, deşi greu,
căci azi, la doi ani de la dispariţia ei, aceste amintiri
umplu golul lăsat de ea, cu tot ce poate cuprinde o
prietenie sinceră, frumoasă şi dezinteresată, sudată
puternic într-o perioadă de 50 de ani!
Tot Dunărea, mă întâmpină ori de câte ori poposesc la
Budapesta, oraşul de suflet care mă subjugă din 1956,
când i-am descoperit pentru prima oară farmecul şi
frumuseţea. Străjuită de siluetele înaltelor poduri ce se
întrec în îndrăzneala concepţiilor, sau privit de pe culmea
muntelui Gelért, de unde panorama oraşului este superbă,
în special noaptea când mii de lumini fluorescente se
135
136
oglindesc feeric, în apele bătrânului şi neobositului fluviu,
în care conturul răsturnat al Parlamentului, a Bastionului
Pescarilor, a Bisericii Màtyàs, sau a cetăţii regale, par
nişte palate de cleştar, ivite să încânte sufletul şi privirea
sub puterea magică a unei zâne din poveşti!...
Numele lui Antonin Dvorac, îmi trezeşte nostalgia
unor scumpe şi duioase amintiri, legate de plăcerea
deosebită , cu care dragul meu Micu savura ascultând
simfoniile lui, în special cea din Lumea Nouă, şi odată cu
primele acorduri, retrăiesc bucuria ce ne stăpânea inima şi
gândul în timpul obositoarelor escapade prin oraşul de aur
- Praga, a cărui frumuseţe fascinantă este întregită de
valurile Vâltavei, cântată şi ea de marele compozitor
Smetana...
Tânguirea serenadelor lui Chopin, Schubert şi Toselli,
mă întorc înapoi la vremuri de-a drepturi fericite, la
neuitatele clipe de viaţă, când, alături de cei apropiaţi
sufleteşte şi alături de prieteni, am împărţit bucuria atâtor
evenimente şi aniversări, ocazii superbe organizate într-un
stil deosebit şi original, pe care abia acum, când aparţin de
trecut şi când unii dintre cei ce animau întâlnirile, dorm în
tăcerea apăsătoare a veşniciei, le preţuiesc cu adevărat!...
Sfântul Gheorghe, era sărbătorit de obicei, în mijlocul
naturii, la Masa Tăcerii, de la Sânpetrul german, inundată
de verdele proaspăt şi explozia de flori a primăverii în
devenire, iar 3 decembrie ziua mea de naştere, se
desfăşura în vastul spaţiu de la Cantonul Ceala, unde s-au
derulat reuşite seri folclorice, mascate, de vânătoare,
culminând ce cea a pensionării mele, când toţi
137
participanţii, au venit îmbrăcaţi în haine festive, în rochii
lungi şi costume cu papion. Doamne, ce dor mi-e de
această "Epocă de aur", a căsniciei noastre! Mă consolez,
totuşi, că au fost şi le păstrez cu sfinţenie în amintiri, prin
care singurătatea mea e mai puţin apăsătoare, iar valoarea
lor sentimentală este de nepreţuit!...

138
139
140
141
 Amintind de serenade, revăd Varşovia, primul oraş,
prima capitală europeană, căzută victimă fanatismului
bolnăvicios al lui Hitler! Deşi reclădit, oraşul păstrează
dinadins mărturii cutremurătoare, ce dovedesc cruzimea,
ororile şi consecinţele războiului, acest flagel, în care ura
şi pornirile bestiale ce se nasc în om înving raţiunea!...
Dar în final, setea de viaţă, de iubire şi de frumos, a învins
răul, oamenii merg, curajoşi mai departe, iar una din
aceste dovezi grăitoare şi impresionante chiar, este
monumentul lui Chopin, acest îndrăgostit, sensibil şi
neînţeles, al cărui spirit, sfidând instabilitatea firii umane,
rătăceşte în inima capitalei poloneze, în
căutarea unei adevărate şi împărtăşite
iubiri...
"Buratino"- un mic şi simbolic
bibelou, adus cu sacrificii din lungul
drum străbătut pe vasta întindere a
U.R.S.S., îmi aminteşte de grandoarea
Leningradului, oraşul erou, redevenit Sankt-Petersburg-ul
de altădată, în care domină, fără rivali, fastuoasa clădire a
Hermitage-ului, a Palatului de iarnă, ce adăpostesc
mărturii istorice şi inestimabile comori, unele salvate de
zelul distrugător al revoluţionarilor, înfierbântaţi de
doctrina utopică a marxism-leninismului.
Cu multă plăcere, îmi amintesc de o noapte caldă şi
senină de vară, în care sub clarul de lună ademenitor,
priveam curioşi şi încântaţi, spectacolul ridicării podurilor
arcuite peste Neva, la care, în ciuda orei târzii din noapte,
participa oraşul întreg, într-o euforie generală, în care
142
grupuri de tineri băştinaşi cântau, acompaniaţi la chitară
balalăici, cunoscute melodii specific ruseşti, la care ne-am
alăturat şi noi, molipsiţi de tinereţea şi entuziasmul lor,
savurând apoi şi bucurându-ne împreună de vraja de
neuitat a nopţii de vis leningrădean, marcat de clopotul
crucişătorului Aurora, care a bătut începutul marii
revoluţii din octombrie 1917, umbrit totuşi de permanenta
sfidare a impunătorului palat Smolnyî, a falnicei coloane
Alexandrina şi a celor două statui ale lui Petru I şi
Ecaterina II, ce domină majestuos oraşul acesta superb,
martor ocular al atâtor evenimente si drame, ce s-au scris
cu litere de aur şi foc, în marea carte de istorie a omenirii.
Aproape de golful Finic, ascuns parcă privirilor
indiscrete a norodului, Petrodvoreţul îşi desfăşoară
măreţia şi frumuseţea la care contribuie teribilul efect al
celor 136 de statui şi fântâni arteziene, poleite în aur, din
care apa ţâşneşte deodată la intonarea primului acord al
impresionantului imn, închinat memoriei celor sacrificaţi
în timpul cumplitei blocade a Leningradului. Fosta
reşedinţă de vară a claselor dominatoare reprezintă
etalonul de perfecţiune, ambiţie şi fantezie, creaţii ce
dăinuiesc aici de veacuri, chiar dacă forma de
guvernământ a trecut prin metamorfoze istorice şi
modificări radicale,efecte ce au schimbat, cu sau fără voia
lor, soarta şi existenţa multor popoare !
Moscova, gardată de Kremlin, Piaţa Roşie, Mauzoleul
lui Lenin, rămâne pe harta lumii, reprezentat simbolic,
prin frumuseţea şi stilul bisericilor sale, dintre care nota
dominantă o are impresionanta catedrală Blażenâi, cu
143
inconfundabilele cupole colorate, presărate cu pete aurii,
ce conferă întregului ansamblu o notă de unicat!
Galeriile Tretiakov, Muzeul Puşkin, Tolstoi,
Dostoievski, Gorki, Cehov, fac parte din bogăţia
patrimoniului rusesc şi universal.
"Bătălia de la Borodino"- redată cu toată drama
vremurilor sale, este motivul care atrage sute de turişti, ce
se perindă curioşi în metropola moscovită, formând un şir
nesfârşit şi permanent, a căror răbdare este răsplătită pe
măsura aşteptărilor, căci, o dată intrat în atmosfera
vestitului muzeu, simţi brusc o întoarcere în timp, în care
înfrigurat participi, copleşit de povara apăsătoarelor
imagini la adevărul istoric, reflectat în episodul
răsunătoarei înfrângeri din 1812 a lui Napoleon.
Riga a rămas printre amintiri, cu imaginea
impunătoarei sale catedrale, umplută până la refuz,
învăluită în amurgul unei seri de vară, în care străbătuţi de
fiorul emanat de superba muzică a lui Bach, care nicăieri
nu vibrează mai divin şi nu impresionează mai adânc, ca
în spaţiul limitat şi pur al bisericilor, unde înfiorarea ce te
cuprinde ascultând-o, te apropie parcă de Dumnezeu!
Din Vilnius păstrez o puternică senzaţie, rămasă în
memoria mea, dintr-o sfântă zi de duminică, când,
plimbându-ne pe străzi, am zărit o bisericuţă. Intrând din
curiozitate, am participat la o slujbă religioasă în ritul
ortodox, la replica căreia, un cor improvizat de o mână de
oameni, apăsaţi de greul sărăciei şi al anilor, au
impresionat întreaga asistenţă cu vocile lor clare şi

144
puternice, în ciuda vârstei, a relaţiei dintre biserică şi
regimul comunist!?...
De la Soci, atrăgătoarea staţiune, înzestrată cu o
frumuseţe naturală în care se îmbină armonios cerul,
marea, explozia de leandri, cu şiruri nesfârşite de palmieri,
am rămas cu amintirea pregnantă a unor clipe de neuitat,
începând cu un fantastic spectacol internaţional de circ,
urmat apoi de o minunată seară de balet, în care tragica
poveste a lui Romeo şi Julieta a fost redată prin măiastra
interpretare a teatrului de balet Balşoi din Moscova,
urmată apoi de vraja unei plimbări nocturne pe un vas de
croazieră, luminat feeric de becurile multicolore a zecilor
de lampioane ce inundau vasul, care, în întunericul de
nepătruns al nopţii, părea o misterioasă casă plutitoare,
peste care sirene nevăzute revărsau cântece ademenitoare,
acoperite de ritmul trepidant al orchestrei dezlănţuite,
creând o atmosferă debordantă şi o veselie molipsitoare!
Mângâierea tandră a razelor de soare, îmi trezeşte
nostalgia atâtor amintiri legate de Mare cea mare şi de
fericirea unor clipe superbe, ce nu vor păli niciodată.
Acum, după ce am străbătut întregul litoral românesc, de
la un capăt la altul, iată-mă pornită pe aripa gândului
călător spre Nisipurile de Aur ale Bulgariei, spre Varna
Balcic, unde Rică şi-a aniversat a 10-a lui primăvară.

145
 Dinu, mulţi ani mai târziu, student fiind, şi-a admirat
captura colţilor de mistreţi, expusă la expoziţia
internaţională de trofee vânătoreşti de la Plovdiv, fiind
trecută în catalogul mondial.
Miniatura turnului Eiffel, simbolul oraşului lumină, îmi
strecoară în suflet duioşia ultimei bucurii, trăită cu
nepreţuitul meu partener de viaţă, neegalatul tovarăş de
drumeţii, care a fost mereu aproape de mine şi mi-a
susţinut, cu înţelegere şi dragoste, toate năstruşnicele idei,
materializate în comoara de amintiri, din care mă hrănesc
şi pentru care îi port o veşnică recunoştinţă!!!
146
 Peste măreţia catedralei Notre-Dame, peste
nestematele muzeelor Luvru şi D'Orsay, peste Sena, cu
faimoasele sale poduri, peste Arcul de Triumf, Champs-
Elysee, Versailles, sau peste misterul ce înconjoară
castelele de pe Valea Loarei, se aşterne tăcut vălul tristeţii
şi al regretului ce mistuie sufletul pustiit de pierderea lui
neaşteptată şi apăsătoarea singurătate în care am rămas!
M-am dezmeticit!
Este dimineaţă, este joi, 26 august 1999!
Silueta verde a statuii Libertăţii, apărută în colecţia
mea de amintiri m-a dezmeticit de-a binelea! O nedefinită
bucurie mă stăpâneşte la gândul că aventura mea
americano-canadiană a fost visul transformat în realitate!..
Este o senzaţie extraordinară, ceva de nedescris! În
fracţiuni de secundă revăd şi retrăiesc frumuseţea şi
farmecul acestor zile, de parcă mă şi tem să mă bucur cu
adevărat! Nu-mi vine să cred că şi împlinirea aceasta a
fost posibilă!?... Însă valiza încă nedespachetată, pe care
tronează foarte vizibil etichetele aplicate pe aeroportul din
Budapesta, Frankfurt, J.F. Kennedy şi Toronto, sunt
confirmarea certă a realităţii, la care se mai adaugă şi
însemnările mele, aşternute în graba ritmului impus de
acest maraton copleşitor!
Derulând pe etape trăirile celor 10 zile şi nopţi de vis,
în care, ameţiţi de fascinaţia ademenitoare a "lumii noi",
ne-am lăsat cuceriţi de vraja marilor oraşe, scăldate ziua
de orbitoarele raze ale soarelui de august şi noaptea
învăluite în misterul miilor de stele, ce scăpărau ca nişte
licurici rătăciţi în imensitatea cerului contopit parcă cu
147
pământul, într-un joc feeric de sunete şi lumini
multicolore; derulând deci acest spectacol magnific şi
tulburător, am făcut rapid o scurtă întoarcere înapoi şi am
ajuns la ziua în care a început de fapt această palpitantă,
această incredibilă aventură, pe pământul americano-
canadian!....

148
 Arad, 16 august 1999, ora 10:18 . Sunt în gară după o
noapte agitată cum sunt de fapt toate, atunci când mă aflu
în faţa unui drum ! Aceasta, în mod deosebit, este unul
special, căci "nebunia mea" de o viaţă începe să prindă
contur.
Budapesta , ora 14:32. Revăd cu emoţie şi plăcere, ca
de fiecare dată, acum, după aproape două luni, frumosul
oraş al fraţilor mei unguri. Ca de obicei, fac un tur rapid
în punctele lui de atracţie care mă fascinează încă din
1956, anul care a marcat prima mea întâlnire cu această
superbă capitală europeană.
Ora 19:30. Obosită de hoinăreala savurată cu plăcere
cobor din taximetru în faţa porţii 2B a modernului
aeroport Ferihegy, de unde mâine în zori îmi iau zborul
spre "cascada" de vis pe care oricare muritor şi-ar dori s-o
admire măcar o dată în viaţă!
17 august, ora 05. După o chinuită şi lungă noapte
albă, în care un potop de ploaie cu tunete şi fulgere s-a
dezlănţuit ca o furioasă ameninţare, iată-mă prezentă într-
un grup de necunoscuţi adunaţi laolaltă printr-o firmă din
Ungaria, reprezentantă a marii agenţii de turism Morton's
Denver din S.U.A. Îl caut şi fac cunoştinţă cu ghidul care
ne va însoţi în acest periplu între bătrâna Europă şi
America. După câteva detalii necesare de reţinut pentru
buna desfăşurare a excursiei, ne înmânează preţioasele
bilete de zbor dus-întors, dovada pentru asigurare,
adresele hotelurilor în care vom fi cazaţi, atrăgându-ne
atenţia să le păzim cu sfinţenie, căci fără ele vom
întâmpina mari greutăţi. Abia acum, cu aceste hârtii
149
oficiale, băgate toate într-un plic special, de pe care chipul
arhicunoscut al lui Miss Liberty, surâde provocator, încep
să realizez că visul obsedant al atâtor ani, începe să se
înfăptuiască. Urmează obişnuita operaţie de cântărire a
bagajelor, lipitul etichetelor cu numele, prenumele, şi
destinaţia zborului, iar în final, controlul paşapoartelor.
Suntem invitaţi la poarta 17 (ce coincidienţă, şi data de azi
este tot 17, sper să fie de bun augur...)
Aşteptând îmbarcarea, aruncăm discretele priviri unii
spre alţii, încercând să portretizăm pe furiş, după aparenţe
(deşi de multe ori ele sunt înşelătoare), caracterul
viitorilor tovarăşi de drum, cu care vom împărţi toată
bucuria acestor zile ce promit a fi de neuitat?!...
Simt un fel de gâtuire permanentă, un amestec de
teamă, nerăbdare, curiozitate, fericire şi recunoştinţă,
pentru darul acesta atât de dorit, doar foarte puţin sperat!
Emoţia ce mă stăpâneşte, este la superlativul absolut. În
urechi aud nişte ciocnituri, parcă ar fi ecoul inimii, care
bate gata să explodeze! Poate chiar această stare de
beatitudine, a făcut să-mi pierd controlul raţiunii,
controlul la migala cu care de obicei pregătesc şi
organizez după nevoi, ordonat, şi calm, bagajele, sacoşele,
actele personale, documentele necesare pe parcursul
călătoriilor, dar, acum, aici, acest har nu a funcţionat, ba
mai mult, parcă s-a blocat. Numai aşa pot explica faptul
că, am pus cu grijă toate documentele necesare pentru
zilele ce vor urma şi biletele de zbor pentru întoarcere
într-o mapă, iar tichetul, fără de care nu puteam urca în
avion, separat, ca să îl am la îndemână.
150
151
152
153
 În clipa în care am fost poftiţi spre aeronavă, am simţit
cum mă lasă puterile, cum pământul pe care încă călcăm
îmi fuge de sub picioare, cum mă năpădeşte când un fior
de gheaţă, când unul de foc, încă un pic şi făceam un atac
de cord!!! Căutam înnebunită de spaimă tichetul în mapă
şi chiar dacă aş fi fost ameninţată cu moartea, în acele
clipe ce păreau veşnicii şi tot nu-mi puteam aminti ce am
făcut cu el, unde a dispărut, de ce nu este alături de
celelalte acte!? Cu o disperare de care şi azi mă înfior am
dat fuga la postul de informaţie, de acolo la postul de
control vamal, sperând că o fi căzut acolo şi că cineva l-a
găsit, dar totul s-a soldat cu un rezultat nul şi dureros.
Ultimi pasageri se îndreptau spre coridorul de urcare, iar
eu stăteam ca năucă şi priveam cum se depărtează toţi de
mine, chiar şi ghidul, făcând un gest ce exprima neputinţa
şi regretul... Nu! Nu se poate, ar fi absurd, ar fi o ironie,
un joc stupid al sorţii, ca după atâta aşteptare, voinţă,
ambiţie, dorinţă, economie cu strâns de cureaua, cu
repetate drumuri la ambasade şi consulate, ca acum, cu
viza în paşaport, totul să se năruie într-o clipă de vitregie
stupidă!? Şi în tensiunea soră cu moartea am avut o
străfulgerare salvatoare! Lângă bagajul de mână mai
aveam o plasă de plastic, ce conţinea nimicuri necesare
zborului lung ce ne aştepta, în care cred că, automat, fără
logică, am pus şi afurisitul de tichet. Ura! Ce uşurare!
Ţineam bucata de carton în mână ca pe o comoară, la
văzul căruia tot grupul a început să aplaude, dar eu
simţeam cum mă lasă puterile, nici până acum n-am aflat
cum am ajuns în avion!?- dar cred că prima impresie pe
154
care a lăsat-o zăpăceala mea, a fost legată de întrebarea: -
Ce caută sclerozata asta pe un drum atât de greu şi lung?
Ora 7:05. Cu amabilitatea şi zâmbetul profesional pe
buze, echipa companiei Lufthansa ne ia în primire,
urându-ne bun-venit la zborul 350i, în care am locul 20 C.
Încerc să scap de povara emoţiilor trăite, să pot savura
farmecul plutirii care până la Frankfurt pe Main, va dura
circa 2 ore şi 30 de minute. Suntem deasupra Budapestei,
apuc să văd marele stadion popular, insula Margareta, iar
printre sclipiri de lumini zăresc luciul şerpuitor al Dunării,
apoi brusc totul rămâne undeva jos, sub stratul pufos şi alb
al norilor, a căror forme ciudat - de schimbătoare, te îmbie
insistent la o plonjare curajoasă în moliciunea lor
obsedantă. Dar punctul forte, pe care îl aştept întotdeauna
cu nerăbdare şi curiozitate în călătoriile aeriene, rămâne
plăcerea de a fi serviţi de stewardesele îmbrăcate în
cochetele uniforme croite şi asortate cu mult gust, parcă
este o provocare continuă între companii, o concurenţă
tacită, menită să încânte privirile pasagerilor, contribuind
astfel la o atmosferă plăcută de zbor, cu o puternică notă
de siguranţă...
Şi iată-le că apar graţioase şi surâzătoare, împingând,
cu pricepere şi dexteritate, în spaţiul îngust dintre scaune,
măsuţa mobilă pe care sunt aşezate cu artă piramidală,
diversitatea de gustări şi băuturi pe care încep să le
distribuie spre nerăbdarea şi deliciul tuturor! Pe o tăbliţă
unifolosibilă, de culoarea nisipului, este aşezată o altă tavă
mică, din acelaşi material, în care se găseşte o felie de
şuncă presată, un fir de salată verde, un dreptunghi de
155
caşcaval şi trei felii de salam de vară, gen Sibiu. În altă
tăviţă în formă pătrată este un cubuleţ de unt, gem de
zmeură, lângă ea un plic de cafea, o casoletă de frişcă, un
pliculeţ de zahăr, o franzeluţă fierbinte şi moale, un
cornuleţ din aluat dospit, un pahar de iaurt cu felii de
zmeură proaspătă, cafea şi ceai la discreţie. În afară de
faptul că acest spectacol, această desfăşurare culinară, are
darul de a ne face călătoria mai plăcută şi oarecum să pară
şi mai rapidă, căci, ocupaţi în special, noi, etnicii români,
cu selectarea gustărilor, ce să consumăm imediat şi ce să
trecem la punga cu rezerve pentru zilele când vom avea
doar un mic dejun continental, face ca timpul să treacă
mult mai uşor şi să suportăm fără mare panică golurile de
aer care zdruncină câteodată brusc avionul sau când marea
pasăre de fier se balansează pe o parte şi pe alta, ca un
leagăn de copil.
Ora 9:45. Aterizăm pe marele şi aglomeratul aeroport
din Frankfurt, cunoscut nod aerian, ce se întinde pe o
suprafaţă în care cred că încape întregul nostru Arad, unde
facem o escală de
circa o oră şi
jumătate. Lume
multă, forfotă
mare, un flux
continuu de
oameni de toate
categoriile şi
rasele posibile se
perindă, unii
156
agitaţi, disperaţi, speriaţi, nesiguri parcă, neştiind pe unde
să-o apuce, alţii, în schimb, stau calmi şi liniştiţi pe bănci
sau se lasă atraşi de irezistibilul miraj al sutelor de articole
de toate felurile, expuse cu rafinament pe kilometrii de
shpouri costisitoare, dar foarte tentante. Cele 90 de minute
au trecut pe nesimţite, timp în care grupul nostru nu s-a
risipit, că ar fi fost o minune nesperată de a ne regăsi.
Ora 11:45. Sunt din nou în avion, tot al companiei
Lufthansa H.D. 400, dar de data asta un impresionant
colos zburător, cu zece rânduri de scaune cu clasa I şi II,
cu o capacitate de peste 470 de locuri. Decolăm cu
destinaţia New York, deci spre America. Cele 8 ore şi
treizeci de minute, cât va dura zborul, mi se par fără
sfârşit. Emoţia este din ce în ce mai puternică, nerăbdarea
creşte cu fiecare minut! Mă îndrept către pământul
american.
Părăsind solul, bolidul, ca o pasăre măiastră, câştigă
înălţime din ce în ce mai mare. Am locul 52C, sunt din
nou lipsită de plăcerea statului lângă geam. În faţa şi în
spatele meu o mare de oameni, care încearcă în mod
diferit să-şi omoare timpul sau să-şi ascundă nerăbdarea,
teama sau neliniştea... fiindcă, odată urcat în cel mai
rapid mijloc de transport, surprizele şi pericolul ne
însoţesc permanent; ele pot fi catastrofe aeriene, deturnări
de avion, explozii provocate de fanatici, în scopul unor
reglări de conturi, pentru care viaţa sutelor de oameni
nevinovaţi, nu înseamnă nimic! Şi iată cum din nou,
binefacerea servitului îşi spune cuvântul, efectul este rapid
şi benefic, căci senzaţia de nesiguranţă se spulberă o dată
157
cu mirosul picant de mâncare, care ne gâdilă nările,
slăbiciunea omului pentru hrană depăşeşte şi învinge chiar
celelalte sentimente şi astfel ne lăsăm cuprinşi de
ameţeala dulce provocată de aromele care ne excită cu
voluptate senzaţia de foame!
O armată întreagă de fete frumoase şi băieţi chipeşi
încep ritualul de atenţii cu care suntem copleşiţi. Primim
câte o cutie de nectar de caise, un pacheţel de saleuri şi la
alegere, suc, apă minerală sau băuturi alcoolice, sigur,
cantitatea fiind limitată. Fiecare pasager primeşte câte o
pungă de nylon transparentă, în care găsim căşti ce pot fi
introduse în priză aflată la marginea stângă a scaunului,
menită să estompeze intensitatea zgomotului făcut de
motoarele în funcţie sau să ascultăm muzică, în cele mai
variate ritmuri şi genuri. Pentru frigul care ar putea
cuprinde pe cei mai sensibili, se împart pături de culoare
gri-închis, moi şi foarte plăcute la pipăit, ce vor încălzi şi
vor sfida înălţimea miilor de kilometri. Zburăm deasupra
unui strat omogen de nori, ce se întind cât vedem cu
ochiul prin pătratul de geam. Am senzaţia că sunt mai
aproape de Dumnezeu, căruia mă rog sincer să ne
ocrotească!
Soseşte aperitivul, două felii de caşcaval, unul trapist,
iar celălalt cu nişte bucăţele de mucegai, pe care în alte
împrejurări l-aş fi refuzat, dar de data asta totul îmi pare
ceva deosebit! Apoi fetele ne servesc o gustoasă friptură
de pui cu garnitură de orez, completată cu boabe de
mazăre verde, nişte rozete de mărimea unei nuci, ce
seamănă cu varza noastră creaţă, un sos picant în care
158
predomină roşiile, alt sos alb, foarte condimentat şi salată
de varză, în amestec de albă şi roşie, cu feliuţe de morcovi
şi nişte "lighioane" mici de mărimea şi culoarea găoacei
viermelui de mătase, probabil o specie marină. Recunosc
sincer că nu ştiu ce să mănânc! Dar uitându-mă în jurul
meu, la ceilalţi care înfulecă pe nerăsuflate tot ce au în
faţa lor, îmi iau inima în dinţi şi mă las pradă acestui
impuls de curiozitate, să nu mor tolomacă de tot! Am
înghiţit cu multă reţinere prima "orătanie" şi trebuie să fiu
sinceră, este foarte delicioasă! Şi învingând, încet-încet,
senzaţia categorică de respingere, ce seamănă mai degrabă
cu un soi de greaţă, consum calmă şi liniştită, rând pe
rând, tot conţinutul aflat pe tavă, în casolete, în plicuri, în
paharele de plastic, tot, dar absolut tot! Dar această
"tortură" culinară, această etalare debordantă, încă nu s-a
terminat! Apar băieţii cu căni mari de Jena în care cafeaua
abureşte îmbietor, concurată de aroma dulceagă a ceaiului,
apoi servesc apă gazoasă, sucuri şi în final ca desert, o
cremă spumoasă de ciocolată care pune capac la toate,
simt efectiv că plesnesc! Pentru cine vrea şi mai poate se
serveşte şi vin roşu, dacă aveau un alb demisec, înghiţeam
şi eu câteva picături, dar tensiunea şi aşa a ajuns la
maximum şi nu risc.
Au mai rămas circa 5 ore de zbor până la prima oprire
din programul acestui tur de forţă, organizat cu multă
seriozitate, cu răspundere şi un profesionalism demn de
încredere şi de admirat! Nici acum nu îmi vine să cred. De
fapt, realizez ce mi se întâmplă, dar precaută, frânez încă
anticiparea bucuriei, al clipei când această mare dorinţă,
159
acest vis înăbuşit în şirul lung al anilor de speranţe şi
aşteptări se va materializa, când în sfârşit voi putea da frâu
liber sincerei explozii de bucurie şi satisfacţie de pasul ce
va marca atingerea pământului american!!!
Se spune că cel mai frumos sentiment al omului este
emoţia şi iubirea! Eu aş zice: frumos, înălţător şi nobil,
fiindcă emoţia şi iubirea, în măsura în care este sinceră,
puternică, spontană şi bine definită, vindecă miraculos
durerea şi rănile fizice, asemenea unui balsam ce unge,
atingând uşor cea mai sensibilă fibră a fiinţei noastre, cea
mai ascunsă coardă a sufletului nostru, anume bunătatea,
care în aceste clipe de trăire interioară te copleşeşte ca o
vrajă făcătoare de minuni, din care o parte ai vrea să o
reverşi asupra tuturor semenilor tăi!...
Aşa se explică faptul că suport cu stoicism şi
indulgenţă, culmea, câteodată şi zâmbind, calvarul la care
mă supun vecinii din stânga mea, un cuplu tipic de
indieni, care, spre ghinionul meu, din cele 470 de locuri,
s-au nimerit taman lângă mine, sau că din grupul nostru
48 de suflete, chiar eu am fost sortită să nimeresc lângă ei!
Ea stă cuminte pe locul 52A de lângă geam, îmbrăcată cu
tone de bijuterii din cele mai variate, constând în lanţuri,
brăţări, inele, broşe, cercei, toate încrustate cu pietre de
culori diferite, care mai de care mai vii şi mai stridente,
înfăşurată cu îndemânare în tradiţionala îmbrăcăminte ce
le conferă unicitate, a căror stil originar a inspirat mari
creatori afirmaţi deja în cunoscuta lume a modei feminine.
În ciuda acestor accesorii costisitoare, ce completează
materialul vaporos purtat, femeia pare umilă şi tăcută. Un
160
soi de resemnare impusă îi umbreşte privirea, pare tipul de
soţie "sclavă", supusă toanelor şi năravurilor violente ale
unui soţ dominator şi lipsit de sensibilitate, dovadă
indiferenţa cu care o tratează, că pe întregul parcurs al
călătoriei, tipul nu i-a adresat nici un cuvânt, n-a privit-o
nici măcar întâmplător, doar la nevoie, când îi solicita câte
ceva din bagajul de mână aflat deasupra capului ei, şi
atunci, cu un ton dur, poruncitor!?
Opus blândeţii ei, calmului şi răbdării cu care face faţă
celor aproape 9 ore de zbor, vecinul meu Budhist este ca
argintul viu, neastâmpărat, nerăbdător, neliniştit şi pe
deasupra are o doză exasperantă de nesimţire, pe care
dacă n-aş fi stăpânită de această permanentă stare de
bucurie, i-aş reproşa-o categoric! Stăpânit de puternice şi
dese crize de tuse, urmare posibilă a unei zdravene răceli,
scuipă fără menajamente flegma expectorată în punga de
hârtie specială, pregătită pentru situaţii critice, se agită, se
scarpină, parcă are mâncărimi la fund! S-a descălţat, nu
are ciorapi pe picioare, pe care, transpirate şi împuţite, şi
le-a întins aproape de nasul meu! Şi ca totul să pară
perfect, a vărsat paharul cu suc de portocale peste mine,
iar acum, fără să-şi ceară acuze sau voie, mă striveşte
încercând să treacă peste picioarele mele la WC. Nu apuc
să răsuflu uşurată că s-a şi întors şi se trânteşte pe locul
lui, parcă ar fi fost împins cu brutalitate, la fel de
nepoliticos ca şi cum numai el singur ar fi ocupantul celor
trei locuri. Mi-am pus casca. Muzica transmisă este pe
măsura stării mele sufleteşti! Simt cum, tiptil-tiptil, moş
Ene se apropie de gene, încerc să mă las cuprinsă de
161
binefacerea unui somn reconfortant, dar pare-se că nu mi-
e dat să savurez în linişte acest zbor, poate asta este forma
de plată pentru marea realizare, că este un fapt constatat, o
lege nescrisă, care cere tribut pentru lucrurile bune şi
evenimentele fericite, obţinute sau trăite în viaţă!
Primim două exemplare de imprimate care trebuiesc
completate pentru vama americană. Tipăritura este foarte
măruntă, iar întrebările sunt în engleză, mă ajută ghidul
nostru. S-a zis cu somnul! Zburăm deasupra norilor care
se interpun între noi şi oceanul Atlantic. Văzuţi din avion,
îngrămădirile uriaşe şi albe par nişte sloiuri plutitoare pe
nesfârşita întindere a apei. Este un tablou uimitor! Vecinul
meu, intuind parcă aversiunea meu faţă de persoana lui,
trage storul de la geam, că-l deranjează lumina soarelui.
Bagă două degete în gură, cu care pescuieşte resturile de
mâncare rămase între dinţi şi foarte firesc, scutură
degetele să scape de povara resturilor care l-au deranjat.
L-a apucat un nou acces de tuse, repetă aceiaşi figură
dezgustătoare într-un mod cât se poate de dezinvolt!
Pe un ecran mare apare repetat traseul parcurs de cursa
companiei Lufthansa, altitudinea şi temperatura şi
precizările sonore, comentate de echipajul de la bord. Pe
alt ecran se transmite un film palpitant, cu Sean Connery,
dar cum unii s-au săturat de şezut, de citit, de mâncat sau
dormit, îşi dezmorţesc picioarele într-o continuă fâţâială
între cele două clase, despărţite doar de o perdea gen
cortină.

162
 În condiţiile astea vizionarea este imposibilă, iar
sonorul este acoperit de zumzetul conversaţiei şi al
motoarelor, care parcă gem sub povara tonelor de greutăţi!
Culmea! Nepotolitului meu vecin nu i-a ajuns meniul
servit din abundenţă, nici completarea cerută de la
nevastă-sa, acum s-a cocoţat el pe scaun şi trage de sus o
sacoşă plină cu mâncare. Se dezechilibrează şi cade peste
umărul meu stâng, pe care-l foloseşte drept punct de
sprijin, dar prost-crescutul tot nu-şi cere scuze! Rând pe
rând, ca şi cum s-ar pregăti pentru un număr de jonglerie
indiană, aşează, pe măsuţa din faţa lui, fel şi fel de
mirodenii exotice, condimente în forme mai mici sau mai
mari, pătrate sau rotunde, măcinate sau solide, în sticluţe
sau plicuri, apoi scoate o bucată de pâine, un fel de lipie
oltenească, peste care unge un strat gros de pastă destul de
suspectă, peste asta, din altă pungă presară un fel de
brânză sau caşcaval ras de culoare maronie, apoi mai
toarnă un sos gălbui şi în sfârşit începe să înfulece,
pleoscăind, de parcă n-ar fi mâncat de câteva zile!
Apar din nou băieţii cu tăvi pe care sunt nişte şerveţele
vătuite, înbibate într-un lichid cald,parfumat, să ne
ştergem pe mână şi să ne tamponăm faţa, mai mult pentru
împrospătare, că de transpirat nu transpiră nimeni,
majoritatea pasagerilor ne-am acoperit cu păturile, care la
altitudinea miilor de kilometri, prind bine.
Fetele se pregătesc să servească iar ceva. Mă întreb ce
vrea să fie, mic dejun am primit până la Frankfurt, prânzul
a fost luat deja aici, asta o fi cina? Mesele mobile sunt din
nou încărcate cu o mulţime de bunătăţi, fiecare pasager
163
este întrebat cu amabilitate, în engleză, franceză sau
germană ce doreşte să bea sau să mănânce, dar este foarte
greu să te hotărăşti pe moment, cu atât mai mult cu cât din
varietatea de pachete şi cutiuţe de lichide în toate culorile
nu ştii ce să alegi!? Toate sunt tentante, dar cu un răspuns
grăbit poţi lua plasă! Abia când vezi ce inspirat a fost
vecinul din dreapta sau din faţă îţi pare rău că nu ai cerut
şi tu acelaşi lucru… După felul sigur şi hotărât cu care
răspunde şi cere anumite lucruri, îmi dau seama că
bădăranul este un călător experimentat, vorbeşte fluent
engleza, ştie precis ce vrea, ce să ceară, ce să refuze, ce să
accepte, sigur, toate astea pe un ton categoric, ca şi cum ar
fi maharajahul Indiei şi stewardesele supusele lui…
Am ales la întâmplare o cutie dreptunghiulară şi alta în
de formă de triunghi, care conţin sandwich-uri etajate, una
cu pâine albă, alta cu pâine din secară, iar între straturile
suprapuse, între felii sunt aranjate cu migală roşii, salată,
varză, salam, caşcaval, ouă, deci toată gama de vitamine.
Sunt foarte gustoase, dar pun şi din asta în punga pentru
rezerva cinelor, care dacă vor fi, vor fi pe cont propriu…
Şi uite –aşa, între emoţia stârnită de farmecul zborului
în sine, între straniul joc al norilor care în vârtejul lor
ameţitor ne învăluiau uneori într-o pânză deasă prin care
privirea noastră nu putea distinge absolut nimic între
formele nesfârşitelor întinderi de uscat în care predomină
verdele nuanţat al clorofilei sau argintiul şerpuitor al
apelor transformate în râuri, fluvii şi mări, culminând cu
oglinda azurie a oceanului Pacific, între curiozitatea cu
care aşteptam şi evidenta plăcere cu care savuram
164
picantele gustări servite între calvarul la care m-a supus
figura de hindus care va rămâne în amintirea acestor clipe
ca o pată întunecată pe frumuseţea colorată a unei poze,
menită să prindă fidel frânturi din nestatornicia timpului,
acest duşman invizibil care, crud şi nepăsător, trece grăbit
peste noi; cu o diferenţă de fus orar de peste şase ore şi
treizeci de minute, iată sosit momentul în care glasul cald
al stewardesei blonde ne roagă să ne punem centurile de
siguranţă, iar vocea calmă a căpitanului mulţumeşte
respectuos pentru înţelegerea şi pentru faptul că din
mulţimea de companii am ales-o pe a lor…
Prin ochiul de geam urmăresc cu sufletul la gură
apariţia clasicelor roţi, care după câteva salturi abia
sesizabile, ating în sfârşit pământul! Această senzaţie de
siguranţă, această uşurare de povara fricii care fără să ne
dăm seama, în subconştientul nostru, ne-a însoţit
permanent, acest triumf al omului, care, cu inteligenţă,
stăpâneşte şi dirijează tehnica fără să sfideze legile naturii,
declanşează în noi, o spontană senzaţie de bucurie,
exprimată prin iureşul sonor produs de cele 470 de perechi
de mâini, care în aplauze frenetice, felicită în acest mod
obişnuit întregul echipaj, recunoscători că ne depun
întregi şi sănătoşi la destinaţie!!!
Simt cum mă năpădeşte o emoţie puternică, cum mă
cuprinde o stare de spirit paralizantă! Fiindcă azi, 17
august 1999, ora 13:45, trăiesc un moment solemn, ce nu
poate fi definit în cuvinte!? Trăiesc imensa bucurie a unui
vis împlinit, trăiesc clipa dorită şi sperată cu ardoare în
cariera mea de simplă cetăţeană, de simplu anonim pe
165
vasta scenă rotativă a lumii, când din umila poziţie de
figurant, am ajuns la vârsta de 66 de ani, să interpretez
norocosul şi mult râvnitul rol de „TURIST”, care azi, aici,
acum, în această secundă copleşitoare, atinge pământul
Americii!!!
Mă încearcă aceeaşi senzaţie de sfială cu care părăsesc
de obicei în atmosfera sacră a marilor catedrale şi evlavia
ce ne cuprinde când, tăcuţi, aşteptăm sfânta împărtăşanie .
Cobor nesigură şi, oarecum, neîncrezătoare, scara
avionului, şovăind de teama ca nu cumva să-mi fugă
pământul de sub picioare, în special acest pământ care a
stârnit atâta curiozitate, a trezit atâtea speranţe, a provocat
valul nestăvilit de migrare a atâtor popoare, între ei
găsindu-şi identitatea şi o reprezentantă din arborele meu
genealogic, a cărei intenţie declarată de a mă înfia a
colorat în roz întreaga mea copilărie, în modestia căreia
am crescut, visând neîncetat la clipa când voi aparţine şi
eu pământului care a facilitat marea şi dramatica aventură
a goanei după aur! Însă evenimentele istorice din 1947 de
la noi, au spulberat definitiv această posibilitate, dar n-au
reuşit să înăbuşe dorinţa de a vedea, măcar cândva, acest
obsedant continent, a cărui nume sonor, printr-o ciudată
întâmplare, începe cu prima literă din alfabet, datorită
cartografului german Martin Waldsemüller, care a creat
numirea Americii după cel al navigatorului şi
exploratorului italian Americo Vespucci, aflat în slujba
Spaniei şi apoi a Portugaliei, căruia, în mod eronat i-a fost
atribuită descoperirea Lumii Noi, pe care Mercator l-a
impus în harta sa din 1538 (descoperirea lui fiind, de fapt,
166
coasta de est a Americii de Sud) (Vespucci a trăit între
anii 1454 – 1512).
Data descoperirii Americii este considerată anul 1492.
Cristofor Columb (1451 – 1506) navigator genovez,
stabilit în Portugalia în anul 1476, a elaborat proiectul de
navigaţie spre Asia prin vest, care a fost însă respins de
regele Portugaliei, în 1492, proiectul a fost aprobat de
regele Spaniei, Ferdinand de Aragon şi de soţia sa,
Isabella de Castilia. Între 1492 şi 1504, Cristofor Columb
a întreprins 4 călătorii în timpul cărora a descoperit
majoritatea insulelor Americii centrale (Antilele Mari şi
Mici), atingând şi coastele Americii centrale şi de sud.
Călătoriile lui Columb, au marcat o etapă importantă în
seria marilor descoperiri geografice. Ele au dat un impuls
deosebit comerţului navigaţiei, industriei, contribuind la
ascensiunea rapidă a burgheziei din Apusul Europei, la
dezvoltarea relaţiilor de producţie capitalistă în cadrul
orânduirii feudale, precum şi la îmbogăţirea cunoştinţelor
ştiinţifice despre pământ…
ANNA EVANOFF (născută CHIRILAŞ)
3427 Highland Park Michigan DETROIT U.S.A.

167
168
169
170
171
 America – masă continentală în emisfera occidentală
situată între Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic, între
83°-99ˈlatitudine nordică şi 55°-59ˈ latitudine sudică şi
constituită din două continente: America de Nord şi
America de Sud. Suprafaţa cu insulele înconjurătoare este
circa 42 de milioane km‫ﻡ‬². Linia de despărţire a celor două
Americi trece prin istmul Panama. Peninsulele principale:
Labrador, Florida, Yucatan la est, California şi Alaska la
vest. Insulele sunt grupate la nord, Groenlanda,
arhipelagul Arctic Canadian la sud.
Ţara de foc şi în regiunea Americii Centrale,
arhipelagul Antilelor, Groenlanda şi partea nord-estică a
Americii de Nord, au fost atinse de corăbieri încă din
secolul X. Din secolul XVI, spaniolii, portughezii,
englezii şi francezii au început colonizarea Americii,
introducând un regim crud de asuprire şi exploatare,
înăbuşind în sânge răscoalele băştinaşilor. La venirea lor,
europenii au găsit în America popoare situate pe o treaptă
înaltă de cultură şi viaţă materială, cu o veche civilizaţie
(triburile Maya din Mexicul de sud şi din Yucatan, Aztecii
din Mexic, statul incaşilor din Peru, etc.)
Populaţia autohtonă (indienii) au fost decimaţi până la
mai puţin de jumătate din numărul pe care-l avea înaintea
venirii europenilor, mai ales în S.U.A. şi Canada.
Pentru munca istovitoare pe plantaţiile noului
continent, au fost aduşi sclavi negrii din Africa.
Dezvoltarea coloniilor pe drumul capitalismului, a dus la
conflicte între acestea şi metropole, iar în urma unor
războaie de eliberare(1775-1783) în America de Nord şi
172
1810-1826 în America Latină, coloniştii au format state
independente. Dezvoltarea acestor state a fost însă
inegală, S.U.A. dezvoltându-se rapid, au dezlănţuit
războaie de cuceriri în 1846-1848 cu Mexicul, în 1889 cu
Spania pentru Cuba, Porto Rico, Filipine, Hawai, etc. şi au
început să se amestece din ce în ce mai mult în treburile
interne ale statelor americane. În secolul XX şi mai ales
după cel de-al doilea război mondial, S.U.A. şi-a întărit
poziţiile economice în aceste state, aservindu-le
intereselor lor. Popoarele din statele aservite
imperialismului din S.U.A. se ridică împotriva regimurilor
militare tiranice instaurate cu ajutorul acestuia.
Cuba, în care se înfăptuieşte o revoluţie profund
populară, a fost prima ţară care, eliberându-se, a devenit în
acelaşi timp, portdrapelul luptei de eliberare a tuturor
popoarelor asuprite din America latină.
America de Nord cuprinde: Canada, S.U.A., America
Centrală, insulele Aleutine, Arhipelagul Arctic Canadian,
Groenlanda, arhipelagul Antilelor…
Părăsesc ultima treaptă a scării avionului şi, cu
următorul pas, ating în sfârşit, enigmaticul pământ
american!!! URA!!! Am apucat să trăiesc şi minunea
asta!!!
Sesizez şi trăiesc din plin realitatea acestui moment
prin febrila activitate ce se desfăşoară pe faimosul
aeroport J.F. Kennedy din New-York, prin agitaţia
specifică şi ritmul infernal al unui continuu du-te-vino, dar
un soi de rezervă apărută brusc, înăbuşe prima pornire de
bucurie.
173
 N-am curaj să mă mişc, nici să mă întorc, dar nici să
pornesc, mi-e teamă parcă ca nu cumva să mă trezesc şi de
data asta, ca de atâtea ori, din visul care, repetat ani
îndelungaţi, m-a stăpânit, m-a obsedat şi m-a dezamăgit…
Dar vocea categorică a ghidului care ne adună în rând, doi
câte doi, pregătindu-ne pentru formalităţile vamale, îmi
confirmă certitudinea. De data asta nu visez, sunt cu
adevărat în America!!!
Sunt foarte curioasă cum mă voi acomoda diferenţei de
fus orar şi ce efect va avea supra organismului!?
Deocamdată, într-un spaţiu enorm, cu funcţionari
competenţi, se fac obişnuitele formalităţi de trecere a
frontierei, a căror durată depinde, în mare măsură, de
culoarea paşaportului şi de naţionalitatea celui controlat.
Printre cele 48 de paşapoarte de culoarea albastrului
închis ale căror posesori sunt ungurii, la grup - ataşându-
mă la Budapesta, paşaportul meu vişiniu atrage atenţia
vameşului, care-l răsfoieşte foarte grav şi concentrat şi-l
supune în final unui control la aparatul cu unde…
Primul meu hop fiind trecut, ne îndreptăm spre
autocarul care ne aşteaptă la una din ieşiri. Încă odată,
m-am convins de avantajul turismului în grup organizat;
singură cred că nu reuşeam să urc nici în avion la
Frankfurt, unde, cu ghidul experimentat cu tot, am trăit
emoţia unei adevărate aventuri, până am reuşit să ne
vedem în el şi asta cu o întârziere de circa 15 minute, după
un disperat cros contra cronometru, demn de un film
palpitant!?

174
 Ieşiţi din zona plăcută a aerului condiţionat, în loc de
„Bun venit”, afară, marele oraş ne întâmpină ostil, cu o
căldură sufocantă, care efectiv ne taie respiraţia! Ne
refugiem grăbiţi, ca de o ploaie torenţială, în confortul
autocarului, unde respiraţia revine la normal, dar hainele
se lipesc de noi, parcă am fi ieşit după o zi de stat forţat la
sună!
Şoferul, de priceperea căruia va depinde siguranţa şi
chiar viaţa noastră, este un negru simpatic, de vârstă
mijlocie, pe numele mic John. Cu el vom străbate miile de
kilometrii până în partea canadiană a Niagarei. Acum
însă, făcând cu noi şi un mic tur de oraş, ne duce la hotelul
Pennsylvania, situat pe Avenue 7, vis-a-vis de faimoasa
clădire a Madison Square Garden. Sunt puţin derutată! În
avion am luat micul dejun, prânzul şi a treia servire,
ziceam eu că ar fi cina, iar acum, în clipa intrării, în
incinta marelui hotel, cu timpul pierdut la aeroport, plus
mica ocolire pentru un scurt tur de oraş, ceasul arată
15:45?!...
Vastul hol, în mijlocul căruia atârnă dominator din
tavan un fantastic lampadar, din acre ţâşnesc parcă sute de
constelaţii luminoase, pare neîncăpător pentru mulţimea
pestriţă de oameni de toate vârstele şi categoriile sociale,
care risipiţi fie în fotolii, fie pe scaune, pe la bar, pe la
recepţie sau, unii mai tineri, întinşi chiar pe jos, aşteaptă
răbdători să le surâdă norocul la o cameră liberă. Alt
avantaj al călătoriilor organizate! Am primit camera 869
de la etajul 8, o încăpere largă, luminoasă, confortabilă,
poate prea mare pentru câteva zile în care majoritatea sunt
175
doar în trecere, cu mobilier masiv de un alb imaculat, cu
două paturi enorme în stil francez, acoperite cu o superbă
garnitură din acelaşi material înflorat, ca al draperiilor de
la cele două geamuri mari în care predomină albastrul,
asortat la mocheta de aceeaşi culoare. Veioze, tablouri, ca
acasă.
Doamne, nici acum nu îmi vine să cred că sunt la
New – York! Din cadrul unui geam zăresc o porţiune din
pădurea de zgârie-nori, care parcă spintecă felii de cer.
Curios pentru mine este faptul că majoritatea teraselor au
simulacre de pajişti cu verdeaţă şi splendide aranjamente
florale, în care imaginaţia este nelimitată, iar răsplata pe
măsura efortului celor care s-au învrednicit să le creeze.
Aceste pâlcuri de păduri şi grădini plantate pe terasele
zgârie-norilor, în acest oraş magnific, în care mulţi trăiesc
sub povara apăsătoare a unei mari singurătăţi, reprezintă
oaza care-i fereşte de agresivitatea străzii, reprezintă
umbra, refugiul, liniştea şi locul în care oamenii îşi
găsesc binemeritata odihnă şi intimitate.
Fac grăbită un duş superficial din lipsă de timp, căci
ghidul nostru ne-a propus o plimbare pe jos în preajma
hotelului, deci un prim şi direct contact cu miraculosul
oraş. Emoţia, curiozitatea şi nerăbdarea ne dau fiori!?
Mă simt atât de mare, atât de puternică, atât de
importantă, atât de bine, încât îmi vine să salut şi să
îmbrăţişez pe fiecare trecător în parte! Îmi vine să le strig
HALO! – nu ştiu cine sunteţi voi, dar eu sunt şi vin din
ROMÂNIA!? – sunt fericită vă iubesc pe toţi!...

