Pentru revistă

C.V. Literar

Nume: ITOAFĂ ADRIAN GEORGE

Domiciliul: CONSTANȚA,
STR. ZEFIRULUI, NR.15, BL.OB5, AP.1.
Data nașterii:19.11.1971
Tel. 0767611093
E-mail: itoafaadrian@gmail.com

Fragment din romanul ,, Dincolo de astă seară” aflat în pregătire.

Mulțumesc anticipat!

DINCOLO DE ASTĂ SEARĂ

Roman (fantasy)

Adrian George Itoafă

Capitolul I
ILUZII
Raol auzea voci calde, venite din sufletul uneia ce respiră
încântată că este prezentă la mare. Pescăruși adunați la o mână
întinsă cu hrană, gălăgioși înspăimântă copiii. O formă călătorește
undeva sonic, fiind ajutată să aibă o frecvență pe un portativ
invizibil. Vibrează așadar pe frecvența aflării celor ce sesizează
această prezență. Vidul cosmic îl frământă. Undele vin amețite în
forme de cerc, depășind vârtejul îndelung captat de stereofonice
șuierături, prinse de șerpii care ies împerecheați în mișcări
ondulatorii, risipind spaima adusă de neputința înțelegerilor
stârnite de valuri. Pură imaginație.
Pe alocuri iarba mișcată de vânt, părea că este în plină
desfășurare de forțe menite să înainteaze rapid spre trecătorii
grăbiți, venită parcă în timpul pregătirilor militare, făcând salt
înainte ori târâș. Era o splendoare pentru acei melancolici, puțini
ce-i drept, care priveau fascinați aceste unduiri, o deosebită
paradă ce continua până la miezul nopții.
În plus, feeria apei privită de pe Bulevardul Regina
Elisabeta, din dreptul casino-ului falnic, unde valurile se spărgeau
de stabilopozii ce își apărau faleza devenită fortificație, făcea ca
acest scenariu să fie umbrit de indiferența repetitivă a acestor
actori pasivi, indiferenți schimbărilor.
În preajma statuilor, stă Raol așezat pe o bancă,
contemplând nemișcat la imaginile mișcabile ce se perindau cu
scop précis de a se integra în peisaj. Doar ochii îi plimbă în voie,
nestingheriți de sunetele asurzitoare ale pescărușilor îndepărtați,
care par niște zmeie dirijate de câțiva țânci neastâmpărați, scăpați
de sub supravegherea părinților.
Bate vântul, catargele rămân pe poziții în zare. O tipă
trage dintr-o țigară și ține strâns paltonul cu o mână. Își închipuie
o barcă prinsă în mijlocul furtunii pe marea agitată, în timp ce un
matelot ține cu greu pânza de pe catarg pentru a ajunge cu bine la
mal.
Câtă imaginație! Râde singur pe sub mustățile ce acoperă
buzele.
Tipa se ține cu putere de balustradă, nereușind să se
elibereze de furia apei.
-Ce să fac? Să mă duc să o salvez, se întreba?
Dar, dacă joacă teatru și ăsta îi e rolul? Ce, sunt nebun!
-Ajutor, se aude!
-Pe cai Sancho Panza, Dulcineea are nevoie de noi.
O voce din spatele lui, se aude gâtuită de frig: De unde cai?
-Atunci așază coiful, și hai să o salvăm.
-Ați vrut să spuneți gluga, mărite hidalgo Don Quijote!
Face ochii mari, se uită în jur și ce să vezi, nu-i nimeni în
preajmă, îi vine să înjure.
-Și fata, unde-i fata?
-Păi, fata a plecat cu salvatorii, te-a așteptat.
Un pescăruș cu aripile frânte plutèște purtat de vânt spre
necunoscutul nostru și în necunoscutul adăncului său, neștiind
dacă e ultimul drum spre nisipul fierbinte, unde a avut loc
ecloziunea ultimului pui ce bate flămând cu aripile neîmplinite în
gândurile celor ce-l zăresc.
Printre dolinele ce înghit măruntaiele de piatră uscate de
vântul turbat, aprins de vijelia unui toreador ce bate cu roșu de
praf adus din port, a săpat adânc un vârtej ce înghite suflări.
 Toate se adună în sufletul lui nepriceput a salva biete
urme trecătoare, neobservând că în spatele acestor controversate
căutări de fericire, stă indecizia ca mărturie a faptelor împietrite.
Valurile depășesc pe alocuri țărmurile, furtunile devin
pâlnii și-n toți plămânii rămâne, dar ce să facă cu azurul cerului
care vrea să îl izoleze de zâmbetul tău? Să doarmă, poate pleacă
cu gândul spre altă necunoscută.
Trece depășind orizontul așteptărilor, căutând să înțeleagă
dincolo de el, adsurdul, apoi devine irațional în toate așteptările și
acceptă viziunile altor nebuloase. Așa capătă sens descrierile
comprimate pe tabloul ce conferă libertatea unei exprimări
plastice, ca o matrice a imortalizării hazardului, depășit de
neînțeles, dar, care dă sens. Trăiește modelând forme evolutive,
plasmatice, lăsând în urma trecerii, apogeul invizibil, dar trăibil.
Fiecare apariție pare neperceptibilă uneori, seamănă cu o operă
existențială în care transcende emoțional pe scena marilor valori
ce compun universul de care atârnă ombilical. În toată paradigma
aflărilor perturbate de gânduri, se întreține globalizarea fiecărei
existențe la nivel macrocosmic, reușind să dirijeze undele fiecărui
necesitat, acompaniindu-l în periplul undelor, intonând o melodie
absurdă, desprinsă din filmul serial Twin Peaks.
Abia, după toate încercările caudine și alegerile neînțelese
în primă fază, date de non-viziune, ca lipsă a progresului la nivel
neperceptibil, încercând să le defininească rostul.
Mai încolo, trecând de Cazino, se putea observa cum o
pictoriță, ce purta o pelerină albă, se chinuia să adăpostească un
șevalet, să îmbrace picioarele unei dive pictată așa de bine, că
puteai să admiți fără tăgadă că este reală, o iconografie pusă la
adăpostul pânzei.
 Stă nepăsător, trage cu coada ochiului, contaminat de
briza mării, urmărind tot scenariul. S-a înserat.
Se lasă pe spate, sprijinit de o bancă putredă, ațipind odată
cu luna purtată din val în val, ca apoi în acest miraj din ochii lui
imenși să se reverse marea câteva secunde suficiente pentru a
simți acest miracol, ca un duș rece, trăind în liniștea inspirată a
brațelor puse sub cap. A rămas mut de uimire, bâiguind ceva
neînțeles spre înțelegerea muzei condamnată să agonizeze înainte
de a fi captată de construcția unor idei. Un zâmbet minunat era
transmis în eter, probabil, încercând să imortalizeze frumusețea
întruchipată în această capodoperă ce avea să îi macine conștiința.
Pleacă derutat pe contrasensul necesar să depărteze întâmplările,
pentru a ajunge acasă, în contratimp cu necesitățile umane, acelea
de a sătura burta și a căuta odihna. Mai bine așa, mai zăbovește
căscând gura la malurile sparte de stabilopozi. Fascinant! Strigă
tare. În timp ce o doamnă elegantă, speriată, îl apostrofează.
-Pardon! Ce s-a întâmplat? Taci dracu! După ce că ești
urât, mai și urlii.
-Nimic! Doar că totul pare ireal.
-Ireal! Nu ai mai văzut marea agitată?
-O văd aproape zilnic, doar că azi sunt fascinat că trăiesc
încă o clipă pentru a fi martor acestui eveniment.
-Ei, ce să-ți spun!
-Important este să ne bucurăm de aceste momente,
fenomene repetabile, să le adunăm ca într-un album foto, pentru
că fiecare val ce sfârșește este unic.
-Du-te-n mă-ta!
-Mă duc. Să nu mă urmezi, că nu-i loc!
 Așa că, iată-l așteptând în stația de autobuz, puțin mișcat
de întâmplări, intenționând să ajungă acasă.
O femeie ce-i părea cunoscută a poposit lângă el, a așteptat să
urce, ca apoi să composteze secunde din timp, primind la schimb
nedumerire. Cine era, se întreba?
Reușește să se apropie de respectiva.
-Mă scuzați, veniți de undeva, pentru că dacă erați din
partea locului v-aș fi admirat trupul învelit în naivitatea
concepțiilor ce pot defini arareori forme, aș fi recunoscut
zâmbetul acoperit de mâna bine conturată. Spuneți-mi o poveste
de care am nevoie acum pentru a ieșii din deziluzii.
-Se poate! Vin de undeva, dacă nu aș fi venit, nu m-aș afla.
Salut! Sunt Sonia, fiica mai mică a tatălui meu.
-Cum așa? Care tată? Îl cunosc pe acest invocat tată? O fi
marele atotputernic?
- Te priveam scurt, cu coada ochiului. Dintr-o dată, gândul
mi-a fugit spre locuri idealogice, mult verde, apă și soare.
-Mirific!
-Doar tu te înfățișai ca o umbră păscută de primejdii, la
poalele liniștii mele.
-Îmi imaginez uneori că sunt om, de parcă nu aș fi, dar nu
așa, metafizician căutând absolutul și el să pătrundă în conținutul
neuronilor asediați de iluzii, prelinși pe retină, derulând secvențe
netrăite ce spulberă starea umană dată de banal. La început n-am
fost, nici la sfârșit se pare, sunt poate miezul rămas între carii de
timp ce nu dor.
-Vai, mor!
-Nebunia nu trebuie tratată, poate fi o lecție a necesităților,
a celor ce cred că mai pot un pic din ziua de mâine, să o așeze pe
o felie de bucate dulci, pentru a savura liniștit din gălăgia
cotidiană. Înveșnicite trăirile trec neostenite, doar eu obosind, le
veghez cărările bătătorite pentru a nu permite cuiva să schimbe
traseul fiecărei clipe.
Autobuzul se deplasa, clipele se scurgeau nefiresc, mai
repede decât nisipul din clepsidră. Raol era student în primul an,
la Facultatea de arte. Dezorientat, a căzut în patima băuturii,
crezând că astfel va depăși situațiile critice. Părinții erau în
București. Astfel că personajul nostru, singur, a preferat să se
refugieze, găsind alinarea în băutură și pictură. Momentele de
neînțeles, acele iluzii ce îl determinau să nu mai priceapă care
este de fapt adevăr ori iluzie.
-Cine ești, ce ești de fapt?
-Eu?
-Da, tu!
-Sunt ceva mișcător. Nu am cum să devin pentru că sunt o
umbră în bătaia propriilor nefericiți.
-Cu câtă lejeritate împărtășesc sentimente din viața mea,
este ceva ce nu am simțit până acum, un sentiment de conlucrare
cu întregul, acceptând situațiile în care mă aflu cu dezinvoltură.
Sunt întrebări ce mă macină. Ce caut? Să câștig astfel stima de
sine a eu-lui, responsabilizând trăirile fără a mă teme. Acceptând
timpul prezent fără regret, mă continuu împăcat cu echilibrul
întâmplarilor faste, păstrând pozivitatea cu demnitate și înaintând,
convins de formarea perceptibilă, mă bucur de ascensiuni eterice.
Trăiesc împăcat cu sinele, creând profund forme date de viziune.
-E bine că te destăinui, așa pot înțelege starea ta.
 - Nu înțeleg.
- Atât îți mai spun.Te lepezi de satana?
-Mă lepăd.
- Să nu ai parte de fericire, fetele cu care intri în contact,
să aibă probleme.
I-a dăruit o floare, un crin ofilit, și a dispărut prin mulțime.
Ușa din mijlocul autobuzului s-a deschis și a coborât respectiva
persoană.
-Am halucinații? O, nu! Floarea ofilită, era semn că ceva a
fost. Floarea o țin strânsă în mână, o dovadă de necontestat. De ce
l-ar fi invocat pe Satana?
Coboară. Trece precum un fulger prin mulțime, o ia
degrabă pe strada unde locuia, căutând să deruleze întâmplarea ce
avea să-l pună pe gânduri.
Am să suflu grăbind mohnirea ce pare a mă induce în
eroare, unde totul arde molcom uneori, iar durerea e sfâșietoare,
are panglica ei, trebuie să faci recepția în tihnă cu adevărul.
Adevărul? Ce adevăr, totul pare mai degrabă o iluzie.
Acasă nu îl aștepta nimeni. Măcar cineva, un animal de
companie. Nu același păianjen din bucătărie. Cică, ar prevesti că
aduce musafiri. Pe naiba!
A ajuns între timp și pălăria croită de singurul pălărier
rămas în viață. Comanda a făcut-o în București, când a zăbovit
pentru a căuta să facă câteva cumpărături pe ultima sută de metri.
A deschis ușa unei mici afaceri aflate la o stație de metrou.
Pălăriile expuse erau fine, din materiale scumpe. I-a fost luată
măsura, a explicat despre dorința calapodului, a materialelor, iar
bătrânul a confirmat cu un ton blând, fără a sta pe gânduri, că îi
va realiza întocmai această comandă. A plătit și lăsat adresa,
mulțumit de pălăriile afișate la geam, a salutat bătrânul și a plecat.
Curierul din spatele ușii avea să îi ofere o cutie.
Curiozitatea a fost așa de mare, bănuind că se afla pălăria, așa că
a rupt ambalajul și a rămas fascinat de execuția ei câteva clipe. O
așează pe cap. Părea ca turnată. Borul pălăriei impozantă, învăluia
în mister trăsăturile feței. Se uită în oglindă și radiază. Cât de bine
îi vine!
Pare un personaj al vremurilor apuse, un personaj din
perioada interbelică. Privește și se minunează cât de bine îl prinde
nuanța neagră în ton cu paltonul, îl mulțumește deplin.
Pleacă la întâlnirea cu Emilia, anunțându-se de fapt o
seară importantă, știind că ea, este fata fondatorului unei galerii
de artă, având posibilitatea de a expune o parte din lucrări și
pentru a le vinde unor personalități importante din țară și
străinătate. Se parfumează și pleacă grăbit.
Emilia îl aștepta în fața vilei, unde locuia cu părinții.
Această clădire se afla pe valea portului, păstrând arhitectura
veche, stil Art Nouveau, ce adăpostea o întreagă expoziție.
- Bun găsit!
- La bună vedere!
Se îmbrățișează și pătrund în interiorul vilei.
- Ce mă bucur să te văd!
- Și eu.
-Ce ai mai făcut zilele astea?
- Am așteptat să te văd. Dar tu, le-ai spus părinților tăi de
mine?
- Spus, cum să nu. Papa e nerăbdător să te cunoască și să
vadă picturile. Le-ai adus?
- Of, nu!
- Am crezut de cuvință să ne cunoaștem mai întâi, apoi să
avansăm discuțiile despre aceste creații imortalizate în
culori.
- Ai dreptate și tu. Nu trebuie să grăbim lucrurile.
Pătrund în living ținându-se de mână. Acolo, părinții erau
așezați la masă.
- Papa, mama, el este Raol!
- Încântați! Luați loc.
Se așează.
- Îți este foame?
- Nu servesc de obicei așa devreme.
-Este ora 15.00, ce devreme?
- De asta este așa slab. Am înțeles că părinții tăi locuiesc
în București.
- Adevărat!
- Tu, de ce ai ajuns aici, în Constanța?
- Dacă rămâneam acolo, nu v-aș fi cunoscut.
- Perfect de acord.
- Însă cel mai mult mă simt atras de mare, mă inspiră și
întărește.
- Am înțeles de la fiica noastră, că pasiunea ta este să
pictezi. Ce pictezi?
- Exprim gânduri, ceva abstract.
- Interesant. Ceva de genul, improvizații” executate de
Wassily Kandinsy?
- Poate. Însă, el expune spiritul în artă. De exemplu, merg
pe raionism, acel concept dezvoltat de Mikhail Larionov
și Natalia Goncharova, fiind o mișcare artistică, numită
futurism.
- Da, e o abordare diferită, neinvazivă pentru modernismul
actual.
-Dar, conștientizezi că poate nu va stârni interes în rândul
potențialilor cumpărători?
- Nu caut să vând doar din interes, vreau ca cei interesați
să rămână cu întrebări, încercând să deslușească mesaje,
lumea e prea supraîncărcată de banal. Caut să imortalizez
gândurile poeților, ei sunt vizionari, peste puterile de
interpretare ale pictorilor, indiferent de stil. Niciun pictor
nu a ieșit din sfera realității, exprimând căutările unui poet.
- Poate, Pablo Picasso a reușit.
- O mica parte, cum Rembrandt van Rijn, însă departe de
imaginația poeților. Păi, cum poate un pictor să îmbrace în
culori imaginația unui poet?
- Hai că v-ați aprins, spune Emilia!
- Nicidecum, tânărul știe ce vrea, adaugă mama.
-Poate, mama, dar, se merge departe și noi ne pierdem în
detalii.
- Necesare, fiica mea.
-Nu cred, este nevoie de o teleportare din câmpul vizual,
în cel al percepțiilor nefirești. Creați o metaforă atipică și
dați-i identitate, puteți?
- Pot să te contrazic? Nu. Însă, oamenii vor chipuri,
flori…
-Pictorul nu poate percepe ce poetul vede în spațiul
metaforelor. Pictorul expune în culori materia, poetul
pătrunde în toate sferele, depășind conceperi umane,
inducând alte trăiri în hazardul interpretărilor. Gândurile
aparent abstracte depășesc închipuirile celor ce oferă o
dublare a fenomonelor percepute, culorile înfățișează
laturi ale normalității. Aștept să-mi picteze cineva gândurile
așternute pe foi. De ce pictorii își vând lucrările iar poetul
trăiește în contratimp cu percepția exterioară?

