PREFAȚĂ

Angela Burtea debutează cu această impresio-nantă poveste de dragoste: “Frânturi de suflet”, în

care chiar din primele pagini ni se dezvăluie ca o virtuoasă a expresiei emoționale.
Andrei și Ioana se vor întâlni în jocul jocurilor vieții: la un spectacol de teatru… Ioana este actriță.
În timpul spectacolului este surprinsă de privirile unui admirator, un medic de prestigiu. Se vor întâlni
în desfășurarea unui admirabil ritual al iubirii. Misterul care îi cuprinde pe cei doi îndrăgostiți este
misterul etern al trăirii cu dăruire și sinceritate, a celui mai nobil sentiment al omului, amintindu-ne de
o afirmație a apostolului Pavel…: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”
Cei doi, Andrei și Ioana, sunt prin autenticitatea tactilă și purificatoare a iubirii, El și Ea, revelați
cititorului ca o lume în esență, cu sufletele și trupurile într-un dans sublim al fericirii de a fi amândoi
un sentiment unic. Scenele de dragoste dintre Andrei și Ioana sunt și scene ale cunoașterii
complexității ființei umane. Ca și în Eden, femeia este cea care-l îndeamnă pe bărbat să-și descopere și
alte dimensiuni ale propriei ființări. În aceste mereu repetate invocări ale descoperirii de sine, Andrei i
se destăinuie Ioanei, că a mai cunoscut o fată demult, în practica sa de student medicinist, care se afla
la tratament pentru o dereglare endocrină și care se îngrășase enorm pentru vârsta ei de liceeană.
Andrei va fi atras către fata care se numea Iona (cu numele adevărat Ilona) și, din spontaneitatea unei
nopți de dragoste, se va naște fetița care, surpriză, va deveni medic.
Odată cu acestă destăinuire, miniromanul Angelei Burtea capătă o vibrație melodramatică a
epicului. Iona, după nașterea copilului, se va metamorfoza într-o superbă femeie suplă și senzuală,
care nu era altcineva decât... Nu ne vom grăbi să deconspirăm toate nivelele de portanță ale story-lui.
Cititorii vor afla ei înșiși că autoarea ne sugerează legea implacabilă a vieții. Ceea ce trebuie să se
împlinească pe un parcurs al existenței, se va întâmpla mai târziu. Firește… tot prin triumful iubirii.
Numai că raiul iubirii se va continua prin destinul de excepției al fetei devenită medic, aidoma lui
Andrei.
Andrei și Iona se vor regăsi în jocul iubirii spre a elibera din anonimatul afectiv, tocmai această
ființă minunată care este copilul, Andreea.
În plan artistic miniromanul Angelei Burtea poate fi caracterizat printr-o excepțională comprimare
a capitolelor, în care străbate lirismul sufletului feminin, discret, întrebător și dăruitor de delicii ale
fineții sentimentului, ce nu-și pierde din mister și vitalitate, nici în exprimările lipsite de prejudecăți,
fără însă a altera frumusețea sentimentului pur al iubirii. Fragmentele poetice, ca cele din scrisorile pe
care i le lasă Ioana lui Andrei, precum și poeziile care însoțesc linia epico - lirică a acestei proze, fac
parte și din structura sa compozițională. Am putea susține în acest sens că poeticitatea respectivei
proze este fibra de sensibilitate care dă putere poveștii de iubire dintre Andrei și Ioana, dar, în același
timp, și liantul care dă putere de rezistență construcției romanului.
După lectura acestei proze de debut a Angelei Burtea reintri în propria ta viață cu încredințarea că
omul este prin excelență ființa care tinde mereu spre propria lui fericire:
ȘANSA DE A FI IUBIT ESTE ÎMPLINIREA DESTINULUI FIECĂRUIA, FIE ACEASTĂ
ÎMPLINIRE DOAR O ȘANSĂ!...

GHEORGHE LUPAȘCU,
membru al UNIUNII SCRIITORILOR
Frânturi de suflet
în suflet de copil stau adăpostite
sub geana mereu trează
a celui mai bun părinte!

Cu dragoste și recunoștință,
tatălui meu Costache V. Moșescu
 UN CUVÂNT
PENTRU MĂRIA-SA, CITITORUL…

«Puteți să spuneți despre mine ce vreți, dar nu mă puteți împiedica să fiu ceea ce sunt!”
(Honore de Balzac)

Dacă aș fi un copil mi-ar plăcea cu sigurantă să mă joc, dacă aș fi foarte tânără aș sta zi și noapte în
brațele iubirii, iar dacă aș fi foarte batrână aș trăi înțelepțindu-i pe cei care mi-ar înțelege puterea
vârstei. Și, pentru că nu sunt nici copil, nici foarte tânără si nici foarte bătrână, atunci nu-mi rămâne
decât să iau, fie și pe furate, câte puțin de la fiecare. Cu brațele încărcate, îmi voi continua mersul
bucurându-mă din plin de toate aceste plăceri, știind că într-o zi vor apune fără să mă întrebe de e prea
devreme sau prea târziu.
Dacă m-am jucat cu gândul sau cu fapta, dacă am iubit sau m-am amăgit iubind, dacă m-am
bucurat sau m-am întristat a fost doar vina mea! Și dacă n-am făcut nimic din toate acestea, înseamnă
că viața s-a scurs pe lângă mine fără să mă bage în seamă. Dar cine-și lasă anii să treacă fără a-i
întoarce și pe-o parte și pe alta?!
Azi te fac prietenul meu de-o clipă, de-o zi, sau poate de-o viață și-ți dau în dar o bucată din
sufletul meu. Am prins în el cele mai frumoase și cele mai incitante culori, iar tu ai voie să iei din el
atât cât crezi că-ți este necesar pentru a înțelege mai bine fărâma de gând pe care am scos-o la iveală.
Nu încerca s-o ascunzi, ci las-o liberă și-i vei simți puterea nebănuită; nu încerca nici s-o copii, căci
eu sunt eu, iar tu ești tu. Râzi și plângi alături de mine dacă vrei, iar într-o zi îți vei spune: cât de bine
semănăm!
Acum, te las în voia dorinței tale. De vei lectura mai departe, să ai spor, iar de vei frunzări, să nu te
grăbești să dai verdicte. Și dacă o vei lăsa pentru altădată înseamnă că sufletul tău ori este prea plin,
ori prea peticit, ori poate prea gol și nu știe cu ce să înceapă!
 DE-AȘ PUTEA…

«Dragostea creează în fiecare femeie o altă femeie, mai tânară și mai frumoasă!
( Honore de Balzac)

De-aș putea să iau de la foc căldura aș fi prea fierbinte, iar cei aflați în jurul meu s-ar încinge prea
tare și-ar risca să «se aprindă»; de-aș putea să iau de la soare lumina aș fi prea strălucitoare și i-aș orbi
pe cei cu care aș intra în contact; de-aș putea să iau de la vânt nemurirea lumea s-ar plictisi de mine și-
ar fugi, iar eu aș rămâne singură; de-aș putea să iau de la flori frumusețea aș tulbura mințile multor
bărbați, dar aș intra în război cu restul femeilor și n-ar fi prea bine; de-aș putea să iau de la bătrâniițării
înțelepciunea aș fi prea minunată, iar lumea n-ar putea să mă accepte fiindcă prezența mea ar
incomoda și-ar face tot posibilul să mă distrugă. Dar, cel mai mult mi-ar plăcea să fiu alunecoasă ca un
pește, iar celor care ar dori să mă prindă le-aș da multă bătaie de cap; sau… mai degrabă schimbătoare
ca vremea pentru a-i zăpăci pe mulți îndrăzneți ai timpului prezent.
Dar, la ce mi-ar folosi mie toate acestea când viața noastră este atât de scurtă și de întortocheată!?
De ce i-aș mai îngreuna si eu mersul visând fără temei? Omul are darul de-a complica adesea lucrurile,
exact atunci când nu trebuie. Nu întotdeauna ne place simplitatea. Uneori părem demodați într-o
societate plină de închipuiți și încercăm s-aducem ceva schimbări, crezând că doar așa intrăm în pasul
modei. Nimic mai fals și mai otrăvitor !
Întoarceți-vă în timp doar câteva clipe! Încercați să vă opriți asupra unui lucru urât sau frumos, n-
are importanță, și zăboviți o clipă în preajma lui. Dacă simțiți repulsie, nu fugiți! Priviți cu încredere
și ignorați fața lui, apoi, mai stăpâni ca niciodată pe capacitatea voastră de buni luptători, continuați-vă
drumul plini de speranță în mai bine. Și dacă v-ați oprit în fața acelui lucru care odată, demult, v-a
luminat sufletul, atunci îmbrățișați-l încă o dată și plecați. Nu zăboviți prea mult în jurul său oricâtă
plăcere v-ar face. De ce? Fiindcă nu trebuie să rămâneți ancorați în lumina timpului trecut. Drumul
duce înainte, nu înapoi. Și, dacă ați cântărit cu sufletul valoarea fiecărui lucru vizitat, atunci
continuați-vă drumul, făcând risipă de lumină neumbrită; dăruiți semenilor voștri căldura sufletului
vostru chiar și-atunci când ei se așteaptă mai puțin și-ngenunchiați-vă dușmanul nu cu vorba înțepată,
ci cu talentul vostru de a ști să dăruiți înțelegere!
De ce-ați respins, ieri, de pildă, zâmbetul veci-nului sau colegului, de ce n-ați răspuns pozitiv
invitației ce vi s-a făcut la teatru sau la picnic, de ce ați dat interpretare greșită acelei strângeri de mână
venită din partea unui îndrăgostit de viață apărut de nicăieri!? Tălmăciți și răstălmăciți, ade-sea fără
acoperire, pornirile frumoase ale seme-nilor voștri întorcându-le spatele înainte de-a înțelege corect
mesajul lor. De aceea întârzie bucuria să apară; când este aproape de suflet voi o goniți cu gândul
vostru nehotărât și prea suspicios.
«Lasă partea urâtă ale trecutului tău în apele înghețate ale vremii, iar dacă soarele bucuriei și
împlinirii le va dezgheța, le va duce departe, în josul cursului și se vor face pierdute într-o zi. Când îți
vei aduce aminte de suferința ta, sufletul tău va fi deja vindecat și va zâmbi sub clopotul unui nou
timp, plin de pace și liniște !» așa mă îndemna odinioară un prieten drag pe care nu l-am bănuit
niciodată în vremea aceea că va reuși să se strecoare atât de bine în sufletul meu. Andrei !... prietenul
meu de-o viață!
Recunosc, nu mi-a fost ușor să-i dau crezare. În timp, am încercat să-mi construiesc ziduri de
voință. Da, voință, pentru a accepta un nou crez : acela de a da subconștientului meu de muncă, despre
care aflasem că nu știe ce e bun și ce e rău, el doar încearcă să rezolve și asta nu este puțin. De aceea
trebuia să fiu foarte atentă la ceea ce gândesc. Orice gând al meu, frumos sau urât, se putea întoarce
într-o zi asupra-mi. Așadar, am așezat în sertărașele subconștientului meu dorințe ușor de realizat, apoi
mai grele și din ce în ce mai grele ! Le-am învăluit în haina plină de lumină a sufletului și le-am readus
în memorie zi de zi, fără a-mi pierde încrederea o clipă.
 …Și totuși,țineam încă sub acoperământul tainic al inimii vise știute doar de mine și eram convinsă
că vor rămâne mult timp în același stadiu. În timp, le-am descoperit, unul câte unul, foaie după foaie și
le-am transformat pe multe dintre ele în realitate, fără a-mi fi vreodată rușine de izbânda lor !
…Și-acum, de-aș putea să pătrund în sufletul vostru și să scot la iveală doar partea frumoasă a unui
gând amorțit, lăsat cândva la dospit, m-aș încumeta să-l modelez puțin stropindu-l c-un bob de
încredere, un strop de iubire și multă voință ! Fără grabă, ați păși șovăielnic la început, apoi,
îndepărtând tremurul pașilor, ați zâmbi răsăritului de soare necondiționat, apoi întregii lumi ! Și dacă
toate-acestea mi-ar reuși, înseamnă că am primit la scăldătoare câte puțin din ceea ce visam la început
și nu mai am voie să cer mai mult decât mi s-a dat ! Un gând bun și …visați de bine !

A DĂRUI

« Dragostea începe adesea cu un vis și se termină cu un somn bun »

(Jean Sarment)

De-mi las ușor capul în pernă

«Și-n gânduri albe rătăcesc,
Cad flori de măr și păr întruna
Și-n somn cu tine mă sfădesc !

De-mi las privirea să coboare

În trupu-mi tânăr și flămând,
Zăresc culori în plină floare
Și mii de fire-n zbor trecând.

Tu-ncerci s-arunci ce-i rău din mine,

Iar eu ce-i bun s-adun cât pot
Și-n ceas de zi, în pas cu tine
Să-mpart lumina peste tot !

…Dragostea noastră, a mea și-a lui Andrei, n-a fost somn, altfel n-ar fi rezistat! A fost lacrimă și
dor, vis și speranță, ploaie și soare, lumini și umbre! Amestec de nebunie clădită pe-ncrederea că, într-
o zi, izvorul la apele căruia ne-am ostoit setea de iubire feciorelnică va străpunge zidurile tăcerii și ne
va reuni pentru totdeauna într-un cântec de toamnă plin de înțelepciune…
 UN ACTOR GRĂBIT – DOCTORUL PACIENT
“Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare!... Un abur,
o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă, în cazul în care Universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai
nobil decât ceea ce-l ucide!”
(B.Pascal)

Un hol de spital cu miros înțepător și umblet aproape haotic. Sunete metalice răsunau dintr-un colț
într-altul, iar răspunsurile la întrebările puse întârziau să apară. Starea agitată a celor care așteptau se
accentua clipă de clipă.
Un aer de preocupare intensă amestecat c-un soi de superioritate doctoricească plutea peste tot
locul. Doar formele decoltate ale unei asistente sau halatul prea transparent dezamorsau din când in
când atmosfera, fluturând fie și pentru câteva clipe gânduri pasionale. În trecerea ei fugară, reușea să
miște privirile năuce ale celor care continuau să rămână pironiți locului. Zâmbea binevoitor și-și
unduia trupul aplecându-se grațios după instrumentarul care-i făcea obiectul muncii. Răspundea
monosilabic din când în când, asigurandu-și pacienții că se pot baza pe capacitățile ei profesionale, iar
vizitatorii înțelegeau cu ușurință că asistenta era un om de nădejde, care putea să-i ajute la nevoie. Am
privit-o și eu îndelung, văzând în ea o femeie cu care puteam colabora în voie fără să fiu nevoită a-mi
deschide prea larg poșeta.
- La terapie intensivă! Cine? Cum cine? Șeful cel mare… Da, a fost adus aici acum câteva ore.
Accident! Da, rutier! Nu cunosc amănunte!
Erau vorbe ce răzbăteau prin ușa întredeschisă. În clipa următoare se auzi trosnetul receptorului pus
cu năduf în furca telefonului, iar ușa se deschise brusc lăsând să iasa ca o vijelie o femeie brunetă,
trecută de patruzeci de ani. Părea îngrijorată, chiar speriată. Ceva nu părea a fi în regulă. Mișcări
tremurânde, imprecise. Un du-te vino, o stare complet debusolantă!
- Da, el este, Busuioc ! Șeful de la chirurgie! Da, dragă, fostul Castravete! Da, e restabilit! Dar,
fără acel medicament nu poate continua așa. Mă duc chiar eu. Da, acum plec.
Din nou receptorul răsună în furca telefonului și aceeași femeie, cu rol «cheie» în secție, ieși până
în ușă, se întoarse la fel de precipitată și-și aruncă din mers halatul alb peste un scaun și plecă
definitiv.
- Busuioc!? mi-am repetat aproape mecanic. “Busuioc!” Unde am auzit de numele asta?
Aproape că uitasem pentru ce mă aflam la spital, uitasem că o fărâmă de iubire și un car de
recunoștință mă chemaseră să fiu alături de un vechi prieten care urma să fie operat dintr-un moment
într-altul. A, da… mi-aminteam…..

****
Cu câteva luni în urmă avusese loc premiera piesei «Umbra care vorbește». Jucam unul dintre
rolurile principale. Prezența mea, intrările mele în scenă erau aproape toate vulcanice, nedându-mi
voie să privesc prea mult în sală; rareori îmi puteam permite să arunc câte o privire spre public. Și
totuși, remarcasem că de undeva, din colțul drept al sălii, o privire pătrunzătoare mă săgetase de câteva
ori. Ajutată de replica promptă a colegului de scenă, reușisem de fiecare dată să mă-ntorc rapid spre
ceea ce trebuia să fac foarte bine, adică să-mi duc rolul cu brio până la capăt. Nu era prima dată când
mi se întâmpla de-a lungul carierei ca cineva din sală să mă copleșească din priviri. Nu este foarte ușor
să reziști ispitelor. Au fost lucruri pe care le-am învățat alături de colegii mei, ajutată adesea de cei
inițiați. Pe scenă, în timpul jocului, actorul esteținta spectatorului indiferent dacă joacă bine sau joacă
prost. Reușeam de fiecare dată să mă remontez și-mpingeam fluxul venit din exterior înapoi în public
fără a-l lăsa să mă străpungă. Era ceva în înțelegerea noastră, a actorilor, ca atunci când eram în
acțiune să ne ajutăm unii pe alții, pasându-ne replicile cu cea mai mare responsabili-tate, restabilindu-
ne în același timp. Acolo trebuia să fim foarte uniți, fiindcă reușita spectacoluluiținea de toți cei care
erau în distribuție,ținea de cel mai mic amănunt; spectatorul nu trebuia să sesizeze micile neajunsuri
știute numai de noi. Așadar, ieșeam de fiecare dată basma curată, chiar dacă după căderea cortinei
uneori nu ne mai cunoșteam.
Ei, de data asta ceva din privirea acelui om rămâsese în jurul meu, un șuvoi de energie pătrundea
puțin câte puțin în ființa mea și nu în personajul pe care-l admirase nestingherit. Ceva neobișnuit, un
sentiment aproape ciudat mă-nvăluia puțin câte puțin.
Ultimele replici anunțau sfârșitul spectacolului; în fața mărețului public ne închinam respectuos,
luând cu noi savoarea împlinirii de-a fi admirați și aplaudați. Buchete de flori și de zâmbete, priviri
curtenitoare și aplauze îndelungi strângea fiecare dintre noi și le depozita cel mai adesea într-un colț al
inimii, drept hrană și pentru atunci, dar mai ales pentru mai târziu. Aceasta era adevărata și imediata
răsplată a muncii noastre. Și asta nu era puțin.
Știu că în seara aceea mă grăbeam; intenționam să mă furișez cât puteam de repede fără a mai sta la
o cupă de șampanie după cum ne era obiceiul. În iuțeala pașilor mei m-am împiedicat de colțul unei
mese și m-am lovit de unul dintre foștii spectatori care tocmai se întreținea cu directorul teatrului
nostru.
- A, Ioana! De ce atâta grabă? Nu ramâi? Chiar lăudam evoluția ta din seara aceasta! se auzi glasul
celui de care tocmai mă lovisem. Ai fost remarcabil de interesantă! Ai intrat bine în pielea
personajului! Ești un adevărat talent! A fost o încântare pentru mine! La câtă durere și cât sânge este în
jurul meu la locul de muncă, cu atâta bucurie și optimism m-am încărcat în seara aceasta; mi-am
umplut bateriile pentru câteva săptamâni! a continuat el.
L-am privit ușor nedumerită, după care mi-am întors capul spre directorul meu, sperând să-mi vină
în ajutor cât mai repede:
- E doctorul Busuioc, un profesionist desăvârșit! a precizat șeful meu.
M-am înclinat ușor și i-am mulțumit pentru modul în care m-a abordat: “Ioana”. Era numele meu
de scenă. Avusesem multe nume, dar acesta îmi intrase și mie la suflet de prima dată ; aparținea unei
perioade apuse, se lega de amintirea unei bunici trecută de multă vreme în neființă, se lega poate chiar
de persoana mea… Am dat o explicație fugară retragerii mele, i-am mulțumit din nou și m-am
despărțit de admiratorii mei în cele mai bune condiții.
- Ai grijă, Ioana, ne vom mai vedea! a spus aproape șoptit bărbatul care doar ce îmi adusese cele
mai frumoase aprecieri.
Am zâmbit și-am plecat c-un soi de amețeală de care nu prea eram în stare să scap. «Ce
Dumnezeu, acest om este puțin ciudat și este același bărbat din colțul drept al sălii care mai avea
puțin și mă facea să-mi uit rolul! Noroc cu colegul meu; îmi servise replicile cu promptitu-dine,
nedându-mi voie să alunec pe panta eșecului!» mi-am zis și m-am îndreptat spre mașina care mă
aștepta în parcarea teatrului asemenea celui mai fidel prieten.
Reușisem cu greu să scap de imaginea acelui om care se strecura când si când în mintea mea,
izolându-mă parcă de restul lumii. Timpul a trecut, iar prezența lui începea să se rărească, apoi aproape
să dispară.
****
…Acum, pe holul spitalului, mi-aminteam în cele mai mici amănunte de prima întâlnire cu doctorul
Busuioc. Îmi părea rău de ce i se întâmplase, iar neliniștea ce plana peste tot locul îmi întărea tot mai
mult convingerea că despre el era vorba, despre marele chirurg și nu despre altcineva care ar fi putut
purta același nume. Ca o fulgerare a minții, am intrat rapid în cabinetul din care tocmai ieșise doamna
cea brunetă, despre care urma să aflu mai târziu că era asistenta șefă de la terapie. Am aruncat rapid o
privire în jurul meu, am profitat de ocazia că lumea era prea agitată și prea nervoasă în același timp
pentru a mă mai observa și pe mine și am îmbracat halatul cel alb lăsat pe scaun. Iute, m-am îndreptat
apoi spre sala unde-și trăia durerile doctorul - pacient. Deși ușa era păzită, am reușit să mă strecor fără
a fi împiedicată de cineva anume. Cine ar fi putut s-o facă, doar eram colega lor! M-am apropiat timid
de patul în care noul pacient stătea ca pe ghimpi. L-am salutat c-un zâmbet amestecat cu durerea pe
careți-o pricinuiește orice pat de spital și-am ridicat neputincioasă din umeri. O lacrimă nebună și de
nestăpânit începu a mi se prelinge pe obrazul aproape trandafiriu.
- Ioana, tu aici? Cum ai intrat? Aici nu pătrunde decât personalul medical! spuse doctorul cu glasul
sugrumat de durere și sfârșeală.
 - Nu știu! Nu știu ce caut. Dar, după cum se vede, sunt aici! Nu m-a oprit nimeni! De fapt, cine să
oprească un cadru medical când este de serviciu? am adăugat aproape șoptit.
- Aziți-ai jucat cel mai mare rol, Ioana! Ți-am spus că ne vom mai vedea! E drept că nu ăsta era
scenariul din mintea mea, dar după cum se vede mai sunt și răsturnări de situație, a continuat el.
Oricum, mă bucur că te văd…
- Vă doare? am întrebat privind către fața lui plină de tăieturi și către mâna dreaptă care nu se mai
vedea din cauza bandajului.
- Asta nu-i nimic, Ioana! Picioarele mă îngrijorează. Ceva nu este în regulă. Le mișc foarte greu.
Am senzația că deasupra lor este așezată o placă de o sută de kilograme!
- Și…se poate… am îngăimat eu fără a reuși să-mi termin fraza, ca să nu mai spun că despre
răspuns nici nu mai era vorba.
În clipa următoare pe ușă intră bruneta asistentă.
- Cred că e bine, domnule doctor! am găsit ce trebuia; am fost personal... se auzi vocea stridentă și
la fel de precipitată a asistentei.
Ușor speriată, am ieșit cât am putut de repede, m-am îndreptat spre cabinetul de gardă, am lăsat
halatul pe scaunul gol și m-am îndepărtat rapid din zona fierbinte. Tocmai în stradă mi-am amintit
pentru ce mă aflasem, de fapt, în spital; rușinată, m-am întors la locul faptei, unde urma să aflu că
distinsul meu amic se apropia de sfârșitul operației. Mulțumită de veștile furnizate de asistenta
«decoltată», eram hotărâtă să plec cu adevărat și definitiv, fiind asigurată că operația se desfășurase în
cele mai bune condiții, că pacientul cooperase excelent, iar evoluția stării lui trebuia să fie normală.
Prezența mea acolo nu mai era necesară, așa că m-am îndreptat spre ieșirea spitalului.
Cât fusesem înăuntru nici nu sesizasem că afară ploua de ceva vreme. M-am urcat în mașină cu
greutatea unui om trecut de optzeci de ani, igno-rând în totalitate picăturile reci ale ploii. Mi-am
rezemat capul de tetiera scaunului și-am zăbovit ceva timp pentru a mă aduna sufletește. Un munte de
om pironit pe-un pat de spital încerca să se ajute singur! Era puțin cam greu să pună el însuși în
aplicare acele lucruri pe care le repeta pacienților săi de-atâtea ori: «Curaj, gânduri pozitive, viața nu
se termină aici, e doar o încercare a vieții…trece și vin altele mai grozave decât acestea.» Erau doar
câteva din replicile pe care el le folosea adesea pentru a-și încuraja bolnavii. Se spune că cei mai
incomozi pacienți dintr-un spital sunt tocmai cadrele medicale. Cu cât cunoști mai multe lucruri, cu
atât gândurile rele năvălesc mai abitir spre tine. Cât de greu îi venea pacientului Andrei Busuioc să
facă față situației!
Ceva necunoscut până atunci se instala în ființa mea fără a mă întreba de-mi place ori ba, de vreau
sau nu să le primesc. Ascultam ropotul ploii de pe acoperișul mașinii și-n ton cu aceasta boabe de
lacrimi fierbinți mi se prelingeau pe obrazul îmbujorat. Nu pricepeam mare lucru, dar nu era greu să
simt că se întâmpla ceva ciudat cu mine. Era un fel de poezie a vieții străbătută de fire aparent
neînțelese la care nu au acces multe persoane. Simțeam că intru într-un carusel vrăjit din care aveam să
nu mai ies mulți ani de-atunci în colo! Nebănuit carusel, magie curată!
Îmi răsunau în minte aceleași cuvinte: «Ioana, Ioana, Ioana! Ce cauți tu aici?!» Cum de-mi reținuse
numele? Numele personajului care-l vrăjise în acea seară de decembrie avea să rămână săpat în
mintea lui tot restul vieții! Oare numele adevarat mi-l știa? Și Ioana am rămas pentru totdeauna, doar
pentru el la început, apoi și pentru restul lumii! Chiar, ce căutam eu acolo, lângă suferința lui? Ce gând
puternic mă dusese acolo? Mai târziu aveam să aflu: Andrei aduna în jurul lui pe toți cei de la care ar fi
putut «împrumuta » puțină speranță de mai bine.
Andrei!!!……….. Andrei Busuioc! Cu cât repetam mai des și mai accentuat acest nume, cu atât
mintea mea scormonea mai puternic în trecut! Stai! am auzit sau mi s-a părut că s-a rostit și numele
Castravete!? Era vorba despre unul și-același om sau era doar o poreclă? Oare din cauza oboselii
mintea mea începea s-o ia razna? Calm, calm, calm! Totul o să se rezolve cu bine, dar, oricum, urma să
am mult de lucru! Andrei Castravete! El este!
Îți dau sărutul meu pe-o floare,
Pe-un gând furat din veșnicie
Și-mi las privirea să coboare
Spre trupu-ți drag ce mă îmbie.

Îți dau iubirea mea pe-o frunză,

Pe-un spic bătut în miez de vară,
Și-mi las durerea să-nnopteze
În drumul prăfuit dețară.