176
 Sunt convinsă că nu puţini au fost şi sunt încă cei în a
căror vise secrete, să nu se fi strecurat arzătoarea dorinţă
de a vedea fascinanta ţară situată dincolo de ocean;
dorinţa de a hoinări şi a admira în voie, locurile şi
lucrurile pe care doar în poze, pe pânza cinematografului
sau prin ecranul televizorului le-au cunoscut; dorinţa de a
atinge măcar o dată în viaţă pământul făgăduinţei, pe care,
în 12 octombrie 1492, marinarii lui Cristofor Columb l-au
zărit, ducând cu ei civilizaţia europeană, stimulând
confortul şi plăcerea de a trăi demn şi în siguranţă.
Această imensă şi sinceră dragoste de viaţă, ce
caracterizează azi întregul popor american, dragoste ce i-a
făcut atât de dinamici şi atât de fermi în tot ce fac, s-a
transmis încet încet, din generaţie în generaţie urmaşilor
de drept, născuţi din şuvoiul nestăvilit a celor care au
descălecat aici, mânaţi de vraja îmbogăţirii şi a bunei stări.
Numai între anii 1892-1954 peste 17 milioane de suflete
europene de toate naţionalităţile s-au dezrădăcinat din
patria lor mumă, străbătând înfriguraţi imensitatea
Atlanticului, în speranţa unui trai şi viitor mai bun…
Cu siguranţă că printre aceste imagini ademenitoare,
un loc aparte în inima fiecărui muritor, îl are New-Yorkul,
oraşul ce trepidează impresionant cu multele lui feţe,
ridicat pe insula pe care, în 1524, italianul Giovanni de
Verrazono, a descoperit-o. În decursul istoriei sale New-
Yorkul, care azi, este un superb oraş cosmopolit, cunoscut
pe plan mondial cu peste 2.500.000 de clădiri, numărând
18 milioane de locuitori, a fost în stăpânirea olandezilor
cunoscut ca Nieuw Amsterdam, iar când în 1664
177
guvernatorul Peter Stuyvessant l-a cedat englezilor, a
primit denumirea de azi, după conducătorul lor, contele de
York. Vastul teritoriu al oraşului este împărţit în 5 părţi,
fiecare având frumuseţea şi farmecul său, valoarea şi
specificul necontestat: Manhattan, Brooklyin, Queens,
Bronx şi Staten Island.
Dintre toate, după părerile generale, cel mai mişcător şi
ademenitor, întemeiat pe o fâşie lunguiaţă de insulă, este
Manhattan, centrul cultural şi economic. Pe zi ce trece, el
oglindeşte fidel modul trepidant, grăbit, palpitant,
fascinant şi obositor al vieţii şi când te gândeşti că insula a
fost cumpărată de iscusiţii emigranţi olandezi, cu un pumn
de mărgele colorate de la naivii indieni băştinaşi, a căror
valoare în zilele noastre este estimată, culmea, la 24$
(manahatto înseamnă insulă).
MANHATTAN – insulă lângă coasta atlantică a
S.U.A. în extremitatea sud-estică a statului New-York,
cuprins între râul Hudson, golful New-York şi strâmtorile
East River şi Harlem River. Ea constituie zona centrală a
oraşului New-York. Este legat de celelalte insule şi de
ţărm prin numeroasele poduri şi tunele.
New-York- oraşul zgârie norilor, aparţine celor care
l-au înălţat! Este un oraş cu o amestecătură de visători şi
disperaţi, veniţi aici, atraşi de mirajul unor posibilităţi mai
umane, îmbătaţi de iluzia unei lumi în care predomină
fericirea… După Bernardt Show, el se află la jumătatea
drumului între America şi restul lumii…
Suntem adunaţi în faţa hotelului, învioraţi de culorile
vii şi diverse ale steagurilor înşirate deasupra intrării.
178
Ghidul face apelul, nu lipseşte nimeni, cu toate că, în
majoritate, grupul este format din oameni de vârsta a
treia! Simt o uşoară tensiune, un fel de nelinişte, care
poate fi asemănată chiar cu o stare de nervozitate! Cred că
oboseala celor peste 36 de ore de la plecarea mea de
acasă, care a cuprins călătoria cu trenul pe ruta Arad-
Budapesta, lunga plimbare prin frumoasa capitală,
deplasarea cu taximetrul la aeroport, unde am petrecut o
chinuitoare noapte albă, apoi zece ore de zbor peste ocean,
diferenţa de fus orar şi, nu în ultimul rând fireasca emoţie
ce m-a însoţit permanent, încep să-şi spună cuvântul! Aşa
se explică, într-un fel, faptul că, în ciuda atâtor vise clădite
în timpul anilor de aşteptări, primul moment, primul
contact direct şi real cu străzile enigmaticului oraş, este o
mare dezamăgire!
Aerul este pur şi simplu insuportabil! Respirăm foarte
greu, parcă am avea pe piept aşezată o greutate. O
umezeală pătrunzătoare specifică junglelor africane, ne
gâtuie tot ce simt în clipa de faţă este o groaznică senzaţie
de sufocare, simt că mă înăbuş! Celebrii zgârie-nori, cu
îndrăzneţele lor înălţimi, par să ne strivească; încercând să
privesc în sus, cu capul rezemat în palmele ambelor mâini,
am ciudata senzaţie că stau gata, gata să se prăbuşească
peste noi, sunt derutată, tulburată, nu-mi dau seama dacă
coloşii sau norii au luat-o razna, sau dacă eu, ameţită, mă
învârt întru-un cerc din care nu pot scăpa!? Disperată,
încerc să stau cât mai aproape de ghid, iar el ca un bun
observator, sesizând neliniştea noastră, ridică braţul, ne
strigă şi, cu înţelegere şi calm, ne adună în jurul său.
179
Suntem împrăştiaţi ca puii de găină, într-o permanentă
mişcare, atraşi de curiozitatea şi nerăbdare, în marea
aventură a străzii, a necunoscutului, care, după spaima
rătăcirii, îşi găsesc în sfârşit liniştea sub aripa ocrotitoare a
mamei…
Departe de casă, departe de cei dragi, departe de
rosturile noastre bine definite, în ţară străină cu limba
necunoscută, într-o lume aparte în care mişună furnicarul
nestăvilit de oameni cu feţe şi înfăţişări atât de diferite,
ghidul devine imaginea siguranţei, devine un fel de
garanţie că totul este OK! Familiarizat cu imensitatea
copleşitoare a ritmului american în care s-a integrat
perfect în cei 4 ani de studii, îi urmăresc gesturile,
privirea, paşii şi îi ascult cu interes explicaţiile, dar
zgomotul continuu al maşinilor care circulă în şuvoi
neîntrerupt, dintre care numai taximetrele de culoare
galbenă numără peste 17 mii, acoperă de cele mai multe
ori vocea lui şi ajung la urechea mea doar slabe frânturi
din expunerea sa!? Inepuizabil, ne poartă pe străzi care
sunt numerotate doar, fără denumiri. Ele se întretaie ca
nişte gratii, în direcţia est-vest, sud-nord, parcă aşa a spus
ghidul!? Aproape că nu mai aud nimic!
Picioarele încep să nu mă mai asculte, capul îmi vâjâie,
mă izbesc de trecătorii care pot fi grupaţi în două categorii
distincte: grăbiţii şi opusul lor – cei grăbiţi au o destinaţie
bine definită, masa lor fiind formată din cei peste 400 de
mii de suflete care zilnic intră şi ies, în şi din marele oraş,
folosind diferite mijloace de transport rapide, pentru a
ajunge în timp optim la serviciu şi acasă. Lor li se adaugă
180
o parte a locuitorilor permanenţi, compusă din mulţimea
pestriţă a comunităţilor străine aşezate aici fie unguri,
evrei, italieni, ruşi, români, spanioli, sud americani şi
mulţi asiatici, care de la primul chinez emigrant sosit pe
pământul american în anul 1858, azi numără 500 de mii.
Această infuzie de forţe umane a fost foarte benefică
Americii. Sigur că din „marea” nesfârşită de oameni, nu
toţi au reuşit să se integreze în pulsul şi ritmul frenetic,
aproape infernal, al atrăgătorului oraş. Şansa şi norocul nu
este egală pentru toţi, ci, precum ziua urmează nopţii şi
aici viaţa se desfăşoară între cei doi poli, între cele două
extreme: cei realizaţi, cei în siguranţă şi condiţie decentă,
cei înavuţiţi pentru care grija zilei de mâine nu prezintă
nici pe departe vreo ameninţare, apoi cei ce supravieţuiesc
la limita unui strict necesar şi nefericiţii năpăstuiţi,
condamnaţi să-şi târască zilele într-o stare jalnică de
umilinţă şi decădere umană, trădaţi de şansă, noroc şi
destin!
Elevii şi studenţii completează acest ritm terifiant,
acest vârtej ameţitor al străzii, dar feţele lor, atitudinea lor
nu trădează încă deplina maturitate necesară în lupta
pentru existenţă. Ei savurează farmecul vârstei, în care
speranţa, optimismul şi visele sfidează categoric marele
semn de întrebare legat de viitorul lor, bucurându-se de
clipa prezentului, de tinereţe, pe care fiecare o vede şi o
înţelege prin prisma principiilor proprii, ţinând totuşi cont
de societatea în care trăiesc, în care se formează şi în care
îşi vor desfăşura activitatea, oferind capacitatea lor, în
schimbul unei surse sigure şi demne de trai.
181
 A doua categorie prezentă în decorul fascinantului
oraş, este alcătuită în primul rând din „seniorii” ajunşi la
respectabila vârstă pentru care grăbitele ore ale
ceasornicului şi stridenţa soneriei fixată la ore matinale,
nu mai provoacă coşmarul obositor al trezitului în zori!
Trecând resemnaţi peste limita pragului în care au fost
utili societăţii şi apţi de muncă, au acceptat conştienţi
adevărul prin care s-a încheiat cel mai frumos şi palpitant
capitol din existenţa lor!?
Ocrotiţi de legea marelui stat democrat care le asigură
o pensie decentă, urmare firească aportului adus de fiecare
după posibilităţi şi pregătire, la prosperitatea naţiunii şi la
apreciatul echilibru financiar, îi poţi întâlni pretutindeni,
purtându-şi cu demnitate povara anilor!
Senini, liniştiţi, luminaţi de aura înţelepciunii pe care
experienţa o conferă în general, îi vezi prin magazine, prin
parcuri, muzee şi expoziţii, mânaţi de nostalgia vremurilor
apuse, fie de curiozitate sau nevoi. Dar majoritatea celor
sănătoşi, se bucură de fiecare zi rămasă în calendarul vieţii
lor, mândrii şi neînvinşi, admirând cu nesaţ şi interes noul
în evoluţia tehnicii moderne, pe care o primesc ca pe o
provocare, de care nu se lasă intimidaţi şi nici depăşiţi!
Prezenţei lor benefice se alătură apoi spectaculoasa
apariţie a mulţimii de turişti, o paletă viu colorată de
neamuri, sosiţi aici din toate zările lumii, înzestraţi cu
calm, răbdare şi cu un impresionant arsenal de aparate
sofisticate, menite să imortalizeze extazul trăit în trecerea
lor de o clipă pe pământul faimosului continent american.
Cu mulţi dintre ei am împărţit emoţia zborului sau bucuria
182
contemplării unor puncte de atracţie aflate obligatoriu în
ghidul oraşului şi în programul fiecărui grup organizat,
chiar şi al celui individual!...
Regăsindu-ne întâmplător în forfota asurzitoare a
trepidantului oraş, împinşi şi duşi ca valurile de fluxul şi
refluxul mării, ne zâmbim, ne salutăm din priviri, facem
semne disperate cu mâna şi, la nevoie, ne facem reciproc
fotografii. Avem impresia că ne cunoaştem de când
lumea. Suntem stăpâniţi de un sincer sentiment de respect,
de simpatie şi toleranţă, căci indiferent de culoarea pielii,
de limba ce-o vorbim şi de crezul nostru religios, aici ne-a
unit, ne-a atras şi ne-a adunat aceeaşi forţă, acelaşi gând,
aceeaşi dorinţă, dragoste şi sete pentru frumuseţile
naturale şi a celor create de mâna omului, înmănunchiate
armonios într-un grandios spectacol, de care ne bucurăm
întâmplător împreună!...
Aceste clipe minunate, unice în felul lor, sunt o dovadă
grăitoare a unei sperate posibilităţi de înţelegere şi
armonie între oameni; sunt o lecţie vie, un exemplu
concret de convieţuire paşnică, căci, în ciuda diferenţelor
de rasă şi a rangului social, învăluiţi acum în atmosfera
acestui scop comun, copleşiţi de vraja contemplării şi
stăpâniţi deopotrivă de intensitatea acestor trăiri,
emoţionaţi, miraţi şi nerăbdători, privim, ascultăm,
admirăm şi, fericiţi, lăsăm inimile noastre să cânte!...
Năuciţi de oboseală, de nesomn, de zgomotul ce ne
chinuie timpanele, de mişcarea asta neîntreruptă
caracteristică metropolelor lumii, de ritmul impus de ghid,
care din mers, într-o vervă de invidiat, tot explică, tot
183
arată când în sus, când în stânga, când la dreapta, făcând
câte o scurtă oprire să ne grupăm, apoi teama chinuitoare
de a nu ne pierde de el sau de a ne rătăci în haosul acesta
numit New-York city, permanenta atenţie la semafoare şi
la trecerea de pietoni, ne solicită până la epuizare! Dar ca
nişte roboţi foarte iscusiţi din punct de vedere tehnic, ne
lăsăm dirijaţi de iscusitul nostru conducător de grup, care
parcă abia în secunda asta ar fi pornit la drum. Nimic din
atitudinea lui, nici vocea, nici mersul, nici însufleţirea,
entuziasmul şi plăcerea cu care ne poartă şi ne dezvăluie
misterul obsedantului oraş, nu trădează oboseală ori
plictiseală, deşi traseul acesta îl repetă de cel puţin două
ori pe lună.
Nu mi-e foame, dar mă chinuie o teribilă senzaţie de
sete! Cred că m-am deshidratat de atâta transpiraţie, care
curge peste tot şiroaie! Din mers, reuşesc să cumpăr nişte
apă plată, dar din cauza „sloiurilor” de gheaţă ce plutesc
în sticla de plastic, mi-e imposibil să beau atât măcar,cât
să-mi astâmpăr setea devenită aproape dureroasă!
Americanii ăştia, au o plăcere diabolică pentru lichidele
reci, parcă-s scoase direct din congelator, o singură
picătură mi-ar nenoroci pentru câteva zile coardele vocale.
Mi-e dor de calitatea apei noastre de la Arad! Îmi trec
sticla rece peste frunte, peste faţă şi prind parcă puteri, dar
constat că este doar o înşelătoare autosugestie, care mă
ajută să rezist!?
Străbăteam kilometri întregi ca nişte apucaţi, înaintând
anevoie prin zidul de nepătruns al mulţimii, cuprinşi de o
ciudată stare de beţie, conştienţi de faptul că avem la
184
dispoziţie foarte puţin timp. Acest handicap ne fortifică şi
ne scoate din starea noastră de amorţeală, întocmai ca o
trompetă ce sună la unităţile militare dis-de-dimineaţă
deşteptarea! Întinderea asta imensă a Manhattanului, pe
care unii îl vor parcurge într-o săptămână, două, poate
chiar mai mult, depinde de conturile bancare, noi trebuie
să-l facem în doar trei zile! Este descurajant de puţin! Ca
o picătură neînsemnată de apă într-un ocean! Dar, decât
nimic, mulţumim lui Dumnezeu şi pentru atât! Pentru
mine, în mod special, este chiar un miracol, este dorinţa
arzătoare, gândul obsedant ascuns ani în şir într-o cută
adâncă a sufletului meu optimist şi încrezător, care, iată,
azi s-a transformat într-o fericită realitate! Am citit cândva
că dacă ne dorim neapărat ceva şi insistăm, universul va
conspira la realizarea visului nostru. Trăirile mele
anterioare şi cele de acum vin să confirme această
afirmaţie!!!
Lamentările noastre şi regretele legate de teama că nu
vom avea timp suficient să cuprindem întreg programul
stabilit, au primit prompt replica categorică şi oarecum
dură, aproape jenantă a ghidului: cât am plătit, atât
primim! Duşul acesta neaşteptat şi, într-un fel, uimitor, a
fost o baie rece, ne-a răcorit şi ne-a ambiţionat! Scopul
scuză mijloacele! Provocarea, mănuşa aruncată de el, şi-a
atins ţelul. Scuturaţi ca de un şoc electric, ne implicăm
într-o disperată luptă contra cronometru, din care trebuie
să ieşim întregi, nevătămaţi şi triumfători.
Deci, curaj şi înainte tovarăşi…

185
 Învingând oboseala, dar chinuiţi de căldura
dogorâtoare a soarelui de august, care în urmă cu două
săptămâni a făcut aici chiar şi victime omeneşti, cucerim
pas după pasa, metru cu metru, stradă după stradă, nimic
nu ne mai poate opri, obstacolele cad unul câte unul,
fiecare constituind nume de rezonanţă mondială, ca :
Times Square, Radio City, Music Hall, Grenwich Village
şi renumita clădire Chrysler, care , în 1930, cu cele 77 de
etaje ale sale, cu un vârf original ce imită reuşit efectul
suprapus a miilor de solzi, a fost punctul de atracţie a
insulei, considerată record de înălţime.
Temperatura ridicată stăpâneşte întregul oraş şi
vlăguieşte furnicarul uman, neputincios în faţa acestui
neîndurător fenomen! De parcă iadul acesta incendiar, nu
ar fi fost suficient calvarului prin care trecem, din loc în
loc ne izbeşte câte un val fierbinte, încărcat cu miros
înecăcios de fum şi izuri sufocante de cocleală. Este aerul
colectat de prin locuinţe, birouri, magazii şi subsoluri,
eliminat apoi prin nişte ţevi ce se termină la unul din
capătul exterior al clădirilor gigant, sau este împins la
suprafaţă prin gurile de aerisire ale canalelor acoperite cu
grătare metalice, din care ţâşnesc aceste jeturi îmbâcsite,
continuând ultima picătură care pune la încercare voinţa,
ambiţia stârnită şi rezistenţa noastră fizică!
Sunt uluită. Mă întreb ce-or fi găsit muritorii de rând
care dispun şi dau în acelaşi timp sume fabuloase, sau fac
sacrificii mari, în scopul stabilirii lor în oraşul acesta
mistuitor al zgârie-norilor!? Uitând-mă pe furiş la
trecători, printre care zăresc, ici-acolo, câte unul cu părul
186
albit şi faţa brăzdată de cruda nepăsare a timpului, care a
trecut peste ei, mă întreb nedumerită cum de au rezistat
şocului zilnic, ritmului diabolic impus pentru
supravieţuire, cum au reuşit să îmbătrânească în acest oraş
mişcător, asemenea unei corăbii în derivă, lovită neîncetat
de valurile furibunde, dezlănţuite de furtuni?!
Mărşăluim neîntrerupt de câteva ore, timp în care nu
ne scapă absolut nimic. Observăm, admirăm şi simţim
pulsul oraşului, puternica chemare a străzilor, cu toate
tentaţiile oferite, începând de la stilul îndrăzneţ al
construcţiilor ce par ireale, decupate parcă din cărţile de
poveşti ştiinţifico-fantastice, continuând cu mulţimea
atrăgătoarelor magazine cu vitrine încărcate ce dau
culoare şi gust, eleganţă şi fast. Cafe-baruri, cofetării
cochete, restaurante de diferite categorii, ne stârnesc
curiozitatea, provocând tendinţa firească de a intra. Nările
ne sunt gâdilate de diversitatea gustărilor „a la minut”,
oferite cu generozitate la tonetele înşirate pe străzi,
bineînţeles, totul contra cost. Prăvălii cu firme înghesuite
parcă una în alta, într-o concurenţă loială în avantajul
consumatorilor, expun zilnic, chiar şi non-stop,
apetisantele pizza italiană, faimoşii hamburgeri şi
specialităţile de la McDonaldˈs, culminând cu
irezistibilele preparate şi artă culinară cu specific
chinezesc, într-o varietate ce pune la încercare grea
alegerea!?
Mărci de bere şi băuturi alcoolice ori răcoritoare de
toate soiurile din lume, te îmbie insistent la fiecare pas! O
sticlă de jumătate de litru cu apă plată m-a costat 1 º $.
187
Dacă fac rapid un calcul la cursul zilei de acasă, efectiv mi
se opreşte apa în gât! Dacă vreau să mă simt bine şi să
savurez apetisantele produse cu care-mi potolesc foamea
ori setea, trebuie să plătesc automat, fără să fac
comparaţia diferenţei, rezultatul este catastrofal,
înspăimântător, te inhibă complet, ar însemna să nu te mai
simţi bine, să nu te mai bucuri de nimic!
Nu-mi permit extravaganţe, dar strictul necesar
condiţiei fizice şi de „turist” venit din ţara Nadiei
Comăneci trebuie asigurat, la care mai sacrific nişte dolari
pentru suveniruri.
Am ajuns în vârtejul ameţitor al faimosului Wall
Streetˈs Financial Districtului, un punct năucitor şi
important în lumea capitalului mondial, pe mine mă lasă
rece, dar parcă mă încearcă totuşi o vagă părere de rău, un
fel de revoltă, poate chiar invidie, că nu mă pot număra
printre eroii acestui imperiu financiar, dar brusc îmi vin în
minte cuvintele dragului şi modestului meu Micu, care la
rarele mele accese de nemulţumire legate de soartă şi
noroc, mă consola blând şi cu înţelepciune, zicând: „Ibi,
să nu mâniem pe Dumnezeu!”
Exceptând starea noastră de sfârşeală, soră cu
moartea, după-masa asta a fost extraordinară! Am câştigat
atâtea ore, datorită ghidului mulţumit de disciplina
noastră, care ne-a permis să cuprindem cât mai mult
posibil din ce se poate vedea şi vizita.
Năucitoarea noastră aventură stradală de azi se termină
cu imaginea celebrei 5th Avenue.

188
 După ce a supus întreaga insulă, întregul Manhattan, cu
oameni cu tot, la căldura demnă de recordul presupusului
foc încins în Iad, soarele mândru de a fi, demonstrat încă o
dată forţa lui vitală, fără de care nimic din viaţa bătrânei
noastre planete – Pământ – nu ar fi posibil, se retrage
semeţ şi oarecum nepăsător, învăluit de o tăcere adâncă şi
mută. Însoţit de paleta unei culori în roşu-portocaliu de o
frumuseţe impresionantă, aruncă peste noi ultimele săgeţi
de raze poleite, pregătindu-se aici de un nou asfinţit.
Privesc cu admiraţie grupul acesta necunoscut de
oameni printre care am nimerit şi eu, oameni obişnuiţi,
peste care anii şi-au lăsat lent şi implacabil urma şi mă
întreb cu uimire de unde emană această forţă fantastică de
care azi toţi, fără excepţie, am dat dovadă?...
Răspunsul vine de undeva citit mai demult şi anume că
OMUL este o minune unică şi irepetabilă a Creatorului şi
a naturii!...
Lumini multicolore inundă încet New-Yorkul, pregătit
pentru activităţile şi viaţa de noapte. Am ajuns şi noi în
faţa hotelului de unde am impresia că am plecat de un
veac! Urcăm cu liftul şi, cu ultimele puteri, deschidem uşa
camerei. Niciodată parcă o baie caldă, patul, odihna şi
somnul nu mi s-a părut o binecuvântare, ca după acest
maraton ucigător!
Din cadrul geamului privesc, de data asta feeria jocului
de lumini ce se revarsă peste oraş, din miile de ferestre.
Becuri şi corpuri de iluminat, planificate anticipat şi
cuprinse în ansamblul planului construcţiilor îndreptate

189
spre cer, de unde sunt dirijate seară de seară pe nivele, ca
efectul lor nocturn să întreacă orice închipuire.
Efectul este fascinant!
Cu gândul rămas la ce-i de acasă pe care-i iubesc şi
regret sincer că nu-i am lângă mine, mulţumesc
recunoscătoare Lui Dumnezeu pentru clipa asta de vis
superb, pentru această primă seară americană. Noapte
bună tuturor oriunde aţi fi!
18 august 1999
Bună dimineaţa, New-York! Hello America! Pace
lumii întregi şi un gând bun oamenilor de pretutindeni! În
nesfârşita mea fericire salut zâmbind prima mea trezire
reală, în care visul alcătuit ani în şir din statornicia
speranţei, a devenit azi o împlinire!
Este ora 7 dimineaţa. Telefonul sună strident, cu
insistenţă. Primul efect este o şocantă tresărire, urmată
rapid de întrebarea: cine ar putea fi? Cine să mă sune aici,
doar sunt în America, la New-York, la hotelul
Pennsylvania de pe Seventh Avenue and 33rd Street,
camera 869? Ridic totuşi cu o oarecare ezitare receptorul
şi mă dumiresc: este apelul de trezire transmis de la
recepţia hotelului, care îmi confirmă realitatea acestei
clipe, în cazul în care aş mai avea îndoieli? Cufundată de
aseară într-o dulce şi moale îmbrăţişare în aşternutul
impecabil de curat şi în comoditatea unui pat în care mă
pierd de mare ce este, am crezut că nici forţa a zece
macarale nu mă vor ridica din el. Tolănită încă, mă las
răsfăţată de o plăcută şi meritată lene. Încerc să-mi
stăpânesc emoţiile care nu pot fi definite!?
190
 Toată fiinţa mea, tot sufletul meu vibrează intens şi
participă la unison, la marea mea bucurie care simt cum
îmi dă puteri, îmi dă aripi ce mă înalţă deasupra
adevărului cotidian, deasupra nimicniciei în care acasă,
împovărată de singurătate, durere, nesiguranţă şi griji,
accept şi-mi urmez destinul…
Întâlnirea pentru micul dejun este la 9:30.
Punctualitatea este una din condiţiile impuse întregului
program, deci, adio răsfăţ, adio desfătare! Resimt
oboseala acumulată, dar nu am timp de văicăreală şi apoi,
stimulată de oferta zilei părăsesc patul, oprindu-mă în faţa
ferestrei deschise, transformată într-o permanentă atracţie!
Pierdut undeva în umbra construcţiilor mamut, soarele
ivit deja dinspre răsărit, ameninţă cu o nouă teroare
caniculară! Aparent adormit pentru o scurtă vreme, oraşul
revine treptat la ritmul său palpitant, trezit de mişcarea
zgomotoasă a mulţimii şi de vuietul asurzitor al străzilor,
scăpate de sub vraja misterioasă a nopţii, ce fascinează
permanent prin bogăţia multicoloră a jocului de lumini,
eclipsând chiar şi risipa strălucitoare de stele, care pe
fundalul întunecat al cerului fără de sfârşit, seamănă doar
cu nişte palide imitaţii!
Restaurantul unde luăm micul dejun, este situat la
parterul hotelului. Contra unor bonuri de masă împărţite
de ghid, pe numele fiecărui turist, suntem serviţi cu multă
amabilitate de un negru zâmbăreţ, care la mâna dreaptă
poartă o brăţară masivă de aur, într-un izbitor contrast cu
pigmenţii lui de culoarea boabelor de cafea. Ne atrage
atenţia că bonurile pierdute, ne lasă automat fără mâncare.
191
În consecinţă, păstrarea lor va fi o grijă în plus, că după
această gustare de dimineaţă, în restul zilei mâncăm pe
unde apucăm, aici oricum nu am ce căuta, preţurile
depăşind posibilităţile mele financiare! Micul dejun
continental, constă din obişnuita şi clasica cutiuţă de unt,
gem şi brânză topită, un pahar cu suc de portocale, cafea
ceai, două felii de pâine prăjită, o brânzoaică din aluat
dospit şi o cupă cu salată de fructe în , care se zăresc
cuburi de banane, kiwi, ananas, boabe de struguri şi felii
de portocale.
Faţă de efortul depus şi caloriile pierdute, în general
grupul pare dezamăgit de acest meniu transparent!
Vecinului meu de masă îi lasă gura apă la imaginea
cămării de acasă. Visează cârnaţi de porc prăjit cu câteva
ochiuri de ouă, salam, şuncă, jumări, anticipat o duşcă de
palincă de cireşe şi înghiţind în sec, scapă o înjurătură,
capitol la care ungurii sunt neîntrecuţi…
Ce s-a servit acum, aici, în special bărbaţilor, nu le-a
ajuns nici pe o măsea, dar aste este, ne-am săturat sau nu,
trebuie să o întindem, afară ne aşteaptă o nouă zi, un nou
asalt, noi descoperiri şi curiozităţi, care sper să ne ţină loc
de foame, sau cine ştie, poate ne vor stârni mai mult
apetitul!?
Primul punct din programul de azi este unul opţional,
un zbor cu elicopterul deasupra Manhattanului. Fac un
bilanţ financiar, căci sunt multe programe facultative
foarte tentante, dar oricât de mult aş vrea să particip la
toate mi-e imposibil! Am de ales între acest tur panoramic
deasupra zgârie-norilor, a insulei şi a vestitelor poduri, ori
192
un tur nocturn, în care intră şi o cină cu specific mexican.
Aleg cu regretul de a renunţa la prima, a doua variantă.
Indiferent de opţiune, grupul rămâne împreună, şi
îndreptându-se spre staţia de pornire a elicopterelor,
străbatem pe jos câteva străzi mai mult sau mai puţin
semnificative, având astfel posibilitatea să vedem şi partea
mai puţin strălucitoare a oraşului, astfel putem auzi,
urmări şi compara pe viu pulsul vieţii de aici cu cel de
acasă. Baza de lansare pentru sportul de agrement, este
aşezată la marginea lacului Hudson, înconjurat de
frumuseţea unor clădiri în care îndrăzneala arhitecţilor a
depăşit închipuirea omului de rând, care doar în vis poate
aspira la ele!
Cerul de un albastru infinit, este brăzdat de zecile de
aparate închiriate pentru a satisface felul acesta de
curiozitate, care uşurează turiştii de câţiva dolari! Mă simt
puţin frustrată, regret sincer că nu particip şi eu la această
aventură aeriană, într-un fel unică, dar mă consolez cu
sfatul dragului meu Micu, că nu le putem avea pe toate, cu
cât sacrificiile şi renunţările sunt mari şi multe, cu atât
bucuria pentru visul realizat, este încărcată de beţia
triumfului, ori ţelul meu este acum şi a fost dintotdeauna
Niagara!
Cei rămaşi la sol, îşi găsesc preocupări. Unii dau
telefoane acasă, scriu ilustrate, sau se lasă pradă
slăbiciunii de a cumpăra fie şi un obiect cât de mic, din
mulţimea de curiozităţi expuse în magazinul cu sute de
tentaţii. Eu am rămas cu gândurile mele, cu amintirile ce
mă răscolesc şi mă însoţesc în plimbarea ce o fac în jurul
193
lacului pe luciul căruia ambarcaţiuni cu pânze şi bărci cu
motor, se mişcă provocând unduiri de valuri, parcă ar fi
nişte ciudate exemplare de păsări, prinse într-o debordantă
bucurie comună!
Regrupaţi după câteva ore, în drum spre vechea staţie
de metrou, norocoşii zburători, împărtăşesc impresii din
aventura aeriană de 30ˈ, de unde au admirat New-Yorkul,
oraşul înălţat pe una din insulele de vis ale lumii!
Este ora 13. Conduşi ca şi copii de grădiniţă, coborâm
la metrou, nu înainte de a introduce o monedă, nici nu ştiu
ce valoare avea, pusă de ghid în palma fiecăruia dintre
noi. Stăpâniţi de o firească nerăbdare, de o stare febrilă de
curiozitate şi emoţie, urmărim tensionaţi numărul străzilor
luminate rând pe rând în scurtele opriri în staţiile de
metrou, prin care minunea subterană, ne poartă cu iuţeala
fulgerului. Urcând la numărul indicat de ghid, ne trezim
izbiţi de lumina şi căldura soarelui, ce tronează impunător
pe cerul fără urmă de nori.
Am ajuns în marele şi renumitul parc Battery, locul de
îmbarcare pe superbele vase de croazieră, ce seamănă cu
nişte imense case plutitoare, ce stau înşirate cuminţi în
port, aşteptând semnalul de plecare.
Ne alăturăm şirului impresionant de oameni ce înaintea
noastră şi după noi, pare fără sfârşit, aşteptând calmi şi cu
răbdare să ajungem pe puntea vreunuia din vase, care ne
va debarca la picioarele misterioasei Miss Liberty, cum
dezmiardă americanii statuia libertăţii.
Faleza, ca un pom de crăciun, este încărcată şi
împodobită, dar nu cu beteală şi globuri, ci cu nefericiţii
194
care, în disperarea lor, dau spectacole stradale, dovedind
talent şi inventivitate, dau culoare locului, dar transmit
totodată un mesaj pe care din păcate nu toţi îl înţeleg, sau
nu vor să-l conştientizeze!? Turiştii, spectatori de-o clipă,
îi admiră, îi salută cu simpatie şi entuziasm, prin urale,
aplauze, unii răsplătindu-i şi cu ceva mărunţis. Totul pare
perfect şi amuzant, şi totuşi mă cuprinde un sentiment de
milă, ştiind că în spatele acestui vesel decor uman se
consumă, în durere şi neputinţă, tragedia acestor vitregiţi
de adevăratele bucurii ale vieţii!?
În ciuda gardului viu format din zecile de mii de
oameni, înaintăm relativ repede, dar chiar de nu ar fi aşa,
participând la atmosfera asta de bună dispoziţie şi
relaxare, nimic nu ne poate descuraja, nimic nu ne poate
smulge din delirul general ce ne-a cuprins! Un pas mă mai
desparte de puntea ce leagă vasul de uscat, dar unul din
oamenii echipajului întinde şnurul de stop! Vasul este la
capacitatea maximă, trebuie să aşteptăm următorul, îmi
pare bine, că fiind printre primii urcaţi, mă pot aşeza, ori
alege un loc de unde câmpul vizual îmi va permite o
perspectivă mai mare, nu voi fi strivită în mijlocul
mulţimii agitate de febra pozatului, al neastâmpărului ce
domneşte peste tot!?...
Colosul plutitor se pune în mişcare, entuziasmul şi
strigătele de bucurie, fluturările de mâini a celor ce pleacă
deja şi ale noastre, care încă am rămas în aşteptare, este
delirantă, este spontană şi molipsitoare! Urc în sfârşit şi
eu, dar emoţia îmi înmoaie picioarele, îmi împăienjeneşte
ochii, simt un nod în gât, îmi vine să râd, să cânt, să plâng
195
şi îngenunchiată să mulţumesc lui Dumnezeu, şansei,
norocului, destinului, pentru această clipă minunată de
neuitat! Clipocitul valurilor stârnite de plutirea pe
suprafaţa netedă a apei, acoperă ecoul inimii ce zvâcneşte
puternic, supusă atâtor formidabile trăiri!...
Platforma vasului, seamănă cu o gălăgioasă colonie de
pinguini, înghesuiţi de bunăvoie unul lângă altul, a căror
clasice toalete de gală în alb-negru, au fost înlocuite de o
explozie multicoloră la fel de stridentă ca ţipetele ce se
pierd în eter!
Lăsând fantezia s-o ia razna, mă văd parcă în turnul
Babel culcat pe orizontală, ce se lasă legănat şi purtat de
forţa apei, într-un vacarm asurzitor! Emoţia cu care ne
apropiem şi aşteptăm marea întâlnire cu enigmatica
statuie, ne uneşte într-un scop comun, în care primează
valoarea umană, solidaritatea, prietenia şi toleranţa!
Câţi ani am trăit susţinută de iluzia acestui vis! Cei din
jurul meu mă sancţionau neîncrezători, cu priviri discrete
şi zâmbete ironice, convinşi că dorinţa mea, îndrăzneala
mea de a spera măcar, este o utopie irealizabilă. Dar
pentru mine , speranţa a fost făclia nestinsă, forţa
permanentă care, fără să mă coste nimic, m-a împins
înainte, a fost îndemnul binecuvântat pentru răbdare,
curaj, încăpăţânare, ambiţie, mulţumită căreia azi, din
nou, îi culeg triumfătoare roadele!!!...
Ura! Am ajuns la destinaţie. Sunt la picioarele
Victoriei, că până la faţa ei nu-mi ajunge privirea. Deci
am apucat şi clipa asta! Senzaţia e copleşitoare! Stăpânită
de emoţie, mă învârt odată cu furnicarul de oameni,
196
dornici să admirăm din toate părţile, din toate unghiurile,
uriaşa frumuseţe, ce străjuieşte cu o demnitate moştenită
parcă de la zeităţile antice, nu numai insula şi oraşul, ci
întregul univers!
Concepută de celebrul Gustave Eiffel, de a cărui nume
se leagă faima turnului din centrul Parisului, statuia, un
colos ameţitor din bronz, colorată în verdele speranţei,
aşezat pe un postament din blocuri mari de rocă şi piatră,
ca valoare artistică nu ne impresionează în mod deosebit,
dar ea atrage şi a devenit celebră prin ideea şi crezul pe
care-l reprezintă. Întruchipând admirabil eterna frumuseţe
şi graţie feminină, impunătoare prin forţa ce-o emană,
tronând majestuoasă ca o minune apărută din adâncul
lacului Hudson, silueta ei exprimă o permanentă atracţie,
o stare de veghe şi de siguranţă.
Cu mâna dreaptă ridicată spre cer, în care făclia vieţii
şi a speranţei rămâne veşnic deopotrivă pentru toţi,
solemnă, cuprinzând cu privirea întreaga zare, domină cu
fermitate şi subjugă fără excepţie miile de admiratori.
Această atitudine ce radiază încredere, precum şi dârzenia
din întreaga ei înfăţişare, i-au conferit valoarea de
inconfundabil simbol, de apărare a dreptului omului şi a
cetăţeanului, după principiul căruia toţi sunt egali,
principiu ce stă scris, cu literă de lege, în Sfânta Carte a
Marii Naţiuni, pe care o ţine strâns în mâna stângă, într-un
gest convingător.
Din 28 octombrie 1886, data inaugurării ei, statuia ce-a
imortalizat chipul tânăr şi frumos al unei emigrante, care a
slujit drept model, devenită ulterior soţia marelui creator,
197
a rămas neclintită, sfidând timpul, care, nemilos, ne
alunecă mereu printre degete şi înfruntă izolată, în marea
ei singurătate, vitregia vremurilor şi a naturii, ca un triumf
al nemuririi şi al recunoaşterii valorilor geniului uman!

198
 Neclintită de atunci, a rămas aceeaşi irezistibilă
chemare pentru generaţii întregi de vizitatori, iar pentru
cei care au la dispoziţie orele necesare aşteptării şi se
încumetă să urce cele 334 de trepte interioare, care duc
până sus, răsplata pentru efortul fizic solicitat, este
deliranta panoramă asupra întregului Manhattan!...
Avem circa 2 ore la dispoziţie să facem poze,
cumpărături, să ne potolim foamea şi setea, să sondăm
superficial împrejurimea, de odihnă nici vorbă!
Dacă până acum am cântărit doar avantajele
drumeţiilor organizate, aici şi, în general, la muzee,
expoziţii şi locuri publice, aglomerate, ne confruntăm cu
veşnica criză de timp! Chiar de s-ar găsi printre noi
doritori îndrăzneţi care ar vrea să urce până sus, la şirul
fără capăt al celor care aşteaptă cele 2 ore libere ale
noastre, nu ar ajunge să pună piciorul nici pe prima
treaptă! Peste tot tentaţiile sunt multe, dar costisitoare!
Zău, nu rezist senzaţiei de sete şi de foame, apoi atrasă de
superbul shop, din vitrina căruia miniatura în zeci de
mărimi a frumoasei Lady Liberty ne zâmbeşte atrăgător,
intru să cumpăr câteva exemplare pentru cadou, iar pentru
mine ca amintire… Nu pot cheltui atât cât aş vrea, aşa
doar eu Ianci, Dinu, Rică primesc şi, bineînţeles Any
Drescher, în mare parte, autoarea morală a drumeţiilor
mele…!?

199
 Cele 2 ore s-au scurs rapid, ca nisipul în cele 3 minute
în clepsidra timpului! Sunt fericită şi tristă în acelaşi timp!
Abia am ajuns până aici şi trebuie să plecăm! Fiecare
despărţire scoate suspine adânci, naşte păreri de rău, căci,
fiecare clipă trăită aici şi oriunde are valoarea şi
intensitatea ei, este unică şi irepetabilă. Este un schimb
oarecum dezavantajos, dar care oricum merită, căci, deşi
fiecare trăire fură câte o părticică din mine, fură un strop
din sufletul şi viaţa mea, lasă totuşi în urmă acea dulce
200
nostalgie a amintirilor care fidele, statornice şi neştirbite,
mă vor însoţi ca un balsam până în ceasul marelui final!...
Îmbrăţişez cu privirea în semn de adio, această minune
uriaşă de fată, a cărei imagine şi frumuseţe a apărut
misterios, de atâtea ori, prin voalul transparent al viselor,
ca o obsedantă chemare, care iată acum, într-un mod
fericit, pentru o frântură de clipă, a devenit reală!?...
Marcaţi încă de regretul timpului lăsat în urma noastră,
plutim din nou, într-o legănare uşoară, pe un vas care ne
întoarce la locul îmbarcării iniţiale, dar până acolo facem
o scurtă escală la impunătoarea clădire roşie de pe chei,
folosită azi de mulţi regizori în filmele lor care evocă
febra, exodului spre pământul făgăduinţei, a fost locul în
care, de-a lungul anilor, s-au consumat cele mai
cutremurătoare drame, în care rolurile erau trăite pe viu,
de şirul nefericiţilor visători, care, au pus ideea libertăţii
mai presus chiar de viaţă, crezând într-un viitor mai bun,
crezând în miraculoasa ţară capabilă să transforme
idealurile în fericire, în siguranţa zilei de mâine, într-un
trai decent.
Astfel, Eliss Island a devenit coşmarul miilor de noi
sosiţi, care, vlăguiţi de oboseala săptămânilor petrecute pe
vapor, în cele mai inumane condiţii, ajunşi în sfârşit la
destinaţie, trebuiau să treacă, cu paşi tremurători şi emoţii
teribile, prin severul filtru, prin calvarul trierii pentru
obţinerea ştampilei de „ Bun pentru America”, după care
cel puţin 25% dintre ei erau categoric respinşi din punct
de vedere medical şi cu primul vapor întorşi de unde au
venit!?
201
 Se spune că apa râului Hudson, ce se varsă în Oceanul
Atlantic,este aşa de sărată din cauza lacrimilor ce au
scăldat insula, vărsate de ghinioniştii care au fost întorşi,
despărţind în felul acesta soţi de soţii, fraţi de surori, copii
de părinţi, într-o durere şi disperare ce a provocat scene de
un dramatism sfâşietor!
Azi, fosta clădire a „disperării”, transformată în
muzeul Emigrărilor, adăposteşte o impresionantă colecţie
de obiecte personale, aparţinând acestor eroi demni de
respectul nostru. Ea cuprinde lăzi, cufere, coşuri din lemn
şi împletituri de diferite mărimi şi forme, cutii de carton,
pantofi, mănuşi, baticuri, pălării şi haine purtate, de aceşti
pioneri, deschizători de drumuri ale căror trăsături
trădează feţe triste, devorate de suferinţă şi foame,
disperare şi neputinţă în faţa destinului, care sunt redate
fidel prin fotografii şi fotopanouri de o expresivitate ce
emoţionează profund.
Ziua de azi se încheie cu programul facultativ pentru
care am renunţat la zborul cu elicopterul, care cuprinde
aventura în misterul unei nopţi de august New-Yorkeză,
printre ele aflându-se renumitele zone comerciale Little
Italy, China-Town şi Broadway, considerată cea mai
renumită şi cea mai lungă stradă din lume, urmată apoi de
o romantică cină cu specific mexican, într-un cochet bar-
restaurant, unde, într-o ambianţă intimă, liniştită, pe
măsura „primăverilor” noastre, o mică formaţie muzicală ,
face să vibreze sufletul răscolit de dragi şi nepieritoare
amintiri!?...

202
 Faimosul observator Empire State Building, a fost
ultima surpriză şi revelaţie a întregului program. Privit de
la uluitoarea înălţime a celor 102 etaje, cu 1860 de trepte,
72 de ascensoare şi 1500 de funcţionari, întregul
Manhattan, pare un feeric decor luminat de o torenţială
ploaie de stele, un imens platou colorat, pe care departe de
pământ abia perceptibil, urcăm spre infinita împărăţie a
cerului.
Lăsându-ne purtaţi pe aripa vrăjită a clipelor de un
farmec debordant, stăpâniţi de irezistibila foame a ochilor,
care vor să cuprindă şi să reţină cât mai mult, participăm
la grandiosul spectacol nocturn, de o frumuseţe
copleşitoare, însoţiţi de divina muzică a lui Gershwin -
care pare cel mai subtil comentariu!?...
19 august 1999
Bună dimineaţa de ziua naşterii Ligiei Dan, către care
se îndreaptă acum toate gândurile mele sincere de bine,
sănătate şi urarea de „La mulţi ani”!...
Este ora 9. Potolindu-ne într-o oarecare măsură,
foamea cu micul dejun ”american”, aşteptăm nerăbdători
autocarul care ne va lua din faţa hotelului pentru a
continua programul legat de New-Yorkul zgârie-norilor,
străbătând zone încă nevăzute. Stând aşa, cu gândul
aiurea, mă plimb în sus şi în jos, mă uit în stânga, la
dreapta, admir clădirile, vitrinele, trecătorii şi simt cum
mă cuprinde iar acea dulce stare de plutire, provocată de
bucuria realităţii şi anume, că nu mă aflu oriunde, ci pur şi
simplu, sunt pe una din principalele artere ale trepidatului
oraş şi unde?- exact în faţa faimoasei clădiri a Madison
203
Square Garden. Da, da, nu vă miraţi, sunt la New-York…
Instalaţi în confortul autocarului cu aer condiţionat,
necesar aici chiar supravieţuirii, privim şi ascultăm
relatările ghidului. Circulaţia este deja înfiorătoare! Îi
admir pe toţi cei care la volan, nestingheriţi, calmi, siguri
pe ei, se strecoară cu mult curaj, prin labirintul acesta
sufocant al mijloacelor de transport, rezistând eroic
ritmului şi stresului impus de necesităţile cotidiene!...
Depăşind şocul provocat de emoţia ce te copleşeşte la
prima întâlnire cu New-Yorkul, privindu-l acum mai
calmă, fără acea senzaţie aproape de extaz în care inima
bate puternic gata, gata să plesnească, constat că de fapt
oraşul din punct de vedere estetic, nu-i chiar atât de
frumos. El este oarecum reprezentativ timpului record, de
70 de ani în care a fost ridicat, finanţele, băncile,
asigurările fiind nucleul de bază al existenţei şi faimei
pentru care a devenit cunoscut în întreaga lume, dar este
categoric lipsit de căldura, farmecul şi frumuseţea stilului
clasic european, ce te cucereşte prin gust, rafinament, artă,
strălucire, imaginaţie, colorit, norme ce definesc pregnant
diferite epoci în care au fost create, constituind adevărate
mărturii,ce se adaugă în toată măreţia lor, paginilor de
istorie scrise de-a lungul veacurilor, în care forţa creatoare
este marcată de geniul, nemuritor al omului din toate
timpurile, care cu dăruire şi sacrificii, şi-a dat măsura
talentului său!...
Suntem în Avenue Park (avenue= şugár, ungureşte,
rază în limba română) considerată cea mai frumoasă
stradă a Manhattanului şi, tot odată a New-Yorkului, unde
204
tronează prin unicitatea arhitecturală, renumita casă
Dakota, construită în 1892, clădire în care au locuit şi
locuiesc doar bancheri şi oameni care nu apucă să-şi
numere banii! Dar mai presus de stilul construcţiei, casa a
devenit foarte cunoscută în peisajul cotidian, datorită
cuplului Jhon Lennon şi Joko Ono. După asasinarea
celebrului cântăreţ, văduva lui locuieşte în continuare aici,
dar din motive de securitate, între poarta casei şi trecători,
s-a impus o distanţă de 2 metrii.
Central Park, considerat pe drept cuvânt plămânul
verde al marelui oraş, Joko Ono, a cumpărat o porţiune
din vestitul parc, numind-o după apreciata melodie a lui
Lennon- Strawberry Field…
Trasată în anul 1848, întinderea ce cuprinde cca a 20-a
parte din oraş, la început a fost plantată cu pomi fructiferi
şi a fost dată în folosinţă ca teren pentru păşunat. Cu
timpul s-au ridicat căsuţe de vacanţă, în special pentru
locuitorii străzilor cuprinse între numărul 10 şi 20.
Azi, Central Park, este locul preferat pentru sfârşitul de
săptămână ca loc optim de recreere, de odihnă şi de
plimbare, este locul unde se desfăşoară evenimente
culturale, naţionale şi este spaţiul ideal folosit de sportivi,
fie performeri sau simpli amatori, dornici să-şi întreţină
condiţia fizică, alergând foarte degajaţi în lungul şi-n latul
frumosului parc, întreţinut din banii obţinuţi prin
sponsorizarea băncilor de şezut.
Parcurile în New-York fiind rare, casele construite în
apropierea lor au căutare, în general de clasa celor care îşi
pot permite luxul de a le plăti, sau de a închiria
205
apartamente, preţul lor depăşind posibilităţile
cetăţeanului de rând, care, umil, trece doar pe lângă ele,
privindu-le cu admiraţie şi jind, conştient că pentru el
aceste vise rămân la fel de imposibile ca dorinţa să atingă
cu mâna întinsă luna şi stelele de pe cer!!!...
Obişnuiţi oarecum cu Manhattanul, ce poartă amprenta
vizibilă a curajului, a noului val în arhitectură şi
construcţii, în care liniile sunt dirijate cu fantezie şi
îndrăzneală către cer, apărută brusc din umbra mamuţilor,
printre care pare că se ascunde silueta ademenitoare a
bisericii Riverside (Church), este pentru noi o surpriză pe
cât de neaşteptată, pe atât de plăcută! Construită în stilul
gotic al secolului XIII, după modelul catedralei franceze
din Chartres, lucrarea a fost începută cu acordul statului
francez, în 1927, iar după 3 ani s-a ţinut aici prima slujbă
religioasă. Biserica aparţine vastului domeniu al faimoasei
dinastii, în care se oficiază slujbe pentru toate riturile
Rockefeller…
Comparată cu imaginea sfidătoare a coloşilor care de
câteva zile ne uimesc, Casa Domnului, deşi impunătoare,
pare în prima clipă mai degrabă rodul fanteziei unui copil,
care plictisit şi-a abandonat jocul în mijlocul străzii, ori o
splendidă piesă de muzeu, pe care timpul a demodat-o,
depăşind-o fără cruţare! Privind-o însă atent, studiind
îndeaproape arta cu care a fost concepută, te atrage pe
furiş şi, încet-încet, te simţi subjugat de frumuseţea şi
valoarea ei spirituală, căci prezenţa ei aici, deşi se pierde
aparent, ca firava floare de mac, în imensitatea lanului de
grâu, ea rămâne dovada grăitoare ce defineşte forţa
206
creatoare, cultura, talentul, capacitatea, inteligenţa şi
civilizaţia meşterilor de pe bătrânul nostru continent
transferate peste ocean, odată cu marea migrare a
popoarelor. Excepţionala valoare a pionieratului,
înzestrată cu neîntrecutul spirit inventiv, stă de fapt la
baza formării marelui şi invincibilului stat unit, trasând
ideea progresului, ca principala normă de conduită, lăsând
posterităţii pecetea neştirbită a harului lor creator!...
Oprim apoi în faţa bisericii Sf. John, cuceriţi de
frumuseţea stilului, ridicată parcă anume să vegheze
renumita universitate Columbia, cunoscută ca cel mai
mare centru de formare a viitorilor şi foştilor politicieni!?
Monumentul lui Ulysses Simpson Grant (1882-1885),
om politic şi general american, comandantul suprem al
forţelor armate ale statelor din Nord în timpul
devastatorului război de secesiune din 1861-1865 şi fost
preşedinte al Statelor Unite ale Americii între 1869-1877,
impresionează prin însăşi existenţa lui, el reprezentând
cutremurătoarea mărturie a celui mai trist episod istoric,
de la înfiinţarea marelui stat, căci ura, cruzimea şi răul
născut din interesele care au învins chiar şi suprema
raţiune, a fost desăvârşită de forţele interne ale ambelor
state, Nord şi Sud, nu datorate vreunui duşman extern, ca
cel din 7.12.1941, de la Pearl Harbour!...
Pregătit sufleteşte încă de acasă, cu mici jerbe de flori
în care era împletit tricolorul, grupul turiştilor unguri nu a
fost surprins, ca mine, să descopere cu mândrie chiar în
inima New-Yorkului, în apropierea lacului Hudson,
monumentul închinat memoriei omului politic,
207
organizatorului şi conducătorului revoluţiei de la 1848 din
Ungaria, al neîmpăcatului adversar al monarhiei
habsburgice, Lajos Kossuth, care în iulie 1849 a semnat,
împreună cu Nicolae Bălcescu şi Cezar Boliac „Proiectul
de pacificare”, care punea capăt tragicelor lupte dintre
cele două forţe revoluţionare. Păcat însă că, în ciuda
eforturilor unor revoluţionari ca N. Bălcescu, ungurul
Teleki Laszlo şi polonezul J. Bem, Kossuth a înţeles prea
târziu necesitatea unui front unit al revoluţionarilor
români şi maghiari, fapt de care a profitat Curtea de la
Viena. Dar sinceră să fiu, n-am înţeles cum de au ajuns
americanii în posesia acestui monument!?
Iată-ne şi în defăimata împărăţie a negrilor, în Harlem,
peste care pluteşte o permanentă nesiguranţă, nelinişte,
mister, violenţă şi izul distrugător al drogurilor. Aşezat pe
malul drept al râului cu acelaşi nume, el începe în partea
de vest de la nr. 110 şi a fost botezată aşa de emigranţii
olandezi care s-au aşezat la început în această parte a
oraşului, iscusiţii care au reuşit să cumpere de la indieni,
doar cu preţul a 12 mărgele colorate din sticlă fâşia de
insulă pe care s-a clădit şi s-a înălţat mai apoi New-
Yorkul de azi, devenit unul din cele mai mari, mai bogate
şi mai cosmopolite oraşe din lume…
Port la râul Harlem, a avut un rol important la
dezvoltarea cartierului, care cunoaşte apogeul, datorită
simţului practic şi de afaceri al olandezilor care s-au
îmbogăţit în special din comerţ, înfiinţând extravagante
cluburi, ce greu puteau fi ocolite.