- Poate că, așa trebuie.

-Păi da, poetul este condamnat astfel la moartea
staticități expusă pe pereți.
- Tu, de fapt ce ești?
-Mi-ar plăcea să fiu poet, nu pot scrie însă, doar îmi pot
imagina. Purtând o discuție cu un pictor într-un spațiu
viticol, am vrut a lămuri această situație. Diferența este
că el vindea diversitatea cunoscută de toți, iar poeții
interpretări nefirești. L-am provocat să găsească o
poezie fără formă, doar fond, într-un spațiu nefiresc,
pentru a fi interpretată. Mi-a spus că îl depășesc viziunile
mele. Eu i-am răspuns că, pot picta, deși nu la aceeași
performanță, peisaje, atenție, aveam optsprezece ani. A
recunoscut că, da, poeții au o divinitate a gândurilor
pricepute și nepricepute, nevizibile și de neconceput.
Poezia cuprinde acea stare a inimaginabilului uman, a
celui care poate să depășească dogme, anumite etape,
este pregătit și are capacitatea de a evolua în
concordanță cu universul, de cele mai multe ori
situându-se într-o complexitate ce nu poate fi
materializată, doar interpretată, ca anumiți perceptori să
poată desluși tainele existente ale spațiului invizibil,
numit antimaterie. Pot pictorii desena antimateria? Ei pot
doar interpreta, materializând. Firește, tot ce înseamnă
artă este demnă de a fi apreciată, dar, sub forma
desăvârșită.
- Să înțeleg, spune Emilia, că ești poet?
- Și ce e rău în asta, fata mea!
- Nu, am mai spus, mă apropii încercând să deslușesc
mistere neelucidate. Poezia, cred că nu poate fi
exteriorizată sub formă materială. Aici este diferența. Se
pot picta gândurile, construind metafore?
- Nu avem pregătirea necesară pentru a da o definiție
clară.
- Firește că nu am cunoscut o interpretare care să poată
depăși transcedența metaforei în care locuiește cu
ușurință poetul. Poate doar perfecțiunea formelor în
materia ocupată de suflet. Sufletul nu poate fi pictat, doar
purtat spre inimaginabil.
Privește la fereastră și constată că este întuneric. Ceasul
arată ora 21.00.
-E târziu, trebuie să plec.
-Nici nu am simțit când a trecut timpul.
- Mai rămâi!
- Altă dată cu placere, știi, călătorului îi șade bine cu
drumul.
- Bine, tinere, dar, promite că data viitoare vei aduce
tablouri, spre a ne încânta pe noi, dar și pe alții.
- În regulă, promit. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc.
 -Și nouă.
-Rămâneți sănătoși!
- Să ajungi cu bine!
- Mulțam!

Următoarea săptămână a fost invitat acasă la Emilia, de

către părinți, pentru a expune din lucrările realizate de el.
Bineînțeles că a dat curs invitației. A luat doar cinci tablouri și
iată-l ajuns la adresă. Poarta era deschisă și destule persoane
așteptau să pătrundă pentru a admira și de ce nu, și a cumpăra din
picturile expuse.
-Raol, bine ai venit! Hai, intră, l-a întâmpinat Emilia!
-Mă bucur să te revăd.
- De ce nu ai sunat?
- Îmi place să stau la rând, să aud, să văd ce spune mulțimea.
- Papa, a sosit Raol.
- Cam târziu tinere, îți place să te lași așteptat. Dă-mi
tablourile să le panoteze cineva.
- Poftiți!
- Superbe! Nuanțele par ireale.
- Mulțumesc!
- Până vor fi expuse, hai în living să vorbim.
- Vă urmez. După tine, Emilia.
- Ești de-al casei, îndrăznește!
Curioși, cunoscători și mai puțini cunoscători, erau
adunați în jurul tablourilor, căutând a interpreta și descifra
mesaje pentru înțelegerea lor sufletească.
 Totul a decurs firesc, doar că cei aflați în galerie,
stârniți de curiozitate, au solicitat explicații suplimentare,
date de autor.
Noroc că Raol era prezent și a fost invitat pentru
lămuriri.
La vederea lui, oamenii au început să aplaude, să îi
strângă mâna, primindu-l cu bucurie.
-Bună ziua, oameni buni!
-Bună ziua, tinere!
-Ne poți lămuri, cu privire la creația de față?
-Desigur.
Începe a descrie fiecare tablou, culoare, imagini și
imaginații, lăsându-i cu gura căscată pe cei prezenți, ba,
mai mult într-o ceață ce nu permite a elucida misterele
acestor încercări făcute într-un scurt timp. Le promite că
va expune în viitor, tot aici și că își va face timp pentru a
fi înțeles.

La sfârșit, după închiderea expoziției, s-au retras la living

și au continuat discuțiile pe tema acestui eveniment și vânzarea
celor trei lucrări.
-Bravo, tinere! Te felicit pentru pictură, ținută, discurs și de
ce nu, vânzare.
-Mulțumesc, pentru aport și susținere!
-Mama, tu ce spui?
-Ce pot să mai spun! Am rămas fără cuvinte. Au fost
momente de excepție. Felicitări!
-Și eu mă bucur de reușita acestui eveniment, adaugă Emilia.
 - Data viitoare, vom organiza din timp expoziția doar cu
tablourile semnate de tine, unde vom invita mass media și
persoane publice.
- Ce frumos! Vă mulțumesc! Cred că nu merit să am parte
de astfel de eveniment. Mă răsfățați.
- Tu ne onorezi cu talentul tău.
- Așa este!
- Să ciocnim cum se cuvine această reușită.
- Poate, data viitoare aduci mai multe tablouri. Nu am
vorbit de acest aspect. Mai ai lucrări?
- Mai am, dar nu suficiente. Fiind student, îmi ocup timpul
pentru studii și pregătire în domeniu. Cu toate acestea,
cred că dețin încă douăzeci de lucrări.
- Oho, ai ceva!
- Am, însă o parte, sunt terminate cu ceva timp în urmă.
- E bine că lucrezi.
- Știați că Leonardo da Vinci a rănas în istoria umanității și
pentru celebrele cuvinte:Arta nu e niciodata finalizată,
doar abandonată.
- Adevărat! Sper să nu abandonezi.
- Raol, eu voi pleca o vreme la studii, în U.K.
- De ce nu mi-ai spus, Emilia?
- Am așteptat să primesc confirmarea. La un moment dat ți-
am povestit, dar, probabil nu ai dat importanță.
- În fine, ce rost mai are. Când pleci?
- Noi ne retragem, vă lăsăm să vorbiți. Seară plăcută!
- Seară bună!
- Peste câteva zile voi pleca.
- Pentru studii nu pot decât să mă bucur pentru tine.
 - Mi-era teamă că te vei supăra.
- Ferească! Vino să te îmbrățișez!
Au mai zăbovit timp de câteva ore, până și-au luat la
revedere, cu promisiunea că nu vor lăsa distanța să îi
separe.
Între timp, Emilia a plecat. Relația s-a răcit după scurt
timp, și nu au mai păstrat legătura. Poate așa trebiua să se
întâmple. Fiecare cu destinul său. Personajul nostru, pare
urmărit de ghinion, întâlnind persoane de care se desparte
fără ceartă, cât și persoane dubioase, ce îl pun pe gânduri
își îneacă supărările prin consumul de alcool.