Îți las plăcerea să mă birui,

Strângând la piept doar clipe calde
Și-ncerc pe tine să mă bizui
Când norul trist ușor s-abate.
 UN STROP DE BUCURIE
LA SFÂRȘIT DE ZI
„Cea mai sigură cale spre bucurie este să cauți să faci o bucurie altcuiva”

Avusesem o zi plină. Se adunaseră și bune și rele, iar timpul trecea cu o iuțeală înspăimân-tătoare.
Nu găsisem o clipă liberă spre a privi în jur, dar simțeam mișcarea haotică a lumii, care nu făcea
altceva decât să-mi frâneze impulsul de-a reacționa corect și rapid.
De ceva vreme mi se încredințase un rol important și interesant într-o piesă care, prin anii ’60, se
jucase multă vreme cu casa închisă, iar misiunea mea era cu atât mai mare cu cât predecesoarea mea
avusese un succes răsunător. Mi se potrivea rolul de minune; intram cu ușurință în pielea personajului
de parcă ar fi fost scris anume pentru mine. Ce mă neliniștea era unul dintre partenerii de scenă; era un
tip insipid și arogant, pe deasupra. Miza pe frumusețea-i masculină pe care i-o remarcase o regizoare
neîmplinită din punct de vedere sentimental, în cadrul unui festival adormit în fașă și de atunci nu te
mai înțelegeai cu el. Făcea parte din categoria bărbaților care credeau că pentru a cuceri o femeie
trebuie să dispui doar de-un trup bine armonizat. Adevărat e că-n prima fază te confrunți cu fizicul, dar
puterea de seducție nu constă doar în aceasta. Frumusețea trupească este uneori doar un decor, iar
imaginea cu care se iese pe piață și care rămâne în picioare însumează mult mai mult. Eram sătulă de
persoane care știau doar să plimbe o ceașcă, etalându-și nurii doar de dragul artei.
Așadar, trebuia să lupt cu porniri interioare nedorite, să-mi subjug idei de factură îndrăzneață și-n
cele din urmă să nu uit că prețul lui nu era și prețul meu. Aveam de luptat în primul rând cu mine, apoi,
spre o armonizare perfectă a mișcări-lor, era necesar să apelez măcar din când în când la înțelepciunea
pe care o adunasem în timp. După îndelungi repetiții și discuții interminabile de culise, plecam de la
teatru mulțumită totuși. Reușisem să mă pliez cu succes după toate canoanele impuse și întrevedeam
un succes de proporții care mi-ar fi motivat într-un fel toată munca și toate caznele la care mă
supuneam de bună voie. Cui nu-i plăcea succesul? Iar anii pe care-i adunasem în spate nu erau nici pe
departe puțini. Nu-mi permiteam o clipă, măcar, să fac rabat. Trebuia să merg mai departe fără, însă, a
coborî.
Deși târziu, am dat o fugă și pe la Andrei. Acolo era singurul loc unde mă puteam remonta cu
adevărat. Ca de obicei, avusese o zi aglome-rată. Fusese solicitat ca întotdeauna, semn că oamenii
aflați în cumpănă așteptau verdictul lui. Mă bucuram de fiecare dată când auzeam și vedeam că
rămâne unul dintre cei mai apreciați medici. Lumea nu umblă după tine dacă nu ești bun! Așadar,
vechiul și bătrânul meu prieten, așa cum îl numeam de multe ori spre plăcerea lui, era istovit, dar
satisfăcut în același timp. Era obosit de muncă și nu de nemuncă. Era pe ultima sută de metri, își aranja
documentele, arunca o ultimă privire pe fișele bolnavilor.
- Ioana! Ce surpriză! Știam că ai să vii! Când și când, m-am gândit la tine și-mi doream să apari, fie
și pentru câteva minute. Îți mulțumesc!
Acesta era modul în care mă întâmpina de obicei. Ne intrase în obișnuință să ne căutăm insistent
mental, iar după un timp să ne regăsim unul în brațele celuilalt, ca semn al împlinirii. Învățasem
amândoi că reușita unei relații este stropită și cu întâlniri scurte, care nu făceau altceva decât să
întrețină arderea celor lungi.
Am zăbovit câteva minute, timp în care fiecare dintre noi a dăruit celuilalt o bucată din lumina
sufletului lui. Sub jocul minunat al mâinilor care devenise un adevărat ritual al întâlnirilor noastre și
sub privirea hipnotică a amândurora, ne-am odihnit mințile și sufletele, curățindu-ne de impuritațile
lumești pe care le captase fiecare de-a lungul zilei. Și de data aceasta îl simțeam pe Andrei îngândurat,
așa cum era de cele mai multe ori, năpădit de gânduri al căror înțeles era greu de descifrat. Vorbea
foarte puțin, problemele lui erau doar ale lui. Nu înstrăina nimic.
 - De ce ești trist? Descarcă sacul! Nu așa spui tu? Pot și eu să fiu un ascultător la fel de bun ca și
tine! i-am spus, mângâindu-i chipul.
- Și tu ai problemele tale, Ioana! De ce trebuie să te mai încarc și eu cu ale mele? Oricum
rezolvarea nu stă la tine! Singurul lucru cu care mă poți ajuta este prezența ta aici, lângă mine. Asta
îmi este suficient! Uneori îmi este de ajuns doar să te privesc, atât și nimic mai mult!
Îl credeam și-l înțelegeam în același timp, dar ne despărțeam de fiecare dată c-un soi de neputință.
Îi simțeam căldura, dar și durerea. Mă strângea la piept într-un fel anume, suspinând adesea asemenea
unui copil. O dorință mută și surdă nu-i dădea pace, un gând dureros îl încurca întruna. Măținea
aproape, tot mai aproape, iar ochii lui plini de dorul unui „timp ce nu apăruse la timp” se încărcau de o
lumină tristă și neputincioasă. Mă slăbea ușor și fără a rosti ceva, întindea larg brațele și-n clipa
următoare auzeam:
- Atât de mult!
Atât de mult mă iubea Andrei, cât putea să-și desfacă brațele și să cuprindă întreg Universul!
- Numai pe mine? întrebam aproape copilărește.
- Numai pe tine!
Ne foloseam de jocul minunat al copilăriei de care nu doream să ne despărțim nici în ruptul
capului. Cred că ne plăcea să redevenim copii unul în fața celuilalt, trezindu-ne maturi doar atunci
când sărutul nostru îmbrăca haina unei altfel de iubiri.
- Să te cred? Știu că mai ai niște iubiri rătăcite, dar știu că pe nimeni nu iubești așa cum mă iubești
pe mine! Nu? adăugam râzând.
Căutam să nu facem niciodată discuții prostești, cu scene ieftine de gelozie. La ce bun? Relația
noastră era de altă factură; la baza ei stătea puterea mentalului. Adesea nici nu era nevoie de o întâlnire
fizică, comună celor mai mulți; rezolvam multe probleme pe cale telepatică, lucru neobișnuit pentru
alții. Ei erau ei, iar noi ne vedeam de ale noastre. Comunicam foarte bine, citindu-ne mesajele corect.
Rezonam la cote superioare. Îi simțeam stările și-l certam adesea fiindcă nu reușeam de fiecare dată
să-mi dau seama care este cauza, rugându-l să mă abandoneze atunci când este prea încărcat.
- Dar crezi că vreau să te implic și pe tine!? Tu, prin puterea minții tale, îmi simți trăirile mele. Eu
nu vreau, dar e posibil să-mi fugă gândul spre tine și atunci se produce „atingerea”.
Cedam de fiecare dată, renunțând la orice discuție, fiindcă începusem a realiza că mă luptam cu
morile de vânt. Așa că, și-n acea seară a reușit să-mi distragă atenția, iar el să-și continue în voie
„plimbarea” prin corpul meu. Simțeam fluxul energetic care răscolește peste tot, încărcându-mă cu tot
ceea ce credea că-mi era necesar pentru a-mi fi bine. De multă vreme nu mă mai împotriveam; și eu, și
el duceam în spate câte o povară a vieții, încercând să amortizăm durerile întâlnindu-ne din când în
când, fie pe viu, fie prin fire nevăzute, știute doar de noi.
M-am despărțit de Andrei fără să-mi mai aduc aminte de partenerul meu de scenă, de eforturile pe
care le făcusem pentru a intra în grațiile celor care nu rezonau foarte bine cu mine. Mergeam spre casă
mai mult decât relaxată, ducând în suflet un timp de poezie. Simțeam că trăiesc altfel decât cei de care
mă atingeam în graba mea, iar ei, bieții de ei, nu știau că pe pământ pot exista și altfel de iubiri. Andrei
continua să fie alături de mine, fiindcă era instalat în mine de multă vreme. Îi simțeam încă sărutul
lacom și fierbinte, vibrația trupului și privirea pătrunzătoare; pe toate le duceam cu mine în casa
dorului meu, unde urma să le sortez după cum și cât îmi făceau de bine!
Târziu, în noapte, când liniștea pusese stăpânire peste tot locul, Andrei era tot cu mine. Se pregătea
să se culce, dar nu înainte de-a ști dacă mi-era bine sau rău. Oricine știe că în puterea nopții cuvintele
au altă forță, încărcătura lor are altă culoare. Când telefonul începu să sune, deja îmi îndreptasem
mâna spre el; știam că Andrei suna:
- Ce faci, nu te-ai culcat? întreba el.
Nu, n-adormisem; eram într-o stare confuză.
- Andrei! Tu? Cât mă bucur! Și cât dor îmi e de tine! Doamne, chiar te iubesc! Acum, crezi că am
să adorm mai ușor? am răspuns încântată.
- Cu siguranță o să adormi mai ușor! Asta am vrut să aud! La acest lucru mă gândeam de ceva
vreme! Acum știu, e adevărat! Am lucrat bine! Te pup! Să ai o noapte liniștită, copilaș, iar dimineață să
te trezești odihnită și plină de viață! Noapte bună!
 Andrei nu obișnuia să dea telefoane, la propriu vorbind. Telefoanele lui erau fără sonor, veneau
direct la destinație prin undele creierului. Acestea te puteau surprinde oriunde și oricând fără ca cineva
din exterior să descopere prezența lor. Am adormit în brațele lui așa cum adormeam aproape de fiecare
dată și m-am trezit când zorii zilelei se jucau pe la fereastra mea, aducându-mi sărutul dimineții și
gândul bun al bărbatului la care visasem vreme îndelungată.

Mi-e dor de iubire,

De-o noapte nebună,
De sânu-ți prea plin
De mere coapte,
De buzele dulci
Cărnoase și calde
De trupu-ți ce-mbie
Spre-o clipă de-amor.

Mi-e dor de soare

Ce scaldă în piatră
Lumina ce umple
Pământul cu noi,
De lacrimi aprinse
Ce spânzură-n taină
Sărutul iubirii,
Fructul dorit.

Mi-e dor de vântul

Ce-aduce în șoapte
Cântecul apei
Plin de mister,
Și-alnopții-mbătate
Cu clipe nebune,
Cu râs de copilă
Ce-adoarme-n plăceri.

…Mi-e dor de tine

De anii pierduți
Aș vrea o minune
Prin anii cărunți!

…Când bați la poarta dorului, iar el este plecat, nu dispera! O prelungire a aurei lui fermecate va
străpunge într-o clipă suspinul tău, încărcându-l de mireasma îndrăgostită a fericirii! Ai grijă, nu-i
întoarce spatele crezând că ești nepregătit să-l primești! Dorul nu iartă pe nimeni!!!!!!
 PUTEREA GÂNDULUI
„Pasiunile nu sunt altceva decât idei în prima lor fază de evoluție; ele sunt însușirea unei inimi
tinere, și simțit e acela care crede că va simți zbuciumul lor toată viața.” (LERMONTOV)

Trecuse ceva vreme de când eram plecată de acasă. Ușor obosită, urcam în trenul ce tocmai sosise
în gară, pufăind a drum lung și greu. Eram asemenea locomotivei care purta în spate bagaje enorme
stropite cu doruri ascunse și lacrimi izvorâte din amăgiri ori împliniri. Iubeam puterea locomo-tivei și-
mi doream adesea să pot înmagazina cât mai mult cunoștințe, al căror sens să-mi motiveze existența
vremelnică, iar seva lor să mă-ndrepte spre o lume mai bună și mai dreaptă. Priveam în jur cu ochi
iscoditori, căutând să descopăr lumina din pietre și omenia amestecată prin viclenia împie-trită pe
chipurile tovarășilor mei de călătorie. Plicti-sită de aroganța unora și de micimea altora, m-am retras în
carapacea mea, derulându-mi în minte imagini plăcute din turneul pe care tocmai îl înche-iasem. Mă-
ntorceam cumva satisfăcută. Felul în care evoluasem pe scenă fusese la înălțime. Reușisem încă o dată
să dau spectatorilor mei tot ce aveam mai bun ca actor, dar și să mă încarc pozitiv sub ropotul
aplauzelor ce umpluseră sala de spectacol. Încercam să uit emoțiile care-mi gâtuiseră replicile,
ștersesem din minte privirea răutăcioasă a unei colege mai puțin mulțumită, dar duceam în suflet
fericirea spectatorilor pe care o furasem din strălu-cirea ochilor lor. Eram plină de satisfacția lucrului
bine făcut, strângând la piept dorul unui alt început.
Mergând, mă lăsam dusă de puterea locomo-tivei pe care o îndrăgeam tot mai mult și, cu fiecare
kilometru parcurs, căutam să-mi adorm neliniștea unei chemări nebune, ascultând cu plăcerețăcănitul
roților de tren. Ușor adormită, m-am trezit în fața unor gânduri ce iradiau lumina iubirii. Unită prin fire
nevăzute, pluteam alături de Andrei într-o lume plină de mis-ter, într-o lume în care noi ne găseam
altfel decât toți ceilalți. Știam că mă așteaptă, că-mi duce dorul, că depărtarea nu face bine niciunuia
dintre noi. Ne simțeam adesea vlăguiți de cotidianul prăfuit, iar pentru a ne remonta ne erau suficiente
măcar câteva minute petrecute împreună. Multora le-ar fi venit greu să dea crezare celor spuse de noi,
dar noi știam bine că metodele noastre de revigorare erau pe cât de simple, pe atât de precise.
Cunoșteam amândoi destul de bine mentalitatea celor mai mulți semeni de-ai noștri și de aceea nici nu
încercam prea des să-i facem să înțeleagă că ceva din gândirea noastră nu se potrivea cu a lor. Cu sau
fără Andrei în gând, am ajuns acasă, în orașul meu de adopție. Mi-am făcut loc printre lume și-am
pornit spre casă pe jos, deși drumul nu era chiar atât de scurt.
- Ioana! Ioana! se auzi în spatele meu. Hai să te duc acasă!
Era un vechi prieten care-și condusese fiica la gară. Din amabilitate, dorea să mă ajute, știind că am
ceva de mers și intuia bine că mă întorceam istovită din călătoriile mele. L-am refuzat politicos,
spunându-i că vreau să-mi golesc mintea de tot zgomotul adunat în drumul meu, iar mulțumirea mea
sufletească să poată pătrunde cu lejeritate în fiecare fibră a trupului meu. Mă simțeam mai mult
răvășită decât obosită, iar starea aceasta nu-mi era pe plac; trebuia cumva să-mi limpezezc mintea. Și-
apoi, era o plăcere să merg pe jos după atâta stat în scaunul trenului; o făceam frecvent și-mi era tare
bine. Simțeam cum aerul primăverii îmi năvălește prin toți porii inundându-mă cu sănătate. Chiar nu
regretam că-l refuzasem. Plimbarea serii m-ajuta s-adorm mai ușor și să visez mai frumos.
Dar, n-am apucat să merg nici o sută de metri și-aud în urma mea fâșâitul unei mașini care rula în
ritmul mersului meu, încercând parcă să mă acompanieze. Cum nu obișnuiam să-ntorc privirea după
motoare, mi-am continuat drumul.
- Ioana, e noapte!
 De-abia atunci m-am răsucit puțin, destul de puțin, fiindcă Andrei era la un pas de mine. Chiar nu
mă așteptam să-l văd. Chiar nu știa că urma să mă întorc în seara aceea. Deși îi promisesem că-l voi
suna, n-o făcusem fiindcă simțeam nevoia să mă liniștesc puțin și-apoi să-l întâlnesc. Ciudat, el
avusese o urgență și fusese nevoit să rezolve problema în timp record. Îi era caracteristic. Lumea se
putea baza pe cuvântul și mai ales pe capacitatea lui de bun specialist. De la acel accident stupid nu
mai opera atât de des, dar era solicitat frecvent de alți colegi care-i recunoșteau profesionalismul și
rapiditatea cu care lua deciziile cele mai importante. Avea o intuiție și o îndemânare de invidiat și
tocmai pentru aceasta cei care-i făceau concurență încer-cau adesea să-i încurce drumurile. El știa
foarte bine lucrul acesta; de regulă, ignora cele auzite cău-tând să-și facă meseria cu și mai multă
seriozitate și interes, alteori părea destul de afectat și intra într-o luptă interioară din care nu reușea să
iasă prea repede. Atunci îl puteai auzi repetând ca pentru el: “Orice spital creează multe probleme, iar
în interiorul cercului nostru medical apar adesea anumite animozități datorate tocmai priceperii sau
nepriceperii.” Desigur, era o consta-tare cunoscută foarte bine și în afara spitalului, dar Andrei refuza
deseori să creadă că existau colegi care se transformau în adevărați „tăietori” de carne vie doar de
dragul zornăitului de galbeni. „Nu întotdeauna bisturiul este calea cea mai bună! Sunt situații când nu
există altă ieșire, dar când se poate și altfel, de ce să tai?” așa îl auzeai de fiecare dată spunând, când
incompetența unora ieșea din matcă ori lăcomia uita de jurământul omului în halat alb.
- Nimic nu este întâmplător! Deși nu mi-ai spus că te întorci, cineva care mă iubește m-a scos în
calea ta! Mâine dimineață îmi propusesem să dau o tură pe la gară; simțeam că trebuie s-apari, cel
puțin așa am bănuit după ultima noastră discuție telefonică! a continuat el în timp ce îmi aranja baga-
jele în mașină. Cât mă bucur că te văd! Nici nu puteam să am o bucurie mai mare ca aceasta!
Când l-am văzut pe Andrei, am uitat de oboseala acumulată în timp, iar el, prin felul lui de-a fi, m-a
făcut să cred, pentru a nu știu câta oară, că viața este atât de scurtă… și tocmai pentru aceasta trebuie
trăită fără a o lăsa să treacă în goană pe lângă tine…
- Cum de n-ai sunat? m-a întrebat în timp ce urcam în mașină.
M-am uitat nedumerită spre el fiindcă știam amândoi foarte bine că nu puteam suna oricum și
oricând. Era o înțelegere tacită între noi doi. Aparatul telefonic era folosit foarte rar, doar în caz de
forță majoră. Comunicam atât de bine mental încât mesajele erau recepționate rapid și foarte corect
oriunde am fi fost. Și-apoi, meseria fiecăruia dintre noi impunea anumite reguli pe care trebuia să le
respectăm cu toată seriozitatea.
- La ce bun? am întrebat eu. N-a fost mai bine așa? Vezi bine că nu ai trecut întâmplător prin zona
asta! Probabil că aveai atâta nevoie de prezența mea, încât nu am reușit să-ți scap! Nu ești tu acela care
le programezi pe toate? Eu doar răspund comenzilor tale și răspund atât de bine încât niciție nu-ți vine
a crede întotdeauna de puterea pe care o ai asupra mea! am continuat puțin nervoasă.
Știam bine ce spuneam, iar el replica de fiecare dată la fel:
- Nu eu sunt vinovat pentru ceea ce se întâmplă uneori. Tu ai o sensibilitate aparte încât poți pătrun-
de cu ușurință în locuri în care nu ar trebui să ajungi. Iar eu nu fac decât să mă gândesc din când în
când la tine. Cine a spus că este interzis să-mi plimb gândurile pe unde mi-e drag?
- Mută-ți gândul! A, da, nu realizezi! Nu, tu nu vrei să crezi că adesea îmi faci mai mult rău decât
bine! Ți-am spus nu o dată că-mi bulversezi activitățile prin încăpățânarea ta de-a nu te îndepărta de
mine atunci când am nevoie de foarte multă concentrare, de multă liniște. Nu întotdeauna ești
binevenit!
- Adică, acum te deranjează că ne-am întâlnit? Uite, nici n-am știut că vii! Ce vină am eu că dr.
Grigore a avut nevoie de mine? Și asta e tot făcătura mea? Ioana, la început am avut sentimentul că te
bucuri văzându-mă! Să cred că… l-ai întâlnit cumva pe Mircea?
Mircea era fostul meu soț, cu care rămâsesem în relații destul de bune, iar orice întâlnire
întâmplătoare nu aducea prejudicii nimănui.
- Altă tâmpenie! Nu i-ai gonit pe toți din jurul meu? Mai are vreunul loc în inima mea de tine?
Crezi că mai este vreun locușor în ființa mea în care să nu fii prezent? M-ai înrobit iubirii tale
demențiale! Dacă mâine aș fi chirurg pe tine te-aș opera primul șiți-aș scoate partea aia din creier care
năucește mințile femeilor!
- Ce femei, Ioana? Tu nu vezi că eu de-abia mai am gaz pentru lampa mea, ce să mai fac și cu alte
femei?
 - Și care e lampa ta preferată, mă rog? Observ că-i întreții arderea destul de bine, n-am de ce să mă
plâng! i-am răspuns, simțind în clipa următoare un val de căldură inundându-mi corpul, iar capul
devenea greu, din ce în ce mai greu. Andrei, ce faci? l-am întrebat cât am putut de repede.
- Ți se pare că fac ceva rău? Conduc mașina! Nu vrei s-ajungi acasă? Parcă spuneai că ești obosită!
- Andrei, n-o face pe neștiutorul cu mine! Lasă joaca de-a hipnoza! Chiar nu te poți abține? am
adăugat ridicând destul de bine tonul.
- Nu-ți fac nimic rău! Vreau doar să te relaxezi puțin până ajungi acasă, ce e rău în asta? Vezi, deja
zâmbești! Nu e mai bine așa? Ioana, cât dor mi-era de tine! Dacă ai ști de câte ori te-am gonit din
mintea mea! Dar sufletul nuți-a dat drumul niciodată. Acolo e locul tău! Crede-mă, nu pot fără tine!
Sau cel puțin acum nu pot renunța la tine! Crezi că nu sunt conștient că iubirea noastră e între-ținută
mai mult de mine? continuă el în timp ce motorul mașinii era demult oprit, iar mâinile lui îmi
mângâiau chipul îmbujorat, încălzit sub vraja privirii sale.
La pieptul lui Andrei lumea se vedea altfel; de fapt, aproape că nu se mai vedea. Ce treabă aveam
noi cu cei din exterior? În fiecare întâlnire și eu și el aduceam un plus de lumină și culoare; era un fel
de armonie între minte și suflet pe care o învi-oram cu imensa plăcere a revederii. Palmele lui calde
vibrau în jurul trupului meu încărcându-l de energia de care aveam nevoie. Pe nesimțite, intram în
lumea călăuzită doar de el. Era un spațiu bine delimitat, unde nu avea voie să pătrundă altcineva.
- De ce mă privești așa, Andrei? l-am întrebat.
- Vreau să mă-ncarc de tine! Nu e prima dată când îți spun: tu ești ca un pansament pentru sufletul
meu! Credeam că nu te mai întorci odată!
- Pansament! Tot în zona spitalului ai rămas!
- Bine, găsește tu un sinonim! Tu ai cuvintele pe limbă! Eu trebuie să le caut mai mult! a adăugat el
în timp mașina se mișca din nou prin orașul aproape pustiu.
- Vreau acasă, Andrei! Îmi simt corpul îmbâcsit, mi-e foame, vreau să-mi întind oasele, sunt
aproape amorțită de-atâta mers cu trenul!
- Știam că-ți plac plimbările nocturne prin oraș; am crezut căți-e bine așa. Bine, întorc! În câteva
minute ești în casă!
Într-un sfert de oră chiar eram acasă. Primul lu-cru pe care l-am făcut a fost să deschid larg ferestre-
le pentru ca aerul proaspăt și înmiresmat al lui apri-lie să-și facă loc prin toate ungherele apartamentu-
lui meu de care eram veșnic îndrăgostită. Aici aveam intimitatea mea, iar frumusețea clipelor de
dragoste nicăieri nu avusese o mai mare încărcătu-ră. Ascundeam între acei pereți lumini și umbre ale
sufletului meu, nopți pline de vrajă sau de lacri-mă nevorbită, un timp ce-mi aprținea cu desăvâr-șire și
pe care nu doream să-l înstrăinez vreodată. Trăisem acolo clipele cele mai minunate ale femeii din
mine, care a știut să aștepte sosirea lor firească și care nu s-a speriat niciodată că minunea de azi,
mâine nu va mai fi. Învățasem de tânără să nu mai plâng după clipe ce păreau adesea prea dulci; mi se
dovediseră de atâtea ori ce gust amar îmi lăsase câte-o dulceață prea mare. Chiar nu-mi plăceau lu-
crurile trase la indigou. Eram uneori atât de inventi-vă și de imprevizibilă, încât și mie mi se făcea
frică.
Ultima fereastră pe care o deschideam era cea a dormitorului. Andrei mă urma la fiecare pas,
continuând să-mi măsoare fiecare mișcare a corpu-lui meu, admirând rapiditatea cu care rezolvam
fiecare lucru.
- Ce faci, Andrei? Îmi urmărești fiecare pas și taci. Nu spui nimic.
- Uneori te invidiez, Ioana, pentru ușurința cu care te deplasezi. Ai așezat anii atât de frumos încât
nu pare că duci o povară prea mare în spatele tău! Vârsta biologică este departe de realitate.
- Nici tu nu erai departe! Lumea vorbește că erai ca un spiriduș înainte de accident! Cine se
puteaține după tine?
- Și unde am ajuns!?
- În seara asta ai ajuns exact în dormitorul meu. Îți displace? Văd că mustăcești! Ce faci, te prinzi
cu „tinerețea” mea? Ce rană trebuie pansată? Ce parte a sufletului sau a trupului tău doare? Te lași în
voia puterilor mele „vrăjitorești”?
- Vrăjitorul sunt eu, comenzile sunt în mâinile mele, tu doar execuți!
 - Câtă modestie pe capul tău, doctore! Spune drept, nu vrei oare ca acum să mă vezi puțin biciuită
de apa dușului? Nu vrei să vezi cum trupul meu înflorește sub căldura jetului de apă caldă și mai ales
sub fierbințeala privirii tale? Taci, taci, taci și zâmbești ca un motan!
În următoarele minute chiar mă aflam sub duș; la scurt timp, am zărit ușa băii dată de perete, iar
Andrei, la capătul holului, așezat aproape grecește, mă privea trăgând tacticos dintr-oțigară.
- Ești frumoasă, Ioana!
Ce remarcă! De parcă era prima dată când mă vedea și mă privea cu atâta plăcere! Oare nu-și dădea
seama că frumusețea mea venea din iubirea lui? Ce femeie care iubește și se știe iubită este urâtă?! În
fiecare om se ascunde o taină a iubirii care se dezvăluie în mod inconștient celor din jur, doar atunci
când are consistență. Câte minuni nu poate face o fărâmă de iubire! Iar la mine era mai mult decât o
fărâmă!...
Și totuși, ochii lui aveau o oarecare tristețe sau, poate, oboseală sau, de ce nu, nostalgia unor
vremuri pierdute prea devreme. Tăcea și privea! Cum însă de-i scăpase acel gând!? Cred că nici nu
realizase că gândise cu voce tare! Andrei era foarte zgârcit în a face complimente. Tăcea adesea, iar în
cel mai bun caz încerca să spună ceva, după care se oprea. Și dacă insistam să-i smulg vorbele, în cele
din urmă auzeam: „Nu, e mai bine să tac! Dacă greșesc cu ceva și stric relația!?” Avea o teamă sau,
mai bine zis, o nesiguranță. Știa că vorba poate pica uneori altfel decât ar fi dorit.
În urma acelei întâmplări nefericite, vorbea mult mai puțin decât înainte, iar apropierea noastră s-a
produs după. Se spunea despre el că fusese un foarte bun ascultător, dar și un bun orator. Acum îi
plăcea mai mult să asculte și să mângâie. Andrei era primul bărbat care m-a ajutat să înțeleg valoarea
unor lucruri pe lângă care trecusem în fugă, igno-rând, poate, existența lor. Apropierea dintre oameni
nu trebuie grăbită de instincte primare. Partea car-nală e doar o față a lucrului în doi, dar ea nuține
toată viața: de aceea omul trebuie să fie atât de înțelept încât să-și pregătescă din timp baza unei altfel
de iubiri. Învățasem de la el să-mi iubesc fie-care bucată a corpului meu, iar rolul mâinilor avea o
importanță covîrșitoare. Ne întâlneam adesea fie și pentru câteva minute, timp în care ne încărcam
unul pe celălalt cu șuvoaie de energie benefică, dătă-toare de putere și curaj. V-ați jucat vreodată cu
mâi-nile persoanei iubite? Dacă n-ați făcut-o, încercați! Într-o armonie perfectă a mișcărilor, veți simți
cum fluxul plăcut al iubirii curate și adevărate pătrunde în trup curățindu-l de toate răutățile adunate în
timp. Trecusem amândoi de patruzeci de ani și puteam descifra cu ușurință limbajul corpurilor noastre,
lucru care era de mare ajutor în armonizarea unui joc care se numea: iubire!
Ieșită de sub duș, îmbrăcam din nou haina mătăsoasă a unui timp pe care n-aș fi vrut să-l pierd
niciodată, unindu-mă cu Andrei într-un trup plin de vis, trăit aievea. Oare cine mă îndemnase să refuz
invitația prietenului din gară? Știați că toate gândurile oamenilor sunt purtătoare de energie? Atunci, în
brațele lui Andrei am realizat că mental această regăsire fusese planificată de mult timp, iar frumusețea
actului în sine ne-a ajutat ca și-n acea noapte să vorbim folosind doar glasul unei iubiri speciale,
aparent imposibile! Ne simțeam atât de bine! Privirile noastre scormoneau atât de adânc, răscolind
pasiuni nebănuite. Un joc în doi, un joc în care mintea actorilor părea să amorțească, lăsând ca
trupurile lor să danseze în voie sub muzica duioasă a iubirii. Frumusețea actului în sine nu putea fi
descris! Dacă ai fi pătruns mai mult în intimitatea lui, deja l-ai fi murdărit. Și cine ar fi dorit lucrul
acesta? Îl simțeam pe Andrei cum uită de el, îl vedeam cum încerca să mă cuprindă și să mățină tot
mai aproape, dorindu-mă doar a lui.
- Te iubesc, Ioana! șopti el.
- De ce eu, Andrei?
- Chiar nu știu de ce. Nu eu te iubesc, ci sufletul meu te-a ales. Eu nu știu ce să-ți răspund.
- Întreabă-ți sufletul!
- N-am acces mai departe! Știu doar că nu pot rezista prea mult fără tine!
Și uite așa am fi continuat până nu știu când, dacă eu nu mă opream!
- Cât de greu mi-ar fi fără tine! Nu vei pleca, nu? adăuga el, timp în care își plimba mâinile și
privirea peste întregul meu trup, cu aceeași căldură și delicatețe.

Las mâna mea să curgă

Prin păru-ți despletit,
Iar soarele să-mi ardă
 În suflet fericit.

Las mâna mea s-atingă

Sân mic, rotund și cald,
Iar inima-mi să ardă
De dor nebun și drag.

Las mâna să-mi atârne

Pe trup descătușat,
Iar râsul tău, femeie,
Să-mi ierte vechi păcat!!!

Îmi plăcea căldura palmelor lui, îmi plăcea fine-țea cu care mă determina să mă dăruiesc din toată
puterea ființei mele. Plutea o libertate a mișcărilor, iar cenzura sentimentelor nu exista. Gândeam ade-
sea același lucru, ne armonizam perfect, iar la urmă zâmbeam satisfăcuți asemenea unor învingători.
Mă-ntrebam: oare de ce repeta același lucru de fiecare dată: „Să nu pleci! Nu vei pleca, nu?!” Nu,
nu aveam de gând să plec nicăieri. Îl căutasem prea mult ca să-mi permit a greși. Aveam de dus la
capăt un plan în care investisem timp, sentimente și mai ales răbdare.

ZIUA MEA
ȘI DARUL TOAMNEI
„Am nevoie de cinci minute din viața ta: în primul să te sărut, în al doilea să-ți spun că mi-e dor
de tine, în al treilea cât te iubesc, iar ultimele două să rămâi cu mine...”