208
 Prin 1820, ei mutându-se în altă parte, locul lor a fost
luat de portoricani, apoi peste o jumătate de secol, aici şi-
au găsit a doua patrie, al doilea cămin, în special germanii
şi ruşii. De prin 1910 au început să se aşeze aici negrii şi
astfel Harlemul a devenit rapid centru muzical, mai cu
seamă a jazului. Apoi, treptat, cartierul intră într-un
declin economic, sărăceşte, s-a ghetoizat, căpătând faima
de centrul drogurilor, strada 125 fiind cartierul general al
negrilor care se ocupă de acest flagel.
Chiar şi în zilele noastre, multe case sunt închise şi au
scânduri la geamuri, case care se pot cumpăra foarte
ieftin. În cuprinsul Harlemului, se află locuinţe, care cu un
preţ minim, pot fi închiriate de cei nevoiaşi. Trecem în
dreptul clădirii, care adăposteşte Jazz-clubul Apollo, locul
preferat a lui Fidel Castro în vizitele lui new-yorkeze. De
la nr. 125 la 200, sunt multe case peste care timpul şi-a
lăsat amprenta unei jalnice degradări, apoi de aici, brusc,
se intră pe 5th Avenue, deci o trecere fantastică, de la un
stil de construcţii şi de viaţă uimitoare! Aici începe una
din cele mai cunoscute şi mai lungi străzi din lume,
vestitul Broadway, cu nenumărate şi renumite săli de
teatru, cinema şi spectacole de varietăţi, în care mulţi
artişti şi cântăreţi şi-au înscris numele, existenţa şi
trecerea lor pe aceste scene renumite, ce constituie o
adevărată piatră de încercare, cartea de vizită care le
deschide poarta spre suprema consacrare…
Această stradă măsoară peste 200 de km şi se termină
undeva în statul Connecticut. Tot aici e stânga, se află şi

209
faimosul muzeu Metropolitan care concentrează diferite
alte complexe muzeale.
Străbatem cea mai luxoasă arteră a oraşului, unde la nr.
1067, locuieşte actorul meu preferat, blândul şi frumos
îmbătrânitul Gregory Peck, trecem pe lângă vestitul hotel
Pierre, cel mai conservativ reprezentant al celui mai mare
hotel, apoi celălalt hotel cu nume sonor Plaza, iar pe
stânga celebrul complex Trump, cu cele mai mari şi
renumite case de modă TRUMP TOWER. Tot urcând şi
coborând din autocar, am ajuns la Rockefeller Center,
simbolul reuşitei în viaţă, cu toată gama ce etalează
bunăstarea, măreţia, strălucire, bogăţie nelimitată, la care
sigur a contribuit ambiţia, munca, seriozitatea şi
priceperea mai multor generaţii a renumitei familii,
devenită pe plan mondial cunoscut blazon al faimei şi
puterii financiare…
Din mersul maşinii admirăm Sf. Patrickˈs, cea mai
mare catedrală catolică a New-Yorkului, apoi următorul
popas este la sediul O.N.U. Am impresia că fantezia mea
a luat-o razna din nou, dar vocea puternică a ghidului care
încearcă să ne adune pentru intrarea în faimoasa clădire
confirmă totuşi o realitate!? Linia construcţiei în sine mi-e
atât de cunoscută; am văzut-o în repetate rânduri prin
reviste, ilustrate, pliante, în poze, la televizor, prin
jurnale de actualităţi, deci nu stilul arhitectonic propriu-
zis mă copleşeşte, ci faptul în sine, că eu, umila
Zimand-cuzoaică, vorba dragului meu Micu, am ajuns să
trec pragul impresionantei instituţii, flancată de drapelele
ce-şi flutură-n vânt culorile statelor care fac parte din
210
această amplă şi recunoscută Organizaţie a Naţiunilor
Unite, devenită în timp simbolul reconcilierii şi al păcii,
locul unde la masa tratativelor se iau hotărâri legate de
soarta multor ţări, locul spre care se îndreaptă speranţele
multor popoare, pentru rezolvarea unor probleme vitale…
Turul oraşului continuă în ritm alert. De obicei, stau
aproape de ghid să ascult explicaţiile lui, dar uneori îşi
pierde entuziasmul, din cauza celor care, dornici să-şi facă
diferite cumpărături, dispar subit în scurtele opriri pe la
muzee sau expoziţii, fără să anunţe măcar şi atunci atenţia
lui se concentrează mai mult spre grija de a ne regrupa,
aşteptare ce îl solicită nervos şi fură din timpul nostru
preţios, şi aşa în mare criză! Este adevărate că toate
magazinele, localurile, cofetăriile, sunt o permanentă
atracţie, tentaţie şi provocare, dar noi ăştia mai modeşti,
cu banii număraţi, facem mai uşor faţă ispitei şi ne
mulţumim să le privim ca piese expuse pentru a fi doar
admirate din mers!
Deşi kilometrii de azi i-am străbătut cu autocarul din
care coborâm şi urcăm, oprind la locurile stabilite în
program, oboseala pune încet stăpânire pe bietele noastre
picioare, solicitate la maxim! Totul este pentru noi
frumos, nou, interesant, demn de văzut, aşa că nu ne
plângem, suportăm durerea fizică la gândul că odată
ajunşi acasă vom avea timp suficient pentru recuperare…
Am ajuns în centrul Lincoln. Oprim în faţa operei
Metropolitane, a cărei clădire nu impune pe măsura
renumelui câştigat. Ni se explică detailat concepţia
interioară, frumuseţea şi valoarea picturilor expuse în hol,
211
forma originală a scenei şi din păcate trebuie să ne
mulţumim doar cu atât…
Facem poze pentru amintirile de mai târziu, încercăm
să zărim câte ceva prin pereţii de sticlă, apoi din nou sus
în autocarul în care negrul John, familiarizat oarecum cu
noi, ne zâmbeşte amabil şi ne întinde mâna drept punct de
sprijin pentru cei foarte obosiţi.
Ca la Budapesta, Viena, Berlin, Roma, Atena sau
Paris, şi de aici plec cu nespus regret, cu durere în suflet,
cu părerea de rău, de a nu fi putut participa pe viu la
farmecul şi frumuseţea unui spectacol cum numai pe
aceste scene de rezonanţă mondială le poţi auzi, vedea şi
trăi!?...
Marele tur al New-Yorkului, pe care încep să-l văd cu
alţi ochi, încep chiar să-l admir şi să-l accept aşa trepidant
cum este, se termină la World Trade Center – Centrul
mondial al comerţului, la cele două celebre clădiri
gemene, care apar obsedant în orice pliant, în orice
ilustrată, în reclame, care reprezintă magnificul oraş. Cele
două turnuri botezate cu numele fraţilor Rockefeller –
David şi Nelson, după statuia Libertăţii, sunt cele mai
impunătoare siluete ce întregesc şi dau culoare vederii
generale asupra oraşului, care în final te cucereşte fără
replică, definitiv!!!
Urcând cele 110 etaje care se termină la ameţitoarea
înălţime de 410 m, te aşteaptă o surpriză de neuitat!
Panorama este fascinantă, trăirea şi clipa este unică! Simt
o uşoară strângere de inimă, la gândul că mâine părăsim
marea metropolă americană! Ar mai fi atâtea de văzut,
212
atâtea locuri şi lucruri care încântă privirea şi sufletul
sensibilizat de valoarea artistică şi talentul celor care le-
au creat…
Aş fi vrut să vizităm vestitul muzeu Guggenheim,
muzeul naţional de istorie, muzeul modern, dar în mod
special Muzeul Metropolitan, care după părerea multor
specialişti, rivalizează cu Luvru din Paris, cu Prado din
Madrid, cu Ermitajul din St. Petersburg, cu British
Museum din Londra sau cu Zwinger din Dresda. O
singură zi, dacă ar fi fost adăugată programului pentru
New-York, ar fi fost suficient să aruncăm fugar, o privire
de ansamblu măcar, peste comorile de artă create de
oamenii diferitelor epoci, adunate şi păstrate cu grijă în
aceste spaţii enorme, valori inestimabile rămase moştenire
generaţiilor de ieri, de azi şi celor viitoare.
Ştiu şi simt că altă ocazie nu va mai exista! De aceea
regret această şansă ratată, din vina celor care au alcătuit
şi au trasat itinerariul şi programul desfăşurat pe zile, dar
asta este, trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru
atât!
Ultima seară o petrecem în apropierea podului
Brooklyn, considerat a opta minune a lumii, a cărui
măreţie conturată de lanţul luminos al becurilor ce se
reflectă scânteitor în apa EAST RIVER-ului, oferă un
spectacol grandios!
De-a lungul falezei, lângă debarcader, ancorate la mal,
se clatină, mişcate de briza nopţii de august, vase
croazieră de cele mai diferite forme şi mărimi, zugrăvind
un decor învăluit în parfumul unui romantism nou, marcat
213
de evoluţiile şi progresele sfârşitului de mileniu doi. O
explozie feerică de lumini inundă marea piaţă, asaltată de
mulţimea entuziastă care, într-o frenezie debordantă,
efectiv molipsitoare, participă, cântând visând, dansând,
mâncând şi bând, la sublima clipă de bucurie, a cărei
amintire fiecare o va lua cu el, indiferent de vârstă, opinii
şi etnie!
Noapte bună, New-York! Adio!
20 august, ora 8
Deşteptarea s-a făcut în zori, pentru căratul bagajelor,
pentru luarea micului dejun şi pentru predarea cheilor la
recepţia hotelului. Totul fiind executat ca în armată, iată-
ne instalaţi deja în confortul casei pe roţi, cu destinaţia
Washington, până unde vom străbate teritoriul a şapte
state.
Cu toată experienţa şoferului nostru, am intrat într-un
blocaj de circulaţie, specific dimineţilor New-Yorkeze de
care s-a temut ghidul,dar când ai de a face cu firea şi
caracterul a cincizeci de oameni de vârste şi temperamente
diferite, este foarte greu să te încadrezi în limitele
timpului necesar, cu atât mai mult cu cât printre noi s-au
nimerit indivizi iritant de comozi, egoişti, suciţi,
recalcitranţi, dur, dar sincer spus, nesimţiţi, care n-au nici
bunul simţ impus de legea nescrisă a convieţuirii, sau a
acomodării la colectivitate?!...
Admir calmul şi inteligenţa ghidului, care indirect, cu
subtilitate şi tact, încearcă să schimbe, fără să jignească,
comportamentul acestor auto-răsfăţaţi…

214
 Cuprinşi deodată de tristeţea marilor despărţiri,
aruncăm nostalgice priviri peste oraşul care rămâne
neclintit în urma noastră, într-o nepăsare totală faţă de
plecarea pe care toţi, deopotrivă, o regretăm! Oricum las
şi aici încă trei zile preţioase, consumate cu folos din câte
mi-or mai fi rămas, dar duc cu mine amintirea lor,
încărcată de emoţiile trăite, a căror ecou mă vor însoţi
până în ceasul marelui final!?...
Am intrat pe teritoriu New-Jersey, prin tunelul ce leagă
cele două state, săpat sub râul Hudson.
Constat că semnele de circulaţie şi circulaţia în sine
este foarte uşoară, chiar şi pentru nevorbitorii de limbă
engleză, ieşirile din oraşe fiind dirijate în cele patru
direcţii ale punctelor cardinale, viteza admisă fiind de 55
km/oră. Este uimitoare reţeaua de şosele, pe care maşini
mici şi mari mişună neîntrerupt, ca un muşuroi neobosit
de furnici,
Stau ca de obicei pe locul meu preferat de la geam, într-
o stare de spirit soră cu beţia! Liniştită, relaxată,
deconectată de toate gândurile negre, ruptă complet de
grijile şi problemele de acasă, mă simt uşoară ca un fulg
purtat aiurea de vântul călător, stăpânită de un sentiment
de mulţumire ce nu se poate explica! Sunt puţine clipele
când putem afirma cu adevărat că suntem fericiţi, fără să
părem banali, dar eu acum asta simt – fericire! Da, sunt
fericită şi nu mi-e ruşine s-o recunosc, dacă trebuie
mărturisesc în faţa lumii întregi acest sublim adevăr!
Asemenea trăiri merită orice sacrificiu, merită să
cumpăneşti chiar şi 350 de zile din an, în care reduci totul
215
la strictul necesar, renunţi la toate tentaţiile culinare şi ale
modei, pentru astfel de momente, care cu adevărat, fără să
visezi, te înalţă şi te apropie de raiul Lui Dumnezeu!
Şoselele sunt împânzite de convoiul colorat al sutelor
de maşini ce par teleghidate de la un punct fix, ca într-un
concurs bine organizat. La sfârşit de săptămână, apar
încărcate cu provizii pentru potolirea foamei şi setei, cu
bărci pneumatice, cu biciclete, cu părinţi şi copii, cu
bunici şi nepoţi, alunecând pe oglinda asfaltului de calitate
durabilă, căutând refugiu în mijlocul naturii, pe care o
caută cu ardoare , pe care o iubesc, o admiră, o protejează,
conştienţi că ea va rămâne singura sursă pură de energie,
frumuseţea fără egal, în mijlocul căreia scapă de povara
oboselii acumulată şi unde îşi încarcă bateriile pentru
zilele stresante ce vor urma…
Privesc încântată tabloul ce se desfăşoară în stânga şi
în dreapta mea de-a lungul şoselelor şi nimic nu trădează
neobişnuitul! Cerul deasupra noastră are culoarea
aceluiaşi albastru senin ce simbolizează credinţa, iarba,
pomii, arborii sunt însufleţiţi de acelaşi verde nuanţat al
speranţei încărcate de clorofilă ce le dă strălucire şi viaţă,
apele şerpuiesc la fel de potolite sau învolburate, apărând
tăcute pe margini de câmpii, ori pierzându-se printre
bolovani şi stânci într-u murmur tânguitor şi totuşi
urmărind goana maşinilor care ne depăşesc, sau pe care
noi le lăsăm în urmă, zăresc lângă numărul de pe tăbliţă şi
iniţiala statului de care aparţin: New-York, Conn., Wash.,
Pa. etc şi doar aşa realizez că nu sunt pe străzile Aradului,
nici undeva prin ţară, nici chiar pe drumurile europene, ci
216
pur şi simplu autocarul goneşte cu noi pe şoselele bine
întreţinute ale Americii!!! Deci am ajuns să apuc şi să
trăiesc şi clipa asta!
Oare totul e aievea, ori visez ca de atâtea ori? Dar nu
visez, mi-o confirmă din nou vocea ghidului care, pe tot
parcursul călătoriei întreţine atmosfera, ţinând adevărate
lecţii de istorie, geografie ştiinţele naturii, cultură
generală, care ne stârnesc curiozitatea.
Chiar acum ne atrage atenţia că suntem în apropierea
orăşelului Twonship, unde a trăit şi s-a înscris în istoria
tehnicii cu numeroase invenţii Thomas Alva, cunoscut
peste tot în lume, simplu, vestitul Edison…
Străbatem kilometrii întregi pe fostul teritoriu al
indienilor cheyeni, din care o mare parte s-a transformat
în aceste moderne şi aglomerate şosele, pe care caravanele
de autovehicule se deplasează atât de firesc, de parcă totul
ar fi existat aşa de când lumea!? Nici o remuşcare, nici un
regret vizibil, nici un gând măcar ca semn de omagiu, fie
el şi tardiv, pentru drama la care aceşti nefericiţi au fost
supuşi din clipa febrei marilor emigrări pe pământul
făgăduinţei, unde indienii aşezaţi de mult stăpâneau
nesfârşite întinderi de pământ şi ape, râvnite şi dorite apoi
de noii veniţi care, în timp, au transformat lăcomia şi
propriul interes într-o sângeroasă dispută, generând o ură
reciprocă şi nesfârşite lupte pe viaţă şi pe moarte!...
Dacă e să dăm crezare adevărului istoric, europenii nu
prea se pot mândrii cu înaintaşii lor, care au avut o
contribuţie majoră la ceastă tragedie umană, pe care s-a
clădit de fapt prosperitatea de azi a naţiunii, fiind cei mai
217
înverşunaţi şi mai neînduplecaţi, cei mai cruzi executanţi
ai decimării şi izolării lor în limita unor rezervaţii departe
de civilizaţia lumii noi, care se contura…!?
John al nostru primeşte prima atenţionare pentru
depăşire de viteză, deşi nu avea mai mult de 70 km/oră.
De data asta scapă cu atâta, dar la următoarea abatere,
amenda pentru încălcarea reguli îl va costa foarte mult,
legea circulaţiei fiind foarte drastică, iar aici, metoda
ciubucului este un sistem care nu se practică?!
Am intrat în Pennsylvania (Pa), unul din importantele
state pe teritoriul căruia au avut loc câteva din marile şi
răsunătoarele evenimente istorice, care au marcat ulterior
întreaga structură, au schimbat mentalitatea oamenilor şi
au contribuit la dezvoltarea şi prosperitatea marelui stat.
Deşi în Greacă ”Philadelphia” înseamnă „prieten al
omului”, faimosul oraş ne întâmpină ostil, cu averse de
ploaie însoţită de tunete şi fulgere înfricoşătoare, cu vânt
turbat, care face imposibilă folosirea umbrelelor! În aceste
condiţii, spre regretul nostru, turul oraşului este
compromis, căci picăturile de apă ce se preling şiroaie pe
geamurile aburite ale autocarului, care în unele locuri curg
deja şi în interior, nu ne lasă nici o şansă de vizibilitate!
Oprim undeva în apropierea cunoscutei clădiri ce
adăposteşte „Independce Naţional Historical Park”, dar,
făcuţi într-o clipă ciuciulete, ne adăpostim care pe unde
apucăm ! Am nimerit sub arcuirea ovală a unei porţi de
unde privesc dezlănţuirea furibundă a unei ploi de vară cu
bulbuci, iar prin perdeaua fumurie şi umedă ce s-a lăsat
între cer şi pământ, zăresc un vechi şi scump tablou din
218
copilărie, care-mi trezeşte nostalgia unor neştirbite
amintiri…

Este amintirea duioasă a unor îndepărtate zile de vară,

când grijile apăsau umerii părinţilor noştri, iar noi,
nerăbdători şi bucuroşi, tovarăşi de joacă, ieşeam
împreună desculţi pe strada inundată de şuvoiul apei care
nu apuca să se scurgă prin canalele înfundate ale pieţii
219
Avram Iancu din Arad, când cu faţa întinsă către cer, cu
hainele uşoare lipite de corp şi cu mâinile ridicate
provocând parcă şi mai mult mânia norilor, savurând
potopul de ploaie şi stropii ei calzi, care ne biciuiau cu
putere, într-o dulce beatitudine cum nu numai la vârsta
aceea o poţi face şi o poţi simţi cu adevărat!...
Pe cât de neaşteptat s-a năpustit această nemiloasă
vărsare de ape peste noi, pe atât de brusc s-a şi potolit!
Dar nestatornicia norilor ce se deplasează, fugărindu-se
într-un ritm isteric şi nestăvilit, brăzdează stăpânind încă
cerul plumburiu, ţinând sub neagra ameninţare a
întregului oraş, care vitregit azi de lumina scânteietoare a
astrului solar, stă neputincios, ghemuit parcă într-o
apăsătoare şi nesigură aşteptare care momentan, nu
prevesteşte nimic bun.
Profitând de acest armistiţiu tacit dintre natură şi noi,
părăsim şovăind adăposturile vremelnice şi, udaţi din cap
până în picioare, iată-ne adunaţi în vasta curte a Muzeului
Independenţei din Philadelphia, localitate importantă cu
statut de fostă capitală, admirând şi ascultând povestea
enormului clopot din bronz, devenit simbolul unei
împliniri istorice, căci ecoul dangătului său prelung a
răsunat triumfător în 1776, când în prezenţa lui George
Washington, primul preşedinte al Americii, a fost citită
Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, autorul său
fiind Thomas Jefferson, devenit cel de-al III-lea
preşedinte american!
După timpul acordat pozării, suntem invitaţi într-o
încăpere ce pare a fi o sală de proiecţie, unde, aşezaţi în
220
rânduri pe scaune, în timp ce ascultăm însufleţita
expunere a unui istoric-muzeograf, pe ecranul aflat pe
unul dintre pereţi, urmărim scene şi secvenţe inedite din
istoria şi frământările acestui mare stat, pentru
prosperitatea căruia şi-au dat tributul, pe lângă
conducători celebrii, pe lângă oameni de seamă şi miile de
eroi anonimi, care stau de fapt la baza formării naţiunii de
azi. Rămâne sub semnul întrebării dacă valul miilor de
suflete atrase de acest râvnit şi visat continent, a fost
benefic chiar tuturor? Dar înaintea oricărui răspuns, un
fapt rămâne cert, anume că descoperirea lui a fost rodul
priceperii, inteligenţei, curajului, a dorului de aventură, a
necesităţii de supravieţuire, prin noi acumulări de spaţii şi
bunuri materiale, a iscusiţilor europeni, care şi-au lăsat
vizibil amprenta talentului, culturii şi a civilizaţiei lor
milenare, contribuind în mare măsură la mitul
invincibilităţii americane, care insuflă deopotrivă tuturor,
linişte şi siguranţă!
Deşi sunt puţine familiile care la rădăcina arborelui
genealogic să nu aibă măcar o ramură strămutată din
bătrâna noastră Europă, sau din celelalte continente, totuşi
este uluitor cum acest amestec pestriţ, format din diferite
naţionalităţi şi de cele mai diverse religii şi etnii,
convieţuiesc aici împreună, acceptând şi respectând
constituţia adoptată încă din 1787, care are la baza formei
de guvernământ principiul Republicii federale, cu regim
prezidenţial, nu rege nu ofiţer, nu domnitor ales pe viaţă,
ci un preşedinte, pus la cârma ţării prin alegeri libere.

221
 Ghidul nu participă la această oră de istorie, pe care o
ştie deja pe de rost, deci trebuie să ne mulţumim cu ce
vedem pe ecran şi cu ce înţelegem din relatarea
profesorului care vorbeşte în engleză!
Unii dau semne de nerăbdare, vor mişcare, vor
cumpărături, dar nu scăpăm uşor, căci expunerea este e
măsura anilor de formare a naţiunii, cu toată evoluţia
lucrurilor, cu binele şi răul din ele, cu frământările sociale,
cu dramele, luptele, dezbinările, cu progresul şi dârzenia
care au adus-o la prosperitatea ei de azi, aşezând-o
deasupra marilor puteri, care îi recunosc supremaţia!...
Dacă nu ai citit, sau nu ai auzit prea multe, timpul de
aici este foarte scurt pentru cunoaşterea amănunţită a
istoriei unui stat, mai ales dacă acesta este America;
rezumată totuşi la doar câteva zeci de minute, aflăm
lucruri noi şi interesante despre întreaga existenţă a
faimosului stat.
Teritoriul precolumbian al Statelor Unite, a fost locuit
de triburile nordice de amerindieni (piei roşii), dispersate
îndeosebi în zona marilor lacuri şi în sud-vest.
După ca Francisc Drake, navigator şi corsar englez,
înnobilat de Regina Elisabeta, explorează ţărmul estic în
1584, englezii stabilesc primele aşezări la începutul sec.
XVII-lea, care în 1643 se constituie în Confederaţia Noii
Anglii. Urmează colonizarea intensă a zonei atlantice şi
extinderea stăpânirii britanice în 1763, până la
Mississippi.
La 4 iulie 1776 cele 13 colonii engleze, situate între
Allegheny şi Atlantic, se proclamă independente, iar un an
222
mai târziu ia naştere confederaţia „UNITED STATE OF
AMERICA”…
În 1783, în urma războiului de independenţă purtat cu
Anglia, Statele Unite, îşi extind suveranitatea până în
Mississippi. În sec. XIX urmează expansiunea spre vest –
teritoriul dintre Mississippi şi Rocky Mountains (Munţii
Stâncoşi), cumpărat de la Franţa în 1803, Florida
cumpărată de la Spania în 1819, Texas – 1845 şi întregul
teritoriu de la vest de Munţii Stâncoşi – California,
Arizona, New Mexico,obţinute de la Mexic în 1848, apoi
Alaska, cumpărată de la Rusia în 1867 şi Hawai, anexat
de la Spania în 1898.
În 1910, Statele Unite erau constituite din 48 de state şi
2 teritorii, ultimele state intrate in Uniune fiind Alaska şi
Hawai, în 1958, respectiv 1959. Ca diviziuni politico-
administrative, azi are 50 de state reprezentate cu câte o
stea pe drapelul naţional şi un district federal (Columbia).
Populaţia formată din excedent natural şi imigranţi este
risipită pe suprafaţa de 9.363.123 km² ( inclusiv 171.554
km², ape interne) şi este alcătuită din albi, negri,
amerindieni (indigeni), japonezi, chinezi, filipinezi, etc.
Limba oficială este engleza, iar cele vorbite sunt: special
english, spaniola, germana, italiana, franceza, poloneza,
yidish, suedeza, norvegiana, slovaca, greaca, ceha,
româna, rusa, maghiara, japoneza, portugheza, olandeza,
etc., aparţinând diferitelor religii, ca: protestanţi
(anglicani, baptişti, metodişti, lutherani), catolici,
ortodocşi, mozaici etc…

223
 Sunt impresionată ori de câte ori am ocazia să văd şi să
constat unitatea de idei legată de statutul civic al
americanilor, că deşi au la baza principiilor o structură
foarte, foarte diversă de crez, gândire şi rădăcină, este de-
a dreptul miraculos cum s-a reuşit educarea acestui
amalgam de naţionalităţi în conştientizarea spiritului
naţional, de care sunt pătrunşi în mod sincer, fără ipocrizie
sau constrângere.
Cea mai simplă şi semnificativă dovadă de fidelitate şi
devotament faţă de ţara care i-a adoptat, ţara care-i
ocroteşte şi îi recunoaşte deopotrivă pe toţi prin lege, ca
cetăţeni americani egali în drepturi şi îndatoriri, este
gestul spontan al arborări drapelului naţional, nu neapărat
doar la evenimente sau sărbători.
Confecţionat în mărimi diferite, din pânză obişnuită,
mătase, ba chiar şi din hârtie, drapelul cu cele cinzeci de
stele, aşezate pe fondul albastru de dreptunghi adăugat la
dungile alb-roşii, este o prezenţă permanentă în viaţa şi
activitatea oricărui american şi îl întâlneşti pretutindeni,
expus la loc vizibil, prin grădiniţe şi şcoli, prin instituţiile
de stat, ori fluturând pe clădirile publice şi nu în ultimul
rând în casele şi curţile, în gospodăriile omului de rând ,
conştient şi mândru de valoarea lui umană, datorită sorţii
sau norocului, care l-a favorizat…
În galeria marilor valori ale naţiunii, alături de
sonoritatea unor nume ca : Washington, Ford, Jefferson,
Lincoln, Eisenhower, Roosevelt, Nixon, Kennedy, Reagan
Bush, Clinton, etc. modestul nume al lui Betsy Ross stă la
loc de cinste, rămas în conştiinţa poporului, completând
224
imaginea femeii care a conceput şi a confecţionat primul
drapel al naţiunii, căci şi aici, ca oriunde în lume, în orice
împrejurare, la bine şi la rău, în timp de pace sau război,
stindardul, steagul ţării, a fost, este şi va rămâne simbolul
viu ce trezeşte în fiecare om sentimentul siguranţei şi
convingerii că aparţine cuiva; prezenţa lui are darul de a
însufleţi spiritul făcându-l să vibreze, la cele mai înalte
cote, scoţând la suprafaţă din adâncul sufletului emoţii
copleşitoare de mândrie , dragoste şi curaj!?...
Un exemplu elocvent al principiului democraţiei
americane este figura dominantă a lui Abraham Lincoln,
care a trăit între anii 1809-1865. În tinereţe a fost tăietor
de lemne, plutaş pe Mississippi, funcţionar la poştă, apoi
avocat. Şi-a început activitatea politică, în statul Illinois,
devenind şef al Partidului liberal (Whig).
Ca membru al Congresului S.U.A. din 1846, s-a opus
declanşării războiului cu Mexicul (1848) şi a cerut în 1849
abolirea sclaviei. A fost unul dintre creatorii Partidului
Republican (1854). A dus o susţinută campanie
aboliţionistă. Alegerea sa ca preşedinte S.U.A. în 1859 şi
apoi abolirea sclaviei au provocat războiul de secesiune
din 1861- 1865 între statele din sudul S.U.A. care
susţineau menţinerea sclaviei şi acelor din nord,
aboliţioniste.
Indiferent de rezultatul final, acest cutremurător război
care a pus faţă în faţă în poziţie de luptă fii aceluiaşi stat, a
fost una din marile tragedii americane, care a rămas în
istoria marelui şi admirabilului stat, un capitol cernit scris
cu jertfa şi sângele vărsat din ambele tabere…
225
 Pentru rolul său important jucat în actul de eliberare a
negrilor din robie, semnat în 1865, preşedintele Lincoln a
plătit cu viaţa, fiind asasinat în acelaşi an , în timpul unei
reprezentaţii, la Ford’s Theatre, de către un sudist
fanatic!?
La 3.VII.1863, în apropierea oraşului Gettysburg din
statul Pennsylvenia, trupele nordiste, sub comanda
generalului Grant au repurtat marea victorie asupra
armatei sudiste. Dar cu toată faima de exemplar stat
democrat în care toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii,
toleranţa şi divergenţele etnice nu s-au rezolvat pe deplin,
nici chiar aici!? Peste tot în lume, unde specia umană este
prezentă , opus sentimentului iubirii de aproape, ura,
pizma, neînţelegerile, răutatea, duşmănia, rivalitatea,
interesele financiare şi nu numai, înving din păcate
raţiunea şi binele, iar dramele izvorâte din aceste ambiţii
meschine rămân o permanentă ameninţare ce naşte
conflicte de neocolit!
Expunerea filmului cu frânturi din formarea, naşterea
şi evoluţia poporului american a luat sfârşit.
Afară, norii grei se descarcă din nou, ropotul
picăturilor de ploaie lovind zgomotos acoperişul şi
geamurile impunătoarei clădiri, în care ne aflăm.
Suntem risipiţi în sala numită „Declaraţia Chamber”, o
încăpere spaţioasă şi sobră, în care mobila se reduce doar
la câteva zeci de scaune, aşezate în jurul unor mese,
acoperite cu o pânză verde, iar sus, pe un fel de estradă,
tronează silueta unei mese mai mari, ce se vrea probabil
cea a prezidiului. În colţul stâng al fiecărei mese, se află
226
un sfeşnic cu lumânare, o carte cu coperţile maro, o
scrumieră, două foi imaculate de hârtie şi asortate la
culoarea albastră a uşilor şi a pereţilor, câte o călimară în
care sunt înfipte două pene de scris, totul învăluit într-o
respectoasă tăcere şi aşteptate, ca începerea slujbei într-un
sfânt lăcaş. Dar în afara explicaţiei însoţitorului nostru
băştinaş, nu se întâmplă nimic neobişnuit.
Cu 223, 222, respectiv 212 ani în urmă s-au consumat
aici trei evenimente răsunătoare, care au pecetluit
principiul de bază în administraţia şi concepţia Lumii
Noi, lume aflată, cum zicem noi, dincolo de ocean… lume
după care tânjeşte orice muritor de rând!
Aici a fost adoptată, în 4 iulie 1776, Declaraţia de
Independenţă a ţării, apoi în 14 iulie 1777, un an mai
târziu, tot aici a luat naştere Confederaţia Statelor Unite
ale Americii, iar în 17 septembrie 1787 a fost adoptată
Constituţia Statelor Unite, un document de excepţie, fapt
care explică supravieţuirea ei până în prezent…
Teritoriul Statelor fiind foarte întins şi mare, nu putea
fi condus centralizat, adoptându-se o structură federală…
Apreciez tăria de caracter şi mândria cu care
americanul respectă şi cinsteşte, nu numai cu vorba,
memoria înaintaşilor săi, atribuindu-le aura curajului şi a
dăruirii de sine, care din iubirea de ţară şi-au făcut un
crez, punând viaţa, visele, idealurile şi speranţele lor, ca
piatră de temelie la zidirea şi înălţarea patriei comune,
devenită în faţa lumii întregi, etalonul unei integrităţi
demne de admiraţie şi respect!?

227
 Oricum, chipul şi numele lor vor rămâne vii în
conştiinţa naţiunii şi vor înfrunta chiar şi necruţătoarea
trecere a timpului, în care cu jertfe mari au făurit istoria ce
cuprinde deopotrivă suişuri şi coborâşuri, victorii şi
înfrângeri, drame şi triumfuri, toate născând monştri sau
eroi, ale căror acte controversate au dezlănţuit forţele
binelui împotriva răului şi invers, acte fireşti, care stau la
baza existenţei oricărui stat de pe pământ!...
Ţinând piept înverşunării cu care ploaia de august
încearcă să ne alunge pur şi simplu din oraş, oprim pe
Chestnut Street 320, la Carpenter’s Hall, alt muzeu, care
păstrează, ca şi cel de pe Walnut Street, mărturii din
frământările revoluţionare din perioada războiului de
independenţă a U.S.A…
Ultimul obiectiv vizitat, care, spre satisfacţia generală,
ne-a potolit şi senzaţia de foame, ce deja ne chinuia
cumplit, este THE BOURSE, aflată în incinta unei
impunătoare clădiri, construită în 1895 în stilul
arhitectural victorian, adăpostind iniţial primul oficiu de
schimb valutar. Ulterior, raportat la mersul înainte al
vremii, la dezvoltarea tehnicii, la modernizare, la progres
şi bunăstare, la necesitatea spoturilor, la interese materiale
şi câştig, imensul spaţiu din interior a fost transformat şi
actualmente este folosit cu succes ca un atrăgător
Shopping, o permanentă tentaţie, care oferă o întreagă
diversitate de articole gen suvenir, precum şi un restaurant
cu fel şi fel de oferte culinare, de la gustări reci la calde,
într-o impresionantă gamă şi varietate care, trezind
apetitul, te îmbie atât de convingător, încât ne lipseşte
puterea şi voinţa de a le rezista!

228
 Părăsim în final Philadelphia – oraşul dragostei frăţeşti,
aflat în estul Americii, în statul Pennsylvania, situat pe
râul canalizat Delaware, la cca 150 km de Oceanul
Atlantic, cu obişnuitele regrete ce ne încearcă de fiecare
dată, în clipa marilor despărţiri…
Cerul, colorat într-un gri plumburiu, conferă oraşului
pe care tocmai îl părăsim un aer trist, apăsător. O uşoară
melancolie pluteşte nedefinit peste el, dar în afara părerii
de rău de a fi stat prea puţin pentru atâtea locuri de văzut
şi lucruri de făcut, inima noastră tresaltă cu putere,
provocată de fiorul nerăbdării, cu care aşteptăm întâlnirea
cu faimoasa capitală a întregii Americi de Nord!...
De la plecarea noastră din Budapesta până la New-
York, am străbătut pe calea aerului 7260 km. Din New-
York am început marea cursă a înghiţitului de kilometrii,
care, până aici, a măsurat 155km.
Foamea şi setea fiind potolite, iată-ne din nou, stând
cuminţi pe locurile noastre din autocar, căliţi pentru
următorii 253 km ce ne mai despart de Washington!
Vremea capricioasă nu ne-a învins, nu ne-a speriat!
Molipsită de buna noastră dispoziţie şi de nepăsarea cu
care o sfidăm, brusc îşi schimbă mohorâta înfăţişare, iar
soarele risipind şi ultimul strat ameninţător de nori, apare
impunător şi cald, înseninând din nou, spre bucuria
tuturor, imensitatea cerului american!...
Ieşite parcă din paginile îngălbenite de poveşti, pe
ambele părţi, şoselele sunt presărate cu şiruri cochete de
căsuţe din lemn, rămase încă din perioada primului val de
construcţii, înaintea finalizării celor existente acum peste
tot, mult mai modernizate, mai sofisticate, mai îndrăzneţe,
dar toate, fără deosebire, păstrează sau poartă vizibila
229
amprentă a personalităţii şi a măiestriei celor care le-au
clădit, înfrumuseţându-le cu visele şi sclipitoarea fantezie,
de care omul din toate timpurile a fost capabil şi a dat
dovadă din plin!...
Specific obositoarelor şi lungilor drumuri americane,
mulţimi de baruri, moteluri, pensiuni, hoteluri, locuri de
parcare aflate în jurul sau în apropierea staţiilor de
benzină, prezintă o permanentă ademenire, oferind
călătorului disperat un plăcut prilej de odihnă, de
destindere, de recreere şi chiar de meditaţie…
Alunecând netulburaţi, într-un ritm monoton şi sacadat
pe oglinda asfaltului încins, genele devin tot mai grele.
Cuprinşi şi de vraja unei melodii country, transmisă prin
radioul aflat la bordul maşinii, emoţia şi nerăbdarea ce ne
stăpânea cu fiecare kilometru câştigat începe să
amorţească şi simt cum mă cuprinde o dulce toropeală…
Reuşesc din când în când, să ridic pleoapele devenite
ca de plumb şi prin perdeaua înceţoşată a genelor, mai
zăresc ici, acolo, câte o maşină, un copac, un petic de
lumină albastră, ori câte un panou indicator. Pe cel lăsat
acum în urmă scria POTOMAC. Ochii se lipesc din nou
sub insistenta apăsare a somnului ce încăpăţânat îmi dă
târcoale, dar mă lupt să rămân trează!
Sunt încă aici, aici în America, dar simt deja nostalgia
care se va strecura în sufletul meu când toate vor fi doar
amintiri! Deci nu-mi permit să dorm. Pentru amintirile de
mai târziu, vreau să cuprind cât mai mult şi să păstrez
totul pe pelicula memoriei, la fel de viu, de frumos şi de
real, cum este acum!
O linişte şi o pace Dumnezeiască se furişează tiptil,
tiptil şi simt cum îmi cuprinde întreaga fiinţă. Oare care va
230
fi plata acestor clipe divine? – dar ce contează, cum în
viaţă toate au un preţ, trăirea de acum merită orice risc !?
Asociind numele faimosului fluviu Potomac, cu cel al
unuia dintre marile căpetenii indiene, nu pot să nu mă
întreb oare cum ar arăta lumea, fără descoperirile care au
avut loc!?
Întregul periplu al lui Cristofor Columb la traversarea
oceanului, iată că noi l-am parcurs cu avionul, în doar
câteva ore! Făcând o rapidă întoarcere în timp, încerc să-
mi imaginez aceste vaste întinderi marcate azi de
uluitoarele progrese, aşa cum au fost cândva – doar apă,
pământ şi deasupra cerul… Văd scena de film în care,
liberi, neîncolţiţi, indienii zburdau în voie într-o superbă
armonie cu natura, hrăniţi şi ocrotiţi de ea până când
descoperiţi, mintea diabolică a unor semeni de-ai noştri, a
fost întunecată de goana după aur şi febra aventurilor
sângeroase ce a cuprins o mare parte din europeni!?...
Furată complet de bucuria contemplării frumoaselor
privelişti în plină desfăşurare, în permanentă schimbare,
mereu altele şi pentru mine toate noi, apoi încordarea cu
care ascult explicaţiile conştiinciosului nostru ghid, şi
atenţia acordată vecinilor mei de bancă cu care, sub
imperiul entuziasmului, împărtăşesc impresiile de
moment, îmbrăţişată apoi de sunetul dulce al muzicii care
atinge şi chiar mişcă cea mai sensibilă coardă a sufletului
meu, marcată de intensitatea senzaţiei cu care mă
copleşeşte şi de insistenţa amintirilor ce mă însoţesc
pretutindeni, stări la care se mai adaugă disperata
împotrivire în lupta cu somnul care mă chinuie îngrozitor,
n-am mai reţinut statele ale căror teritorii le-am
străbătut!?...
231
 În clipa asta suntem în spaţiul statului Delaware, nume
de rezonanţă în conştiinţa indienilor autohtoni…
Parcurgem mari porţiuni de drum în care autostrada
este flancată de perdele dese de protecţie, formate prin
plantările unor specii comune de tufe, pomi şi arbori
rezistenţi, în rest, doar vâjâitul repetat, produs de stridenţa
maşinilor care ţâşnesc grăbite pe lângă noi şi forma
complexă de miraj optic, acea iluzie înşelătoare de „fata
morgana” care apare vizibil pe panglica argintie a
asfaltului fără sfârşit din faţa noastră!
Ca pretutindeni în ţările cu circulaţie intensă, şi aici
autostrăzile sunt împânzite de enormele panouri de
atenţionare, constituind o binefacere pentru conducătorii
auto, care le consideră de un real folos. Dibaciul nostru
Jhon, încearcă să se strecoare pe banda a cărei săgeată
indică direcţia spre Baltimore…
Coapte de binefăcătoarea căldură a soarelui, lanuri
bogate de grâu se unduiesc provocând valuri, valuri, sub
adierea răcoroasă a vântului de august, dezlănţuit din
senin. Simt o pornire nebună de a mă arunca prin geamul
autocarului, drept în moliciunea catifelată a acestui imens
covor galben-mişcător, să-mi dezmorţesc oasele înţepenite
şi picioarele umflate de atâta şezut şi în tăcerea aurie să
ascult câteva clipe trilul păsărilor care, libere, spintecă
albastra imensitate a cerului pătat de norii trecători, să-mi
umflu nările cu mirosul proaspăt şi reavăn al acestui
pământ american, să trag în piept mireasma câmpului
roditor, să strivesc între palme minunea spicului de grâu
şi, despicându-i bobul printre dinţi, să-i simt gustul făinos,
iar în final să împletesc cunună din roşul, alb-movuliul,
galbenul şi albastrul atrăgător al florilor ce râd
232
nestingherite către soare, conştiente parcă de farmecul
colorat al formelor şi ameţitorul parfum şi s-o depun ca
imn de slavă pa altarul închinat frumuseţii întregului
univers!...
Respect din principiu şirul lung de nume consacrate şi
aduc un omagiu tardiv, numeroşilor anonimi, care cu
mintea lor iscoditoare au descoperit utilitatea atâtor lucruri
senzaţionale, acceptate şi folosite automat de fiecare
generaţie ca ceva foarte normal şi obişnuit, de parcă ar fi
existat întotdeauna!?
Ori de câte ori am în mână un fir de aţă, pe care încerc
(tot mai greu) să-l trec prin urechea acului de cusut, nu pot
să nu mă gândesc că şi acest obiect mic, subţire, aproape
sfidător de banal, a apărut ca rod al necesităţii şi al
inventivităţii cuiva, rămas la fel de util şi azi la sfârşitul
mileniului doi!
Cu plăcere, dar cu o uşoară undă de nostalgie,
răscolesc amintirea frumoaselor aniversări de familie, ale
căror bucurii le împărţeam mereu cu prietenii noştri dragi;
apoi farmecul sfintelor sărbători, când, cuprinsă în ajun de
emoţia aşteptării şi copleşită de febra pregătirilor,
simţeam în nările dilatate mirosul specific de aluat dospit
de la bucătăria mea, în care plutea bine definit aroma
dulce-vanilată, răspândită puternic de tradiţionala
specialitate a casei Marinchescu, neîntrecutul cozonac
„trandafir”, ce creştea rumenit în cuptorul încins, pândit
cu o lacomă nerăbdare de cei care-i cunoşteau deja
savoarea gustului deosebit!
Cu dragoste şi recunoştinţă, mă gândeam în fiecare din
aceste binecuvântate clipe de fericire la cel care, cine ştie
prin ce împrejurări, a despicat minuscul bob de grâu,
233
aflând astfel nepreţuita valoare a prafului alb mătăsos din
interiorul lui, care de atunci stă la baza atâtor preparate
delicioase şi care într-un amestec simplu de apă, sare şi
drojdie, ne sigură hrănitoarea şi nelipsita pâine, acea
binecuvântată bucurie, acel dar nepreţuit de toate zilele!
Este impresionantă admirabila evoluţie şi perfecta
relaţie a omului cu natura! Dar acest echilibru armonios, a
fost şi va rămâne valabil doar în măsura în care omul va
şti s-o preţuiască în limitele bunului simţ, fără cruzime,
fără lăcomie, fără nepăsare, fără dezmăţ şi va şti s-o
ocrotească cu toată fiinţa lui, pentru frumuseţea, bogăţia,
pentru mirajul fascinant cu care ne fericeşte şi ne
cuprinde în spaţiul ei infinit, ca mamele iubitoare care îşi
alintă cu dragostea lor grijulie odraslele…
Nu ştiu dacă gândul „morţii”, mă înspăimântă pentru
abisul insondabil care ne înghite în final, ori pentru că
odată intraţi în veşnicia ei renunţăm definitiv la toate
minunăţiile astea pământeşti, care discret, ne însoţesc de-a
lungul existenţei noastre şi ne dăruiesc atâtea bucurii,
atâtea satisfacţii şi atâta frumuseţe, cât poate să încapă în
sufletul nostru inundat de extazul acestor sublime trăiri…!
… Lanul unduitor de culoarea grâului copt a devenit
dintr-o dată un imens şi superb decor, demn pentru
spectacolul desfăşurat în aer liber, în care protagoniştii au
apărut aşa, din senin, ca petalele florilor ce rătăcesc în
neştire mânate de aripa vântului călător. Luaţi prin
surprindere de apariţia bizară a unui grup de bărbaţi, femei
şi copii, ne înghesuim toţi în partea stângă a autocarului,
studiindu-i curioşi prin cadrul limitat al ochiului de geam.
După înfăţişare şi îmbrăcăminte, bărbaţii în special, cu
bărbi lungi şi paltoane negre, seamănă cu cel al evreilor
234
întâlniţi în peisajul cotidian din Ţara Sfântă, înşiraţi în faţa
zidului plângerii, în orele de rugăciune; fustele lungi ale
femeilor, capul acoperit cu un fel de boneţică, trădează o
simplitate de mult ieşită din moda zilelor noastre…

235
 La prima vedere am crezut că fac parte dintr-o echipă,
care în peisajul acesta incandescent, folosind scena
încărcată de farmecul anotimpului verii, filmează aspecte
înfăţişând condiţia omului din secolele ce-au trecut!?...
Dând frâu liber imaginaţiei, straniile personaje pot fi
asemuite cu nişte vechi şi foarte demodate piese de
muzeu, abandonate aici la margine de câmpie, aproape de
una din cele mai mari capitale ale lumii, a cărei nume
sonor emană putere financiară, forţă militară, siguranţa
unui imperiu învăluit în mitul durabil al invincibilităţii!...
Ghidul este cel care lămureşte prezenţa acestor suflete
aici, în vasta împărăţie naturală, spulberând toate
presupunerile noastre.
Originari din Hanovra, mica comunitate numită
„AMIŞ” s-a stabilit în partea asta a S.U.A., trăind în ferme
izolate de stresul ucigător al marilor oraşe, într-o modestie
pentru noi greu de acceptat! Vegetarieni convinşi, au
renunţat de bună voie la minimul de confort câştigat
datorită evoluţiei în timp a societăţii şi curios, părăsind
ţara de origine, Germania, care nici ea nu este de lepădat,
smulşi din rădăcina europeană, s-au aşezat aici, în
continentul care pentru orice trăitor de pe faţa pământului
prezintă o permanentă obsesie, visându-l cu ochi deschişi!
Strămutaţi pe aceste plaiuri americane, ei au ales totuşi
asprimea unui trai simplu, poate cam dur, renunţând la
puternicele tentaţii pe care progresul, ştiinţa şi mersul
înainte al lumii le oferă, sfidând stridenţa înzorzonată şi
luxul vestimentar, strălucirea ademenitoare a plajelor şi
oraşelor fosforescente, renunţând la viaţa tumultoasă în
care zilele şi nopţile dispar una câte una, în ritmul grăbit şi
obositor al goanei după bani şi plăceri, la diversitatea
236
rafinată a specialităţilor culinare, care dacă suntem sinceri,
trebuie să recunoaştem cu mâna pe inimă că pe lângă
faptul că ne sunt necesare şi stau la baza unui mare capitol
al vieţii noastre, ele fac deliciul variatelor preparate pe
care le savurăm cu nesaţ, pe care le consumăm cu o
plăcere aproape sălbatică, aroma, aspectul, gustul şi
conţinutul lor sănătos, colorând în rozul dulce bombon
starea noastră sufletească, întreaga noastă existenţă.
Am citit undeva că timpul este unica măsură în care
toţi, fără deosebire,suntem egali, ca-n faţa lui Dumnezeu!?
Eu îndrăznesc să contrazic această teorie şi să afirm că
„moartea” este cea care nu trădează noţiunea egalităţii,
fiind singura forţă cernită care, fidelă principiului
eternităţii, nu iartă într-adevăr şi nu uită absolut pe
nimeni!?
Se ştie că de când lumea e lume, niciodată darurile,
bucuriile şi necazurile vieţii nu au fost împărţite în acelaşi
fel şi după merit la toţi...
Unora , şansa, norocul sau destinul le-a surâs din plin,
fericindu-i cu îmbelşugare, cu înţelepciune, cu talent,
succes, glorie şi o bunăstare de invidiat; pe lângă alţii,
viaţa trece în goana-i nebună, aruncându-le din mers,
câteva firmituri din binele de care, după dreptate, ar trebui
să aibă parte, iar mulţi chiar foarte mulţi, rămân vitregiţii
sorţii, oropsiţi şi neîmpliniţi , bâjbâind disperaţi ca orbii
în labirintul întunecat,nesigur şi întortocheat al vieţii, într-
o umilă şi revoltătoare stare socială, rămaşi în anonimat şi
căzuţi pe ultima treaptă a condiţiei umane!?...
Trăind în preajma lor şi cunoscându-le îndeaproape
dramatica existenţă, cu riscul de a păcătui, nu pot să nu
mă întreb uneori nedumerită, care este de fapt adevărul ce
237
stă la baza cunoscutei teorii, legată de bunătatea, dreptatea
şi egalitatea divină!?...
Ciudatele siluete AMIŞE rămân în urma noastră, dar
imaginea lor mă urmăreşte într-un fel tulburător!
Ascultând povestea aproape ireală în care aceste biete
suflete îşi consumă existenţa, mă gândesc oare ce putere,
ce raţiune i-a putut îndemna să renunţe la bruma de
satisfacţie de care poate în Europa sau chiar aici ar fi putut
avea parte?
Chiar dacă în viziunea lor, izolarea şi traiul primitiv
preferat altor condiţii este mulţumitoare, mă gândesc cum
poate fi calificat gestul lor? Un act de curaj demn de toată
admiraţia şi de respectul nostru, ori este consecinţa dictată
de legea fanatică a vreunei secte, care mai degrabă este
demnă de milă, decât de uimire ori dispreţ!?...
Trecem prin Baltimore, oraşul port cu 3 milioane de
locuitori, situat la cca. 100 km de Washington, cunoscut
centru universitar, ce stă la baza celei mai mari facultăţi
de medicină din ţara asta a făgăduinţei.
Pe măsură ce distanţa se micşorează, simt din nou
intensitatea emoţiei ce mă cuprinde, stăpânind cu greu
ritmul grăbit şi zgomotos al inimii, ce bate nebună, gata-
gata să se rupă!
Deşi ziua este aproape se sfârşit, ceva mai domolit şi
mai blând soarele rămas încă pe cerul Americii, se
consumă într-un spectacol incendiar într-o vâlvătaie de
foc roşu-gălbui, ce se vrea parcă un prietenesc semn de
bun venit în oraşul inimitabil, a cărui frumuseţe şi
grandoare demonstrează că nu întâmplător a fost ales să
reprezinte marea uniune a statelor americane. Am intrat în
Washington, deci am ajuns şi aici! Rog pe cea mai
238
apropiată persoană aflată lângă mine să mă ciupească, să
văd dacă clipa asta este într-adevăr reală!?
Este! Mă convinge din nou vocea ghidului, care ne
anunţă că am ajuns la destinaţie, ea fiind Hotelul Howard
Johnson, de pe Rhode Island Avenue 1430, o clădire cu
10 nivele cu o îmbietoare piscină amenajată pe acoperiş şi
un garaj subteran. Cazarea fiind făcută nesperat de repede,
profităm de lumina clară a zilei ce încă nu s-a terminat şi,
lăsând bagajele, oboseala şi impresiile adunate din
Philadelphia până aici, în camerele spaţioase şi elegante
ce ne-au foste deja repartizate, împinşi de curiozitatea şi
nerăbdarea mereu stăpâne pe noi, ca infanteriştii dornici
de luptă, am pornit la atacul primelor două obiective,
încurajaţi şi de avantajul distanţei mici dintre ele şi poziţia
hotelului nostru…
Şi iată-mă acum proţăpită cu sufletul la gură, cu mâna
pe inima ce zvâcneşte gata-gata să-mi spargă timpanul,
încercând să-mi stăpânesc emoţia, taman în faţa masivului
gard de fier forjat ce delimitează spatele CASEI ALBE! O
văd, este aidoma cu cea care apare în filme, în ilustrate, în
poze şi tot nu-mi vine să cred că este adevărată!?...
Poate este doar o copie reuşită, lăsată aici să
impresioneze trecătorii, dar zumzetul continuu stârnit de
uimirea şi entuziasmul mulţimii care o cuprinde ca într-un
vârtej ameţitor, bliţurile aparatelor foto, camerele de luat
vederi, mă conving în cele din urmă că mă aflu în dreptul
faimoasei CASE ALBE, bântuită de spiritele marilor
personalităţi care s-au succedat de-a lungul veacurilor la
preşedinţia Americii şi ocupată acum de atât de
mediatizatul cuplu Clinton?