Acasă aude ușile cum se închid ori deschid, pași coborând

ori urcând, dar nu se intersectează cu nicio viețuitoare. Locuiește
de ceva vreme în acest bloc și mărturisește că doar voci
sfâșiitoare răzbesc de te miri de unde. Trece pe lângă liniștea
oarbă, o bătrână ce stă cu mâna întinsă la poarta sunetelor
exorcizate. De spaimă se întoarce, intră în casă, prinde și înfulecă
o felie de pâine căutând să înlăture spaima ce îi neliniștea
stomacul. Își imaginează o arie a lui Pucinni, în timp ce o adiere,
aleargă prin sonatele compuse special, pentru a eluda interpretări
fondate pe îmbrățișări nefirești, apăsa ritmul tăios, iar o soprană
fidelă operei ce o poartă spre turadot, un act nefinalizat, terminat
de un alt autor, ce reușește să ducă la bun sfârșit opera.
Speră să nu i se aprindă călcâile și după soprană, poate să
ajungă din vânător, vânat, alergat, braconat în timpul căutărilor
limitate, printre gonacii camuflați de tufișuri. Of, iluzii!
Apartamentul era burdușit de oglinzi. Astfel, putea să
vadă în oglindă orice apariție, din toate unghiurile. Trebuie să fii
sincer cu tine, nu în fața oglinzii, te poate păcăli mimica, oglinda
egoistă va ține pentru ea suflul pe care îl emani, și apoi vei umbla
fantomatic prin imaginația celei care va urma să admire trupul
unui străin.
A pășit spre necunoscutul rugilor, observând bagajul
acumulat de trăirile spaimei. Se pare că și singurătatea nu este
sănătoasă. Ar fi recunoscător dacă iluzia i-ar spune o altă poveste,
să îl binedispună. Caută dezorientat a înțelege interpretările minții
și constată prin imaginile ochilor, jocul cuvintelor ce nu se leagă
de ele. Speră să afle înaintea unui sfârșit tulburător un indiciu.
Neliniștea creează forme din aburii ce vin din respirații și alcool.
Dispare în necunoscut, preț de o clipă. Apare în episodul următor
captat de un glonte alb care aleargă pe un traseu definit. Lovit în
călcâiul lui Ahile, urlă prăbușit lângă o haită de lupi ce se joacă în
grădina cu rufe a unei vecine, ce transmitea bezele adolescenților
înfierbântați. Își linge rănile simțind că a pierdut momentul când
ar fi trebuit să termine cu descrierile prea amănunțite a unor vise
ce îl împovăra.
Privind spre fereastră vede fantome ce capătă contur,
caută a memora încercând a reține detalii, analizează pașii, tusea,
chiar și voci pentru a ști cu cine are de-a face. De multe ori are
impresia că se rulează un film S.F., cu suflete ce pătrund în
trupuri și încep a umbla în lumea asta pentru a pregăti terenul, în
scopul de a veni și ocupa planeta.
Sus, la mansardă, deasupra lui, locuiau dorințele, se
strângeau la geam, înghesuite de rama ce avea să le surprindă la
vernisajul admiratorilor. De câte ori își urcă privirea le surprinde
respirând, acoperind geamul cu aburi. O altă vecină întinde
brațele pentru a nu se prăbuși de ochii mirații. Ce vină are că
vecinele îi sar în ajutor dezgolite? Doar babele din bloc îl
iscodesc invidioase.
-Ce vă mai plac trufandalele? Împrejur, toată suflarea
răspândea un avatism propriu, prea greu pentru a înțelege, fiind
convins că totul e putred, ceva nefiresc pentru a trece de filtrul
acestor impostoare.
Ce fac ele toată ziulica? Scanează și identifică tot ce mișcă
pe scară. Conștientizează că în copilărie, acest rol era atribuit tot
babelor care stăteau de veghe, luau notițe. Ce mai, știau tot ce
mișcă în parcare, chiar și atunci când parcarea era goală.
Își amintește de locatarele care i-au marcat copilăria. Pe el
aveau să îl identifice după tăcere, era singurul mut. Eran un orator
căruia i s-a tăiat limba, fiind astfel condamnat. Confuzi, cei din
jur, nu au mai vorbit, au învățat că tăcerea e de aur. Vai de
păcatele lor! Toți se rugau în tăcere. Dumnezeu cum avea să le
afle doleanțele?
Doar babele ispitite, aveau dezlegare la vorbă. Ce mai
vorbeau, ce mai șușoteau, că rămâneai uimit de câte trăznăi
scoteau pe guri. Restul tăcere.
Aceste bătrâne au locuit la parter, erau repartizate special.
Dădeau cu subsemnatul la securitate. Aoleou, ce repede s-au
precipitat clipele și iată-l catapultat la parterul blocului unde a
copilărit.
-Ehe, tanti Olga, ții apăsat pasul să nu te recunosc, dar, eu
am reținut că intenționezi să-i fii egală timpului. Am notat. Și tu,
tanti Rizea, tot cu bastonul alergi după vecini. Aud cum se
cutremură pereții. Observ o tencuială cum umblă ca o fantomă.
Mă mir, din te miri ce, ai fost zidită? Joci un rol cu masca pe față?
Oare, cine ești? Ușor! Relaxarea e necesară pentru a intuit. A,
tanti Caraghiorghe! Dumneata erai bipolară, când zâmbeai când
te schimonoseai. Bântuiți, dar bântuiți degeaba. Toată
suflarea stă închisă în camerele lor neizolate. Imagini derulate se
cutremură în replici ce sting drame.Sper să fii fost doar un vis
urât.
Nedumerit de nedumerirea suflării, risipind în eter
respirații ieșite la întâlnirea ochilor împăienjeniți, urlă tributul
unui locuitor îndurerat. Scuipă în sân. Piei drace!
Ce spaimă! Trece în viteză sub acoperământul
întunericului, devenind astfel invizibil.
Revenind la vecina din scara unde locuiește, cea care
apare goală, este urmărită atât de personajul nostru cât și de cei
care plecau în zori la lucru sau reveneau seara, încercau să
recupereze secundele reci ce erupeau din plămânii îmbuibați cu
tabac, holbându-se cu orele, până erau altoiți de soțiile geloase.
Între timp, o bătrână noapte, așteptând răsăritul i-a
acoperit ochii.
-Ghici, cine e?
Încearcă să pipăie antimateria, apoi simte cum cineva îi
suflă în ceafă. Cine să fie!
-A, ești o piesă de șah, nebuna neagră, prezentă pe tabla
de șah!
-Da, de unde scoți perlele astea, se aude aproape
neperceptibilă vocea?
 -E magie, oamenii au capacitatea de a le aduna la gâtul
oropsiților. Îți pot oferi din iluzii.
-Nu, merci! Îndur destule de la împiedicați ce mă înjură
adesea. Când apar, la apus sunt jună, apoi, spre zori mă ofilesc pe
picioarele voastre. Noroc că ung cuvintele frumoase și zâmbetele
netrunchiate ce vă urmează-n somn. Când oamenii cad răpuși de
osteneală, îi veghez, îi acopăr cu mantia neagră, ferindu-i de ochii
răutăcioși ai stelelor neodihnite, și de deochiul invidiei ce poate
bântui fiecare suflet. Cu toate astea, eu, eu mă fac vinovată de
liniștea pe care o ofer, chiar și atunci când nu se aude nici măcar
musca. Și tu, tu nefericitule, te întrebi cine sunt?
-Ai dreptate, dragă noapte, simt cum somnul mă doboară.
Noapte liniștită…
-Hai, dormi, noaptea-i un sfetnic bun!
-Toți avem întâmplări trecute, uneori pățanii de groază, și
totuși găsim întâmplările altora mai groaznice, pentru că ne-am
vindecat conștiința și împăcat cu resturi de rahat.
Următoarea zi părăsește apartamentul, încercând să se
liniștească. În centrul veci al constanței, lângă statuia lui Ovidius.
Sub privirile celor aflați acolo, o tipă mergea ca pe șină pe o linie
trasată de viziunea rămasă în convalescență, părea a rata
dimensiunea acrobației, dar nu știa cu exactitate de ce oferea
acest spectacol. Argumentul era unul făcut ad-hoc, acela al
exercițiului. Uneori se revolta că nu reușea să mențină și
echilibrul trecătorilor.
Cât de simplu este să cazi, avea să constate el! Realitatea
acestui joc era bazată pe nesiguranța picioarelor ce continuau să
absoarbă unda de șoc a spaimei de a se nărui în zadar toată munca.
 A vrut să o urmeze, îi lipsea însă curajul de a păși în
siguranță. Așa că, o urmărește cum se depărtează spre amurgul
ce o absorbea în tot roșul acela imens.
A avut curaj, își spunea! Aplaudă sfârșitul acestui
spectacol gratuit, oferit de o acrobată necunoscută. Nici nu știe
dacă e reală ori ireală. Trăiește prin drama incertitudinii.
Rămâne la o terasă aflată la câțiva metri de impozanta
statuie a lui Ovidiu Naso, romanul exilat. Scrie ceva idei arse la o
țigară lăsată liberă să se consume. Prin mulțimea care se perinda,
avea să-i atragă atenția un cuplu, aflat la mică distanță. El înalt,
îmbrăcat cu un hanorac, iar pe cap purta o pălărie identică cu cea
primită săptămâna trecută. Neagră. Deși, afară era suficient de
cald, părea că se ascunde de priviri, fiind în mare parte acoperit.
Ea, minionă, frumoasă, prinsă de brațul lui puternic, mai mult
trasă, lăsa impresia că un vânt musonic o poate disloca. A reușit
să se prindă de un stâlp, să rămână câteva clipe suficiente pentru a
o observa. Era ea, fata din autobuz.
Și-a adus aminte ce a rostit, înainte de a se face
necunoscută, și i-a șoptit:
-Te lepezi de satana?
-Mă lepăd, a spus ea, dispărând!
În tot acest timp, fusta ei devenea o umbrelă multicoloră,
lăsând picioarele libere să preumble prin imaginația neverosimilă
a gândurilor, schițând pe foile răvășite diverse forme. Fusta s-a
refugiat pe un scaun.
Privește nedumirit spre masa alăturată, unde fusta stătea
pe scaunul cu trei picioare, rupt de o bătrână, care s-a mutat pe alt
scaun. Își șterge ochii cu mâinile. Rochia era vie, de vreme ce se
ridicase de pe scaun. Vântul se întețește și rochia fuge alungată,
departe. Opriți de curiozitate, câțiva, câteva, încă se holbau. A
căpătat formă și sperie o cioară gălăgioasă, situată la înălțimea
celei mai joase crengi. Bătrâna cade, rupând scaunul. Încearcă să
o ridice și se dă bătut de greutate. În cădere pare ridicol.
La budoar se vedea tinerețea, era bandajată în mănuși de
gală. Surâde, holbând ochii de-un albastru ceresc.
A crezut că diseacă fiecare moment al fiecăruia. Vă dați
seama că, în toată curiozitatea pe care o stârnise, era centrul
atenției, în timp ce restul, stăteau amuțiți, transformați în paiațele
lui Ruggiero Leoncavallo, surprinși de acest episod. Bătrâna era
încă jos.
Două mâini îndepărtează voalul și moaștele sfintei rătăcite,
ne fixează tăind răsuflări în timp ce zbiară. Era un sunet similar
cu descărcările electrice, care prind contur. Unii au luat-o la
sănătoasa. Cei rămași, mai mult leșinați, se rugau entităților
cerului să îi țină în viață.
Raol se sprijini de masă cu coatele, încercând să se ridice.
-Băi, oameni buni, ajutați-mă!
Întoarce capul și nimeni, nimeni nu mai era în picioare.
Vântul s-a domolit, și mesenii s-au reașezat la locuri.
Tinerețea încă se uita la el.
O salută și se reașează pe scaun, făcându-i un semn discret
să vină la masă.
-Mai serviți?
-Servesc. Ce doriți?
 -O tărie. Cincizeci de grame, deocamdată.
-Aveți planuri mari, se pare.
-Prin câte am trecut, merită să beau. Aveți un nume.
-Sunt nemurirea!
-Păi, atunci să petrecem.
-Petreci dumneata.
Acest scurt popas la terasă, era necesar pentru a se liniști.
Așezat la masă, mai mult împrăștiat, tulburat de împrejurările
date de perioada examenelor, avea să stârnească o tânără care s-a
împiedicat de picioarele lui și în cădere a vărsat cafeaua.
Zgomotul produs de spargerea ceștii izbită de asfalt, îl făcu să
tresare de spaimă. Scuipă în sân, crezând că avea să piară
ghinionul.
Un pescăruș zbura razant pe lângă umbrelă și scotea
sunete bizare, parcă prevestind o dramă. Reușește să o prindă în
brațe pe fată, câteva secunde, suficient pentru a avea o revelație,
mai degrabă întruparea în ființă, acea persoană ce îi lipsea.
- Mă scuzați, domnișoară!
- Te pot scuza? Păi, bine domnișoricule, așa se stă la masă,
nu doar că ai ocupat masa pe care stai tolănit, dar și spațiul de
trecere, unde te crezi?
- Îmi pare rău... am rămas paralizat într-o dimensiune
parcă nefirească. Nu mai aud, am rămas mut de uimire și consum
clipele într-un mod ireal.
 - Vă este rău? Îl zdruncină cu putere, spre a afla ce se
întâmplă.
- Nu! Am avut o revelație.
-Poftim!
-Nu pofti că ți se apleacă!
- Nesimțitule!
Merge spre bar pentru a-și comanda altă cafea.
O urmează la bar, dorind să achite cafeaua, simțindu-se
vinovat față de întâmplarea precedentă.
-Nici să nu te gândești!
-Dar, știi, eu am fost de vină, vreau să repar această
nesăbuință, te rog!
Plătește repede și pășește în urma fetei.
-Ce cauți aici? Lasă-mă singură!
-Okay!
Dă să plece și o aude cum îi spune să rămână. -Știi,
am avut o zi nefericită și reacția a fost dată de aceste întâmplări.
Tânărul se așează.
-Mulțumesc!
-Toate se adună în sufletul meu. Sunt deprimată pentru că
nu reușesc să mă adaptez în aceast superb oraș.
- Nici tu nu ești din partea locului?
 - Nu sunt.
- De unde ești, ce vânt te aduce pe aici?
- Ehe, sunt de pe alte tărâmuri, am venit pentru studii, sper
să găsesc ceva de lucru între timp. Tatăl meu vrea să mă
responsabilizeze, astfel că trebuie să caut un loc de muncă.
-Și eu tot la studiu. Studiez la Universitatea Ovidius, la
Facultatea de Arte, arte plastice, anul doi.
- Eu la medicină, primul an.
- Ce frumos!
- Da, este. Însă se pare că visul meu se va destrăma curând.
Dacă nu reușesc să mă angajez.
- Se pot găsi soluții.
- Din păcate s-au evaporat.
- În acest moment valurile depășesc țărmurile, furtunile
devin pâlnii și-n toți plămânii rămân, dar ce mă fac cu azurul
cerului care vrea să mă izoleze de zâmbetul tău?
Râde scurt.
-Nu mă pot baza pe hazard, trebuie să iau taurul de coarne.
- Nu, trebuie să sperăm.
- De mi-ar sta inima până totul s-ar așeza firesc!
-Nu putem să întrerupem inima când vrem noi. Ar fi
magie, ca atunci când n-ai chef de nimic și dintr-o dată să dispari
colindând prin rai, alături de nonființe gata să întindă mâna pentru
a proteja. Dar cine te-ar restarta, cine ar porni motorul? Trebuie
să ai un elecrostimulator, un programator de ciclu renascentist, să
stea la cheremul tău. Astfel, te-ai odihni și păstra tânără o
eternitate.
- Imaginar sună bine, dar netrăind, lipsind, privând
sufletul de trup, te rupi de realul clipelor tale și nu poți recupera
ciclul firesc al existenței ce te călăuzește în astă viață.
-Mă ghidez după suflet și ceasul din trup care ticăie în
absurd, până la marea evadare. Merg la pas să depun pe alocuri
frânturi învelite în foi, poate vor naște capitole de viață. Până mai
ieri nu-mi imaginam că singurătatea ucide la fel ca, violența
valurilor sparte la mal. Absolutul devine vizibil noaptea, când
cerul este senin și adună ideile învelite în foi. Aceste pomelnice
devin vizibile în înălțimile plasmatice. Imediat se dă citire la
acatistele care grăiesc. Aud tunete ce nu mă înspăimântă, pentru
că, sunt voci ale neantului ce transmit sentințe fiecărui condamnat.
- Cum așa?
-Nu pot fi receptate de timpane, au o frecvență mult prea
înaltă, dar odată intrate, creierul le deslușește. Orice neînchipuire
devine închipuire și ajung la brațul ei, necălătorind, stând. Ce
nevoie avem de efort pentru deplasări, cât timp ne deplasăm
gândurile. Neînchipuirea a divorțat repede, neputând locui cu un
absent.
- Absent, ca mine.
-Într-adevăr absent, aici sunt o formă rătăcind prin forme.
Gândurile locuiesc la înălțimi nemăsurabile. Oricum, un gardian
mi-a delimitat suprafața pentru a nu depăși rațiunea și stau între
viață și moarte. Trimit un porumbel alb ca solie de pace. Dispare
către nevăzut, o fi depășit absolutul? De ce m-ai exilat pe pământ,
cu ce ți-am greșit, Doamne?
-Poate ăsta-i destinul.
-Pari a fi un erudit bântuit de viziuni ce nu ne dau pace.