A plouat toată ziua. De dimineață, picături răzlețe stăteau spânzurate de-acoperișul norilor.
Temătoare sau poate ele însele supărate pe vremea schimbă-toare, tremurau nehotărâte, privind mersul
mohorât al oamenilor. Un vânticel tomnatic le scutura, arun-cându-le peste tot locul. Pluteau prin aer,
răpăind apoi pe caldarâmul acoperit cu frunze galben-arămii. S-amestecau cu praful unui timp trecut,
iar frunzele pline cu apă se lipeau de pașii grăbiți ai trecătorilor. I-a trebuit mult ploii ca pământul să se
primenească. O zi i-a trebuit să-și îndeplinească misiunea. Târziu în noapte, cerul s-a limpezit, iar
picături de apă au încremenit în văzduh.
…Liniștită, cuprinsă de-un soi de împlinire, priveam prin sticla umedă, undeva, departe.
Pătrundeam cu privirea printre crengile arcuite ale copacilor urmărind parcă jocul firesc al naturii.
- Ce vezi? am auzit șoptindu-mi-se la ureche.
Am tresărit sub îmbrățișarea caldă a bărbatului care stătuse ceva timp rezemat de tocul ușii,
privindu-mă. Cuprinsă de mijloc, îi simțeam respi-rația sacadată în ceafă, iar mâinile-i calde coborau
și urcau pe trupul meu scăldându-l în fiorii iubirii.
- Mă văd pe mine! i-am răspuns, lăsându-mi ușor capul pe spate, spre umărul lui.
- Cum, te vezi pe tine?! se miră Andrei strângâ-ndu-mă mai tare lângă el de parcă ar fi presimțit
ceva rău. Tu ești om, Ioana, nu ploaie și nici vânt; ba, stai! Cred că uneori ești furtună!
- Când par furtună? am întrebat fără a mă întoarce spre el.
Stăteam lipită de trupul lui, simțindu-i căldura trupească care mă învăluia într-o plăcere nebună.
Îmi era atât de drag Andrei!
- Când simți că pierzi teren în fața mea, când logica ta nu se potrivește cu logica mea, când inimile
noastre bat în contratimp, când timpul nu este suficient pentru amândoi! mi-a răspuns el aproape
șoptit, pentru a nu mă scoate atât de repede din transa acelei zile de noiembrie.
- Se poate să ai dreptate! Acum sunt ca o zi capricioasă de toamnă, cu ploaie și soare, cu vânt și
furtună. Mă potolește doar iubirea ta pe care o primesc cu lingurița; câte o doză mică pe timp
nelimitat! Privește felul în care plâng norii cu lacrimi de ploaie, ascultă ropotul picăturilor și urmărește
jocul frunzelor și-al crengilor. Este modul cel mai firesc în care natura face dragoste. Ar trebui să
învățăm dansul erotic al ploii și-al vântului; fiecare dăruiește necondiționat. Natura e-nvățată să
dăruiască și apoi să primească, dar… nu prea primește lucruri bune de la oameni!
- Ioana, ce-i cu tine, plângi!? m-a întrebat Andrei întorcându-mă cu fața spre el. Plângi, chiar
plângi? Ioana!
- Nu, nu plâng! Învăț doar să primesc darul lui Dumnezeu. El îmi oferă azi, de ziua mea, lacrimile
cerului! Îmi clătesc obrajii așa cum cerul clătește fața pământului. E doar o bucurie pe care o împart cu
tine. Ne întâlnim atât de rar și-atât de puțin, încât și zâmbetul mi-a-nghețat de frica unui timp ce va
apune odată cu despărțirea noastră.
- Ioana, copilaș prostuț, acum ești cu mine! Nu strica frumusețea acestei zile plângând, nici măcar
pentru faptul că aparținem acestui anotimp, așa cum îți place adesea să spui. Nu uita, ne-am născut și
pentru a ne întâlni și uite că…ne-am întâlnit! Nu pune piedici timpului, lasă-l să curgă în voie și-n
curgerea lui ne vom iubi, cum alții n-au știut s-o facă! a continuat strângându-mă tot mai tare la pieptul
său. Doamne, cât o iubesc! a murmurat ca pentru sine.
Privirea lui Andrei pătrundea până departe, cotrobăind obraznic prin fiecare mădular. Copleșită de
amorul tainic ce se ascundea în sufletul lui, mă lăsam în voia sentimentelor ce dădeau năvală peste
mine fără a mă întreba ceva.
- Jocul iubirii e unul, Ioana! Actorii sunt alții ca și „ingredientele” aduse de fiecare. În actul
minunat al iubirii se împletesc cele mai puternice forțe. Lasă-te pradă acestui timp prezent și lasă-mă
să te iubesc! Fii astăzi a mea, mâine s-ar putea să fie poate prea târziu pentru amândoi! Spitalul m-a
învățat că trebuie să trăiești în fiecare zi ca și când ar fi ultima din viața. Trăiește clipa că alta nu mai
vine; sau, dacă vine, nu e la fel. Știu, nici eu nu respect întocmai, dar măcar când sunt alături de tine,
dă-mi voie să uit că undeva mă mai așteaptă cineva, că odată, cândva am crezut că numai printre
doctori se poate trăi frumos și adevărat! De multă vreme mi-am dat seama cât de prost am gândit
atunci. Trebuie să acceptăm o parte din lucrurile care ne-au fost date așa cum sunt; noi putem aduce
mici îmbunătățiri, așa cum încercăm noi astăzi să facem, iar tu mă tot întrerupi din mersul meu! a
rostit Andrei în timp ce buzele lui poposeau pe obrajii mei, pe gura mea, coborând cu delicatețe, iar
mâinile lui dezbrăcau un trup ce se-ncingea tot mai mult sub dorința fierbinte a iubirii.
- Andrei, de ce………..
- Ssst! Iubește-mă și fă-mă să uit că peste puțin timp trebuie să-mi îmbrac sufletul într-o altă haină!
Iubește-mă, Ioana, așa cum n-ai iubit pe nimeni! Doamne, cât de departe aș pleca cu tine acum dacă aș
putea! De ce ai apărut atât de târziu în viața mea?
O privire caldă și tulbure, un zâmbet șăgalnic și-o mână tremurândă stăruiră pe sânul rotund ca
mărul copt ce trăia din plin povestea unei zile speciale de toamnă. În cântecul iubirii dezlănțuite, două
trupuri fierbinți se armonizau în mișcări perfecte, ostoindu-și setea de dragoste la adăpostul unui timp
care le aparținea doar lor…
Târziu, când luna își arătă timid cornul auriu, eram încă în brațele acelui bărbat pe care-l cunos-
cusem mai bine în împrejurări aproape ciudate.
- Ioana, tu știi că dispui de capacități deosebite, care par a ieși din sfera normalului? mă întrebă în
timp ce eu mă lipisem tot mai mult de trupul lui, iar mâinile mele se jucau în părul lui tuns periuță. Îl
priveam cu drag și-mi oglindeam chipul în ochii lui ușor umezi, sărutându-i unul câte unul.
- Adică sunt anormală, nu? am răspuns puțin surprinsă. În mintea ta ce e normal, ce e anormal? am
continuat.
- Vroiam să spun că reușești să-mi citești foarte ușor și cu precizie destul de mare gândurile!
- A, și ce e rău în asta? De la tine am învățat! Nu ai fost tu profesorul meu? Sauți-e teamă că elevul
își va întrece profesorul?
- Nu, nici vorbă! Oricum, mai ai foarte multe de învățat! Dar ai ceva în plus față de mine!
- Ce anume?
- Poți localiza anumite lucruri, pe câtă vreme mie nu-mi iese!
- Da, de exemplu, acum pot localiza următoa-rea întâlnire! am continuat râzând. Ce mi se pare
ciudat este faptul că de ceva vreme te tot pierzi în brațele unei actrițe! Este degradant pentru un doctor
atât de cunoscut ca tine.
- A, nu glumi! Eu chiar am vorbit serios!
 - Și eu tot serios vorbesc! Unde greșesc? Nu asta era concepția?
- Greșești că-mi reamintești de vechile mele principii pe care le-am încălcat demult. Dacă ar ști
omul la tinerețe cât de parșivă este viața ar cumpăni mai mult, dar nu poate. De ce? Fiindcă vârsta e
întotdeauna alta, iar oamenii sunt atât de schimbă-tori! Și e normal ca noi să ne schimbăm în timp
mentalitatea, altfel n-am mai progresa și am rămâne niște învechiți!
- Dar ce-ți veni să-mi vorbești de anormalitate? Eu cred că restul lumii a devenit anormală tocmai
pentru că și-a pierdut din aceste capacități, iar noi doi suntem normali. Pe plan mental, semenii noștri
au multe scăpări. Pentru cei mai mulți, baza este doar cuvântul, ori noi, pentru a ne întâlni, nu avem
nevoie nici de telefon, nici de scrisoare. Recep-ționăm mesajele foarte ușor și mult mai repede; e doar
un consum minim de energie și gândul a și zburat. Îmmm! Să-ți spun ce gândești acum?
- Nu! Deja ai înțeles! a răspuns el mustăcind ca un pisoi înfometat.
Se lăsa mângâiat, răspunzând destul de bine jocului meu erotic; asta își dorea, asta gândea!
- Știi că ești frumos? Azi chipul tău este învăluit într-o lumină specială. De unde vine?
- Deja mi-ai pus două întrebări; la prima îți spun că doar mama îmi spunea că sunt frumos și asta
pentru că eram copilul ei, iar la a doua… e posibil să am o oarecare strălucire, dar asta vine de la
faptul că nu mă aflu în fața unui trup pe care urmează să-l deschid și să-i scot partea bolnavă, ci în fața
unui trup armonios, bine croit, pe care îl iubesc și-l doresc aproape de mine din ce în ce mai des și mai
mult. Te mulțumește răspunsul meu?
- Știu eu? Ai mai putea adăuga ceva?
- Păi… să zicem că ai din toate câte puțin și, ce mi se pare fantastic, este că de când te cunosc nici
nu te-ai mai îngrășat, nici n-ai mai slăbit. Așa ai fost dintotdeauna!?
Și, fără a mai aștepta răspunsul, Andrei m-a cuprins în brațe, aruncând asupra trupului meu o ploaie
de săruturi. Își plimba palmele cu atâta pricepere, încât reușea să trezească în corpul meu cele mai
ciudate și nebune senzații, iar dorința de a iubi înflăcărat nu era departe… și ne împlineam cu atâta
pasiune…
A doua zi, când am deschis dulăpiorul de la baie pentru a-mi lua cele necesare pentru machiaj, am
găsit un bilet. Era scris de Andrei și mă ruga să transmit celor cu sufletele pustiite următoarele:
„Învățați de la ploaie șoapta plină de amor, de la vânt foșnetul de mătase al unui sărut care nu se
uită niciodată, de la ape curățenia unui trup care te-mbie spre a-l iubi ca un nebun; de la soare
strălucirea unei priviri care să te urmărească o veșnicie, iar de la noapte misterul unei povești de
iubire care să te-ngenuncheze pentru totdeauna!”
De multe ori în întâlnirile noastre discutam cu Andrei despre ceea ce putem dărui noi, ca actori și
medici, lumii întregi fără a fi considerați ipocriți.
- Ioana, tu poți oferi spectatorilor tăi mult mai mult decât mine. Hrana dăruită de tine face mai mult
decât un flacon de medicamente! Și… cred că nu mai este cazul să spun că acestea au, pe deasupra, și
reacții adverse!
- Ai dreptate, dar un suflet nu poate să fie pe deplin mulțumit dacă trupul în care sălășluiește este
bolnav! am adăugat eu. Așa că, pentru bună-starea sa, este bine ca spectatorul meu să treacă mai întâi
pe la tine, apoi eu vin cu completarea! Ce zici?
- Nu-i rău nici așa! Amândoi suntem uneltele lui Dumnezeu, care pot aduce o picătură de bucurie în
inimile semenilor noștri. Nimic nu este întâmplător pe lumea asta! Oare asta este puțin?
…După care, biletul continua numai pentru mine:
„La ce bun toate bogățiile lumii măsurate în galbeni, când sufletu-ți plânge după o frântură de
căldură umană? La ce bun atâta preocupare pentru verbele „a fi” și „a avea” dacă umbra neputinței
este pe urmele tale, iar casa dorului tău este pustie? Spre cine vei întinde mâna când timpul se va
subția și-ți va cere să lași un ultim sărut prietenului cel mai drag? O, dar cel mai grav…cine își va
mai întoarce privirea spre tine când nu vei mai fi cine ești acum?”
Oare ce însemna asta? Ce l-o fi apucat pe Andrei să scrie așa ceva? El nu scria niciodată; ura acest
lucru. De ce? Ce se-ntâmpla? Urma să descopăr mai târziu. Andrei îmi dăduse o temă asupra căreia
urma să meditez îndelung!
Ce-i viața mea în plină toamnă
Cu ploi mărunte-n zbor de vânt,
Cu raze calde-n pas de doamnă
Ce poartă-n plete fir cărunt?!

E-un glob de ani privit de lume

Și îndoit din loc în loc,
Trecut prin sită de cu vreme
Și-nfierbântat c-un pic de foc.

Ce-i dorul meu în astă toamnă

Scăldat în marea de priviri?!
Mai poartă el frumoasa-i haină
Croită-n dulcele iubiri?

Este un zbor de floare rară

Ce-a învățat cu pași mărunți
Că viața urcă-ncet pe scară
Prin anii tineri și cărunți,

Și-adună-n saci comori ferite

De ochi hulpavi și inimi reci
Și-mparte gratis flori menite
Să-ncarce sufletele seci!
 SCĂLDATĂ-N BRAȚELE IUBIRII
„Pasiunea e tot ce poate fi mai interesant, căci în ea totul e neprevăzut, iar purtătorul îi este
victimă!” (STENDHAL)

Continua să plouă. Era a treia zi de când picături mici și reci se strecurau din norii plumburii care
se învârteau amenințător, fără odihnă. Băteau în geamul camerei meleținându-mă trează, amintindu-mi
în același timp de Andrei, care mă dorea, așteptându-mă. Primeam mesajele lui de dor și de drag, dar,
în încăpățânarea femeii iubite, continuam să rămân pe loc, numărând minutele ce se scurgeau pe
cadranul ceasului, sub vraja ploii care mă tulbura tot mai mult.
Știam amândoi că trecerea timpului este în defavoarea noastră, dar încă mai era vremea nebuniilor,
iar mințile și trupurile noastre încărcau un timp și-un spațiu de poveste. Trăiam sub un clopot de sticlă
unde nu era loc decât pentru existența mea și-a lui. Ne mișcam anevoie și cu mare grijă pentru ca sticla
să nu se ciobească, iar privirile curioșilor să nu rămână pironite într-acolo. Continuam să ne purtăm
umbletul prin hațișul unei lumi seci și dornice de senzațional, scormonind adesea curiozități nebănuite.
Și totuși, trebuia să ajung la Andrei, acolo unde zămislirea minții se unea cu căldura trupului
vorbind o limbă înmuiată în glasul iubirii imposibile, dar adevrate!
Încărcată de gânduri și planuri, uitasem că trebuia să ajung în casa unei prietene care sărbătorea
ziua fiului ei. Mergeam pentru a satisface un moft al unui răsfățat al sorții, dar nu oricum, ci făcând-o
pe Scufița Roșie. Jucasem acest rol ani în șir pe vremea când copiii știau să se bucure de copilărie, iar
părinții lor făceau un cult din ceea ce se numea educație. Odată cu revoluționarea a tot ceea ce
însemna poveste și film, rolul Scufiței se demodase, aproape că dispăruse. Cine mai avea nevoie de
inocență când lumea era intrată de multă vreme într-o cursă surdă și mută, iar scara valorilor avea altă
turnură? De data aceasta o făceam spre aducerea aminte a unei alte perioadei importante din viața mea
și spre deliciul unui public crescut sub imperiul a ceea ce se numea „vreau să am”.
Chinuită de gânduri, m-am rupt cu greu din starea confuză în care mă aflam. Simțeam totuși că în
acea ieșire nu eram singură. Andrei mă însoțea peste tot; era în mine și cu mine, iar apariția lui nu era
nicicând și niciunde întâmplătoare. Se instalase strategic în mintea și sufletul meu de ani de zile și, la
cel mai neînsemnat gând, prezența lui se făcea simțită. Nici lui nu-i era ușor. Trebuia să-și urmeze
cursul vieții după principii bine stabilite, iar existența mea era ca un joc la care nu putea să renunțe nici
în ruptul capului. Un joc plin de pasiune care-i stârnea curiozitați multiple, un labirint al maturității din
care nu vroia să iasă, un vis fără sfârșit pe care și-l transforma din când în când în realitate.
Așadar, costumată ca pentru scenă, am plecat să-mi fac din nou meseria, bucuroasă totuși că
aduceam zâmbetul pe chipul copiilor și satisfacția în sufletele părinților și bunicilor care-și vedeau
odraslele ca pe niște minuni ale Universului. Era firesc să fie așa! Ce e mai scump ca omul pe Pământ?
Acompaniată de ploaia care răsuna pe caldarâmul înecat de-atâta apă, mă strecuram cu pași iuți
printre trecătorii care se loveau accidental de mine, nebănuind niciunul în ce aură plăcută era învăluit
sufletul meu și ceținută minunată se ascundea pe sub paltonul meu cel lung și larg. Încălțată cu ghetuțe
elegante ce-mi subliniau finețea gleznei și îmbrăcată cu “seculara” fustiță roșie și scurtă, tivită cu
broderie albă, reușeam să păcălesc încă o dată vârsta. Cât de dragă îmi era acea costumație! Purta
patina timpului, fiind croită dintr-o catifea de mătase a secolului trecut! Făcusem furori într-un timp
aproape uitat, atât printre cei mici, cât și printre cei mari. Adesea, fetițele doreau să-mbrace costumația
mea de Scufiță, iar la carnavalurile organizate prin școli Scufița Roșie era în mare vogă.
Răvășite gânduri! Amintiri plăcute din vremuri aurii dădeau năvală prin mintea și sufletul meu și se
amestecau cu imaginea lui Andrei, de care mă loveam întruna! Îi vorbisem de multe ori despre meseria
mea, dar de foarte puține ori reușea să intre în sala de teatru, iar atunci era o adevărată sărbătoare; nu-
și îngăduia prea des să aibă seri atât de libere încât să-i dea sufletului o porție sănătoasă de hrană
spirituală, deși pleda adesea pentru aceasta.
„Dacă mi-aș împărți anii după activitățile prestate, mai mult de trei sferturi mi i-am petrecut prin
spitale. Nici n-aș fi putut altfel. Meseria noastră cere precizie bazată pe muncă. Medicului nu-i este
permis să joace rolul învinsului, deși uneori i se întâmplă. Nimic pe lumea asta nu este mai important
ca sănătatea omului, iar omul nu înțelege valoarea acesteia decât atunci când o pierde și uneori este
atât de târziu încât nu mai este nimic de făcut pentru el”, îmi spunea adesea, când, pur și simplu,
stăteam la un pahar de vorbă și… o făceam destul de des.
„Și totuși, ce-ar fi să ajung la el!?” mi-am zis împinsă de gândul care nu-mi dădea pace. „Nu, nu
se poate!” mi-am răspuns autoritar, căutând să scurtez drumul pentru a ajunge cât mai repede la
destinație. Intrasem pe ultima sută de metri. Și, totuși, ceva ciudat se întâmpla cu mine; era o stare pe
care o mai încercasem și altadată, dar acum parcă se amplifica tot mai mult: un tremur al sufletului, o
lacrimă a ploii se prelingea pe obrazu-mi îmbujorat, un suspin prelung îmi scăpă din adâncuri. Ceva
ciudat îmi scormonea prin plexul solar, iar picioarele îmi deveneau grele, tot mai grele. După starea în
care mă scăldam, îl simțeam foarte aproape pe Andrei, iar în casa în care urma să intru el nu avea ce
căuta. Îmi alungam gânduri tentante și pline de romantism incurabil, ștergând în același timp și
imaginea acestui om care, poate fără voia lui, îmi secătuise puterile. Cu toată forța îmi căutam
independența, deși îmi era aproape imposibil…
Sub iuțeala pașilor, m-am trezit în fața porții care urma să se deschidă spre marea bucurie a celor
care mă așteptau cu mare nerăbdare. Eram o adevărată surpriză, un cadou pe care nu și-l putea permite
multă lume. Gălăgia ce răzbătea prin ușa larg deschisă îmi arăta câtă veselie era înăuntru și că
petrecerea era în toi. Grăbită, am intrat în holul acelei case uriașe, mi-am refăcut puțin machiajul și am
pășit în spațioasa sufragerie unde copii și adulți așteptau numărul meu de senzație. Mi-am făcut
datoria, încercând să cuprind cu privirea cât mai mult din trăirile celor prezenți. Apoi, aplaudată și
îmbrățișată de micul meu public, m-am retras aproape pe neobservate, printr-o ușă așezată discret, ce
făcea legătura cu scara de serviciu și care era foarte puțin folosită. Ușor obosită, m-am rezemat de-un
dulap situat strategic într-o nișă, pentru a-mi trage puțin sufletul. Căzută într-o stare de vis, m-am
dezechilibrat, simțind cum dulapul din spatele meu fuge, trăgându-mă după el.
- Ce faci, Scufiță Roșie? am auzit abia șoptit. Nuți-e teamă că lupul cel răuți-ar putea primejdui
viața?
- Andrei! am îngăimat total surprinsă. Ce e cu tine? Scena mea poate să fie oriunde, dar spitalul tău
din câte știu tot acolo a rămas!
- În seara asta am vrut să te surprind și eu, plăcut, evident! îmi spuse în timp ce brațele lui îmi
cuprindeau trupul ce continua să tremure ușor. Crezi că n-am reușit?
Fără a mai aștepta un răspuns, buzele lui fierbinți căutau pline de dorință întreaga mea făptură.
- Ioana, ce dor mi-era de tine! Să mergem!
- Unde? Stai! Trebuie să vorbesc cu gazda, eu plec… dar…, am adăugat, neștiind prea bine ce se
întâmplă.
- Nu e nevoie! Îți dai seama că totul a fost aranjat! Hai!
Și-n clipa următoare am și ieșit din casa sărbătoritului.
- N-am știut că ești atât de apropiat de familia Mirea!
- George este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei; de fapt nici nu am prea mulți! Cred că este…
aproape singurul. Ne cunoaștem de foarte mulți ani! Nici nu-mi puteam permite acest lucru cu
altcineva! Dar crezi că asta este important acum?
Nici nu știu când am urcat în mașină. Atunci îmi dădeam seama de ce George Mirea insistase atât
de mult să vin singură. Sub aceeași discreție am ieșit în noapte împreună, retrăgându-ne într-o casă a
noastră, o casă a iubirii pe care nu o aveam nici de ocazie și nici de un an sau doi. Ascunși de privirile
iscoditoare ale invitaților, ne împlineam sub vraja ploii care, prin perdeaua deasă a picăturilor, ne izola
tot mai mult de restul lumii cârcotașe. Sărbătoarea copilului se transforma în sărbătoarea noastră.
Pardosită cu săruturi lacome și îmbrățișări fierbinți dezlănțuia pasiuni nebunești de mult așteptate.
Fiecare dintre noi se oglindea în ochii celuilalt, căutând să fure o frântură din ceea ce se numea „șansa
regăsirii”.
 - Ioana, unde ai fost până acum? îngăima Andrei, strângându-mă tot mai mult la pieptul lui.
Îi simțeam respirația obosită și plină de emoția întâlnirii, iar privirea încețoșată se accentua tot mai
tare când o fărâmă de lacrimă se rostogoli pe obrazu-i încă tânăr.
- Andrei, tu ești fericit? am întrebat îndepărtându-mă puțin de el. Ce înseamnă de fapt fericirea
pentru tine?
- Fericirea? Nu cred că poate da cineva o definiție exactă acestei stări, fiindcă asta este până la
urmă, o stare! Dacă ar fi să mă iau după gândirea hedoniștilor aș afirma că fericirea înseamnă plăcere,
iar acum, aici lângă tine, le dau crezare lor. Am trecut prin multe situații care mi-au creat stări diferite
și de fiecare dată m-au dus cu gândul la fericire. Niciuna dintre ele nu se compară cu această chimie
care stă la baza apropierii dintre doi oameni. Tocmai această reacție dă plăceri nebănuite, nebune chiar,
dar care fac atâta bine! Procesul acesta al iubirii care pare în principal zămislirea minții nu are nimic
cu mintea noastră, e 100% reacția chimică a trupului; este ca o chemare ce există în noi de la naștere.
Dincolo de aceste lucruri în care credem ori nu, fericirea este în noi, depinde dacă vrem să-i
descoperim și să-i acceptăm formele. Nu știu ce și cât ai înțeles, dar trebuie să crezi că am senzația că
te cunosc dintotdeauna. Nimic nu este întâmplător. Am visat la tine toată viața, era cazul să te
întâlnesc. Bernard Show spunea așa: „orice vis poate fi transpus în realitate doar de cei care sunt
destul de puternici să poată crede în el.” Iar eu cred cu tărie în puterea gândurilor mele, iar prin voință
poți obține aproape orice!
- Filosofezi adesea și-mi place!
- Este modul meu de a întelege esența acestei vieți de care mai mult ne lamentăm decât ne
bucurăm. Fiecare își crează o viziune a sa, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să te abați de la ea.
Experiența acumulată te face mai responsabil, de la o anumită vârstă nu toate greșelile îți pot fi iertate.
Altfel cum îți justifici anii?
- Uneori viața este atât de complicată!...
- Cred că cel mai des ne-o complicăm noi singuri prin incapacitatea de-a vedea realitatea, care, e
drept, uneori este atât de dură!...Citeam undeva, nu mai știu unde, că „ar fi bine dacă omul ar depune
tot atâtea eforturi să-și simplifice viața pe cât a depus pentru a și-o complica.”
-Vorbeai de realitate; ce e, de fapt, realitatea? Oare nu e o perspectivă subiectivă?
- Ba da! Tocmai asta este! Fiecare o vede și o acceptă din prisma lui, fiindcă este o dimensiune în
care trăiește, dar pentru a înțelege mai bine trebuie să aibă în vedere și adevărul care nu este altceva
decât însăși viața!
- Cred că ne învârtim în jurul cozii! Adevăr, realitate, viață! Așadar, este o realitate că noi suntem
prezenți aici, în această încăpere și nu mai este loc pentru a treia persoană?
- Este!
- Și este și un adevăr că iubirea neține la sânul ei sau noiținem iubirea în brațe?
- Corect! Nici nu se putea mai bine! E un segment din viața noastră pe care noi îl petrecem
împreună și ne este tare bine! Ioana, ce parte a corpului tău îți place cel mai mult?
- Ce-ntrebare!!! Treci atât de brusc de la o idee la alta! Îmm! Fie și asta! Ce-mi place?! Picioarele!
Atunci când sunt îmbrăcată în pantalon și sunt la volanul mașinii mele; mi-s dragi rău de tot, când și
când arunc câte o privire și mi-e bine. Îmi place să mă admir singură, dar fără a lăsa urme de
narcisism! Știi Andrei, a fost o perioadă în viața mea când nu-mi plăcea nimic la mine; poate eram
prea grasă, poate aveam prea multe coșuri, poate… E, dar a trecut! De atunci, de când m-am vindecat,
am învățat să-mi iubesc fiecare părticică a corpului meu, inclusiv unghia aia mica de la picior care e
așa de mică încât aproape că nu se vede!
- Rezultatul acestei iubiri în ce s-a materializat? Au fost niște îmbunătățiri în viața ta, căci aceasta
ar fi trebuit să fie consecința!
- Te-am întâlnit pe tine și mă simt împlinită! Prin pozitivismul pe care l-am emanat unul spre
celălalt și prin iubirea noastră față de noi, înșine, ne-am atras, determinându-ne să ne iubim. Fiecare a
imprimat în mintea celuilalt frumoasa lui imagine. Din scânteia de început s-a născut focul pasiunii. E
oare puțin?
- Nici vorbă, dar un lucru n-am înțeles: tu ai fost vreodată mai grasă decât ești acum!? De când te
știu tot așa ești! Pot pune pariu cu cântarul!
 - Andrei, mi-e dor de tine! Hai să lăsăm grăsimea și toate celelalte filosofii! Mi-e foame, mi-e
sete!... m-ai luat de la oamenii ăia și mă totții de vorbă de parcă mâine m-ai duce la vreun concurs!
Mai bine vezi dacă se ascunde cava prin frigiderul acela, liniștește-mi stomacul și-apoi…vom mai
vedea!
- Tu ai început discuția. Eu venisem înfometat de tine, iar tu ai schimbat macazul cu întrebarea
despre fericire!
- Și tu ai căzut în cursă! E o plăcere să spui că bărbatul este capul, dar o plăcere și mai mare e să
spui că femeia e gâtul! Mâncăm ceva, odată?
…Andrei era un tip profund, dar și foarte echilibrat! Nu răspundea prea des provocărilor, nici
măcar celor feminine. Știa foarte bine să-și dozeze chemările, să-și înfrângă pornirile. Și de data
aceasta, ca și-n alte situații, era pregătit să facă față atât cerințelor gastronomice cât și celorlalte care
veneau de la sine. În drum spre familia Mirea, cumpărase două porții de pizza, multe fructe, iar berea
era deja în frigider. În câteva minute totul era aranjat ca la carte. Sub unirea forțelor noastre și-a
câtorva produse culinare, masa înflorea. Era o plăcere să stăm amândoi la aceeași masă sub același
acoperiș.
În timp ce mâncam, Andrei privea tot mai lacom spre mine. Scormonea cu privirea atât de intens
înlăuntrul meu, încât am simțit că mi se face rău.
- Ce faci, Andrei? Mai am puțin și leșin!
M-am ridicat și, ca teleghidată, m-am apropiat de locul unde stătea el. Era așezat într-un fotoliu la
careținea foarte mult și-n care-i plăcea adesea să stea, iar de-apucai să te așezi, îl vedeai cum începe a
se agita. A-ntins mâinile spre mine, m-a cuprins de mijloc și-n freamătul unor impulsuri de nestăvilit,
m-am așezat pe genunchii lui. Cu mișcări aproape bruște și respirația întretăiată, îmi mângâia
picioarele de jos până sus, ridicând mâna din când în când către sânii care începuseră, deja, să intre în
febra pasiunii. Îi plăcea cum trupul meu se destinde tot mai mult și răspunde chemărilor lui de
dragoste. Mă lăsam condusă ca-ntr-un dans, unduindu-mi corpul după mișcările lui. Știam ce-i place,
și-n jocul erotic, acompaniat de muzica unui interpret îndrăgit, mă lăsam pradă unor sentimente fără
seamăn. Îi simțeam din ce în ce mai mult bucuria unei izbânzi bărbătești sub care eu, ca femeie,
înfloream tot mai mult. În săruturi prelungi și pline de dor uitam de tot și de toate. Mișcările lui
deveneau când mai calme și mai echilibrate, când mai precipitate și mai aprinse; mă pliam iubirii lui și
ardeam de dorința de-al simți cum mă pătrunde mai repede și vibrează de plăcere în trupul meu.
Broboane de sudoare amestecate cu lacrimi de plăcere alunecau pe chipurile noastre transfigurate de
beția acelor clipe…
… Două trupuri cuprinse în mrejele iubirii se descătușau dăruindu-și unul altuia energii nebănuite;
două suflete rătăcite poposeau spre a se iubi în fața unui foc ce ardea spre împlinirea lor; doi oameni
născuți pentru a se întâlni într-o perioadă a vieții lor când …doar ploaia îi ajuta să se iubească cum
mulți nu știau să o facă.

Cântă-m vioară,
Cântă-mi un cântec!
Cântă-mi de dorul
Iubitului meu,
Un cântec de dor,
Un cântec prea plin
De multă iubire
Ce seamăn-a vin.
A ploaie cu soare
Ce urcă-n plăcere,
A lună cu stele
Cu gustul de miere.
Cântă-mi, vioară!
Cântă-mi prea dulce
S-adorm îmbătată
Și-n zbor să mă plec
 La poarta iubirii
Ce vindecă tot!

- Ioana, de ce ai apărut atât de târziu în viața mea? Să nu pleci!