239
 Ce satisfacţie! Ce clipe de bucurie pentru care
cuvintele sunt de prisos!
O cercetăm din spate, din profil, din faţă, ca pe o
redută înainte de asalt, îi admirăm silueta arhicunoscută,
încadrată armonios în verdele proaspăt şi odihnitor al unui
parc imens, în care fântâni ţâşnitoare, specii de arbori,
plante şi flori într-un aranjament rafinat, participă
înviorate în ciuda secetei ce în rest a cam pârjolit totul în
jur, urmărim salturile formidabile pe care doar veveriţele,
aceste vieţuitoare simpatice sunt în stare să le facă,
oferind deliciul unui spectacol savurat deopotrivă de toate
vârstele şi de vorbitorii tuturor limbilor de pe pământ.
Legat de interminabilele cozi ce se formează deja în
zori, ne exprimăm regretul, unii chiar nemulţumirea, că nu
putem pătrunde în interiorul Casei Albe!
Ghidul încearcă să ne lămurească că pentru a vizita
cele trei încăperi puse la dispoziţia curioşilor, am pierde
mai mult de o jumătate de zi din restul programului foarte
înghesuit, pentru care şi aşa timpul rămas este dezolant de
scurt! Raţionamentul său este într-un fel acceptat, dar
părerea de rău persistă supărător!
Necazul nostru se risipeşte însă repede, căci în
apropierea istoricei clădiri pe care tocmai o părăsim, pe
pajiştea uscată şi îngălbenită de necruţătoarea arşiţă a
verii, se înalţă maiestuos obeliscul închinat memoriei
primului preşedinte american, devenit un neocolit punct
de atracţie, cuprins în toate ofertele agenţiilor de turism,
sub denumirea cunoscută de „cuiul lui Washington”.
Înalt de 185 de metri, ridicat la data de 4 august 1848,
pare anume aşezat aici să străjuiască liniştea şi pacea
faimoasei capitale. Impunătoarea lui siluetă, te urmăreşte
240
şi o poţi zări din orice unghi al oraşului, a cărui frumuseţe,
poziţie şi importanţă este întregită şi de valoarea
navigabilului râu POTOMAC din nord-estul S.U.A., în
lungime de 590 km. Izvorând din munţii Apalaşi,
străbătând apoi câmpia litorală atlantică, înainte de vărsare
în golful Chesapeake al oceanului Atlantic printr-un larg
estuar, trece ca o binecuvântare şi prin Washington.
Efortul depus de cei sănătoşi şi curajoşi, care mai
dispun şi de timp, urcând cele 898 de trepte ce formează o
scară interioară în spirală ce duce până la vârf, la care
accesul a fost permis doar după 40 de ani de la înălţarea
lui, este răsplătit prin superba panoramă ce poate fi
admirată în zilele senine, ori seara, când impresionantul
colos pare o torţă transparentă, ce luminează feeric
întreaga zare…
Pe nesimţite, întunericul de nepătruns al nopţii, se lasă
peste oraş, întocmai ca şi o cortină grea, căzută după actul
final. Comparată cu infernala stridenţă a New-Yorkului,
Washingtonul pare o nepreţuită oază de linişte ce
scânteiază în culorile curcubeului încărcat de farmecul
corpurilor de iluminat măsurate în kilowaţi, ce seamănă cu
o puzderie de stele scuturate peste el din cerul încărcat, pe
bolta căruia tronează printre aştrii, tăcută şi misterioasă
eterna, fascinanta şi romantica lună…
Picioarele se răzvrătesc din nou şi nu ne mai ascultă!
Batem parcă pasul pe loc. Ne bălăngănim ameţiţi de o
uşoară beţie, reuşind cu eforturi mari să ne păstrăm
echilibrul. O sfârşeală fizică chinuitoare face ca drumul
până la hotel să pară mult mai lung ca la plecare şi totuşi,
sufletul nostru vibrează intens sub dulcea povară a
impresiilor adunate într-un superb buchet, în care am
241
aranjat cu grijă parfumul emoţiilor de azi şi florile
bucuriilor ce vor mai urma…
Nu ştiu de ce, imaginea monumentului lui Washington,
gardat de zecile de drapele americane ce îşi flutură
pânzele dungate stârnite de vântul serii, mă urmăreşte cu
atâta insistenţă? Plantate ca şi copacii, de jur-împrejurul
obeliscului, în comparaţie cu ameţitoarea lui înălţime,
steagurile înfipte acolo par atât de mici, că aproape te
izbeşti de ele dacă înaintezi cu privirea în sus, şi totuşi
prezenţa lor văzută în ansamblu emană un aer solemn, te
îmbie parcă la meditaţie şi reculegere, împrumută
întregului spaţiu culoare şi simbol, îi conferă un iz
comemorativ, imprimând în acelaşi timp locului o
atmosferă de sărbătoare, în care triumfă din nou acel
sentiment de mândrie naţională, manifestată şi întâlnită
peste tot…
Îmi pare rău că nu mi-a venit de la început ideea de a
număra toate steagurile şi steguleţele zărite pe parcursul
acestor zile. Cred, ba nu, sunt foarte sigură, că erau mult
mai multe decât am văzut la noi acasă din 1989 încoace!
Din păcate, după evenimentele revoluţiei din
decembrie, „mândrul nostru tricolor” şi-a cam pierdut
adevărata semnificaţie. În goana asta nebună după bani,
ce bani? după $ şi D.M., în febra asta ucigătoare şi
demenţială în care primează doar interesul material, cine
mai are timp de sentimentalisme, cine mai are nevoie de
valoarea stimulativă ce însufleţea pe toţi românii în
ceasurile de restrişte, pe câmpurile de luptă ori în zile
aniversare, sau a sfintelor comemorări.
Port şi azi în suflet chipul dragilor mei dascăli, oameni
minunaţi, caractere puternice, care din meseria lor şi-au
242
făcut un adevărat crez! Imaginea lor vie mă întoarce cu
nostalgie în anii copilăriei, când, prin ei, sentimentul
iubirii de neam şi ţară era transmis cu devotament într-un
mod simplu, fără ipocrizie şi falsitate, era transmis din
convingere şi din dragoste.

243
 De multe ori mi-e dor de emoţiile cu care, în preajma
marilor sărbători naţionale, pregăteam serbările şcolare,
când recitam poezii, făcând lumea să plângă în sală, sau
când profesorul de muzică, Istrate, mă punea să dirijez
corul, din repertoriul căruia era nelipsită frumoasa şi
mobilizatoarea melodie închinată celor trei culori din
drapelul ţării:
- Trei culori cunosc pe lume, ce le ţin ca sfânt odor, sunt
culori de-un vechi renume, amintind de-un brav popor.
Roşu, galben şi albastru…
Cuprinsă într-un mod plăcut de permanenta stare
euforică ce m-a însoţit încă din clipa plecării de acasă, mă
felicit încă o dată pentru ambiţia, voinţa şi dârzenia cu
care am trecut toate obstacolele să pot ajunge până aici!
Deşi, sincer vorbind, simt şi acum revoltă, gândindu-mă la
nopţile lungi şi istovitoare petrecute prin trenuri în timpul
navetelor obligatorii între Arad şi Bucureşti!
Disperarea cu care în arşiţă sau ploaie, aproape leşinată
de emoţie, aşteptam la porţile de nepătruns ale
consulatelor, american şi canadian, verdictul la obţinerea
sau refuzul vizelor, oarecum s-a risipit, răsplata fiind
aceste fantastice trăiri, dar rămân gustul amar şi trauma
zilelor şi nopţilor de coşmar, episoade dramatice şi
dureroase, care rănesc sufletul oricărui român dornic de
ieşire peste graniţele ţării şi calcă într-un mod sfidător
principiile demnităţii noastre umane!

244
245
 Consecinţa acestor restricţii se oglindeşte în obsedanta
încercare de a intra cu preţul oricăror sacrificii în mult
trâmbiţata Uniune Europeană şi N.A.T.O. Care Europă!?
Dacă ar fi să tipărim o listă cu toate minţile luminate, cu
toţi oamenii noştri de seamă din toate domeniile posibile,
cu toate celebrităţile posibile care s-au impus şi stau la loc
de cinste în catalogul valorilor mondiale, Europa ar trebui
să vină spre noi, ar trebui să ne caute, sau cel puţin să ne
facă loc să trecem, înclinându-se în faţa noastră în semn
de respect şi apreciere, pentru strălucirea numelor, a
capacităţii şi a talentelor recunoscute, care împânzesc de
veacuri întreaga lume!!!...
Într-una din cozile chinuitoare în care aşteptam
eliberarea paşaportului, am întâlnit o familie foarte
simpatică de tineri, el inginer electronist, ea doctoriţă. Îmi
amintesc cât de uimită am rămas efectiv fără replică, când
la întrebarea mea, ce azi mi se pare naivă, dacă nu le pare
rău de despărţirea definitivă de părinţi, de fraţi, de
prieteni, dacă nu le pare rău de oraşul lor natal, dacă nu le
va lipsi locul copilăriei, dacă nu-i doare faptul că se rup de
ţară, de pământul patriei în care s-au născut şi de care îi
leagă rădăcina neamului şi atâtea amintiri ce nu pot fi
şterse cu buretele?
- Dorul de părinţi se poate stinge, apropiind distanţele
prin vizite reciproce. Cât priveşte „patria”, ea este acolo
unde ne putem demonstra capacitatea intelectuală şi
valoarea cunoştinţelor acumulate, unde munca, talentul şi
priceperea ne sunt apreciate, unde suntem respectaţi şi
unde, mai cu seamă, existenţa unui trai decent ne sunt
asigurate!?...

246
 Argumentul lor n-a mai lăsat loc de comentarii!...
În vocea inginerului cu accente de o profundă tristeţe,
am desluşit disperare, dezamăgirea şi tragedia întregului
nostru tineret. La sfârşit de secol XX, în plină eră a
tehnicii computerizate, absolvenţii nenumăratelor
promoţii, marcaţi de grija unui loc de muncă, de
nesiguranţa zilei de mâine, de teama cuvântului „şomer”,
stau dezorientaţi în faţa viitorului incert, neştiind pe ce
drum să apuce!?
În aceste condiţii vitrege pentru ei şi deopotrivă pentru
noi toţi, cine poate condamna atitudinea şi hotărârea
acestor tineri educaţi şi formaţi la apreciatele şcoli
româneşti?
Rezonanţa noţiunii dragostei de ţară, atât de adânc
imprimată în conştiinţa generaţiilor vechi care spiritual se
hrăneşte şi azi din trecutul glorioaselor evenimente
istorice care au dat eternităţii sute de eroi, în viziunea
generaţiei de azi preocupată de regretabilul transfer al
„substanţei cenuşii”, al transferului inteligenţei româneşti,
aceste sentimente înălţătoare par nişte palide evocări,
depăşit de crunta realitate a luptei pentru supravieţuire!...

247
248
249
250
251
252
 Nu cunosc nici titlul poeziei, nici autorul, scriu din
memorie, am recitat-o prin anii 1941-1943.
Nu-mi aduc aminte bine,
Dar atunci când aţi plecat
Eraţi mulţi, asta ţin minte,
Plângeau clopotele-n sat
O vedeam pa mama plânsă
Ştergând ochii cu năframa
Şi plângeau muieri, mulţimea
Şi cu ei, plângea şi mama.
Plângeau unii, cântau alţii
Şi se depărta convoiul,
Eu mă jucam cu copiii
Că nu ştiam ce e războiul?!
Dar, când te-am văzut că plângi,
Parcă mă cuprinse teama
Şi ne-am pomenit atunci
Că plângeam toţi trei cu mama.
Atât mi-aduc aminte tată, de când ai plecat,
C-am rămas plângând cu mama
Plângeau clopotele-n sat!
Nu ştiu tată, n-am de unde
Dar atunci când te-au
îngropat,
O fi răsunat vreun clopot?
Dar plângeau a noastre-n sat!

253
 Am ajuns în sfârşit la hotel! În holul luminat fără
rezerva impusă de economisirea curentului electric,
recepţionerul ne zâmbeşte cu acea amabilitate
profesională, care te obligă parcă!? Dar vestea cu care ne
aşteaptă ne întristează! Din cauza unor modificări de zbor
din Toronto, programul nostru suferă modificări! Prima
consecinţă este renunţarea la timpul liber de mâine, în care
intenţionam să-i fac vizita promisă lui INGE GROZDA.
Regret sincer că nu-mi pot satisface curiozitatea de a
vedea cu ochii minţii frumoasa reşedinţă a familiei PEAR,
pe care o cunosc dor din pozele de la SARA, şi Doamne,
ce aproape sunt de ea! Însă scurtarea cu o zi a şederii
noastre în marea capitală a Americii, ne obligă la un
program extrem de înghesuit, în care să putem cuprindem
cât mai mult posibil, deci va fi un maraton istovitor, de la
care nu vreau să lipsesc, hotărârea e luată, vizita mea nu
va avea loc!
Conform înţelegerii de acasă, o sun de la unul din
telefoanele montate pe coridorul fiecărui etaj şi stabilim o
scurtă întâlnire matinală mâie, între 8 - 8³º aici, la
restaurantul hotelului.
Acum cred că ar fi cazul să mă culc! Sper ca somnul să
mă fure repede, să-mi fie odihnitor şi uşor! Noapte bună
tuturor!...
Clopotul bătăilor inimii este intens, iar ecoul lui se
izbeşte parcă de pereţii camerei în care îmi permit acest
pizmuit răsfăţ. Copleşită de dulcea povară a noilor
impresii adăugate celor de până acum, şi de bucuria clipei
în care, după atâtea eforturi fizice, îmi pot odihni seara
asta trupul sleit, într-unul din hotelurile celei mai mari
capitale ale lumii, mă las mângâiată uşor de plăcuta
254
atingere născută din aceste sublime trăiri, transformate
într-un duios cântec de leagăn ce-mi înalţă sufletul,
formând o punte spre cer, de unde aud în surdină
trâmbiţele îngerilor şi de unde mă simt mult mai aproape
de împărăţia divină a bunului Dumnezeu!...
Răscolită de imaginea chipului senin, mereu zâmbitor
şi calm al Sarei, încerc să adorm cu gândul la ea şi la
regretul de a nu fi reuşit să facem acest drum împreună,
aşa cum şi-a dorit şi aşa cum mi-a promis. Realizările
fiicei, care în condiţiile unei aprige concurenţe şi a unei
munci asidue, a reuşit performanţa de necrezut de a-şi
construi aici o casă, de a se realiza profesional, de a-şi
întemeia o familie solidă, bazată pe dragoste respect,
apreciere şi dăruire, a fost singura consolare, după
pierderea tragică a fiului Arthur, materializată în desele
vizite şi călătorii, făcute mai ales după naşterea nepoatei
LINDA, care a primit primul „mărţişor” de 1 Martie, de la
nepotul meu MIHAI…
Îmi pare nespus de rău că acum sunt aici, cum se
spune, la doar câţiva paşi, şi totuşi nu pot ajunge la ei!
Aştept însă cu emoţie şi nerăbdare dimineaţa zilei de
mâine, care îmi va prilejui întâlnirea cu fata ei, frumoasa,
inteligenta şi blânda INGE, pe care o revăd după aproape
15 ani!?

21 august 1999
Sunt încă obosită, dar plutesc parcă spre al nouălea cer!
Poate acesta a fost motivul că somnul m-a ocolit toată
noaptea! Mijesc deja zorile şi abia de am reuşit să închid
ochii şi, Doamne, ce încărcat este programul de azi!

255
 Atrasă încă de la sosire de îmbietoarea piscină
cocoţată pe acoperişul cochetului hotel, mă las furată de
tentaţia unui duş înviorător, dar, ajunsă sus, constat cu
uimire că nu sunt singura care s-a trezit la acest ceas
matinal, în care chiar şi cocoşii mai dorm. Dar efortul
nostru este răsplătit de superbul spectacol al unui nou
răsărit de soare, care, într-o măreţie copleşitoare, se iveşte
leneş şi tăcut pe bolta cerului american, hotărât să ne
prăjească în continuare, dar în starea asta de extaz, nimic
nu ne mai sperie! În ciuda focului său dogoritor, apariţia
lui aduce mereu altă şi altă zi, provoacă permanenta
bucurie a luminii după care tânjim toţi şi rămâne
nepreţuita binecuvântare care asigură viaţa întregului
univers!
Deci, bună dimineaţa soare! Bună dimineaţa
Washington!
Ora 8
Fiind în mare criză de timp, grupul nostru are prioritate
la masă. Suntem deja în sala de „mic-dejun” de la nivelul
doi, unde, pe masa cât lungimea peretelui din stânga
intrării, ne aşteaptă tot felul de gustări, pe măsura
apetitului şi a preferinţelor fiecăruia. Lăcomia vizuală ne
joacă din nou feste, ne hotărâm greu ce să punem pe tavă,
ce să alegem, la ce să renunţăm, tentaţia este teribilă, am
vrea să gustăm din toate, dar bietul nostru stomac are şi el
limitele lui!?
Sucul rece de portocale îmi surâde provocator din
pahar, din ceaşcă aburii cafelei se ridică, formând spirale
transparente, gustările alese sunt înşirate deja în faţa mea
pe masă, dar abia reuşesc să mă aşez, de gustat nici vorbă,

256
şi pe uşa sălii îşi face apariţia familia Pear, formată din
INGE DAVID şi LINDA!
Ghidul, crezând că sunt tot turişti aflaţi la hotelul
Johnson, le cere scuze, încercând să le explice că
momentan mesele sunt ocupate doar de grupul din
Ungaria, dar eu mă grăbesc să-l liniştesc, lămurindu-l că,
de fapt, ei mă caută pe mine şi mă ridic grăbită să merg în
întâmpinarea lor.
Ce bucurie! Ce emoţie!
Îmbrăţişând femeia matură, cu forme pline, care îmi
surâde cu faţa scăldată în lacrimile revederii, recunosc cu
greu fetişcana anilor 1963-1964, ori pe adolescenta din
Aradul anilor ce au urmat până la plecarea ei, prin
1983?!...
Timpul acest inamic perfid, ce înverşunat ne urmăreşte
în permanenţă cu trecerea lui nemiloasă, a operat fără
cruţare, lăsându-şi vizibil amprenta şi peste înfăţişarea ei
de odinioară! Entuziasmul din tinereţe este mai potolit,
explozia de veselie din zâmbetul ei plăcut şi molipsitor
este mult mai domolit, doar privirea caldă din ochii ei
mari şi negrii ca tăciunele şi-au păstrat strălucirea şi a
rămas la fel, adâncă şi pătrunzătoare, constituind semnul
de recunoaştere, garanţia că este ea INGE, fata pe care am
admirat-o şi îndrăgit-o dintotdeauna pentru fineţea,
inteligenţa, sensibilitatea, buna creştere, caracterul şi
nobleţea sufletului său...
Martor la această impresionantă întâlnire, întregul grup
a rămas efectiv mut! Nu se aşteptau ca tocmai eu, străina,
românca, apărută printre ei, să am parte de emoţia unei
astfel de revederi şi vorba lor, unde , tocmai, în
îndepărtata capitală a Americii! Momentul în sine poate
257
sta la baza unui duios scenariu pentru film, cu iz
sentimental!?...
Rog ghidul să-mi acorde câteva minute în plus pe
lângă cele 30 rezervate micului dejun, care rămâne astfel
pe masă, neconsumat! Îi invit sus în cameră, şi cu ochii
mereu pe ceas, însufleţite de această nesperată şansă
depănăm amintiri din copilăria ei, a lui DINU şi RICĂ,
răscolim dragi aduceri aminte despre părinţii şi fratele ei,
despre Pecica, despre Arad, despre ţară, Inge jucând şi
rolul de translator pentru soţ şi fiică.
Facem rapid schimbul de cadouri şi al comisioanelor
trimise reciproc prin intermediul meu, la care Inge mai
adaugă special pentru mine, şi un plic? Am depăşit deja
timpul acordat întâlnirii noastre fulger! În faţa hotelului,
autocarul aşteaptă cu motorul pornit şi cu turiştii care dau
semne de nerăbdare!
Ne îmbrăţişăm cu dragoste, regretând că nu a putut fi
mai mult, bucurându-ne sincer şi pentru atât! Despărţirea
este destul de grea, se lasă cu lacrimi şi se termină cu
disperate fluturări de mâini şi semne de adio!
După noaptea de odihnă diferită la fiecare, instruiţi,
bine dispuşi, suntem pregătiţi să facem faţă curajoasei
tentative de cucerire a Washingtonului!
Imaginea celor trei siluete umane rămase în urma
noastră, mă urmăreşte încă insistent! O uşoară undă de
tristeţe umbreşte bucuria primei dimineţi, în care cu vocea
gâtuită de emoţie, am salutat capitala celui mai mare stat
din lume! Prezenţa lui INGE a răscolit amintiri, a trezit
nostalgii şi a scos la suprafaţă atâtea comori sentimentale
ce zăceau în adâncul sufletului meu, acoperite doar de

258
colbul greu al vremii, a căror valoare, acum, ştiu s-o
preţuiesc, cu o nedefinită duioşie!
În chipul plăcut, în ţinuta demnă, în privirea blândă a
lui DAVID, ce emană căldură, calm şi o nesfârşită
bunătate, am regăsit nepreţuitele calităţi ale dragului meu
Micu. Graţia, prospeţimea, tinereţea şi frumuseţea
LINDEI, cu trupul înfiorat de misterul atâtor semne de
întrebare ce vibrează de visele, de speranţele, de
entuziasmul şi farmecul purităţii adolescenţei, m-a făcut
să simt din nou, drama fiecărei generaţii, pe care timpul
sfidător o învinge şi o îngenunchează în final!?...
Sunt la fel de impresionată şi acum, când mă gândesc
la SARA, draga de ea, la demnitatea şi curajul cu care a
luptat şi mai apoi şi-a acceptat sentinţa condamnării la
moarte, la o vârstă când clocotea încă de energie, de
dragoste de viaţă şi de acea admirabilă bună dispoziţie, cu
care ne stimula permanent pe toţi. Bolnavă, operată,
departe de fiica ei, departe de ţară şi de prieteni, a găsit
totuşi forţa necesară de a mă consola pentru pierderea
nepreţuitului meu tovarăş de viaţă şi prieten al ei, printr-o
emoţionantă şi încurajatoare scrisoare, pe care o preţuiesc
şi o păstrez ca pe un talisman!
Dumnezeu să-i odihnească în pacea somnului etern!...
Este ora 8⁴⁵. Cu scuzele de rigoare faţă de înţelegerea
întregului grup, care preţ de 15 minute a aşteptat fără
cârtire apariţia mea, o luăm din loc, pregătiţi pentru un
nou maraton, în care vom străbate în lung şi-n lat
faimoasa capitală a U.S.A., situată în estul ţării, pe râul
Potomac, în districtul federal Columbia.
Întemeiat în anul 1791, oraşul botezat cu numele
primului său preşedinte, azi cunoscut port la Oceanul
259
Atlantic, este şi un important nod de cale ferată şi aeriană,
înfrumuseţat cu numeroase parcuri, cu statui
reprezentative şi monumente colosale, cu clădiri
fascinante a căror arhitectură poartă vizibil puternica
influenţă a culturii romane şi greceşti; oraş care după
New-York, are cel mai mare complex muzeistic şi se
situează pe locul doi în numărul negrilor existenţi,
cca.60%, oraş ce se confruntă neputincios cu cele mai
înfiorătoare crime săvârşite de elevi, scăpaţi de sub
control, motiv pentru care la porţile şcolilor au fost
amplasate aparate cu filtre ca la aeroporturi, pentru
depistarea armelor şi a drogurilor, situaţia creată tinde să
devină problemă naţională, pusă în discuţie chiar şi de
Senat!?

260
261
 Facem cu autocarul ocolul imensului parc Laffayette,
pe spaţiul căruia tronează impunător Casa Albă,
Monumentul lui Washington şi celebra statuie ecvestră a
lui Andrew Jackson, cel de al 7-lea preşedinte al U.S.A.

Ne grăbim să ajungem la Capitoliu înaintea orei de

deschidere, să putem ocupa un loc cât mai bun în şirul
neîntrerupt de vizitatori, altfel riscăm să compromitem
planificarea refăcută, care fizic este şi aşa aproape
imposibil de realizat!
Aşezată între cer şi pământ, simbolica, inconfundabila
clădire albă, mândria şi inima naţiunii, adăposteşte printre
altele, Congresul, Senatul şi Parlamentul U.S.A. Oricât
262
mă străduiesc s-o cuprind în toată măreţia ei, nu reuşesc!
Numai la Roma, în faţa Bazilicii San Piedro, am mai
încercat această senzaţie de nimicnicie în faţa
copleşitoarelor creaţii concepute de mintea iscoditoare a
omului şi finalizate de priceperea mâinilor sale iscusite!...
Având avantajul primilor intraţi, ascultăm, în linişte
deocamdată, noi şi cutremurătoare lecţii de istorie
americană, timp în care admirăm impresionanta galerie a
marilor personalităţi, care prin rolul jucat în derularea
evenimentelor vremii, au aşezat câte o piatră la temelia
puternicului stat de astăzi.
Sculptate în mărime naturală, în vestimentaţii specifice
perioadelor în care au trăit, marcate de trăsăturile
caracteristice fiecăruia în parte, prezenţa fascinantă a
figurilor te copleşeşte prin fidelitatea chipurilor redate şi
indiferent de culoarea pielii cu care s-au născut, indiferent
de ce parte a baricadelor au luptat, ele sunt, au fost şi vor
fi legate de imaginea Americii, prin idealul comun,
interpretat în funcţie de interese, prin dragostea pentru
adevăr, pentru libertate şi egalitate, pentru adevărata
valoare umană, prin acea forţă interioară cu care şi-au
câştigat preţuirea, învăluindu-i în aura nemuririi.
Câtă expresivitate ! Câtă măiestrie în aceste
formidabile lucrări !
Înşirate sub imensa cupolă a Capitoliului, într-o
nesperată toleranţă, adevărate opere de artă, statuile rămân
după plecarea noastră şi a miilor de vizitatori, la fel de
tăcute în statornicia lor, rămân în aceeaşi neclintire
demnă, menită să înfrunte timpul şi veşnicia lui !
Prietenii mei unguri au azi din nou prilejul unei
adevărate revelaţii. În multitudinea asta de creaţii ale
263
omului dintotdeauna, în mijlocul acestor uluitoare
exponate cu valoare de simbol universal, ghidul ne opreşte
intenţionat în faţa unei plăci omagiale din marmură
neagră, pe care numele lui Kossuth este scris cu litere
aurii?
Efectul este cel scontat! Urmăresc cu admiraţie privirea
din ochii acestor oameni, care, fără reţinere, trădează
bucuria izvorâtă dintr-o firească mândrie patriotică, faţă
de care, izolată aici într-o minoritate stânjenitoare, am din
nou senzaţia că am fost nedreptăţiţi şi, sub impulsul
acestei ieşiri de moment, nu găsesc nici o explicaţie, nici
replică, simt doar un gust amar, o undă de amărăciune,
poate şi un strop de invidie, gândindu-mă la cât spaţiu ar
mai fi nevoie aici şi în întreaga lume, dacă interesul pentru
promovarea valorilor noastre naţionale ar fi pe măsura
personalităţii – şi a capacităţii lor!?...
Învăluiţi în vraja ce ne-a cuprins în interiorul
ademenitor al „perlei albe”, nu ştiu ce simte fiecare în
sinea lui, dar eu părăsesc impunătoarea clădire a
Capitoliului cu o fantastică senzaţie de bucurie, cu o
teribilă poftă de viaţă, provocată poate şi de neaşteptata,
de nesperata împlinire, care, fie şi în treacăt, a făcut
posibil ca urma paşilor mei să vibreze şi aici, alături de
cea a mulţimii fără de sfârşit, pierzându-se grăbită odată
cu ecoul care, neîntrerupt, se izbeşte de pereţii acestui
unicat de concepţie arhitectonică, gândită parcă anume să
simbolizeze mirajul american !
Următoarea oprire este la Memorialul LINCOLN, unde
sculptat într-un jilţ enorm, într-o atitudine gravă şi
gânditoare, preşedintele asasinat pare anume aşezat aici să
asigure veghea întregii naţiuni şi să apere în continuare
264
principiul democratic, în numele căruia a luptat şi pentru
care a plătit preţul suprem !
Întreaga lui existenţă, întreaga lui activitate, întreaga
lui ascensiune pe scara valorilor sociale pornită din poziţia
unui modest tăietor de lemne, plutaş pe Mississippi,
funcţionar de poştă, avocat, şef de partid, membru al
Congresului, culminând cu cel de preşedinte al S.U.A.,
este cea mai fidelă traducere în faptă a noţiunii de
adevărată democraţie !...
Monumentul închinat memoriei lui THOMAS
JEFFERSON este la fel de impresionant ca şi figura
marelui iluminist, filozof şi ideolog al orientării burghezo-
democratice din timpul războiului de independenţă al
Americii de Nord. Fost ambasador în Franţa, secretar de
stat, autorul principal al Declaraţiei de la Philadelphia,
devine cel de-al III-lea preşedinte, care prin dibăcie şi
spirit negociator, cumpără în 1803, de la Franţa, teritoriul
situat între Mississippi şi Munţii Stâncoşi, reuşind să
dubleze, în timpul mandatului său, suprafaţa Americii!...
Monumentul ridicat lui George Washington are
semnificaţia valorii celui care a fost general, om de stat
american, militant pentru independenţa coloniilor engleze
din America de Nord.
În 1775 este numit comandant suprem al tuturor
forţelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei.
A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane,
care a repurtat victoriile de la SARAGOTA (1777) şi
Yorktown (1781), hotărâtoare pentru obţinerea
independenţei Statelor Unite.
În 1787 a fost preşedintele Convenţiunii
constituţionale, care a adoptat Constituţia U.S.A., în
265
vigoare şi azi. Ca preşedinte al U.S.A. (1789-1797), a dus
o politică internă conservatoare şi centralistă, iar pe plan
extern a fost un adept al izolaţionismului…
Urmează o oprire la Triunghiul Federal şi la
copleşitorul Monument al Eroilor căzuţi în Vietnam. Din
cei întorşi acasă, puţini au scăpat întregi! Răniţi,
desfiguraţi, handicapaţi atât fizic, cât şi moral, trăiesc
mutilaţi, purtându-şi cu revoltă ori resemnaţi povara
infirmităţii lor, lipsiţi de eroismul şi demnitatea cu care au
fost investiţi cei răpuşi în confruntarea dintre forţele
intereselor politice bazate pe mitul invincibilităţii şi
patriotismul fanatic al celor care îşi apărau integritatea!
O generaţie de tineri nefericiţi, sacrificaţi oare pe
altarul cărui ideal?!
Străbatem înfioraţi aleea lungă aflată într-unul din
marile parcuri ale capitalei, flancată pe ambele părţi de un
zid din marmură neagră, presărat cu numele a mii de
soldaţi care nu au mai apucat să revadă imensitatea
albastră a cerului american!
Zeci, sute de lumânări pâlpâie într-o tăcere sfâşietoare,
însoţite de parfumul florilor depuse zilnic în semn de
recunoştinţă şi respect pentru sufletul celor seceraţi în
groaznicul infern vietnamez!
Pentru actele de eroism săvârşite de fiii şi fiicele
Americii, înrolaţi în armata terestră, aeriană ori navală,
intraţi din convingere şi devotament sau constrânşi să
participe la un război, care de fapt nici nu a fost al lor, pe
27.07.1995, cu ocazia aniversării a 42 de ani de la
armistiţiul care a pecetluit sfârşitul războiului coreean, s-a
ridicat în acest superb spaţiu verde al Naţional Park-ului
din Washington, un impresionant ansamblu sculptural, a
266
cărui menire şi-a atins pe deplin scopul, căci imaginile te
cutremură şi te copleşesc!
Grupul statuar intitulat „Korean War Veterans
Memorial”, opera lui Frank Gaylord şi a lui Louis Nelson,
conceput într-o manieră unică, ieşită din tiparul obişnuit al
unor astfel de lucrări, are asupra vizitatorului un impact
uimitor!
19 soldaţi dăltuiţi în mărime naturală din granitul aspru
şi dur ca şi privirile lor, stau înşiraţi în diferite ipostaze,
atitudinea lor sugerând aşteptare, groază, poziţia pândă ori
atac, veghe, luptă ori apărare… Cu mâna încleştată pe
arma devenită scut, încălţaţi cu bocanci adecvaţi solului
coreean, cu capul apărat de clasica caschetă metalică, iar
corpul acoperit de o pelerină specială ce-i protejează
împotriva frigului şi a ploilor furibunde, întreaga lor
înfăţişare, precum şi apariţia lor neaşteptată, oferă un
cadru emoţional, de o frumuseţe şi o intensitate la
superlativul absolut!...
În partea de nord a grupului statuar, pe un zid curbat
din granit, se află lista ce conţine numele celor 22 de ţări
din componenţa Naţiunilor Unite, participante în special
cu corp sanitar în conflictul din Coreea de Sud. În zidul de
granit negru lucios ca oglinda din sudul patrulei, într-un
mod ingenios şi tulburător, se reflectă imaginea chipurilor
care au format grosul trupelor americane, iar umbra
copacilor sădiţi te îmbie la meditaţie , reculegere şi la un
gând fugar de milă pentru toţi cei ucişi, luaţi prizonieri sau
dispăruţi.
Pe un perete opus acestui zid, tot din granit negru,
simbolizând doliul şi sacrificiul celor care au răspuns

267
chemării patriei, apare un mesaj scris cu litere de argint:
„Libertatea nu e liberă”.
Cu toate că aparent întreg ansamblu pare foarte simplu,
prin felul în care a fost gândit, sufletul nostru este răvăşit
de impresia acestor tulburătoare stări, care lasă asupra
tuturor o profundă emoţie, în care cu greu reuşim să
stăvilim lacrimile adunate în colţul genelor şi nodul ce se
ridică în gât! Dar patrula compusă din cei 19 ostaşi
americani rămâne punctul forte ce te atrage ca un imens
magnet şi greu rezişti tentaţiei de a te întoarce şi de a te
opri din nou şi din nou!
Privind îndeaproape trăsăturile feţii şi ochii adânciţi în
orbite, care trădează oboseală, chin şi nesomn, te şochează
expresivitatea care redă fantastic de viu emoţia stărilor
sufleteşti prin care trec, de la curaj la teamă, de la întrebări
fără răspuns la consolare, de la durere şi nesiguranţă la
dârzenie, de la bucuria de a trăi, la spaima confruntării cu
moartea!?
Stând în aceeaşi mută încremenire ca şi figura celor 19
eroi, a căror chipuri creionate au fost inspirate din colecţia
fotografiilor ce stau la baza capitolului „soldat american
neidentificat”, ascult bătaia ritmată a inimii mele, ce pare
că se contopeşte cu zvâcnirea puternică şi istovitoare,
ieşită din trupurile oţelite din faţa mea!? Întreaga
desfăşurare de forţă terestră, pare atât de reală, atât de
verosimilă şi de vie, încât urmărind buzele întredeschise,
ori gura larg deschisă ca într-un strigăt disperat, am
ciudata impresie că fiecare în parte încearcă într-un gest
suprem să transmită ceva din gândurile şi sentimentele ce
l-au stăpânit în clipa în care aripa morţii i-a surprins,
învăluindu-i departe de casă, departe de ţară şi de cei
268
dragi, în giulgiul cernit al eternităţii, aşezându-i în liniştea
şi pacea lumii de dincolo de noi!...

269
270
 Nu ştiu cum vor fi celelalte parcuri naţionale ridicate
în ţara asta, în număr de 370, ca să păstreze memoria celor
căzuţi de-a lungul istoriei ce s-a scris cu trupul şi sângele
lor, dar acesta m-a impresionat profund…
Autocarul opreşte în faţa imensului cimitir naţional
Arlington, cel mai cunoscut dintre cele 100 de cimitire
naţionale existente pe teritoriul întregii Americi, dar noi
suntem încă sub copleşitoarea influenţă a unei stări de
spirit atât de confuză şi de apăsătoare, încât trăirile
consumate din clipa plecării de acasă până aici se
învălmăşesc într-un obsedant cerc de foc, cuprinse parcă
de flăcările ce ard!
Desfăşurat pe o suprafaţă de 612 acri, străjuit de
impunătoarea siluetă a Memorialului Lincoln şi de luciul
şerpuitor al râului Potomac, cimitirul adăposteşte trupurile
a 245 de mii de morţi, servind sub diferite arme, o cauză
comună tuturor şi anume, credinţa nestrămutată pentru
propăşirea fiinţei naţionale.
Sanitari, majoritatea femei, soldaţi, ofiţeri, comandanţi,
generali, oameni politici şi de stat, participanţi la războiul
civil, cubanez, spaniol, la cele două mondiale, apoi în
Vietnam şi Coreea, fără deosebire de rang şi culoarea
pigmenţilor, sunt aşezaţi în pământul ţării pentru care au
luptat, adus aici în mare parte din Virginia, dormindu-şi
astfel somnul de veci, sub lespedea de marmură şi granit,
care păstrează cu cinste pentru toate generaţiile numele
tuturor, uniţi pentru totdeauna prin fapte, ideal, glorie şi
nemurire!
În mijlocul unui amfiteatru apărut în spaţiul cimitirului,
tronează un bloc masiv din granit alb, a cărui formă
dreptunghiulară, cu un pic de fantezie, poate fi asemuită
271
cu un altar, pregătit pentru rugăciune. Este Monumentul
închinat „Soldatului necunoscut”, flancat în stânga şi în
dreapta de doi ostaşi, constituind o permanentă gardă de
onoare, dotată cu drapel, trâmbiţă şi arma specifică
infanteristului. Ritualul schimbului de gărzi este un
adevărat spectacol, aşteptat cu interes şi răbdare de toţi
vizitatorii, ce are loc din oră în oră, sau din jumătate în
jumătate de oră, în funcţie de anotimp.
În timpul gărzii, fiecare din cei doi care au fost
desemnaţi în urma unor calităţi bine definite şi rezultate
meritorii, fac 21 de paşi cadenţaţi într-un ritm lent, dar
hotărât, stau apoi nemişcaţi în poziţie de drepţi 21 de
secunde, după care revin în punctul de unde au pornit.
Momentul culminant al schimbului o constituie predarea
armei, oferind celor prezenţi o demonstraţie de
virtuozitate, foarte greu de imitat!
La nivelul solului, bucăţi uniforme de rocă şlefuită,
aranjate una lângă alta, acoperă un petic de pământ pe
care, într-un vas rotund, arde permanent flacăra neuitării,
lângă o placă de marmură gravată cu un nume. Atât a
rămas din tumultoasa existenţă, din faima, poziţia şi
valoarea omului care a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi şi
apreciaţi preşedinţi ai Statelor Unite.
Pe cât de puternică este rezonanţa acestui nume în
conştiinţa oamenilor, pe atât de simplu şi modest este
mormântul celui care a fost pentru America şi întreaga
lume, J.F. Kennedy…
Când am urmărit pe ecranul televizorului cortegiul
funerar care-l conducea spre acest loc de veci, nici în cel
mai îndrăzneţ vis nu aş fi bănuit că voi apuca ziua în care
am să pot depune un fir de floare presată, adusă de acasă
272
din România, în semn de omagiu tardiv, marelui şi
nefericitului om politic, dar iată că minunea s-a produs, şi
trebuie să recunosc că senzaţia este de nedescris!...
O linişte profundă, cu adevărat de moarte, pluteşte
peste marea de morminte, peste cruci, pietre funerare şi
cavourile rămase în urma noastră, străjuite de culorile
drapelului naţional, pe care se poate citi crezul
preşedintelui Kennedy:
- „Istoria va judeca faptele noastre”
Trecând poarta înaltă şi masivă a cimitirului cu povara
trăirilor de aici, regăsim repede în afara ei ritmul
cunoscut, drag şi binecuvântat al vieţii în care ne integrăm
din nou, stimulaţi de bucuria existenţei noastre şi a şansei
pe care o avem…

273
 Opriţi pentru o clipă în faţa acestor tăcute, dar atât de
grăitoare dovezi, realizăm crudul adevăr, conştientizăm,
nimicnicia, vulnerabilitatea şi neputinţa noastră, care în
final, indiferent de intensitatea trăirilor avute şi a faptelor
săvârşite, ne lasă pradă abisului insondabil al morţii, care
ne cuprinde în cenuşa ei! De aceea, eu cred în necesitatea
unor asemenea lecţii, căci, în general, preocupaţi mai mult
de gustul amar al nemulţumirilor noastre, uităm să fim
fericiţi, uităm să fim recunoscători pentru norocul
existenţei noastre, pentru această sfântă picătură de viaţă,
pentru acest DAR nepreţuit ce ni s-a dat!...

274
 Suntem în faţa cunoscutei clădiri ce adăposteşte The
Naţional Air an Space Museum.
Curioşi, ne alăturăm şi noi şirului colorat de oameni,
care cu o răbdare aproape nefirească, aşteaptă să pătrundă
în lumea în care, de data asta, nu pământul, ci văzduhul
are rolul principal, căci spaţiul său etern şi infinit a fost şi
a rămas martorul permanent al tuturor evenimentelor
aeriene consumate de-a lungul veacurilor, constituind aici
decorul ideal, sub care se derulează întregul ansamblu
muzeistic, cu faima unor personaje trecute peste pragul
uitării, prin exemplul şi faptele lor, care i-a transformat în
adevăraţi eroi legendari!...
Intrarea simulează un imens hangar, asemănător cu
cele văzute în filmele dedicate priceperii, curajului şi
spiritului de dăruire a miilor de piloţi, atât în timp de pace,
cât mai cu seamă în vitregele vremuri de război…
Atârnat deasupra capetelor noastre, într-un mod
ingenios, silueta uriaşă a unui avion ne întâmpină
ameninţător, ca o înfricoşătoare pasăre de pradă, gata-gata
să se năpustească peste noi.
Pe nesimţite ne lăsăm atraşi de misterul vastului
muzeu, ce conţine un număr impresionant de fotografii,
documente, certificate, diplome, hărţi, schiţe, planuri,
obiecte personale, uniforme şi costume speciale de zbor,
aparţinând generaţiilor de aviatori care au primit botezul
înălţimilor şi au dirijat, în multe cazuri, cu preţul vieţii lor,
graţioasele păsări de fier, rezultate în urma căutărilor, din
ambiţia şi veşnicul neastâmpăr inovator al geniului uman.
Avioane de forme, mărimi şi tipuri de fabricaţie foarte
diferite, vorbesc de la sine de pericolele marilor încleştări,
marcate cu nume cunoscute deja în întreaga lume, a căror
275
rezonanţă cutremură şi azi pe cei care au simţit pe viu
ameninţarea şi efectul lor distrugător!?...
Ajungem în lumea modernă a navelor, a căror
entuziastă aventură spaţială am apucat-o deja şi noi,
urmărind în premieră evenimentul cosmic de lansare cu
emoţie şi interes. O întreagă istorie aero-navală expusă
vederii, cu un efect fascinant şi năucitor!
Timpul scurt rezervat unui muzeu de o asemenea
complexitate ne presează supărător contribuind la marea
dilemă ce ne-a cuprins: nu ştim de unde să începem, pe
unde să o apucăm, ce să vizităm, la ce să renunţăm,
tentaţia vine din toate părţile! Ne-am împrăştiat care pe
unde a vrut sau a crezut că va vedea ceva mai deosebit,
este imposibil să cuprinzi fizic în doar 2-3 ore arsenalul
expus şi la fel de imposibil să rămânem un grup omogen!
Stabilim deci întâlnirea afară, în faţa intrării la ora 18³°.
Cu ochii mereu pe ceas, cu sufletul la gură, alergăm ca
nişte apucaţi pe la toate nivelele muzeului, intrăm prin
sălile de proiecţie, pătrundem cu oarecare sfială în
interiorul navelor spaţiale, înzestrate cu toată tehnica
ultimului deceniu, răsfoim cărţi, broşuri, albume, retrăim
pe ecran succesul şi eşecul unor lansări, clipa când omul a
pus piciorul pe Lună, ne oprim în faţa unor vitrine
luminoase, care păstrează fel şi fel de curiozităţi şi
mărturii, care dovedesc inteligenţa omului, care din păcate
dacă nu este pusă în slujba progresului şi a civilizaţiei,
poate deveni cea mai infernală armă de distrugere!?...
Au mai rămas câteva minute până la regrupare şi,
sinceră să fiu, nu ştiu cum voi ajunge afară! Caut disperată
săgeata cu indicatorul EXIT, dar labirintul în care rătăcesc
pare să nu aibă sfârşit! Încep să am emoţii! Îmi fac loc
276
printre mulţimea de vizitatori, care par calmi, liniştiţi, cu
timp suficient la dispoziţie, dar eu trebuie să ies, şi încă în
grabă, să nu pierd autocarul, fiindcă ne aşteaptă o seară ce
se anunţă formidabilă, pe care nu vreau în ruptul capului
să o ratez!
Cu ajutorul şi amabilitatea unui turist, reuşesc să ajung
la fix în punctul de întâlnire. Răsuflu uşurată! Mă simt în
siguranţă, deşi toţi părem sleiţi, ameţiţi, ca şi când noi am
fi luat parte activă la toate desfăşurările în forţă ale
conflictelor aeriene…
Oprim în faţa hotelului. Ne-au mai rămas mai puţin de
două ore pentru odihnă, timp în care trebuie să facem şi
un duş, trebuie să ne pregătim în ţinută de gală şi să
mergem la locul îmbarcării pe vasul de croazieră botezat,
cred, nu întâmplător, „SPIRIT”. Oboseala, această
epuizantă stare fizică ce ne-a terorizat zile în şir, ne
chinuie îngrozitor şi acum, dar stimulaţi de bucuria,
curiozitatea şi nerăbdarea cu care aşteptăm seara de azi,
promisă încă de acasă a fi unică în felul ei, are asupra
noastră un efect tonic, face minuni cu noi, cu voinţa şi
rezistenţa noastră, este ca o perfuzie miraculoasă
administrată bolnavilor în situaţii extreme!
După punctualitate, după vioiciunea cu care am sosit şi
după entuziasmul cu care coborâm din autocar, urmăriţi
îndeaproape de privirea blândă şi surâsul de acum familiar
al lui John, devenit prietenul nostru de suflet, nimeni nu
poate bănui că venim aici după maratonul istovitor în care
toată ziua am fost supuşi unor eforturi şi stări sufleteşti
din cele mai variate…

277
 Suntem în piaţa de lângă debarcader, într-o parcare
enormă, ticsită de autobuze, autocare, maşini de lux,
taximetre şi lume, cât poţi cuprinde cu ochii!
Un val nestăvilit de oameni se revarsă cu zgomot într-
un şir continuu, îndreptându-se către puntea vasului, care,
ancorat la mal, aşteaptă să ne poarte în aventura nocturnă
ce va constitui de fapt şi seara în care vom sune ADIO!
Washingtonului.
Alături de întregul personal de bord, căpitanul navei,
un bărbat chipeş şi atrăgător, îmbrăcat în clasica uniformă
marinărească, ne întâmpină
amabil, dar solemn, cu
obişnuitul salut de bun venit!
Mulţimea radiază de zâmbete,
bună dispoziţie, eleganţă,
rafinament şi strălucire!
Ultimele săgeţi de foc al
soarelui de august 21 se
reflectă leneşe într-o tăcere
impresionantă în oglinda
transparentă a legendarului râu
Potomac, însoţite de silueta graţioasă a navei pregătită ca
de sărbătoare, cu steguleţe multicolore şi sute de becuri
scânteietoare! Din sala festivă răzbate discret acordul
zglobiu al unui vals antrenant.
În ansamblul său, tabloul este superb!
Starea de spirit pe măsură! Clipa are un farmec sublim!
O trăiesc intens şi o simt ca pe o caldă şi sinceră
îmbrăţişare, din care n-aş vrea să mă desprind…
Conştientă însă de vremelnicia momentului, mă las în
voie, purtată pe unda de vrajă şi vis, stăpânită de
278
tulburătorul mister al nopţii în devenire, care din păcate,
peste câteva ore doar, va rămâne în urma noastră,
transformată în imaginea dragă a unei amintiri de
neuitat!...
Într-o stare de beatitudine molipsitoare şi o veselie
debordantă, ultimii pasageri îşi caută înfriguraţi locurile
care au fost rezervate cu anticipaţie de una sau chiar două
luni de zile.
La al treilea şuier lansat prelung în eter, „Spiritul”
ridică ancora în aplauze frenetice şi o încântare generală!
Apoi încet-încet, abia perceptibil, se desprinde uşor de
chei, plutind semeţ pe suprafaţa aproape netedă a râului
care în unduiri şerpuitoare străbate capitala Americii de
Nord, vegheat de statornicia enigmatică a Lunii, a cărei
strălucire păleşte parcă acolo sus, sfidată permanent de
explozia culorilor ce ţâşnesc din becurile de neon şi din
sofisticatele corpuri de iluminat, ce scaldă cu orbitoarea
lor fluorescenţă nava şi mai cu seamă, Washingtonul,
cufundat treptat în întunericul serii, ce se lasă leneş ca un
voal negru, aruncat peste el…
Puntea vasului a devenit refugiul de moment pentru
perechile de îndrăgostiţi, retrase discret din forfota
asurzitoare a mulţimii dezlănţuite, şi a câtorva romantici
sentimentali, rămaşi sub mângâietoarea adiere a brizei, ce
se face simţită tot mai mult, preferând liniştea şi calmul pe
ce le-o oferă fascinaţia astrului nopţii şi obsedanta
chemare a apei pe care plutim şi la propriu şi la figurat…
Majoritatea călătorilor însă, mai practică şi mai puţin
visătoare, a năvălit în marea sală ce-şi aşteaptă oaspeţii,
aranjată cu un gust rafinat şi atrăgător, unde pe mese sunt
deja aşezate parte din îmbietoarele gustări, într-un
279
ornament fantezist uluitor, alături de băuturile tari, de vin,
bere şi răcoritoare.
Foamea, setea, dorinţa de distracţie şi un soi de
curiozitate îi mână pe toţi să-şi ocupe locurile. Pe mine,
însă, farmecul acestor clipe mă ţintuieşte, parcă-s bătută în
cuie! Nimic din tentaţiile sălii nu mă poate urni acum de
aici, de unde prin perdeaua de fum a întunericului din
jurul meu, admir şi savurez cu nesaţ grandiosul spectacol
în care Vega, Lira, Casiopeea, Calea Lactee, Carul Mare,
Luceafărul şi atâtea constelaţii luminoase împânzesc
nesfârşita boltă cerească, însufleţită de tainica lor apariţie.

280
281
 Căutându-le, m-am trezit recitându-l pe Eminescu: „La
steaua care-a răsărit, e o cale-atât de lungă, că mii de ani i-
au trebuit luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în
drum în depărtări albastre, iar raza ei abia acum lucii
vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit, încet pe cer se
suie, era pe când nu s-a zărit, azi o vedem şi nu e. tot
astfel, când al nostru dor pierii în noapte-adâncă, lumina
stinsului amor, ne urmăreşte încă…!?
Ce tulburător şi ce ştiinţifică vedere a fenomenului
astrologic cuprins – atât de simplu, în strofele ritmate ale
superbei poezii, pe care geniul lui Eminescu ne-a lăsat-o
moştenire şi a făcut-o nemuritoare!...
Arunc din când în când câte o privire pe furiş către
perechile încremenite într-o dulce şi caldă îmbrăţişare, şi
cu toate că frumuseţea acestor formidabile zile americane
au fost savurate ca şi seara asta, de altfel, cu o intensitate
aproape de extaz, simt cum printre gene o lacrimă
fierbinte se topeşte ca şi sufletul meu, de dorul amintirilor
fericite, când scene de tandreţe şi încărcături emoţionale
asemănătoare le-am trăit şi noi, nu departe ca timp, încă
anul trecut!?...
Amintirea lor revine insistent pe pelicula memoriei şi
face să port mai greu apăsătoarea povară a singurătăţii în
care am rămas, căci, copleşită de flacăra ce arde
neîntrerupt în candela neuitării pentru sufletul nobil şi
generos al dragului nostru dispărut, golul lăsat în urma lui,
macină dureros, mai cu seamă în astfel de împrejurări!
Dar cum viaţa nu stă în loc, cât existăm, ne obligă să
ţinem pasul cu ea! Trecerea timpului vindecă uşor rănile,
seacă lacrimile şi scade intensitatea suferinţei. Doar
amintirile rămân credincioase şi sfidează cu duioşia lor
282
chiar şi veşnicia morţii, păstrând neştirbită valoarea
lucrurilor şi a sentimentelor ce ne-au fost dăruite!...
Ecoul melodiei interpretată de orchestra marinei civile
spulberă tăcerea de până acum şi risipeşte oarecum
gândurile negre!
Subjugată de balsamul tămăduitor al muzicii, care cu
vraja ei atinge întotdeauna coarda sensibilităţii umane şi
brusc înfiorată de suflul rece al curentului stârnit de-a
lungul râului, mă decid, în cele din urmă, să intru şi să
particip la atmosfera incandescentă ce s-a creat în sală,
lăsând stările şi sentimentele ce m-au năpădit să
mocnească amorţite, întoarse în cămăruţa sufletului de
unde oricum, ele mă vor însoţi ca şi umbra noastră,
oricând şi oriunde!
Gurmanzii n-au rezistat tentaţiei culinare şi se
delectează deja copios cu bunătăţile găsite pe masă, ori cu
cele aduse rând pe rând, de tânărul personal instruit, atent
şi manierat peste măsură! Alţii ca într-o magie ameţitoare,
au atacat direct ringul de dans, care geme parcă sub
greutatea trupurilor încinse, ce se leagănă după ritmul
melodiei, în unduiri spectaculoase, provocând o admiraţie
molipsitoare! Nu ştiu ce va fi fost în mintea acestor
oameni care s-au întâlnit întâmplător azi, aici, ştiu doar că
eu am plecat încă de acasă cu dorinţa bine definită, şi
anume, să mă simt bine, să mă bucur de fiecare clipă ca şi
când ar fi ultima şi am convingerea că nici seara asta
superbă nu va fi o dezamăgire, căci totul este organizat
minuţios, mult, mult, mult peste aşteptări, mult deasupra
obişnuitelor rafinamente, în care fantezia a depăşit orice
închipuire!