-Și în definitiv a fi erudit, care crezi că e sensul existenței?

- A te fi materializat într-o formă dată, aducând lămuriri
suplementare celor dispuși să asculte.
-Ori îți răspunzi la întrebări omițându-te?
-Consider că putem admite cunoașterea, imperativ de
evoluția noastră, fiind baza scindării alterate a progresului în care
timpul ne domină și realizăm staticitatea ca o formă a momentului,
indiferent de aprofundare. În cele din urmă, necunoașterea capătă
forma cunoașterii, inducându-ne neaflarea ca un scop permisiv, ce
ne determină să inițiem stări doar pentru a emite ipoteze în spațiu
spre a ne defini.
- Naivitatea e o forma a involuției și totodată a stării de
puritate în care te destăinui celor aflați la nevoi, îi hrănești și apoi
hazardul acestora te dezumanizează.
-Ok! Treci peste, căutând răspunsuri, le găsești și acestea te
înverșunează, delimitându-ți scopul și provoci stări, întorcând
așadar emoția primită în frustrare. E bine? Unii ar spune că e bine
să întorci favorul, oricare ar fi acesta. Pentru mine nu e la locul
lui. Orice încercare de a face rău se termină cu o imensitate de
necazuri. Așadar revin la normalitatea mea, dăruind bine.
 -E doar o alegere. De exemplu, eu caut să evit orice
contact cu farisei, deoarece ei au drumul lor și nu pot rezona cu
starea lor.
-Fiind o persoană zen, mă introduc acolo unde stările
alternează cu acceptarea sentimentală. Astfel, conștiința mea
relaționează cu suflete pure care odată întrepătrunse se
armonizează. Celorlalți contacți, rezultat al compasiunii mele, le
dau șansa prin iertare de a coabita în spațiul meu, fără a capacita
să creeze interferințe pentru a nu deratiza perfecribilul, aceștia
fiind critici ai necunoscutului, ca o turmă împrăștiată, deturnând
starea fără a o înțelege. Spiritele fiind ușoare reușeau să plutească
încotro vântul le poartă.
-Chiar dacă rațiunea era de netăgăduit, se admițea ca
prioritar efectul și nu cauza dorită. Spiritele călătoresc libere,
precum gândurile.
-Stările, ca niște porniri ale gândurilor se admit unele pe
altele în funcție de urgențe stârnind trăirile indiferent de scopuri.
Astfel, rațiunea nu optimizează întotdeauna dorințele, ci, stările
consimt în ordine trăiri. Festinul era ingerarea lacrimilor asumate,
pătrunse în adâncul pântecului până la reprimarea undelor.
-Pe toată întinderea cunoașterii mele, întâlnesc oameni
măsurabili, ca niște borne kilometrice, riscând să prindă rădăcini,
iar eu nemăsurabil, ca un glonte cu ținta spre cer, risc să mă prind
cu putere de nori, să rămân o intenție de a le fi partener.
-Apropo, încotro se adăpostesc umbrele, când noaptea se
arată, se bag la odihnă pentru a împlini zorii? Dar, dacă dormi
ziua, ce fac umbrele?
 -Se adăpostesc în tine, și astfel vă odihniniți în
deplinătatea întregului.
-Refutabil, aș admite uneori să aud până și lucruri
plictisitoare, permițând umbrelor să meargă pe demarcația
întâmplărilor venite spre a aminti că totu-i posibil în relativitatea
întâmplărilor. Uităm destul de repede cele învățate cu bune și rele,
există o poziție de luare aminte pe termen scurt. Doar când
aceleași întâmplările vin periodic, atunci, suntem capabili să
recunoaștem și să procedăm corect față de repetata pățanie.
Umbrele trăiesc în lumina trupului.
-Deci, trăiesc?
-Clar. Să nu spui nimănui.
- Mai spune.
- O umbră trăiește în mine.
Nu apucă să termine, că o țidulă transparentă de nor se
prinde de încheieturile mâinilor, ca niște cătușe. Conștiința se ia
la trântă cu țidula și descifrează mesajul. Îi citesc neuronii în cor:
e mai bine să locuiești aici, decât la distanțe nelocuite.
-Bucură-te de viață!
- În acest moment, mă bucur de viață, răspunde fata.
-Se impune să tac, o nouă tipologie a pedagogiei actuale
unde cuvintele nu își mai au rostul, mă determină să iau această
decizie. Tăcerea ucide nervii producând în cădere zgomot, urlând
înlăuntru, devenind trauma solului ei. Un animal neimaginabil,
hămesit, alungat să consume din interior toată suflarea.
-De ce nu te apuci să scrii, ai înclinații literare?
 -Nici să scriu nu-mi mai arde, scrisul acutizează rănile,
frământă și înverșunează Apariția, cea care este răspunzătoare de
frământările mele. Apariția este o formă de viață, o creație
imaginată într-un timp îndelung, aproximat pe luni, concepută cu
suflet, o persoană mișcabilă. Apariția ajunge să aibă propria
personalitate, dezicându-se de principiile creatorului, fiind
stârnită de curiozități.
-Intervin probleme confuze, știința exactă se pare că este
răstignită. Altă filosofie se impune celui ce precede acestui
concept dogmatic expus. Binele se pare că ajunge dușman al
clasei sangvine, și o botniță în cele din urmă este imperios
necesară a fi purtată.
-Apariția umblă unde dorește, rănind speranțele
îndureratului ce-și plimbă cu mândrie încă trupul pe raza unui
cerc de soare, ce străluce. Gândul umblă neacceptând situația și
inima trage ca un clopot, permițând intrarea în preagonie.
-Câte se pot întâmpla în tot acest timp halucinant, și câte
rele se pot intersecta cu Apariția?
-Mai avem vreo regulă de acordare a măsurii, înainte
acordai pe nota La, o frecvență Dumnezeiască a undelor interpuse.
Azi se cântă în dezacordul părintelui (se impune" la tăcere"). Sub
deviza "facem cum ne taie capul", apar anomalii, anarhia și
intoleranța sfaturilor, toate devin covârșitoare. Pe semne că noi,
am trăit degeaba și sfaturile sunt uzanțe învechite. Mă adun din
lacrimile prelinse până la malul modernismului, apun pe
incapacitate târând strigătele, poposind la următoarea stație.
-Îmi pare rău!
-Eu am un nume, strig?
 -Și ce cauți aici, te-ai rătăcit? Aici nu locuiește niciun
nume.
-Nici nu știu când am devenit absent, puteam umbla dintr-
un nimeni în alt nimeni, fără a ne cunoaște. Operat pe conștiință,
am pierdut toată rațiunea odată cu numele.
-Doar Apariția face ce vrea, unde vrea, când vrea...
-Am pus punct. Și-am luat-o de la capăt. Tac într-o
cămașă de forță transparentă, transformat într-un nimeni care nu
vede, nu aude, nu vorbește, nu simte... Sunt la un capăt distanță,
un fir înnodat, amputat, se întrevede a finaliza creația prin
continuarea lucrului cu o andrea strâmbă, până la finalizarea
ghemului, nu a scopului, căci în definitiv mergem pe unde
apucăm fără a mai avea un scop în viață.
-Astăzi tăcerea este de aur. Pare că și timpul tace.
-Am fost educat să aflu raza unui cerc, cunoscându-i
circumferința în copilărie, acum mă reeducă Apariția în timpul
ariei pătratului. Care este latura la pătrat, oare cum o fi? Am aflat,
dau din colț în colț și-mi devine capul pătrat.
-Am trăit s-o aflu și pe asta!
-Tac să nu urlu și cred că, generația alege să ajungă o
degenerație.
- Nu știu, îmi pari cunoscută. Cum te numești? Mâine este
vineri! Voi pleca spre Londra pentru a mă întâlni cu diveși colegi
de breaslă, pentru a stabili noi proiecte și pentru a expune câteva
tablouri.
-Succes!
 -Mulțumesc! Nu mi-ai răspuns, poate ne mai întâlni. Îmi
face plăcere să discut cu tine. Cine ești? Eu sunt…
- Știu.
- Știi?
- Sunt Sonia, fiica mai mică a tatălui meu.
Face o cruce încrustrată în trup cu dalta unghiilor de la
mâna dreaptă, pleacă capul ușurat de eliberarea pălăriei și cuvântă.
-Vino! Venir-ai să vii, cu ajutorul domnului ce te poartă în
ceața ochilor mei.
Fata dispare. Cineva se joacă cu mintea lui. Oare cine?
Pare a fi de pe altă planetă, ocupând un plan trasat de
săgeți trase de arcul lui Marcu. Și iată-l mai îngândurat,
neînțelegând ce se întâmplă, la limita cărui adevăr se află sau în
ce incertitudine planează. Alege să bea sub oblăduirea suferinței.
O gripă nenorocită îl curta de o vreme, având stări diferite, de la o
extremă la alta, când de cald când de rece. În preajma acestei boli
abandonase orice proiect. Era decembrie. Această lună în mod
normal îl impulsiona, îl purta pe culmile fericirii. Acum stătea
țintuit la pat.
Telefonul sună. Răspunde. La celălalt capăt, erau părinții.
-La mulți ani, fiule!
-La mulți ani, familia mea frumoasă!
-Să ne trăiești fiule!
-Și voi. Ce mai faceți, cum sunteți?
-Bine, bine! Dar, tu?
 -Bine și eu.
-Nu credem, simțim ceva în glasul tău. Ne ascunzi ceva
-Nu, puțin răcit, o viroză se joacă cu mine. Acum că v-am
auzit, simt că sunt mai bine.
-De ce nu ai dat un semn de viață?
-Nu am vrut să vă neliniștesc. Oricum am mai vorbit zilele
trecute.
-Așa este, are dreptate băiatul. Spune drept, ai cunoscut
vreo fată, hai recunoaște?
-Nu, nu am găsit. Mai degrabă sunt dezamăgit.
-E, lasă băiatul, ce tot îl stresezi cu fetele!
- Mai am puțin și mor...
-Termină, ce te-a apucat?
-Mamă, tata este bine, spune-mi, are ceva?
-Are pitici pe creier.
- Cât credeți că o voi mai duce? Vreau să îmi cunosc și
nepoții.
-Tată, toate la timpul lor.
-Așa e, aprobă mama. Vrei să venim la tine?
-Nu. Poate vin eu, că este vacanță.
-Bine dragule, te așteptăm! Mai sună și tu.
-Sun! Vă îmbrățișez cu drag!
 -Sănătate, să auzim de bine!
După ce încheie apelul telefonic niște voci tăcute din
interiorul camerei, stau aliniate la fereastră, împlinind zorii cu
flori de gheață, venite din gerul bobotezei, colindând cu ramuri
degerate, spre uimirea lui Raol. Sub privirile unor cuante de
energie sesizabile simțurilor, ce defilau prin trupul plăpând, pus la
păstrare pentru următoarea zi, făcându-i astfel un masaj de
stringuri eterice, numite scenarii de formare a particulelor
elementare (demoni ai nopții). În omogenitatea unui nor
molecular din altă constelație, cuvintele hrăneau materia ce se
înălța în dimensiunea sufletului, un sine qua non al absorției
elementelor necesare renașterii. Inteligența din spatele ADN-ului
exteriorizează o clipă sufletul prins de zăpada din afara lui,
dăruind astfel speranța că va trăi în timpul acestor scenarii
posibile. O clipă se îmbracă-n așternutul iernii, vrând om de