- Nu, nu plec! Acum sunt aici cu tine și cu iubirea ta aproape nebună! Tu n-ai avut timp să mă
cauți, unde era să mă fi întâlnit dacă ești însurat cu spitalul? Mai vezi ceva în afară de aparatură
medicală, de trupuri bolnave și ciopârțite, de fișe și rapoarte? Sau, poate, eu ar fi trebuit să ajung pe
masa ta de operație! i-am răspuns aproape automat, deoarece era întrebarea pe care o repeta cel mai
des.
Andrei părea un neînțeles al sorții și veșnic nemulțumit. Trebuia să fii și să stai aproape de el ori de
câte ori sufletul lui o cerea. Și, uneori, o cerea atât de des încât îți dădea impresia că el era centrul, el
era universul și doar la el se împlineau toate.
- Mă iubești? Cât? îl întrebam ca-n joaca unui copil răsfățat.
Rar când Andrei răspundea în cuvinte; de fiecare dată întindea brațele larg, larg și adăuga: „Atât de
mult!”
- Numai pe mine?
- Numai pe tine!
- Până când?
- Până… mult! adăuga râzând.
După care îmi spuse:
- E târziu! Azi am avut o operație grea. Trebuie să ajung la spital!
- E noapte, Andrei! Lumea doarme, iar la spital este cineva de gardă. Acum două ceasuri ai sunat și
te-ai asigurat că totul este bine!
- Da, da! Cred că este bine! Acum sunt lângă tine și…trebuie să adorm învăluit în marele vis al
iubirii noastre!
- Deschide ochii! Nu e vis, sunt aici, n-am plecat!
- Da, da! Nu e vis… Pensă… bisturiu… ce faci?... îi scade tensiunea!... Ioana, să nu pleci!...
Așa adormea Andrei de cele mai multe ori!
 ZIUA LUI ANDREI

„Fiecare zi pare prea scurtă pentru toate gândurile pe care le gândesc, pentru toate plimbările pe
care vreau să le fac, pentru toate cărțile pe care vreau să le citesc și pentru toți prietenii pe care vreau
să-i văd!”
(JOHN BURROUGHS)

Se apropia ziua de naștere a lui Andrei. De când îl cunoșteam, era pentru prima dată când ceva din
interiorul sufletului meu îmi dicta să renunț la clasicele cadouri. Evitam foiala din magazine, urmând
să mă concentrez asupra unei surprize. Furam de fiecare dată puțin timp din sărbătoarea lui și măcar
câteva minute erau numai ale noastre.
Așadar, în ziua cu pricina am îmbrăcat un costum de polițist aflat în dotarea teatrului, l-am acoperit
apoi cu o pelerină lungă și am pornit spre spital unde încă se mai afla Andrei. Holul era plin de lume.
M-așteptam să fie așa! Într-o clipită, am scăpat de haina cu care lucrasem sub acoperire și, rămasă doar
în uniforma polițistului, m-am strecurat cu ușurință și dibăcie printre oameni. Intrată cât se putea de
bine în pielea personajului atât de controversat, le-am spus că mă aflu în misiune, este o urgență și
musai trebuie să intru preț de câteva minute la doctorul Busuioc. Mișcări simple și precise, ton
adecvat.
- Raportez! Sergent-major Corcodușă! La mulți ani, domnule doctor! Aveți un dar din partea
Ioanei!
- Ioana? Ioana, chiar tu ești! Asta e! de aceea îmi ești tu atât de dragă! Reușești să mă surprinzi
plăcut de fiecare dată! Recunosc, la un așa personaj nu mă așteptam, dar…te prinde!
L-am sărutat, i-am întins un plic în care erau imortalizate o parte din gândurile mele și-am ieșit, dar
nu înainte de a-i cere permisiunea să mă retrag. Lucram militărește! Aproape fără să aștept răspunsul,
am dispărut ca o nălucă, pierzându-mă prin mulțime, satisfăcută că-mi încheiasem misiunea cu succes.
N-am apucat să pornesc motorul mașinii că Andrei suna la telefon:
- Ioana! Ioana! Când te mai văd? se auzea vocea lui puțin iritată.
- Atât pentru azi, Andrei! Citește „darul” meu și mai vorbim! Peste o oră trebuie să fiu pe scenă.
Pa! Să ai o seară pe cinste!
În mare grabă am ajuns la cabină pentru a mă costuma. În seara aceea am jucat și în cinstea
sărbătoritului meu. Le-am dat spectatorilor o parte din încărcătura mea pozitivă pe care o furasem de
la Andrei, vibrații ale sufletului meu rezonau pe aceeași undă cu ei. Când eu începeam spectacolul,
Andrei citea însemnările mele, darul meu.
„Dacă și astăzi ai prins răsăritul soarelui, înseamnă că una din razele lui a vrut să-ți zâmbească
doarție; dacăți-ai putut privi chipul în oglindă fără a-l supune unui tir de reproșuri și remușcări
înseamnă că ai înțeles că viața nu este o povară, dar poți să-ți faci din povară o viață; dacă ai pășit
cu pași șovăielnici spre lumina ce-ți strigă numele prin fereastra toamnei înseamnă că așteptarea-ți
era atît de mare încât un strop de teamăți s-a strecurat în suflet că „cineva-ul” drag te-a uitat; și
dacă ai reușit să te strecori și astăzi printre oameni, prefăcându-te că este o zi obișnuită, înseamnă că
vrei să prelungești agonia unui timp care trece neiertător de repede, acoperindu-te cu bune și rele.
 …Și, dacă n-am uitat, prieten drag, că-n lumea asta mare trebuie să mă pierd din când în când
pentru a te întâlni, înseamnă că cineva, de undeva, nu contabilizează numărul pașilor mei, ci
hotărârea lor, nu ritmul alert al inimii, ci căldura ei, nu furtuna din ochi, ci lacrima lor, nu zbuciumul
sufletului, ci durerea și neputința lui de-a fi mai mult cu tine.
O durere mută cețipă-n zăbrelele unui timp pierdut; o durere ce ne aparține amândurora cu
prisosință. Dar nu-i pierdută ziua de azi când încă mai pot să-ți spun „La mulți ani!”, iar mâna-mi
caldă să-ți mângâie tâmpla albită, strângând la piept un om rătăcit într-o lume dezlănțuită!”

***
…Reușisem să-mi parchez mașina și mă pregă-team să urc treptele spre apartament. Septembrie nu
este o lună în care să te retragi prea repede în casă, așa că am acceptat invitația specială, într-o zi
specială, a lui Andrei, la o plimbare la șosea.
- Chiar nu te așteptam, sărbătoritule! Oare nu trebuia să fii într-altă parte acum? am rostit în timp ce
el îmi așeza bagajele pe bancheta din spate.
- N-am rezistat! Știam că sergentul-major Corcodușă nu și-a încheiat misiunea. Aștept să-mi
mângâie tâmpla albită și să mă strângă la piept! a răspuns el surâzând a plăcere.
Am zâmbit și eu, încântată de ideea că alesese încă o dată în favoarea mea.
- Unde mergem?
- N-am nicio idee, nicioțintă. Dăm o tură prin orașul pustiu, fiindcă știu că-ți place, apoi…mai
vedem; ești obosită?
- Aproximativ! Dar tu știi că orice întâlnire cu tine mă revigorează, iar la anii noștri ele devin mult
mai picante decât în tinerețe.
- Atunci erau mai siropoase, iar acțiunea ducea mai des spre partea carnală; acum au substanță mai
multă, mai multă logică și de aceea ele devin și mai interesante. Când treci de cincizeci de ani, nu-ți
mai permiți să-ți irosești timpul, valoarea lui este cu atât mai mare cu cât se subțiază firul vieții. Dacă
ar ști omul să-și aprecieze fiecare an pe care îl adună în timp…
- Tu azi ai mai adăugat un an! Ce simți? am întrebat fiindcă mi s-a părut că e pus pe vorbă; de
regulă, mai mult ascultă decât vorbește.
- Apăsare! Asta simt! Nu greutatea anilor mă apasă, ci durerea că au trecut prea repede și ce pu-
team să fac odată nu mai pot face acum. Mă întreb adesea: de când oi fi trecut de jumătatea vieții?
- La care latură a vieții te referi mai mult, la partea profesională sau la cea personală? am continuat.
- La amândouă am minusuri! Peste tot aș putea adăuga sau tăia câte ceva! Din exterior par multora
„super” împlinit, dar tu știi bine că nu este chiar așa. Mulți spun că nu duc lipsa banilor! Posibil să fie
așa, dar pentru banii câștigați am învățat, am muncit și am riscat foarte mult. În medicină, și mai ales
în chirurgie, este mai rău ca-n circulație: o frac-țiune de neatenție din partea doctorului și pacientu-ți
poate spune „adio.” Ce faci atunci? Ești un învins, iar suferința ta e însutit mai mare decât a celor din
jurul tău. Evident, vorbesc de adevăratul profesio-nist, pentru că și printre noi sunt mulți care n-au ce
căuta în acest domeniu, dar asta-i altă poveste de-spre care nu-mi place să vorbesc. Și-așa mi-am făcut
mulți dușmani! Știu că pentru mulți prezența mea este incomodă, dar nu pot lăsa lucrurile întot-deauna
așa. Nu poți tăia de fiecare dată, uneori trebuie găsite și alte căi, nu numai folosirea bistu-riului. Dar
astați-am mai spus-o de-o mie de ori! Eee, dar deja am vorbit cam mult și-mi trece ziua de tot. Ce
facem? Ne oprim? a spus el zâmbind.
- Îmi place când stăm la povești! Cum vrei! Tu alegi azi,… de parcă mâine aș hotărî eu ceva!… i-
am răspuns tot zâmbind.
Puterea lui Andrei asupra mea era atât de mare încât îmi putea răsuci gândurile cu mare ușurință.
Și, de cele mai multe ori, chiar nu-mi displăcea! Alteori mă enerva la culme, dar tot el era cel care mă
liniștea.
- Hai la „Vrăbiuța” să mâncăm ceva! a spus el.
Vrăbiuța era un popas la marginea orașului, unde te puteai simți excelent din toate punctele de
vedere. Odată așezați, am încercat să continuăm discuția începută în mașină:
- Mi-ai vorbit câte ceva despre profesie, despre partea materială, dar restul…
- Restul, ce? Știu unde vrei să ajungi, dar îmi este atât de greu să vorbesc despre partea asta… Simt
că dau plapuma de pe mine în timp de iarnă și… cine s-ar înveli doar cu cearșaful când afară sunt
temperaturi sub zero grade? Dacă nu-mi erai dragă, crezi că aș fi venit după tine în seara asta? Spitalul
este plin de femei care ar dori să-mițină companie: colege, paciente!
- Colege? am întrebat. Ai vreo preferință?
- Nu! În zona asta n-ai nimerit-o! Am avut atâta minte încât să nu mă leg la cap cu nicio colegă,
niciodată. Pot fi foarte periculoase! Am vrut ca femeia pe care o iubesc să nu-mi dea bătaie de cap. N-
am vrut să amestec treburile. Activitatea mea în spital cere multă liniște și mult calm. Știu ce înseamnă
să trăiești lângă o femeie care nu e multumită niciodată și care mai este și medic pe deasupra! Ce mai
îmi trebuie astfel de complica-ții!? Cât despre paciente… au și ele rolul lor! a spus-o zâmbind și cu
subînțeles.
- Orice femeie poate deveni pacienta ta! am adăugat eu.
- Dar nu toate pacientele pot deveni iubitele mele! Am ales una din mai multe posibile și de care,
mărturisesc, nu pot să mă curăț, nu pot să mă vindec. Chiar nu pot renunța la ea acum.
- O iubești?
- Atât de mult! și a întins larg mâinile după cum îi era obiceiul. Ce, nu știi? De-abia aștept să termin
de mâncat pentru a-i arta cât de mult o iubesc! De fapt, nu este decât o prelungire a cadoului pe care
mi l-a promis și crezi că aș putea renunța la el?
- Dar ea te iubește?
- Am făcut-o să mă iubească! Crezi că i-am făcut vreun rău? Cine s-ar supăra din prea multă
dragoste?
- Eu! Ești imposibil câteodată! Ești atât de posesiv încât ai alungat toți bărbații din jurul meu. Mă
sufoci uneori. Mă simt băgată într-un balon în care nu-mi este permis decât să respir, altceva nu am
voie să fac! știi câți ani au trecut de când sunt prizoniera ta?
- Ce urât! Prizoniera!!! Nu știu cât a trecut. Tu ești cu contabilitatea!
- Mulți, Andrei! Să tot fie vreo treisprezece ani! Ești longeviv în relații sentimentale! Stai să te mai
întreb ceva: exceptând persoana mea, ce fel de femei ai avut pe lângă tine?
- Nu mai proaste decât mine! De zulufi e plină lumea! Nu am avut nevoie doar de două picioare pe
care să le desfac din când în când! De fapt… se desfăceau singure!
- Ești grosolan în exprimare și parcă nu pică tocmai bine în seara asta! Ca să nu mai spun că nu te-
am auzit niciodată exprimându-te așa.
- Sunt mai direct decât altădată, dar ăsta-i adevă-rul! Oare anii pe care i-am traversat alături nu-ți
spun nimic? Recunosc, au fost și vremuri mai tu-multoase când nu prea am putut „ierta”, dar n-am
făcut o pasiune din asta, altfel m-aș contrazice în ceea ce am spus mai înainte. Dar, ce nu-ți place, de
fapt! Îți merge mai rău decât înainte de a mă fi cunoscut?
- Înainte de a te fi cunoscut?!! Ce știi tu cât de rău mi-a fost după ce te-am cunoscut?
- Afirmi căți-a fost rău? Niciodată nu am considerat că, voit,ți-am pricinuit necazuri! Dar, cine știe,
poate inconștient să te fi supărat vreodată, însă chiar nu-mi doresc să fac rău oamenilor și mai ales
celor dragi!
- Nu neapărat mai rău; de ce trebuie mai rău? Vreau totuși puțină libertate, mă simt adesea ca într-o
colivie și asta nu-mi place! i-am spus mângâ-indu-l pe mâna ce se sprijinea de marginea mesei și
zâmbindu-i cu sufletul stors de durere. Era o dure-re veche care lăsase urme adânci, dar încercam de
fiecare dată când eram alături de el să șterg puțin câte puțin din răul de-altădată și să-mi stropesc
sufletul cu ploaia iubirii lui aproape ciudate.
- Ioana, nu pot fi altfel; uneori am senzația că-mi scapi printre degete și atunci cred că devin ușor
agresiv cu gândurile mele, iar ele, involuntar, se duc spre tine!
- Involuntar!... Măi, să fie! Bine, gata pe seara asta cu astfel de discuții! Mergem? Mai stăm?
- Nu, este deja târziu, iar mâine cine știe ce ne mai așteaptă! Te duc acasă și-om mai vedea!
N-am avut puterea să ajungem acasă atât de repede pe cât am fi crezut! După câțiva metri rulați, îl
văd pe Andrei că trage pe dreapta și oprește motorul.
- S-a întâmplat ceva? am întrebat puțin surprinsă.
- Da, ceva foarte grav! În seara asta am vorbit atât de mult, încât am uitat că femeia este făcută
pentru a fi iubită!
În momentul următor bărbatul acela care vorbea adesea despre norme și reguli, în noaptea aceea
era dispus să le încalce.
 - Andrei, să ajungem totuși acasă! am încercat să-i șoptesc prin ploaia de săruturi pătimașe.
- Mi-e foame și mi-e sete de tine, Ioana! Sunt flămând! Ceea ce tocmai am mâncat, n-a făcut decât
să-mi mărească burta și-atât. Inimii mele ce-i dau? Știi oare câtă nevoie are de tine!? Lasă-mă să
servesc și desertul tot în oraș! Sau măcar o parte din el! a adăugat abia șoptit.
- Câtă savoare! Dacă femeia ar fi doar un desert delicios pentru voi, bărbații, cred că jumătate din
populație ar suferi de diabet. Ce zici?
- Mai puțin de jumătate, pentru că statisticile arată că numărul femeilor este mai mare decât al
bărbaților!
- Să cred că se nasc mai puțini băieți decât fete sau noi reușim să vă împuținăm numărul în timpul
vieții? În această situație cum rămâne cu femeia pe post de desert delicios, bogat în zahăr și miere?
Sau tocmai de aceea dispăreți exact atunci când „dulcineea” se așteaptă mai puțin? De prea mult bine?
- Nu știu ce ai avut în seara asta! De fapt, e noapte! Cred că e prea târziu pentru tine! Tot timpul ai
fost pusă pe ironii! Amendează-mă! Știi, te prindea uniforma aceea de polițist! În biletul tău ai
pomenit ceva de „tâmpla albită“… Ia privește-mă cu atenție, chiar am albit?
- Andrei, ne-am reîntâlnit când aveai peste patruzeci de ani, iar acum ai trecut bine de cincizeci!
Sigur că ai părul alb!
- Ce-ai spus, ne-am reîntâlnit?! a spus tresărind de parcă ar fi aruncat cineva o găleată de apă rece
peste el.
- Ai înțeles greșit! Cred că tu ești mai obosit decât mine! Dar cine știe, într-o altă viață e posibil să
ne fi cunoscut, mai știi!
În secunda următoare a pornit motorul mașinii și a demarat în forță. Nimic nu-l mai putea opri.
Părea nervos! Din când în când își îndrepta privirea spre mine, încercând să-mi surprindă orice
mișcare, orice gest.
- Andrei, mi-e rău! Conduci ca un nebun! Oprește! Oprește! Andrei!
Continua să străbată străzile orașului pustiu fără aține seama că eu eram acolo lângă el, că încercam
să-i frânez pornirile, iar vorbele mele rămâneau fără ecou. A ocolit niște drumuri aflate în reparație și a
ieșit pe un drum forestier. A deschis geamul mașinii, a frânat brusc și-a-nceput a striga în întunericul
și-n tăcerea nopții: „Ioanaaa, te iubesc!!!” după care s-a lăsat pe spate.
- Andrei, ce se întâmplă? l-am întrebat apropiindu-mă tot mai mult de el. Fără a răspunde ceva,
continua să privească undeva, departe spre cerul înstelat.
- Andrei, sunt aici cu tine! am spus abia șoptit, timp în care mi-am lipit buzele de chipu-i răvășit, iar
jocul mâinilor mele încercau să completeze imaginea unui tablou pe care nu-l mai trăisem niciodată.
Încet, încet Andrei intra într-o stare aproape confuză. Trupul lui devenea din ce în ce mai moale,
respirația se regla, iar privirea lui părăsise demult lumina cerului. După câteva minute de relaxare,
începu să răspundă iubirii mele. Calm și blând la început, trupul lui se trezea sub căldura palmelor
mele. Buzele lui fierbinți căutau însetate plăcerea unei regăsiri demult pierdute, brațele se deschideau
tot mai larg pentru a-mi cuprinde trupul ce vibra sub aceeași chemare a dragostei ce era în stare să și
ucidă.

E ziua ta, „bătrâne”,

A mai trecut ceva
Din firul vieții tale
Ce-a răsărit cândva.

Ai mers ani buni pe cale

Și-ai adunat cu sârg
Tot rodul muncii tale
Ca pasărea din crâng.

Azi stai cu fața-n soare

Și râzi spre răsărit,
Privind cum trec vapoare
Cu dor nelămurit.
 Îți cântă-n suflet ploaia
Cu stropi aduși de vânt
Și prinzi din zbor văpaia
Iubirii pe pământ.

Te joci cu doru-n taină

Visezi și nu-i păcat
Cum dragostea se-nchină
Spre ce-i frumos lucrat.
Îți dau cununi de soare
În dar de ziua ta,
Și vei pleca-n uitare
Doar cu iubirea mea!

Sub sărutul tainic al lunii, ne oglindeam în strălucirea stelelor ce ne priveau misterios, dându-ne
curaj într-o îmbrățișare de toamnă blândă. Întreg Universul complota întru împlinirea noastră. Andrei
era unul dintre puținii bărbați pe care-i cunoscusem mai îndeaproape care avea un stil deosebit în a
pregăti o femeie pentru dragoste. Te făcea să uiți de tot și de toate, mișcând în tine până și ultima fibră.
Era imposibil ca o femeie, oricare ar fi fost ea, să rămână indiferentă în compania lui. Reușea să
dezlănțuie în corpul meu furtuni de plăcere, scoțând la iveală tot ceea ce aveam mai bun de dăruit. Ne
iubeam în bătaia nopții, sfidând liniștea unui oraș care torcea sub imperiul unei zile trecute și… prea
obișnuite pentru mulți dintre noi.
- Ioana,ține minte, tu ești a mea! Numai a mea! continua să șoptească tot mai apăsat.
Gura cu buzele-i cărnoase făcute parcă mai mult pentru a săruta, privirea duioasă și umedă, mâinile
fierbinți, trupul care vibra demențial, toate la un loc făceau din omul acela mare, un copil care se
pierdea nebunește în brațele unei iubiri fără seamăn. Topită de-atâta dragoste, mă scurgeam printre
secundele timpului parșiv, uitând că peste câteva ceasuri trebuia să mă plec cu pioșenie celuilalt rol,
rolul de pe o altă scenă a vieții…
 POVESTEA IONEI

„Unora le poate plăcea numai ce înțeleg, alții pot înțelege numai ce le place!” (Lucian Blaga)

„Dacă mâine, ploaia îmi va bate-n geam, iar lumina lunii va risipi umbra nopții, atunci leagănul
amintirilor va plânge de dorul tău; dacă stelele-mi vor râde în fereastră când cântecul îndrăgit al
greierelui va răsuna sfidând tăcerea sufletului meu, atunci inima-mi va zâmbi sub tainica strălucire
cerească; dacă vântul va mătura în drumul său mizeria lumii lăsând cărări lustruite de aburul
pământului cald, atunci pomii vor râde în floare încurcându-mi mersul grăbit prin ninsoarea
înmiresmată.
Îmbătată de parfumul florilor, voi alerga ninsă de petalele lui aprilie spre poarta cea mare a iubirii.
Cu ochii limpezi și cu mintea mai trează ca niciodată, voi privi cu luare-aminte spre sufletu-mi ciobit
de nelegiuirile vieții. Îi voi curăța fața cu migală, îl voi mângâia sub tăcerea nopții, apoi îi voi croi o
haină nouă din mătase fină și-l voi încălzi doar cu sclipiri angelice picurate cu măsura omului
îndrăgostit de viață.
Și, de va fi ca cerul să-și scuture norii, mă voi lăsa dezbrăcată și spălată de lacrimile lui, iar din
adierea vântului voi aduna spre primenirea trupului mireasma unui nou început.
Hotărâtă, îmi voi șterge picioarele pe covorașul albastru din fața ușii, curățându-mă de ziua de ieri
și-mi voi limpezi trupul cu lacrimile sufletului meu. Când voi simți că sunt înviorată, voi fugi din beția
acelei iubiri blestemate și de-abia atunci voi putea spune: Am scăpat! Acum îmi voi croi un nou
drum!....”

Îmi repetam rolul cu multă responsabilitate și simțeam de fiecare dată că ceva din viața mea
seamănă atât de bine cu povestea personajului jucat. Găseam întotdeauna bucăți comune, iar
transpunerea mea se făcea cu multă ușurință. Uneori erau atât de adevărate și dure, încât rolul jucat nu
făcea decât să-mi răscolească amintiri ce stăteau încuiate de multă vreme în ungherele sufletului meu.
Încercam mereu să astup o rană a tinereții, căutând să mă las cât mai des învăluită de farmecul lui
Andrei. Traversam mai ușor cără-rile vieții când știam că, undeva, un suflet se gândește din când în
când la mine. Și se gândea atât de des, încât îmi venea adesea să urlu de dor și de durere. Reușea prin
puterea gândului lui să-mi încurce într-atât mintea, încât aveam senzația că-mi pierd luciditatea, iar
trupul intra într-o învolburare totală, greu de înțeles pentru cei care nu știau ce se petrece cu mine. De-
aș fi putut avea control asupra acestor stări, aș fi remediat totul din mers. Nu se putea! Eu nu dețineam
armele lui. Și de-ncercam să mă lupt, îmi făceam mai mult rău.
„Nu te mai împotrivi chemării mele. Îți faci rău singură. Eu vreau doar să te văd, nimic mai mult!
E atât de grav!?” așa îl puteam auzi de fiecare dată atunci când încercam să-i aduc reproșuri asupra
atitudinii lui. Ce dacă ridicam tonul atunci când insistențele lui deveneau imposibile!? Ce dacă intram
furioasă în cabinetul lui și mai aruncam și câte-o vorbă de ocară asupra-i!? Râdea cu gura până la
urechi, adăugând: „Ești chiar simpatică când te enervezi! Îmi placi rău de tot!” și-n clipa următoare
întindea brațele spre mine, cuprinzându-mă drăgăstos. Parcă mai puteam face altceva decât să râd și
eu? Îi răspundeam iubirii lui copilărești, mângâindu-i chipul care se „topea” sub fierbințeala palmelor
mele și rămâneam îmbrățișați clipe în șir până când trupurile noastre se-ncărcau de bine. Ne-
ndepărtam unul de celălalt, privindu-ne îndelung, zâmbeam amar, iar ochii se încărcau adesea de
ploaia unui dor nestins.
- Mă iubești? întrebam șăgalnic.
 - Cât știi!
- De ce răspunzi atât de abătut? continuam prin a-l întreba.
- Îmm!
- Plictisit?
- Nu!... mai mult dezamăgit!
- Cauza?
- Una, alta!... Ăștia vor să mă desființeze!
- Cine, ăștia? continuam eu fără a înțelege mare lucru.
- Unii colegi!
- De ce?
- Le dau planurile peste cap prin diagnosticările mele. Nu mai pot opera cu ușurința cu care se
obișnuiseră. Ei se pregătesc de tăiat, iar eu îi spun bolnavului că nu este cazul… și de aici durerea!
- Și?
- Și… mai aud câte-o vorbă nu tocmai plăcută?
- Și vrei să schimbi ceva în comportamentul tău?
- Eu? Ce să schimb? Doar n-o să-i spun omului altceva decât ceea ce văd la aparat doar de dragul
unora care au gândirea-n colțuri. Și mie îmi plac banii, dar nu-mi permit să mă joc cu viața oamenilor
aflați în suferință. Eu îmi cunosc bine menirea. Fiecare dintre noi vine pe pământ cu o misiune precisă.
Nimic nu este întâmplător. Ei ar trebui să înțeleagă că viața e una și odată pierdută, nu se mai
întoarce! Eu voi continua să-mi fac datoria, așa cum mi-am făcut-o și până acum.
- Și misiunea ta care este?
- Să ajut oamenii!
- A mea care o fi? am întrebat eu.
- A ta? La fel! Ce te uiți mirată? Îi ajuți să uite de griji și de nevoi; să înțeleagă mai bine fiorul
iubirii, să lăcrimeze trăindu-ți stările pe care le transmiți - și le transmiți bine de tot, fie vorba între noi
– să se iubească mai mult, să fie mai buni, mai frumoși! Oare nu asta am simțit și eu când te-am văzut
prima dată pe scenă, jucând rolul Ioanei? De unde ai și rămas Ioana pentru mine!
- În viața asta plină cu bune și rele, ai întâlnit vreodată vreo femeie care să poarte acest nume cu
adevărat și pe care s-o iubești?
- A, e grea întrebarea! Păi, crezi că eu mai știu numele tuturor femeilor care mi-au fost dragi?
- Nu am spus dragi, ci femei pe care să le fi iubit sau să te fi făcut că le iubești și care să fi purtat
acest nume! Nu ai înțeles întrebarea sau tragi de timp asemenea elevului care nu și-a învățat lecția? La
tine este pe invers; prea știi lecția! Dar, stai, tot mai ai o scăpare: poate e prea veche și, dacă n-ai mai
repetat povestea...
- Măi, încerci să pătrunzi prin locuri neumblate de multă vreme și nu-mi face bine acest lucru! Da!
Cred că e cazul să pleci! Cu puțin timp înainte de a veni tu, am fost solicitat spre a ajuta în rezolvarea
unui caz...
- Mă gonești? De fapt la tine asta e la ordinea zilei: când mă chemi, când este prea mult! Ei, iată că
nu plec! Am o oarecare bănuială!
Văzând în privirea mea o undă de îndoială a continuat:
- Să știi că am întâlnit o fată cu numele de Iona, în vremea studenției. Tocmai numele ei biblic mi-a
atras atenția! Și nici ea, ca persoană, nu era de neglijat, dacă mi-aduc bine aminte, doar că…
- Pare interesant! Îmi povestești? Te rooog!
- E mult de-atunci! Făcem practică într-un spital din C. Pe vremea aceea curtam o colegă al cărei
tată era un chirurg renumit, iar eu chiar vroiam să intru în grațiile acelui om de la care aveam multe de
învățat. Încercam să împletesc utilul cu plăcutul! Cel puțin așa credeam, dar n-a fost să fie! Fiică-sa
era fițoasă rău de tot, iar eu n-am rezistat până la capăt. Între timp am cunoscut-o pe Iona. Era o tipă
tare simpatică, dar avea niște dereglări hormonale atât de puternice încât era aproape obeză. Și era atât
de tânără!…Cred că nu avea mai mult de șaptesprezece – optsprezece ani! Era internată în acel spital
pentru investigații. Ne-am apropiat repede unul de celălalt…Da. Cred că trebuie să mă opresc!
- Nu! Te rog! Continuă, pare interesant!
- Chiar este interesant și tulburător în același timp. Poate de aceea vreau să mă opresc!
- Nu! Andrei! Te implor! Știi că-mi plac poveștile siropoase!
 - Dar asta nu e deloc siropoasă! Este chiar adevărată și, pe deasupra, și tristă. Ciudat, de ani de zile
n-am mai povestit despre ea! Și când te gândești că am încercat s-o și iubesc!
- În ce sens? Nu înțeleg! Te-ai culcat cu ea? Așa grasă? Tu eraițâr de băiat! Cum de te-ai încurcat
cu ea?
- De unde știi tu cum eram eu?
- Nu, nu știu! Bănuiesc doar! „Mediciniștii” erau băieți „subțiri” de regulă!
- A fost mai mult un joc! Trebuia s-o fac pe fata doctorului să sufere cumva! Metodă clasică!
Nimeni nu-și putea imagina că eu aș putea avea o legătură cu acea Iona. Încercam ceva asemănător cu
terapia. Însăși prezența mea era pentru ea o adevărată terapie. Să știi că, până la urmă, nu îmi era deloc
indiferentă. Aveam un sementiment aparte pentru ea, în ciuda faptului că arăta așa. Cred că în felul
acesta am și ajuns într-o noapte în patul ei. Mi-a plăcut felul în care mi s-a dăruit. După ce am realizat
ce s-a întâmplat cu adevărat, câteva zile n-am mai dat prin spital; m-am „îmbolnăvit” și a trebuit să
plec acasă, la părinți pentru refacere.
- Și Iona? am întrebat nerăbdătoare.
- Iona? Când am revenit în spital, după vreo două săptămâni, nu mai era. Fusese externată. Îți
imaginezi că nu am mai căutat-o.
- Te-ntreb: Iona mai avusese relații sexuale?
- Acesta este lucrul oribil pe care l-am făcut. Cred că de aceea am fugit! Fusese virgină. Iar pe
vremea aceea… nu era ca acum. O implicare în viața unei fete presupunea ceva! Da, ce-mi veni să-ți
povestescție toate acestea? Știi că nu-mi place să mă las prea mult „descoperit”! Și, totuși, cred că am
o explicație: poate să-ți pară bizar, dar ceva din privirea acelei fete se află în ochii tăi. Au fost situații
când m-am dus în trecutul meu și-am scormonit adânc să găsesc o urmă. De-abia acum realizez cu
adevărat că tu ai ceva din acea Iona a cărei imagine m-a urmărit aproape tot timpul…
- Și de atunci, din seara aceea în care v-ați împărtășit bruma de iubire, n-ai mai aflat nimic despre
ea? Sau chiar ai vrut să uiți acel episod? Sau, poate, ai luat-o ca pe un joc adolescentin, deși aveai o
vârstă…
- Ioana, mă judeci cumva? Îmi pui deja prea multe întrebări!
- În ce calitate aș face-o? Discutam doar! De fapt, nu e nimic nou în treaba asta, e ceva specific
bărbatului. Cum să judec fapta altuia? Ce spune la cartea sfântă? NU judeca! Judecătorul e unul. Iar
eu n-am căderea să fac acest lucru… deși… mă gândeam: cât o fi suferit biata fată!
- Gata, Ioana! E deja prea mult! Chiar nu știu cum mi-a scăpat!? Ai câteodată puterea de-a-mi
scormoni adânc în minte și suflet! și-acum, chiar nu era cazul. În sfârșit, mi-a scăpat... și… gata!
- Și nu este bine, nu? Tu faci asta frecvent cu mine și nici măcar nu am puterea să mă apăr sau să
mă supăr! Mai depănăm și noi amintiri, decât să vorbim despre mizeria și sărăcia care se ascunde prin
spitale sau… cum ai spus odată: „Doar n-om discuta despre legea cuantică!” Chiar nu aveai cu cine
discuta despre așa ceva, habar n-am!
- Măi, ce memorie ai! Nu degeaba ești actriță! Parcă în teatru o fi altfel!? Pretutindeni e tot o apă și-
un pământ! Domnește o isterie totală din care nu știu dacă vom mai ieși vreodată!
- Observ că vrei să depășim situația creată! Cred și eu că ar fi bine. Sunt de acord cu tine; lumea a
luat-o de mult razna. Majoritatea oamenilor conjugă doar verbele „a fi” și „a avea” și asta nu-i puțin.
- Tu la care dintre ele te oprești mai mult! întrebă el ușor ironic.
- La „a face”, Andrei! Pe celelalte le-am obținut demult și am avut grijă să le păstrez și să nu le
pierd! Am avut întotdeauna roluri bune, iar prin seriozitatea cu care le-am tratat, am reușit să mă fac
cunoscută. Popularitatea m-a obligat să-mi păstrez echilibrul și să privesc lucrurile uneori, poate, prea
dur. Știi ce spunea un coleg de-al tău într-o discuție amicală în sala mica a teatrului? Spunea așa: “Pe
culmile cele mai înalte este mult vânt. Se poate ajunge ușor, dar poți rezista?” Mi s-a părut tare
interesantă această remarcă, pe care mi-am și însușit-o. Cert este că nu mi-am permis să cobor! Îmi
place, așa cum îți place șiție, când lumea mă recunoaște și mă binecuvântează c-un salut sau c-un
zâmbet. Și nu greșesc deloc când afirm aceste lucruri, fiindcă și eu și tu, prin meseriile noastre, avem
în mâini trupul, mintea și sufletul omului. Prin dibăcia noastră rămânem în conștiința lor și ne place să
credem că se-ntorc adesea spre noi ori de câte ori ceva din viața lor șchiopătează. Își primesc
„medicamentul” și-și văd apoi de treabă plini de vigoare și-ncredere. Și asta, repet, nu este puțin. Este
chiar foarte important și poți pleca senin din preajma unui om în careți-ai pus niște speranțe. O, iar am
vorbit mult! și m-ai și înfierbântat!
- Să nu-ți pierzi antrenamentul! Iar cât privește înfierbântatul… îmi face o plăcere nebună să te văd
și mai ales să te simt fierbinte lângă mine! a adăugat Andrei dus puțin pe gânduri.
- Crezi că n-aș mai avea nimic de spus? Prefer să tac de data aceasta și… chiar nu știu de ce o fac!
- Cum se întâmplă această minune?! Chiar poți să taci? Hai că ești prea înțeleaptă și nu-mi face
bine!
- Nu numai că tac, dar și plec! Cât vă plac cocoșismele! Deși negi, știu că adesea preferați doar
zulufii femeilor și-atât. Ai reușit deja să mă enervezi! Parcă de asta aveam nevoie acum!? Du-te… și
lasă-mă-n pace! Egoistule! Numai la tine te gândești!
În următoarea clipă eram aproape de ușă. Puțin temător, se repede spre mine, dărâmă din mers un
maldăr de fișe, dar reușește să m-apuce de braț.
- Ioana, ce facem noi acum înseamnă joacă! Joacă ieftină! Să știi că mi-a fost cu adevărat dor de
tine, dar îmi pare rău că timpul lângă tine trece ca nebunul și de fiecare dată am senzația că ceva, dar
nu știu ce, îmi scapă. În prezența ta mi se întâmplă un lucru tare ciudat pe care nici eu nu mi-l pot
explica. Păcat că te-am întâlnit atât de târziu! Am pierdut anii cei mai frumoși! S-au dus! Dac-am
putea da timpul înapoi… Iar azi am făcut cea mai mare prostie din viața mea căți-am povestit…
- Nu azi ai făcut prostia cea mare, iar cât priveș-te timpul pierdut… nu este cazul să plângi atâta
după el. N-ai schimba nimic, Andrei! Te-ntrebi de ce? Fiindcă vârsta nuți-ar fi aceasta pe care o ai
acum! și… logic, nu? Ai repeta greșelile trecutului. Sau, poate, tu nu ai greșeli, ci au fost doar
întâmplări mai puțin fericite! Bărbații, de obicei, sunt mai puțin vinovați; femeile sunt credule și de
aceea cad mai repede în păcat! Știi care este politica celor două sexe, nu? Femeile se dăruiesc
bărbatilor pentru a fi iubite, iar bărbații iubesc pentru a primi în dar trupul femeii; 70% din creierul
vostru nu visează decât partide de sex! Am greșit procentul? Îți dau voie să mă corectezi, dar să nu-l
micșorezi. Așa spun cărțile, eu doar repet ce-am citit!
- Nu, nici nu te corectez și nici nu te contrazic! Dar… ce vezi rău în asta? Oare liniștea și sănătatea
voastră nuțin și de acest aspect?
- Vorbește bărbatul din tine sau medicul?
- Crezi că are importanță? Concluzia e una singură: trebuie acceptată ideea că unii fără alții am fi
morți. Oricât am ignora importanța voastră, a femeilor, în viața noastră și invers, nu se poate altfel.
Dumnezeu a știut bine ce face atunci când a creat lumea și pământul!
- Vezi că aluneci pe alt tărâm!
- Nu alunec deloc! Asta este realitatea! Aveți impresia prea des că bărbatul este un profitor; vă
victimizați gratuit! Realitatea este cu totul alta și o știi și tu la fel de bine ca și mine. Ai accepta să
începi o relație cu un bărbat impotent? Răspunde!
- Impotență intelectuală?
- Să știi că eu vorbesc foarte serios! Nu, nu la cea intelectuală mă refeream; cu asta se poate trăi
chiar foarte ușor, fie vorba între noi!
- Nu, nu sunt încă pregătită doar să vegetez lângă un bărbat. Încă sunt o femeie care are ce dărui;
știi bine că nu-mi place să mimez, ci să trăiesc intens fiecare clipă de iubire. Cred că este singurul
lucru din viața noastră cu care nu ar trebui să fim zgârciți. Iar iubirea dintre un bărbat și o femeie nu
poate fi împlinită fără a se ajunge la iubirea trupească. Da, ai dreptate! Bărbatul este dator să încerce,
iar comportamentul săuține în mare parte de „avansul” pe care i-l dă femeia. Concluzia: nu m-aș
angaja într-o relație doar „de stat pe bancă“! cu siguranță o voi avea peste ceva vreme, căci așa e dat să
fie, dar până atunci…
- Atunci, lasă-mă să te iubesc eu așa cum doar eu știu să o fac!
Andrei trăia fiecare clipă de apropiere foarte intens și cu totul altfel. Te privea insistent,
mângâindu-te cu privirea, apoi pătrundea în toată ființa ta, răscolind prin tot locul.
- Iona! O, scuză-mă, Ioana! Vezi dacă m-ai dus în trecut!
- NU, nu trebuie să te scuzi! Se întâmplă adesea când vorbim despre cineva care ne-a marcat cumva
în viață, să-i rostim numele accidental! Spune, ce vroiai să spui?
- Nimic nou; doar că… uite… atât, mult de tot! N-am vrut să te supăr, dar îmi este ciudă une-ori pe
așezarea proastă a lucrurilor și… aproape involuntar lovesc tot în cei pe care îi iubesc.
 Își întindea larg brațele, semn că mă iubea. Era jocul lui, modul lui de a se exprima altfel decât alții.
După care se apropia ușor și te lua în brațe, strângându-te cu toată forța. Teținea la piept clipe în șir,
apoi suspina adânc asemenea unui copil după un plâns bun; te privea îndelung, timp în care ochii i se
umezeau și dintr-o dată devenea trist. De multe ori în vremea aceea nu-i credeam stările, aveam
impresia că este pe scenă alături de mine și joacă cu pricepere rolul unui neîmplinit.
… Și, totuși, în seara aceea știam bine ce scormonisem, îi înțelegeam bine trăirea și totuși avea o
stăpânire de sine foarte puternică. Vorbise foarte mult despre el, lucru neobișnuit, de altfel. Mai
făcusem un pas! Mic, dar sigur! Eram mulțumită! Andrei începea să fie tot mai mult al meu. Poate nu
se vedea, dar se simțea din plin. Și asta conta cel mai mult pentru mine.
- Cât de puțin ne trebuie să fim fericiți! exclamă el după ce se mai liniști puțin. Îmi pare rău pentru
tot, nu vreau să pleci supărată!
- Supărată? Crezi că mi se poate întâmpla așa ceva? Ai tu grijă să rezolvi problema și să-i dai altă
față până ajung acasă.
Sub îmbrățișarea caldă a lui Andrei, prindeam curaj să merg mai departe pe un drum pe care nu
vroiam să-l numesc nici ușor, nici greu, ci mai degrabă sigur că este cel mai bun dintre cele mai
proaste. Cu imaginea lui în minte, părăseam un loc în care el se simțea cel mai mare și cel mai
puternic. Dincolo de poarta acelui spital, Andrei se încurca adesea prin hățișurile vieții și se trezea tot
de atâtea ori strigând din răsputeri: „Ioana, unde ești? Ioana, am nevoie de prezența ta! Atât și nimic
mai mult! Fie și numai un minut, doar să te văd!”
Și, de era ca azi să fie doar un minut, a doua sau a treia zi, sigur erau mai multe! Și cel mai des le
transformam în discuții ușoare, în glume, în contraziceri și, de ce nu, în certuri.