283
 Mesele sunt dispuse pe câteva rânduri, numerotate de
la unu, cred că după rezervări, sau poate în funcţie de
sonoritatea cărţilor de vizită ale oaspeţilor! Oricum, după
aspect şi după felul în care suntem serviţi şi trataţi, nu
există nici o deosebire între meseni, doar că acum suntem
invitaţi în această ordine să ne aşezăm, unul câte unul,
într-un lung şir indian. Vizibil surprinşi, ne conformăm
totuşi cu promptitudine, ca marinarii disciplinaţi la
comanda căpitanului, întrebându-ne prin gesturi oare ce
va urma, care este scopul formării acestui lanţ viu, de ce
am fost ridicaţi de pe locurile noastre? Şeful de sală,
sesizând puţin amuzat nedumerirea noastră, ne explică că
după gustările găsite şi după cele aduse la masă, cina
propriu-zisă va fi servită în continuare în sistem suedez,
deci din acest moment fiecare dintre noi se va aproviziona
cu ce doreşte, cât doreşte şi cu cât poate consuma!?
Şirul se mişcă încet, chiar foarte încet, faţă de
nerăbdarea şi curiozitatea ce ne-a cuprins; noroc însă că,
antrenaţi de ritmul muzicii, ne lăsăm prinşi de val şi
fiecare face paşi de dans în raport cu temperamentul şi
forţa de seducţie a melodiei…
Înaintând astfel spre celălalt capăt al sălii, la un
moment dat ne trezim în colţul din stânga noastră, în faţa
unei mese-tejghea ce părea că nu are sfârşit, peste care
tronează o vitrină de sticlă, în care zărim atâtea feluri de
preparate calde şi gustoase, cum n-am mai văzut nici în
ospeţele din poveştile fermecate, cu zâne, feţi frumoşi şi
împăraţi legendari!
Greul începe din dreapta mesei, unde, clădite una peste
alta, coloane întregi de farfurii fierbinţi aşteaptă să fie
folosite! Sunt farfurii plate, dar ne izbeşte lăţimea lor, care
284
depăşeşte diametrul cu care suntem, sau mai bine zis, am
fost obişnuiţi. Începe corvoada! Cu câte o farfurioacă în
mână, stăm ca hipnotizaţi în faţa atâtor varietăţi, atâtor
bunătăţi şi nu ştim ce să alegem!? Fiecare fel de mâncare
îţi şopteşte parcă îmbietor:
- serveşte şi din mine!
- gustă şi de aici!
- nu mă trata cu indiferenţă şi-ai să vezi c-a meritat!
În faţa preparatelor clasice, obişnuite, cunoscute deja,
trecem mai repede, deşi aspectul lor apetisant face să
salivăm abundent; dar în multitudinea acestor înşiruiri
speciale, unele feluri sunt cu totul noi pentru majoritatea
şi ne provoacă un soi de curiozitate, un fel de slăbiciune
căreia nu-i rezistăm! Stimulaţi de aromele condimentate
ce ne gâdilă nările şi de explozia de culori şi ornamentaţii
ce ne fură privirea, luăm de aici, luăm de acolo, farfuria
devine tot mai grea şi, fără excepţie , toată lumea participă
cu o încântare şi o veselie aproape diabolică la această
risipă de bunuri alimentare , la această desfătare culinară,
de care de puţine ori am avut parte! La celălalt capăt al
mesei ne aşteaptă ultima surpriză!
În halate albe ca spuma laptelui, pe cap cu nişte cilindri
din pânză care ajung aproape de tavan, doi bucătari de
culoarea ciocolatei taie la cererea şi preferinţa noastră,
felii din două cocoloaşe enorme de carne friptă, tăvălită în
fel şi fel de seminţe şi mirodenii. Fiindcă nu ştiu care ce
gust are şi din ce animal provine, cer din amândouă.
Urmează nenumăratele feluri de salate, fructe, prăjituri,
torturi, îngheţate, creme, dulciuri gelatinoase, aşa că, în
final, mărimea farfuriilor ce ni s-a părut exagerată se
dovedeşte neîncăpătoare! Piramida ridicată în ea riscă să
285
se năruie la fiecare pas, la fiecare nouă mişcare, slalomul
făcut printre mese până la locurile noastre, este o
adevărată demonstraţie de virtuozitate, o serioasă probă de
acrobaţie!
Bucuroşi de reuşită, transpiraţi de emoţie şi efort, ne
năpustim cu o lăcomie sălbatică asupra grămezii de
mâncare şi asta mai mult din pură curiozitate, că de foame
nu mai poate fi vorba! Cât am consumat până acum a fost
mai mult decât suficient pentru un om normal, dar aici
noţiunea asta, parcă, îşi pierde semnificaţia! Cadrul
protocolar dispare pe măsura în care ne lăsăm cuceriţi de
farmecul nopţii, spre care înaintăm…
Fascinaţi de măiestria acestor pricepuţi bucătari şi de
această adevărată expoziţie culinară, nici nu am observat
că a început spectacolul de cabaret.
Într-un splendid decor de sunet, muzică şi lumină, de
tinereţe şi vigoare, de artă, talent, de toalete strălucitoare,
schimbate magic în timpul dansurilor ce scapără scântei,
trăim frumuseţea şi plăcerea acestor clipe, ce vor rămâne
de neuitat…
Toată lumea este în delir! Este imposibil să rămâi lipit
de scaun, căci fiorul ritmurilor impuse de melodiile
cântate trece prin noi, ca un şoc electric şi, până să ne dăm
seama ce se întâmplă în preajma noastră, ne trezim cu toţii
în marea învălmăşeală de pe ring, unde, încurajaţi de
exploziva trupă artistică, susţinem fără rezerve programul
cântând şi dansând împreună cu ei…
Astfel într-un entuziasm comun, spre deliciul
întregului personal, în frunte cu căpitanul, totul s-a
transformat într-un superb spectacol de divertisment

286
internaţional, în care turiştii au devenit vioara întâi,
aplaudaţi la scenă deschisă…
Dar vai! Ca pretutindeni în lume, timpul rămâne
necruţător! Nici aici, chiar nici aici, ora nu are mai mult
de 60 de minute. Nisipul din clepsidra aşezată pentru noi
s-a scurs! Şi cum toate au o limită, cum totul are un
început şi un sfârşit, semnalul de stingere ne trezeşte brusc
şi fără milă, din dulcea beţie a unei iluzii ce a durat, din
păcate, atât de puţin!
„Spirit”, cu ancora înfiptă exact în locul de unde acum
câteva ore am plecat, rămâne la fel de impunător, să se
pregătească pentru aventura fericiţilor de mâine.
În faţa noastră, capitala Americii, împodobită ca un
brad în ajun de sărbătoare, străluceşte sub văpaia
luminilor, care aşteaptă parcă să ne călăuzească paşii spre
hotel!
Martor permanent al sutelor de îmbarcări şi debarcări
ocazionale, Potomacul îşi urmează tăcut şi nepăsător
cursul spre vărsare, fără să fie afectat de clipa despărţirii!
Reveniţi pe uscat, visul acestei superbe nopţi de vară s-
a spulberat rapid, dar amintirea ei va dăinui până când
într-un târziu, învinşi de neputinţa noastră, ultima pâlpâire
de viaţă se va stinge odată cu noi…
Adio noapte de vis, pierdută în transparenţa zorilor ce
se ivesc deasupra falnicei Americi.
Somn uşor celor care reuşesc să doarmă cât de cât
ceva, în fărâma de noapte ce-a mai rămas!
22 august, ora 8³°
Indiferent de intensitatea trăirilor şi de sentimentele ce
ne copleşesc oriunde şi oricând, un lucru rămâne sigur, şi

287
anume
faptul că
în fiecare
dimineaţ
ă ne
trezim
mai
bătrâni
cu o zi!
Ecoul nopţii ce-a trecut ne stăruie încă puternic în
suflet, vibraţiile lui alimentând răbdarea şi rezistenţa de
care vom avea nevoie pentru a străbate următorii 456+240
de kilometrii, până la destinaţia de astăzi şi, Doamne ce
destinaţie!
Uşor marcaţi de tristeţea despărţirii de falnica capitală
a tuturor americanilor, oraş ce ar fi avut pentru noi încă
atâtea lucruri grozave de oferit şi unde au rămas atâtea
frumuseţi şi valori culturale de admirat, urcăm greu,
aproape împinşi din spate, în autocarul pregătit deja de
drum!
Sunetul înăbuşit al motorului încălzit se alătură
zgomotului matinal al străzii, acoperind cu stridenţa lui
infernală oful părerilor de rău, ce ţâşneşte brusc din
piepturile noastre, într-un disperat semn de bun rămas!
Autocarul a luat-o din loc, pornind într-o nouă
aventură, în care consolarea va fi marea întâlnire cu
fascinaţia „CASCADEI INIMILOR”, pentru care, de fapt
am şi ales acest itinerar îmbietor…
Pe măsură ce numărul kilometrilor parcurşi creşte,
ieşim pe nesimţite din starea letargică ce ne-a cuprins la
plecare, ajutaţi şi de subtilitatea ghidului, care, intuind
288
amărăciunea noastră, ne-a pus o casetă cu Washingtonul
renăscut din propria-i cenuşă, după incendierea lui de
către englezi, în timpul războiului anglo-american din
1812-1814, oraş care azi se numără printre cele mai
faimoase capitale ale lumii, unde în 1942 a fost semnată
Declaraţia celor 26 de state care au contribuit la întărirea
coaliţiei antihitleriste şi unde, printre alte sedii importante,
se află şi cel al Organizaţiei Statelor Americane
Ori de câte ori zăresc undeva cifrele 1812, nu ştiu cum,
dar automat gândul mă poartă la răsunătoarea înfrângere a
lui Napoleon cel îmbătat de ambiţioasele-i cotropiri, mă
trezesc în faţa unor scene impresionante, păstrând imagini
de coşmar din iarna rusească, care brusc, i-a tăiat elanul
marelui cuceritor, redate excelent printr-o tehnică de-a
dreptul uimitoare, la muzeul european Borodino, din
Moscova.
Auzind acum despre grozăvia altor evenimente
derulate în perioada aceluiaşi an, aici, pe întinsul şi veşnic
râvnitul continent american, cred că anul 1812 poate
constitui un capitol aparte, scris cu roşu sângeriu, în
istoria unor popoare, căci, dezlănţuirea furibundă
petrecută la cele două capete de lume, în care, pe de o
parte, ruşi cu francezi, pe cealaltă, englezi cu americani, s-
au confruntat într-un măcel devastator, rămâne încă o
dovadă de necontestat al firii omului din toate timpurile,
în care mai presus de raţiune şi principiul iubirii de
aproape, triumfă lăcomia, orgoliul, dorinţa de acaparare şi
de stăpânire, tendinţă care, iată, din păcate, persistă şi s-a,
transmis generaţiilor de azi, înverşunarea fiind aceeaşi,
doar mijloacele folosite sunt mai sofisticate, aproape
diabolice!...
289
 Intenţia ghidului de a ne descreţi frunţile nu prea dă
roade, dimpotrivă, regretul şi revolta noastră creşte pe
măsură ce filmul, însoţit de un vast comentariu, face să
realizăm de câte lucruri am fost vitregiţi din cauza
companiei canadiene, care a schimbat programul de zbor,
avansându-l cu o zi; dacă era invers, le rugam de sănătate,
aşa fiecare bombăne, dorindu-le ce le trece prin cap…
Să fii în America, să stai în capitala ei şi, din cauza
unor mişcări sociale (greva anunţată) să nu te poţi bucura
pe viu de atâtea valori culturale, este şocant, ni se promite
returnarea banilor, dar nu de asta avem nevoie! Cu toată
ciuda ce-o simţim la unison, cu toate protestele care, de
fapt, nu mai pot ajuta acum cu nimic, urmărim, în cele din
urmă, într-o resemnare mocnită, impunătoarele siluete ale
naţional Gallery of Art, fondată în 1937, recunoscută ca
cea mai mare construcţie de marmură din lume, apoi
Phillips Gallery, ce oferă panorama celebrelor picturi
moderne, sau Freer Gallery, cu marea colecţie de artă
orientală, apoi vestitul Corcoran Gallery, etalând operele
nepieritoare a lui Rubens, Rembrandt, Daumier, Renoir,
precum şi atâtea comori inestimabile, lăsate posterităţii de
aceşti giganţi ai artelor, mistuiţi de flacăra geniului şi al
talentului care i-a făcut nemuritori şi, în final, faimoasa
bibliotecă, mândria Americii, ce poartă cu respect numele
lui Thomas Jefferson, ridicată la dorinţa lui, între anii
1886-1898, construcţia fiind vegheată de cinci arhitecţi,
care s-au succedat până la definirea proiectului, care
adăposteşte azi un număr de 110 milioane de titluri şi 532
de mii de rafturi, valoarea interiorului fiind întregită şi de
frumuseţea covoarelor de piatră colorată, a coloanelor şi a
bolţilor, concepute într-un stil îndrăzneţ şi impresionant…
290
 Iată doar o parte a neîmplinirii din ziua ce ni s-a furat,
dar gândul la NIAGARA, de care ne apropiem încet, ne
mai potoleşte furia!
Doar banda sonoră şi vâjâitul roţilor care freacă
asfaltul spulberă liniştea din jur, în rest, fiecare dintre noi,
adâncit în gândurile şi trăirile proprii, însufleţirea revine la
scurtele opriri făcute pentru dezmorţire, ca apoi,cu graba
călătorului care îi stă bine cu drumul, pornim din nou,
cuprinşi de o firească nerăbdare.
Peisajul este foarte colorat şi diferit şi depinde în mare
măsură de forma reliefului care-i împrumută valoare şi
frumuseţe. Ca într-un cuplu armonios şi aici, ca
pretutindeni în lume, omul şi-a unit forţa creatoare cu cea
imprevizibilă a naturii, într-o convieţuire aparent paşnică
şi egală, dar fie stăpânit, fie stăpânind, cu răbdare,
perseverenţă şi har, a veşnicit şi acest pământ american,
prin inteligenţa şi îndrăzneala faptelor sale, prin inspiraţia
şi spiritualitatea lui!
Când impresionaţi de cochetele apariţii ale izolatelor
aşezări, care, chiar şi aici, dau dovada aceluiaşi
neconstrâns respect pentru simbolul naţional, când uimiţi
de cutezanţa unor construcţii mamut, când învioraţi de
saltul zglobiu al câte unui pârâiaş, ce , neobosit, sfidează
obstacolele şi îşi croieşte drumul printre pietroaie şi
bolovăniş, când îmbătaţi de mireasma parfumată a florilor
şi aroma roadelor încă neculese, de pe nesfârşitele
întinderi de câmpii, când răcoriţi sub umbra copacilor cu
foşnetul tremurător al frunzelor manevrate de dulci adieri
de vânt, când fascinaţi de zumzetele insectelor sau de
trilul voios al păsărilor care spintecă văzduhul cu vibraţia
lor, fiecare kilometru parcurs, fiecare popas, fie el cât de
291
scurt, este o binemeritată răsplată pentru curajul de a fi
acceptat provocarea unui drum atât de lung, atât de
obositor şi, de ce nu, costisitor.
Simt cum mă învăluie din nou acea ciudată şi stranie
senzaţie în care această diversitate a tablourilor pe care le
admir, îmi pare atât de cunoscută, şi sub imperiul acestei
plutiri prin ceaţa timpului, anticipez conversaţia ce va
urma: ştiu ce voi face, aud parcă ce voi spune, ce voi
întreba şi, culmea, că nu rămân mirată de loc la
răspunsurile ce vin , căci le ştiam deja înainte de a fi
rostite!?
Nu mi se întâmplă prima oară când mă stăpâneşte
această tulburătoare stare de certitudine, că am mai trecut
prin astfel de încercări şi că am mai trăit cu aceeaşi
intensitate şi bucurie clipe asemănătoare!?
E trecut bine de miezul zilei şi rezistăm eroic ritmului
impus de cronometrul nemilos al timpului. De fapt, azi
este mai mult ziua şoselelor, având de parcurs cea mai
lungă distanţă dintre două localităţi străbătută până acum,
dar şi sechestrarea asta, care ne limitează spaţiul doar la
scaunul din maşină, pentru noi are, într-un fel, farmecul
ei, suntem binedispuşi şi totul este parcă menit să ne
bucure!
Dirijat de indicatoarele de circulaţie, John părăseşte
brusc autobanda şi după câteva bucle executate cu
priceperea-i de care deja ne-a convins, opreşte într-o
parcare ticsită de fel şi fel de maşini şi astfel ne trezim
exact în dreptul vestitei construcţii ce aparţine fabricii de
sticlă de la CORNING, situată la 456 km de capitala
americană.

292
 Urmaşi de drept ai unor pricepuţi sticlari europeni,
împinşi aici de valul nestăvilit al emigrărilor, aceşti
ambiţioşi şi demni descendenţi au preluat din generaţie în
generaţie tradiţia familială, au păstrat secretul şi au
continuat să aducă faima fabricării apreciatelor obiecte de
sticlărie, adusă tocmai din legendarele ţinuturi ale
Boemiei, cunoscute azi peste tot în lume.
Intrarea la The Corning Museum of Glasss, costă 10
dolari de persoană, sumă în care este inclus un tur al
fabricii, o demonstraţie pe viu în atelierul de creaţie şi
vizionarea centrului de inovaţii, a galeriei de artă şi
istorie, a galeriei de sculptură, sfârşind cu fantastica
expoziţie cu vânzare şi, bineînţeles, cu îmbietoarele cafe-
baruri, cofetării, care cu greu pot fi ocolite!
După aproape trei ore de adevărat spectacol de
măiestrie, părăsim această teribilă citadelă a sticlei,
înfierbântaţi de focul dogorâtor din atelierul de fabricare
şi mai cu seamă fascinaţi de Showmann-ul acestor artişti,
care zi de zi se întrec pe sine!
Stăpânind cu o dexteritate uimitoare grămăjoare de
fluid încins scos din cuptorul incandescent ce atârnă la
capătul unui tub prin care, cu suflări rapide şi repetate,
ajutaţi şi de un cleşte obişnuit, reuşesc cu câteva mişcări
abile semănând mai degrabă a jonglerie, să creeze sub
privirile noastre năucite o diversitate de obiecte colorate
sau transparente ca picătura de lacrimă, de o frumuseţe
covârşitoare. Vase, bibelouri, vaze, flori, bijuterii,
ornamente, servicii de masă şi de cafea, candelabru,
aplice, sfeşnic, obiecte de lux, adevărate opere de artă,
care întrec orice închipuire, au cochetat cu noi într-un
miraj ameţitor, înşirate anume să atragă, într-o variată
293
gamă de forme şi dimensiuni, în orbitoarea expoziţie, din
care toţi, fără excepţie, am luat ca amintire câte ceva, în
funcţie de posibilitatea financiară.
Impresionaţi de imaginea atâtor frumuseţi, rod al
inteligenţei omului, care a reuşit să supună şi să modeleze
materia, suntem pregătiţi pentru asaltul ultimilor 240 km,
ce ne mai desparte de visul visurilor mele!?
Cu cât distanţa dintre noi şi împlinire se micşorează, cu
atât intensitatea emoţiei creşte, întrecută fiind doar de
ritmul nebun al inimii, care iar a luat-o razna, voind parcă
să ajungă cu un pas înaintea mea !
Blândul John, molipsit de entuziasmul şi nerăbdarea
noastră, iese puţin din calmul lui proverbial, ambalând
mai puternic motorul, după care autocarul porneşte ca o
săgeată spre râvnita destinaţie de azi, încadrat totuşi în
limita vitezei admise.
O păsărică ghinionistă, îmbătată poate de ameţitoarea
mireasmă ce pluteşte peste această dumnezeiască după-
masă de august, îşi frânge brusc zborul, izbindu-se de
parbrizul maşinii. Scena ne tulbură şi ne întristează, iar
unii dintre noi, mai superstiţioşi, se întreabă chiar dacă nu
cumva incidentul este un semn rău !? Răspunsul este
optimist şi vine de la panoul pe care apare scris numele
oraşului BUFFALO, semn sigur că suntem aproape de ţel;
ar fi culmea şi nedrept ca tocmai acum să ni se întâmple
ceva !
Buffalo ! Iată cum un singur cuvânt, un singur nume
zărit din autocarul ce goneşte pe şoseaua americană între
localitatea Corning şi NIAGARA FALLS, poate deveni,
aşa dintr-o dată, un pretext foarte convingător, ce stârneşte
brusc, acum în plin anotimp al toamnei mele din viaţă,
294
tendinţa gândurilor de a se întoarce sfioase, cu dragoste şi
duioşie, din labirintul îndepărtatelor neguri ale vremii…
Prin păienjenişul transparent ţesut din firele de
borangic al timpului ce nestăvilit zboară peste noi, mă
zăresc în anii umilei mele copilării, marcată profund de
lipsa unui comfort decent, de nesiguranţa zilei ce va veni
şi de suportul material atât de vizibil aflat la progeniturile
de bani gata, care roiau sfidător prin preajma mea!
Retrăiesc absenţa dureroasă şi dorul ce ne măcina după
tata, care, forţat de evenimentele politico-istorice, lupta
între viaţă şi moarte, pe infernalul front rusesc, ameninţat
clipă de clipă de ucigătoarea ploaie de gloanţe, de explozii
şi de foc. Şi mai revăd cu recunoştinţa de azi, chipul
frumos şi drag al mamei, umbrit de o sfâşietoare tristeţe,
în ciuda firii vesele, în ciuda optimismului, în ciuda
energiei debordante şi a tinereţii ce clocotea în toată fiinţa
ei. Mare admiratoare a naturii, stăpânită de un permanent
neastâmpăr pentru călătorii, pătimaşă dansatoare,
interpretă desăvârşită a romanţelor şi al cântecului
bănăţean, care la vârsta de 30 de ani, frustrată deodată de
toate aceste bucurii ale vieţii, a rămas să înfrunte singură
lumea, remorcată de doi copii, ameninţaţi de sărăcie, de
foame şi de boli.
Neaşteptata veste a morţii tatălui nostru, a venit ca un
trăsnet peste toţi, fiind ultima picătură căzută în paharul
amărăciunilor noastre, zvon care din fericire, după câteva
luni, s-a dovedit a fi fals!
Păstrez cu sfinţenie imaginea ei din acest timp de doliu
disperat şi dureros, în care, muncind pe brânci, oriunde şi
în orice condiţii, ne asigura supravieţuirea zilnică, după
care, deşi stoarsă de vlagă, sleită de puteri şi încercată de
295
atâtea necazuri, găsea resurse să ne îmbărbăteze, să ne
îmbrăţişeze tandru, cuprinzându-ne protector în braţele-i
obosite, revărsând asupra noastră, zi de zi, seară de seară,
toată căldura adunată în dragostea ei, sentiment profund,
ce uneori ne potolea foamea şi usca lacrimile izvorâte din
neputinţa de a înţelege doctrina prin care omul a fost creat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în faţa căruia
toţi am fi egali? Ştiam că părinţii mei credeau în existenţa
şi în bunătatea Lui, că erau harnici, cinstiţi, săritori la
necazul altora, şi, nedumerită, încercam cu mintea mea de
copil nevinovat, să pătrund taina lucrurilor pe care le
vedeam, le simţeam, le urmăream şi comparam vizibila
diferenţă, în care nimeni nu trăia la fel?
Auzind deseori de balanţa dreptăţii divine, mă
întrebam naivă, oare după ce criterii se împarte norocul şi
bunăstarea omului pe pământ? Cine şi cum dispune de
soarta noastră, asumându-şi păcatul pentru mulţimea
osândiţilor la foame, sau pentru viaţa mizerabilă de care
au avut parte!?...
Iată una din tainele vieţii, ce a rămas valabilă şi azi, a
fost şi ieri şi va fi şi mâine, suspendată de veacuri între noi
şi Dumnezeire şi cred că nimeni nu va reuşi s-o dezlege,
cât omul va exista pe pământ!
Ori de câte ori sunt năpădită de amintiri ce redau
frânturi din aceste trăiri şi drame sufleteşti, de atâtea ori
mă încearcă o sinceră părere de rău, ca o aspră şi tardivă
mustrare de conştiinţă la gândul că, poate, cât a trăit, n-am
reuşit cu tot respectul, cu toată adoraţia şi cu toate atenţiile
mele să-i mulţumesc îndeajuns pentru anii sacrificaţi, în
care a suferit, s-a zbătut, a înfruntat răutatea şi
meschinăria oamenilor, în care a plâns împreună cu noi,
296
veghindu-ne somnul, iubindu-ne cu disperare, fără să ne fi
abandonat, sperând cu încăpăţânare că, odată, vor veni şi
pentru noi zile mai bune, mai senine, în care soarele va
răsări şi pe strada în care locuim…
Aşa am crescut, în plină criză de război, chinuită,
obsedată şi marcată de povara unei penibile jene de
inferioritate socială, secondată de fratele mai mic cu cinci
ani, lăsat zilnic în seama mea, pricopsindu-mă astfel, în
locul jucăriilor dorite, cu prima şi singura mea păpuşă din
acea perioadă tulbure a copilăriei, o păpuşă vie, fragilă şi
firavă, lipsită de apărare, cu care mă jucam, îl hrăneam, îl
spălam, îi cântam şi povesteam la culcare, îl plimbam,
ocrotindu-l cu toată responsabilitatea, seriozitatea şi
sentimentul frăţesc de care am fost capabilă la cea vârstă!?
Sarcina faţă de blondul meu frăţior cu ochi albaştrii şi
chip angelic, ce contrasta de la o poştă cu al meu, apăsa
greu pe umerii mei de copil subnutrit, obligându-mă, spre
dezolarea mea, să fiu legată de el, mişcările mele să
depindă de stările lui, însă gaşca din cartier, formată din
alţi puşti oropsiţi, cu care împărţeam aceeaşi nemeritată
soartă, era trup şi suflet alături de mine, îndeplinind, cu
seriozitate stângace, rolul comun de dădacă al micuţului
neputincios, care habar nu avea de renunţările noastre.
Răsplata venea în zilele când mama nu avea de lucru,
duminicile şi de sărbători, când, descătuşaţi de povara
celui mic, evadam urlând de bucurie, într-o neîngrădită
libertate, în care străzile, cu misterul şi chemările lor,
precum şi irezistibila vrajă a sălilor de cinema, deveneau a
doua noastră casă, devenea mirajul prin care ne simţeam
răzbunaţi pentru toată nimicnicia existenţei noastre.

297
 Strada şi sălile cinematografice arădene au devenit
spaţiul prielnic, unde s-a desăvârşit autoeducaţia noastră.
Acolo am găsit abecedarul netipărit, care a stat mai apoi la
baza primelor lecţii de viaţă, cu experienţe dureroase,
simţite pe propria noastră piele; acolo am învăţat pe de
rost principiul omeniei, altruismul, moralitatea, noţiunea
bunului simţ, principiul relaţiei de reciprocitate între
semeni, teorii şi sentimente ce îmi călăuzesc şi astăzi
faptele şi judecata şi au rămas etalonul dragostei de
adevăr, de înţelegere şi răbdare, al înţelepciunii şi al
dezinteresatei iubiri de aproape, încadrată, bineînţeles, în
limita, unei toleranţe în care firescul să nu depăşească
banalitatea!
Mulţi, din păcate foarte mulţi, dintre nefericiţii mei
tovarăşi de joacă, atraşi atunci de puterea iluziei de
libertate necontrolată, au sfârşit rău, au ratat şansa unei
decente integrări în societate, pierzându-se definitiv în
hăul prăpăstios al degradării umane! Pare-se că pe noi,
totuşi, acolo sus, cineva ne-a iubit, iar pentru aripa
protectoare întinsă deasupra noastră, am fost şi voi rămâne
veşnic recunoscătoare!
Buffalo Bill a fost titlul unuia din nenumăratele filme
vizionate, savurate şi revăzute în acea epocă tristă a
copilăriei, în care, revoltată de neputinţa stărilor de fapt,
mă refugiam, consolându-mă în lumea ireală, siropoasă,
tentantă, fascinantă şi seducătoare a cinematografului,
unde de obicei intram pe blat, strecurându-mă cu emoţie şi
teamă, furişându-mă ghemuită printre spectatori, ori, în
cazurile norocoase, dar rare, dusă prin bunăvoinţa unei
vecine, sau din mila vreunei cunoştinţe, mulţumindu-i
pentru bunătate, rugându-mă în sinea mea pentru
298
sănătatea lor. Ce bucurie, ce satisfacţie,câtă mărinimie
avea în ochii mei un asemenea gest!?...
Şi, uite aşa, după o emoţionantă traversare peste
Atlantic, după oboseala sutelor de kilometrii parcurşi cu
însufleţire pe luciul şoselelor din partea estică a Statelor
Unite, a fost suficient, la un moment dat, magia unui
cuvânt format din cinci sau şase litere, ca să trezească în
mine această provocare, această dorinţă mocnită de a mă
lăsa împinsă de val, navigând pe unda refluxului întârziat,
înapoi pe nemărginitul ocean al timpului, din adâncul
căruia, trezite din somnolenţa lor, aducerile aminte, au
apărut pentru o clipă la suprafaţă…
Într-un cadru îndepărtat, îngălbenit de filele rupte din
calendarele miilor de zile adunate peste el, mă văd, ca de
atâtea ori, la o ieşire din întunericul unei săli de cinema,
izbită dureros de orbitoarea lumină a realităţii, ameţită
încă de efectele proiecţiilor de e ecran!
Luându-mă discret de mână, IMAGINAŢIA, fidela şi
generoasa mea însoţitoare, confidenta dintotdeauna, mă
poartă din nou, gratuit, pe fantastice drumuri de vis, prin
ţări şi capitale încărcate de rezonanţa unor construcţii şi
monumente ce şi-au câştigat, în timp, statutul de simbol;
mă plimbă prin luxul sfidător al castelelor ce poartă
amprenta faimoaselor titluri nobiliare, prin vastele
încăperi şi bogăţia palatelor înfrumuseţate de prezenţa
legendară a generaţiilor de prinţi şi prinţese, prin superbe
saloane de marmură, unde admir extaziată verticalitatea
coloanelor dăltuite din piatră, pereţii împodobiţi cu picturi
şi ghirlande aurite, tavane încărcate cu desene mitologice
şi impresionante candelabre de cristal, duşumele lucrate
cu măiestrie în intarsie, folosind esenţe diferite şi tari,
299
statuete, sculpturi, bibelouri, vase de o fineţe şi execuţie
uimitoare, toate întregite de rochiile vaporoase, la care
mătasea, catifeaua, dantela, voalurile şi evantaiele
colorate, înfrumuseţau, împrumutând farmec şi stil
perechilor care se învârt înfierbântate de ritmul paşilor de
dans…
Rătăcesc apoi prin cetăţi medievale cu mulţimea de
scuturi, armuri şi blazoane, alerg prin păduri şi terenuri de
vânătoare sau mă plimb, citesc ori călăresc pe întinsele
pajişti acoperite uniform de covorul moale şi ademenitor
al ierbii, ori, pur şi simplu, stau tolănită la umbra unor tufe
sau arbori ornamentali, în umbra parfumată a unor căpiţe
de fân, ascultând fermecată neegalatul concert al naturii,
lăsându-mă mângâiată de uşoara atingere a inimilor de
aur, decupate toamna din frunzele desprinse de pe copaci,
ori mă las îmbrăţişată şi stropită de lacrimile izvorâte din
petalele florilor de primăvară…
Dorinţe ascunse, fantezii nevinovate de copil, ce-mi
ofereau roluri importante, poleite în sclipirile verzi ale
speranţei, purtându-mă câteva minute departe de adevăr,
departe de apăsătoarea povară a sărăciei în care
creşteam…
Învăluite în parfumul persistent al neuitării, imaginile
stârnite se îngrămădesc una după alta, urmate de nostalgia
unor scene dragi, consumate cândva, de mult, în pacea şi
liniştea binecuvântată de la ţară. Ecoul duios al unor vechi
melodii, scăpate din strunele viorilor ce însoţesc acest
dans sentimental al amintirilor, în care figura blândă a
tatei îmi surâde obosit, este acoperit deodată de vocea
clară a ghidului nostru, în care desluşim bucuria cu care

300
ne anunţă că am ajuns, în sfârşit, în partea americană a
NIAGAREI!
Tresar puţin derutată şi uşor tulburată, ca după o
şedinţă de hipnoză, dar revin repede la realitatea clipei, ce
are în ea ceva DIVIN!!!
Se spune că fericiţi sunt cei care visează şi se
străduiesc să-şi împlinească visul!?
Împlinirea acestor zile vine după aproape 60 de ani, ca
o răsplată a statorniciei şi a credinţei mele, ca o
încununare a perseverenţei, ambiţiei şi curajului de a
VISA şi a puterii de a NU fi renunţat niciodată la ceea ce
într-adevăr mi-am dorit!
Nici visele, nici speranţa nu costă bani, trebuie doar să
ne agăţăm cu încăpăţânare de ele, chiar dacă uneori, viaţa
face ce vrea şi trece cum vrea ea! (vorba cântecului
interpretat de Angela Similea).
În cărţile de geografie, cascada este rezumată la o
cădere de apă pe cursul unui râu, ca urmare a unei rupturi
de pantă în profilul longitudinal al văii.
Răsfoind o veche ENCICLOPEDIE, la litera N, despre
NIAGARA, scrie atât:
„Mare cascadă în America de Nord, la frontiera dintre
U.S.A. şi Canada, formată din râul NIAGARA, care
uneşte lacul ERIE cu lacul ONTARIO, cu valea săpată în
roci paleozoice, în special calcare siluriene, NIAGARA se
împarte în două braţe:
- cascada americană, lată de 323 de metri şi înaltă de
51 de metri
- cascada canadiană, în formă de potcoavă, lată de 917
metri şi înaltă de 48 de metri.

301
 Energia cascadei este utilizată în mare parte pentru
hidrocentrale.”
Seci definiţii ştiinţifice !
Într-un pliant cu atrăgătoare oferte de drumeţii şi
incredibile posibilităţi de zbor în cele patru colţuri de
lume, NIAGARA figurează ca o permanentă atracţie
turistică, catalogată a treia cădere de apă ca mărime de pe
planeta noastră – TERRA – dar prima în frumuseţe şi
neîntrecută în spectacolul oferit…
În extazul provocat de febra acestei formidabile
aventuri, părăsim autocarul, mânaţi de o vie curiozitate,
stăpâniţi în acelaşi timp de o sfială ca la intrarea în
biserici, trezindu-ne, spre surprinderea tuturor, exact în
faţa faimosului râu, ce curge nestingherit tocmai la
picioarele noastre. Încerc să-mi frânez emoţia şi să
împărtăşesc câte ceva din impresiile de moment celui aflat
aproape de mine, dar limba pare încleştată, nu reuşesc să
articulez nici un cuvânt ! Simt nevoia să mă sprijin de
balustrada metalică montată de-a lungul falezei în scopul
protejării mulţimii, în permanentă mişcare şi delir !
Pentru imortalizarea clipei, ne oprim la marginea
podului care leagă cele două maluri, iar de aici, la pas,
într-un amestec nedefinit de sentimente, însoţim
înfriguraţi râul ce se îndreaptă obosit spre vărsare.
Înaintăm paralel cu el, oarecum nedumeriţi, uşor
dezamăgiţi, căci deocamdată, din locul în care ne aflăm,
totul pare atât de firesc, atât de normal, atât de liniştit,
încât nimic din ce vedem nu trădează ecoul mondial de
care se bucură acest nume răsunător !?
În şerpuirea monotonă şi lină, Niagara pare mai
degrabă MUREŞUL văzut la ARAD, în zilele potolite de
302
vară, când albastrul cerului se oglindeşte în luciul parcă
nemişcat al apei, dar urmându-i în continuare cursul,
observăm cum încet-încet, starea lui se schimbă vizibil,
devenind din ce în ce mai neastâmpărat, mai nervos, mai
agitat. Un fel de nesiguranţă şi nelinişte clocotitoare pune
stăpânire pe întreaga lui lăţime, ca presimţirea unui
pericol, ce nu poate fi ocolit.
Dirijate parcă de o baghetă fermecată, mici valuri
jucăuşe apar la suprafaţă, împinse parcă din adânc şi cresc
alarmant de repede în viteză şi înălţime, ca la comandă,
apoi brusc, până să ne dăm seama, până să ne dezmeticim,
râul îşi întrerupe unduirea, prăvălindu-se cu un geamăt
prelung şi înfricoşător în capcana unui hău nebănuit, atras
în pântecul lui însetat cu o forţă uimitoare !
Mugetul dezlănţuit de impresionantul şuvoi al apei în
cădere mişcă parcă şi pământul de sub noi! Priveliştea ,
efectul şi tulburătoarea emoţie, este greu, aproape
imposibil de definit!...
În cap loviturile de ciocan bat îngrozitor, urechile ţiuie,
gata să spargă timpanul, străpuns de vâjâitul dezlănţuit,
nările adulmecă izul umed ce ne izbeşte dinspre cascadă,
inima zvâcneşte aproape dureros sub imperiul
entuziasmului general, sufletul cântă vibrând ca-n zilele
de mare sărbătoare şi tot acest tam-tam al tobelor, venit
dinlăuntrul meu, se contopeşte cu zgomotul asurzitor al
puhoiului nestăvilit, ce se prăvale năvalnic în abisul
cutremurător, de unde, enigmatic, se ridică risipindu-se ca
o perdea spumoasă de nor albicios, rătăcit deasupra
cascadei, plutind fascinant ca un văl diafan de mireasă,
ţesut din pulberea argintie a apei, divizată în milioane de
stropi reci ce pulverizează uniform împrejurimea, oamenii
303
şi tot arsenalul de aparate, făcând aproape imposibilă
filmarea sau fotografierea!
Colorând acest tablou magnific al sfârşitului de zi cu
roşul portocaliu al unui apus întârziat, soarele, oprit
undeva în umbra unui pom, nu se încumetă să plece, deşi
asistă zilnic la vraja acestui spectacol sublim!
Nu ştiu cum vor fi celelalte cascade clasificate pe locul
unu şi doi, dar, aflându-mă în carne şi oase aici, în faţa
acestui obsedant vis al vieţii mele, cutez să afirm că
NIAGARA, alintată şi „CASCADA INIMILOR” – ca
fenomen, este o grandoare arhitectonică a naturii, ce
concurează cu inventivitatea omului, întrecând chiar şi
cele mai îndrăzneţe fantezii ale geniului său creator!
NIAGARA! NIAGARA! Doamne, ce rezonanţă
fantastică are acest cuvânt, pătruns adânc şi definitiv în
fiinţa mea, de unde ecoul unei nemărginite bucurii se
întoarce ca o superbă simfonie, închinată vieţii şi
triumfului de a fi apucat aceste copleşitoare trăiri a căror
imagine anticipată a băut cu persistenţă ani în şir, la
poarta inimii mele!...
Într-o paralizantă încremenire, admir acest colos
tulburător de fluid spumos ce se formează prin
permanenta curgere şi cădere a zeci, sute, mii şi mii de
metri cubi de apă, timp în care, scăpate din zăgazul lor,
lacrimi de fericire, recunoştinţă şi dor nestins, îşi croiesc
tăcute drum pe obrazul meu, deja udat de perdeaua
stropilor pulverizaţi ai NIAGAREI.
Străbătută profund de înfiorarea ce m-a cuprins încă
din clipa sosirii noastre aici, stau şi mă gândesc dacă o fi
doar o simplă coincidienţă, sau este ceva mult mai presus
de înţelegerea mea faptul că, din cele 365 de zile câte are
304
anul, nu ieri, nu mâine ,ci astăzi, 22 august 1999, tocmai
în ziua celei de-a 35-a aniversări a căsniciei mele, am
ajuns în acest loc miraculos, de atâtea ori visat şi atât de
intens dorit!?
A trecut un an fără două luni de când omul drag de
lângă mine, bunul, blândul şi nepreţuitul meu sprijin
moral şi material, sfătuitorul şi tovarăşul credincios,
mângâierea, nădejdea şi siguranţa mea, a dispărut subit în
umbra inevitabilă a eternităţii, trecând cu demnitate aşa
cum a trăit în spaţiul lumii de dincolo de noi.
Dar, iată că şi aici, ca pretutindeni, simt din nou uşoara
plutire a spiritului său, ce veghează neîntrerupt şi cu
devotament asupra mea. Simt cum, de undeva de sus, îmi
călăuzeşte paşii, ce devin, zi de zi, tot mai nesiguri, simt
dragostea ocrotitoare cu care mă însoţeşte în toate
acţiunile mele, ajutându-mă să trec prin acest haos
neîntrecut şi să străbat cu bine drumul întortocheat al
vieţii. Pare poate ciudată, poate naivă sau chiar exagerată
convingerea că tot el mă ajută să împlinesc măcar o parte
din năzuinţele făurite în clipe de visare comună, când,
optimişti şi încrezători, speram să le realizăm în viitor,
bucurându-ne de ele împreună!?...
Dumnezeu să-l odihnească în pacea veşniciei, iar
somnul să-i fie uşor şi liniştit, pe măsura omului de
excepţie, aşa cum l-au cunoscut toţi! Aşa cum,de fapt, a
fost!
Sub imperiul formidabilului spectacol desfăşurat la
scenă deschisă, urmărită de toţi ce prezenţi cu sufletul la
gură, nici nu ştiu cum şi când am trecut graniţa dintre cele
două ţări!?

305
 Ştiu doar atât, că restul zilelor rămase de trăit vor fi
însoţite de tulburătoarea privelişte a Niagarei, prinsă pe
pelicula memoriei, o imagine grandioasă, cu care, pe
nesimţite, am lăsat în urmă teritoriul
Statelor Unite, trezindu-ne direct la punctul de control
vamal al CANADEI!
Această trecere, practic neobservată, dintr-o ţară în
alta, această părăsire bruscă pentru care, sufleteşte, nu am
fost pregătiţi, a avut asupra noastră efectul unei furtuni ce
se dezlănţuie neaşteptat, în seninul azuriu a zilelor liniştite
de vară!
Suntem şocaţi!
Ne simţim călători dezorientaţi, pierduţi într-o gară
mare, în faţa trenului cu plecare imediată, ce ne smulge
fără milă din tandreţea îmbrăţişării bunului rămas!
Cu regretul ce naşte veşnic păreri de rău la fiecare
despărţire, prin perdeaua umedă a lacrimilor, aruncăm
disperaţi o ultimă privire spre petecul de pământ
american, pe care abia cu câteva minute în urmă se auzea
încă ecoul paşilor noştri.
Cu braţele întinse a neputinţă şi resemnare, şoptesc
printre suspine „ADIO” visului meu de o viaţă,
transformată în realitatea unei sublime clipe de
neuitat!!!...
Bun găsit CANADA, ţară situată în America de Nord,
înconjurată la EST, VEST şi NORD de apele Oceanului
Atlantic, Pacific şi cel Îngheţat, cu capitala Otawa, care
nume înseamnă „tabără” sau „aşezare”.
Cu amabilitate şi urări de bun venit, formalităţile
vamale se fac surprinzător de repede, într-o atmosferă

306
calmă, relaxantă, în ciuda numărului mare de vizitatori,
care sosesc în ritm neîntrerupt.
Dovadă a prezenţei mele printre ei şi a trecerii mele
prin acest colţ superb de lume, rămâne ștampila aplicată
pe paşaportul încărcat de vize, majoritatea obţinute în
condiţii de coşmar repetat!
Cred că spiritul organizatoric, profesionalismul,
experienţa şi, nu în ultimul rând pretenţiile celor care
străbat mări şi ţări pentru a ajunge până aici, au modelat
armata de personal, ori condiţia de bază pentru angajare în
ramura turismului este promptitudinea, răbdarea, buna
creştere, sau or fi toate la un loc, dar, şi aici, ca peste tot,
repartizarea se face în timp record! Aici, orice mişcare
este o nouă experienţă, este o lecţie pe viu! Aşa ne
întâmpină la fiecare hotel.
Admir sincer acest mecanism profitabil şi civilizat al
turismului, ce aduce valută substanţială la economia
ţărilor de aici, în comparaţie cu lâncezeala, indolenţa,
lipsa de respect şi lăcomia unui câştig imediat al celor de
acasă?...
Ce minuni ar face oamenii aceştia, cu binecuvântata
bogăţie şi frumuseţe naturală cu care Tatăl Ceresc a
înzestrat atât de râvnitul pământ românesc!?
Oare cât timp ne mai trebuie, sau ce ar mai trebui
civilizaţiei noastre daco-romane de peste 2500 de ani, ca
să intrăm în rândul celor care ştiu să se bucure, ştiu să
preţuiască, să valorifice şi, mai presus de toate, ştiu să
ocrotească aşa cum se cuvine, nepreţuita comoară de care
puţine popoare au parte?...
Suntem cazaţi în centrul oraşului cu aer de bijuterie, la
Hotel Village Inn 5685 Falls Avenue 2 E6W7 NIAGARA
307
FALLS ON. Am primit camera 705, decorată într-un
albastru marin odihnitor, cu vedere în direcţia cascadei.
Nu o văd, dar îi simt pulsul, îi aud clocotul tremurător ce
face să vibreze şi văzduhul şi pământul de sub noi!
Fac de mântuială un duş rapid şi-mi potolesc foamea în
picioare stând, nerăbdătoare să ies în stradă, a cărei
chemare răzbate provocator, prin fereastra deschisă, odată
cu umbra înserării ce se lasă discret peste întreaga suflare,
peste întregul oraş.
Nu-mi explice
de ce, dar de
când mă ştiu,
fenomenul de
lăsare a nopţii
mi-a strecurat
întotdeauna în
suflet umbra unei
neconsolate
melancolii, ce
ascundea în ea
un strigăt
înăbuşit de
durere!? O fi consecinţa dorului de părinţi, de care, de
multe ori în anii copilăriei, am fost despărţită din cauza
condiţiilor vitrege de trai? Poate. Dar de câte ori asist la
scenele de întâlnire în care sfârşitul de zi se uneşte într-o
molatică şi obosită îmbrăţişare cu pacea şi liniştea serii ce
tiptil se furişează peste tot, simt o uşoară strângere de
inimă, o duioşie greu de explicat, ca în vremea când,
aşteptându-i, speram să apară şi adormeam dezamăgită, cu
gândul la ei?!...
308
 Dar acum subjugată de magia neagră – cenuşie a nopţii
învăluită în scânteieri pline de mister, stau cuminte,
sfioasă şi mulţumită, întrebându-mă oare cui trebuie să-i
fiu recunoscătoare pentru clipa asta divină ce mi s-a dat ?!
Câţi ani am tânjit după o astfel de frântură de clipă
încărcată de măreţie pe care de atâtea ori o vedeam
desfăşurându-se pe ecrane la cinematograf şi mai apoi la
televizor!?
Pierdută azi aici, în orăşelul acesta cochet în mijlocul
mulţimii delirante, am ajuns, în sfârşit, să admir pe viu
acest impresionant şuvoi de apă în formă de potcoavă,
scăldat în miez de noapte într-un feeric joc de lumini
orbitoare, ce-şi schimbă culorile la intervale scurte de
timp. E uimitor!
Iată-mă, aşadar, la NIAGARA FALLS, radiind de
fericire în această mare de oameni anonimi, împărţind cu
ei emoţia, bucuria şi entuziasmul oferit cu atâta dărnicie
de acest miracol al naturii, ce ne răsfaţă privirile în această
fascinantă noapte de august al anului 1999.
Chiar dacă drumul vieţii nu a fost presărat cu petale de
flori, clipa asta pe care o trăiesc acum cu o intensitate
copleşitoare, vine ca un afront la toate durerile, umilinţele
tristeţile, renunţările şi dezamăgirile mele. Vine ca o
replică categorică pentru cei care nu îndrăznesc să viseze
şi să spere!?...
Dacă numai pentru atât, şi a meritat să mă NASC…
Este trecut de miezul nopţii, dar cum să te culci, când au
mai rămas câteva ore până la ivirea zorilor din 23 august
(câte amintiri îmi trezeşte data asta?)
O noapte albă petrecută la NIAGARA merită orice
efort, orice sacrificiu, mai ales că pentru noi, alta nu va
309
mai fi. Cu o voinţă soră cu nebunia, îmi adun ultimele
puteri şi mă las purtată de acest curent energizant al
mulţimii formată din oameni veniţi din toate zările lumii,
să guste cu nesaţ ameţitoarea beţie a unor clipe unice, de
neuitat…
Impresionată, asist din nou la scene demne de
admiraţie şi respect, în care forţa, curajul şi ambiţia
omului sfidează destinul, sfidează handicapul, înfrânge
neputinţa fizică şi, ajutat de cârje, ori ţintuit în căruciorul
cu rotile, ştie să se bucure de viaţă, chiar şi în aceste
condiţii nenorocite, ştie să preţuiască şi să admire
frumuseţile naturii, care purifică sufletul şi ne înalţă spre
cer!...
Cu câtă demnitate şi resemnare tăcută ştiu să-şi poarte
povara infirmităţii lor! Văzându-i, mă încearcă un profund
sentiment de jenă, la gândul că, uneori, banale neîmpliniri
ce nu se pot compara cu drama ursitei lor, făceau să-mi
plâng disperată de milă…
Ce lecţie usturătoare ne servesc aceşti semeni nefericiţi
şi ce mesaj tulburător reuşesc să ne transmită prin
dârzenia cu care-şi acceptă destinul şi prin puterea cu care
încearcă să se integreze în societatea care-i izolează, care-i
respinge, luptând pentru supravieţuire fără invidie, fără
revoltă ori ranchiună, deşi ar fi îndreptăţiţi să fie mânaţi
de asemenea sentimente!?
O lecţie asemănătoare am primit într-o dimineaţă
geroasă de decembrie, în timp ce mă îndreptam iritată,
într-un tramvai aglomerat, spre locul meu de muncă. Două
nevăzătoare, pe care le ştiam din vedere, căci activau în
cadrul şcolii speciale în colectivul artistic, una cânta în
cor, cealaltă la acordeon, îşi împărtăşeau nerăbdarea cu
310
care aşteptau ajunul sfântului Crăciun şi vorbeau cu atâta
însufleţire, cu atâta satisfacţie despre bucuria pregătirilor,
despre cozonacii deja copţi şi sarmalele fierte, despre
bradul ce urma să fie împodobit, despre surpriza
cadourilor, despre familie şi copii, despre frumuseţea
sărbătorilor în sine, parcă evenimentul pentru care se
pregăteau venea ca o undă de lumină în întunericul de
nepătruns în care, din naştere, au fost condamnate să
trăiască…
Erau liniştite, vorbeau calm, zâmbetul lor discret
exprima mulţumire, era atâta nobleţe în atitudinea lor
firească, nu disperare, nu calvar, emanau mai degrabă o
pace sufletească molipsitoare! Le ascultam umilită! Mă
simţeam atât de ştearsă, atât de neînsemnată şi de mică în
faţa acelor femei fragile, neputincioase în aparenţă şi mă
întrebam depăşită de seninătatea şi puterea caracterului
lor, oare din ce resurse interioare venea acea pace, acea
resemnare, acea satisfacţie, care prin exemplul lucrului
bine făcut, le ridica mult deasupra noastră, cu atât mai
mult cu cât viaţa şi trăirile lor de zi cu zi se desfăşurau
într-un cadru optic întunecat şi foarte limitat, în care nu
pătrunde nici măcar conturul obiectelor, sau forma şi
frumuseţea lucrurilor şi a locurilor ce le înconjoară?
Comparând şansa fiecărei dimineţi în care mă trezesc
la strălucirea binefăcătoare a zilei, cu noaptea fără de
sfârşit din ochii lor lipiţi, lipsiţi de limpezimea luminii,
recunosc sincer că mi-a fost ruşine! Brusc, m-a încercat o
aspră mustrare de conştiinţă pentru egoismul din noi!
A fost lecţia cea mai dură ce m-a lecuit rapid şi pentru
totdeauna de furia şi lamentările unor neajunsuri, ce-mi
umbreau câteodată existenţa…
311
 În sinea mea le-am rămas, de atunci, recunoscătoare
pentru pilda acelei forţe lăuntrice, prin care am învăţat să
mă preţuiesc, să nu mă consider o victimă a societăţii, sau
un om fără noroc; am înţeles ce-nseamnă bucuria
sănătăţii; am învăţat să mă bucur că am mâini şi picioare,
că m-am născut cu darul vorbirii, al gândirii, al simţului şi
al auzului şi, mai presus de toate, cu nepreţuitul dar al
vederii, cu care pot admira soarele, luna şi stelele de pe
cer, mă pot bucura de succesiunea miraculoasă a celor
patru anotimpuri ce-şi etalează frumuseţea, farmecul şi
bogăţia în toate culorile curcubeului.
Prin ele am realizat atunci că starea noţiunii de fericire,
după care tânjim, după care alergăm întreaga viaţă, pe
care o căutăm disperaţi, trăind neconsolaţi că n-o găsim,
că ne ocoleşte, nu este decât rodul bolnăvicios al
inconştienţei noastre!
Abia atunci am înţeles că presupusa HIMERĂ, este de
fapt, atât de aproape de noi, încât nici mâna nu trebuie
întinsă ca s-o apucăm!
JEAN J. ROUSSEAU scrie că primul lucru ce trebuie
învăţat este suferinţa, căci pe ea omul va avea mai multă
nevoie s-o ştie…
Eu am învăţat de la cele două luptătoare că trebuie doar
să descoperim sensul lucrurilor mărunte, să vedem, să
apreciem şi să acceptăm valoarea gesturilor simple, a
căror frumuseţe, tâlc şi dăruire stau la baza adevăratei
noastre fericiri!...
Susţinut de un schelet metalic, un bărbat de vârstă
mijlocie s-a oprit în stânga mea, atras, ca toată suflarea de
aici, de vraja nocturnă a NIAGAREI, a cascadei ce pare

312
transformată într-o uriaşă lavă, ce scapără scântei
mistuitoare.
După figura atletică, după siguranţa şi dârzenia ce se
degajă din toată atitudinea lui, handicapul fizic pare
urmarea unui accident nefericit, care se vede că nu l-a
doborât. Este însoţit de o femeie frumoasă, care, în ciuda
unei uşoare defecţiuni la mers, pare desprinsă din
legendele Olimpului antic.
Relaţia dintre ei este sincronizată perfect, ea intuind
fiecare mişcare, fără ca motivul să fie exprimat.
Protectoare, îi aranjează o şuviţă rebelă de păr, căzută pe
fruntea lui, apoi, cu un subtil gest de tandreţe, îi mângâie
mâna încleştată pe suportul de care se sprijină.
Privirile lor se întâlnesc într-un zâmbet plin de
dragoste şi semnificaţii, prin care vor parcă, în mod tacit,
să-şi transmită mulţumirea de a se avea unul pe celălalt,
bucuria de a fi reuşit să fie împreună în faţa acestei
demonstraţii de forţă şi măreţie naturală, pe care poate nu
sperau s-o mai vadă. Îi privesc cu simpatie şi sinceră
admiraţie, întrebându-mă, în acelaşi timp, oare care dintre
cele două imagini mă impresionează mai mult?
- splendoarea acestui decor magnific ce se desfăşoară
în faţa noastră, ori voinţa acestui om, hotărât să se
depăşească pe sine?
La NIAGARA FALLS, aici în orăşelul acesta
ademenitor, timpul are cu totul o altă dimensiune. Pentru
cei foarte rezistenţi nu există odihna nopţii, chiar şi pentru
restul, noaptea de abia are trei sau patru ore!
Colindând oraşul în lung şi-n lat în căutarea unui
album foto, mi-am consumat şi ultimul strop de putere,
ultima picătură de energie! Dezamăgită de prima bilă
313
neagră pe care o dau, în ciuda perfectei organizări pe care
am lăudat-o, mă îndrept spre cazare, târându-mi cu greu
picioarele umflate de efort şi oboseală. Aproape de hotel,
un magazin mic, o prăvălioară încărcată cu tone de tuburi
fluorescente, îmi atrage atenţia. Este singurul loc în care
încă nu am intrat. Dar, bucurie! Am găsit album! Nu este
tocmai cel dorit, cu coperte pe care să troneze silueta
impresionantă a cascadei, dar, după atâtea răspunsuri
negative, mă mulţumesc şi cu acesta şi scap doar cu 6 $,
ba nu, că am ochit şi ilustrate.
Gata, de acum e cazul să mă duc la culcare! Oricâtă
splendoare are în ea această feerie a nopţii în care cascada
sufletului meu te reţine ca un magnet, toate au o limită,
rezistenţa mea fizică a ajuns la capăt! O, cât de nepreţuit
poate fi un pat comod, în care trântit, trupul sleit se lasă
cuprins de moleşeala somnului, ca într-o supremă
îmbrăţişare!...
Am încă în mână paşaportul ridicat de la recepţia
hotelului. Îl răsfoiesc, oprindu-mă la pagina cu ultima
ştampilă aplicată pe ea: CANADA, 22 august 1999,
NIAGARA FALLS.
Ca dintr-o casetă video, derulez rapid înregistrările
celor 35 de ani trecuţi de la 22 august 1964, când la Arad,
într-un cerc foarte restrâns, s-a oficiat căsătoria noastră, în
condiţiile ajunului de 23 August, cu tribuna ridicată deja
pentru defilarea din faţa Sfatului Popular, cu un primar
greu de găsit, din cauza multiplelor sarcini de partid care-l
solicitau în toate părţile…
Doamne, Dumnezeule, cum au putut trece aşa de
repede 35 de ani!?