zăpadă să fie. Raol era cuprins de o meditație transcedentală, iar
vibrații cuantizate îl legănau cu impulsuri, poate și din cauza
stării lui precare de sănătate. Rotația dată de vortex era suficientă
pentru a produce vibrații necesare să teleporteze ființa atinsă, să o
detașeze de fiecare celulă introdăcând-o în marea constelație
pozitivă, ce reușește să elimine din negativismul indus. Vibrația
se materializează, rezonând cu inima, iar atomii excitați, nasc
aprige gânduri. Unde sonore atinse de pași, dublează mersul greoi
al melcului. Acustica paralizează ființa scurtă vreme, fiind atât de
prodigioasă că nu aveai cum să percepi decât în felul tău evolutiv
acest fenomen. Cimatica era vinovată de propagarea terapiei
asupra celulelor prinse în dans, desigur spasmele aferente
contracțiilor severe, date de boală, îi permiteau să călătorească în
grupuri compacte de stele. Rezonanța era deplină. Ajunge să fie
portat, fără îngăduință, într-o mare beatitudine a dorințelor.
 Într-un concert cu sunete calde, înainte de stacojii clopoței,
personajul nostru se pierde în mulțimea nevăzătoare a notelor
melodioase, asumate, orientate spre musonicul vânt ce mai bate,
aude apusul pășind tiptil, ca o apariție neinvitată, un străjer
repetativ al fiecărei depărtări de soare, pe fire de păr albe,
dezacorduri uitate mai îndrăznesc a aclama degetele de-un alb
doar imaginar, cântă de puțină vreme uvertura din cămara goală.
Visteria s-a împărțit pe zile, fiecărei zi i se repartizează o clapă
acompaniată de stare și dialogul muzical, devine vizibil prin
zborul albului porumbel eliberat din mâinile unui nevăzător ce stă
liniștit în dreptul blocului, acaparat de sunete. Za cu za, an cu an,
îi înfășoară trupul, asemănându-l cu un faraon, împovărat de
metalul ce îi este călău. Ochii captează albul intens și îl ancorează
la finalul treptelor, în timp ce scarpină țambalul costeliv al
trupului care răsună cu grație muritoare, balada lui Porumbescu.
De atâta viață, se îngrașă absurd, iar o urmă de îndoială a erosului
ce atârnă de contratimp interacționează cu stomacul rahitic. Se
strâng câinii lângă ziduri, dând iama în urlete nereceptate de
oameni.
O tavă umplută cu singurătate dă pe afară, învăluindu-l.
Are grijă să se îndepărteze de umbra fiecărui gând și ascultă
așadar sunetele unui nai, n-ai de unde să știi. Va supraviețui?
Ia un calmant, să liniștească nervii ce îl portează mereu
spre necunoscut, dă drumul la pick-up și ascultă. Acest pick-up
era primit de la bunica. O vedea pe ea, nepământeană, o formă de
lut, cu gura deschisă, cerând îndurare.
- Bunico! Îmi lipsești. Mi-e dor de tine, bunico.
Pleacă de la muzica solicitată de interiorul infatuat, al
nervilor întinși exagerat și dă drumul glasului la si bemol,
completând tăcerea, spațiul liber din nocturnele lui Chopin
Frederic. Cine este el să completeze opera aceasta, o compunere
perfectă, unde îți dorești să rămâi. Blasfemie, ar spune cârcotașii!
Dă frâu liber imaginației, și fluturii pătrund fără voie pe
florile veștede, acolo nimeni nu-i ocărăște. Câtă vreme nu își
asumă întreaga opera și doar introduce puțin din imaginație, i se
permite. Cântă fără oprire, și cuvintele se curăță pe muzică
revenind perfecte, imaculate, până își găsesc locul pe foi.
Niște lacrimi inundă subsolul rătăcirilor lui și doarme
repede pe secundele ce vin cu alaiul strigătelor unor bocitoare ce
răsună enervant din alarma telefonului programată să sune
Oprește alarma. Lasă să răsune doar melodiile imprimate pe
placă și le dedică cu bucurie părinților.
Mișcările inevitabile, pașii îi poartă spre ieșirea din
spatele clădirii. Observă un tei ce a apărut din seninul cerului
ațipit pe clipe mișcabile, repetiția insolvenței destinului agonizant,
pântecul trunchiului, conferă imaginației statut de liber arbitru.
Crengile obosite atârnă pe grumaz și suprimă timpul ce abia mai
respiră în bătaia vântului. Dă năvală pe canalele navigabile,
atingând fluviile și gândurile în periplul incantației, desfundă
toate adunăturile elogioase cu palma, resuscitând scurgerile
înfundate cu nelipsite idei. E doar un tei ce vorbește pe limba
fiecărei frunze: nu mă vezi?
-Te aud și îmi e de ajuns!
Un străjer intră în decor izbindu-l, îi pipăie cu teamă
silueta înrădăcinată.
Deschide ochii și constată că imaginile îl pătrund, ochii s-
au ascuns, și reușește să vadă prin el.
 -Degeaba ai răsărit, dragule tei, ochii nu vor să te vadă,
caută dimensiunea splinei. Se spune că arată vârsta, cam cât mai
ai de trăit. Și apoi, nevăzătorii pot umbla fără teamă, sunt
obișnuiți cu întunericul, pentru ei întunericul este lumina noastră,
a văzătorilor.
Se împiedică, vrea să-i arate că intenționat atinge obiecte
pentru a ști că nu lipsesc, că fiecare este la locul lui. Mai greu este
cu cei lipsiți de probleme, văzătorii, ei umblă chiar și-atunci când
vor să îmbrățișeze trupuri, nu se opresc și caută prin suflete, fără
învoiala celui umblat. Pentru nevăzători, dragostea este dăruire,
atingerea simțul matern, sub forma dăruirii, chiar dacă nu se cade,
oferă. Trupul lui devine țintă pentru invidioși. Păstorește
atingerea și-n cele mai grele clipe, pactizând cu universul care îi
permite să supraviețuiască. A durere strigă, atunci când pătrunde
iar în camera goală și pragul îi încurcă membrele inferioare. În
cădere, răstogolește sunete. Simt, simt că trăiesc!
Își pune întrebări despre adevăr, despre apariție, sens și se
distanțează de lumină fără să conștientizeze.. Ceva e putred în
abordarea acestei dileme dată de raționament. Devine acceptat
prin acceptarea semenilor. Simte că este legat de altă destinație, o
separare de conținut, energiile răspândite la distanțe nemăsurabile
îl induc în alt timp al altei dimensiuni, până fuzionează cu restul
detașat de materie.
Se pregătește, se îmbracă în frac să invite nemurirea la
dans. Surpriză, rămâne adăpostit infidelelor urme și se desparte
de restul pașilor. Ei merg degajați spre podium. Devine o scursură
a societății și împins spre necunoscut cade pe primul loc de la
coadă. Decât deloc, e bine și așa, se mulțumește așadar și cu
modestul loc întâi de la coadă. Merita mai mult. La cât a lucrat,
spera să urce pe podium, dar nu, a fost alungat pe primul loc, ca
un maidanez în fața haitei flămânde.
În noi se ascunde adevărul, sorgintea universului de-a
lungul vremurilor apuse, ca purtători ai ADN-ului. Putem măsura
timpul până la noi, dar nu putem cunoaște sfârșitul. Fiecare,
suntem un puzzle al jocului din univers și fără noi nu se poate
diviza creația. Limita lui umană, măsurată în timp ancestral,
văzută de sus ca o secundă trăită intens, răspândește o stare de
confort detașându-l. Se întreabă: fără timp unidimensional și
spațiu tridimensional, unde ar fi?
Evoluția se va opri când vor fi cuprinse toate oseminte de
găurile negre aflate într-un vibratio crescento ce va admira
materia simțind-o, ca pe o lucrare neclară, numită artă abstractă.
Devenim instrumente ale acestor găuri negre, răspunzătoare de
finalul creației.
Secundele scurse îl paralizează, simțindu-și sfârșitul,
depășind limita timpului sonic, constată că stă în pat și zace, fiind
convins că absolutul l-a uitat, confuz într-o visare. Păcatele
accelerează intensitatea patimilor, al unui subiect circumspect
care interacționează divizibil.
Niciodată nu a căutat prin desaga cuvintelor extreme,
deoarece l-ar induce-n eroarea mediocrității, acest atașament
poate fi o incursiune în lumea erosului. S-ar numi începutul
infidelității față de orice apariție, ca un prim exercițiu în
conștiința lui. Bănuiește că plictiseala trădează intimitatea
absolută în care este complice fără să-și dea seama, să-și caute
veriga prin distanțarea de ceea ce numește plăcere, căutându-și
refugiul în castitatea unor călugări.
 Filosofia pentru el este o știință a neștiinței, cum de altfel,
lumea este o existență a inexistenței viitoare. Singura cale a
veșniciei este creația. Lasă ceva în urma ta, să nu rămâi un uitat.
Încearcă să adoarmă. Are temperatură, și tușește. Se aude
soneria. Iese din starea bolnăvicioasă, se ridică din pat și deschide
ușa. Era Sonia.
-Ce cauți aici?
-Am venit să te vindec.
-De unde știi unde locuiesc?
- Eu știu totul.
-Nu pot să cred. Dă-mi o palmă să cred.
Îi dă o palmă peste față cu putere.
-Au, a durut! Ești reală.
-Bine că simți, am crezut că te-am pierdut.
-Nu mai știu de capul meu, sunt asaltat de gânduri.
-Normal, te fac să înțelegi anumite aspecte din evoluția ta
și a altora, coroborând cu universul.
-O, nu, nu începe și tu!
-Nu mă inviți, ești cu cineva?
-Cu moartea, cu cine să fiu! Intră.
-Miroase a boală la tine.
-Ha, ha, ce glumă! Nu vrei să mă vindeci?
-Încerc, dar am nevoie de alcool.
 -Alcoolul să lipsească! Face parte din viața mea. Servește!
-Da, văd. Atunci să bem, de boală să uităm.
-Noroc!
-Să-ți fie bine!
În întunericul permanent din casă se sinucide lumina ce
pâlpâie la lumânarea aproape consumată. O gaură neagră a pus
stăpânire pe el, doar amintirile mai încearcă să trezească zorii.
-Ești o gaură neagră?
-Poate, continuă să bei, dă frâu liber imaginației!
-S-a așezat la fereastră o floare, are culoare. În tot
întunericul fecund, a răsărit. Intru cu imaginația în trupul ei firav.
-Te poartă gândul mult prea departe de adevăr.
-Poate că nu, îl văd pe Dante Alighieri surprins de
lighioane prin pădure, în ,,Divina comedie”, îl simt cum trece
micșorându-și teama prin necuvintele ce stau culcate pe răsuflări
aflate în extaz, permițându-i un binemeritat avans, ce-l scoate din
problemă.
-Ai depășit absurdul. E timpul să te oprești, nu-ți face bine
alcoolul.
Îl vede pe Dante. Se ridică brusc, căutându-l. Zadarnic!
-Of, iar!
-Oprește-te sunt eu. Mă zăpăcești! Treci prea ușor prin
gânduri, și eu nu înțeleg.