Calc lin pe-o frunză moartă,

Strivesc o viață dusă
Și-aud cum strigă-n șoaptă
Doar urma ei neplânsă.

Suntem chiar noi o frunză

Cu ani mai buni sau răi,
Cu zâmbet drag pe buză
Sau suflet în noroi!

Trăim doar cu speranța

Că-n ziua ce-o urma
Lumina din fereastră
E-n frunza ta și-a mea!
…Ce-i viața noastră-n plină noapte? Ce-i viața noastră-n plină zi? Când lumea-ntreagă ne desparte
și pune-n față al ei zid? Străpungi chemarea șoaptei mele și-alungi c-o vorbă de amor tot răul lumii ce
ucide lumini ce scaldă al meu dor! Te-ntrebi adesea-n taina nopții ce este viața în păcat!? Și vii încet,
pe furișate în patu-mi alb, imaculat! M-alinți, mă mângâi, mă săruți, mă-mbraci în rochii de mătase și-
ai vrea să fugi! Dar unde să fugi? Căci soarta-ți e pecetluită!!!...
 ÎNCEPUT DE PRIMAVARĂ

«Capacitatea de păstrare a calmului în orice împrejurare nu reprezintă un indiciu de indiferență,

ci dimpotrivă, un semn de mare forță sufletească!»

“Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria și
întelepciunea pentru a le exprima. Demonstrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine.’’
(G.G.Marquez)

«Lumina străvezie strecurată prin crengile obo-site de vântul iernii poposise în casa umbrită de
dorul tăcerii. Se așază la masă sperând ca cineva să spargă liniștea; o liniște apăsătoare, aproape
imposibil de suportat. Se retrage către amurg cu credința că se va întoarce în fiecare zi pentru a sta de
strajă unui loc atât de umblat, odinioară. Îngân-durată de-atâta așteptare, se cuibărește într-un cot-lon
și-ncearcă s-ațipească până-n primăvară. Adoar-me cu speranța că ea, lumina, va adăposti sub mantia-i
diafană iubirea unui timp ce s-a lăsat îndelung așteptat.
...Într-o culoare proaspată, a verdelui crud apărut cu timiditatea-i seculară, lumina străpunge inima
aproape împietrită a celui ce s-a lăsat, pentru o vreme, acoperit de umbra unei temeri nejusti-ficate.
Fugit în tăcerea acelei lumi neprietenoase, stătea cuibărit la sînul ei și se adăpa din fântâna celor cu
suflete reci si pustii. Înviorat de căldura unui nou timp, se scutură ca dintr-un vis urât si purcede fără
teamă spre casa unui vis lăsat cu durere la margine de drum, departe, departe !
Zâmbeste și privește încrezător spre lumea care i se deschide altfel decât până acum. El știe bine că
timpul trece fără să dea socoteală cuiva și odată cu trecerea acestuia lumina sufletului lui va păli.
Îndepărtează ca dintr-un foc carapacea sub care s-a adăpostit și zâmbeste luminii, lăsându-se
îmbrățisat de farmecele unei iubiri în care i-a fost teama să creadă până la sfârșit.
Mângâiat de căldura unei priviri angelice, se lasă dezmierdat în prag de primavară de foșnetul
mătăsos al unei povești pline de pasiune și mister, hotărât să schimbe visul pe realitate!
Învingătoare, radioasă și plină de strălucire, lu-mina dezgheață frumusețea sufletului lui și-adună în
brațele sale ghioceii înfloriți în casa noii sale iubiri! Aruncă apoi peste tot locul, fără a se zgârci, din
preaplinul inimii ei, încărcând lumea de culoare și miros primăvăratic.»
- Andrei, ce faci, lecturezi? Ce ai acolo? Pot să văd și eu?! am întrebat în timp ce mă îndreptam
spre el, încercând să surprind pagina care îi captase atât de mult atenția. Cu ochii măriți asupra mea, a
lăsat cu lejeritate ca foaia aceea cu «însemnări» să intre în posesia mea. Curios! E scrisul tău! Pot
citi? am întrebat uimită.
- Eu știu?!...Nu e ceva prea vesel! Dar dacății neaparat să citești… poftim! Ia și citește! și-mi
întinde hârtia cuprins de-o plictiseală molipsitoare.
Am luat din mers hârtia întinsă de Andrei și m-am apucat de treabă; citeam și nu-mi venea a crede
că el, omul acela care nu o dată îmi spusese că îi era tare urât să scrie, acumținea la piept, nimic
altceva, decât însemnările lui. Era pentru a doua oară când descopeream gândurile acestui om
așternute ca pentru sine, în clipe de cumpănă. Sufletul său nemulțumit de imprevizibilul vieții căuta o
ieșire rezonabilă prin care cei apropiați să nu fie afectați prea mult. Dar cum putea ajunge, oare, la
astfel de performanță când lucrurile erau atât de întortocheate ?
- Ce înseamnă asta, Andrei ? E un amestec de tristețe și speranță, ceva care seamănă cu o durere
mută, închisă în multe lacăte încât nimeni nu poate pătrunde. Mă faci și pe mine să înțeleg !? E creația
ta sau…, am continuat eu, privindu-l mai mult decât întrebător.
- Mi-ai cerut să vezi șiți-am dat, dar nuți-am promis că-ți voi da și explicații! Da, era doar un gând
de-al meu așternut pe-un petec de hârtie! Iată că mai scriu și doctorii uneori! Mai sunt și ei cuprinși de
nostalgii… adesea incurabile! Ce dacă instrumentarul folosit de ei este adesea « tăios »!? Crezi că nu
poate fi înlocuit din când în când cu un stilou ce poate fi la fel de aprig? a răspuns el pe-un ton rece,
distant… Nu prea-l recunoșteam! Era un alt om, un om cu care nu eram obișnuită!
- Am crezut că vroiai să mă vezi, dar ești trist și chiar nervos. Crezi că aș putea să te ajut cu ceva?
Sau poate vrei să rămâi singur; tu și gândurile tale. Iartă-mă, chiar n-am vrut să te deranjez! i-am mai
spus și-n clipa următoare m-am îndreptat spre ieșire.
- Nuți-am spus să pleci și nici nu știu dacă este cazul să te superi, a adăugat ușorțipat, ridicându-se
din scaunul său «directorial», așa cum îl numea adesea. Viața nu este făcută doar din tran-dafiri,
ghiocei și iasomie! Viața este un bulgăre de fapte mari și mici, demne și nedemne, frumoase și urâte,
adesea… ordinare. Așa este și viața mea, viața marelui chirurg Busuioc, fost Castravete ! Nici numele
tatei n-am fost în stare să-l păstrez. Nu avea rezonanță! Și-am sărit din Castravete în Busuioc! Am
făcut fericită o femeie, crezând că mă fac fericit și pe mine! La naiba cu toate! Și-acum?...
Vorbea ca pentru el și se-nvârtea prin cabinet lovind cu piciorul câte un scaun sau un cablu așezat
nu tocmai bine, trântind un dosar sau o sticlă pe jumătate goală. Rămâsesem încremenită într-un colț al
încăperii, încercând să înțeleg ce se întâmpă cu adevărat. Le puneam cap la cap, făceam legături cu
trecutul, reușind să pătrund puțin câte puțin într-o zonă “minată“. Trebuie să plec! a continuat el.
- Păi… plec și eu! am îngăimat, repezindu-mă spre sacoul și poșeta care erau agățate într-un cuier.
- Nu trebuie să pleci! Nici eu nu plec acum! a răspuns el precipitat.
- Dumnezeu să te mai înțeleagă, Andrei! Aș zice, mai degrabă, că este un joc de cuvinte, decât ceva
palpabil! Lămurește-mă odată ! Când și unde pleci? Am loc și eu pe drumul tău? Și, acest Castravete
de care pomenești, cine este? am întrebat nerăbdătoare.
- Cine este ? Un nimeni, Ioana! Lasă-l, trebuie să-și ispășească pedeapsa! Iar cât privește dumul pe
care trebuie să-l fac… nu cred că este loc și pentru tine! Plec din această localitate, draga mea! Și
trebuie să plec cât mai curând. De data aceasta ceva din viața personală se unește cu profesiunea mea.
Trebuie s-o fac, trebuie să repar cât mai repede o parte din greșeala tinereții mele. Fata mea are nevoie
de ajutorul meu.
- Fata ta? De când ai tu o fată? știam că ai un băiat! am întrebat surprinsă.
- Iona!
- Ioana, mă cheamă!
- Nu, Iona este problema! Știi,ți-am povestit ceva…, odată, despre o aventură din vremea
studenției! Îți mai amintești?
Ce-ntrebare îmi punea! Cum era să nu-mi amintesc!? Fusese atât de interesant și incitant subiectul
încât nu putea fi uitat atât de ușor.
- Da, desigur, îmi amintesc! Să nu-mi spui că acea relație a lăsat urme șiți-a lezat reputația!
- Cât ești de sarcastică! Chiar nu știu dacă am nevoie de așa ceva acum, dar…, mă rog, dacă așa se
poartă între prieteni… trebuie să suport și asta. Sufletul meu este făcut bucățele. Relația cu tine,
discuțiile interminabile și dureroase de acasă, fiul meu care încearcă să se obișniuască cu ideea că mai
are o soră și… nu în cele din urmă… eu cu mine… de nu știu unde mă mai aflu. Mă simt mic în fața
fiecărei situații și vă dau dreptate la toți.
- Și, totuși, cum ai ajuns în halul ăsta?
- Ce e atât de greu? Cineva a învins!
- Și după tine cine este învingătorul?
- Iona, evident! Ea, prin curățenia sufletului și trupului ei pe care eu l-am prihănit într-o noapte
plină cu stele. Eu am făcut-o triumfător, cu zâmbetul pe buze, iar pe obrajii ei se scurgeau șiroaie de
lacrimi.
 - A fost viol, Andrei?
- O, nici pe departe! Era atât de bucuroasă! Unirea cu mine însemna împlinirea unei dorințe.
Condiția ei fizică îi zădărnicea un vis. Îi trecea adesea prin minte gândul morții, iar acest lucru o făcea
să se gândească tot mai mult la acest aspect. Îmi povestea cu câtă plăcere asculta poveștile de iubire
ale prietenelor ei și de fiecare dată rămânea cu gustul amar al fetei grase și urâte pe care nimeni n-o
iubește. Atunci prindea contur iubirea ei! Doar iubirea ei! Pricepi?
- Nu știu ce să cred! Tu chiar ai putut iubi acea fată? Spui că arăta… Nu știu, dar am senzația că te
contrazici singur, în mintea ta nu e ceva clar nici acum! Așa e?
- Ba da, Ioana! Mi s-au clarificat demult toate lucrurile. Acea Iona era o fată drăguăță, specială aș
zice, doar că era foarte grasă pentru vârsta ei. Mai mult, avea o înțelepciune pe care nu o întâlneai la
tot pasul, iar discuțiile noastre purtau amprenta unei gândiri profunde. Toate aceste calități echilibrau
cumva balanța. Apropierea dintre noi s-a produs pe nesimțite, iar noaptea aceea n-am uitat-o niciodată.
Mi-a rămas întipărită în minte imaginea aceea de femeie împlinită și fericită care se dăruie iubirii
necondiționat, fața aceea luminoasă stropită cu lacrimi feciorelnice, zâmbetul care nu i-a dispărut
nicio clipă, căldura trupului și, mai presus de toate, dăruirea ei. A fost singura femeie pe care am
simțit-o abandonată în brațele mele. Nu poți să uiți așa ceva! Nu te uita așa la mine! E adevărat ce
spun. Celelalte femei care i-au urmat, inclusiv tu, v-ați pus în joc experiența voastră erotică. Nimic nu
seamănă cu ce mi-a oferit Iona în noaptea aceea.
- La naiba cu voi, toți bărbații! am strigat din răsputeri. De aceea ai fugit ca un laș a doua zi! Până
dimineață ai uitat plăcerile nebune cu care te-a împresurat Iona? Dacă a fost atât de specială de ce n-ai
căutat-o mai târziu? Poate slăbise între timp! Poate se mai putea repara ceva. O! Dar dacă nu era
medic de profesie? La vremea aceea doar voi erați buricul pământului. Cât despre actori… ce să mai
zic, aia era meserie!?
- Îmi pare rău, am crezut că la tine voi găsi înțelegere mai multă! Am sperat că-mi voi mai liniști
sufletul dacă discutăm știind că ești pre-dispusă spre ascultare și înțelegere, dar văd că…
- Am tot înțeles de la tinerețe, dragul meu ! Și-am să înțeleg și de data aceasta, că n-o fi foc! Hai,
continuă! Iona unde este acum? Cu ea ai vorbit ?
- Iona… a dat Andrei să răspundă, în timp ce ușa s-a deschis aproape brusc, iar una dintre
asistentele lui a spus :
- Veniți, domnule doctor! O urgență! Cred că este vorba despre soția dumneavoastră!
- Soția mea!? Ce s-a-ntâmplat? a întrebat el pe-un ton destul de agitat.
- A fost lovită de o mașină. A traversat în fugă printr-un loc nepermis. Se pare că nu este grav, dar
trebuie intervenit la piciorul drept. Știți… n-a vrut să vă cheme, însă eu am considerat că e necesar să
știți, se auzea vocea asistentei din ce în ce mai pierdut în timp ce se deplasau grăbiți spre sala de
operație.
L-am urmărit pe Andrei cu privirea, gândindu-mă în același timp că vine o vreme în viața fiecărui
om când va da socoteală faptelor lui aici, pe pământ, înainte de a ajunge sus, în ceruri. Acum venise și
rândul său. Mi-am luat lucrurile și am pășit agale spre ieșire, încercând să mă curăț puțin de
problemele bunului meu prieten, dar… De-aș fi putut, bine ar fi fost !

Cântăm laolaltă,
Zâmbim amândoi,
Răzbatem prin fumul durerii
Și-n treacătul mut
Al ploii din noi
Ieșim la limanul tăcerii.

Iubim laolaltă,
Țipăm amândoi
Spre greaua-ncercare de-afară
Ce-apasă pe gânduri, pe umerii moi
Și vrea ca-nceputul să moară.
Luptăm laolaltă,
 Sperăm amândoi,
Iar frica de moarte dispare,
Și-n mersul agale, lipsit de nevoi
Pătrunde lumina cea mare.
…Trecuse ceva vreme de când îl întâlnisem pe Andrei. Mă transferasem în acest oraș cu mulți ani
în urmă, cu gândul de-a părăsi definitiv locurile natale, frumoase de altfel, dar în care pătimisem atât
de mult! Știam bine că nu mă puteam vindeca niciodată dacă continuam să străbat aceleași străzi, să
bat pasul alături de aceiași oameni pe care-i știam de-o viață. Lăsam în urmă o parte din viața mea
încărcată cu bune și rele, cu lacrimi și hohote de râs, cu tristeți pline de suspine aruncate cu năduf în
batiste brodate și tivite cu dantelă de buna mea măicuță, cu speranțe ce se încăpățânau să se iveas-că.
După mai bine de zece ani de la terminarea facultății, reușeam să mă smulg din orașul meu, hotărâtă să
privesc viața cu alți ochi: mai veselă, mai optimistă, mai încrezătoare în forța iubirii. Iubeam iubirea
ca-n prima noapte de iubire, când trupul meu de femeie necoaptă și nepricepută primea un strop de
dragoste, pe care, din prea mare drag, l-am transformat într-un vis în care am crezut tot restul vieții
mele. Mă «împărtășisem» în noaptea aceea cu ceea ce crezusem că e mai frumos pe lume; o iubire
trecătoare în aparență, dar puternică în esență, cu urme adânci, dar înălțătoare. Nu știam a urî, uram
ura, în ciuda faptului că primisem atâtea lovituri, și-mi clădeam în fiecare zi castele cu pereți groși în
care-mi cuibăream fiece zâmbet primit de oriunde, fiecare sărut sau declarație de dragoste, fiecare
strângere de mână sau îmbrățișare. Le primeam cu drag întotdeauna și nu ezitam de-a le înapoia atunci
când alte suflete erau secătuite. Făceam risipă uneori, dar mă uitam când și când în castelul meu spre
a-mi verifica rezervele. Învățasem să nu rămân niciodată descoperită, fiindcă știam ce înseamnă
pustietatea sufletului. Păream adesea diferită de cei din jurul meu, tocmai din acest motiv. Se-ntrebau
tot de atâtea ori dacă urmăresc ceva anume, un câștig cumva, de pe urma comportamentului meu. Li se
părea ciudat când le spuneam că sunt «bolnavă» de iubire, iar drumul omului în viață este searbăd și
greu dacă nu e presărat cu picuri de iubire care să le potolească setea. Asta urmăream: vroiam ca urma
pașilor mei să-ncălzească locul prin care treceam, iar între lume și mine să existe în permanență un
schimb ener-getic benefic care să mă ancoreze tot mai bine în ceea ce urma să fac. Probabil de aceea
rosteam și-n prezența lui Andrei atât de des cuvântul «Iubire». Chiar și atunci când nu era vorba de așa
ceva, ci doar de o partidă de sex! Înțelegeam bine diferența dintre conținutul lor, dar mă durea modul
în care era uneori folosită femeia. Și-atunci încercam un compromis verbal cu mine însămi.
Scena! Acel loc atât de drag mie! Cât mă-ncărca «podețul» acela de lemne! Câte raze pline de
simpatie și iubire nu captam în timpul jocului meu! Și cât de sănătoasă mă simțeam în preajma acelor
oameni care nu veneau decât să-și umple sufletul de bucurie alături de noi, actorii! Scena, locul în care
a renăscut o iubire fără seamăn.
Acum, ca și-altă dată, mergeam spre casa mea dragă, încercând să uit de durerea lui Andrei,
prefăcându-mă că nu-mi pasă…
 UN STROP DE ADEVĂR

„Despre viață nu se poate scrie decât cu un toc muiat în lacrimi!”

(E. Cioran)

Cine ne poate certifica atingerea adevărului? K. Popper scria că „statutul adevărului este
comparabil cu cel al unui munte, care este întotdeauna sau aproape întotdeauna învăluit în nori.
Alpinistul nu va ști niciodată dacă a ajuns pe vârf; nici chiar când e pe vârf, el nu va fi sigur dacă nu
cumva se găsește pe vreo creastă secundară.”