314
 Dacă ar fi să desfăşor pe zile trăirile acestor ani, ar fi
suficient pentru un vast subiect de roman! De multe ori
am cochetat cu ideea scrierii unei cărţi despre viaţa mea,
dar mi-a lipsit ambiţia şi stimulentul…!?
Noapte bună tuturor şi celor rămaşi pe stradă, şi celor
care fură câteva ore de somn!
În ciuda atâtor dovezi convingătoare, tot nu-mi vine să
cred că farmecul acestei fantastice nopţi este real, că patul
în care încerc să adorm este în camera unui hotel
canadian, că feeria multicoloră de afară şi geamătul
neîntrerupt al NIAGAREI sunt lucruri certe, că am ajuns
într-adevăr până aici?!

315
 Să fie doar o farsă reuşită a imaginaţiei mele, ce o ia
razna din nou, ca de atâtea ori? Fac un efort să mă ridic
din pat şi să mă duc la fereastra deschisă, de unde privesc
lung prin noaptea transparentă, în care cerul tremură parcă
încărcat de ploaia deasă a stelelor, iar oraşul răsună de
veselia celor întârziaţi, prinşi în vârtejul tentaţiilor
nocturne.
Nu e farsă! Nu e închipuire! Ca o torţă mistuită de
flăcări, MINOLTA TOWER CENTRE, înălţat în mijlocul
zonei principale, stă neclintit ca un far călăuzitor, întărind
realitatea; apoi plicurile pentru corespondenţă cu antetul
hotelului aşezate în mapa de pe masă sunt o mărturie în
plus, dacă în capul meu înfierbântat mai stăruie cea mai
vagă umbră de îndoială!?
Fericită, mă las stăpânită de somnul ce, în sfârşit, îmi
apasă greu genele. Noapte bună!...
23 august
Bună dimineaţa! Sper să fie bună, fiindcă timpul
acordat somnului a fost foarte scurt!
Nerăbdătoare, am luat micul dejun continental şi iată-
mă deja jos, îmbrăţişând cu o privire lacomă minunea la
care am visat atâta amar de vreme. În zorii abia iviţi în cea
de-a 23-a zi a lui „gustar”, o salut cu emoţie, fremătând
bucuroasă că sunt aici, faţă-n faţă cu ea!
Mă gândesc cu nostalgie la zecile de demonstraţii din
23 august al fiecărui an, prilejuite de sărbătorirea eliberării
ţării, de actul insurecţiei armate, soldate de fiecare dată în
jurul tarabelor înşirate de-a lungul bulevardului şi pe
străzi, ori la iarba verde din pădurea Ceala sau
Vladimirescu, ademeniţi de berea rece ce aburea halbele,
de aspectul apetisant al grătarelor ce sfârâiau pe jarul
316
încins şi al micilor cu muştar, ce ne gâdilau cu voluptate
nările…
Cu tot neastâmpărul firii mele, ce mă îndeamnă la
drumeţii, cu toate visele născute din puterea dorinţei de a
vedea şi cunoaşte lucruri şi locuri noi, nu-mi închipuiam
un 23 august într-unul din anii ce vor urma, petrecut
tocmai în CANADA, plutind, la figurat, deasupra cascadei
NIAGARA, considerată cea mai frumoasă cădere de apă
din lume…
Raportată la condiţia modestă în care s-au desfăşurat
toate trăirile noastre, atât în anii copilăriei, cât şi în anii ce
au urmat, chiar şi pentru „fanteziile mele bolnăvicioase”,
cum le catalogau ai mei, încăpăţânarea cu care doream şi
visam o clipă asemănătoare, părea o utopie absurdă, ceva
exagerat! Dar iată că imposibilul s-a dovedit, până la
urmă,realizabil! Sunt atât de fericită!
Ecoul imnului de bucurie din inima mea se pierde
acoperit de zgomotul torentului de apă nestăvilit, dar clipa
asta de EXTAZ, răsplăteşte toate strădaniile mele, iar
amintirea acestor zile
va constitui armura
solidă, rezistenţa de
care se vor lovi în
viitor toate surprizele
neplăcute, pe care
viaţa încă mi le poate
rezerva!
De la înălţimea
falezei urmăresc
încremenită scene
incredibile, ce par
317
deprinse din filmele de ficţiune la modă, ce fac să îngheţe
sângele în noi! „O fi trucaj? O fi curaj? O fi nebunie?”
Jos, în hăul înspumat, căptuşit cu blocuri masive de
stâncă şi straturi ascuţite de bolovăniş, ambarcaţiuni
uşoare de un alb imaculat, plutesc, ca pescăruşii în derivă,
prinse în vârtejul ameninţător al valurilor, ce le izbesc
furioase, gata-gata să le sfarme! Privindu-le de aici, din
locul în care simt siguranţa asfaltului sub picioare,
fragilele vase de croazieră legănate în vârtejuri ameţitoare
şi purtate de nesupusa forţă a curenţilor, seamănă cu nişte
navo-modele abandonate sau, mai degrabă, cu bărcuţele
confecţionate din hârtie, lansate pe ochiuri de apă, când
puşti fiind, ne jucam de-a marii navigatori…
Până unde poate merge îndrăzneala, mintea şi fantezia
celor care, în schimbul unor oferte palpitante, pot obţine
rapid, profituri sigure şi mari!
Este greu de crezut şi , totuşi, acolo jos, unde adâncul
se cască ca o gură lacomă de rechin înfometat, omul,
fiinţa cea mai complexă, cea mai inteligentă, copleşit şi
provocat de senzaţii noi, sfidează conştient sau nu,
primejdia, învinge teama şi se lasă aţâţat de instinctele
primare ale străbunilor pentru a culege roadele unor trăiri
de moment, care depăşesc orice închipuire!?...
Este nouă fără zece minute, ora stabilită pentru
întâlnirea de dimineaţă. Abia acum îmi cade fisa care este,
de fapt, rostul adunării noastre aici. Am o bănuială. Vom
fi oare supuşi şi noi acestei teribile escapade? Apariţia şi
zâmbetul ştrengăresc al ghidului confirmă bănuiala mea.
Deci asta era! De aceea ne-a strâns pe toţi lângă
debarcader! Este surpriza cu care începem ziua. Doamne
ajută şi ne apără! Cuprinşi de febra emoţiilor care ridică
318
simţitor adrenalina în noi, la semnul experimentatului
nostru conducător, uşor şovăind, uşor înspăimântaţi, ne
ataşăm celor care aşteaptă deja următoarea îmbarcare.
Deci nebunia asta este contagioasă, s-a prins şi de noi!
Mai am timp să fug, mai pot renunţa, trebuie doar să mă
hotărăsc, dar repede!
Nu pot! Ceva mă ţine pe loc! Ajunşi aici în apropierea
acestui infern ademenitor, pierzi complet noţiunea de
normalitate şi, stăpânit de ceva mult mai puternic decât
raţiunea, te laşi împins fără împotrivire, spre marele
necunoscut, te laşi în voia Domnului, sperând cu disperare
în priceperea personalului de bord şi în rezistenţa navei!...
Punctele de informaţii sunt ticsite de pliante şi oferte
turistice pentru drămuirea timpului petrecut pe meleagul
acesta de vis! TIMPUL! Mereu timpul, acest duşman
neînduplecat al omului, ce triumfă de fiecare dată, lăsând
urma anilor ce trec peste noi să brăzdeze adânc
frumuseţea chipurilor noastre!
Înaintăm încet spre culoare ce duc la casă, unde ghidul
are deja tichetele pentru îmbarcare. Un bilet pentru adulţi
costă 10⁶⁵ $, 8 $ cu reducere pentru grupurile organizate,
preţ ce include o ilustrată cu specificul şi faima locului în
care ne găsim şi o pelerină albastră, cu o emblemă albă
imprimată pe spate, cu următoarea inscripţie: MADE OF
THE MIST: A WORLD CLASS ATTRACTION SINCE
1846.
Luată pe sus de mulţimea delirantă, acum şi să vreau,
nu pot merge decât înainte! Dintr-o mână întinsă reuşesc
să smulg, din mers, un ghid de orientare, ce conţine o
hartă a localităţii şi a principalelor atracţii din
împrejurimi, preţurile după categorii de vârstă şi
319
programul de funcţionare pe toată durata anului, legat însă
de condiţiile meteo şi îngheţ, condiţie ce poate determina
efectuarea turului celor două cascade, act ce seamănă la
prima vedere, cu o spectaculoasă încercare de sinucidere
în masă!? Cum o fi iarna pe aici?
Anul acesta, programul de primăvară-vară a început în
luna mai şi va dura până pe 24 octombrie.
Tresar răscolită de amintiri proaspete, ce dor încă ca o
rană deschisă, căci anul acesta pe 24 octombrie
conduceam pe drumul eternităţii pe omul care, vreme de
34 de ani, a fost întruchiparea sufletului meu pereche, a
cărui stea s-a stins, căzând brusc de pe cer, în ziua de 22
octombrie 1998.
Prinsă ca într-un cleşte, împinsă, călcată – am nimerit,
spre norocul meu, în locul ideal spre care aleargă toţi,
căci, din poziţia asta, sprijinită de parapet, fără să am în
faţă pe cineva, pot privi şi admira în voie splendoarea
acestei croaziere, în care „Magia ceţii” ne va purta între
cele două fantastice căderi de apă, atât în partea
americană, cât şi în renumitul bazin canadian, exact sub
pulberea argintie a particulelor fumegânde de sub
HORSESHOE – „Potcoava de cal”.
Furată de această atmosferă tensionată, plină de o
încărcătură aparte, stăpânită de stări emotive şi senzaţii
febrile, de sentimente contradictorii, în care plăcerea,
bucuria şi extazul fac front comun cu teama, neliniştea şi
nesiguranţa, potolite, în final, de dulcea beţie a
evenimentului în sine, nici n-am observat când ne-am
desprins de mal!?
Cred că nici în legendara ARCĂ a bătrânului Noe,
isteria generală nu a atins cote atât de mari. Atâta doar că
320
cei aflaţi azi aici, nu sunt aleşii lui Dumnezeu pentru
salvarea seminţiei umane pe criteriile credinţei şi a
supunerii. Corabia noastră, ce se leagănă învăluită în vraja
trecătoare a unei lumi de vis, geme sub povara amatorilor
de suspans, care colorează puntea cu albastrul hainelor de
ploaie, îmbrăcate în scop protector împotriva puternicelor
jeturi de apă, ce se năpustesc în rafale biciuitoare peste
toţi, dezlănţuirea lor, având ceva din înfricoşătorul –
potop biblic!?
Imaginea curcubeului, apărut ca o punte ce leagă
bazinele învolburate ale celor două ţări, înseninează
privirea, descreţeşte fruntea şi vine ca o tandră sărutare,
potolind spiritele încercate de mirajul acestor formidabile
clipe, ce vor rămâne UNICE, în trăinicia lor!
Mulţumesc cerului că am ajuns întregi pe uscat, cu
toate că picioarele înoată în apa ce musteşte în pantofi, iar
cadranul negru al ceasului de pe mână a devenit o pată
cenuşie, sub care nu se mai zăreşte nimic!
Nu ştiu dacă norocul îmi va mai surâde cu o nouă
şansă a unei astfel de împliniri, ştiu doar că experienţa
acestor 120 de minute, consumate intens între
tulburătoarea măreţie a decorului natural şi infernul
cutremurător al apei ce te atrage în aceeaşi măsură, a fost
o încântare ce nu va avea egal!
Episodul acesta a fost şi va rămâne marea,
copleşitoarea, unica aventură a vieţii mele, trăită pe drept
cuvânt între senzaţiile de AGONIE şi EXTAZ!
Deşi pelicula memoriei a înregistrat tot ce am văzut,
dau încă o bilă neagră canadienilor pentru lipsa de
inspiraţie legată de prezenţa unor fotografi profesionişti,
care au aparate sofisticate, să poată imortaliza, ca la New-
321
York şi Washington, perdeaua asta transparentă ţesută din
particulele divizate ale apei ce cade nesupusă peste noi!
Aici, mai mult decât în cele două oraşe, priceperea, chiar
măiestria unor oameni care stăpânesc arta fotografică, ar fi
solicitată din plin şi răsplătită pe măsură…
Dar asta este, n-am ce face, mă voi mulţumi cu
amatorismul meu, dacă o ieşi ceva din el, abia aştept să
developez filmul!?
După energia consumată cu emoţiile prin care am
trecut, simt un gol în stomac, ce seamănă mai mult a
foame. Fug până la hotel, să-mi schimb încălţămintea şi să
pun la uscat pelerina, că e prea frumoasă şi chiar utilă, s-o
arunc în tomberonul de la ieşire, aşa cum au procedat alţii.

322
 O duc în ţară, iar acasă, alături de ilustrate şi album, va
rămâne o mărturie în plus că ziua asta de 23 august 1999,
nu a fost o simplă închipuire, ci a fost trăită cu adevărat!
Prânzul de la Skylon Tower, este opţional şi a trebuit
să rezervăm locul pentru masă, încă de la înscriere. Cu
toate preţurile „pipărate” (pentru mine), ce potolesc rapid
entuziasmul atâtor tentaţii, trebuie să recunosc că, până
acum, toate s-au dovedit a fi la înălţimea aşteptărilor şi al
efortului meu financiar.
Ora 13⁰⁰. Flămânzi, însetaţi şi împinşi de o nepotolită
curiozitate, suntem deja adunaţi la nivelul de bază al
vestitului turn, de unde un lift galben, ce seamănă cu un
cilindru de sticlă montat pe unul din pereţii exteriori,
spintecă într-o spectaculoasă ascensiune în doar 52 de
secunde, înălţimea celor 226 de metri, până sus pe
platforma observatorului, situat la 775 de picioare
deasupra obsedantei cascade, cu vedere interioară-
exterioară şi o vizibilitate de 80 de mile, cca 129 km.
Însoţitorul local susţine că pe timp favorabil, din acest
punct se poate vedea oraşul Buffalo şi Toronto. Poate, dar
eu, stăpânită de o permanentă emoţie delirantă, nu văd în
faţa ochilor mei decât apa Niagarei, ce curge şi se prăvale
gălăgios, cu o forţă ce-mi dă frisoane, cu toată căldura
acestui sfârşit blând de august însorit…
Sub observatorul cu souvenir-shop, unde am lăsat o
mică parte din bugetul alocat special drumului acesta,
două nivele au fost destinate unui bufet select şi unui
superb restaurant cu bucătărie ce cuprinde un amestec de
rafinamente culinare internaţionale, peste care primează,
totuşi, cel local.

323
 Avantajaţi de rezervare anticipată a locurilor, pizmuiţi,
admirăm în voie priveliştea şi savurăm cu calm şi
mulţumire meniul copios, pe când alţii pândesc.,
nerăbdători, eliberarea vreunui loc la masă.
Instalaţi comozi în scaune fixe, provocaţi rând pe rând
de îmbietoarele arome ce ne gâdilă nările, ne putem potoli
foamea, setea, toate gusturile, cu varietatea specialităţilor
casei, greu de enumerat, timp în care, abia perceptibil,
facem o rotaţie completă, descoperind împrejurimile
oraşului, farmecul şi frumuseţea oraşului.
Doamne! Ce senzaţie extraordinară, să te trezeşti
suspendat deasupra CASCADEI NIAGARA, de unde o
poţi privi, o poţi îmbrăţişa în toată măreţia ei, te poţi
bucura mult mai aproape, de acest grandios spectacol,
oferit parcă de Dumnezeu!
Ce delir! Ce beţie sublimă! Ce păcat că n-o pot opri în
loc!
Apoi, brusc, simţi cum te păleşte un şoc
înspăimântător, căci abia aici sus, realizăm cu adevărat
dimensiunea nebuniei de care ne-am lăsat ispitiţi,
coborând în râpa prăpăstioasă , fără să ne gândim la ce se
putea întâmpla!?
Urmărind acum cu capul limpede, scena ce se
derulează acolo jos, în uriaşa căldare canadiană, unde
fragila formă a MAID OF THE MIST pare un ciot
neînsemnat desprins dintr-un buştean purtat cu nepăsare
de valurile fumegânde, deşi pentru noi faptul este deja
consumat, simt cum mă încearcă o senzaţie de teamă
tardivă!?
Cu foarte mulţi ani în urmă, ţin minte, deşi a trecut
parcă o veşnicie de atunci, am mai fost stăpânită de stări
324
asemănătoare, în special nopţile când, toropită în
moliciunea patului de acasă, retrăiam emoţia unor acte
nesăbuite, necugetate, cărora noi le spuneam curaj. Era
nebunia motivată de neastâmpărul adolescentin, ce ne
îndemna să descoperim lumea din jurul nostru, să
desluşim miraculoasa taină a naturii, să găsim răspuns la
atâtea întrebări, la atâtea necunoscute?...
Era vremea descoperirilor, a evadărilor, a hoinărelilor,
ara vremea când, atraşi de irezistibila chemare a munţilor,
porneam în neştire, nechibzuiţi, fără echipament potrivit,
fără experienţă, fără îndrumarea vreunui ghid competent,
mânaţi doar de un neînfrânat dor de ducă, sfidând, cu
naivitatea vârstei, capcanele anotimpurilor şi primejdiile
muntelui în special!
Mă înfior chiar şi acum, când mă gândesc prin câte
situaţii complicate, prin câte pericole şi peripeţii care
puteau să ne coste viaţa, am trecut fără frică, dorind să
cuprindem de sus semeţia piscurilor, căţărându-ne prin
strungi abrupte, strecurându-ne prin îngustimea unor chei,
ce nu lăsau loc între pereţi, decât pentru o fâşie din
albastrul cerului; câte drumuri şi poteci de creastă, am
bătătorit, până în vârfurile ce tronau neclintite, încărcate
de frumuseţea miturilor strămoşeşti, învăluite în tainica
plutire a norilor ce risipindu-se în straturi groase de fum
plutitor, coborau într-o tăcere misterioasă, deopotrivă
peste noi şi masivul stâncos!
Ce plini de importanţă ne credeam, ce împliniţi ne
simţeam, când cu povara rucsacurilor împrumutate,
mângâiaţi de căldura moleşitoare a soarelui, udaţi de ploi
şi biciuiţi de furtuni, urcam cu însufleţire cărările
obositoare de munte, ori istoviţi de rătăciri, ne odihneam
325
răcorindu-ne la umbra verde şi liniştea înşelătoare a
pădurilor sau când ne potoleam setea în râurile
transparente, ce dispăreau subit, ca să apară, sub forma
unor izvoare gâlgâitoare…

326
327
328
 Cu câtă mândrie ne admiram imaginea răsturnată,
oglindită în limpezimea de cristal a lacurilor montane, sau
ce grozavi ne consideram, când, depăşind unele obstacole
neprevăzute, învingeam metru cu metru lungimea unor
punţi şi poduri, ori traversam ponoare şi cetăţi, parcuri,
rezervaţii şi monumente naturale, fără egal!...
Mi-e dor de vraja şi romantismul irepetabil, de
frumuseţea acelor minunate seri în jurul focului de tabără,
consumate sub fascinaţia cerului liber, în veselie, cântece,
bancuri şi povestiri; de somnul uşor chinuit în corturi
nesigure, ori în adăposturi şubrede cu paturi improvizate
din crengile cetinilor de brad; ori pe la stâne, unde după o
copioasă porţie de tocăniţă sau neîntrecutul balmoş
ciobănesc, adormeam păziţi cu fidelitate de lătratul
câinilor ce spulberau pacea nopţilor de basm, ori legănaţi
de jalnica tânguire a doinelor, scăpate ca un suspin din
fluierul fermecat al păstorilor de oi…
Mi-e dor de tinereţea zglobie, de acel capitol îndrăzneţ,
rămas de mult în urma mea, de acele porniri spontane cu
nebănuite riscuri şi consecinţe, ce pândeau la fiecare nou
asalt, la fiecare nouă tentativă de cucerire a înălţimilor
devenite o obsedantă provocare la care răspundeam,
stăpâniţi de oarba ambiţie a vârstei de atunci, dar sunt
fericită că trăirile lor au rezistat în timp şi s-au opus cu
încăpăţânare uitării.
Amintirea lor persistă cu insistenţă şi creează o
permanentă stare de spirit, ce învinge povara anilor şi
teama de neputinţa ultimului anotimp al vieţii, acceptând
mai uşor BĂTRÂNEŢEA, cu care, în final, ne pricopsim
cu toţii, indiferent de felul în care am reuşit să profităm de
şansa existenţei noastre, indiferent de cum ne-am jucat
329
rolul pe marea scenă a vieţii, destinat de atotputernicul
regizor ceresc , după criterii doar de El ştiute!?...
Până în staţiunile de odihnă şi tratamente
balneoclimaterice, până la complexele turistice risipite în
debordantul peisaj al Carpaţilor, al Apusenilor şi al
munţilor din Banat, ori până în staţiunile cu băi de nămol
şi cură heliomarină, înşirate de-a lungul coastei Mării
Negre, chiar şi până în mirifica lume încărcată de
exotismul Deltei Dunării, cât şi la cunoscutele obiective
turistice cu valoare cultural-artistice, s-a putut şi se poate
ajunge uşor, cu ajutorul clasicelor mijloace de transport
rutier, feroviar, aerian şi naval.
Ce mă fac însă cu povara acestor zeci şi zeci de ani, ce
s-au aşezat nepăsători pe umerii mei, cu acest apăsător
statut a persoanei de vârsta a treia, cu acest trist capitol al
vieţii, marcat de boli, de suferinţă, posibilă neputinţă şi tot
mai multe renunţări!?

330
331
 Ce aş putea face, ce aş putea dărui sau promite în
schimbul sănătăţii, a vioiciunii şi, mai cu seamă, în
schimbul rezistenţei fizice de altădată, să repet, fie şi
pentru ultima oară performanţa trăirilor acelui clocotitor
entuziasm, când, sfidând şi nesocotind greul
povârnişurilor, urcam spre impunătoarea împărăţie a
caprelor negre, sau când târându-ne, ori căţărându-ne prin
râpele prăpăstioase, bătătoream îndârjiţi şerpuitoarele
poteci, până sus pe înnouratele platouri, răsplătiţi de
apariţia minunată şi rară a florilor de colţ şi de neasemuita
frumuseţe pe care natura, în generozitatea ei, o desfăşura
în ceasurile senine, privirilor noastre. Tare aş vrea să mai
ajung o dată, cu propriile-mi puteri, în paşnica izolare, în
liniştea plină de mistere ale munţilor, unde, vrăjită ca pe
vremuri, să ascult înfiorată simfonia murmurului de izvor,
secondată de ecoul prelung şi fascinant al talăngilor ce
străbat înverzitele păşuni şi plaiuri româneşti, ori să mă
las copleşită de dulcea chemare ce se desprinde din ritmul
tulburător cu care, undeva în depărtare, cineva bate cu
pricepere toaca pentru sfânta Vecernie…
Par poate lipsită de modestie, dar nu am suficiente
cuvinte să pot defini satisfacţia şi profundul sentiment de
mândrie ce mă încearcă ori de câte ori, în clipele de
intimitate cu Eul meu, mă regăsesc în aceste imagini
fidele, rămase dragi, şi nostalgice fragmente din trecut
statornicite ca petalele florilor presate, în duioşia
amintirilor de neuitat!
Ţinând cont de rezultatul ultimei analize medicale,
sunt conştientă că şansele mele scad cu fiecare nouă zi şi
că această reînviată pasiune, această stăruitoare dorinţă
târzie, va rămâne simbolul neîmplinirilor viitoare!
332
 Dacă la condamnarea neputinţei fizice mai adaug şi
apropiata criză financiară, ar trebui să văd totul în negru…
Dar suportul moral al împlinirilor de care nu mă poate
nimeni vitregi, face cât toată bogăţia materială, adunată cu
sacrificiul unor ani preţioşi din viaţă, de bieţii robi, care,
de dragul banilor, au renunţat de multe ori, chiar şi la
demnitatea lor umană!?
Hoinărind prin lume, n-am uitat niciodată neamul
căruia îi aparţin, deşi în ultimul timp, vişiniul paşaportului
nostru poartă stigmatul unui prost renume…
Străbătând lungimea şi lăţimea drumurilor cu
varietatea formelor de relief cuprinse armonios în
suprafaţa României, la fiecare trecere a graniţei ţării am
luat cu mine şi câte o frântură din frumuseţea ei, câte o
imagine duioasă ce a ţinut loc dorului de casă, dorului de
cei dragi, constituind totodată balanţa, posibilitatea de
comparaţie, de apreciere pentru locurile şi lucrurile văzute
din ambele sensuri.
Am admirat strălucirea aurului şi a pietrelor preţioase,
a nepreţuitelor comori de artă, risipite prin vestitele muzee
ale lumii, m-am lăsat copleşită de palate impunătoare, de
castele misterioase şi fantastice construcţii, m-am bucurat
de frumuseţea naturii în toate cele patru anotimpuri ale
anului şi am savurat-o diferit, în multe din cele patru zări
ale pământului, dar nici o clipă nu am uitat de măreţul,
fascinantul şi ademenitorul peisaj românesc!
Cine şi-a scăldat privirea măcar o dată în această
desfătare vizuală, dacă cu prezenţa nu mai poate repeta
trăirile, cu sufletul şi gândul rămâne sigur pentru
totdeauna credincios acestor imagini mioritice de neuitat!
Cum ar putea uita de exemplu, Carpaţii Orientali cu
333
frumuseţea munţilor Rodnei, a complexului turistic Borşa
din Maramureş, Rarăul cu vestitele stânci calcaroase,
Pietrele Doamnei, masivul Ceahlău, valea Bistriţei şi lacul
izvorul Muntelui, Cheile Bicazului, masivul Hăşmaşul
Mare, cu stânca Piatra Singuratică, lacul Sfânta Ana din
muntele Ciomatu, masivul Ciucaş, Piatra Mare şi
Postăvarul, cu complexul turistic Poiana Braşov, apoi
valoroasele staţiuni Vatra Dornei, Borsec, Lacul Roşu,
Tuşnad, Covasna, Slănic Moldova, Soveja, ori bijuteriile
Carpaţilor Meridionali, începând cu Valea Prahovei şi
abruptul Bucegilor, în lungul cărora se află staţiunile
climaterice Sinaia, Poiana Ţapului, Buşteni, Predeal,
Masivul Bucegi, cu Babele şi Sfinxul, carstul de pe Valea
Ialomiţei, Peştera cu acelaşi nume, cheile Urşilor,
Tătarului şi Zănoagei, culoarul Rucăr-Bran, masivul
Piatra Craiului, cu peştera şi cheile Dâmbovicioarei,
masivele Făgăraş, Parâng şi Retezat, împânzite cu peisaje
alpestre (creste, strungi, circuri, lacuri glaciare).
Privelişti de neuitat rămân pentru cei care străbat şi
defileele Oltului şi Jiului, şoselele Transfăgărăşanului şi
Transalpina Parâng!... ori defileul Dunării, a cărei măreţie
s-a amplificat în urma creării lacului de acumulare şi a
barajului de la Porţile de Fier.
O frumuseţe de netăgăduit o reprezintă şi munţii
Banatului, cu complexul turistic Semenic, cheile
Minişului, carstul dintre munţii Aninei – peştera
Comarnic şi cheile Nerei.
Munţii Apuseni reprezintă o altă zonă turistică foarte
atrăgătoare, prin complexul carstic „Cetăţile Ponorului”;
coloanele de bazalt de la Detunata, cheile Someşului cald,
cheile Turzii şi Bulzului, muntele Găina cu vestitul târg de
334
fete din 20 iulie, apoi cunoscutele peşteri de la Scărişoara,
Urşilor, de la Chişcău, Meziad şi Focul viu, izbucul
Călugări lângă Vaşcău, continuând cu staţiunile
balneoclimaterice Stâna de Vale, Vaţa, Moneasa şi
Geoagiu-Băi.

335
336
337
 Impresii de neuitat lasă şi obiectivele ce au o
importantă valoare cultural – artistică, unele chiar cu
renume mondial, cum sunt mănăstirile din nordul
Moldovei şi regiunea subcarpatică , ca: Putna, Suceviţa,
Moldoviţa, Humor, Voroneţ, Dragomirna, Neamţ,
Văratec, Agapia, iar mai la sud, Curtea de Argeş, Horezu
şi Tismana. Tot în regiunea subcarpatică, se găsesc şi
faimoasele staţiuni balneoclimaterice Bălătăţeşti, Slănic,
Govora, Olăneşti, Călimăneşti, iar în podişul
Transilvaniei: Sovata, Bazna şi Ocna Sibiului, ori în
câmpia de vest, Felix, 1 Mai, Buziaş, iar în câmpia
Română, Amara şi Lacul Sărat.
Delta Dunării, un imens laborator natural, are un
farmec deosebit, prin exotismul peisajului oferit de braţele
şi mirajul canalelor sale, prin pădurile de stejari de la
grindul Letea, apoi dunele de nisip de pe grindurile
Caraorman şi Sărăturile, precum şi aşezările de la Maliuc,
Mila 23, Sulina şi Sfântul Gheorghe, întregit de varietatea
spectaculoasă a speciilor de păsări migratoare şi, nu în
ultimul rând , de apreciata „ciorbă pescărească”, cum
numai locuitorii Deltei o pot prepara!...
Dacă la toată paleta asta coloristică mai adaug şi
factorii de cură heliomarină, precum şi vraja cu care ne
subjugă litoralul Mării Negre, prin salba locurilor de
odihnă şi tratament de la Mamaia, Năvodari, Eforie,
Techirghiol, Costineşti, Vama Veche şi complexul
Mangalia, plus obiectivele turistice dobrogene cu
vestigiile cetăţilor Tomis, Histria şi Enisola, mozaicul
roman din Constanţa şi Tropaeum Traiani, de la
Adamclisi, îmi dau seama cât de darnic a fost bunul
Dumnezeu cu acest colţişor din grădina Terrei şi cât de
338
binecuvântat a fost poporul român cu această comoară de
moştenire, transmisă de veacuri de strămoşii strămoşilor
noştri, statorniciţi pe aceste meleaguri râvnite, pândite,
prădate, asediate, recucerite şi apărate, pline azi de istorie,
de trecut glorios şi de elemente de cultură, recunoscute pe
plan mondial…
Parafrazându-l pe marele călător şi iubitor de drumeţii,
Calistrat Hogaş, aş vrea să mai pierd odată măsura
timpului, să rămân pe voia slobodă a pornirilor mele, să
mă mistui în necunoscutul larg al „Naturii”, ca o frunză
mânată de nestatornicia vânturilor!...
Plaiurile netede, calde şi primitoare ale Apusenilor,
încărcate cu legenda Iancului şi cu mireasma îmbătătoare
a fânului cosit, impunătoarea înfăţişare a Retezatului,
oglindit în limpezimea lacurilor cu sclipiri argintii,
înconjurate de stânci şi îmbietoare răzoare de flori,
frumuseţea sălbatică a munţilor Făgăraş, cu crestele
zimţuite şi pătate de albul zăpezilor netopite, peste care
Negoiul şi Moldoveanul răsar ca două vârfuri de piramidă,
comoara de frumuseţe a întregului arc carpatic, considerat
axa, coloana vertebrală a pământului românesc, rămân
imagini de suflet, imagini de neuitat, a căror măreţie n-o
poate ştirbi nici chiar această fascinaţie a NIAGAREI, pe
care încă o admir de la înălţimea Skylon Tower-ului…

339
340
 Ora 17³⁰
După ce am trecut şi prin aria expoziţională de la
nivelul 5 şi după ce ne-am lăsat ispitiţi de diversitatea
articolelor ce dau culoare boutiqe-ului şi shopului de la
nivelul 6, iată-ne din nou la baza faimosului turn, deci
iată-ne din nou cu picioarele pe pământ!
Emoţiilor abia potolite se adaugă nedumerirea şi
neliniştea generată de lipsa autocarului de la locul
stabilit!? După lungi aşteptări – căutări disperate şi mai cu
seamă, după timpul preţios irosit fără rost, dezlegăm
misterioasa dispariţie a lui Jhon, care cu toată experienţa
lui de bun profesionist şi cunoscător al legii circulaţiei, a
fost amendat de poliţia locală pentru parcare în loc
nepermis, fiind obligat să se încadreze în perimetrul
destinat autocarelor cu staţionare limitată, departe de locul
stabilit întâlnirii cu noi.
Dar bucuria regăsirii este de scurtă durată, deoarece
urcarea noastră în casa suspendată pe roţi, înseamnă şi
clipa despărţirii de NIAGARA, înseamnă clipa bunului
rămas de la această fantastică frumuseţe, scăldată azi într-
o puternică explozie de soare şi lumină, şi permanent într-
o impresionantă risipă de apă!
Adio, deci, cascadei visului meu!
Deşi despărţirile sunt întotdeauna dureroase şi clipele
de neoprit, o părăsesc cu sufletul împăcat şi plină de
recunoştinţă pentru darul acesta sublim de a fi ajuns până
la ea!...
Ultima destinaţie a memorabilei noastre aventuri, este
oraşul TORONTO, către care ne îndreptăm acum, nu
înainte de a mai face un popas de câteva minute în parcul
aglomeratului orăşel, pe care tocmai îl părăsim, atraşi în
341
mod special de frumuseţea şi ingeniozitatea modului cum
a fost conceput enormul ceas de flori, imortalizat de
aparatele foto şi video, ca pretext pentru amintirile de mai
târziu.
Am lăsat în urmă şi masiva siluetă a barajului construit
aici, ca mărturie incontestabilă a îndrăznelii şi a
performanţelor omeneşti şi străbatem acum înfioraţi,
drumul ce trece prin cea mai îngustă parte a
impresionantului canion al NIAGAREI, pe lângă
ameţitorul vârtej al bazinului Whirpool, cu diametrul de
400 metri, deasupra căruia, suspendat pe nişte frânghii
metalice rezistente, atârnă spectaculos un aerocar, „The
Spanish Aerocar”, ce oferă curajoşilor amatori de senzaţii
noi o privelişte unică!
Însoţiţi apoi de unduirile line ale râului incredibil de
îmblânzit, autocarul alunecă uşor pe asfaltul neted,
apropiindu-ne tot mai mult de capitala uneia dintre cele
zece provincii administrative ale CANADEI.
În calmul şi pacea amurgului ce se lasă sfios peste
acest nostalgic august 23, soarele împrumutând culoarea
miezului de portocală, sărută tandru oglinda albastră-
străvezie a marelui lac ONTARIO, ce ne întâmpină din
mers, însufleţit de mulţimea ambarcaţiunilor ce plutesc
graţioase într-o tăcere misterioasă, semănând mai degrabă
cu pescăruşii şi lebedele care aşteaptă discret
provocatoarea chemare şi extazul dansului nupţial…
Ajungem în sfârşit în faţa hotelului RAMADA
SUITES DOWNTOWN, de pe Jarvis Street 300 din
TORONTO, tocmai în clipa în care acele ceasornicului s-
au suprapus peste cifra 12! Este de fapt ora 24 şi, culmea,
nu suntem obosiţi, simt doar o vagă undă de tristeţe, la
342
gândul că jumătatea de noapte ce ne-a mai rămas este
ultima petrecută pe întinsul continent Nord american!...
Bună noapte tuturor!
24 august 1999
Bună dimineaţa TORONTO, mândria canadiană,
declarat cel mai cosmopolit oraş din lume, ce şi-a deschis
cu largheţe porţile multor visători de mai bine!
Bună dimineaţa miilor de români, sutelor de arădeni
statorniciţi aici, după decepţia neîmplinirilor, a
nemulţumirilor şi a haosului din ţară, mânaţi de disperare,
de lipsa locurilor de muncă, de teama nesiguranţei zilelor
ce vin, încurajaţi însă de speranţa viitorului bazat pe un
sistem naţional solid, în care primează valoarea umană,
aprecierea profesională raportată la capacitatea şi
pregătirea individului…
Deşi noaptea a fost foarte scurtă, ne-am trezit devreme
şi iată-ne gata să descoperim frumuseţea oraşului, pe care
astăzi, din păcate, îl şi părăsim.
Suntem deja împrăştiaţi prin luxosul cartier al
magazinelor, încântaţi de diversitatea ofertelor, ce scot
ultimii dolari din buzunare, trecem şi prin cartierul
studenţesc, înviorat de entuziasmul tinereţii, ajungem la
Harbourfront, vizităm parlamentul, Primăria, căutăm loc
de odihnă la umbra arborilor ornamentali, ce străjuiesc
îngrijitele parcuri ale oraşului, declanşăm aparatele să
prindem şi aceste clipe trecătoare, ne potolim setea cu
sucuri, apă minerală, bere, îngheţată, cedăm uşor ispitelor
culinare ce ne surâd din vitrine şi pe tarabele stradale, ne
plimbăm leneşi şi fără griji pe însorita faleză, admirând
eleganţa impresionantă a vaselor trase la malul întinsului
lac ONTARIO, ca în final să ne apropiem din nou de cer,
343
folosind rapiditatea liftului de la vestitul TURN al
oraşului TORONTO, cunoscut ca L’EEDIFICE la Plus
Háut DU MONDE, de la înălţimea căruia citadela
canadiană se înfăţişează privirilor orbite de atâta culoare şi
lumină, în toată măreţia ei, în care vechi stiluri
arhitectonice, purtând amprenta specificului englez, se
îmbină armonios, cu halucinanta îndrăzneală al noului val
în construcţii, de genul zgârie-norilor new-yorkezi…
Ora 21⁴⁵
Suntem deja îmbarcaţi în aeronava companiei
Lufthansa, la zborul 400 G, în aşteptarea desprinderii
noastre de sol. În mod normal, întoarcerea acasă ar trebui
să fie prilej de bucurie şi totuşi starea de spirit ce mă
încearcă în clipa asta este apăsătoare! Cu greu reuşesc să-
mi stăpânesc lacrimile ce stau gata să iasă din matca lor,
că indiferent dacă visele rămân doar vise, ori unele pot fi
transformate în realitate, toate, fără excepţie, dar toate se
destramă în zori!
Renunţ foarte greu la realitatea acestor formidabile
zece zile ce se termină, aici!
Mă despart cu sinceră părere de rău şi de TORONTO,
convinsă că a fost prima şi ultima mea întâlnire cu acest
încântător oraş şi cu marele continent ce rămâne în urma
noastră! ADIO!...
Adio, aşadar, intenselor trăiri pentru care sună ceasul
despărţirii şi pentru care a sosit clipa bunului rămas!...
Frankfurt, 25 august 1999, ora 10⁴⁰
Bună dimineaţa Europa şi bine te-am regăsit!
După obişnuitul ritual al serviciilor oferite de
personalul bordului şi după noaptea lungă în care ne-am
luptat cu somnul, ce ne-a furat totuşi pe nesimţite, atingem
344
din nou, fără emoţie, bătrânul nostru continent! Ciudată
senzaţia asta de regăsire a identităţii!?
Facem o escală de cca trei ore, timp în care urmărim
impresionaţi activitatea non-stop de pe renumitul aeroport
nemţesc, copleşiţi de imensitatea acestui spaţiu terestru,
ireproşabil nod de cale aeriană, spre toate direcţiile lumii,
ameţiţi efectiv de valul nesfârşit al pasagerilor în continuă
schimbare.
Ora 13⁵⁰
Cu zborul 475 G, plutim nestingheriţi spre capitala
Ungariei. N-am apucat bine să terminăm prânzul servit cu
amabilitatea caracteristică însoţitorilor de bord, că roţile
avionului au şi atins una din pistele modernului aeroport
Férihegy al Budapestei, de unde doar un pas mă mai
desparte de casă. Ceasul indică ora 15¹⁰. Sunt puţin
derutată din cauza diferenţei de fus orar dintre cele două
lumi.
Scăpată de formalităţile vamale şi de grija valizelor
apărute pe banda rulantă cu multă întârziere, refuz ofertele
taximetrelor sau a microbuzelor, preferând autobuzul 93,
cu staţionare chiar în faţa terminalului 2, după care iau
metroul şi doar cu 250ft, în loc de 5-6 mii, ajung repede la
atât de familiara gară de Est, martoră statornică a multelor
revederi şi despărţiri, legate de fiinţe dragi inimii mele,
care pe parcursul vieţii au ocupat un loc aparte în sufletul
meu.
Oricât aş fi de obosită, oricât mi-ar fi de limitat timpul,
nu pot trece prin frumoasa capitală ungară, fără să parcurg
pe jos, măcar distanţa dintre Keleti şi podul Erzsébet, fără
să-mi încânt privirea cu superba panoramă budapestană,
ori să salut, o clipă doar, Dunărea, chiar dacă aici e lipsită
345
de valurile stârnite de muzica lui IOSIF IVANOVICI, sau
de albastrul cântat de Strauss, în valsul său nemuritor…
Fixat deasupra porţii de la intrarea principală a gării,
enormul ceas arată ora 20¹⁰. Îmi ridic fără grabă bagajele
depuse contra sumei de 180 de forinţi şi aştept resemnată
trenul, ce trebuie să sosească de la Viena. Silueta
ameninţătoare a monstrului de fier, cum îmi păreau în
copilărie toate locomotivele, apare fără întârziere, aducând
cu el şi acel aer plin de mister, ce mă înfiora şi mă
impresiona ori de câte ori urmăream, apărând sau
dispărând garniturile ticsite de călătorii pe care îi
pizmuiam fără să mă ruşinez, pentru privilegiul de a putea
trece în vest, miraj de care multă vreme puţini români au
avut parte!?
Sunt deja instalată în tren. De la fereastra vagonului
văd cum umbra şerpuitoare a Rapidului DACIA, spintecă
grăbit întunericul nopţii, după care la aproximativ şase
ore, cu staţionare la Lökös şi Curtici, să oprească în
Aradul meu iubit, provocând acea rumoare, acea agitaţie,
acea nelinişte şi emoţie, caracteristică acelui veşnic du-te
vino, din gări.
Am oprit pe linia unu peron, exact în locul de unde, cu
11 zile în urmă porneam cu entuziasm în marea aventură a
vieţii mele!?...
Taximetristul mă lasă în faţa clădirii de pe Bvd.
Revoluţiei, nr. 55. Trag aer în piept să prind puteri, apoi
urc, cu povara valizelor, scările celor două etaje de clădire
veche, care fac cât patru de bloc, deschid uşa
apartamentului şi intru cu un soi de sfială. Abia acum pot
spune că am ajuns cu adevărat acasă! Mă bucur la gândul
că am făcut faţă acestui drum lung şi obositor, că am
346
revenit teafără şi sănătoasă, dar sunt un pic tristă, că totul
s-a terminat atât de repede!
Înviorată de efectul rapid al unui duş rece, mă arunc cu
voluptate în largheţea comodă a patului meu, lăsându-mă
mângâiată de plăcerea binemeritată a somnului, ce mă
cuprinde tot mai adânc, recunoscătoare în sinea mea
pentru darul clipelor de frumuseţe primite până azi.
Convinsă că de mâine timpul îşi va recăpăta măsura,
amintind că totul este trecător, voi continua ca şi până
acum să visez cu ochii deschişi, sperând că Dumnezeu, în
marea Lui bunătate, va mai revărsa asupra mea harul Lui
divin, fericindu-mă cu extazul altor împliniri, colorând în
nuanţe de roz zilele rămase nebifate în registrul de
evidenţă şi urmărire a destinelor omeneşti, după care toţi
murim deja din momentul în care ne naştem, în care viaţa
nu garantează o limită de timp şi după a cărei lege
nescrisă, fiecare dintre noi, nu trăieşte o zi decât o singură
dată!
Conştientă de neputinţa noastră în faţa acestui
testament valabil fără excepţie, pentru toţi cei meniţi să
joace rolul de trecători pe marea scenă a lumii, încerc să
găsesc consolare în afirmaţia filozofului latin SENECA,
care susţinea că „preţul vieţii” nu stă în durata ei, ci în
felul în care o trăieşti!?...

347
348
 Arad 22 august 2000 (11-20.08 2000)
Ieri, am ajuns acasă după un drum lung şi obositor,
fizic epuizant, dar care mi-a purtat din nou paşii, prin
câteva locuri deosebite, prin ţări superbe şi oraşe
fascinante, care pur şi simplu ca de atâtea ori m-au lăsat
fără replică, a căror frumuseţe se poate rezuma în ecoul
prelung şi entuziast, al unui uimitor şi enorm semn de
exclamare!
Păcat însă de „calvarul” celor trei curse infernale
făcute între Arad-Bucureşti şi retur, cu nopţi chinuite în
tren, cu cheltuieli deloc de neglijat, cu emoţia şi stresul
349
interminabilelor cozi pe la porţile asaltate ale consulatelor,
stăpânită permanent de teama şi nesiguranţa reuşitei în
încercarea disperată de obţinere a „faimoaselor vize”,
stând cu sufletul la gură, cu dureri de cap şi stomac,
prilejuite de lungile aşteptări epuizante în ploaie, sau sub
razele arzător, cu mâncare în plasă, cu sticla de apă, ceai,
suc sau cafea, clocite de temperaturile ce oscilau între 40⁰-
41⁰, deci un ansamblu de solicitări nervoase şi de
nemulţumiri, care creonate la un loc, exercitau asupra
moralului nostru şi aşa deja la pământ, o stare deplorabilă,
o stare ce ne punea într-o postură jenantă, degradantă,
chiar aş putea spune, privind mândria calităţii de „cetăţean
român”, al cărui drept se rezumă doar la aceste penibile
milogeli, la jenanta desconsideraţie în propria ţară, la
refuzul dur şi categoric, apostrofaţi şi dirijaţi în ordinea
statului la rând, de nişte tembeli băştinaşi, care s-au găsit
să facă haz pe seama sutelor de amărâţi veniţi din toate
colţurile ţării, ba mai mult, au facilitat în mod tacit şi
ocazia de a face „bani” pe seama umilei noastre
nimicnicii!!!
Deci, vlăguită, revoltată, dezgustată, cu un soi de
lehamite greu de exprimat, am revenit din obositoarea
capitală, doar cu o zi înaintea plecării în marea cursă a
kilometrilor ce ne aşteptau în excursia propriu-zisă, pentru
care de fapt am trecut şi am suportat acest nedefinit infern
românesc! Aşa se explică faptul că, după primul val de
entuziasm şi nerăbdare, am pornit la drum stăpânită încă
de coşmarul vizelor pentru spaţiul Schengen, cu o
tensiune apăsătoare, de care din păcate nu am scăpat, nici
pe parcursul celor 9 zile şi nopţi formidabile de altfel,
marcând intensitatea acestor trăiri, asta cu atât mai mult,
350
cu cât tot efortul acesta inuman, a fost necesar şi a fost
verificat doar o singură dată, la intrarea pe teritoriul
austriac! În rest, până la graniţa cu Anglia, timp în care
am străbătut modernele autostrăzi din Germania,
Luxemburg, Belgia, Franţa, Olanda, nimeni nu ne-a mai
întrebat nimic, nici de sănătate, nici de bani, de origine
sau sex!?
Anul trecut pe 22 august, mă aflam în faţa miracolului
numit „Niagara”, copleşită de spectacolul grandios, care
mângâia tandru privirea şi sufletul, savurând bucuria unei
nesperate împliniri, ţesută din zeci şi zeci de ani de iluzii
şi aşteptări, timp în care speranţa a fost făclia, care nu s-a
stins nici o clipă! 22 august 1999, a fost ziua în care visul
meu îndrăzneţ, a devenit în sfârşit o realitate, pe care cu
greu o acceptam, având tot timpul impresia că toată
minunea pe care o trăiesc, nu este altceva, decât o
prelungire fericită a visului meu de o viaţă!? Era ziua, în
care în condiţii obişnuite, am fi aniversat 35 de ani de
frumoasă şi statornică căsnicie. Şi atunci, ca şi azi, gândul
meu împletit cu dragostea , cu recunoştinţa, cu duioşia
amintirilor, cu omagiul adus memoriei dragului şi bunului
meu Micu, a fost şi este sincer, profund şi dureros,
întărindu-mi convingerea poate naivă, şi anume, că el a
rămas şi continuă să fie îngerul meu iubitor care mă
sprijină, mă păzeşte, mă ajută şi îmi călăuzeşte paşii, ca o
consolare tardivă în faţa crudei vitregii în care nepregătită
m-a abandonat atât de brusc, părăsind în ciuda planurilor
făurite, această lume pe care a iubit-o nespus de mult şi în
care anii ce urmau să vină, trebuiau să fie balsamul
binemeritat pentru curajul cu care am înfruntat împreună
dezlănţuirea ei…
351
352
353
 Deocamdată, totul stă sub semnul unor imagini
învăluite în ceaţă, imagini care sper că în timp se vor
limpezi şi se vor aşeza cuminţi alături de cele multe de
până acum şi abia după aceia, scăpată de povara grea a
oboselii, mă voi putea bucura cu adevărat de această nouă
ieşire în lume de acest fantastic tur de forţă, care mi-a
prilejuit satisfacţii teribile şi mi-a rezervat atâtea clipe de
uimire, agonie şi extaz!
Întrebată acum, în acest ceas matinal al zilei, nu ştiu
dacă aş putea răspunde unde m-am simţit cel mai bine, ce
mi-a plăcut cel mai mult sau ce m-a subjugat în mod
deosebit!?... impresiile , ca de fiecare dată se învălmăşesc
tumultuos, imaginile apar, dispar, se contopesc, se
precipită, revin apoi vag, înfăşurate parcă într-o perdea
semitransparentă, însă toate, dar toate fără excepţie, au
darul nepreţuit de a contura în final, acel puternic
sentiment de împlinire, ce se naşte spontan şi firesc, în
urma unei dorinţe realizată, pecetluită şi de un noroc de
invidiat, care pe mulţi din păcate i-a ocolit,
transformându-i în victimele unor ghinioane sau mai rău
chiar ale unor accidente soldate cu tragedii... Acum, când
liniştită aştern aceste rânduri, sufletul îmi este inundat de
lumina şi culorile ce s-au întipărit diversificat pe pelicula
memoriei şi mă felicit, că am fost ca de obicei
încăpăţânată şi fermă şi că nu am renunţat la ambiţiosul
„război al vizelor”. Efortul meu, a fost benefic, nu a fost
în zadar; atât cel fizic, cât şi cel financiar, au fost
răsplătite cu prisosinţă! În liniştea ce mă cuprinde acum,
auzul îmi este mângâiat de o caldă şi sublimă melodie,
interpretată de Andreea Bocelli şi Celine Dion şi sub
imperiul acestei vraje de nestăvilit, mă întorc cu câteva
354
zile în urmă, la ziua în care am luat startul maratonului
european…
11 august
Dacă nu era în joc această posibilitate, de a vizita
faimoasa Anglie şi mult râvnitele ţări din grupul Benelux
cu minim de preţ datorită unui concurs de împrejurări
legat de episodul american şi dacă nu aş fi fost ambalată
de trei ori, torturându-mă la porţile păzite ale consulatelor
respective, primind şi achitând deja viza Regatului Unit,
considerat cel mai greu de obţinut, aş fi renunţat poate la
tot, dar tentaţia itinerarului a fost mult peste revolta mea
justificată şi astfel iată-mă ajunsă la Szeged în Ungaria,
cazată la pensiunea Pö-lös, în aşteptarea zorilor, ce vor
marca începutul unei escapade noi, de care sper din suflet
să mă pot bucura, care va compensa umilinţa trăită şi
consumul de energie pierdut în alergările disperate prin
capitala ţării, sufocată de arşiţa dogorâtoare a soarelui, ce
ţinea sub teroarea lui şi a secetei, aproape tot cuprinsul
patriei.
12 august
Ora 5 dimineaţa. După somnul binemeritat în condiţiile
odihnitoare ale cochetei pensiuni, sunt în sfârşit instalată
în autocarul care ne va purta 9 zile prin oraşe şi ţări, a
căror nume de rezonanţă, au constituit de veacuri, o
irezistibilă atracţie. Spre norocul meu nesperat, stau pe
două scaune, deci nu trebuie să împart absolut cu nimeni
al doilea loc, astfel simt largheţe şi comoditate în mişcări
şi pot sta singură în linişte cu gândurile, sentimentele şi
senzaţiile ce mă copleşesc, fără să fiu stingherită de
prezenţa vreunui tovarăş de drum plăcut sau incomod, dar
pe care azi, în ciuda calităţii mele comunicative şi de
355
acomodare rapidă pe care pretind că le am, l-aş suporta
mai greu, deci consider că am început ziua cu dreptul,
sper să ţină tot aşa!
Facem o scurtă oprire la Budapesta, chiar în
emblematica piaţă a eroilor, unde se fac ample pregătiri
pentru 20 august, ziua Constituţiei ţării vecine. Oftez
adânc, căci automat amintiri dragi şi duioase mă
năpădesc, sentiment puternic ce mă încearcă de altfel
oriunde, oricând, la fiecare pas, în fiecare clipă, în fiecare
ceas! La Györ, urcă ultimii doi turişti şi astfel grupul fiind
complet, pe luciul autostrăzilor de invidiat, silenţiosul
nostru autocar, parcurge primii kilometri din cei patru mii,
ce ne aşteaptă în primul rând cu oboseală, apoi cu emoţii,
curiozitate şi bucurii, cu surprize şi tentaţii, rezumate toate
într-o superlativă încântare…! Facem dese opriri pentru
dezmorţire şi pentru probleme „tehnice”, cum îi place
ghidului să spună; un ghid competent, inteligent, inginer
de altfel, cu o vastă cultură generală, din care cu răbdare şi
mare plăcere ne împărtăşeşte şi nouă, la orice ocazie ivită
pe parcurs, înflorite de impresii personale, la care adaugă
bancuri savuroase şi păţaniile excursiilor anterioare, la
care a participat şi astfel atent la toate, manierat şi subtil,
reuşeşte pe nesimţite să lanseze tacit, o provocare în care
cu reţinere la început, începem să participăm şi noi,
spărgând astfel rezerva iniţială şi tăcerea ce plutea peste
grupul format din 50 de oameni străini, unii de alţii,
adunaţi în autocar din diferite zone ale Ungariei, având
comun pasiunea pentru drumeţie şi setea pentru frumos.