-Atât de îndesată îmi pare lunea, că pot s-o zidesc într-o

noapte cu toate responsabilitățile cotidiene. Simt picături de
plumb ce se sparg pe creierul meu vulnerabil. M-am așezat în
patul cu gânduri, sfârșind astfel cu nopțile bacoviene.
-Iar delirezi, sărmane!
-M-am prins, delirul te poartă în necunoscut. Am sperat ca
brazii orbi, plecând, dispărând de pe urmele pașilor mei să alerge
ghidați de soare la înălțimea idealurilor mele, acele necurate trăiri
ce emană lumină. Iar tu să-mi fii străină.
-Străină vrei, dar am o misiune.
-Ce mare scofală. Poate e mai bine așa.
-Nu pot să mă despart așa curând de tine.
Se oprește câteva clipe depășind orizontul așteptărilor,
apoi devine irațional în toate așteptările și acceptă viziunile altor
nebuloase. Așa capătă sens descrierea comprimată a tabloului ce
conferă libertatea unei exprimări păstrate în adâncul conștiinței. O
exprimare plastică, ca o matrice a imprimării hazardului, depășit
de neînțeles. Trăiește modelând forme evolutive, plasmatice,
lăsând în urma trecerii, un apogeu invizibil. Fiecare apariție
neperceptibilă, de fapt este opera existențială în care transcende
emoțional pe scena marilor valori ce compun universul. În toata
paradigma aflărilor perturbate de gânduri, întreține globalizarea
fiecărei existențe la nivel macrocosmic, reușind să dirijeze undele
fiecărui necesitat, acompaniindu-i. Era și ea acolo. Părea
îmbrăcată în var. Era alba și misterioasă. Carnea ei mirosea a
divin.
-Cine ești cu adevărat?
 -Cred că, privită din dreapta sunt o stafie. Din stânga de
privești, sunt o superbă fată.
- Din față pari debusolată, timidă dar pedantă în tot ce faci.
-Privește din stânga oglinzii, vei descoperi o iluzie, ceva
nedefinit, din dreapta un șir interminabil, schimonosit ce aparține
doar celor vii .
-Și atunci gura, gura de ce e neschimbată?
-Gura e poarta sărutului, stă neschimbată pentru a
pătrunde toți gură cască. Brâncuși, m-a definit.
-De intră tot norodul, nu te mai spală nici Jiul.
-Pușchea pe limba ta!
-Ultimul intrat, cum oare s-o numi?
-Comun.
-Cum Doamne, iartă-mă!
-Sunt o adunătură dintr-o groapă comună.
-Gropile, crezi că au ieșit, înălțându-se-n gură?
-Așa pare. În gura asta înspăimântătoare se află durerea
vremurilor.
-Suferința?
-Da, suferința celor momiți. Așa, ca aceștia.
-Au venit albi, neidentificați și tu te-ai transformat. De ce
așa de albă?
-Albă, așa s-au îmbrăcat toți porii după toate încercările
caudine și înțelegerile neînțelese în primă fază, date de non-
viziune, din lipsa progresului la nivel neperceptibil, abia atunci
am devenit așa. Am ajuns în patul tău știindu-ți parfumul inhalat
cu puterea plămânilor ce nu m-au trădat.
 -Hai să trăim!
-Păi să trăim, înalță ea paharul!
O sărută, luând-o prin surprindere.
-Ce faci, nu îți permit?
-Și dacă nu permiți, ce o să faci?
-Mă ridic și plec.
-Pleacă, ce te țin cu forța? La reventinde-o!
-Plec.
-Hai, mai rămâi un pic. Îmi cer iertare, am băut și nu mai
știu ce zic.
-Rămân de-mi ceri, un pic.
-Trandafirii supraviețuiesc vorbelor de ocară, aruncate
parcă înadins. Pe cealaltă parte, eu pălesc de rușine…
-Tu ai rușine?
-E drept, din când în când. Ce liniște e astăzi! Nu mi s-a
mai întâmplat.
Umerii ei goi, pierduți în noapte îi răscolesc temeri, nu
știe dacă apusul va reda ochilor această întâmplare.Alcoolul l-a
răpus și a adormit. Dimineața, când s-a trezit, a dat nas în nas de
Sonia.
-Ce faci, nu a fost un vis?
-După cum vezi, nu. Cum te simți?
 -Bine! Mulțumesc pentru grijă!
-Nu ai de ce!
Intră în baie pentru a se aranja și constată că nu mai era
peria de păr la locul ei.
-Ai o perie de păr, a mea lipsește?
-Am. Poftim.
Folosește peria ei de păr și după ce o folosește, observă că
s-a trezit cu peruca pe față.
-Băi ești nebun! Și-a lăsat tot părul.
Pentru că nu îl prindea bine culoarea, a greblat cu mâna
părul, după care a restituit peria. Având pantaloni pe el, nu a avut
decât să-și tragă cămașa. I-a propus Soniei să meargă la club
pentru distracție. Sonia a acceptat. Au ajuns la un club aflat în
centrul Constanței. După ce au consumat alcool și au dansat
continuu, îl trăgeau necesitățile așa de tare că a rupt ringul în
două, lăsând-o pe Sonia. Ajunge degrabă la toaletă și avea să
constate că are chiloți tanga, roșii. Inițial a crezut că i-a venit
ciclul. Mai erau și alți indivizi la pișoar, și cum fiecare se uită
stânga - dreapta la bărbăția etalată a fiecărui pișăcios, i-au văzut
chiloții și au râs fără oprire. Ajunge la chiuvetă, se spală și își
vede unghiile date cu ojă roșie.
-Penibil, arăt ca un gay.
La masă Sonia era toată un zâmbet.
-Ești nesimțită, cum îți permiți?
-Ce-ai pățit, dragul meu?
 Cei din jur, râd, arată cu degetele spre Raol.
-Poponarule, ai ieșit și tu ca fetele la club?
Se face mic, o prinde de mână și părăsesc clubul.
-Așa părăsește ringul, să nu mai vii, spune altul!
-De ce sunt îmbrăcat ca un maimuțoi? Ce-s cu chiloții
ăștia pe mine?
- Ce-s cu chiloții? Pot explica.
- Când m-ai îmbrăcat?
-Dimineața!
-Și ai greșit chiloții, asta vrei să spui?
- Exact! Fiind întuneric, nu am realizat. Ce-i drept m-am
cam chinuit să te îmbrac, am crezut că umblii cu chiloți strimți să
nu ți se vadă burta.
- Ha! Ha! Tare amuzantă!
-Atunci, unde sunt chiloții tăi, dacă nu pe mine?
-Eu mai umblu și fără lenjerie intimă și nici nu am băgat
de seamă.
-Dar, cu unghiile ce-ai avut?
-De plictiseală, le-am dat viață.
- Urât din partea ta. Dacă mă cunoaște cineva de la club și
află toată suflarea, cum pot să mai ridic privirea sau să mai ies din
casă?
 -Ești haios când ești nervos.
-Mai spune, Sonia, mai spune! Ce urmărești de fapt? Vrei
să mă înnebunești?
- Ne mai amuzăm și noi. Vei afla la momentul oportun,
poate dincolo de astă seară.
-De ce dincolo și nu acum?
-Te grăbești, vrei să epuizezi și fărâma de timp ce a mai
rămas.
-Vreau, dacă e să aflu, vreau. Când e vorba de mine,
trebuie să știu.
-Ei bine, nu se poate.Vreau să te sărut iubite.
-Stai să scot buzele din pantaloni.
-Poftim?
-Am hemoroizi și dacă privești cu atenție ai impresia că
sunt buze.
-Ce? Și ce treabă au buzele cu hemoroizii? Scârbosule!
Iac, du-te naibii.
-Nu mă duc, m-am lepădat.
Se aude soneria. Deschide. Era vecina.

-Vecine, ai apă caldă?