…Nu-l mai întâlnisem pe Andrei în ultima vreme, fusesem plecată din localitate timp de o lună.
Starea sănătății mamei mele se înrăutățea din ce în ce mai mult, iar lucrul acesta neplăcut, de altfel,
impunea prezența mea acolo, lângă ea. De când apăruse telefonia mobilă aveam la dispoziție două
telefoane, în rețele diferite. Unul era numai și numai pentru familia mea, care nu era prea mare,
numeric vorbind, iar celălalt era pentru prieteni, cunoștințe și restul lumii. Așadar, de câte ori mergeam
acasă, în orașul meu natal, închideam telefonul destinat persoanelor dinafara familiei, lăsându-l
deschis doar pe cel de care aveam atâta nevoie. Făceam acest lucru fără a da prea multe explicații;
acum eram a lor și numai a lor. Destul îi supărasem cu hotărârea mea de-a pleca de lângă ei, în alt oraș.
Se obișnuiseră foarte greu cu această idee și tocmai de aceea atunci când eram acasă vroiam să simtă
cu adevărat că le aparțin doar lor, fără a mai fi disponibilă și pentru alții, indiferent cine ar fi fost ei.
Îmi asumam desigur niște riscuri, dar hotărârea îmi aparținea cu prisosință.
Încercam să mă rup de tot ceea ce însemna loc de muncă, împliniri și neîmpliniri profesionale sau
sentimentale și să mă implic puțin mai mult în viața de familie. Stăteam alături de mama așa cum
făcuse și ea în copilăria și, mai ales, în tinerețea mea zbuciumată. Nu mă părăsise niciodată, iar
încrederea pe care mi-o semănase în mintea și sufletul meu m-au ridicat adesea din prăbușirile mele
omenești. Mama îmi rămânea singurul prieten care mă iubea necondiționat și ale cărei lacrimi izvorau
adesea din prea multă dragoste maternă. Ea fusese primul om care mi-adusese copilul aproape și mi-l
pusese la sân și tot ea îmi spusese că orice prunc își recunoaște mama după mirosu-i caracteristic,
miros care va stărui în mintea lui multă vreme. O credeam, fiindcă orice îmbrățișare a mamei îmi
împrospăta amintirea acelor vremi când doar ea, mama, era alături de mine! Și cât de bine îmi era!
Datorită ei, nimic din ceea ce era rău în jurul meu nu mă mai atingea, nimic din putregaiul acestei lumi
nu mă mai impresiona. Mă învățase să înțeleg că ceea ce putea fi bun și frumos pentru mine putea fi
rău și urât pentru alții și, pornind de la acest considerent, nu era cazul să-mi pierd timpul cu explicații,
fiindcă fiecare avea crezul său după care își urma mersul. Și-am mai învățat să văd doar partea plină a
paharului, să cred cu fermitate că există o ieșire din orice situație, chiar dacă uneori poate fi șifonată,
că doar ceea ce voi dărui din inimă va avea putere, iar restul nu este decât pentru a-mi crea o imagine
favorabilă! Și altor lucruri de care mă loveam zilnic le găseam rezolvare ducându-mă la aceleși
nesecat izvor de înțelepciune: mama. Povața ei rămânea pentru mine reperul de bază, întoarcerea în
valurile unui timp plin de surprize neașteptate.
E drept, că nu era zi în care să nu mă gândesc la problema lui Andrei (de parcă ar fi fost doar a lui!)
și de fiecare dată încercam să-l învălui într-o mantie de lumină, iar gândul meu să-i dea putere. Era
singurul lucru pe care-l putem face pentru el și nu era deloc puțin. Vorbeam adesea cu mama despre
situația în care se afla el și-mi spunea întotdeauna că: „Omului trebuie să-i fie și greu, nu numai ușor.
Va veni o vreme când durerea lui se va transforma în bucurie, dar până atunci trebuie să se călească
ispășindu-și pedeapsa prin durere. Toți plătim înainte de a ne ridica la ceruri; acolo ne așteaptă altă
plată!” Multe gânduri se-nvârteau și-n mintea mamei! Și-o vedeam adesea în timpul discuțiilor
noastre îndelungi, cum, undeva, în colțul gurii îi răsarea un zâmbet de-mplinire!
„Dumnezeu e mare și bun, draga mamei! Nu lasă pe nimeni să treacă dincolo până nu gustă din
dulceața și amarul acestui pământ. Nu întotdeauna plătim cu bani; banul e partea materială, iar
sufletul e făcut să n-audă zornăitul arginților. Mintea, ea este cea care ne-ncurcă adesea drumurile,
dar trecerea timpului limpezește și netezește multe căi ce păreau cândva fără capăt.”
O priveam pe mama de parcă nu mă mai săturam privind-o, o admiram din ce în ce mai mult și nu
odată mulțumeam Cerului de bucuria pe care mi-o făcuse dăruindu-mi așa părinți. Ori de câte ori mă-
ntorceam în timp, aducând în actualitate faptele reprobabile ale unor oameni, eram dojenită de ai mei.
„Lasă trecutul în plata lui! Ai fost răsplătită cu mult prea mult bine pentru a mai scormoni în
coclauri. La ce-ți folosește? Ura nu duce la nimic bun! Pune stavilă lucrurilor careți-au întunecat
sufletul, nu lăsa să se strecoare niciun fir de îndoială în ceea ce faci! Mergi înainte cu fruntea sus și
uită-te când și când în oglindă, dar nu doar pentru „a te înflori”! Privește-ți cu luare-aminte chipul,
cercetează și vezi, ai făcut tu ceva care să te facă să-ți pleci rușinată capul în fața semenilor tăi? Și
dacă ai greșit, caută să scapi de povară îndreptând lucrurile cât mai repede pentru a-ți dezlega
sufletul din chinga în care l-ai băgat fie din nechibzuință, fie din nebăgare de seamă.”
Așa mă îndemna draga mea mamă să-mi trăiesc viața și adesea nu o puteam înțelege! Mă-ntrebam:
de unde atâta bunătate, de unde atâta putere adunată într-un trup firav, adesea măcinat de boală?
Așadar, rămâneam ancorată în virtuțile strămoșești și vedeam lesne că nu-mi era deloc rău.
…Timpul meu de „libertate” se scursese și trebuia să mă-ndrept din nou spre orașul care mă
înghițise de ceva vreme. Îi aparțineam cu tot ceea ce știam să fac mai bine sau mai prost. Chiar, ce
dăruiam eu locuitorilor acelui oraș? Sigur dăruiam roluri bune, încărcând de bine sufletele
spectatorilor mei, dar și zâmbete celor care vroiau să le primească și, nu în ultimul rând, înnobilam
viața marelui doctor Busuioc, uneori chiar prin simpla mea prezență. Plecam, așadar, de-acasă; mamei
îi era mai bine, iar sufletul meu se mai ușurase, știind că las în urmă mai puțină durere, chiar dacă
bătrânețea era aceeași.
Înainte de a ajunge la căsuța mea, am intrat într-un market pentru a mă aproviziona cu ceva bucate.
Total absentă, priveam superficial produ-sele din rafturi, treceam de ele, după care mă întorceam,
puneam câte ceva în coș și-mi continuam drumul în aceeași stare. În nepăsarea mea, am trecut și pe
lângă Andrei. M-am atins de el și-am mers mai departe. M-a lăsat să trec, și-a-ntors privirea către
mine, iar prin puterea acesteia m-a determinat să-mi întorc capul instinctiv.
- Andrei! Am trecut oare pe lângă tine? l-am întrebat, îndreptându-mă încântată spre el.
„O prezență neașteptată!” mi-am zis. „Oare cum de nu-l observasem?” Oboseala se instalase deja.
- Exact! Distanța-și spune cuvântul, iar ochii care nu se văd, se uită! Deja nu mai cunoști lumea! a
răspuns el surprins de apariția și atitudinea mea, în același timp.
- Chiar nu te-am observat! Vin de la cinci sute de km distanță. N-a fost tocmai ușor și n-am oprit
decât o dată, cât să mănânc ceva și să fac plinul la mașină. Tot supărat?
- Dacă ar fi să așez tristețea mea pe aceste rafturi, acestea ar fi prea puține, cu siguranță! Dar poate
o împart cu tine de data aceasta și-mi va fi mai ușor și, de ce nu, mai bine. Nu crezi? Accepți târgul?
Puteam oare să mă împotrivesc tocmai acum, când ajunsesem într-un punct foarte important al
planului meu? Cum era ca acest om să-mi scape din nou printre degete? Oare nu el era cel care îmi
marcase întreaga mea existență? și cât de frumos mi-o marcase!!! Aveam atât de proaspăt așezate
zicerile mamei, încât nu puteam s-o dezamăgesc!
- Dacă tu crezi că eu sunt omul cel mai potrivit pentru a te putea ajuta, iată-mă-s alături de tine.
Sper să nu fi venit prea târziu!
- Nu, nici vorbă! Bine, voi trece pe la tine cât voi putea de repede!
Am lăsat ca mâinile noastre să se atingă, ne-am privit cu multă căldură și-am simțit cum inimile
noastre bat în aceeași măsură, măsura firească a iubirii adevărate. Ceva îmi spunea că timpul care
trecuse sporise chemarea sufletelor noastre și asta îmi dădea curaj.
Târziu, după ce Andrei și-a terminat de rezol-vat cele mai importante treburi, și-a anunțat vizita.
Apucasem să-mi aerisesc casa, să-mi pun în ordine bagajele, ba chiar să spăl și câteva rufe. Când m-a
sunat, mă aflam sub duș; primeam ploaia aceea de apă caldă ca pe-o binecuvântare, iar sub haina albă
a clăbucului, trupul meu de femeie tresălta bucu-roasă la gândul plin de iubire al bărbatului care se afla
la mijloc de drum. Într-o simbioză perfectă a gândurilor noastre, simțeam cum trupul lui Andrei mi se
alătură. Îmbătată de farmecul visului plin de speranță în care pluteam fără nicio grijă, mă aban-donam,
asemenea Ionei, în brațele lui înfometate de dorul ființei mele! Când vraja jocului în care reușisem să
intru începea să pună stăpânire pe mine, am tresărit la sunetul strident și nervos al soneriei. „Andrei!”,
mi-am zis și-am sărit din cadă, lăsând șiroaie de apă și săpun în urma-mi. Din obișnuință, am întrebat
cine este. O cunoștință veche, care lo-cuia lațară, era în trecere și s-a gândit că n-ar fi rău să-mi aducă
în dar un buchet de flori rupte chiar din grădina ei. Știa că duceam dorul grădiniței mele de flori din
vremea copilăriei mele. Spre a-mi ostoi dorul de ceea ce lăsasem cu bună știință în urmă, trecea
adesea, fie pe la teatru, fie acasă pentru a-mi înveseli existența cu parfumul inconfundabil al florilor
îngrijite de ea. Politicoasă, am cerut puțin răgaz, cât să-mi acopăr trupul aflat în toată splen-doarea
goliciunii lui, apoi am poftit-o înăuntru.
- Eram în trecere, maică! începu ea a vorbi. De când au îmbobocit frumusețile astea în curtea mea,
mă tot gândesc la dumneata. Aoileu, dar îmbra-că-te, maică, mai gros! Răcești, zău așa! Ce-i fluturica
asta pe mătăluță!? Ești goală toată, mânca-te-ar mama! Ceva mai… să-țițină de cald, n-ai, maică?!
- Bine, măicuță! O să-mi pun ceva mai gros pe mine, dar… tocmai ce-am ieșit de sub duș! Puteam
eu să nu-ți dau drumu la ușă!? am încercat eu a face-o pe bătrână să priceapă care era situația, ca să nu
mai spun cât îmi răvășise gândurile cu toate „frumusețile” pe care mi le adusese. Am scos din poșetă
un bănuț, i-am dat și-o cutie cu bomboane și i-am urat cele bune.
- D-apăi, te las sănătoasă, fata mamii! Dacă nu erai așa goluță, poate mai zăboveam nițel, dar așa…
parcă mă ia frigurile pe mine, nu alta! și ieși pe ușă mulțumită până la Dumnezeu.
În timp ce bătrâna își mișca pașii cu iuțeala melcului, pașii hotărâți ai lui Andrei urcau cu
repeziciune. I-am deschis ușa înainte ca el să ajungă lângă aceasta.
- Ce faci, Ioana, stai la ușă? Bună așteptare, n-am ce zice! Sau a mai fost cineva la tine? Eu sunt al
doilea?
M-am uitat mirată spre el, în timp ce încerca să se facă cât mai comod.
- Am o listă întreagă, Andrei! Am fost foarte solicitată! și știi de ce mi-e teamă? Numele tău nu
figurează pe acea listă! Ce facem în această situație? Cotizezi mai mult pentru a-ți face o favoare sau
renunți și faci calea întoarsă de pe-acum!?
Ochii lui se măreau tot mai mult, fața începea să-i pice, iar brațele se lăsau ușor pe lângă corp, moi
ca niște zdrențe. M-am apropiat încet, încet de el, ridicându-mi obraznic un picior pe marginea
fotoliului în care se așezase din momentul în care eu începusem să vorbesc. De sub halatul străveziu
răsărise mândrețe de picior aprins încă de fierbințeala apei sub care stătuse, iar sfârcurile sânilor mici,
dar zglobii, împingeau fără rușine mătasea care îi acoperea. Andrei începuse să freamăte sub impulsul
chemărilor mele și instinctelor lui bărbătești, iar ochii încețoșati coborau când în jos, când în stânga și
dreapta. Continuam să mă mișc frenetic prin fața lui, lăsând intenționat să se descopere părți excitante
ale trupului meu. Reușisem fără să vreau, să-i creez un disconfort la care nici nu visase. Mândria lui de
bărbat începea să fie călcată în picioare. Simțea că nu-și mai poate controla prea mult nici gândurile,
nici mișcările. Fața i se îmbujora, iar respirația-i devenea din ce în ce mai greoaie și mai sacadată.
- Ce e, bunul meu prieten? Ți-ai pierdut din entuziasm!? Ești copleșit de-atâta pasiune erotică și nu
știi ce să faci cu ea, nu-i așa? Așteaptă-mă puțin, mă-ntorc imediat!
 Am ieșit din încăperea în care se afla Andrei, întorcându-mă după câteva minute îmbrăcată într-un
blug negru și-o bluză portocalie. Nu aduceam cu mine nimic din femeia de dinainte. Andrei își mai
revenise.
- Iartă-mă, Ioana! După atâta despărțire, m-am comportat ca un…
- Ca un ce, Andrei? Zi-i, frate, pe nume, că nu se supără nimeni! Seamănă casa mea cu un bordel,
cumva? Pot număra bărbații intrați în viața mea pe degetele de la o mână și, spre rușinea mea, îmi mai
rămân vreo două libere. N-ai înțeles nici acum că nu pentru „gimnastică“ am făcut pasiune, ci pentru
iubire adevărată? Te-ai împăunat cu profesionalismul tău, uitând că bărbatul din tine moare câte puțin
în fiecare zi.
- Chiar nu vreau să te superi și tu pe mine! Da, cred că ai dreptate, dar nu pot recunoaște întot-
deauna acest lucru.
- Lasă! Am înțeles de multă vreme o parte din mentalitatea masculină, dar mai am până voi putea
pătrunde în miezul ei. Aveți totuși puterea de-a ascunde cu dibăcie din stângăciile voastre, dar când
uitați de ele, ies ca untdelemnul la suprafață fără a vă mai întreba dacă le dați voie ori ba. Ce face soția
ta? Atunci am plecat într-un moment destul de delicat, iar tu erai prea răvășit pentru a mai înțelege
ceva de la tine, și-acum…
- Este bine! Este în afara oricărui pericol. S-a rezolvat totul din ziua aceea.
- Atunci povestește-mi de Iona! Acolo rămă-sesem. Ea unde se află acum? Ai mai văzut-o?
- Nu, n-am mai văzut-o! Este plecată de foarte mulți ani în State. Andreea, fata noastră, merge la ea
din doi în doi ani. Iona n-a mai venit înțară de peste douăzeci de ani. Copila asta a fost crescută de
bunici, având sprijinul material al mamei ei.
- Ea de ce nu s-a mai întors? Părințții ei ce fac? Nu le este dor de ea?
- O, multe întrebări deodată! Am înțeles de la Andreea că au fost și ei acolo. Ea nu se va întoarce
curând. Nu știe nimeni ce se ascunde în sufletul ei. Fiecare bănuiește ce-l taie capul!
- Și tu cum ai aflat de existența acestei fete? De unde știi totuși că este copilul tău? Poate fi doar o
cursă.
- Nu, nu este nici pe departe o cursă! E un adevăr îmbrăcat în durere și farmec, în lacrimă și vis
împlinit. Este medic de profesie.
- Medic? O, doamne! În sfârșit, asta da reușită! Îl poți numi un dar care-ți recompensează toate
neajunsurile vieții tale!
- Da, este o mare împlinire! Cu un an și ceva în urmă am participat la un Simpozion Național de
Comunicări Științifice desfășurat în capitală. Printre participanți s-au aflat și câțiva medici tineri, iar
printre aceștia a fost și Andreea. Acolo am cunoscut-o.
- Cu cine seamănă? Ți-a atras atenția ceva deosebit la ea sau… pur și simplu glasul sângelui?
- N-aș putea preciza! Eu nu o știu pe Iona decât grasă, acum se pare că este chiar foarte slabă. Cred
mai degrabă, că fata seamănă cu mine, fizic vorbind, recunoscându-mă, ce-i drept, și-n câteva gesturi,
mișcări, privire.
- O, după cum spui se pare că ai pus tot sufletul în noaptea aceea! Bine, dar o fotografie, ceva, nu ai
văzut? Fata aceasta nu are imortalizat niciun moment cu maică-sa? Chiar nu pot crede așa ceva! Când
toată lumea se scaldă în aparate foto, camere…
- Nu am intrat decât în posesia certificatului ei de naștere. Poartă numele de domnișoară al Ionei,
adică Mihai. La foarte scurt timp după ce am aflat că este fata mea, evident că ne-am supus amândoi
unui tir de analize medicale care să probeze și să certifice rudenia noastră. Nu a fost niciun dubiu.
Cred că m-ar fi durut să nu fie adevărat, fiindcă atât de mult începusem s-o îndrăgesc.
- Iona știe de întâlnirea voastră?
- Nu cred! Cu atât mai mult cu cât aceasta nu i-a vorbit fetei niciodată despre mine! Bunica, mama
Ionei, i-ar fi povestit câte ceva despre existența mea pe acest pământ.
- Și-acolo, la simpozion cum v-ați descoperit totuși! Că doar nu scria pe fruntea voastră tată și fiică!
- Ai să râzi, dar cred că am ajuns într-un alt momentul al adevărului. Când m-am căsătorit am
renunțat la numele meu de familie, care era Castra-vete, și-am luat numele soției, Busuioc. Cum era s-
o strige lumea d-na Castravete!? Busuioc avea altă rezonanță, chiar dacă avea și el frunze și flori!
Glumesc, evident! Foștii mei colegi de facultate îmi știau numele vechi, mai puțin pe cel nou, așa că
într-una din pauze aud: „O, ce faci, măi Castravete? Cum stai cu lujerul, vine toamna, pălește sau
nu?!” Era un fost coleg! Andreea, care nu era departe de noi a auzit schimbul de replici și după ceva
timp, tot într-o pauză, m-a abordat. Așa ne-am cunoscut. Și de aici drumul către adevărata cunoaștere a
continuat fără greutăți. Știa de la bunica ei două lucruri: că fusesem student la medicină și că purtam
un nume ciudat: Castravete. Vezi cât de simplă este viață, iar noi ne-o complicăm ca proștii, crezând că
devenim din ce în ce mai interesanți.
- Cred că mai știa ceva de la bunica ei, Andreea ta!
- Ce anume? întrebă Andrei cu rapiditatea-i caracteristică.
- Că i-ai dăruit Ionei cel mai frumos cadou. O noapte plină de iubire materializată într-un copil
fermecător.
- Să știi că este un copil fermecător. Intuiești foarte bine anumite lucruri și mă bucur pentru asta.
Poate într-o zi o s-o cunoști și-ai să-mi dai dreptate, cu siguranță.
- Și cum o să mă prezinți? Vezi că intri iar în încurcături. Ce crede bietul copil despre tine! Atâtea
femei pe capul tău… cum de le mai faci față!
- Andreea e om de spital! Cunoaște bine această lume! Și nici nu s-ar mira dacă ar vedea cum
roiesc femeile în jurul meu, nu?
- Doamne, câtă modestie pe capul tău! Acum îmi dau seama cât am fost de norocoasă! Am rupt
gura târgului! Ce mai cuplu! O actriță a trăit, adică trăiește, o veche poveste de dragoste lângă un
mare medic!
- N-aș zice că este atât de veche! Zece – doisprezece ani, parcă, n-ar fi așa de mult pentru o viață de
om!
- Poate povestea mea are iz de naftalină. Poate eu te-am avut de multă vreme în suflet, cine știe!
Dar, lasă, nu asta are importanță acum, ci tu cu problemele tale fără sfârșit. Văd că ești puțin mai
liniștit acum, față de acum o lună. Acasă s-au mai calmat treburile?
- S-a învățat lumea cu ideea că din câtă iubire dăruiam, acum e și mai puțină!
- De ce? Ce faci cu ea, o pui la păstrat?
- O parte i-am dat-o deja Andreei! Vezi ce nume frumos are! Andreea Mihai! Iona m-a iubit cu
adevărat, biata de ea! Și când i-a pus numele, tot la mine s-a gândit! Mare om!
- Mai ai vreun sentiment față de această femeie, Andrei? am întrebat urmărindu-i orice mișcare
pentru a nu scăpa vreun amănunt.
- Greu de spus! Noi nu ne mai văzusem de-o lună și gata-gata era să stricăm relația, dar doi oameni
care nu s-au văzut de peste treizeci de ani?! Am tot respectul pentru ea. Ca femeie, nu a făcut decât să-
mi dăruiască ce a avut ea mai bun și mai sfânt: puritatea ei de adolescentă a lăsat-o în mâinile mele, iar
de copilul căruia i-a dat viață, chiar nu mai am ce zice! Nici să mai am zece vieți și nu m-aș ridica la
nivelul Ionei: pentru mine ea este o sfântă care s-a jertfit pentru un sentiment numit iubire și de care
noi habar nu avem cu adevărat. Nu mai adaug și faptul că a stat departe de existența mea fără să mă
tulbure. Atâția oameni se ceartă, se jignesc, se judecă prin tribunale, iar ea mi-a plătit fuga de
responsabilitate prin tăcere. Mărire și cinste ei! Sunt un nemernic pe lângă ea, acesta este crudul
adevărul. Trist, dar adevărat! Crezi că aș mai putea adăuga ceva? M-am trezit la vârsta aceasta cu cel
mai frumos dar de pe pământ pe care, dacă l-aș fi primit într-altă perioadă a vieții mele, n-aș fi avut
capacitatea și înțelepciunea să-l primesc ca acum!
- Ți-ai dori s-o reîntâlnești, Andrei?
- Desigur! Dar îmi este atâta frică și rușine de mine, încât… îmi vine să intru în pământ doar când
mă gândesc! Dar, cine știe! Poate va fi bine până la capăt.
- Așa este! Oamenii sunt înzestrați cu liberul arbitru și pot alege. Se spune că „Dumnezeu nu-i
poruncește omului, nu-i dictează tot ceea ce trebuie să facă, ci doar îi dăruiește sfaturi și îndemnuri.”
Cred că tocmai în zona aceasta ne încurcăm adesea. Nu avem de fiecare dată capacitatea de a alege
corect. Oare ce se va întâmpla cu relația noastră dacă într-o zi va apărea, totuși, această femeie? Ea nu
este o oarecare pentru tine, să fim realiști!
- Chiar nu știu ce răspuns să-ți dau! Intuiesc doar ce ai vrea să auzi de la mine și cred că acela este
adevărul. Cred că nu trebuie să mergem prea departe cu gândul. Uneori ne facem inutil anumite griji.
Adesea, în drumul lor, multe din frământările noastre se rezolvă de la sine. Dacă ne gândim mai puțin,
cu siguranță ne va fi mai bine! Tot ce știu acum este că mi-a fost cumplit de dor de tine, iar chestia aia
cu închisul telefonul mi s-a părut o adevărată porcărie. Dar, mă rog, a fost alegerea ta!
 - Andrei, avem o vârstă care impune anumite pretenții. Și trebuie să fim de acord cu așa ceva. Altfel
nu am putea justifica trecerea anilor noștri. Nu ne mai putem permite să greșim ca-n tinerețe, iar când
este vorba despre dragoste știu bine că vârsta nu contează; ba aș zice că spre amurgul vieții, cu
precizarea că noi nu suntem încă în zona aceea, iubirea devine mai responsabilă, chiar mai pătimașă
decât la tinerețe! Ce zici?
- Posibil să ai dreptate! Gândindu-mă că timpul ni s-a mai scurtat, intrăm adesea nejustificat într-o
precipitare a lucrurilor, într-o angoasă incurabilă. Iar lucrul acesta ne dăunează foarte mult, tocmai
fiindcă dispare acea luciditate de care avem atâta nevoie.
- Viața ta este puțin încurcată, Andrei! Te-ai complăcut tot timpul într-o situație… Ți-ai făcut
adesea sufletul bucăți-bucăți și l-ai reunit ca-ntr-un puzzle, după care iar l-ai fărâmițat… și tot așa. Te-
ai afundat mereu în muncă și-ai luat-o ca pe o compensație, căutând într-acolo un echilibru, iar spre
curățirea sufletului ai ales din când în când baia iubirii.
- Mă bucur că te-am întâlnit! Poate asta căutam de foarte multă vreme și nu realizam. Ioana, știi ce
cred căți-am spus foarte rar?
Am făcut ochii mari, așteptând să aud ce perlă mai scoate! Doamne, să nu fi fost nimeni în pielea
lui! Știam, cunoșteam durerea durerii, dar mai știam câte ceva și din plăcerea durerii! Îl priveam galeș
din fotoliul în care mă îngropasem, visând la lumina ce avea să răsară în curând și-n mijlocul căreia
aveam să mă scald!
- Tu ești o femeie minunată, Ioana! Ai un farmec aparte! Mulți bărbați au rătăcit prin drumurile lor
fără a reuși să descopere măcar o fărâmă din ceea ce am găsit eu la tine. Îmi place să cred că
Dumnezeu dă fiecăruia ce merită!
- Și eu ce să înțeleg, că tu ai meritat farmecul meu, nu?
Andrei s-a apropiat tot mai mult de mine, m-a adus aproape de el, m-a privit adânc, a lăsat apoi
privirea în jos și-n următorul moment a scos un oftat puternic.
Multe dintre gândurile lui se-ngrămădiseră într-un singur loc, dând parcă năvală să iasă în exterior.
Își reprima tot mai adânc fel și fel de porniri. Apoi, s-a-ntins de-a lungul patului, m-a cuprins în brațe
și-a rostit:
- Ioana, cât mi-ai lipsit! Și cât de slabi suntem atunci când ar trebui să dăm dovadă de mare forță!
Ne zbatem întruna, de parcă drumurile vieții ne-ar fi croite sub un păienjeniș bine meșteșugit, iar plasa
aceea aparent firavă ne zădărnicește tot mai mult ieșirea! Ce contează când cei care te cunosc foarte
bine te numesc adesea un erudit de excepție, când alte căi străbătute de tine sunt zdrențuite sau pline
de glod din care nu mai poți ieși?! Ce contează când oameni de diferite condiții sociale vin spre tine
radiind de fericirea reușitei și-ți sărută mânile, la propriu vorbind, considerându-te Dumnezeul lor, iar
tu, în clipa următoare, te pierzi în necunoscut sperând că într-o zi vei izbuti să-ți faci ordine prin
cămările acestui suflet otrăvit de ideile parșive ale minții!! Ce mai contează că mi-am măcinat timpul
pendulând între spital unde am vrut să fiu vioara întâi și celelalte locații în care am crezut că mă
împlinesc ca bărbat! Unde e valoarea, Ioana? Da, știu ce vei răspunde! Nu le pot avea pe toate de nota
zece! Aceea e perfecțiune, iar perfecțiunea este departe de pământeni.
- Andrei, de ce atâta zbucium? Adună-te un pic și-ai să vezi că de-abia acum soarele a răsărit în
inima ta. Lasă nemulțumirea asta aproape nejustificată, arunc-o undeva, într-o pădure întunecată și
păstrează căldura plăcută a soarelui din tine; este blândețea soarelui de toamnă care mângâie și
liniștește! Bucură-te că nu arde și nu agită! Acum e vremea împlinirii tale. Nici nu știu ce ai mai putea
să-ți dorești!?
- Hmm! Ce mi-aș mai dori!? Ferească-mă Domnul de gândurile mele cele ascunse! Da, acum chiar
aș fi un tâmpit dacă nu te-aș dori pe tine! și cât de aproape îmi ești!...
În lumina suavă a becului stradal, încercam să-mi oglindesc chipul în apele ochilor lui; nu se putea!
Erau atât de tulburi! și-atunci, mi-am lăsat corpul s-alunece în brațele lui, lipindu-mă tot mai mult de
el. Niciunul dintre noi nu mai era în stare să scoată o vorbă măcar. Înghițeam în sec și unul și altul și
cu respirația întretăiată, ne căutam lacomi spre drumul iubirii trupești. Nici ea, iubirea, nu era departe
de noi. Cu buze fierbinți și dornice de-mpreunare pecetluiam o altă seară a cărei încărcătură consolida
tot mai mult o relație ce nu avea voie să moară. Mâinile noastre își continuau umbletul excitant,
explorând zone fierbinți ce vibrau nebune sub același nume: iubire. Îl simțeam pe Andrei tot mai
nerăbdător. Palmele lui aveau o energie debordantă. Sub puterea lor, trupul meu de femeie înflorea,
fericindu-se. Mă deschideam în brațele lui, lsându-mi sânii să se bucure sub taina buzelor lui și-
așteptam momentul în care amândoi eram pregătiți să ne continuăm dansul în sunetul muzicii
lăuntrice. Într-un sărut prelung, îl regăseam pe Andrei unindu-se cu mine…
Îmbrățișați de căldura timpului care ne zâmbea promițător, continuam să ne privim cu drag și să ne
răspundem cu meșteșug chemărilor pline de dragoste.
- Ioana, de ce nu ești tu oare Iona?! Cât de ușor mi-ar fi și cât de împlinit m-aș simți!
- Oare? Ai grijă ce gândești, Andrei!
Într-un târziu, Andrei reuși să adoarmă, cuibărindu-se tot mai adânc la pieptul meu. Ducea după el
isprăvile vieții lui amestecate cu dorința nebună de-a triumfa.
Nici nu bănuia bunul meu prieten că aceasta era doar o parte din marea surpriză a vieții lui.

De e copilu-o sfântă taină

Sau jocul unei mari iubiri,
El s-a născut și-i prima rază
Ce-a răsărit din dulci priviri.

De l-ai dorit ori nu în brațe,

De l-aiținut prea strâns la piept,
I-ai urmărit, desigur, pașii
Ce șovăiau spre drumul drept.

El este-un dor ce veșnic arde,

Cu sânge cald în rădăcini,
Purtând în inima-i ce bate
Hazardul unei mari iubiri.

El este dar de-mpărăție

De-acolo, dintre nori apoși
Și se va-ntoarce-n apa vie
Când norii fi-vor iar setoși.
 SFÂRȘIT DE POVESTE
„Să le fim recunoscători celor care ne oferă fericire, fiindcă ei sunt acei grădinari fermecători
care fac sufletele noastre să înflorească!” ( Marcel Proust)