356
 Un prim popas mai de durată, îl facem pe încântătorul
teritoriu austriac, pentru care din totdeauna am simţit o
irezistibilă chemare şi o atracţie specială care depăşea
simpla curiozitate, o explicaţie plauzibilă, am găsit-o
acum în anii din urmă, că străbunica din partea tatălui
meu, a fost austriacă sau alta ar pute fi cea a reîncarnării!?
Passau, superbul oraş al celor trei râuri, ne oferă
primele clipe de vrajă şi vis, prin frumuseţea aşezării sale

357
şi prin valoarea edificiilor, prin acel iz deschis, specific
bavarez, la care se adaugă furnicarul pestriţ şi vesel de
oameni, rătăciţi de bunăvoie din toate zările lumii, atraşi
de faima legendară a Dunării, devenită celebră şi albastră,
datorită valsului nemuritor compus de Strauss, într-o clipă
de fericită inspiraţie!
Spre apusul soarelui,rulăm tot pe teritoriul Germaniei,
iar seara târziu, ajungem în mica localitate Fűrth,situată în
apropierea oraşului Nűrnberg, cunoscut în special după
celebrul proces, unde soarta a ademenit-o pe verişoara
mea primară Milly, împreună cu toată familia ei, din care
o parte s-a aşezat chiar aici în Fűrth, dar în program
figurând o altă localitate pentru prima noapte de odihnă,
nu am fost pregătită să-i caut, de altfel nici timpul nu-mi
permite… Suntem cazaţi la hotelul aparţinător lanţului
NOVOTEL, înzestrat cu un confort, care mulţumeşte cele
mai rafinate pretenţii…

13 august
După un mic dejun copios, servit în stilul bucătăriilor
suedeze, care pune la grea încercare lăcomia vizuală şi
limita bunului simţ, aşa cum îi stă bine călătorului, pornim
sătui şi împăcaţi din nou la drum, un drum care trasat pe
hartă, pare nesfârşit, dar care sper că pe parcurs ne va
oferi un decor foarte divers şi încântător. Înghiţind
kilometri, autocarul intră triumfător în Luxemburg,
capitala Marelui Ducat de Luxemburg, situat în sudul
ţării, pe râul Alzette. Oraşul ca o bijuterie splendidă şi
rară, ne întâmpină mândru de faima lui, sub strălucirea
caldă a soarelui, ce inundă cu razele sale, această superbă
358
zi de duminică, care a scos pe străzi ca la un semnal
dinainte stabilit, marea de turişti, ce se amestecă curioşi
fără rezerve printre băştinaşii aşezaţi pe bănci, sau la
mesele înşirate de-a lungul oraşului, cu străzi şocant de
curate, sau în cunoscuta piaţă centrală, ce ademeneşte
deopotrivă pe gurmanzii doldora de bani, cât şi pe
iubitorii de artă şi suveniruri, expuse cu rafinament
privirilor lacome şi admirative ale oamenilor , care vin şi
se duc, valuri, valuri.
Suntem din nou pe drum. Atmosfera s-a încălzit, s-a
înveselit, trăirile la care suntem părtaşi ne-a apropiat,
schimbăm impresii, glumim, cântăm, poate cuvântul pare
deplasat, depăşit şi exagerat, dar eu, acum, în aceste clipe
după multă vreme, simt cu adevărat că sunt efectiv
fericită!!! Bruxellesul ce părea că arde sub roşul intens al
discului de foc oferit de apusul soarelui într-o tăcere
adâncă ne-a urat bun venit, prin patronul elegantului hotel
Euroflat, situat în centrul oraşului, unde ne-am refăcut
forţele timp de două nopţi, după eforturile fizice de peste
zi, în care am adunat atâtea impresii de neuitat!
Simt parcă şi acum în nări mirosul specific fructelor de
mare, emanat de toate produsele şi preparatele culinare,
din variatele specialităţi marine, unele văzute în premieră,
toate expuse vederii din abundenţă, cu acelaşi rafinament
profesional întâlnit peste tot. Pe kilometrii de străduţe
cochete şi înguste înşirate în plin centrul capitalei
belgiene, unde priceperea, arta şi bunul gust şi-au dat
mâna, această fantastică expoziţie cu vânzare sub cerul
liber, te uimea şi făcea deliciul miilor de curioşi, care
forfoteau ameţiţi de atâta bogăţie de forme şi culori, de
atâta imaginaţie şi fantezie, al cărei ţel final era irezistibila
359
atracţie şi dorinţa firească de a le cumpăra şi bineînţeles
de a le gusta cât mai repede.
Sunt şi acum obsedată de imaginea incredibilă şi
surprinzătoare a enormului covor colorat, ţesut din fire de
flori naturale în combinaţii superbe, întins în Grande Place
(marea piaţă) a primăriei, ce uimeşte de fiecare dată
norocoşii care apucă să-l vadă şi să-l admire, mereu în alte
modele şi combinaţii de culori, ce întregesc perfect
ansamblul construcţiilor în impresionantul stil baroc, ce
oferă mulţimii entuziaste, o privelişte fascinantă! Am
ajuns să văd în sfârşit aşa cum mi-am dorit, personal, cu
ochii minţii şi să mă pierd veselă prin mulţimea atrasă de
silueta micului neruşinat, ce sfidează impudic, principiul
bunului simţ, făcând nestingherit pipi în văzul miilor de
curioşi, care l-au îndrăgit fără excepţie, indiferent de
vârstă, crez sau culoare, încât a devenit unul din punctele
forte de atracţie şi simbolul cunoscut al marelui oraş, ce
îşi merită cu prisosinţă celebritatea!

360
361
 14 August
Brugge – un orăşel pitoresc, ce poartă de veacuri
amprenta patinată a trecutului, în care timpul pare
încremenit, ne-a rezervat neaşteptata şi plăcuta surpriză,
de a admira pe titanul sculpturii italiene şi universale, pe
inepuizabilul şi unicul Michelangelo, cu o sculptură în
marmură albă, reprezentând o superbă Madonă cu pruncul
în braţe, expusă la loc de cinste, în măreaţa catedrală
Notre-Dame, care ridică faima şi valoarea întregului
orăşel, conferindu-i o şansă la nemurire.
15 August
Azi, ortodoximea comemorează Adormirea Maicii
Domnului, a sfintei şi neprihănitei Marii. Părăsim ca de
fiecare dată, cu părere de rău locurile în care ne-am oprit,
de exemplu acum, aici, în superba capitală a Belgiei, în
care au mai rămas atâtea de văzut, dar programul
desfăşurat pe zile, nu permite mai mult. Tot ce vedem în
goana timpului, este ca şi o gustare fugară, menită să
stârnească apetitul unei eventuale reîntoarceri, în măsura
în care sănătatea şi banii – acest rău necesar, o permit!?
Suntem totuşi bucuroşi că am reuşit să prindem în vizor
oraşul, care în decursul anilor, a devenit simbolul
reconcilierii, gazdă generoasă pentru întâlniri, congrese,
tratative în care oamenii politici, demnitari, guvernanţi,
şefi de state, se adună vremelnic, hotărând soarta omenirii,
a existenţei lor, în mersul înainte a lumii, în care toţi,
indiferent de crez, avem dreptul la o viaţă sigură şi
decentă!
Pe măsură ce ne apropiem de graniţa Angliei, emoţia
ne stăpâneşte tot mai mult! Suntem încă pe teritoriul
francez, unde indicatoarele arată direcţia şi bifurcările spre
362
aşezările dorite. Printr-o străfulgerare de o secundă, prin
geamul autocarului, am citit „Dunkerque” – nume ce
aminteşte de tragicul episod scris cu litere cernite în
istoria Franţei, spre gloria celor care în anii întunecaţi şi
grei ai războiului, au dăruit pentru pacea lumii sacrificiul
suprem! Dumnezeu să-i odihnească în somnul lor etern!
Trecerea Canalului Mânecii, pe la Pas de Calais prin
Eurotunel, această minune recentă, această nouă dovadă
de admirat a puterii creatoare al omului, a progresului în
sine, privind tehnica modernă, a fost o experienţă cu totul
ieşită din tiparul obişnuit al legilor firii, dar iată că am
trăit-o şi pe asta cu emoţie şi curiozitate, cu un pic de
teamă şi de ce nu, cu o nesfârşită satisfacţie şi bucurie, că
nu e de dat oricui să trăiască în fiecare zi o senzaţie de
genul acestei intensităţi!
Înaintea confruntării cu zgomotul trepidant şi cu
agitaţia specifică marilor metropole, oprim pentru un
popas de câteva ore în Cantebury, un oraş aparent liniştit,
atrăgător, cu un stil aparte de clădiri, cu forme superbe, în
care imaginaţia creativă a meşterilor şi-a dat frâu liber,
unde casele şi clădirile în exterior sunt îmbrăcate efectiv
în flori cu o fantezie debordantă, cutezătoare, menită parcă
special, să asigure în orice clipă, în orice împrejurare
decorul atractiv şi perfect pentru o scenă în care vor
apărea zâne şi prinţi legendari. Este demn de urmat
ambiţia, perseverenţa şi spiritul inventiv, practic şi
gospodăresc al locatarilor, care au transformat cu efort
comun, cu sârguinţă şi pricepere urbea lor naturală, într-
un mic şi binecuvântat paradis pământesc, unde totul este
făcut, aranjat şi pregătit cu dragoste şi răbdare, să fie pus
apoi, la dispoziţia celor însetaţi de curiozitate, de valori
363
inestimabile, de frumos, de trecuturi istorice şi nu în
ultimul rând de tentanta artă culinară, ce te îmbie la tot
pasul, practicând un turism, cum rar mi-a fost dat să văd;
un turism decent, civilizat, corect, în limita bunului simţ,
din rodul căruia pe merit, beneficiază şi îşi câştigă
existenţa majoritatea băştinaşilor.
Pătrunşi de un sentiment evlavios, exercitat de
atmosfera sacră ce se revărsa ca un fluid în conştiinţa
noastră, am păşit sfioşi în interiorul monumentalului Dom
din Cantebury, care păstrează între şi pe pereţii săi
îmbătrâniţi de veacurile care s-au aşternut peste ei, pagini
scrise din sângeroasele acte, săvârşite de succesorii
vremurilor de odinioară. Ascultând cutremurată expunerea
ghidului nostru, am realizat cu tristeţe , că în ciuda
canoanelor bisericeşti propovăduite în sânul bisericilor,
având la bază cele 10 porunci încredinţate de Tatăl Ceresc
bătrânului Moise, oamenii au fost stăpâniţi ca şi acum de
sentimentul urii, al pizmei, al discordiei şi al crimei, ce îşi
trage rădăcina încă de la Cain, fiul lui Adam şi Eva,
primul cuplu uman, creat de Dumnezeu, de la care de fapt
ni se transmite lăcomia şi neascultarea. În ciuda acestei
constatări, care ar deziluziona pe orice credincios convins,
fiind 15 August şi aflându-mă departe de casă, am aprins
un fir de lumânare pentru sufletul dragilor mei dispăruţi în
veşnicia nopţii eterne şi am înălţat din reflex, spre cel
Atotputernic, o rugă pentru ocrotirea şi liniştea tuturor
românilor, deşi mă îndoiesc că de la El, va veni mântuirea
şi bunăstarea acestui popor oropsit şi predestinat parcă, să
poarte de generaţii întregi, povara unui blestem cumplit!!!

364
365
 Şi iată în sfârşit LONDRA!
Celebra Londră, capitala Regatului Unit, blazonul
Angliei, cu regi, cu prinţi şi prinţese, cu ritualuri pitoreşti
însoţite de caleşti aurii ivite parcă din pagini de poveşti,
cu ceremonii îmbinate mai nou cu spectacolul modern, în
care regina a rămas ca un decor încărcat de bijuterii şi
coroană, dar cu putere simbolică. Londra – cel mai mare
port din Marea Britanie şi unul din cele mai mari din
lume, este cel mai însemnat centru financiar din ţară şi al
doilea din lume după New-York.
La mijlocul deceniul al patrulea, a început la Londra,
prima mişcare politico-revoluţionară de masă a
proletariatului, cunoscut sub numele de Cartism. În 1847
a avut loc Congresul I şi II al Ligii comuniştilor, sfidând
imaginea moştenită de mare şi triumfător regat,
constituind poate cea mai mare ironie a sorţii pentru ţara
peste care nevăzut, dar ştiut pluteşte şi azi stigmatul atâtor
tragedii, atâtor fărădelegi, născute fie din dragoste, fie din
minţi diabolice, din combinaţii de căsătorii convenţionale
şi divorţuri răsunător de scandaloase, care au umbrit în
timp faima şi misterul marelui regat. Este o după masă
superbă de august, în care soarele încins, se reflectă
strălucitor în apele limpezi ale Tamisei, peste care se
ridică majestuoasă ca un simbol al puterii, ca un scut ce
apără oraşul, vestitul pod Tower-Bridge, unde profitând
de lumina încă clară a zilei, vizităm nerăbdători White
Tower, Traistor's Gate, Bloody Tower, St. Thomas Tower,
încăperi care ascund între pereţii reci şi groşi de piatră,
toată taina sângeroaselor crime, săvârşite în timpul
domniei ambiţioasei şi neîmblânzitei regine Elisabeta I,
reprezentanta absolutismului englez, ultimul suveran din
366
dinastia Tudor, care restabileşte biserica anglicană.
Luptătoare aprigă împotriva Spaniei, pentru subminarea
monopolului comercial cu Lumea Nouă şi stăpânirea
coloniilor americane, rămâne în istoria ţării şi în memoria
omenirii, călăul moral al decapitării Mariei Stuart,
pretendentă catolică la tronul Angliei, alături de imaginea
demonică a lui Henric al VIII-lea, instituitorul unor legi
sângeroase, care a repudiat autoritatea Papei,
proclamându-se prin actul de supremaţie din 1543, „şeful
bisericii anglicane”, luându-şi astfel libertatea de a
dispune chiar de viaţa propriei sale soţii, rămasă în
conştiinţa noastră, ca nefericita Ana celor o mie de zile…
(Anna Boleyn) una din cele şase soţii…
16 August
Suntem înşiraţi ca nişte şcolari cuminţi, dornici să audă
o lecţie de istorie, pe care ghidul nostru neobosit şi bine
documentat, ne-o expune în zgomotul asurzitor al străzii,
peste care vibrează categoric şi solemn, ecoul prelung pe
care vestitul Big-Ben îl produce la intervale regulate,
marcând cu tristeţe şi părere de rău, trecerea nemiloasă a
timpului peste noi, peste Londra, peste Anglia, peste
întreaga omenire, peste întregul Univers! Ne oprim cu
emoţia firească a clipelor trăite, în faţa grandorii
cunoscută peste tot în lume ca Westminster Abby,
fascinaţi de ireala dantelărie croşetată cu dalta în piatră,
apoi de interiorul bogat de inestimabile comori de artă,
alături de care îşi dorm somnul de veci, personalităţi
marcante, care au scris capitole întregi, ce s-au adăugat
prin faptele lor, timpului şi imaginii istorice a Marii
Britanii.

367
 Biserica Sfânta Margareta, ridicată în imediata
vecinătate a Westminsterului, atrage deopotrivă pe toţi cei
ce se perindă în învălmăşeala marelui oraş, cuprinşi de
febra unui permanent şuvoi uman. Deşi aparent, capitala a
împrumutat ceva din renumita şi proverbiala sobrietate
englezească, Londra în sine este o citadelă ce freamătă de
viaţă, viu colorată, printre care o notă originală o dă roşul
atrăgător al mijloacelor de transport etajate şi negrul clasic
al taximetrelor aparent greoaie şi demodate, rămase parcă
pe marile bulevarde londoneze, încă din vremea lui
Sherlock Holmes şi a epocii înaltelor pălării cilindrice,
purtate de bărbaţii timpului cu nonşalanţă, conştienţi de
efectul lor atrăgător…
Facem cu autocarul în care aerul condiţionat ne apără
de căldura sufocantă a verii, turul marelui oraş, trecând şi
admirând din păcate „el fugitivo” prin faţa unor locuri,
clădiri şi monumente cu denumiri de-acum celebre,
cunoscute de mulţi, doar din auzite: iată-ne înconjurând
vestitul Trafalgar Square, inundat de lumina zilei şi de
marea agitaţie de oameni, ce împânzesc acest spaţiu
căutat, într-o armonie perfectă cu stoluri nesfârşite de
porumbei, ce par că sfidează uimirea fluxului continuu de
turişti; iată şi clădirea circului Picadily, locul clasic al
întâlnirii îndrăgostiţilor, apoi Acul Cleopatrei amintind de
Egiptul enigmaticei regine, National Gallery, Hayde Park,
care oferă prin spaţiile sale îngrijite şi oxigenate de
clorofila adunată în frunzele de un verde nuanţat, locuri
umbrite de odihnă şi meditaţie sau discursuri ţinute de
nedreptăţii, revoltaţi de soarta lor şi de condiţiile în care
îşi trag zilele uniforme, triste şi nesigure, fiindcă şi aici ca
oriunde în lume, în spatele atâtor frumuseţi şi aparentă
368
perfecţiune, a iluziilor înşelătoare, se ascunde o mare parte
din tragedia umană!

369
 Admirăm silueta impresionantă a marelui cerc ridicat
ca un arc peste timp, pe una din malurile Tamisei, o
lucrare ambiţioasă, cu care englezii au hotărât să
întâmpine mult comentatul, mult aşteptatul şi
controversatul an 2000. Din cel mai înalt punct al roţii
mişcătoare, îndrăzneţilor amatori de senzaţii tari, li se
oferă superba panoramă ce cuprinde întregul farmec,
întreaga frumuseţe a capitalei, cu tot ce are măreţ şi trainic
în ea, scăldată spre bucuria noastră în toate zilele de când
îi colindăm imensa suprafaţă, nu cu umezeala ceţii
londoneze, ci în lumina caldă şi clară a astrului zilei, fără
de care aici şi nicăieri pe această planetă numită pământ,
nu ar exista viaţă, nu ar exista spectacolele uluitoare,
oferite cu dărnicie de mama natură, sau create de mâna şi
inteligenţa semenilor noştri…
Apoi Londra ne-a oferit emoţia unică a participării în
direct, la pompoasa etalare de forţe în uniformele cu iz
sărbătoresc, purtate la clasicul schimb al gărzilor de la
palatul Buckingham de divizia regală în care enormele şi
ciudatele căciuli de blană, purtate de soldaţi, asortate la
tunicile roşii, pe care lucesc nasturii aurii, dau farmec şi
culoare întregului ansamblu desfăşurat sub privirile
nesăţioase şi spre deliciul miilor de turişti veniţi încă de la
ore matinale să ocupe un loc cât mai în faţă, printre care
înghesuiţi, călcaţi în picioare striviţi aproape, ne-am
strecurat şi noi, în dorinţa de a prinde în aparatele de
fotografiat sau filmat, măcar o frântură din acest spectacol
specific britanic, oferit zilnic cu generozitate de locatarii
renumitului palat regal…

370
 Marcaţi încă de copleşitoarele senzaţii, trăite în faţa
grandioasei reşedinţe, în care actuala regină are rol de
înveşmântată marionetă, ne-am trezit într-un şir lung ce
părea fără sfârşit , care ne-a permis în final intrarea la
vestitul muzeu al Madamei Tussaud's. Într-un decor
misterios şi foarte divers, învăluit în frenetice jocuri de
lumini şi umbre, însoţite de acorduri cunoscute din muzica
universală, ce îşi schimbă ritmul în funcţie de
personalităţile apărute, ne învârtim năuciţi în faţa şi în
jurul acestor figuri celebre din lumea diversificată a
politicii, din lumea artistică, muzicală, sportivă, medicală,
ştiinţifică, uimiţi sincer, de extraordinarul efect prin care
specialişti de înaltă ţinută profesională, pasionaţi de
munca lor, au reuşit să creeze copia fidelă a celor expuşi,
având permanent tulburătoarea senzaţie, că toate
personajele existente în tot cuprinsul originalului muzeu
de ceară sunt reale! Aici timpul şi spaţiul a fost redus la
prezent. În această lume senzaţională, cu totul diferită de
modestele noastre trăiri zilnice, ne-am simţit o clipă, mult
mai importanţi, mai norocoşi, trezindu-ne deodată în
preajma atâtor oameni de seamă, reprezentaţi de regi,
regine, prinţi, prinţese, ambasadori, savanţi, şefi de state,
sportivi de renume mondial, cântăreţi consacraţi,
celebrităţi din lumea modei, artişti cu statut de monştrii
sacrii, un mediu colorat, impresionant, cu totul deosebit de
cel real de afară, în care am revenit efectiv ameţiţi
deabinelea, cu regretul sincer că minunea trăită, n-a fost
decât o iluzie înşelătoare…
Atâtor impresii şi trăiri emoţionante, s-a adăugat la
sfârşitul zilei şi sfiala ce ne-a cuprins în clipa in care într-
o tăcere profundă, conştienţi de locul în care păşim, am
371
intrat oarecum nesiguri în vasta şi superba catedrală
Sfântul Paul, divin lăcaş închinat lui Dumnezeu. Martoră
mută a atâtor evenimente istorice, politice, sociale şi nu
numai, unde printre alte scene senzaţionale, s-a celebrat în
fastul specific regatului britanic şi căsătoria de vis a
frumoasei Diana, mariaj consumat şi destrămat cu mult
tam-tam, urmat mai apoi de sfârşitul brusc şi tragic al
nefericitei prinţese a inimilor…
Efectul lăsat şi emoţiile trăite la Stratford – locul
naşterii şi copilăriei lui Shakespeare, a fost unul deosebit;
poate pentru că frumosului oraş, se adaugă aura plină de
mister emanată de existenţa acestui personaj ieşit din
comun, a cărei viaţă s-a desfăşurat ca un torent nestăvilit,
cu multe semne de întrebare, din care unele au rămas până
azi, fără un răspuns final. Figură controversată, izolată
chiar din peisajul citadin al vremii sale, cu neastâmpărul
unei firi înclinate spre aventură şi necunoscut, cu o
pregătire precară, dar înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare,
a reuşit să uimească lumea şi să lase posterităţii opere
nepieritoare, citite, jucate tălmăcite, răstălmăcite şi
savurate de generaţii întregi
Mărturia că
ulterior
Stratfordul l-a
acceptat şi
recunoscut cu
mândrie fiul
natural al întregii
naţiuni, stă
pitoreasca casă
părintească, care a
372
devenit un permanent loc de pelerinaj şi frumoasa biserică
Holy Trinity Church Stratford Upon, unde anual la 23
aprilie, ziua naşterii lui Willy, cum era răsfăţat acasă,
mormântul lui este presărat şi biserica inundă în buchete şi
jerbe nesfârşite de flori, în aranjamente şi culori
încântătoare, demne de renumele său internaţional. De
oraş a mai fost şi rămâne legat un alt nume devenit de
mare rezonanţă culturală, căci de aici din Stratford, îşi
trag rădăcina cei care au pus peste mare şi zare, peste
Oceanul Atlantic, bazele renumitului Colegiu Howard, din
Statele Unite ale Americii.

373
 17 August
Moleşiţi de soarele care încăpăţânat, ne-a însoţit pe tot
parcursul itinerarului nostru, vlăguiţi de kilometrii
parcurşi pe la muzee, expoziţii, case memoriale, instituţii,
parcuri, străzi, bulevarde, centre comerciale, plus emoţiile
ce ne solicită atenţia, văzul, auzul, facem bucuroşi un
popas de câteva ore în faimosul centru studenţesc –
Oxford. Fără forfota şi entuziasmul tinereţii, localitatea ar
părea o aşezare obişnuită în care doar stilul clădirilor şi
originalitatea construcţiilor ar ieşi din comun; animat însă
de mulţimea pestriţă de turişti, care în plină vacanţă de
vară, reuşesc să dea culoare şi ritm, însufleţind acest oraş
simbol, oază de lumină pentru sutele de tineri însetaţi de
carte, de ştiinţă, Oxfordul rămâne un punct de atracţie, ce
nu poate fi ocolit.
18 August

Părăsim Anglia şi hotelul Palms din Londra, unde în

camera 164, mi-am odihnit trupul obosit după eforturile
de peste zi, în 15, 16, 17 august 2000, cu regretul atâtor
locuri încă nevăzute, nedescoperite şi chiar nebănuite,
obsedată de certitudinea, că aceste bucurii, aceste clipe
minunate trăite cu o intensitate aproape de sublim, s-au
oprit aici, că niciodată ele nu se vor mai repeta! Că vor fi
poate altele, asta depinde de sănătate, noroc, că voinţă şi
dorinţă există, dar mai presus de toate, depinde de bani!
oricum, pot afirma fără să stau prea mult pe gânduri, că
aceste zile şi nopţi londoneze, se vor aduna cu siguranţă
binecuvântatelor posibilităţii şi ocazii de care am profitat
până acum, a căror amintire va avea efect de balsam pe
374
rana deschisă a sufletului, vor rămâne frânturi de vis
superb, scris cu majuscule în foiletonul imaginar al
trecerii mele prin lume…
Întoarcerea se face tot prin Eurotunel, dar răspunzând
dezamăgirii generale de a nu fi traversat canalul Mânecii
la suprafaţă, din cauza timpului capricios, care a perturbat
toată transbordarea şi toată circulaţia, ghidul ne-a rezervat
plăcuta surpriză de a face un ocol, satisfăcând cu asta
curiozitatea noastră de a atinge măcar cu privirea, marele
port Dover şi vestitele „stânci Albe”, apoi în circa 30'
suntem din nou la Pas de Calais, în aşteptarea dirijării
autocarului în enorma colivie metalică, care parcurge cu o
viteză ameţitoare, distanţa ce separă graniţa dintre Anglia
şi Franţa. Conştienţi de realitatea clipei, de faptul că
străbatem aceşti kilometrii sub canal, în imperiul întunecat
săpat de oameni contemporani cu noi, cu ingeniozitate,
trudă şi risc, că deasupra noastră vuiesc valuri
spumegânde, stârnite de nestatornicia „timpului probabil”-
ne dă fiori!; dar neavând altă alternativă, acceptăm din
motive de forţă majoră această senzaţională provocare,
această traversare fulgerătoare sub Canalul Mânecii,
episod care va rămâne una din fantasticele şi
emoţionantele aventuri de care am avut parte în
norocoasele mele călătorii prin lume! Ajunşi la lumină,
răsuflăm uşuraţi şi ne lăsăm mângâiaţi de binecuvântatele
raze ale soarelui, ivit în uralele noastre, pe cerul înseninat
al Belgiei, unde ne-am întors din nou.
Antwerpen – ne-a oferit imaginea unui oraş ce poartă
mai presus de prosperitate, amprenta marelui Rubens;
picturile sale împreună cu alte opere clasice, ce încântă
privirea celor care s-au încumetat să parcurgă un drum
375
atât de lung, sunt expuse în frumosul muzeu ce-i poartă
numele, muzeu ce se află în incinta unei superbe clădiri ce
i-a aparţinut, fiind proiectat şi conceput în cele mai mici
detalii, de însuşi marele pictor Frânţi fizic, obosiţi de
intensitatea atâtor emoţii şi trăiri, confortul unui alt hotel
Novotel, identic cu celălalt, pare cea mai teribilă răsplată,
în care somnul nu se lasă aşteptat şi ne cuprinde rapid, ca
o caldă şi plăcută îmbrăţişare.
19 August
Ziua de naştere a Ligiei Dan. Anul trecut pe 19 august,
am felicitat-o din New-York! Azi , acum, iată-mă în
sfârşit în patria minunatelor lalele, cântate cu atâta
entuziasm de Luigi Ionescu, cântăreţul preferat al blândei
mele prietene Csöpi, plecată aşa de brusc dintre noi!
Doamne! Nu-mi vine să cred că sunt aici, chiar în ţara
lalelelor, ce împânzesc şi încântă cu frumuseţea lor, o
mare parte din mapamond; sunt în ţara în care legendarele
mori de vânt, te întâmpină misterioase fluturând enigmatic
cele patru pale în semn de bun venit, sub vraja de
nedescris a miracolului săvârşit cu pricepere şi voinţă de
om. Căci Olanda, ne-a surprins încă de la intrarea pe
teritoriul ei, fiindcă atât ţara asta relativ mică, cât şi
oamenii săi au ceva
extraordinar, care te
izbeşte din prima clipă în
care ai atins pământul, pe
care olandezul îl
preţuieşte, îl respectă, îl
apără cu dragoste, cu
răbdare şi devotament.

376
377
 Situată în vestul Europei, la ţărmul Mării Nordului
între Belgia, Luxemburg şi Germania, Olanda are circa
40% din suprafaţă sub nivelul mării, fiind apărată de ape,
prin diguire. O mare parte din terenuri sunt poldere
(obţinute artificial prin îndiguiri şi desecări). Contactul cu
această ţară, a fost o lecţie pe viu ce ne-a impresionat
profund şi ne-a demonstrat că poporul acesta harnic şi
ambiţios, este demn de bunăstarea lui, căci neobosiţi,
oamenii ei investesc zilnic truda, inteligenţa, forţa şi
curajul lor, în efortul comun cu care modelează natura,
căreia apoi triumfători îi smulg roadele. Aşa se explică că
ţara furnizează mari cantităţi de lapte praf, lapte
condensat, brânză, margarină, bere, culminând cu
renumele firmei Shell. Fericită ţara care are oameni cu
acest har nepreţuit, care din păcate pentru noi românii, în
special după revoluţia nouăşoptistă ne-a cam părăsit;
valorile umane nu mai sunt apreciate şi stăpâniţi în final
de disperare şi dezgust, îşi iau lumea în cap! Restul,
plutim amorţiţi parcă într-o continuă somnolenţă, din care
din comoditate, nu vrem să ne trezim; nu vrem să
conştientizăm că numai noi, prin puterile noastre, vom
reuşi să ieşim din acest coşmar al subexistenţei, al
sărăciei, în care deşi revoltaţi, ne complacem cu toţii,
exceptând pe cei atinşi de boala parvenirii şi a
acumulărilor peste nevoi, pentru care trec chiar şi peste
cadavre, peste legi şi omenie, numai să-şi satisfacă
nesăţioasa lor lăcomie!
Amsterdam – capitala îndrăzneţului olandez zburător,
este etalonul concret al formidabilelor calităţi. El oferă
privirilor celor veniţi să-l cunoască şi să-l admire, întreaga
lui măreţie, întregul său farmec, în care apa însoţind
378
valoroasa fâşie de uscat, joacă un rol important în viaţa
stabilă a locuitorilor precum şi în economia ţării.
În ritmul necruţător al tic-tacului de la ceasuri, trecem
în revistă faimoasele picturi din muzeul Van Gogh, apoi
fuga la Rembrandt, care însufleţesc cu frumuseţea lor,
enormul spaţiu al celebrului muzeu naţional şi nu numai,
Rijk din apropiere. Adăugând spaţiilor cuprinse în limita
ramelor ce încadrează aceste nepreţuite comori de artă şi
talent, cu un strop de imaginaţie,ele ne poartă în lumi
demult apuse, cu oameni şi locuri dispărute, dar măiestria
cu care au fost zugrăvite, a rămas să bucure sufletul şi
privirea puţinilor norocoşi, fericiţi că şansa le-a surâs cel
puţin cu atât!...
Orbiţi de risipa de culori ce se revarsă peste noi, în faţa
fiecărui tablou admirat cu nesaţ, părăsim marele muzeu,
uşor dezechilibraţi de puternicul efect produs asupra
noastră! Afară, soarele din punctul său culminant, care
marchează miezul de zi, ne oferă un alt spectacol de
lumină la fel de orbitor, încât avem impresia ciudată, că
pânzele neînţelesului Van Gogh s-au aşezat alături de
astrul fără pereche, ca împreună să-şi reverse feeria de
culori peste suflete noastre, ce vibrează profund, stimulate
de extazul ce ne-a cuprins!
Împleticiţi, nesiguri încă pe paşii noştri, am fost
introduşi şi în fabrica unde se prelucrează mult râvnita
piatră preţioasă, strălucitorul Diamant! În loc de reclamă
tipărită şi afişată peste tot, patronii recurg la metoda
participării în grup, bineînţeles contracost, la procesul de
tăiere şi şlefuire a bucăţilor de rocă, care în forma lor
iniţială nu trădează nici pe departe valoarea ce se ascunde
în fiecare bucată. Procedeul tăierii în mod deosebit, cere
379
cunoştinţe profesionale excepţionale, câştigate cu efortul
migălos al zecilor de ani de experienţă, o muncă pe care
pe lângă pricepere, solicită ochi foarte buni, pretinde o
răbdare aproape supraoemnească…
Uimirea noastră a atins superlativul, înainte de ieşire
când, am fost poftiţi cu multă amabilitate în expoziţia cu
vânzare, unde am putut admira diamantul prelucrat în fel
şi fel de forme şi mărimi ce strălucea fie separat, fie prins
în broşe, inele, cercei, medalioane sau brăţări, ale căror
preţuri erau pe măsura strălucirii lor, şi pe catifeaua
neagră pe care erau aşezate te provocau să fie cumpărate!?
Turul oraşului făcut în vaporaşe comode, specifice
croazierelor interne, ce alunecau graţioase şi cu eleganţă
pe vestitul canal Grachtock, a fost o superbă demonstraţie
a capacităţii omului care a ridicat şi aici construcţii şi
edificii uluitoare, ce vor dura cu siguranţă peste timp,
constituind o nouă dovadă grăitoare a forţei de creaţie, a
inteligenţei şi a nemuririi geniului uman!
20 August
Am înnoptat la acelaşi hotel Novotel din Fűrth, deci
suntem deja pe teritoriul german, în drum spre casă. Cu
pofta de mâncare potolită, tot cu un mic dejun foarte bogat
şi variat în sistem suedez,
săturaţi, deci mulţumiţi şi bine
dispuşi, continuăm drumul spre
Austria, nu înainte de a lua
câteva rezerve pentru foamea ce
ne va încerca mai târziu.

380
381
Aproape de Viena, suntem blocaţi din cauza unui
accident, nici nu ştiu al câtelea din cele multe văzute pe
parcursul miilor de kilometri străbătuţi. Sper din toată
inima, că vom avea în continuare norocul de până acum şi
cu ajutorul Lui Dumnezeu, vom ajunge cu bine şi sănătoşi
toţi acasă. Tragediile văzute din mersul maşinii ne-au
îngrozit, primul efect este tendinţa de a coborî şi a nu te
mai urca niciodată într-un mijloc de transport rutier, dar
odată ce primul şoc dispare, totul revine la normal şi
curajul încet, încet reînvie pe nesimţite, zicând fie ce o fi!
Soarta nu o poţi ocoli, chiar de te-ai ascunde şi în gaură de
şarpe!
Aş vrea să opresc timpul în loc, sau cel puţin să
încetinesc scurgerea timpului din clepsidra ce nemilos
marchează zborul nebun al secundelor, dar este imposibil!
Încerc o sinceră părere de rău la gândul că şi acest
fantastic episod din scurtele mele bucurii, se apropie de
final. Ruptă total în aceste câteva zile de realitatea noastră
cotidiană, departe de nesiguranţa şi apăsătoarele griji cu
care ne confruntăm, am ignorat adevărul dur şi anume, că
viaţa nu este tot timpul doar muzică, frumuseţe, bucurie şi
visare!
22 August
Suntem deja acasă! Urmează greul proces de
acomodare, apoi ca de obicei concluziile. După fiecare
revenire şi la propriu şi la figurat, trag linia roşie şi fac
bilanţul formidabilelor trăiri… Ce pot să spun? În
peregrinările mele prin lume, am văzut şi cunoscut fel şi
fel de oameni. Mulţi dintre ei, nu neapărat conştient
sfidează sărăcia, ci pur şi simplu în vocabularul şi în
existenţa lor, acest cuvânt, această noţiune, această stare
382
de fapt este inexistentă. Comparând modestele mele
mijloace de trai, eforturile şi sacrificiile, multele renunţări,
pentru a economisi şi a strânge suma necesară acestor
călătorii, cu incredibilele chiar revoltătoarele teancuri de
valută forte, care nici măcar numărate nu mai pot fi, am
fost şi rămân oricum recunoscătoare ori de câte ori mi se
oferă şansa de a mă strecura chiar în aceste condiţii umile,
printre aceşti răsfăţaţi ai sorţii, printre aceşti Rockefeleri
ai Europei, care în general blazaţi, plictisiţi, indiferenţi,
participă doar cu prezenţa la extazul general ce ne
cuprinde de fiecare dată în faţa atâtor miracole lumeşti,
sfidând sau ironizând insensibili bucuriile noastre, pe care
le cataloghează ca o slăbiciune nedemnă de poziţia lor…
Conştientă de neputinţa noastră, în faţa celor trei
dimensiuni ale timpului: trecutul, prezentul şi viitorul,
care limitează durata şi rolul nostru pe marea scenă a
vieţii, singura stare egală în aceiaşi măsură pentru ambele
tabere: bogaţi sau săraci, rămân aceeaşi incurabilă
optimistă, care stăpânită aproape bolnăvicios, de fiorul
unui permanent neastâmpăr, visează mereu cu ochii
deschişi, căutând extazul altor trăiri în faţa acestui
magnific spectacol al lumii, în care aşa cum o spune şi
temerarul călător, profesorul Ioan Grigorescu, suntem
deopotrivă actori şi spectatori, participând cu toată fiinţa
noastră la măreţia sublimă în care omul şi natura şi-au unit
forţa, spre încântarea inimii, spre nesfârşita bucurie în care
sufletul vibrează puternic, ca dangătul clopotelor ce
vestesc ceasurile sfintelor vecernii!!!

383
384
385
386
 Arad, 9 septembrie 2001
A doua duminică din septembrie s-a strecurat tiptil,
tiptil în raftul cu amintiri, răscolind din nou pelicula
memoriei, din care duioşia unor imagini dragi m-au
năpădit cu nostalgia izvorâtă din regretul pe care zborul
nemilos al anilor, îl lasă peste noi şi care adunate cu grijă
devin în timp subiectul neputinţei noastre pentru marele
roman al vieţii intitulat: „ A fost odată”!!?
La radio cântă C-tin Drăghici. Parcă-l ascultam doar
ieri! Vocea caldă, clară şi nuanţată, îmi aminteşte
melodia: E toamnă iar… E toamnă iar, şuieră vântul
mereu, dar bruma nu se lasă în sufletul meu. Ca dintr-o
harpă-n noapte, ploaia ne cântă în şoapte şi-n cântecul ei
387
de tine îmi amintesc. E toamnă iar şi-or trece multe la
rând să-şi despletească frunza galbenă-n vânt. Dar inima
mea va păstra veşnic dragostea ta, să-ţi spună că-i
primăvară, fiindcă eu te iubesc!
Abia cum ascultând mesajul cântecului, realizez că şi
vara asta a trecut deja peste noi! Dar copleşită încă de
impresiile proaspete adunate din cele trei peregrinări prin
lume, iată-mă stând sfidătoare în faţa acestui nou ciclu
tomnatic, cu bateriile reîncărcate de prea plinul acumulat
în ţări, oraşe şi locuri noi, unde am cunoscut alte valori,
alţi oameni, alte civilizaţii, ţinuturi fantastice, precum şi
neegalatele comori de artă, întregite sublim cu fascinantul
spectacol al naturii, acest templu măreţ în faţa căruia
sufletul nostru vibrează intens copleşit până la extaz de
grandoarea şi forţa cu care ne subjugă!
Conştientă de datoria moştenită din clipa în care ne-am
născut, resemnată că veşnicia morţii, acest abis nesondabil
în final ne învinge şi ne îngenunchează definitiv, am
hotărât ca până la inevitabila întâlnire cu ea, să trăiesc
intens bucuria fiecărei clipe, să nu las nici un gând, nici o
greutate să întunece anticipat teama şi închipuirea ce
sălăsluieşte permanent în noi. Cu ochii spre cer, îndreptaţi
spre lumină, cu sufletul împăcat, cu inima înduioşată de
sentimentul înţelegerii şi toleranţei faţă de semeni, cu
toată fiinţa mea, cu tot crezul meu, vreau să particip la
marea simfonie a vieţii, singura demnă de a fi cântată cu
adevărat, căci aşa cum susţine şi Salvador – Dali fiecare
Om , este un miracol şi fiecare zi pe care o trăim, este un
dar dumnezeiesc!

388
389
 După episodul „Tunisian” din luna mai, în care am trăit
un vis cu ochii deschişi, vis colorat de farmecul nopţilor
africane şi de misterul care plutea peste întinderile aride
de nisip încins de cuptorul arzător al razelor solare, au
urmat 15 zile formidabile în care am străbătut aproape
9000 de km, un drum lung, obositor, dar atât efortul fizic ,
cât şi cel material, a fost răsplătit din plin!
Maratonul „scandinav” a fost o încântare, ce a prilejuit
stări emoţionale de nedescris, în care natura cu toate
fenomenele şi splendorile ei ne-a copleşit, oferind
privirilor tablouri fantastice din cele mai variate…
Străbătând cu autocarul invidiatele autostrăzi din
Ungaria, Austria, Germania, Danemarca, Suedia,
Norvegia şi Finlanda, trăirile au fost de neînchipuit!
Plecând din Szeged-Budapesta-Hegyeshalom-Austria,
două nopţi am dormit pe teritoriul german, la Velburg şi
Schattin, două localităţi inspirat aşezate într-un decor
peisagistic de o frumuseţe rustică aparte. Apoi la
Puttgarten, am traversat cu feribotul Marea Nordului, până
la Rodby, pe o vreme caldă, liniştită şi calmă, însoţiţi de
ţipetele stridente ale pescăruşilor care deja versaţi se
năpusteau lacomi şi înfometaţi, ciugulind bucăţile de
pâine întinse de majoritatea călătorilor, spre deliciul
copiilor ale căror zâmbete şi explozie de bucurie, ne
molipseau pe toţi.
Debarcarea pe ţărmul danez, a fost primul contact cu
legendarele ţinuturi pe care iscusiţii navigatori şi temuţii
războinici wikingi le-au lăsat moştenire generaţiilor de
ieri, de azi şi de mâine. De aici a început apoi marşul spre
cele patru faimoase capitale nordice: Copenhaga, Oslo,
Helsinki şi Stockholm, cu scurte popasuri, cu plimbări, cu
390
tur de oraş, cu vizionări timp în care treceam în revistă
stilul construcţiilor, impresionantele lor aşezăminte,
admirând palate, castele, statui şi monumente celebre, pe
faima cărora omul din toate timpurile şi-a lăsat amprenta
geniului său creator, valorificate în mulţimea exponatelor
etalate cu măiestrie şi gust, prin multele muzee naţionale,
expoziţii şi chiar sub cerul liber, spre încântarea şi
admiraţia tuturor.
Frumoasa capitală daneză Copenhaga, ne-a
impresionat cu aspectul ei şi cu măreţia multicoloră!
Palatul Christiansborg care adăposteşte Parlamentul
danez; Curtea Supremă, unde se pot vizita saloanele de
recepţie ale monarhilor Stroget; atrăgătoarele canale de
croazieră; principala stradă lungă de 1,5 km; cartierul latin
aproape în întregime pietonal, cu străzi înguste străjuite de
nenumărate magazine, marcate de un du-te vino
permanent, de o forfotă şi veselie debordantă; apoi Palatul
Rosemborg, bijuteria renaşterii olandeze, fosta reşedinţă
Nyhoven, vechiul port care permitea vaselor să ajungă în
Piaţa Regală Amalienborg, reşedinţa oficială de azi a
perechii regale; Mica Sirenă-enigmatica siluetă feminină
aşezată pe o stâncă înfruntând apa, valurile şi timpurile, cu
trista ei legendă, care atrage ca un magnet mulţimea
turiştilor ca şi vestitul Tivoli – cel mai vechi parc de
distracţii din Europa şi fantastica clădire a Primăriei în
faţa căreia nu poţi să nu te opreşti cu atât mai mult, cu cât
poţi vizita şi interiorul, expresie a unor valori de artă
nebănuite…
Continuându-ne drumul spre Suedia, admirăm forma
austeră a castelului ce veghează maiestuos intrarea în
oraşul Oresund. Aici după Shakespeare, la Palatul
391
Kronborg, s-a derulat tragedia lui Hamlet-nefericitul prinţ
al Danemarcei…
Pe teritoriul Suediei, trecem prin localitatea
Angelholm şi prin bunăvoinţa ghidului nostru, care printr-
o împrejurare fericită pentru noi, este şi patronul agenţiei
de turism „Proko-Travel” din Szeged-Ungaria, care a
organizat această excursie de vis! Graţie lui ne abatem din
drum, pentru un tur rapid de oraş în Götteborg, al doilea
ca mărime după capitală.
Pe măsură ce ne apropiam de Norvegia, emoţia ce mă
încerca creştea tot mai intens!

392
393
 Muzica originală, melodioasă şi bogată în colorit
armonic al lui Eduard Grieg, m-a tulburat ori de câte ori
am ascultat-o. Abia acum străbătând ţara lui de la sud la
nord, am înţeles sensul mesajului său, mai ales fantasticul
concert pentru pian şi orchestră, întemeiat pe cântecele şi
dansurile folclorice, pe viaţa şi obiceiurile poporului şi pe
superba natură a patriei sale. Cred că de aici de la
melodioasa întruchipare a fiordurilor ce vibrează puternic
în lucrările lui, mi s-a tras dorinţa nestăvilită de a vedea cu
ochii minţii, fascinanta fâşie de pământ norvegian, peste
care pluteşte şi azi misterul legat de tumultoasa existenţă a
wikingilor, din care îşi trag seva şi originea. Aşa se
explică faptul că trecând frontiera pe lungul pod de 420m.
Svinesund, de pe care am zărit imaginea primului fiord,
entuziasmul meu creştea la superlativ. Aş fi vrut să
îngenunchez şi să mulţumesc cu voce tare pentru acest
nou vis împlinit, pentru această obsedantă dorinţă,
transformată în realitate!
Între emoţiile şi bucuriile trăite, între desele popasuri şi
cazări, am ajuns în capitala norvegiană într-o superbă
după masă de sfârşit de iulie, unde ne-am pierdut
entuziaşti în mulţimea pestriţă de vizitatori, căutând
punctele de atracţie al frumosului oraş nordic.
Am început cu vestitul Muzeu Fram, care adăposteşte
vasul Fram, construit de temerarul căpitan Hansen. A
urmat Primăria, clădirea unde anual se decernează în luna
decembrie Premiul Nobel pentru Pace, Palatul Regal,
Fortăreaţa Akehus, Muzeul Vaselor Wikinge şi fantasticul
parc ce poartă numele celebrului sculptor Vigeland, pe al
cărui spaţiu enorm sunt expuse cele 200 de opere ale sale,
într-o desfăşurare impresionantă, înşirate în aer liber şi
394
concepute într-un stil foarte original. Aceste lucrări
deosebite, de o fineţe şi o sensibilitate ieşite din tiparul
obişnuit, au constituit revelaţia zilei, ele rămân cartea de
vizită a unei măiestrii, fără seamăn care efectiv ne-a
copleşit!
Însoţiţi permanent de un decor superb, din care nu
lipseau lacurile, florile, cochetele case de odihnă şi
atrăgătoarele aşezări omeneşti, cu gospodării în care
oamenii şi-au pus întreaga pricepere şi au dat frâu liber
imaginaţiei, ce rivaliza cu natura de o frumuseţe
năucitoare, am ajuns la Lillehammer, localitate montană
rămasă celebră în special în urma olimpeadei albe din
1994 şi nu în ultimul rând datorită celor două muzee, cel
Olimpic şi Muzeul Maihaugen de o complexitate
uimitoare. Dacă adăugăm decorul de basm în care se află
superba staţiune, căutată deopotrivă de iubitorii sportului
de iarnă şi turişti, pot explica sincerul regret care ne-a
încercat la plecare, dar vrăjiţi de măreţia văii
Gundbrundsdag, presărat cu nenumărate râuri şi cascade,
pe care am străbătut-o în drum spre Trondheim, părerea
de rău s-a transformat într-o permanentă încântare.
Prima duminică departe de casă, ne-a întâmpinat cu
ploaie şi umezeala specifică ţinuturilor nordice, dar
superba catedrală gotică considerată cea mai frumoasă din
Norvegia de la Trondheim, unde am asistat la o slujbă
încheiată în mod fericit cu Messias oratoriul lui Händel
interpretat sublim de un cor de tineri care atingând
coardele sufletului nostru sensibilizat, ne-a apropiat parcă
mai mult de Dumnezeu şi a făcut să înfruntăm bine
dispuşi permanenta ameninţare a ploii.