-De unde?
-Am auzit curgând de la tine.
-La mine?
-La tine. De ce ești dezbrăcat, văd că doar prosopul
acoperă părțile rușinoase?
-Nu înțeleg. A bătut mai devreme apa caldă la ușă. Cum
mă spălam cu apa rece în acel moment, până să ajung la ușă, a
plecat.
-Păcat. Măi omule, dacă te mișcai mai repede, aveam apă
caldă tot blocul.
-Și acum, până să vii, am constatat că a luat-o și pe cea
rece.
-Din vina ta, ești răspunzător pentru lipsa apei.
-Hai că da! Am acumulat toată apa în trup. Du-te acasă!
-Nu mă trimiți când vrei, trebuie să-mi dai explicații.
-Ce explicații, haide, pa!
Sonia stătea pe scaun supărată. Revine Raol, reia discuția,
dorind să obțină detalii.
-Măcar spune-mi de unde vii și cine este tatăl tău, în afară
de replica ,,fata mai mică a tatălui tău”?
-Poate că vin să te întâmpin pe ultimul drum...
-Ultimul drum, ca apoi să ne așezăm la casa noastră, vrei
să spui.
-Nu. Din păcate ultimul drum al tău, pentru că mai e puțin
și trebuie să te petrec.
-Hai să petrecem.
-Atunci nu vei petrece, vei suferi în chinuri groaznice.
-Fugi de aici, ce ești Baba Vanga?
O luă în râs.
-Sunt fata mai mică a tatălui meu și e de ajuns.
 -Da, și cine este tatăl tău? Sunt curios.
-N-ai vrea să știi. Când vei pieri, vei ști.
-E cale lungă până atunci, așa că nu mă interesează.
Păstrează secretul.
-Vei afla la cumpănă de ani.
-Nesuferit-o!
- Ești un nimic, alcoolic, lipsit de vlagă.
-Și tu, doar o iluzie.
Îl striga pe nume revoltată, că nu reușise să afle punctul
lui forte, simțea că a fost trădată în camera obscură, și oricând
viața îi putea fi pusă în pericol.
-Raol. Ești în pericol.
-Dacă sunt în pericol, vezi-ți de viață! Credeam că ești o
făptură plăcută.
-Fir-ai al dracu! Ți-am fost de toate, și nu ți-am ajuns!
-Limba a facut infarct, a iesit din gură leșinată.
-Bagă limba în gură, prostule!
Și-i bagă limba în gură.
-Nu mie.
-Dar, cui? Ce, mai e cineva în încăpere?
-Amu taci și continuă, că-mi place.
-Spune-ai că te cheamă…
 -Mă cheamă uneori marea, dar îi răspund când pot.
-Lasă, lasă, eu mă refer la nume, cum te ceamă.
-Ți-am mai spus și nu mă repet.
-Ne-am mai întâlnit și alte ori și mi-ai spus alte nume.
-Am nume și prenume, îmi lipsește uneori alipirea.
-Ce alipire?
-Nu am avut noroc.
-Explică, fă-mă să înțeleg!
-Nu sunt căsătorită, și tata mă tot cicălește.
-Păcat.
-Păcat că ce?
-Că te cicălește. Și ai mei vor să mă însor. Am fi un cuplu
frumos.
-Ar fi mare păcat. Eu caut un potent.
-Păi, nu sunt eu potentul?
-Potent financiar, nu taur comunal.
-Toamna mă induce într-o inevitablă profunzime, odată cu
durerile nesfârșite pe care le îndur când mă rănești verbal. Rup
legătura firească a anotimpului brumar, și amețite frunze se
desprind împleticindu-se de trupul tău.
-Ce faci?
- Vreau să pictez.
 Discută cu Sonia. La o distanță suficientă, alături de
șevalet, începe a picta ofrandele închipuirii, ciorchini fermi ce
seamănă cu niște sâni strânși laolaltă, bucurând ochii. Nuanțează
atâtea cupe, câte boabe de struguri.
-Înainte de a mă apuca serios de lucru, am degustat câteva
pahare cu must. Bun, bun rău, ușor acidulat. Mi s-a părut ca a
început să fermenteze, dar am băut.
-Te inspiră mustul sau eu?
-Firește, muza ești tu.
-Fetele astea aplecate par a avea ugere tocmai bune de
muls. Ce dracu' e asta, nesimțitule, îi reproșează?
- Artă dragă, artă!
- Vai de capul tău, așa le vezi pe fetele astea?
- Mustul mă manipulează în așa hal, că merg pe mâna lui.
Dacă privești mai bine, Picasso era mic copil. Așa a ieșit, pictură
abstractă.
-Sexualitate, nu artă.
Se întrerupe curentul câteva clipe. În beznă ochii lui
vânează nesiguranța picioarelor încremenite și primește un
imbold. Urlă de bucurie.
-Ce a fost asta?
-Probabil o pană de curent.
-Nu asta. Tu ai urlat?
-Da. Întunericul a anesteziat creierul. Simt că plutesc și
pier în pustiu. Pipăi densitatea din cameră și te întâlnesc lângă
mine.
 -Ești nebun.
Strânge pumnii rănită în tot trupul, trădată de el, trântește
ușa și pleacă.
Avea să regrete. Frica se vindecă odată cu acceptarea
acestei despărțiri, pe care nu a înțeles-o. Câte frământări a avut în
lipsa ei, dar și indignarea produsă la club, simțindu-se oribil.
Realizează că este muritor, iar timpul o iluzie detașabilă ce
rămâne singura sursă a dezamăgirilor umane. Când este singur se
dezlănțuie și pare personajul unei cărți de ficțiune.
Se roagă în tăcere.
Dumnezeu, cum avea să-i afle doleanțele, dacă nu își
exteriorizează temerile, cum să i-o ofere pe tavă?
A trecut o vreme de când nu a mai întâlnit-o pe
enigmatica Sonia, ce apărea și dispărea când voia. Stă relaxat pe o
bancă în parc.
Nu departe de Do, cât un semiton, un pui de pisică
ghemuit strigă. De disperare notele s-au refugiat în cutia chitarei
ce armoniza glasul unui trubadur, lăsând solo mâța, până la
finalul repertoriului când este reperat de urechile pisicii. Amândoi
pluteau și reveneam la suflarea dintâi, eliberând vibrații, căutând
bulbul matern, ea într-o ramură goală, el pe sub mănunchiul de
frunze. Observa că animalele aflate în libertate nu sunt depresive.
Doar cele adoptate sunt alimentate de stările stăpânilor care devin
fiare în zona lor de confort.
Se ridică și ajunge la universitate, având cursuri. După ore,
pașii îl poartă spre apartament. Își propusese să facă curat, să
arunce alcoolul și să înceapă o viață normală. Începe să dea cu
aspiratorul în camerele astea închise, unde aerul leșină, alteori
fuge pe gaura cheii. Păi, cum ar putea respira fără a le aerisi,
stând sprijinit de alcool. Ridică o carte aflată pe parchet și uite-l
cum își închide în muțenia cărților toate gândurile. Vrea să ajungă
la vorbitor, pentru a afla cuprinsul și poate le va grația din temnița
grea a ororilor, toate pot ajunge la coșul de gunoi. Unele cărți
decopertate par muribunde, albe și slabe, lipsite de echilibrul
exercițiului minții. Filă cu filă, așteaptă plutonul de execuție. Le
ia și le sărută cerând clemență.
-Mi-ați lipsit, dragele mele. Și voi, da voi, tablourile mele,
cum am uitat de voi!
Constată că omul este cea mai perversă ființă. Caută
iubirea atunci când decade, când se află la greu. După iertare,
recidivează.
Se liniștește după ce termină de făcut curat. Deschide
leptop-ul și vede o femeie misterioasă, apărută pe facebook, ce
căuta să ofere relații sexuale. Îi pare cunoscută. Caută să obțină
mai multe informații, pune întrebări și cineva mai mult îl încurcă,
ducându-l pe o altă pistă, că este cu totul altcineva. După un timp,
avea să facă o descoperire, tânără frumoasă, se numea Gabriela, și
era din București. Fostă colegă de clasă, la gimnaziu. Face
legătură și înțelege că persoana de "bună credință", încerca să îl
inducă în eroare, pentru a renunța la căutări.
Îl contactează telefonic pe Felix, fostul coleg din generală,
știind că acesta locuiește în același bloc cu Gabriela.
-Salut, Felix!
-Salut, să fiu al naibii! Raol, tu ești?
-Eu. Ce mai faci, Felix?
 -Bine! Nu pot să cred. Tu cum ești? Am înțeles că studiezi
în Constanța.
-Da. Ascultă! Îți mai amintești de Gabriela? Colega
noastră și vecina ta.
-Normal. Era frumoasă.
-Este. Am văzut un profil pe facebook cu poza ei. Acolo,
scrie că dorește să cunoască bărbați.
-E treaba ei, nu a noastră.
-Mi se pare că nu ar vrea ea, poate a căzut într-o capcană,
în plasa unor proxeneți.
-Ea nu mai locuiește în bloc cu mine. A plecat de multă
vreme. Poate mama știe de ea, a rămas în relații de prietenie cu
mama ei care încă locuiește la aceeași scară.
-Te rog, du-te și întreab-o.
-Acum?
-Nu am astâmpăr, vreau să fac cercetări, să știu că este
bine. Și dacă vrea să facă sex, e treba ei.
-Băi, ți s-au aprins călcâile, după atâția ani! Nu spun că nu
arată bine, dar, totuși. Merg să o întreb pe mama. Așteaptă, rămâi
în apel.
-Aștept.
-Am vorbit. Mâine va vorbi cu mama Gabrielei.
-Atunci revin cu un telefon. Merci!
-Cu drag! Vorbim. Te sun eu să îți dau de veste.
 -Mai bine. Noapte bună!
-Noapte bună!
Primește un apel telefonic de la Felix, în jurul prânzului.
-Salut, Felix, ia spune?
-Salut! Am obținut numărul ei de telefon și adresa. Mama
ei, nu mai știe nimic de ea de o lună. Încearcă să o sune și nu
răspunde.
- Dar, la ea acasă a fost?
-Nu, se gândește că o fi plecat în concediu.
-Te rog, fă-ți timp și du-te la ea, vezi dacă este bine.
-Mâine mă voi duce. Sper să fie bine.
-Și eu.
-Nu scapi așa ușor. Te aștept în capitală, la o bere.
-Cu mare drag.
-Te sun eu să dau de veste, poate împreună cu Gabriela.
-Bine ar fi să fie bine, am depăna amintiri.
-Bine, Raol, pe mâine!
-Pe mâine!
Felix ajunge la adresa fetei. Sună la interfon. Îi răspunde
Gabriela.
-Gabriela, tu ești?
 -Da, cine întreabă?
-Fostul coleg, fostul vecin…
-Fostul…
-Da, sunt Felix. Poți să deschizi?
-Ajutor, salvează-mă!
Nu stă pe gânduri și sună la poliție. În timp ce un vecin
deschide ușa de la bloc, el urcă de grabă la etaj, anunțându-l pe
Raol.
-Da, Felix.
-Raol, se întâmplă ceva necurat la Gabriela. Am sunat la
interfon, amintindu-i cine sunt. În acel moment mi-a cerut
ajutorul.
-Mi-e teamă, să nu pățească ceva.
-Am sunat la poliție și aștept să ajungă.
-Nu aștepta, mergi la ușă, să nu pățească ceva.
-Sunt la ușă. Bat, însă nu se aude nimic.
-Deschideți, am sunat la poliție. Va sosi în orice clipă.
Ușa se deschide și un pumn îl doboară pe Felix.
-Felix, ești bine? Răspunde te rog, ai pățit ceva?
-Au, au…
-Ce ai?
 -Am primit un pumn în figură. Cineva a deschis ușa și mi-
a aplicat o lovitură.
-Ai reușit să intri?
-Acum.
Se ridică și intră. În ultima camera, era Gabriela întinsă pe
pat. Abia respira. Avea o tăietură de cuțit în zona toracică.
-Vorbește Felix. Cum este?
-Nu este deloc bine. Bine că respiră. Închid pentru a suna
la ambulanță.
-Bine. Mă ții la curent cu tot ce se întâmplă. Sper să fie
bine.
Poliția a reușit să-l rețină pe suspect. Era plin de sânge.
Imediat a sosit și medicul, reușind șă oprească sângerarea.
A pus-o pe targă și au plecat spre spital. Sirenele se auzeau
îndepărtându-se.
-Raol!
-Da, Felix, te ascult. L-au reținut pe individ.
-Lasă-l naibii, Gabriela ce face?
-A plecat cu salvarea. Mă grăbesc să ajung cu mașina.
Medicul a spus că va fi bine. Trebuie să fie operată de urgență.
-La ce spital a spus că vor ajunge?
-La Universitar.
-Ajung și eu în trei ore. Iau un taxi.
 -Ne vedem acolo. Trebuie să închid, să dau declarații
poliției.
-Pa!
A ajuns la spital și Raol. Era prezent și Felix. S-au
îmbrățișat și au mers la salonul unde a avut loc operația.
-Ce căutați aici? Îi oprește unul din medicii care au operat-
o.
-Am venit la pacienta Gabriela, a fost operată.
-Sunteți rude?
-Nu.
-Atunci părăsiți salonul.
-Doctore, noi am sesizat cazul la poliție și la ambulanță,
suntem cunoștințe. Vă rugăm!
-Bine, m-ați lămurit! Este în afara oricărui pericol. A
pierdut sânge, dar am reușit să găsim grupa ei. Acum se află la
recuperare.
-Putem să o vedem?
-În mod normal, nu. Dar având în vedere că ați reușit să o
eliberați din mâinile proxenetului, da. Foarte puțim.
-Mulțumim mult, doctore!
Gabriela era conectată la aparate. Nu mișca. Așa că cei doi
își iau la revedere de la ea.
-Venim și mâine.
 -Venim. Eu trebuie să ajung la secția de poliție pentru a-l
recunoaște pe autor.
-Criminal, vrei să spui. Merg și eu.
-Mașina am parcat-o în afara spitalului, nu mi-au permis
să intru.
-Nicio problemă.
Au ajuns la secția de poliție. Acolo era și individul, cel
care o sechestrase pe Gabriela.
-El este, el m-a lovit și a fugit din apartamentul Gabrielei,
după ce a înjunghiat-o.
-Sigur?
-Sigur, domnule polițist.
-Nemernicule, îl apostrofează Raol pe individ.
-Bine că l-ați recunoscut. Îl vom reține. Avem nevoie și de
declarația doamnei Gabriela.
-Înțeleg. Apropos, a fost operată și este mai bine.
-Mulțumesc pentru această veste, voi ajunge și eu imediat
ce mă vor anunța medicii, pentru a-i lua declarații.
-Felix, dacă vrei, putem să zăbovim puțin la un restaurant.
-Nu îmi arde de așa ceva.
-Știu ce simți. Nu avem ce face. Ne liniștim, vorbim. Hai
în centrul vechi. Vrei?
-Să mergem.
 Parchează mașina și ajung la Hanu lui Manuc.
-Bună alegere!
-Aici îmi place, vin ori de câte ori am timp.
-Nu am mai fost de multă vreme.
-Dacă te-ai mutat în Constanța, ce să faci!
-Este mai puțin aglomerat. Având marea, pot să mă încarc
cu energii pozitive și astfel pot continua să trec cu brio peste
probleme.
- Ce probleme?
-Ascultă! Se întâmplă să apară, să dispară o tipă. Nu știu
ce să mai cred. Dacă este reală ori doar o iluzie.
-Poate de la alcool!
-De asta nu reușesc să pricep o iota din aceste întâmplări.
M-am lăsat, nu mai beau, doar cu măsură.
-Este o alegere bună. Și cum e, mai ai vedenii?
-De când nu mai beau, au dispărut. Am o dilemmă.
-Care?
-Nu am mai întâlnit-o pe ea, pe Sonia.
-Sonia, aha, are și nume. De unde este, ce este cu ea?
-Este fata mai mica a tatălui ei.
-Hai că mă faci să râd.
 -Să nu râzi, nu putem ști cum apare deghizată. Poate fata
de la masa de vis a vis, poate ea este.
-Sonia! Răspunde Sonia, strigă Felix!
-Cu cine vorbiți, cu mine?
-Da, cu tine. Ești Sonia?
-Ați ieșit la agățat și mi-ați dat un nume, așa ca să intrați
în vorbă.
-Prietenul meu a crezut că sunteți o cunoștință, semănați
foarte bine, de vreme ce v-a confundat.
-Ne cerem scuze!
-Bine, le accept!
Revin la discuții. Raol, bucuros că nu este Sonia se
liniștește. Îi povestește despre ea, destăinuindu-i lui Felix că îi
lipsește.
-Să nu îmi spui că te-ai îndrăgostit de o fantomă.
-Mi-a cucerit inima.
-Sper că nu și sufletul.
-Mâine vom merge la Gabriela.
-Desigur! Ai anunțat-o pe mama ei?
-Nu, cum aș fi putut. Este în etate, i-ar putea fi fatală
vestea asta.
-Așa e. Poate după ce se pune pe picioare.
 Sună mama lui Felix.
-Ce faci? Vii acasă?
-Vin. Uite sunt cu Raol, a venit în București.
-Să fie sănătos! Transmite-i salutări.
-Îi transmit. Ajung și eu acasă curând.
-O salut. Da, este cam târziu. Nu știu cum se face, că