Sărbătorile de iarnă se apropiau cu pași repezi. Furnicar de lume peste tot locul. Intrase întreaga
omenire în febra cumpărăturilor, iar forfota aceea, pe care n-am înțeles-o niciodată, îmi crea o stare de
disconfort. Încercam să stau cât mai departe de zonele aglomerate și să-mi rezolv problemele în
perioade ale zilei în care se putea respira cu mai multă ușurință, în așa fel încât mintea mea să fie ferită
de ceea ce se numea stres.
Mă aflam de ceva vreme într-o stare emoțională confortabilă: Andrei se obișnuise cu ideea că
trebuie să-și împartă iubirea în mod echilibrat, fără a produce „deranjamente” evidente în marea lui
familie, părinții mei percepeau trecerea anilor ca pe-o normalitate, primind cu luciditate toate durerile
vârstei, iar copilul meu rămânea mângâierea sufletelor noastre și darul cel mai minunat pe care-l
primisem de la Dumnezeu. Ne consideram cu toții niște norocoși având în mijlocul nostru o astfel de
făptură și încercam pe cât era posibil să ne conducem restul vieții după normele creștine. După toate
bucuriile și necazu-rile pe care le traversase familia mea, realizam cu toții că Dumnezeu nu ne părăsise
niciodată. Orice problemă ivită în drum își găsise rezolvare în timp, iar mâna blândă a puterii divine ne
încredința de fiecare dată că undeva, Cineva, acolo sus ne iubește.
Nici la teatru nu părea să fie rău; mici frecușuri ivite când și când, pe ici și acolo, nețineau în priză,
dându-ne imbold spre mai bine. În rest, toată trupa se mișca fantastic de repede pentru a-și mai rotunji
bugetul în pragul sarbătorilor răspunzând la fel de fel de solicitări. Nimeni nu se mai ferea de nimeni,
se lucra pe față, cu zâmbetul pe buze, iar fiecare căuta să-și lase loc de mai bine pe oriunde trecea.
Așadar, îmi era bine, mă simțeam pe deplin împlinită. Doar relația cu Andrei traversase o perioadă
ceva mai tulbure, dar odată clarificate problemele lui totul reintrase în normal. Ce-i drept în ultimul
timp ne întâlnisem mai rar decât de obicei fiindcă tot încerca să pună la punct o detașare într-unul din
spitalele acesteițări, unde fiica lui urma cursurile de specializare în „boli interne”. Nu era vorba de o
perioadă foarte mare, ci maxim trei luni, timp în careținta urma să fie aparatul numit „ecograf”.
Andrei, dincolo de faptul că „tăiase” bine la vremea lui, rămânea un foarte bun ecografist, iar noul
medic al familiei avea nevoie de ajutor lui. Nimeni nu putea fi atât de aproape și de interesat de ceea
ce avea ea de învățat, în afară de propriul ei tată. Venise vremea când putea fi alături de ea, iar ceea ce
făcea, știa să facă foarte bine. Amândoi erau tare mândri, iar nerăbdarea lor creștea din zi în zi mai
mult. Se acceptaseră foarte repede și cu foarte mare ușurință. Fiecare își urmărea scopul său. Ea dorea
să învețe meserie cât mai bine și să se bucure de puțină susținere, care nu era deloc de neglijat într-o
așa perioadă în care peste tot se vehiculau sume enorme de bani, iar el, se pare, că nu avusese un
moment mai frumos în viața lui în care să se simtă atât de important. Încerca acum să suplinească și să
câștige ceea ce pierduse atâția ani, să se facă util prin orice mijloc.
Așadar, urma să plece în primele zile ale noului an. Până atunci rămâneam aproape unul de altul
mângâindu-ne timpul cum puteam mai frumos. Mai erau vreo două zile până la sosirea sărbătorii de
Crăciun, iar noi continuam să muncim cât se poate de serios, dăruind semenilor noștri cadoul de care
aveau nevoie. Printre picături, reușisem să înșirui pe-un petec de hârtie câteva gânduri de vis pentru
Andrei. Acela consideram că trebuie să fie darul meu pentru el în prag de sărbători. Nu făcu-sem
niciunul dintre noi un cult pentru cadouri costi-sitoare, considerând că relația noastră de ani de zile și
împlinirea sentimentală clădită sub clopotul iubirii întrecea valoarea monetară a oricărui alt cadou.
Fiindcă nu știam precis dacă în Ajunul Crăciunului o să-l mai întâlnesc, mi-am propus să trec chiar în
ziua aceea pe la spital, înainte de ora șapte, când ar fi trebuit să fiu pe scenă într-un spec-tacol dedicat
cadrelor militare active și în rezervă.
L-am găsit pe Andrei discutând cu unul dintre colegii săi despre situația unei bolnave ce se
încăpățâna să coopereze cu ei. Părea a fi un caz dificil tocmai prin lipsa de discernământ a acesteia.
Încercau amândoi să găsească o modalitate prin care să ușureze starea respectivei paciente. Așadar, am
așteptat puțin, iar după plecarea colegului și-a permis să-și ia răgaz câteva minute pentru a le petrece
alături de mine. La deschiderea ușii, chipul lui s-a luminat de bucuria revederii:
- O, ce surpriză! M-am gândit azi la tine, Ioana! Știam că ai să treci, fie și pentru câteva minute. Cât
mă bucur!
M-am apropiat de el, i-am dat îmbrățișarea prietenească, l-am sărutat și pe un obraz și pe altul, apoi
m-am așezat în fața lui, pe singurul scaun care era în plus în acel cabinet.
- Ce faci, Andrei? Vine Crăciunul, iar noi tot la muncă. Ce cadouri ai primit până acum de la Moșul
cel bun sau n-ai fost prea cuminte? am întrebat în timp ce el îmi urmărea fiecare mișcare, fiecare gest,
pătrunzându-mă cu privirea până în adânc.
- Cadouri? Tu ești primul cadou de valoare pe care l-am primit azi. Prezența ta, zâmbetul tău,
lumina pe care o emani și de care nu mă mai satur, vraja cu care îi învălui pe cei din jurul tău, acestea
toate sunt daruri pe care mulți dintre cei mulți nu le-au avut vreodată. Oare nu sunt un norocos? Oare
cum aș putea să-ți mulțumesc pentru toate acestea, ca să nu mai spun că în ultimul timp te-am mai și
supărat cu problemele mele!?
- Îți mulțumesc! Vorbele tale vin întotdeauna spre mine cu o încărcătură specială. Ai grijă, deja m-
ai învăluit în mrejele lumii tale. Nu știu dacă eu ar trebui să mă simt întotdeauna la fel de norocoasă ca
tine! Sunt situații când, alături de tine fiind, puterile îmi sunt slăbite! E oare posibil ca dintr-o
persoană care pretinde că face doar bine, uneori să te transformi într-un hoț de energie?
- De unde-ți veni această idee? întrebă el ușor încruntat.
- Nu știu! De unde, de neunde, ceva se întâmplă când și când. Uite, chiar și acum… ceva nu este în
regulă.
- Poate doar pentru că te-am privit cu prea mare drag de când ai intrat pe ușă! Sursa existențială
vine de la sursa supremă; izvorul este al tuturora! Doar să știi să-l folosești, iar pentru asta trebuie să ai
o viață echilibrată, fără de păcat. Eu nu-ți fur din vitalitate, eu doar încerc să-ți armonizez energiile!
- Andrei, tu crezi ce spui? Cine este fără de păcat? Doar cei ce trăiesc în pustii, dar și acelora cred
că un cineva anume le mai întunecă mințile când și când.
- Ioana, nimeni nu-ți cere să mergi într-acolo unde spui tu, dar cred că nu este greu pentru nimeni
dacă-și face puțină ordine în viață și-și continuă mersul încercând să nu facă rău. Aceasta este ideea:
de a nu face rău semenilor tăi și niciție, iar pentru asta e necesar să fii împăcat întâi cu tine, apoi cu cei
cu care intri în contact. Și pentru că drumul vieții noastre seamănă bine cu o roată care se-nvârte
urcând și coborând, trebuie să luăm aminte și să fim pregătiți pentru a face față fiecărei situații care se
ivește. Tu oare ai întotdeauna încre-dere în mine? Se strecoară îndoiala pe furiș?
- Îndoiala se strecoară când apar fisuri sau atunci când cineva experimentat o instalează strategic
doar din dorința de-a bulversa, pentru ca, mai târziu, să se instaleze confortabil în mintea celuilalt și să
poată conduce în voie.
- Ioana, tu ori ai citi prea mult și le amesteci ori scena te debusolează câteodată. Tu crezi că eu aș
putea să-ți fac rău? întrebă el puțin iritat, după care continuă ca pentru el: O, cât este de relativ acest
„aș putea”…
- Din dorința de-a nu mă pierde, încerci să mă faci dependentă de tine, dar cred că este invers. De
ce tot repeți întruna: „Să nu pleci, Ioana! Să nu pleci!”
- Fiindcă lângă tine am descoperit acea compatibilitate pe care puțini o descoperă într-o viață de
om. Și-apoi ce nu-ți convine? Ți-a mers mai rău de când suntem împreună? Eu cred că nu! Lucrul
acesta l-am mai discutat. La amândoi ne este foate bine! După atâtea nebunii câte ni s-au întâmplat în
ultimul timp ar trebui să fim mai uniți decât până acum. Alături ne va fi mai bine și mai ușor. Hai, vino
mai aproape de mine și nu te mai gândi la toate prostiile! continuă el, ridicându-se de pe scaun și
îndreptându-se spre mine.
M-a privit fix preț de câteva secunde, după care întreaga stare îmi era schimbată după bunul lui
plac. Mi-a cuprins capul între palmele lui vrăji-torești, m-a mângâiat ca pe-un copil neajutorat, apoi m-
a strâns la piepul lui, făcându-mă să simt cum ceva în partea de sus a corpului său vibra de parcă ar fi
fost un releu intrat în acțiune. Niște fluxuri ciudate emanate de trupurile noastre se întâlneau într-un
du-te – vino, unindu-ne ca într-un dans amețitor. Andrei era deja stăpân peste întreaga mea ființă! Cine
mai putea zice ceva împotriva lui? Într-un târziu, m-am desprins din strânsoarea lui, m-am îndepărtat
puțin, am zâmbit aproape mecanic, după care, îndreptându-mă către locul în care îmi era așezată
poșetă, i-am zis:
- Uite, fiindcă aproape de fiecare dată încerci să mă mai „înțelepțești” cu câte ceva,ți-am adus în
dar câteva din gândurile mele. Primește-le ca pe un cadou de suflet în preajma sărbătorilor. Citește, iar
eu te voi privi și mă voi încărca de tine cât să-mi ajungă până la sfârșitul anului.
Andrei mi-a aruncat o ultimă privire, a zâmbit, apoi a-ntins mâna spre bucata de hârtie de culoare
roz și s-a apucat pe citit.
„Am venit să-ți spun că-mi ești foarte drag și că, în zori, l-am întâlnit pe Moș Crăciun. Nu-l mai
văzusem de multă vreme. Era același Moș din tinerețea mea, căci în copilărie ajungea foarte rar în
casa noastră. Era la fel de înțelept, doar sufletu-i părea puțin cernit. Îl supără tare mult goana
oamenilor după aur și argint și-i găsește an de an tot mai dezumanizați, vânduți pe jumătate răului.
L-am întrebat și de tine. Știi ce mi-a răspuns? Cum că ai fi un om tare bun, care mai păstrează încă
în inimă o frântură din sămânța aia curată a neamului tău, că n-ai încetat în a te căuta și că nu vrei
să te îndepărtezi prea mult de capriciile copilului din tine, uneori prea răsfățat ori poate neînțeles, și
toate doar pentru a te feri într-un fel de răutățile celor din jurul tău.
L-am mai întrebat dacă îți place să trăiești în singurătate. Curios! Mi-a spus că o cauți adesea,
doar pentru a nu fi singur. Ai înțeles!? Eu, da! Acolo, în „singurătatea” ta, te joci doar cu gândurile
tale. Faci scenarii, regizezi, iubești. Uneori ți-e teamă să nu le pierzi sau, mai rău, să nuți le fure
cineva, iar atunci devii periculos.
I-am spus Moșului că te iubesc și că uneori îmi pare rău. M-a certat rău de tot! Mi-a amintit că tu
ai fost acela care m-a învățat ce e iubirea și că doar omul este în stare să aleagă între o iubire și alta.
Când iubești cu adevărat nu trebuie să ceri nimic în schimb. Iubești și gata! Și cât de frumos este!
Iubirea trebuie să vibreze, s-o simți ca pe ceva fluid care-ți încălzește întâi sufletul, apoi trupul.
Nimeni nu dorește partea carnală la infinit. Rămânem cu căldura sufletului care are nevoie de o
pereche de aripi, dar nu poate evada dacă nu găsește cealaltă pereche. Nu crezi că sufletele noastre
sunt îngemănate? Întâlnirea lor nu a fost întâmplătoare. Ele s-au regăsit când nu era nici prea târziu,
nici prea devreme. De atunci, se înalță când și când, plutind îmbrățișate și-n dansul lor amețitor ne
face pe noi să simțim plăcerea unui dor împlinit.
…Și mi-a mai spus Moșul că ar trebui să-ti cred toate spusele măcar atunci când zilele-s senine,
iar nopțile-s pline de stele și să știu că acolo, prin „poveștile” tale, există mult adevăr de careție,
uneori,ți-e teamă.
Înainte de a pleca, bătrânul mi-a lăsat un dar pentru tine cu care să-ți cureți mâinile, ori de câte
ori simți nevoia, de toate mizeriile în care trăim. O, ce simplu ar fi!!! Iar sufletul săți-l scalzi în
iubirea mea, după care, curat și înmiresmat săți-l lași îmbrăcat în cămașa săruturilor pătimașe,
pornite dintr-o mare a dragostei.
…Știi, niciodată nu mi-a fost Moșul atât de drag ca anul acesta! Și asta, pentru că m-a făcut să
mă-ntâlnesc cu tine, iar în preajma ta ar trebui să gust, măcar, dintr-un surogat al fericirii care se
numește bucurie, plăcere. Așa să fie!?
Gata! Ajunge! …Știi, eu chiar mă simt parte din tine!”
Andrei a ridicat din nou privirea spre mine, m-a privit îndelung, iar în ochi i-au apărut două boabe
de rouă. Era vădit emoționat și mă bucuram fiindcă reușisem să-l surprind plăcut și de data aceasta.
- Chiar crezi că mai am ce spune!? Orice cuvânt aș rosti este prea puțin pentru încărcătura
mesajului tău. Da, ar fi fost păcat să nu ne fi întâlnit prin toate rătăcirile acestei existențe efemere! a
rostit el, ridicându-se de pe scaun.
 Mi-a cuprins mâinile în palmele sale, mi le-a dus la pieptul său, le-a strâns cu drag, după care le-a
sărutat una câte una. A așezat pe fiecare sărutul cald și blând al recunoștinței și al respectului pentru
darul pe care tocmai îl primise, după care a continuat:
- Tu ești un om deosebit, Ioana! Cu tine, viața mea a căpătat un plus de lumină și pace. Am primit
mai ușor loviturile semenilor mei, știind că a doua sau a treia zi îmi clătesc privirea și sufletul în apele
limpezi ori tumultoase ale acestei relații pe care nimeni nu are dreptul s-o distrugă. Știi, îmi va fi greu
să stau departe de tine în perioada ce va urma, dar acum am o altă responsabilitate de împlinit.
Andreea, copilul meu, are nevoie de mine! M-am oferit cu tot dragul să-i fiu alături, iar tu intuiești
foarte bine că îmi doresc să devină un foarte bun specialist! Succesul are un gust aparte, iar mirajul lui
te poate distruge dacă nu ești foarte sigur pe tine. Oricum, ne vom mai întâlni! Vom găsi portițe prin
care să fim din nou alături. Și, mai mult decât atât, îmi doresc din suflet s-o cunosti pe Andreea. Sunt
convins că o să fie o atracție reciprocă, nu?! doar seamănă cu mine!
- Posibil! Nu așa spui tu? Posibil! Sănătoși să fim! am adăugat ca pentru mine.
Bineînțeles că-mi doream să o redescopăr pe această tânără doctoriță alături de tatăl ei! De-abia
așteptam!
Cum timpul nu înghețase, ci se scurgea cu iuțeala-i caracteristică, m-am desprins cu greu, ce-i
drept, din îmbrățișarea fierbinte a lui Andrei și-am ieșit în aerul rece și purificator al acelei zile de
decembrie, ducând cu mine o părticică din sufletul acelui om care schimbase în bine întregul meu
mers. Dacă cineva m-ar fi pus vreodată să numesc o persoană care mi-a marcat într-un fel anume viața,
atunci acela ar fi fost, nimeni altul, decât Andrei, cunoscutul chirurg Busuioc. M-am îndreptat spre
teatru plină de optimism, convinsă fiind că voi da spectatorilor mei mult mai mult decât aș fi fost în
stare să dau altădată. Dețineam o forță nebănuită, iar privirea mea avea ceva hipnotic în ea, lucru care
mă ajuta să captez mai mult decât mi-ar fi fost permis! Știam că va fi bine și bine a fost!
***
Trecuseră sărbătorile și odată cu ele pășisem într-un an nou, iar Andrei plecase să săvârșească un
lucru prea minunat. Se simțea atât de folositor și atât de bine, încât nu era zi în care să nu-și exprime
regretul pentru timpul pierdut. Se împăca de minune cu fiica lui, uitând adesea că în viața lui mai
existau și alte persoane care l-ar fi vrut prin preajmă. În ceea ce privește întreținerea relației noastre
totul decurgea normal. Continuam să comunicăm prin telefon, dar cel mai bine și cel mai de efect
rămânea tot comunicarea extrasenzorială. Reușeam să intrăm cu foarte mare ușurință într-o lume a
noastră satisfăcându-ne chiar și cele mai năstrușnice idei și pofte. Ne recepționam mesajele întocmai
cum erau gândite și ne bucuram de fiecare dată când fiecare venea c-un plus de lumină și culoare în
viața celuilalt.
Ne era la toți atât de bine, încât era imposibil ca un nor oricât de mic ar fi fost să nu ne umbrească
liniștea. Așa se face că într-una din zile primesc un telefon de-acasă prin care aflu că starea sănătății
mamei mele se înrăutățea în fiecare zi câte puțin. De comun acord cu copilul meu, care locuia cu
părinții mei, mama a fost dusă în spitalul în care doctorul Busuioc își practica meseria. N-am intervenit
cu nimic, așteptam doar verdictul său. Nimic nu era încurajator! Viața mamei era pe sfârșite. Dar, știm
cum este: medicul prezice, iar Dumnezeu hotărăște. Eram într-un fel bucuroși, dacă ne puteam
exprima așa, fiindcă mama nu avea niciun fel de dureri și asta ne ușura cumva suferința. Nimic nu este
mai cumplit decât să vezi pe cineva drag lângă tine cumțipă de durere, iar tu să nu-l poți ajuta cu
nimic. Măcar în privința asta eram liniștiți. Simțeam și de data asta mâna Dumnezeiască care ne
ocrotea. Mama își ducea boala cu aceeași demnitate cu care trăise toată viața, nu se plângea de nimic
și, mai mult decât atât, părea a fi împăcată cu toată lumea, dar mai ales cu ea însăși. Accepta această
stare ca pe-o normalitate, dându-ne toturor celor dragi ei o adevărată lecție de viață. Mă bucuram că
Andrei acceptase să meargă de două ori pe săptămână în vizită la mama, o supraveghea îndeaproape,
cu atât mai mult cu cât nu știa că este, de fapt, mama mea. Asta mă determina să am o oarecare liniște
interioară și nu era deloc puțin.
Cum la început de săptămână nu aveam nici un spectacol, am hotărât să merg acasă la părinți să
mai pun la punct anumite probleme, dar și să fiu alături de mama așa cum ea nu mă părăsise niciodată
și-mi fusese toată viața ca un scut de apărare. Îmi planificasem timpul în așa fel încât trebuia să intru
în casă după ce doctorul își termina vizita. Numai că nu întotdeauna problemele se rezolvă după planul
de acasă. Și de data asta neglijasem rolul telefonului. Știam programul lor în mare și mă ghidam după
el, fără ca eu să fi spus că aveam de gând să ajung acolo. Cum la spital se ivise un lucru neprevăzut,
după cum se întâmpla frecvent, Andrei a sosit la mama cu peste două ore întârziere decât de obicei.
Acest lucru a făcut ca eu să intru în casă exact la cinci minute după el. Nu acesta îmi fusese planul,
doream să mai amân întâlnirea noastră de grație pentru a fi sigură că apăream într-un moment potrivit.
Așadar, am descuiat ușa, mi-am lăsat o parte din bagaje în hol și-am intrat direct în dormitorul
mamei spre a o vedea cât mai repede. Doamne, ce situație! Nici celui mai înverșunat dușman al tău să
nu-i dorești așa ceva. Atât am putut zice amândoi: „Andrei!”„Ioana, tu!? Și-n următorul moment l-am
văzut pe Andrei cum se lasă moale ca o cârpă în fotoliul în care mama obișnuia să stea pe când era
sănătoasă și putea croșeta câte ceva în timpul liber. M-am apropiat iute de el, uitând de biata mamă și
l-am îmbrățișat cu atâta dragoste și dor cum n-o făcusem, poate, niciodată. Eram din nou sub
oblăduirea mamei și-o simțeam ca pe un al doilea Dumnezeu al nostru, din ai cărei ochi se prelingeau
pe obrajii uscățivi și măcinați de boală cele mai fierbinți lacrimi de împlinire. Continuam să stau jos,
pe covor, cu capul sprijinit pe genunchii lui Andrei care, uluit de ceea ce i se întâmplase, mă mângâia
aproape mecanic, fără a fi în stare să scoată un sunet. Dar cine ar fi putut!?
Într-un târziu, m-am îndreptat către mama, am îngenuncheat lângă patul ei, am sărutat-o și i-am
cerut iertare pentru toate nebuniile și necazurile pe care i le pricinuisem în cei cincizeci de ani de viață.
Mă simțeam atât de mică în fața acestei minunate ființe, încât doar glasul ei mă mai putea trezi la
realitate.
- Nu tu trebuie să-mi ceri iertare, ci eu pentru acele momente în care nu am putut înțelege jocul
vostru tineresc și aparent iresponsabil. V-am judecat greșit într-ascuns, punând doar rațiunea la rang de
cinste. N-am luat în calcul nici vârsta voastră și nici suferința în care te aflai tu, Iona. Credeai că vei
muri și nu vei apuca să cunoști iubirea. Pentru asta m-am judecat toată viața. Și eu, și oricine altcineva
ar fi procedat poate întocmai ca și tine! Dar este atât de ușor să ne erijăm în mari judecători când este
vorba despre alții! Nimic nu este întâmplător pe lumea asta. Dumnezeu are un program pentru fiecare.
Azi s-a aprins o lumină poate prea mare în viața voastră. Aveți grijă de ea și fiți atenți să nu vă
orbească! Acum pot muri liniștită! Și nu uitați să mulțumiți în fiecare zi Celui de sus pentru copilul pe
care vi l-a dat! spuse ea, lăsând ca boabe de mărgean să se rostogolească pe chipu-i răvășit.
Toate erau vorbele mamei de care aveam atâta nevoie! Obosise vorbind, dar era atât de fericită că
apucase să-și împărtășească oful!...
M-am retras cu Andrei în altă cameră, lăsând-o pe mama să se odihnească. Momente grele,
apăsătoare pentru amândoi. Eram în casa mea și mă simțeam obligată să sparg acea tăcere care se
instalase între noi doi, așa că am zis:
- Andrei, n-ai bănuit niciodată cine sunt cu adevărat?
- Hmm! Trăiesc un dulce calvar. Continui să fiu suficient de confuz pentru a ști cu cine stau de
vorbă acum. Nici nu știu cum să procedez: să urlu de furie fiindcă am fost atât de orb încât să nu
descopăr pe cine iubeam ca un nebun sau să urlu de bucurie pentru toate aceste daruri!? Ajută-mă!
Cum să te numesc acum? E atâta diferență între aspectul femeii din trecut și cea de acum! Cât sunt eu
de doctor, n-am putut să cred că un om se poate transforma într-atât de mult! Cred că am nevoie de-un
timp pentru a-mi reveni! Puteai totuși să mă pregătești pentru o așa „surpriză“! spuse el, arborând o
figură pe care nu o recunoașteam în niciun chip.
Părea a fi mai mult supărat decât bucuros și-i intuiam foarte bine starea, dat fiind situația creată.
Vorba mamei: „Vine un timp pentru fiecare!”
- Da, Andrei, eu sunt una și aceeași persoană! Zi-mi cum vrei: Ioana, după numele personajului
principal din piesa de teatru din care m-ai scos „Umbra care vorbește”, personaj de care realmente te-
ai îndrăgostit fără voia ta și de care nu te-ai mai putut îndepărta atâția ani sau, pur și simplu, Iona,
provenit din Ilona Mihai, numele meu adevărat! Mică fiind, ca marea majoritate a copiilor, n-am putut
pronunța corect „Ilona” și-atunci m-am „botezat” singură cu Iona, iar cei apropiați mie și-au însușit cu
ușurință acest nume.
- Înțeleg! Înțeleg prea bine acum, dar mi-e atât de greu!...
…Nici nu se putea mai bine! Se auzi o ușă! Persoana care urma să intre era salvarea noastră! Nu
putea să fie decât tata care plecase la fratele său mai mare la puțin timp după ce Andrei ajunsese la
mama sau…
- Hei, cum se simte bunica mea!? Mamă! Când ai venit! Ce surpriză!!!
 Era Andreea, copilul nostru drag, al meu și-al lui Andrei. Afară, în stradă, văzuse mașina mea
parcată în fața casei. Intrase ca o vijelie, dornică să ne întâlnim cât mai repede. Nimeni nu s-aștepta ca
ea să apară la ora aceea, cum nici ea nu se aștepta să descopere acel „tablou de familie”. La
deschiderea ușii, a rămas câteva clipe încremenită. Ceea ce vedea depășea orice așteptare. Tot entuzi-
asmul ei se dărâmase într-o secundă. A încercat să mai spună ceva, dar cuvintele i-au înghețat pe buze.
După un timp a îngăimat:
- Doamne, unde mă aflu!? Mamă! Doctore! Voi…aici? Cum se poate?! E vis, e adevărat!? Ciupiți-
mă unul din voi, faceți ceva să-mi dau seama că nu visez! Trăiesc cumva finalul unei povești cu iz de
levănțică adusă din secolul trecut? Vă cunosc bine, nu?
- Nu, fata mea, nu e vis! E ceea ce ar fi trebuit să vezi demult! Cât despre cunoscut………vom
încerca să ne cunoaștem mai bine în timpul care ne-a mai rămas, dacă va fi posibil! Da, el este tatăl tău
natural. Renumitul doctor care și-a făcut acum timp să te cunoască și să te-nvețe meserie!
- Mamă, e deja prea mult! Oprește-te! Îl omori dacă mai adaugi ceva! Și-avem atâta nevoie unii de
alții! Amintește-ți, te rog, că planul după care am mers îți aparține! Ori el acum pătrunde, iar pașii îi
sunt atât de nesiguri!
Apoi, s-a apropiat în tăcere de noi doi fără a mai aștepta vreun răspuns la ploaia ei de întrebări, ne-a
privit îndelungținându-ne de mâini, apoi, ca la o comandă, toți trei eram un singur trup! Cuprinși în
inelele timpului trecut respiram laolaltă același aer în care plutea parfumul unor vremuri amețitoare ce
aveau să vină. Într-un târziu, ne-am desprins din strânsoare și, cu inimile tremurânde și ochii scăldați
în lacrimi, am încercat să zâmbim unui timp ce părea să nu mai sosească odată.
Doamne, cât de bine semănau amândoi! Era prima dată când îi puteam privi față în față. Trăiam
marea mea împlinire de femeie! Trei perechi de ochi se oglindeau fără-ncetare unii în apele altora, iar
limpezimea lor era tulburată de clipa fierbinte a regăsirii. Un moment delicat și înălțător tocmai prin
unicitatea și semnificația lui.
Rezemat de tocul ușii stătea tata, care ne privea de ceva vreme, plin de mulțumire, în sfârșit! Ducea
totuși în spate durerea unor ani de care nu vroia să-și mai amintească.
- Bunicule, știi când îmi povesteai prin clasa a patra despre România mare? N-am uitat nimic,
bunicule! De-atunci aștept clipa asta în care să pot striga în gura mare, parafrazându-l pe copilul din
povestea ta: „Trăiască familia mea dodoloață!” a adăugat Andreea în stilu-i caracteristic, după care s-a
apropiat de fiecare în parte, ne-a sărutat, iar când a ajuns în dreptul lui Andrei a spus:
- Îți multumesc, doctore, că ai venit spre mine chiar și acum, fără ca cineva să te preseze. Ți-ai
ascultat inima și bine ai făcut! Pentru asta nu am decât cuvinte de mulțumire! Vom încerca să nu
deranjăm prea mult piesele „castelului” sub care ne adăpostim și fără să pricinuim necazuri altor
oameni care nu au nicio vină de cele întâmplate cu ani în urmă. Hai, zîmbește! Bucură-te de căldura
sufletelor noastre! Te-am așteptat ca pe cea mai minunată rază care ar putea să ne însenineze viața. Fii
binevenit în familia noastră, iar dacă modul nos-tru de acțiune nu a fost unul dintre cele mai bune, te
rugăm să ne ierți! Auzi, fie vorba între noi, pot să-ți spun „tată“ când ne aflăm într-un cadru mai intim,
acasă, de pildă? adăugă zâmbind, apoi se apropie tot mai mult de el și-l îmbrățișează încă o dată.
- Andreea, nicicând n-am visat la o clipă mai minunată ca aceasta! răspunde el, desprinzându-se cu
greu din îmbrățișarea ei. Tocmai pentru că este atât de specială nu prea știu cum să reacționez. Am
avut reacții firești aproape la toate încercările acestei vieți, dar acum nu sunt sigur care este „firescul”.
Deși suntem cu toții în aceeași barcă, fiecare dintre noi trăiește acest eveniment diferit. Știm amândoi
că în tot acest răstimp petrecut împreună am fost foarte rezervați unul cu celalalt, neștiind întotdeauna
cum să reacționăm. În ceea ce mă privește, traversez o situație inedită. Trăiesc un fapt de viață
neașteptat. O relație sănătoasă nu se clădește forțat, nu vine niciunul cu pretenții fără acoperire. Să
lăsăm timpul să ne ajute, iar cât privește modul în care vrei să mi te adresezi, lasă-ți sufletul să decidă
fiindcă doar el este infailibil. Trebuie să recunosc că ești un copil pe cinste și-ai apărut într-un moment
când nu mai așteptam nimic spectaculos de la viață.
Te-ai întrebat vreodată-n taină
De-a fost un joc sau lucru sfânt
Iubirea ta în prag de toamnă
Ce-a răsărit din ăst pământ?!
 Te-ai întrebat de-a fost beția
Sau dorul timpului pierdut,
Ori ai trecut ca vijelia
Crezând că totul e din lut!?
De-ai biruit și-ai râs în față
Punând în calendar un semn
E doar un act de joasă speță
Al chipului făcut din lemn.

Și dacă mintea-ți se trezește

Lăsând ca sufletul să ia
Din tot frumosul din poveste
Doar albul albului de nea,

E semn că anii ce trecură

Mai buni, mai răi sau inocent,
Te-au încercat și-n fapt de seară
Crezându-te un înțelept!

… Și ca-n poveștile de la gura sobei, fiecare dintre noi savura, în felul lui, gustul dulce-amărui al
unei povești prea adevărate…, așteptând ca trecerea nopții să ordoneze și să calmeze spirite, gânduri,
suspine!
 O RAZA NUMITĂ IUBIRE
„Lecțiile vin întotdeauna atunci când esti pregătit, iar dacă vei fi atent la semne, vei afla mereu ce-
ți trebuie pentru pasul următor”
Paulo Coelho

Ne-am născut pe rând, primind în dar puteri nebănuite, dar niciunul nu este mai presus ca dorința
de a trăi în iubire. Creatorul nostru a semănat în viața noastră și bune și rele, și frig și cald, și frumos
și urât. A așezat alături de iubire și ura, iar fiecare, după strigătul sufletului a ales. Am ales prost
uneori, dar ne-am scuzat repede în fața eului nostru și-a celor din jur pentru eșecurile noastre,
agățându-ne de cele mai firave cauze și motive care ne-ar fi condus către nereușită.
Oboseala, obișnuința, încăpățânarea sau incapacitatea de-a înainta ușor spre liman ne-au făcut
adesea să pășim greoi, ducând ani buni în spate nemulțumirea. De multe ori amținut-o atât de strâns la
piept, de parcă ne-ar fi fost frică să nu ne-o fure cineva. Astfel, am continuat să trăim ca într-o grotă ai
cărei pereți ne îngreunau existența. Inima grotei a fost rece întotdeauna și arunca în exterior sentimente
înghețate, dându-ți un disconfort cu care, culmea, începeai să te înveți.
Dar ce te faci când într-o bună zi în grotă reu-șește să pătrundă o rază de lumină nouă, iar căldura și
jocul ei imprevizibil îți sună ca un clopoțel? Dezamorțit, o privești cu drag, dar și cu ușoară
neîncredere, apoi te ridici și-i urmărești mersul. Îți place atingerea ei. Te lași învăluit într-un mister
nebănuit șiți-e teamă să nu adormi, iar raza să dispară. Și-atunci, ca singurătatea să nu pună stăpânire
pe tine, începi a veghea. Ceva se schimbă. Sufletul tău se primenește ori de câte ori raza bate la ușă. O
primești cu bucurie de fiecare dată, chiar și atunci când nu te aștepți să apară. O chemi uneori, insiști
chiar, și te întristezi când ea întârzie să vină:
- Acum e a mea! De ce să nu vină? De ce mă lasă din nou să aștept? Mi-e dor! O vreau lângă mine!
Fie doar să-mi deschidă ușa! și de-ar fi să o ating, atunci e și mai bine! Căldura ei mă binedispune,
jocul ei mă face să mă simt din nou copil, iar trupul ei mă trezește îndemnându-mă să iubesc!
Prin vâltoarea lumii, raza-ți aude și simte chemarea:
- Sunt aici! Spune-mi azi ce nu mi-ai spus ieri și fă azi ce n-ai făcut ieri! șoptește raza in timp ce
intră veselă pe ușă.
Bucuros, te-ndrepți spre ea și rostești aproape mecanic,
- Te iubesc, rază! Ți-am spus-o demult și de multe ori! Uite atât te iubesc! și-n jocul copilului de
odinioară, întinzi larg brațele spre a arăta măreția sentimentelor tale. Dar raza îți simte nesiguranța și-n
plutirea-i suavă îți mângâie obrazul cu căldura ei, spunându-ți:
- Lasă-ți sufletul să vorbească! Slăbește-i chingile și fă-l să se simtă că astăzi se împlinește!
Multe ai vrea să-i spui, dar mare lucru nu poți să faci. Revoltat pe așezarea proastă a lucrurilor din
viața ta, strigi cu disperare:
- De ce ai deschis ușa mea atât de târziu? Astăzi am fi fost amândoi, rază, fără a fi nevoită să
dispari, iar eu să mă retrag tot mai sleit în casa dorului meu!
Încercând s-alungi tristețea unui timp pierdut, te-apropii tot mai mult de ea și-o cuprinzi flămând în
brațe. O strângi la piept, o mângâi, o alinți și-n teama-ți de-a nu o pierde o atingi ușor cu buzele-ți
fierbinți și dornice de iubire. Ca o boare de vânt călduțți le treci peste chipul ei poposind într-un sărut
prelung. Două trupuri încălzite la focul iubirii încep să vibreze într-un singur glas. Glasul unei povești
frumoase strigă înăbușit. E oprit la timp. Niciunul nu poate merge mai departe. A naibii luptă! E ca și
când ai lăsa să-ți scape voit din mână un glob plin cu steluțe frumos colorate. Acesta se sparge, iar
steluțele se-mprăștie sub privirea împietrită de durere.
Un zgomot din exterior te face să tresari. „Cine este?” te intrebi. Nimeni! Doar vântul unei
primăveri abia începute își face de cap fără să-și cenzureze curenții. Cât de liber e! Nimeni nu-i stă în
cale vântului!
Un zâmbet trist, pe jumătate împlinit,ți-a răsărit pe chipul nins cu boabe de bucurie feciorelnică. Nu
e mult, dar e mai mult decât nimic! Câtă plăcere! Un vis trăit aievea, ferit de privirea crudă a lumii. Un
timp ce-ți aparține doarție și razei tale, un timp pecetluit cu lacrimi de iubire neîmplinită care se scurge
dureros de repede.
- Te iubesc, rază! Oare când vei mai veni?
…Raza pleacă încărcată de bine, ducând cu ea o parte din sufletul celui de care se simțea legată
prin fire nevăzute și a cărui iubire o făcea să strălucească tot mai mult.
După câteva zile de dor, raza strigă bucuroasă din ușă:
- Sunt aici! Am venit în numele IUBIRII! Dorul tău puternic m-a adus spre tine!
Pereții de gheață ai grotei se topesc!... Un șuvoi de lumină îmbracă în inele aurii și albe două
suflete pereche, sfidînd nemărginirea lumii…