395
 Părăsim şi această localitate, îndreptându-ne spre
Mosjoen unde am fost cazaţi ca peste tot în cele mai bune
condiţii posibile admirând pe parcursul lungului traseu
fiordul Trandheim şi limpezimea lacului Shasa. Întregul
peisaj nordic este foarte divers, varietatea tablourilor sale
este magnifică, iar vremea este într-o veşnică şi rapidă
schimbare de la o extremă la alta…
Am trecut prin atâtea locuri minunate, am văzut atâtea
lucruri de neînchipuit, culminând cu piscurile munţilor
albite încă de ne-topitele zăpezi ce se reflectau dantelate
în imagini superbe în oglinda albastră-verzuie a
nesfârşitelor lacuri şi fiorduri, întregite vremelnic de jocul
dungat şi viu al curcubeului ivit brusc după ploi torenţiale
şi furtuni puternice ce-ţi tăiau pur şi simplu răsuflarea!
Pe 30 iulie 2001, a şaptea zi din program, în condiţiile
unei ploi ce ne biciuia furibund, alăturându-se parcă
intenţionat şuierului de vânt ce părea de nestăvilit, am
păşit peste punctul de marcaţie al Cercului Polar Arctic la
66º şi 33'. Ce senzaţie de biruinţă! Ce trăire fantastică!
Nici oboseala, nici ploaia, nici vântul, nici frigul nu
puteau ştirbi frumuseţea acestor clipe unice! Ştampila
poştei aplicată pe o ilustrată ce o păstrez în album, va
rămâne mărturia concretă acelor frânturi de-o clipă pe care
stă scris: I HAVE CROSSED THE ARCTIC CIRCLE 66º
33' NORWAY, 30 IULIE 2001…
Narvik a fost următorul popas, renumit oraş-port
norvegian. Dar până aici, am parcurs sute de kilometri pe
nişte drumuri întortocheate, săpate în stâncă dură, atât de
aproape de ţărm, încât privind din mers de la geamul
maşinii, aveam impresia că plutim deasupra apei. Era
fascinant şi cutremurător în acelaşi timp!
396
 Zile în şir am colindat ţinuturile legendare admirând
flora şi fauna norvegiană, pierduţi între împărăţia apelor şi
a cerului ce-şi schimba culoarea de la azuriul odihnitor, la
griul fumuriu ameninţător şi dezolant. Fiecare clipă,
fiecare minut, fiecare oră şi zi, a fost o încântare, o
adevărată şi sfântă zi de sărbătoare! Din loc în loc,
cascade argintii se prăvăleau şerpuind la picioarele
noastre, pornite într-un iureş nestăvilit, din blocuri masive
de gheaţă topite de căldura razelor de soare, oferind
privirilor un spectacol miraculos! Străbătând în continuare
dantelatele maluri nordice, prin Alpii Lyngen cu privelişti
fascinante, am ajuns la Alta, unde impresionaţi de
originalitatea muzeului în aer liber, am asistat la o lecţie
de istorie din zbuciumata existenţă a poporului norvegian,
dăltuită în culori ce rezistă factorilor externi pe bucăţi
masive de piatră, într-un mod cu totul deosebit,
conferindu-i astfel unicitate.
Cazarea la Alta a fost bine meritată şi somnul
odihnitor. Cu fiecare nouă zi, las în urmă o noapte din
calendarul vieţii mele, cu care ştiu că nu mă mai întâlnesc,
dar ea este compensată de amintirea rămasă în urma
trăirilor intense, care vor dăinui atâta timp, cât voi
exista…

397
398
 Ne-am trezit în dimineaţa celei de 9-a zi de la plecare.
Sunt ultimii 220 de kilometri, până la Polul Nord!
Trecem Sehnalahdul, fiordul Porsangerf, până la fiordul
Ko. Timpul este frumos, soarele pătrunde cald prin
geamul autocarului, fiecare metru parcurs, ne oferă
surprize noi. Turme paşnice de reni se plimbau
nestingherite, privindu-ne curioase şi mirate de bucuria
copilărească cu care îi urmăream şi unii dintre noi, au
coborât să-i imortalizeze.
Scăpaţi de emoţia trecerii prin cel mai lung tunel, am
ajuns la Honningvag, unde facem un alt scurt popas
pentru destindere, la muzeul Sami ce ne îmbie cu
mulţimea exponatelor sale. Oprim apoi din loc în loc, la
corturile ridicate de populaţia laponă, admirând
frumuseţea costumelor în care predomină roşul şi
albastrul, întregind spectaculos peisajul de basm
scandinav! La specificele corturi, ne-am delectat cu
frumoasele exponate artizanale şi cu delicioasele preparate
din carne de ren, o specialitate a ţinutului nordic foarte
căutată şi apreciată. Ca suvenir, mi-am cumpărat un ren
din pluş, pe care îl voi pune în faţa saniei albe din plastic,
care scos în ajunul Sfântului Nicolae, marchează în fiecare
an, începutul sărbătorilor de iarnă.
Vremea era într-o veşnică schimbare şi ca mirarea
noastră să atingă culmea, deodată din văzduh, scuturate
parcă de o mână nevăzută, fulgi uşori de nea se aşterneau
în tăcere puful lor alb contrastând cu întinsele covoare ale
ierbii, în care dominau petele violete ale florilor de munte
ocrotite de lege şi de oamenii locurilor. Clipa a fost
sublimă, de o feerie nesperată, apoi în decurs de o oră am
ajuns de fapt la ţelul drumului nostru, Nordkaap!
399
 Spre dezamăgirea generală şi aici vremea ne-a
întâmpinat cu un cer negru de tăciune, cu un vânt puternic
gata parcă să ne spulbere, cu ceaţă, cu frig, cu tot ce putea
fi mai rău în acest loc unde am venit învingând oboseala
miilor de kilometri, special să admirăm soarele care scaldă
ţinutul la miezul nopţii, dar mulţumirea sufletească
izvorâtă din marea bucurie de a fi atins acel colţ
îndepărtat, la una din capetele lumii, ne-a ajutat să sfidăm
cu nepăsare vremea potrivnică, care încerca încăpăţânată
să ştirbească farmecul clipei unice şi senzaţia înălţătoare -
de triumf!!! Potolindu-ne foamea şi setea, odihnindu-ne în
timp ce urmăream într-o sală de cinematograf, imagini
fantastice a întregului ţinut, graţie posibilităţilor tehnice
care au atins cote uluitoare, am participat într-un mod
miraculos, la toate anotimpurile ce-şi desfăşurau
frumuseţea, am zburat deasupra lacurilor şi fiordurilor, ne-
am scufundat în lumea colorată a vieţii acvatice, am
participat la zelul câinilor care trăgeau înhămaţi săniile
încărcate de povara omului, iar am zburat deasupra
crestelor muntoase, gata parcă să le atingem şi timp de
circa 30 minute, am trăit aceste senzaţii fantastice de
nedescris! Mă uitam în stânga şi în dreapta mea, mă uitam
pe furiş şi în spate să văd dacă nu visez şi dacă cu
adevărat sunt în avion care se legăna de pe o parte pe alta,
sau dacă sunt scufundată în adâncurile misterioase ale
apelor, pe care le aud bolborosind, dar toţi inclusiv eu,
stăteam liniştiţi şi nemişcaţi pe scaunele solide îmbrăcate
în catifea de un albastru închis!? Când această fantastică
aventură a luat sfârşit şi luminile s-au aprins, am ieşit din
sală efectiv năuciţi… şi aşa am rămas mult timp, revenirea
la realitate a durat, dar parcurgând imensele hale, shopuri,
400
restaurantul, lungile coridoare, capela zidită în stâncă,
admirând mulţimea articolelor expuse spre vânzare
(îmbrăcăminte, încălţăminte, alimente, specialităţi de
dulciuri şi ciocolată care parcă ne îmbiau, ilustrate,
bibelouri de porţelan, vase de lut şi din sticlă, fel şi fel de
produse în mărimi diferite, toate menite să stoarcă
buzunarele celor prezenţi)… Încet, fără să ne dăm seama
vraja asta multicoloră, ne-a subjugat într-atât încât am
revenit la normal.
Era ora 23⁴⁵. Încă puţin şi intram în luna lui „gustar” al
anului 2001, când dintr-o dată ca la o comandă fermă,
cerul s-a luminat iar din spatele stratului gros de nori, a
apărut mândru şi impunător, zeul Soare! Rumoare, bliţuri,
aparate de filmat, video, au început să funcţioneze într-o
frenezie de neînchipuit! Strigăte, zâmbete, urale, mâini
întinse spre el, feţe fericite spulberau tăcerea nopţii
devenită albă şi la propriu şi la figurat, încât aveai
impresia că Dumnezeu în marea Lui bunătate, a deschis
poarta spre cer, pentru a dărui celor prezenţi pe marele
platou de observare, câte 10-15 ani de viaţă în plus, pentru
curajul de a se fi aventurat, pentru plăcerea unei astfel de
clipe…

401
402
 Din sute de piepturi ţâşnea spontan şi sincer marea odă
a bucuriei, în care oameni de toate rasele, oameni de
pretutindeni, din toate continentele şi-au unit dorinţa
pentru care au străbătut mii de kilometri, au trecut mări şi
ţări, oceane chiar, să contempleze şi să imortalizeze
maiestuoasa apariţie a discului de foc, al binecuvântatului
soare, în toată măreţia lui la paralela de 71º 10' 21''.
A fost un extaz general. A fost o clipă unică!
După ora două din noapte, luminată ca în zori de zi,
lăsăm în urmă marele platou care adăposteşte o întreagă
instituţie, în care specialişti, cercetători, urmăresc
permanent evoluţia vremii desfăşurând o activitate febrilă.
Experienţa Capului Nord, a rămas în urmă, dar trăirile
de aici vor rămâne pentru totdeauna! Întoarcerea s-a făcut
tot prin tunelul ce părea că nu se mai termină. Ajunşi la
Karigsniemi, am trecut graniţa în Finlanda, care ne-a
întâmpinat cu căldura adevăratelor zile de august, aşa cum
pot fi de la începutul lui, în această zonă nordică, dar
prezenţa strălucitorului astru, transformă automat totul
oricând şi oriunde, în motiv de bucurie.
Primul popas finlandez îl facem în oraşul Rovaniemi,
situat pe cercul Polar Arctic la 66º 33' o localitate cochetă
vestită în special, fiind cunoscută ca oraşul lui Moş
Nicolae. De aici, din acest loc legendar, Santa Nikolas,
neobosit şi mărinimos, an de an, pe faimoasa sanie trasă
de reni, porneşte în lume să dăruiască copiilor şi
oamenilor de toate vârstele, bucuria născută din spiritul
frumoaselor tradiţii, ale nepieritoarelor obiceiuri, care dau
un farmec aparte, un fel de vrajă sublimă sărbătorilor de
iarnă, gest impresionant înfiripat aici în ţara celor 3000 de
lacuri şi răspândit peste veacuri în toate zările lumii…
403
 Din Rovaniemi plecăm spre sud, iar la Komin, facem
un scurt popas pe malul Mării, unde trase la ţărm, zeci de
ambarcaţiuni însufleţeau peisajul marin de o frumuseţe
aparte. Următorul popas a fost făcut în oraşul Oulu – unde
glandele mele au salivat provocate de sutele ce varietăţi
pregătite din peşte, expuse într-o enormă hală destinată
acestor specialităţi, la care mi-a rămas gândul. În viaţa
mea nu am văzut atâta abundenţă de marfă! ( şi acum
înghit în sec). Crude, semipreparate, pregătite în fel şi
chip, expuse în rafturi, în vitrine, pe tejghele, tone de
alimente apetisante te îmbiau ademenitor! Era o
atrăgătoare împărăţie a peştelui, din care profesionişti de
înaltă clasă au făcut minuni culinare, transformând totul
într-o permanentă provocare, la care foarte greu rezistai!
Gheretele improvizate într-un spaţiu enorm al pieţei
din faţa halei, gemeau de varietatea fructelor specifice
ţinutului şi a celor clasice, cochetând în mod miraculos cu
grupurile curioase de turişti atraşi de mirosul irezistibil al
peştelui, care în nişte tăvi enorme stătea rumenit alături de
cartofi, felii de ceapă, roşii şi ardei prăjiţi, peste care
plutea excitant savoarea unor arome, care storceau în final
chiar şi ultimii bănuţi din buzunar!
În după masa cele de a 11-a zi, după ce am străbătut
circa 560 km, am ajuns în oraşul studenţesc Jivaskila,
aşezat pe malul lacului Paijanna, unde am fost cazaţi în
condiţii „super”, dar deşi obosiţi din cauza nopţii luminată
ca ziua, somnul nu s-a prins de noi. Mai aveam de
străbătut 460 km, până în cunoscutul oraş Turku, cu
oprire în capitala finlandeză, care ostilă, ne-a primit cu un
potop de ploaie, cu care eram deja obişnuiţi. Febra şi
interesul cu care colindam străzile din Helsinki şi vizitam
404
impresionaţi muzee, biserici şi catedrale, au îmblânzit
furia norilor, care risipindu-se au lăsat loc soarelui să ne
usuce umbrelele şi încălţămintea, dar nu pentru mult timp.
Cu toate obstacolele pe care ploaia ni le punea, am făcut
turul obişnuit al oraşului, în care am admirat marele şi
cunoscutul Port îmbrăţişat parcă de pădurea catargelor şi
a navelor ce aşteptau nerăbdătoare ridicarea ancorei şi a
semnalului de plecare, Piaţa Parlamentului, Biserica
subterană, clădirea şi interiorul care adăposteşte Senatul,
frumosul parc în mijlocul căruia tronează Monumentul
ridicat în semn de preţuire marelui compozitor Sibelius,
complexul olimpic, vestitele catedrale, bulevarde şi străzi
a căror clădiri poartă pregnant amprenta construcţiilor
masive în stilul celor ruseşti, fiind influenţate vizibil de
acesta ca urmare a perioadei în care Finlanda era sub
stăpânirea şi puterea vastului imperiu.

405
406
 În secolul XII, Finlanda este înglobată Regatului
Suediei, iar în 1806 intră în componenţa Rusiei, ca Mare
Ducat cu Autonomie internă, unde rămâne până în 6
decembrie 1917, când îşi proclamă independenţa, act
recunoscut şi de guvernul sovietic.
Ca pretutindeni, am părăsit Helsinki cu regretul de a nu
fi văzut tot ce rea de văzut, dar programul nostru a fost
împărţit pe etape, cu kilometri stabiliţi pentru fiecare zi, în
care trebuia să ne integrăm cu precizie de minute şi abia
aici pe drumul care ne ducea spre Turku, cunoscutul port
unde trebuia la ora 21ºº, să ne îmbarcăm cu autocar cu tot
pe elegantul feribot, Isabella, am realizat şi apreciat
punctualitatea pe care ghidul nostru ni le-a pretins pe tot
parcursul itinerariului parcurs. O întârziere de câteva ore,
dădea peste cap tot programul, care era din timp
planificat, anunţat, cazările la hotel reţinute, cabinele de
pe vase la fel, deci grupul nu-şi putea permite riscul de a
rata buna desfăşurare a întregului program!
Au urmat apoi două nopţi superbe petrecute în luxul
unor vase imense, pur şi simplu nişte case plutitoare care
ofereau fericiţilor pasageri tot confortul necesar ca
mulţumirea şi trăirile de vis să atingă superlativul. Săli de
joc, bal, restaurant, ring de dans, muzică, shop, culminând
cu micul dejun în stilul suedez, desfăşurat într-o enormă
sală de mese, unde lăcomia noastră vizuală a fost pusă la
grea încercare din cauza preparatelor de o diversitate
efectiv impresionantă! Cu tava în mână, ne învârteam
năuciţi şi ispitiţi de tot ce vedeam, era imposibil să poţi
gusta şi câte un pic din fiecare fel, trebuia să avem cel
puţin 2-3 stomace în plus. Fiecare debarcare, a lăsat în
urmă părerea de rău că ne apropiem de finalul zilelor fără
407
griji, la care s-a adăugat şi marele regret, provocat de
faptul de a nu fi reuşit să ne satisfacem curiozitatea
gustului atâtor produse etalate cu dărnicie, care apetisante
ne făceau să salivăm şi am rămas cu această neîmplinire,
că şi azi şi încă multe vreme, nu voi putea uita toate
bunătăţile solide, lichide, dulci şi sărate, reci şi calde,
vărsate şi ambalate, fierte ori prăjite, condimentate ori
dietetice, care ajungeau în farfuria noastră la o simplă
întindere de mână, sau în ceşti şi pahare printr-o uşoară
apăsare a unor butoane!?... Aveam impresia că particip la
nişte scene decupate, din filmele văzute în care invidiam
sincer dar fără răutate pe toţi cei care se lăfăiau în luxul şi
belşugul unei lumi, în care muritori anonimi asemenea
mie, nu pot intra sau aspira!
În această plutire fantastică, am trecut din Finlanda în
Suedia, iar de acolo în Germania, nu înainte de a vizita
Stockholmul, denumit „Regina Nordului” – oraşul care
pluteşte pe apă, oraşul celor 24000 de insuliţe stâncoase
care alcătuiesc Arhipelagul, de o frumuseţe copleşitoare!
Vizita a început cu Gamla Stan – inima istorică a
oraşului, cu Palatul Regal (Kungliga Slahet), catedrala
(Storkyrcan) construită în 1306. Riddarholmskyran – una
dintre cele mai vechi biserici cu un muzeu subteran,
Parlamentul cu faimosul salon Albastru şi cel Auriu din
clădirea Primăriei, unde au loc în fiecare an festivităţile de
decernare a Premiului Nobel. Capitala suedeză este de-a
dreptul fascinantă! Turul nostru s-a încheiat cu vizitarea
fantasticului Muzeu Vasa, care adăposteşte vasul de
război scufundat în 1628, scos la suprafaţă în 1961, deci
după 333 de ani, datorită ambiţiei unui inginer, care a
condus lucrările de scufundare şi asamblare a enormului
408
vas, devenit marea atracţie a oraşului, pe care l-am părăsit
cu dorinţa vie de a-l revedea. Ne îndreptam spre
Trelleborg, de unde am fost îmbarcaţi în a doua casă
plutitoare T.T. Line, cu destinaţia Travemunde, pe
teritoriul german.
Au fost două nopţi de vis frumos şi liniştit, în care am
plutit pe albastrul Mării Baltice, însoţiţi de lumina stranie
a lunii şi salutaţi în zori de galbenul-portocaliu al unui nou
răsărit de soare. Ziua 14, Travemunde-Velburg-740 km şi
ziua 15 – Velburg-Austria-Ungaria încă 890 km, pentru
mine plus distanţa între Budapesta-Arad, au încheiat acest
circuit nordic în care trăirile, emoţiile, impresiile au fost
superbe!
Sunt acasă de aproape o lună şi de multe ori mă trezesc
cu impresia că tot ce am văzut, trăit şi admirat, nu a fost
decât o închipuire, o exagerată imaginaţie, prea frumoasă
pentru a fi adevărată!? Dar originalul „certificat” de
participare semnat şi parafat de autorităţile norvegiene, în
posesia căruia sunt, este şi va rămâne dovada scrisă a
prezenţei mele în alba noapte polară de un farmec
deosebit, la una din extremele nordice a globului
pământesc, la paralela de 71º 10' 21''.

409
410
411
412
 După acest maraton obositor fizic, care totuşi mi-a
încălzit sufletul, opt zile am savurat cu o bucurie
copilărească, lăsându-mă îmbrăţişată de căldura
binefăcătoare şi de strălucirea razelor de august, care se
reflectau scânteietor şi fierbinţi, în uluitoarea limpezime a
Mării Adriatice.
22 august, aniversarea căsniciei noastre m-a găsit pe
fascinanta coastă a Dalmaţiei, cu o frumuseţe naturală de
nedescris unde ca de altfel peste tot, amintiri duioase au
răscolit sufletul meu stăpânit de dorul celui pe care l-am
pierdut şi pustiit de obsedanta singurătate!
Dubrovnik, 22 august 2001, al 37-lea an al căsniciei
noastre. Călcam pe urmele visului neîmplinit al dragului şi
nepreţuitului meu Micu. Cât de mult şi-a dorit să ajungă
aici! Dumnezeu să-l odihnească în pacea şi liniştea
eternităţii de unde simt că mă veghează şi îmi îndrumă
paşii, în acest haos nesigur al vieţii şi mă ajută în aceste
superbe şi fascinante trăiri.
Croaţia rămâne bucuria unui alt vis împlinit, ştirbită
doar de permanenta senzaţie de singurătate că fiecare nouă
ocazie, fiecare clipă de aparentă fericire, este marcată de
absenţa lui, de durerosul regret de a nu fi împreună!...
Când resemnată, când revoltată, adesea mă întreb ca
eroul filmului Forrest Gump, interpretat de Tom Hanks,
rol pentru care a primit premiul Oscar:
„plutim prin viaţă la întâmplare conduşi de vânt? Sau
avem fiecare dinainte stabilit câte un destin?”

413
414
415
 Marţi, 11 septembrie 2001
Stau în faţa micului ecran deschis, pentru obişnuitele
mele seriale şi nu-mi vine să cred că ceea ce văd şi aud
este aievea?! Am impresia că urmăresc un nou episod din
filmul de groază „Godzilla”, sau un scenariu din domeniul
ştiinţifico-fantastic, dar din păcate pe măsură ce ascult
comentariile, iar imaginile se succed înspăimântătoare,
realizez cu stupoare că trăiesc pe viu, că asist încremenită
la un coşmar, care se transmite în clipa asta pe toate
canalele lumii!?
Superbele siluete ale celor două edificii gemene ale
Centrului Internaţional al Comerţului, faimosul World
Trade Center, în care pe 19 august 1999, printre miile de
turişti curioşi mă aflam şi eu, fascinată de măreţia lor,
impresionată de ingeniozitatea şi curajul omului modern,
de a ridica cele 110 etaje, până la ameţitoarea înălţime de
410 m, de unde grandioasa panoramă a insulei Manhattan,
al New-Yorkului, cu toată pădurea lui de zgârie-nori,
întregită de izbitoarea frumuseţe a statuii Libertăţii, te
copleşeau până la extaz!
Ochii văd, urechile aud, dar raţiunea parcă nu poate
accepta realitatea! În intervalul câtorva minute, două
avioane transformate în bombe incendiare, au lovit
incredibil şi au pătruns efectiv în corpul uriaş şi masiv de
beton şi sticlă acelor două clădiri, ca într-o imitaţie de
carton, folosit pe faimoasele platouri de filmare
hollywoodiene.
Le privesc năucită, cum mutilate, sângerează într-o
sfâşietoare agonie, scăpărând limbi de fum şi foc, rănite în
mândria şi rezistenţa lor, de neaşteptatul act de ură,
cruzime, fanatism şi demenţă, în care terorişti invizibili
416
au folosit şi deturnat cursele locale de pasageri, căruia i-au
căzut victimă, nu atât simbolul puterii şi a siguranţei
financiare, ori ideea libertăţii şi a democraţiei, sau spiritul
păcii, sau întregul sistem de valori american, ci oameni
paşnici, oameni nevinovaţi, oameni fără apărare, surprinşi
într-o zi obişnuită de lucru, de acest atac sângeros şi
inuman, conştienţi de tragedia şi neputinţa lor de a se
salva, fac semne şi gesturi de o disperare covârşitoare!...
Scenele sunt cutremurătoare!
Dar iată că surprizele nu se opresc aici. De data asta,
Washingtonul, capitala celui mai mare stat din lume,
trăieşte clipe infernale. Un alt avion distruge, prin
prăbuşire, o parte a Pentagonului, inima puterii militare şi
a siguranţei marelui imperiu unit, cernit azi de aceste
izbucniri demenţiale, provocate de un duşman nevăzut,
care loveşte cu patimă în principiile valorilor umane şi în
tot ce este sfânt pe acest pământ!
Zdruncinate din temelie, una câte una, gemenele se
prăbuşesc sub privirile unei lumi întregi, sub ochii
îngroziţi ai americanilor, care par năuciţi şi nu le vine a
crede că lor li se întâmplă aşa ceva, întrebându-se
înspăimântaţi cum de a fost posibil acest dezastru
neaşteptat!?
Această manevră, această gândire, acest plan diabolic
cu care a fost atacată una din cele mai mari puteri ale
lumii, cum este considerată America, acest simbol al
superînarmării, a demonstrat că totul este relativ, că
surprizele de orice fel pot veni oricând şi de oriunde!?...
America, ţara care posedă cel mai sofisticat scut
antirachetă, ţara care a îngenuncheat în numai 11 zile pe
Saddam Hussein, ţară a căror locuitori au pus piciorul pe
417
lună, ţara celei mai puternice monede de pe mapamond,
ţara celor mai îndrăzneţe vise, a fost atacată fără replică,
îngropând în doar un ceas, nu numai mii de oameni, ci şi
un mit. Mitul invincibilităţii americane.
Avarierea sa morală, în acest război psihologico-
terorist, fiind cea mai gravă şi grea pierdere în ultima sută
de ani.
Colosul financiar World Trade Center, ce a constitui şi
un permanent punct de atracţie turistică foarte căutată şi
admirată, a dispărut din peisajul obişnuit al New-
Yorkului, ca într-un joc rapid, bazat pe principiul înlănţuit
al dominoului şters parcă cu guma din blocul de desen al
unui copil, nemulţumit de talentul său…
Fără impunătoarea lor prezenţă, acest mare oraş
cosmopolit va fi mai sărac şi poate, pentru mulţi va părea
mai mic! Golul rămas după ce norii sufocanţi de praf se
vor risipi şi după ce tonele de ruine vor dispărea, ştirbeşte
parcă ceva din farmecul şi grandoarea proverbială a
marelui oraş, care trăieşte în aceste zile, poate cel mai
sângeros episod din admirata şi invidiata lui existenţă!...
Urmărind derularea acestui scenariu calculat cu
minuţiozitate satanică, simt cum fiecare fibră a sufletului
meu tresare de tristeţe, de milă şi de părere de rău, căci
indiferent d opiniile împărţite ale oamenilor, legate „ţara
făgăduinţei” , acest etalon al forţei, al siguranţei şi
nemuririi, al trufiei, cu care dă lecţii şi dirijează peste tot
viaţa, principiile şi soarta întregii planete, ţara care a
năpăstuit Japonia cu declanşarea fără precedent a bombei
atomice la Hiroshima şi Nagasaki, ţara care a cernit
Vietnamul şi o întreagă generaţie de tineri traumatizaţi
psihic şi handicapaţi fizic, ţara care ţine de ani de zile
418
Irakul sub teroarea foamei şi a bolilor din cauza
embargoului impus, America, care nu demult, aici,
aproape de noi, şi-a impus voinţa în conflictul Jugoslav,
unde urmele lăsate de presupusa reconciliere şi pace se
resimt şi se văd şi azi, deci indiferent de aceste adevăruri
la fel de dure şi nefireşti, eu, cu inima, cu gândul şi
lacrimile sunt alături de aceşti nefericiţi ai sorţii, căzuţi
pradă instinctului animalic din om al răzbunării, care iată
a dovedit din nou că acest instinct bestial, necontrolat şi
nestăpânit, învinge şi întunecă fără prejudecăţi raţiunea…
Şocul acestui popor, pe cât de entuziast, pe atât de
naiv şi credul, manevrat de politicienii şi preşedinţii
timpurilor, este cumplit! Marcaţi profund de această
tragedie naţională, căutând dispăruţii, plângându-şi morţii,
s-au trezit brusc obsedaţi de un sentiment nou pentru ei,
necunoscut până azi, cel al neliniştii şi al nesiguranţei,
înspăimântaţi de continua ameninţare din partea unui
duşman cumplit şi nevăzut, care seamănă teamă şi
disperare.
Oricum, după istoricul dezastru din 7.XII.1941 de la
Pearl Harbor, unde cel puţin inamicul a fost unul declarat,
11 septembrie 2001, va rămâne o zi nefastă în viaţa
întregii Americi!
Nici un interes, nici un motiv din lume nu poate
justifica acest atentat barbar şi oribil, la care au fost
folosiţi oameni paşnici şi copii nevinovaţi drept armă de
distrugere. Această cruzime, acest act odios este,
incalificabil şi de condamnat! Cine se ascunde în spatele
acestui scenariu diabolic, care a împietrit o lume întreagă,
care încă judecă şi gândeşte logic şi normal, poate că nu
se va afla niciodată, aşa cum de altfel a rămas şi moartea
419
preşedintelui J.F. Kennedy, învăluit până în zilele noastre
în asasinatul misterios de la Dallas!?
Un lucru, însă, este cert, şi anume, că lumea
internaţională, chiar şi America, nu va mai fi aceeaşi.
Chiar dacă şocul, revolta, ura şi primele impulsuri pripite
de răzbunare, s-au trezit în sufletul celor greu încercaţi,
analiza faptelor trebuie să fie foarte limpede şi făcută cu
calm!
Oamenii poate nu, dar evoluţia lumii se va schimba,
dar ce traiectorie va lua, rămâne ca timpul să lămurească
şi să rezolve acest răspuns, ce stă deocamdată sub marele
semn de întrebare?...
Dacă interese meschine de putere, ori politice, sau
religioase, sau financiare vor dirija în continuare pe marea
scenă a lumii, nişte marionete cu minţi bolnave, capabili
de orice, atunci acest flagel al luptei din umbră aflat în
continuă creştere şi tot mai periculos va avea consecinţe
dezastruoase!
Să-i ferească Dumnezeu pe americani, pe noi şi
întreaga omenire paşnică, peste care pluteşte ameninţător
mirosul celui de al treilea război mondial!?

420
421
 NOSTRADAMUS – pe numele lui adevărat Michel de
Nostre-Dame (1503-1566), astrolog francez. După ce a
profesat medicina în marile oraşe ale Franţei şi chiar la
curtea regală, s-a stabilit în SALON-PROVENCE, unde a
practicat astrologia.
În 1555, şi-a publicat prima culegere de „profeţii”.
Controversat încă din timpul vieţii de unii,admirat de alţii,
discipolii săi susţin că ar fi prevăzut cele două războaie
mondiale, apariţia lui Hitler şi Stalin, asasinarea lui
Kennedy şi războiul din Golf, precum şi atacul terorist din
America…
Articolul estras din publicaţia M.I.T. arată, că în profeţia
nr.697 el susţine că:
„Pe cealaltă parte a apei mari,
Coboară – două mari păsări,
Regina care ţine-n mână foc,
Tronu-i din apă se ridică,
Şi vede precum cele două turnuri diabolice se prăbuşesc”
Ţinând cont de faptul că faimoasa statuie a Libertăţii, a
fost inaugurată la data de 28 octombrie 1886, enigma asta,
ne depăşeşte!?
- apa mare = Oceanul Atlantic
- păsările = avioanele
- regina cu focul în mână = statuia Libertăţii
- cele două turnuri = gemenele World Trade Center

422
 P.S.
3 Decembrie 2003
Oare de ce tocmai acum mi-am amintit de cele trei
tipuri de bază a verbului „a fi”?...
Poate pentru că dintotdeauna cifrele rotunde au
exercitat asupra mea o fascinaţie aparte, sau poate pentru
că împovărată de tristeţea unor pierderi irecuperabile şi de
gustul amar al unor dezamăgiri, azi, cânt trec singură
pragul celui de-al 70-lea an de viaţă, sentimentul ce mă
încearcă este atât de copleşitor?
Timpul, mereu timpul, se lamenta Casanova, faimosul
aventurier al cuceririlor amoroase, cine să-l măsoare, când
veşnicia n-are măsură!?
Am repetat a doua oară simpla operaţiune de şcoală
primară, scăzând din 2003 – 1933. Nu, n-am greşit, dă
70!!! Mărturisesc sincer că rezultatul obţinut îmi provoacă
fiori! Mintea mea refuză categoric s-o accepte, refuză s-o
asocieze cu neastâmpărul încă clocotitor dinlăuntrul meu,
fiindcă oricâte numere aritmetice s-ar adăuga la şirul
neîntrerupt al anilor şi oricât de umiliţi devenim fizic, în
ciuda brazdelor săpate adânc de timpul ce macină cu
îndârjire ca nişte enorme aripi de mori, devastând
nepăsător frumuseţea chipurilor şi perfecţiunea trupurilor
noastre, în ciuda faptului şi a regretului că inima, săraca,
supusă atâtor presiuni şi încercări extreme, slăbeşte ritmul,
nemaiputând ţine pasul cu noi, că, obosită, nu mai poate fi
părtaşa nebuniilor noastre, ca o ironie a sorţii, ca un final
de tragedie antică, sufletul rămâne tânăr mereu, rămâne
însetat de viaţă, plin de încredere, de entuziasm şi
423
siguranţă, rămâne partenerul neobosit şi fidel, care ne
însoţeşte până la capăt, înfrumuseţând cu fanteziile lui
îndrăzneţe lumea de basm din visele noastre, făurite în
calitatea de trecători vremelnici pe suprafaţa acestui
pământ binecuvântat!...
Crescută ca toate generaţiile, sub profetica ameninţare
a sfârşitului de lume prevăzut pentru anul 2000, mai în
glumă, mai în serios, cu emoţie, curiozitate, nelinişte şi de
ce nu, cu ascunsă teamă, mă întrebam deseori dacă prin
ursită mi-a fost dat să trăiesc măcar până atunci?
Nesiguranţa mea stârnea zâmbete, continuând cu dispute
şi controverse în cercul celor care mă ascultau, dar azi,
când trag linia roşie şi fac bilanţul între activul şi pasivul
trăirilor mele de până acum, îmi dau seama că nu am
exagerat deloc, căci lista pe care o citesc din când în când
cu numele celor plecaţi deja pe drumul veşniciei, a ajuns
impresionant de lungă, culminând cu cea a bunului şi
devotatului meu tovarăş în toate, care, iată, neputincios în
faţa morţii, ne-a părăsit cu 14 luni înainte de marele
eveniment, în care unii din cei rămaşi pe baricadele luptei
pentru existenţă, au întâmpinat cu rezerve, alţii cu urale şi
frenezie, anul ajuns la obsedanta cifră 2000.
Au trecut cinci ani de când trăiesc singură, într-o
mistuitoare nostalgie, păreri de rău şi neuitare. Cinci ani,
de când tânjesc după seninul zilelor lipsite de orgolii
personale, zile consumate în liniştea, pacea şi tihna unei
depline unităţi de idei, de gândire şi de sentimente, zile cu
adevărat fericite, însoţite de atenţii şi gesturi pline de
tandreţe, întregite de armonia celor 34 de ani, în care
înţelepciunea, comunicarea, toleranţa, respectul reciproc,
prietenia, sinceritatea, afecţiunea, veselia şi bucuria cu
424
care am umplut casa noastră, şi mai presus de toate,
dragostea, au stat la baza convieţuirii în doi, emanând acel
curaj, acea forţă cu care împreună am putut face faţă
obstacolelor de orice fel, pe care destinul şi imprevizibila
viaţă le-au aşezat de foarte multe ori, ca o provocare, în
calea noastră!...
Privindu-mă azi cu luare aminte, în oglinda din faţa
mea, mă întreb sincer, de fapt, ce aş mai putea aştepta sau
cere de la viaţă?
- am apucat să trăiesc emoţia explozivă a trecerii
cu bine peste pragul anului 2000, fără să se fi
împlinit fatidica prezicere!
- am apucat apoi să mă alătur entuziasmului
general, bucurându-mă cu întreaga omenire, de
feeria clipelor ce revărsau lumină şi inundau cu
focul artificiilor cumpăna dintre cele două milenii,
salutând cu lacrimi, şampanie şi speranţă mileniul
trei al erei creştine!
- Iar azi, deşi sentimentele mele sunt
contradictorii, adaug cu luciditate şi resemnare încă
o perlă la şiragul împletit din cele 69 de până acum,
cu tainica speranţă să-l pot purta încă câţiva ani, în
sănătate şi bucurie, rugându-mă totodată, să trec cu
demnitate peste clipa în care rezistenţa firului va
ceda!
Dacă la toate aceste satisfacţii şi bucurii mai adaug
lungimea atâtor kilometri parcurşi în cei patru ani şi
jumătate, după extraordinarul episod american din august
1999, aş fi nedreaptă să-mi plâng de milă! Albume,
fotografii, ilustrate, pliante şi simboluri miniaturale
reprezentând obiective de răsunet mondial, au mărit de
425
atunci zestrea spirituală a colecţiilor mele, constituind
„comoara” de amintiri, pentru care unii mă admiră, mulţi
în schimb, chiar foarte mulţi mă pizmuiesc!?

426
427
428
429
 Europa, Africa, Asia, au fost continentele pe pământul
cărora am simţit intensitatea unor vremelnice bucurii,
unde am trăit zile formidabile de unicitate:
- 24-29 iunie 2000 – superbe clipe de moleşeală,
sub soarele Eladei, la Platamonas şi Nei Pori, locuri de
odihnă pentru suflet şi trup, străjuite de limpezimea mării
Egee şi de umbra piscurilor legendarului Olimp, drum
încununat cu contemplarea uluitorului fenomen natural de
la Meteora, puternicul centru mondial al răsăritului
ortodox, datând încă din secolul XI, o măreţie creată parcă
de Dumnezeu, o halucinantă pădure de piatră a câmpiei
Thessaliene, în apropiere de Kalambaka, cu peste o mie de
stânci abrupte, unele uriaşe, ce se înalţă spre cer într-o
singurătate şi tăcere impresionantă, cu 21 de mănăstiri
ridicate prin eforturi supraomeneşti, pe creasta stâncilor ce
par de la distanţă nişte cuiburi mari de păsări, izolate de
lume, din care în zilele noastre slujesc doar şase…
- 24 iulie – 7 august 2000 – Budapesta , Passau,
Luxemburg, Belgia (Bruxelles, Brougge, Antwerpen), cu
miraculoasa trecere a Canalului Mânecii, o aventură
aparte şi Anglia, emblematica capitală a Regatului Unit,
cu imaginea cunoscutului Tower Bridge, cu bătăile
faimosului Big-Ben, cu Westminster Abbey, Trafalgar
Square, Picadilly, Hyde Park, cu impunătorul palat
Buckingham, cu fantasticele creaţii de la Muzeul de ceară
a madamei Tussaud's, apoi Stratford-ul marelui
Shakespeare, Oxford şi Canterbury, fiecare marcată de
istorie, de cultură şi nepieritoare opere de artă universală,
cărora s-au mai adăugat frumuseţea ţării lalelelor, a
Amsterdamului, capitala îndrăzneţului olandez zburător şi
fascinaţia picturilor din muzeul Rijk şi Van Gogh,
430
încheiate cu plăcerea unei plutiri romantice pe canalul
Grachtock, rămân amintiri eterne!
Emoţia şi satisfacţia visului de a traversa canalul
Mânecii prin minunea tehnicii mileniului doi, a
Eurotunelului ce leagă Franţa de Anglia între Pas de
Calais şi Falkestone, a fost magnifică!
- 22 mai – 1 iunie 2001 – Tunisia ! O combinaţie de
culori între frumuseţea poleită în aurul zilelor încinse de
cuptorul solar, între verdele umbrit al palmierilor ce-şi
mişcă evantaiul frunzelor, între alb-azuriul valurilor
stârnite de vânt şi înfiorarea plină de mister a nopţilor
africane de un farmec nedefinit!
- 24 Iulie – 7 august 2001 - Peste 9000 de km
parcurşi în etape, într-un epuizant maraton scandinav, în
care, cum se spune şi în poveşti, am străbătut mări şi ţări,
admirând împărăţia miraculoasă a fiordurilor norvegiene,
surprinşi de lumea izolată, primitivă şi dură a laponilor,
păşind sfioşi pe urmele neînfricaţilor vikingi, fascinaţi de
frumuseţea spectaculoasă a variatelor forme de relief,
impresionaţi de dârzenia, curajul, forţa şi caracterul
locuitorilor, căliţi de asprimea climei, cu care s-au
obişnuit să facă front comun, rămânând fideli
meleagurilor natale, iubind, respectând şi ocrotind natura,
ce le rezervă aici, acea vrajă transparentă alb-verzuie, acea
fascinaţie uluitoare, a fenomenului aurorei boreale.

431
432
 Danemarca (Copenhaga), Suedia (Stockholm),
Norvegia (Oslo), Finlanda (Helsinki şi Rovaniemi), cu
emoţia trecerii peste punctul de demarcaţie a Cercului
Polar arctic, situat la 66º 33' 07'', şi cu extazul unei nopţi
albe petrecute la cumpăna lunii lui „Cuptor” şi zorii lui
„Gustar”, rămân amintiri de neuitat, trăiri unice ce ne-au
copleşit la extremitatea nordică a Norvegiei, la paralela
de 71º 10' 21'' de la Nordkapp!
- 17-24 august 2001 – Croaţia cu farmecul coastei
Dalmaţiei, cu bijuteria Dubrovnicului, considerat unul
dintre cele mai frumoase oraşe din lume, sejurul de la
Orebič şi plimbarea nocturnă de la Korčula au fost alte
bucurii!
- 12-21 august 2012 – ELVEŢIA! În sfârşit şi mult
visata ţară a cantoanelor, întregită de luciul lacului
Leman, cu Lucerna, Berna, Lauterbrunnen, Wingen,
Interlaken, Jungfraul acoperit de albul imaculat al
zăpezilor veşnice; Laussane, Montreaux, Geneva, Zűrich,
Shaffhausen, mănăstirea Melk, de pe teritoriul austriac m-
au fericit!

433
 Întâlnirea grupului cu Mihai de Hohenzzollern, la
reşedinţa de la Versoix, a fost ceva neaşteptat,
„neplanificat”, dar impresionantă că nu oricărui român i-a
fost dat să strângă mâna regelui Mihai I al României, chiar
dacă vremea lui a trecut…

434
435
 - 27 Noiembrie-7 Decembrie 2002 – Revederea
Berlinului, devenită din nou frumoasa capitală a
Germaniei, cu libertatea trecerii prin istorica poartă
Brandenburg, cu bucuria întâlnirii „Burlacilor”, cu oraşul
împodobit pentru sărbătoarea Crăciunului şi cu aduceri
aminte ce mi-au răscolit sufletul, au fost alte motive de
satisfacţie!
- 12-21 Mai 2003 – Şi China. Cu faimosul zid
chinezesc, cu Xianul soldaţilor de teracotă şi a cailor
descoperiţi în mormântul lui Qin Shi Huang, aici în
capitala antică a marelui imperiu şi capătul estic al
drumului mătăsii, Beijingul şi
Shanghaiul mileniului trei, au
fost trăiri extraordinare, au fost
zile superbe petrecute pe
pământul Asiei!
Continente, ţări oraşe,
munţi cu impresionante
frumuseţi cu fenomene
naturale, cu minuni create de
forţa geniului uman, au fost
balsam pentru sufletul meu, avid de curiozităţi, având un
efect benefic asupra stării mele de sănătate, a moralului
meu, reuşind să ocolesc atât doctorii, cât şi farmaciile…
Dacă m-ar întreba cineva cum a fost viaţa mea, aş
răspunde negreşit că am iubit-o cu ardoare, că am iubit,
am respectat şi am ajutat pe semenii mei, în ciuda
repetatelor decepţii suferite din cauza firii nestatornice şi
al caracterului lor îndoielnic, că mi-am folosit energia,
timpul şi banii colindând şi admirând natura, în mijlocul
căreia am hoinărit fericită, că exist, lăsându-mă purtată pe
436
437
 aripa entuziasmului provocat de tainele şi belşugul
roadelor sale, că am găsit forţa cu care să-mi suport
eşecurile şi curajul necesar să-mi accept destinul, că m-am
bucurat sincer, cu toată fiinţa mea, de lumina ei, chiar
dacă cărările străbătute nu întotdeauna au fost drepte ori
presărate cu frumuseţea parfumată a petalelor de flori…
Într-o poezie dezolantă, de o tristeţe apăsătoare,
clasicul Sienkiewicz, a transpus în versuri ideea
zădărniciei noastre pe pământ, pe care am citit-o cu foarte
mulţi ani în urmă, când graba nebună cu care secundele
marcau scurgerea nisipului în clepsidra de sticlă, încă nu
mă înspăimânta! Am reţinut însă prima şi ultima strofă,
care sună cam aşa:
Ce repede trece viaţa!
Eşti tânăr şi toată simţirea
Ce-nfăşoară-n cântec firea,
Azi e tristă şi rece ca gheaţa.
Ce repede trece viaţa!
…………………………………...

Te lupţi şi te zbaţi, e zadarnic

Ajunsă-i la poarta umbrită,
Şi Moartea se-nalţă cernită,
Pământul îţi surâde amarnic,
Zadarnic e totul, zadarnic!
……………………………………

Garabet Ibrăileanu, susţinea că nu

timpul trece peste noi, ci noi
trecem prin el!?...
438
 Indiferent de variantă, vizibilă rămâne trecerea în sine,
acest duşman necruţător, care în permanenta confruntare
cu disperarea noastră, are mereu ultimul cuvânt de spus!
Oricât ne doare şi oricât ne-am împotrivi, „bătrâneţea”,
vine negreşit ca iarna ninsorile. Important este însă să
reuşim să păstrăm în suflet, un colţişor de tinereţe, cu care
s-o înfruntăm, până în clipa în care învinşi definitiv de
neputinţa noastră, ultima pâlpâire de viaţă se va stinge
odată cu noi!
Chiar dacă stăpâna imperiului fără de lumină va birui
din nou, lăsând să cadă brusc cortina peste marea scenă a
vieţii, în care ultimul meu rol se va termina, regăsiţi în
sfârşit în pacea şi liniştea somnului etern, îmbrăţişarea
noastră va rămâne o triumfătoare sfidare la întunericul şi
veşnicia ei!
Abia atunci voi spune „Adio”, celor pentru care
numele şi amintirea mea vor spune din vreme în vreme
ceva cel puţin atât cât să
nu cadă prea repede în –
uitare!?...

Ileana Marinchescu,
(Iluş-Ibi Câmpian-
Szabados)

439
440
 Deviza agenţiei de turism – EUROPA TRAVEL din
Arad, a adăugat un plus de provocare ambiţiei mele,
încăpăţânării mele, încăpăţânării cu care îmi urmam
visele, până la împlinirea lor, chiar dacă aparent unele
erau catalogate „UTOPII”.
(Libya cu fantasticele ruine de la Sabratha şi Leptis
Magna; Croazieră pe Nil, cu minunile egiptene-
piramidele, coloşii lui Memnon, Templul reginei
Hatsepsut; simbolica statuie a Libertăţii din New-York,
Cascada Niagara din ambele maluri – american şi
canadian; Punctul de marcaţie al Cercului-Polar Arctic la
66º33'21'' de la NORDKAPP-Norvegia: impunătorul Zid
Chinezesc şi celebra Armată de teracotă al Împăratului
Qin Shi Huana din XIAN, capitala antică al marelui
imperiu: Petra- oraşul roz din IORDANIA: impresionanta
statuie al Lui Iisus Hristos din Rio de Janeiro-Brazilia,
declarată în 7.VII. 2007, a şaptea minune a lumii
moderne, etc.).
Făcând „bilanţul” celor 70 de toamne trăite, vârstă la
care pentru mulţi din familia mea tic-tacul inimii s-a oprit
definitiv, singurul şi marele regret ce m-a încercat, a fost
legat de ocaziile „nefructificate”, amânate în favoarea
unor presupuse priorităţi de moment soldate în final cu
părerile de rău, cu atât mai obsedante, cu cât greşeli se pot
face de mai multe ori, dar în iureşul acesta nestăvilit al
vieţii, apar şanse cu care te întâlneşti doar o singură dată,
oricât aştepţi şi oricât speri, ele nu se mai repetă!
Cu lecţia învăţată înainte să fie prea târziu, cu
suficienta putere fizică rămasă încă şi cu un soi de
441
nebunie, nu ştiu de unde venită, în ciuda pesimiştilor din
jurul meu, am sfidat atât povara anilor, cât şi legea
normală a firii şi am îndrăznit să mai visez cu ochii larg
deschişi şi mă felicit sincer pentru asta!
Chiar dacă unele dintre ele au rămas învăluite în
tristeţea „neîmplinirilor” – sunt şi voi fi recunoscătoare
pentru cele transformate în emoţia copleşitoarelor trăiri,
regăsite cu fidelitate în duioşia amintirilor ce mă vor însoţi
cu bucurie şi cu fiorul triumfului, până la ultimul capăt de
drum, poate chiar şi dincolo de el?!

I. Marinchescu

442
443
444
445
446
447
448
449
450
451
452
453
454
455
456
457
458
459
460
461
462
463
464
465
466
467
468
469
470
471
472
473
474
475
476
477
478
479
480
481
482
483
484
485
486
487
488
489
490
491
492
493
494
495
496
497
 Viaţa e o şansă, profită de ea.
Viaţa e frumuseţe, admir-o.
Viaţa e beatitudine, savureaz-o.
Viaţa e un vis, fă din ea realitate.
Viaţa e o provocare, înfrunt-o.
Viaţa e o îndatorire, împlineşte-o.
Viaţa e un joc, joacă-l.
Viaţa este preţioasă, ai grijă de ea.
Viaţa e o bogăţie, păstreaz-o.
Viaţa este iubire, bucură-te de ea.
Viaţa e un mister, descoperă-l.
Viaţa e promisiune, achită-te de ea.
Viaţa este un imn, cântă-l.
Viaţa este o luptă, accept-o.
Viaţa e tragedie, fă-i faţă.
Viaţa este aventură, trăieşte-o.
Viaţa este fericire, merit-o.
Viaţa este viaţă, apăr-o.
Maica Tereza de Calcutta

498
 Balada vieţii trecătoare…

Un lung tren ne pare viaţa. Ne trec zilele, trec anii,

Ne trezim în el mergând, Clipe scumpe şi dureri,
Fără să ne dăm noi seama, Noi trăim hrăniţi de visuri
Unde ne-am suit şi când. Şi-nsetaţi după plăceri.

Fericirile sunt halte, Mulţi copii voioşi se urcă.

Unde stăm câte-un minut, Câţi în drum n-am întâlnit,
Până bine ne dăm seama, Iar câte-un bătrân coboară,
Sună, pleacă, a trecut. Trist şi frânt, sau istovit.

Iar durerile sunt staţii! Vine-o dată însă vremea,

Lungi de nu se mai sfârşesc Să ne coborâm şi noi.
Şi în ciuda noastră parcă, Ce n-am da atunci o clipă,
Tot mai multe se ivesc. Să ne-ntoarcem înapoi?

Arzători de nerăbdare, Dar pe când privim în urmă,

Înainte tot privim, Plângem timpul ce-a trecut,
Să ajungem mai degrabă Sună goarna VEŞNICIEI:
La vre-o ţintă ce-o dorim. Am trăit şi n-am ştiut.
Rabindranath Tagore.

499
 Din lirica lumii

ÎNVAŢĂ
Învaţă de la APĂ Învaţă de la VIERME
Să ai statornic drum. Că nimeni nu-i uitat.
Că toate-s numai scrum. Învaţă de la NUFĂR
Învaţă de la FLĂCĂRI
Învaţă de la UMBRĂ Să fii mereu curat.
Să taci şi să veghezi. Învaţă de la VULTUR
Învaţă de la STÂNCĂ Când umerii ţi-s grei.
Cum neclintit să crezi. Şi du-te la FURNICĂ
Învaţă de la SOARE Să vezi povara ei.
Cum trebuie s-apui. Învaţă de la GREIER
Învaţă de la PIATRĂ Când singur eşti să cânţi.
Cât trebuie să spui. Învaţă de la LUNĂ
Învaţă de la VÂNTUL Să nu te înspăimânţi.
Ce-adie pe poteci, Învaţă de la PĂSĂRI
Cum trebuie prin lume Să fii mai mult în zbor.
Neliniştit să treci. Învaţă de la TOATE
Învaţă de la TOATE Că totu-i trecător.
Că toate sunt surori Ia seama fiu al jertfei
Cum treci frumos prin viaţă, Prin lumea care treci
Cum poţi frumos să mori. Să vezi prin tot ce piere
Cum să trăieşti în veci.

500
501
502
503
504
505
 Cu dorul de anotimpul primăverii noastre, salut
pe foştii participanţi din BRAD, care se vor regăsi
în aceste frânturi din trecătoarele clipe de viaţă şi
au rămas încă să lupte pe baricadele
supravieţuirii.
Pentru cei plecaţi deja în tăcerea şi pacea lumii
de dincolo de noi, un trist şi îndurerat omagiu,
udat cu lacrimi izvorâte din fantasticele trăiri
comune, înmănunchiate în fidelitatea unor
îngălbenite file de album şi duioşia unor amintiri
ce persistă neştirbite cu insistenţă, chiar şi după
60 de ani, de când străbătând şerpuitoarele poteci
de munte, ce ne călăuzeau paşii în împărăţia de
basm strămoşesc al Apusenilor, poate că nu
întâmplător, în ziua de 21 „florar” 1958,
drumurile noastre s-au întâlnit...
Apoi atraşi de impresionanta siluetă şi sălbatica
frumuseţe a Munţilor Făgăraş, provocaţi şi de
neânfrânata ambiţie, de clocotitorul neastâmpăr
tineresc, curioşi, nerăbdători, plini de entuziasm şi
încredere, am pornit să cucerim obsedantul vârf
NEGOIU…
Victoria a fost sublimă!

Recunoscătoare şi azi, pentru spiritul de echipă

dovedit, pentru valoarea caracterului uman şi
moral, cu gânduri sincere de bine, sănătate şi
prietenească dragoste, îmbrăţişez cu apăsătoarea
povară a celor 85 de ani, pe norocoşii dintre noi,
aleşi să avem încă şansa, fie doar cu gândul, să
506
retrăim – fiorul emoţiei, ameţitoarea bucurie şi
extazul triumfului de atunci…

Din ARAD, nostalgica străbunică,

507