***

…Așa reîncepuse iubirea dintre mine și Andrei. Și eu, și el căram după noi dorul unei iubiri care se
încăpățâna, parcă, să mai apară. Sub norii cenușii care treceau amenințător deasupra vieților noastre,
visam deopotrivă la clipe minunate, înmu-iate în nectarul inegalabil al unei șanse. Aveam dreptul la
așa ceva! Lumea nu se începea și nici nu se termina cu noi.
Dacă-mi fusese greu? Dar ce e ușor atunci când se termină frumos? Minunăția unui lucru o simți
de-abia după ce ai atins un prag la a cărui căldurăți-a fost și frică să gândești. Eu nu stătu-sem
niciodată cu mâinile în sân. Așezasem cu măiestrie în subconștientul meu dorința de-al reîntâlni pe
Andrei, fie și-n ultimele clipe ale vieții. Cineva, de-acolo de sus, îmi rezervase mult mai mult. Probabil
era o răsplată a unui gând curat și nevinovat în care crezusem de la început, fără a mă îndoi vreodată o
clipă, măcar.
Spuneam adesea apropiaților mei că toate gândurile noastre au atâta energie în ele încât, prin
puterea acesteia, vor prinde contur într-o zi, materializându-se într-un fel. Nuanțate în culori vrăjite,
ne rotim adesea în jurul luminii lor, încercând să furăm măcar un strop din puterea lor.
Se nasc în mintea și-n sufletul nostru și mor odată cu trecerea implacabilă a timpului dacă nu sunt
întreținute. „Nu ești ceea ce auzi și ce vezi, spunea unul dintre prietenii mei, preot de profesie, ci ceea
ce gândești!” Îmi era teamă uneori de gândurile mele! Fuseseră zile și nopți când îmi doream să pun
capăt gândurilor, mai ales celor ascunse, și să le arunc departe, în zări albastre, poate în pustii, să nu
mai știu de ele. „Piei, drace! îmi spuneam atunci, lasă-mi mintea întreagă și numai așa voi putea vedea
calea cea dreaptă în care am crezut întotdeauna. Mă-ncurcam în ițele drumului meu tocmai atunci când
întrezăream o siluietă firavă a acelei șanse râvnite.
Dacă l-am judecat pe Andrei? Nu, niciodată nu l-am gândit de rău. Cât despre judecat…cine eram
eu, de fapt, să judec fapta unui om intrat în viața mea în momente cumplite!? Întâmplător sau nu,
devenise tatăl copilului meu! Și-nainte de asta, nu fusese oare el, acel tânăr care răspunsese chemărilor
mele, fără să ia în derâdere ceea ce împlinea? Andrei nu mă siluise, Andrei mă iubise! Așa îl
percepeam înainte de toate.
Câte se pot naște din jocurile nevinovate ale tinerilor! „Dacă am lăsa sufletul să ne conducă viața,
nu am fi atât de încorsetați! Sufletul este nevinovat, Ioana! spunea adesea. El nu greșește niciodată!
Doar mintea este cea care îi zădărnicește acțiunile! Mintea asta parșivă care născocește lumini și
umbre sub clopotul cărora ne continuăm drumul spunând tot de-atâtea ori că este cel mai bun, dar, de
fapt, este cel mai prost! Durerea cea mare este atunci când realizăm tocmai la capăt, că drumul ales a
fost greșit.”
Mă hrănisem tot timpul cu ideea că, în ciuda faptului că stătusem atâta vreme departe de Andrei,
aveam o fărâmă din sămânța lui, ceea ce însemna că dețineam mult mai mult decât și-ar fi putut
închipui cineva. Copila noastră era toată lumina sufletului meu. O strângeam la piept, o alintam, o-
ncărcam cu tot dorul meu și-o numeam în gând „Andrei”. Mulți ani fusese doar copilul meu învăluit în
scutul unei iubiri fără margini. Prezența ei nu-mi dădea voie să mă îndepărtez niciun pas de tatăl ei.
Îițineam în brațe pe amândoi și-mi repetam întruna că într-o zi chiar așa va fi. Nu m-am îndoit
niciodată în gândul meu. Nici nu trebuia, dacă vroiam cu adevărat să mi se împlinească.
Când Andreea a devenit studentă la medicină am hotărât să-i povestesc varianta corectă și
adevărată a povestei mele, a noastră, de fapt. Știa doar că avusese un tată câțiva ani, pe vremea
rochițelor cu volănașe, iar acesta dispăruse din viața noastră din motive obiective. Un tată bun, de
altfel. Dar multe si tare încurcate sunt căile Domnului! Trăisem cu Mircea, soțul meu cu acte și casă,
vreo șase ani, după care, de comun acord, ne-am despărțit. Ne-am eliberat viețile în mod civilizat,
păstrându-i însă numele. Sub numele de Ilona Stănescu debutasem pe scena teatrului și sub același
nume am vrut să rămân. Nu numai că mi-a permis acest lucru, dar a și acceptat cererea mea încântat.
Îi plăcea adesea să afirme: „O cunosc bine! Dacă n-ar fi atât de ironică, ar fi o femeie pe cinste!” Așa
era! Poate acesta era și motivul de la care ieșiseră cele mai multe „scântei” în căsnicia noastră. Mircea
era un bărbat deștept, dar nu într-atât încât să ignore ironiile mele. Ajunsesem să-mi fie teamă să mai
fac chiar și-o glumă la gândul că el ar putea să-i dea o altă interpretare, iar cearta să reînceapă. Cred că
regretasem amândoi hotărârea luată, dar odată făcut pasul așa a rămas. În sufletul meu știam foarte
bine că acesta era și unul din motivele pentru care am vrut să mă rup de orașul în care am văzut lumina
zilei. Lăsam acolo o parte din trecutul meu. Am plecat fără a îngropa ceva. Toate amintirile mele, și
bune și rele erau slobode, erau parte din viața mea; ele dăduseră sens drumului meu, iar fără de ele
existența mea se ducea!
Așadar, rămăsesem din nou doar noi două și părinții mei care nu ne-au părăsit niciodată. Avusesem
parte de mult mai multă iubire decât avuseseră alții cu familii, în aparență, întregi. Atunci mi se păruse
momentul cel mai potrivit.
Cum a reacționat Andreea? Așa cum am reacționat și eu când, mai tânără decât ea, primeam vestea
că sunt însărcinată.
…Eram în ultimul an de liceu. În ultima parte. Asta m-a ajutat enorm; până ca sarcina să iasă prea
mult la iveală, eu intram în bacalaureat. Câte lacrimi s-au scurs pe obrajii părinților mei! Dar niciodată
nu mi-au lăsat impresia că fac o tragedie din asta. Plângeau pe ascuns, gândindu-se întruna la sănătatea
mea și nu la copilul ce urma să vină. De-abia după ce-am născut, am înțeles cu toții că sarcina aceea
care venise pe nepusă masă rezolvase toate problemele mele de sănătate de până atunci. Domnișoara
aceea prea grasă pentru vârsta ei de optsprezece ani se transforma într-o tânără doamnă înaltă, cu
picioare lungi și bine croite, cu chip plăcut și atrăgător, suplă, chiar prea suplă pentru ceea ce fusese. În
aceste condiții cine se mai putea supăra? Atunci realizam cu toții că nimic nu este întâmplător pe
pământ. Programul meu la naștere fusese foarte bine stabilit. Cât despre copilul abia născut nu se
vorbea decât de bine; era un copil normal, sănătos și frumos! De! Din așa părinți!... Ne distram adesea
pe baza apariției ei! Tot atunci am învățat că nu trebuie niciodată să ne supărăm prea tare pe aparenta
așezare proastă a lucrurilor. De aceea e bine să vedem partea plină a paharului. Ce dacă m-am întors
din drum în timp ce ieșeam pe ușă, de exemplu? Nu-mi merge bine! spunem adesea și pe dată devenim
triști. Dar de ce să nu ignor această situație și să cred că tocmai această întoarcere m-a apărat de-un
eventual lucru neplăcut?
Așa am traversat acea perioadă destul de confuză din viața mea! Cum era să mă mai recunoască
fostul student la medicină după douăzeci de ani. Fetița mea creștea, iar eu înfloream ca femeie lângă
ea. Când s-a mărit eram atât de mândre una de cealaltă! Ne întreceam în tinerețe, iar despre
frumusețe…nici nu mai vorbesc! Două frumuseți total diferite: Ilona, adică eu, căci acesta era numele
meu adevărat, transformat în Iona chiar de mine în vremea în care începusem să pronunț primele
cuvinte și așa a rămas pentru toată lumea, și Andreea, copilul meu și-al lui Andrei.
Când i-am spus că va veni ziua în care se vor cunoaște și vor sta de vorbă, a zâmbit, așa cum
zâmbea tatăl ei în colțul gurii, și mi-a spus:
- Așteptam clipa asta, mamă! De multă vreme am visat la așa ceva! Niciodată n-am îndrăznit să
intru prea adânc în sufletul tău. M-am mulțumit cu „firimiturile” pe care mi le-ai scăpat din când în
când, lăsându-mă să înțeleg că uneori rolurile de pe scenă erau, de fapt, realitatea vieții tale.
- Pari supărată, fata mea! Crezi că am greșit amânând momentul adevărului?
 - Nici vorbă! Știam demult! Bunica, știi bine, a stat mult mai mult de vorbă cu mine decât ai făcut-
o tu! Nu, nu vreau să semene cu un reproș, Doamne ferește! Spuneam doar că încerca adesea să-mi
dea povețe, făcând uneori trimitere la tinerețea ta. Sunt sigură că nu va mai trece mult și-l voi cunoaște
pe acest om cu care spui că semăn foarte bine și cu care e posibil să lucrez în viitor, umăr la umăr. Ar
fi drăguț, mamă, nu?
- Deja simt că este prea mult pentru ziua de azi, draga mea! Trebuie să rezist! Drumul spre lumină
este lung și greu, iar rolul meu e tare complicat! Trebuie să fiu foarte atentă și să nu fac vreo mișcare
greșită! Asta ar nărui totul!
- Nu, nu te teme! Sunt convinsă că va fi mai mult decât bine! Cu atât cu cât tu nu l-ai urât
niciodată! M-ați crescut în prea multă iubire, mamă! Eu nu știu să urăsc! Și de ce aș începe tocmai
acum să-l urăsc pe acest om care îmi este și tată pe deasupra!?
A mai trecut ceva timp până când Andreea a acceptat planul meu de acțiune. L-am dezbătut, l-am
sucit pe toate părțile și când am fost gata de intrare pe scena vieții am făcut-o metodic și fără grabă.
Avusesem prea multă răbdare până atunci pentru a greși tocmai când lucrurile urmau să intre pe
făgașul cel bun! Ar putea crede cineva că întâlnirea lor de la acel simpozion fusese întâmplătoare? Era
element cheie din planul meu. Oare nu eu eram cea care știa că Andrei urma să meargă într-acolo?!
…Mă trezisem în brațele unei iubiri atunci când mă așteptam mai puțin, dar când visul era în
plinătatea lui; am primit-o ca pe-un dar, însă foarte repede mi-a scăpat printre degete. Când am
considerat-o pierdută, mugurul iubirii încolțise deja în trupul meu. Atunci mi-am zis: „O fărâmă din
sămânța lui a hotărât să rămână în trupul meu!” Iar mai târziu am completat: „Dacă cineva s-a făcut
că mă iubește, amăgindu-mă, înseamnă că inima lui nu a cunoscut forța iubirii și va avea de suferit!”
***

Acum trăiam un alt timp! Un timp prezent de o consistență rară la care visasem atâția ani și de
fiecare dată îl îmbrăcasem în culorile sufletului meu.
Ajunsesem într-un punct de care altadată îmi era teamă. Andrei! Bărbatul în jurul căruia s-au
învârtit aproape toate gândurile mele, toate visele și toate speranțele.
- Cum ai putut să taci atâția ani, Ioana!? avea să-mi spună el ceva mai târziu. Oare sufletul tău nu s-
a simțit împovărat de-atâta tăcere!?
- Mi s-a părut că am ales calea cea mai bună, chiar dacă nu a fost și cea mai ușoară! Am vrut să-ți
dau impresia că tu ești cel care a descoperit totul. Nimic nu a fost forțat. Sentimentele tale s-au născut
și au luat amploare în timp, iar recunoașterea copilului nu a constituit o povară. De acest lucru îmi era
teamă. Am vitregit-o prea mulți ani pe Andreea de ceea ce se numește unitate familială prin neprezența
ta, pentru a-mi fi permis vreodată să dau greș!
- Acum, oricât am discuta nu mai putem schimba nimic din ceea ce a fost odinioară; ați fost pe
mâini bune și-nclin să cred că Dumnezeu v-a apărat tot timpul fiindcă lucrurile s-au derulat cum nu se
poate mai frumos! a adăugat el mulțumit de faptul că nu-i pusesem în spate ploaia aceea de acuze pe
care o primesc mulți bărbați care trec prin experiențe asemănătoare.
- Prin modul în care te-ai descurcat în rezolvarea problemelor ai căpătat un plus de valoare în ochii
mei, iar responsabilitatea ta în acest moment are dimensiuni uriașe.
- Nu-mi mai este teamă de nimic! Acum sunt atât de sigur de statornicia relației noastre, încât aș fi
un nesocotit dacă mi-aș minimaliza rolul. Chiar îmi place să am datorii, atunci când am pentru cine!
Doamne, nici în visele cele mai frumoase nu am putut crede că, vreodată, în viața mea voi fi
împresurat de atâtea daruri minunate! Mi se confirmă încă o dată că nimic nu este întâmplător pe
acest pământ! Dacă mă-ntorc în timp și mă opresc la seara aceea de decembrie când te-am descoperit
în rolul Ioanei, sunt convins că acela a fost punctul „culminant” al existenței mele. Adevărata mea
viață atunci a început, iar clocotul acestei fierberi a fost întâlnirea cu Andreea. Ce copil! Ce șansă
nebănuită! Și totuși, cum ai putut să taci atâta vreme? Câtă tactică, câtă școală! Acum înțeleg rostul
multor „jocuri” din discuțiile noastre trecute! Iar cât privește plusul de valoare de care aminteai puțin
mai înainte, cred că trebuie transferat către tine, îți aparține cu prisosință. Tu ești eroul din această
poveste, deși…uneori mă îndoiesc de acest lucru!
- Exact! Cred că nu te-ai dezmeticit din tot ceți s-a întâmplat! Sunt sigură că în timp îți vor veni alte
idei. Mă întreb care ar fi fost reacția ta dacă Andreea era un copil problemă!? Sunt sigură că ai fi
dispărut mai repede decât ai făcut-o prima dată. Te-ai fi spălat pe mâini rapid. „N-am văzut, n-am
auzit, nici pe-aicea n-am trecut!” Așa-i, doctore? Reputația doctorului Busuioc nu trebuie știrbită!
- Aici și acum nu este vorba de reputația doctorului Busuioc. Sunt tatăl unui copil minunat de
existența căruia nu am știut mult timp, iar când am aflat l-am acceptat fără a crâcni. Din acest punct de
vedere nu cred că are cineva să-mi reproșeze ceva. Comportamentul meu a fost cât se poate de normal.
Am senzația că devii alt om, Ioana, și nu e bine pentru niciunul dintre noi. Încep deja reproșurile? Ți-a
ajuns răbdarea la margine de drum? Încearcă să privești lucrurile cu luciditatea de până acum!
Amintește-ți, te rog, de tot zbuciumul meu din perioada de început și de gândurile mele frumoase
îndreptate către Iona, neștiind că tu erai, de fapt. Indirect, ai aflat adevăratele mele sentimente și nu-mi
amintesc ca vreodată, prin modul meu de exprimare, să-ți fi întinat cu ceva imaginea. Hai să lăsăm
lucrurile așa cum sunt și să nu stricăm relația, punându-ne pe cântar faptele! În dragoste nu folosim
cântarul cu care cântărim cartofii! Hai să dăm dovadă de maturitate, fără a scăpa din mâini iubirea
noastră, pe care am clădit-o în timp cu multă migală! a adăugat el plin de nervozitate și a ieșit pe ușă
fără a mai privi o clipă înapoi.
De data aceasta acționasem greșit. Reușisem să accentuez starea lui de nervozitate,ținută până
atunci foarte bine în frâu. Uitasem oare cine era și ce însemnase pentru mine- acest om? De ce a
trebuit să las necontrolate niște gânduri care, ce-i drept, îmi dăduseră nu o dată târcoale? Eram
conștientă că greșisem, că „mișcasem piesele” în defavoarea noastră, a tuturora. Nu-mi rămânea decât
să încerc „să dreg busuiocul”, vorba românului, cum puteam mai bine.
***

…Andrei a hotărât să mai rămână câteva săptămâni pe postul de mentor, dezvăluindu-i fiicei
noastre o parte din secretele profesionale, indispensabile formării ei, timp în care urma să-și facă
puțină ordine în viața lui, așezând lucrurile în funcție de priorități.
- Începând de azi, îmi voi conduce pașii doar după instinctele și strigătul inimii; și de va fi să cad în
vâltoarea mersului meu, înseamnă că aceasta este pedeapsa cu care urmează să plătesc imensei iubiri
pe care am primit-o până acum aproape gratis! Vreau să cred că inima mea nu este atât de peticită și de
mică încât să nu reușesc să pătrund cu pricepere în lumina lumii în care am intrat! i-a spus el Andreei
înainte de a intra primul pacient la aparat. Să-ncepem treaba, deși simt că nu sunt în apele mele, sper
să nu fie nimic rău.
- Ce simți? întrebă Andreea ușor îngrijorată.
- O moleșeală în tot corpul și parcă nu reușesc să-mi armonizez bine mișcările! Eee, poate e ceva
trecător! Hai, cheamă prima persoană și să începem; nu-mi place să aud vorbă multă la ușă. Vreau să
terminăm puțin mai repede! Mi-ar plăcea ca în această seară să facem câțiva pași împreună.
După a treia persoană diagnosticată, starea lui Andrei s-a înrăutățit.
- Spune persoanelor care nu au fost văzute că avem probleme cu aparatul și să revină mîine,
poimâine, după ce se va remedia totul. Cere-le scuze și fă-i să înțeleagă că s-a petrecut totul
independent de voința noastră! a rugat-o el pe Andreea, în timp ce se lupta din răsputeri cu întreaga lui
ființă, care părea să nu mai răspundă în niciun chip comenzilor lui.
După ce Andreea a rezolvat totul, așa cum îi ceruse, s-a întors rapid în cabinet, iar starea lui Andrei
părea a fi din ce în ce mai rea. Era prima încercare a vieții ei. Cineva drag se afla într-o situație
extremă. Aproape că uitase ce meserie are.
- E greu să iei decizii în astfel de situații, mamă! avea să-mi spună ea mai târziu! Datorită
problemelor cărora a trebuit să lețină piept și-a oboselii acumulat în timp, a făcut un puseu hipertensiv.
Mulțumim Celui de sus că a fost doar atât. Și-a revenit destul de repede, iar sub indicațiile lui, am
acționat întocmai. Mi-a spus că nimeni nu trebuie să afle ce i s-a întâmplat și mi-a promis că atunci
când va ajunge în orașul lui se va supune unui set de analize, fiindcă este deja la a doua „abatere”. Am
primit o lecție care trebuie să ne dea de gândit! O lecție care doare rău de tot! Oare de ce apare și
partea tristă a lucrurilor?
- Probabil pentru a fi treziți la realitate. Pentru a ne descoperi singuri urâțenia care domnește în
fiecare din noi. Iese la suprafață în diferite chipuri, tocmai pentru a fi ajutați. Andrei, ca și noi toți, a
trecut prin multe încercări. În ciuda faptului că a știut să pozeze adesea într-un bărbat puternic, iată că
a clacat! Bucuria i-a fost umbrită prea repede!
 - Am fost alături de el, mamă! Nu s-a simțit o clipă singur, iar faptul că am avut cum să-l ajut l-a
bucurat foarte mult. El nu este un tip prea sociabil! Îi place adesea să stea într-o lume a lui în care nu
are acces oricine. Cred că numără pe degete persoanele care-i sunt foarte dragi! Oricum, noi trebuie să
fim mândre; facem parte din lumea lui.
- Ei, dar vorbim despre el de parcă nu ar mai fi! Și, Slavă Domnului, există și-i este foarte bine
acum!
- De când nu l-ai mai întâlnit?
- Să tot fie o lună! Fizic, vorbind! Mental am comunicat zilnic! Ne-am vorbit, ne-am mângâiat și…,
chiar dacă poate suna incredibil, dar ne-am și iubit!
- Cred că sunteți total diferiți de lumea asta largă. Cine v-ar auzi, v-ar categorisi destul de neplăcut!
Și, totuși, ce-ați hotarât? Că doar n-o să rămâneți la stadiu de mental tot restul vieții! Povestea voastră
a fost prea incitantă pentru a muri tocmai acum!
- Nu știu exact! Cred că amândurora ne-a plăcut să explorăm inimi greu accesibile, iar când s-a
făcut lumină peste tot, vorba bunicii tale, am început să orbim de-atâta fericire.
- Crezi că ar fi putut „accesa” alte inimi în ultimul timp?
- Doar să scoată de la naftalină ceva. Dar de implicare serioasă, nici vorbă! Nu mai este ce-a fost
din multe puncte de vedere! În ultimul timp a devenit tot mai taciturn, uneori este aproape de
neînțeles; acum te vrea lângă el, acum nu te mai vrea. Sunt sigură că pauza aceasta i-a prins bine! Avea
nevoie de-o împăcare cu el însuși.
- Da, dar…ochii care nu se văd, se uită!
- La noi se simt! În lumea noastră toate lucrurile au aceeași așezare. Aseară, de exemplu, a avut o
pasă proastă.
- Adică!? De unde știi?
- L-am simțit foarte trist! Iar atunci când sufletul lui este împovărat și nu știe încotro să se îndrepte,
ochii mei se încarcă brusc de lacrimi, plâng puțin, după care îmi revin imediat, ca și când nu s-a
întâmplat nimic. Am niște senzații ciudate, atunci când vin de la el; fracțiune de secundă îl văd, îl simt.
Poate părea ciudat ceea ce spun, dar este o dimensiune reală în care noi doi ne-am regăsit, ne-am
completat și-am tot trăit așa de foarte multă vreme. E posibil ca între noi să fie vorba despre o legătură
karmică foarte puternică din fața căreia nu putem fugi. În interiorul lui continuă să se dea o luptă. Ceva
încă nu merge așa cum și-ar dori el, mai are nevoie de timp până i se limpezesc foarte multe gânduri.
Unele s-au așezat, altele stau în așteptare. Trăiește într-o dimensiune duală, iar fiecare parte are
importanța ei covârșitoare de la care nu poate abdica.
- Este un tip interesant! Îmi place un astfel de tată! De aceea probabil ne-am apropiat și foarte
repede.
- Semănați foarte mult, draga mea! Iar el știe foarte bine cum să-și apropie oamenii! Cât despre
tine… orice cuvânt este de prisos. Te-a acceptat fără a ezita o clipă. Am fost lângă el de la început și i-
am cunoscut toate frământările. Ai fost picătura care i-a umput paharul împlinirilor. Ai fost prezentă în
subconștientul lui tot timpul, iar când te-a descoperit nu a făcut decât să te scoată la suprafață cât a
putut de repede. De asta avea nevoie. Problema a fost la mine: de ce nu i-am mărturist mai demult! De
ochii lumii, s-a facut că înțelege, dar tocmai acest răgaz de care a avut atâta nevoie, și care pare a nu se
mai termina, scoate la iveală controversa lui. Să sperăm că lucrurile vor intra pe făgașul cel bun în cel
mai scurt timp. Fizic, începe să-mi fie dor de el din ce în ce mai mult. Este și dorința lui, de altfel.
Transferă adesea stările lui în casa sufletului meu, după care o face pe neștiutorul. Acesta a fost lucrul
care m-a nemulțumit întotdeauna, fapt pentru care au ieșit adesea scântei. Dar nu am avut cu cine s-o
scot la capăt. Acționa asupra mea, îmi sădea în suflet îndoiala și reușea să-mi schimbe imediat gândul.
Dacă aș fi știut de la început de ce capacități dispune, poate m-aș fi apărat! Deși, uite, vezi, și acum am
strecurat cuvântul „poate” în exprimarea mea. Asta este o dovadă a incertitudinii mele asupra a ceea ce
ar trebui să hotărăsc. A semănat în mine de fiecare dată sămânța îndoielii și a neîncrederii, făcându-mă
să cred că totul se poate rezolva doar dacă sunt alături de el. Uneori mi-a plăcut, mă simțeam atât de
importantă lângă el! Alteori…îmi venea să fug în lumea largă să uit de tot și de toate, dar la scurt timp
mă-ntorceam pe același drum bătătorit și arhicunoscut și mă cuibăream în brațele aceleiași iubiri fără
seamăn…
Soarele-ți mângâie tâmpla albită
De zile și ani, de dor și de drag
Și-n semne blânde de toamnă grăbită
Aștepți amurgul la tine în prag.

Vântu-ți aleargă prin suflet și minte

Stârnind iubirea din timpul apus,
Se-nvolbură gândul iară în tine
Și-adoarme ușor, de vreme răpus.

Și apele-ți strigă numele-n șoapte

Iar ploaia caldă te cheamă și ea,
Până și stânca durerea-ți cunoaște
Și-ncearcă iute putere să-și dea.
Prea multă tristețe strâns-ai în suflet,
Prea multă iubire s-a dus în zbor.
Degeaba strigi, căci n-are răsunet
Vremea trecută plină de dor.

Nimic nu te-ajută, nimic nu-i ca ieri;

Nimic din ce-a fost odată, cândva;
Nimic din frumosul și plinul de ieri
Nimic din ce-a fost odată, cândva...
 EPILOG

“Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”.( John Fowles)

Într-un târziu, la capătul unei zile de lucru, telefonul sună prelung:

- Ești acasă? am auzit vocea inconfundabilă a lui Andrei.
- Acasă, prietene! Acasă doar pentru tine. Unde te afli? am întrebat cu vocea sugrumată de emoție.
- În fața ușii tale. Îmi deschizi?
- Dumnezeule! am rostit, aruncând telefonul pe canapea. În următorul moment, Andrei pășea timid
în casa mea.
- M-am întors! Nu pot trăi fără tine! E ca un blestem! Cu cât încerc să mă îndepărtez mai mult, cu
atât inima-mi sângerează mai tare. Am chinuit-o destul, iar într-o zi o să tacă definitiv de-atâta tristețe.
Simt cum întreaga lume se năruie în jurul meu, iar eu devin din ce în ce mai incapabil să merg mai
departe fără tine. Plătesc un tribut prea aspru pentru o gândire învechită la care am renunțat de foarte
multă vreme.
- Dar tu nu ești singur, Andrei! Ai o familie care te așteaptă, ai o poziție socială foarte bună, aparent
ai chiar mai mult decât și-ar dori mulți dintre cei mulți. Iar…cât despre mine!... adesea am avut
senzația că mai mult te-am încurcat în mersul tău grăbit. N-am făcut decât să-ți umplu un gol al
sufletului din când în când!
- Chiar și așa să fie, dar ai fost singura femeie din viața mea care a știut să-l umple altfel decât
celelalte. Degeaba am încercat să fug, să mă ascund. Imaginea ta îmi inundă sufletul de fiecare dată,
reușind să mă îngenuncheze în fața nemerniciei mele. Mă ridic de fiecare dată tot mai obosit și tot mai
îngândurat. Iar copilul cu care m-ai legat și mai mult de tine îmi zădărnicește tot mai tare fuga despre
care vorbeam! De aceea m-am întors astăzi la tine. Este o nebunie să stau departe de omul care mi-a
adus bucuria cea mai mare a existenței mele.
- Copilul! Suntem prea copți la minte pentru a amesteca acest copil în toată încurcătura asta
sentimentală! El există de la începutul relației noastre, iar prezența lui nu te-a presat cu nimic. Hai să
nu încurcăm problemele! El a apărut în viața ta atât de bine și de frumos, încât nu a făcut altceva decât
să-ți ridice valoarea ta de om. Să nu mai vorbim de doctorul din tine care și-a dorit toată viața un
urmaș care să calce pe urmele sale. Iată că a primit acest dar tocmai de la acea femeie care n-a așteptat
nimic material de la tine și nici n-a gândit vreodată la așa ceva. Singura pretenție, dacă poate fi vorba
despre așa ceva, a fost iubirea aceea aproape nebună cu care s-a hrănit mulți ani și care i-a fost
suficientă. Ai ajuns la o concluzie debuso-lantă, dragul meu! Te-ai aflat toată viața între două femei:
una oficială, ahtiată după bani, și i-ai dat din plin, alta după iubire, pe care ai împărțit-o de fiecare dată,
ducând victorios după tine parfumul ei de care n-ai putut să te cureți niciodată. Cine a învins?
Materialul sau spiritualul? Să cred că e prea mare casa în care locuiești? Nu asta ai vrut? Ce-i mult,
strică; ce-i puțin, nu e de-ajuns! Nu așa sună o vorbă de-a noastră, din popor?!
- Ești mai acidă ca niciodată! Iese la suprafață partea aceea pe care am intuit-o adesea, dar din
cauza iubirii, n-am vrut s-o iau în calcul. Înțelege odată! Ai apărut prea târziu în viața mea! Zarurile
fuseseră aruncate de mult timp. Nu mai puteam schimba nimic! N-am făcut decât să te iubesc în felul
meu și nu mi-a fost rușine niciodată de iubirea mea. Oricum tu ești mult mai câștigată decât multe alte
femei!
- Andrei, ce treabă am eu cu alte femei? Eu am ce am cu tine, nu cu restul femeilor. Și nici măcar
cu cea oficială! Oricum eu am furat de la tine cel mai minunat dar! Mi-ai lăsat în noaptea aia sămânța
ta cea mai bună care a rodit frumos în sol fertil! Apoi, într-o seară de decembrie, în sala teatrului,ți-am
furat inima pentru totdeauna. Ce mi-aș mai putea dori? Doar să fiu nebună să mai vreau ceva! Iar
acum, ca și altadată, gândul tău este tot la mine! Cum să nu te iubesc pentru toate astea? Cum să fug
de tine? Oriunde m-aș duce tot de imaginea ta mă lovesc! Și chiar nu-mi displace, până la urmă!
Andrei a mai zăbovit câteva clipe, după care s-a ridicat din canapeaua în care se instalase destul de
comod, s-a apropiat de mine, m-a privit îndelung prin lacrima mută a gândului lui zbuciumat și-a spus:
- Îmi este atâta dor de tine!...iar mâinile lui fremătau în jurul trupului meu ce aștepta, îmbătat de
dorința iubirii, sărutul lui care se încăpățâna, parcă, să apară cât mai repede.

De-ar fi să-ți cânt la geam, iubito,

Să râd, să plâng sau chiar s-adorm,
Nimic n-ar fi prea greu vreodată
Știind că dorul e un semn.

De-ar fi să duc pe umeri ploaia

Sau muntele pe sus să-l car,
Nimic n-ar fi prea greu, iubito,
Pe lângă flăcări care ard.

De-ar fi să cer la lume voie,

Să mut chiar soarele din nori
N-ar fi prea greu să știu căție
Ți-e inima scăldată-n flori.

…Într-un târziu, când stelele și luna ne-mbrăcau în haina tainică a nopții, l-am auzit pe Andrei
zicând printre săruturile pătimașe cu care mă înconjura:
- Îți mulțumesc pentru tot, femeie „nebună“! M-ai făcut să cunosc amarul și dulcele, să simt din plin
aroma vieții împlinite! În noaptea asta am redescopirit-o pe adevărata Iona, aceea, care amețită de
dorul iubirii, a știut și atunci, și acum să se abandoneze în brațele mele. Tu nu poți să fii decât a mea!
Și-a mea vei rămâne până-n cel din urmă ceas… indiferent ce nume ai purta: Ilona, Iona sau Ioana!