totdeauna este târziu.
-Te duc eu acasă, la părinți.
-Stai liniștit, mă descurc.
-Nici să nu aud că mă refuzi. Mi-a făcut placere să
zăbovim.
-Lasă că mai rămân, ne vedem.
Ajung acasă la părinți lui Raol, își iau la revedere, apoi se
despart.
-Iată-mă acasă. Casă, dulce casă. Ce-or spune părinții de
vizita asta inopinantă. Îi vor bucura. Hai, scoală-te…, că te tai.
Curaj.
Ajunge în dreptul ușii și bate.
-Cine este, se aude vocea tatălui?
-Eu sunt, dragă tată!
Deschide ușa numaidecât. Îl îmbrățișează cu căldură.
-Ce faci, dragul meu?
 -Pe aici, pe acasă.
-Cine este, dragă?
-Băiatul, scumpa mea soție.
Intră. Se îmbrățișează cu drag. Le spune cu ce ocazie pe
acasă.
-Îmi amintesc de Gabriela, fosta colegă, spune mama.
-Păcat. Cum a intrat în belele?
-Nu știu, voi afla după recuperări.
-Să ai grijă băiatul nostru, cine știe ce anturaj are. Să nu
pățești ceva.
-Stați fără grijă, a fost reținut de poliție.
-Tu, cum ești? Nu prea dai semne de viață.
-Mamă, tată, am avut niște cumpene. Am trecut peste ele.
-Singurătatea și distanța au permis să se întâmple
necazurile astea.
-Am simțit eu băiete, că ceva nu este în regulă.
-Acum, cum ești?
-Bine, sper. De când nu mai beau în cantități mari, am
început să redescopăr pasiuni și pofta de viață, aia pe care o
aveam când eram noi împreună.
Îl îmbrățișează părinții, fericiți că fiul este împlinit.
-Cât stai la noi?
 -Câteva zile.
-O fi flămând băiatul.
-Nu, tată, am fost la restaurant cu Felix, după ce ne-am
asigurat că Gabriela este cât de cât bine.
Povestesc până îi prind zorii, despre vrute și nevrute.
Părinții sunt numai ochi și urechi, ca apoi să se retragă la somn.
-Bună dimineața, băiatul meu! Trezește-te și hai la o cafea!
-Bună dimineața, mamă! Mă ridic numaidecât. Tata, s-a
trezit?
-Da, citește presa locală. De când a ieșit la pensie cu asta
se ocupă.
-Ca de obicei, aceleași metehne.
Beau cafeaua, mai discută, apoi, Raol le spune că trebuie
să se întâlnească cu Felix, pentru a ajunge la spital, la Gabriela.
-L-am sunat și este jos, mă așteaptă.
-Du-te, puiule! Te așteptăm.
-Mă duc. Ne vedem mai târziu. Pa!
-Pa fiule!
Jos, era Felix. Se salută și purced la drum, la spital.
-Bine am ajuns, abia aștept să o văd pe Gabriela!
-Să aflăm vești bune!
-Să intrăm.
 Reușesc să ajungă, li se permite să intre. Gabriela și-a
revenit. Stătea întinsă în pat, neliniștită că cel care o supusese la
practicarea celei mai vechi meserii, putea reveni.
Deschid ușa cei doi și bucuria li se putea citi pe față.
-Gabriela, ești bine?
-Chiar așa, bun regăsit!
-Sunt mai bine, puțin speriată. Voi cum sunteți?
-Bine, acum că ne-ai împărtășit cum ești. Știi, eroul tău
este Felix, el te-a salvat, mai bine spus scăpat.
-Mulțumesc!
-Dar, nu este adevărat. Raol a găsit anunțul pe facebook și
m-a rugat să merg, să văd ce se întâmplă cu tine.
-Băieți, amândoi m-ați salvat. Vă mulțumesc din suflet.
Fără voi, cred că încă eram sclavă sexuală.
-Deci nu a fost voia ta.
-Firește, cum ai putea crede așa ceva Raol.
-Nu eram convins, de asta am avut dubii și l-am rugat pe
Felix să verifice. Aunțul era ca și cum tu l-ai fi postat.
-Fiți binecuvântați pentru ajutor. Cum am ajuns eu în
această postură, vă voi mărturisi. L-am cunoscut pe Ion la un
centru de afaceri. Eu fiind administrator la o firmă, am acceptat
invitația. El avea o afacere cu anvelope.
-Ion, nume neaoș, ce să zic!
-Criminalul, la pușcărie cu el.
 -Merită. Să revin, Ion în cele trei zile de prezență la acel
eveniment, nu a încetat să mă curteze, să-mi trimită flori și
diverse atenții. A fost de ajuns să accept, că la scurt timp s-a
mutat la mine.
-De ce nu la el?
-El stătea cu părinții, se despărțise de soția lui și am crezut
că va fi bine. La scurt timp, afacerea lui s-a năruit și l-am cooptat
în afacerea mea. Au început să dispară banii din firmă, până am
constatat că el începuse să cadă în patima băuturilor alcoolice și a
jocurilor de noroc. Când l-am abordat, față în față, a recunoscut.
A spus că a intrat în depresie, și că nu mai este el.
-Și tu l-ai girat în continuare?
-Nu. Am sugerat să plece la ai lui o vreme, până se vor
liniști ploile. În acel moment a răbufnit, m-a lovit și mi-a impus
să fac bani, practicând prostituția.
-Ai acceptat?
-Nu, cum așa! Nu mi-a mai permis să ies din casă, a
confiscat telefonul mobil și a amenințat că o va omorî pe mama.
Apoi m-a bătut în fiecare zi, m-a lovit în zona ficatului, la coaste.
El a făcut anunțurile în ziare, online. Clienții erau din ce în ce mai
mulți.
Plânge, amintindu-și de acele întâmplări.
-Poftim șervețele. Îmi pare rău să aud asta. Trebuie să fii
puternică, bine că ai scăpat.
-Datorită vouă, îngerii mei păzitori. Știți, uneori ne-o
facem cu mâna noastră.
 -Cu sufletul, care este prea credul.
-Ai suferit, sper să nu mai treci prin asta.
-Voi sufla și-n iaurt, dat viitoare. Am trecut prin clipe de
groază. Am mai auzit de astfel de întâmplări, dar nu am crezut că
mi se poate întâmpla tocmai mie. Mama, știe?
-Am ascuns asta. Am lăsat să creadă că ești plecată din
țară și nu ai semnal.
-Of, nu cred că ar fi trecut cu bine peste acest coșmar. Noi
ne-am sprijinit mereu una de alta. Sărmana mea, e bine?
-Da. Bănuiesc că este neliniștită din cauza ta.
-Voi părăsi spitalul în curând, abia aștept să o văd.
-Este timpul să plecați, le spune medicul, cel care le-a
permis să intre. Trebuie să îi facem un alt set de analize. Ce
spuneți domnișoară, vă simțiți bine?
-Bine, doctore. Când mă puteți externa.
-Curând, sper să nu mai apară alte complicații.
-Sper! Băieți, la revedere! Mulțumesc, încă odată!
Au dat nas în nas cu polițistul care ancheta acest caz.
-Bine ați venit, domnule!
-Bine v-am regăsit, cum sunteți?
-Am venit la Gabriela, și ne bucurăm că este mai bine.
Criminalul ce face?
 -Este în arest, în acest moment. Mai avem de obținut
declarația Gabrielei, pentru a-i da o încadrare pe măsura faptelor
și a-l trimite în instanță. A recunoscut.
-Asta mai trebuia să nu recunoască.
- Domnișoară, acesta este telefonul dumneavoastră?
-Da, este al meu. Mi l-a confiscat nemernicul.
-Poftim, ți-l înapoiez, am luat amprentele și nu avem de ce
să îl mai păstrăm. Probabil vă este util. Trebuie să rămânem
singuri pentru lămuriri și pentru declarații.
- Desigur. O pot suna pe mama să o liniștesc. Dați-mi și
numerele voastre de telefon, băieți.
Schimbă numerele de telefon, pentru a păstra legătura. Cei
doi au îmbrățișat-o și și-au luat la revedere. A rămas Gabriela să
lămurească ce s-a întâmplat, fiind martorul principal.
Dimineața, aflând de externare, s-a gândit să îl sune pe
Felix, salvatorul.
-Bună, Felix, deranjez?
-Nu. Ce faci?
-Aștept să mă externeze. Totul a decurs bine și
recuperarea o pot face de acasă.
-Minunat. L-ai sunat pe Raol?
-Nu. Îl sun.
-Lasă că mă ocup eu. Știi la ce oră trebuie să părăsești
spitalul?
 -În maxim o oră.
-Așteaptă-ne. Ne vedem acolo.
-Vă aștept, dragii mei!
Îl sună pe Raol, se întâlnesc și pornesc spre spital.
-Iat-o!
-Ce faci, aștepți de multă vreme?
-Maxim cinci minute.
-Traficul e de vină. În mod normal trebuia să ajungem de
zece minute.
-Nu e bai, e bine că ați ajuns.
-Urcați în mașină. Unde mergem, la mama ta, bănuiesc?
-Desigur! Am vorbit cu ea și mă așteaptă. Era fericită.
Abia aștept să o revăd.
-Să mergem, Felix!
Au ajuns la adresă. Așteptau în mașină să coboare
Gabriela.
-Ce faceți, haideți să mergem?
-Și noi?
-Da. Mama vă cunoaște, și-a adus aminte de voi, vrea să
vă vadă.
-Îndrăznește Raol. Te urmez.
-Vă rog să nu îi spuneți de episodul cu pricina.
 -Mucles.
Pătrund în apartament, ușa fiind larg deschisă, căci mama
ei ne aștepta.
-Fata mea, cât mă bucur să te văd!
-Și eu, mămica mea. Ți-am adus ceva.
Îi întinde un cadou și o îmbrățișează.
-Fata mea, am avut un coșmar, am crezut că ai murit.
-Știi sângele apă nu se face, șoptește Raol. A simțit ea
ceva.
-Mama tot mama rămâne.
-Șit! Liniște!
-Ei sunt foștii tăi colegi?
-Da. El este Felix, iar el Raol.
- Ce mari ați crescut, măi năzdrăvanilor!
-Din păcate.
-Poftiți în casă.
Au stat câteva ore, apoi cei doi au plecat, lăsându-le pe
doamne să discute ce aveau a vorbit. Pe drum hotărăsc să discute
la un local.
-Raol, nu vrei să sărbătorim?
 -Cum să nu, acum că totul a revenit pe un făgaș normal.
Însă nu voi întârzia prea mult, am hotărât să îi scot pe ai mei prin
oraș. Să nu plec așa, fără să depășim arealul casei.
-Frumos din partea ta. O surpriză plăcută.
Preț de câteva ore au discutat de Gabriela, despre planurile
lor, despre bucuria revederii. Raol a ajuns acasă și i-a invitat pe
părinți la o plimbare prin oraș.
-Vreau să vă invit în oraș. Nu am mai ieșit de multă vreme.
-Cum să nu, mulțumim Raol că-ți faci timp și pentru noi.
-Mulțumim, dragul meu fecior. Am mai ieșit cu mama ta,
dar în formație completă, nu.
-Atunci, să mergem! Mergem pe jos, sau luăm taxiul?
-Pe jos. Mersul pe jos face piciorul frumos.
-Pe naiba, la vârsta noastră, nu ne poate face decât rău. Cu
toate astea aleg să mergem pe jos. Dacă obosim, mai stăm, apoi
continuăm. Până în centru, nu avem mult de mers.
-Cum doriți.
Ajunși în centul vechi, au făcut un popas la o terasă.
Fericiți, după ce au vorbit, au râs, au plans, s-au ridicat și s-au
deplasat spre locuință.
-Am tânjit după aceste clipe, rostește tatăl cu aplomb.
-O mare bucurie să retrăiesc acele clipe de mult apuse.
-Bine spus, copilul nostru. Sunt fericită că ești bine, că ai
depășit momentele critice, că nu mai bei peste măsură.
 -Sper să nu mai cad în patimi păcătoase.
-Băiatul nostru, să fii sănătos și la pungă gros.
-Merci, tată, să fiu!
Iată-i ajunși la destinație. Mai povestesc și se pun în paturi
la culcare.
-Am dormit ceva!
-Mai dormi, odihnește-te!
-E suficient. Îl sun pe Felix să văd ce plan are pentru azi.
-Sună-l!
Vorbește cu Felix și află că intenționează să meargă în
seara asta la Gabriela.
-Vrei să mergi?
-Dacă nu deranjez, merg.
-Cred că s-ar bucura.
-Ne vedem la ora 16.00, vin să te iau.
-Aștept. Ne vedem.
La ora 16.00, Raol era jos, așteptându-l pe Felix. A ajuns
și s-au deplasat cu mașina la Gabriela.
-Gabriela, am ajuns.
-Urcați, a răspuns la telefon.
Bat la ușă. Îi întâmpină ea. Primește două buchete cu flori.
 -Care buchet te impresionează, i se adresează Felix?
-Sunt superbe ambele.
-Un răspuns cumsecade, a rostit Raol.
-Haideți!
-Te urmăm. Unde este mama ta?
-Acasă. Mamă au venit prietenii mei.
-Bine ați venit, pezevenchilor!
-Pezevenchi!
-În sensul că încă nu știu care este pretendentul fiicei mele.
Sau poate amândoi, pentru că i-ați oferit flori.
-Da, ce-i greșit în a oferi flori unei prietene?
-Am preferat să oferim flori frumoasei dumneavoastre fete,
doar nu voiați să venim cu mâinile în cur! Pardon! Vă oferim și
domniei voastre o cutie cu bomboane, să vă îndulcim.
-Vreți să mă cumpărați…
-Pezevenchilor, completă Raol.
-Ei, mamă, lasă!
-Lasă că am văzut eu o schimbare în bine, de când ești
vizitată de ei.
-Suntem doar prieteni.
-Unde ați fost până acum, nu v-am văzut de mult, și
deodată vă vedeți zilnic.
 -Aveți dreptate, eu de exemplu m-am mutat în Constanța.
Nu am avut timp, studiez la facultate.
-Și tu?
-Eu lucrez.
-Și ți-ai adus aminte de Gabriela?
- Sunteți cu tunurile pe mine. A fost ceva întâmplător. Și
cum noi ne înțelegeam bine, am reactivat prietenia.
-Mamă, termină. Suntem prieteni și nimic mai mult.
-Fie, vă las, mă duc în camera mea. Încep știrile.
-Mă scuzați pentru curiozitatea mamei. Are o vârstă și
vrea să mă vadă căsătorită.
-Să știi, că tatăl meu mă bate la cap să mă căsătoresc.
- Și mama mea. Ce s-or grăbi! Mai sunt vremurile lor, să
te căsătorești de tânăr!
Se amuză pe tema asta. Gabriela era mult mai bine. Raol îi
anunță că va pleca în zori la Constanța. Că este bucuros pentru că
Gabriela trăiește. Stabilesc să țină legătura. Se îmbrățișează.
Gabriela îl roagă pe Felix, dacă poate să mai rămână. Așa că,
Felix rămâne. Raol, se desparte de cei doi, cu promisiunea că îi va
suna. Părinții îl aștepta cu masa pregătită de bucate.
-Bună seara!
-Bună seara, dragul nostru!
-Ai mâncat?
 -Nu, am vorbit, le-am spus celor doi că mâine mă întorc la
Constanța.
-Cum, pleci?
-Da, tată, plec!
-La ce oră?
-Dimineață, am examen poimâine, trebuie să mă pregătesc.
- Înțelege mama ta. Îl sărută pe creștet. Cu banii cum stai,
ai nevoie?
-Nu, am bani, mai pictez, mai vând. Vreau să cred că sunt
independent. Deși, mă susțineți și voi financiar, recunosc. Poate
veniți și voi la mine.
-Dacă ne inviți, venim.
- Marea este splendidă în orice anotimp.
-Venim să continuăm a sărbătorii, însă noi vom face cinste.
-Dacă asta este condiția pentru a veni, o accept.
Mai zăbovesc, apoi sting luminile pentru a se odihni, mai
ales că Raol avea să se trezească dimineață.
-Bună dimineața, dragii mei părinți!
-Aveam de gând să îl trimit pe tatăl tău să te trezească.
-Am dormit buștean. Trebuie să plec, e târziu.
-Hai să mănânci ceva.
 -Nu mai am timp. Lasă că iau ceva de la peron. Rămâneți
cu bine!
-Mergi sănătos, dragule! Ne suni când ajungi, mama ta își
face griji.
-De parcă tu, nu.
Își iau la revedere. Ajuns la gară, cumpără un sandwich de
la unul din chioșcuri și urcă în vagon, ocupându-și locul. Ajunge
la apartament, deschide ușa și se face comod, așezându-se pe
canapea. O sună pe mama, pentru a o liniști. Îl sună apoi pe Felix
să afle cum esteGabriela.
-Cum ești? Dar Gabriela?
-Mulțumim, bine! Vreau să-ți dau de veste că i-am cerut
prietenia Gabrielei și a acceptat.
-Ce noutate mai este și asta? De parcă nu știam că ești
prieten cum de altfel și eu sunt.
-Nu prietenia aia, este iubita mea. Sper că nu ești gelos?
-O minunată veste. Vă felicit, sunt tare mândru de voi.
-Cum a reacționat ea?
-A stat pe gânduri la început, probabil era sceptică, știind
că eu știu la ce a fost supusă, apoi a aprobat.
-Felicitări! Transmite-i că mă bucur pentru voi, și vă
doresc fericire.
-Îi transmit. Tu ai ajuns acasă?
 -Doar ce am intrat, am sunat-o pe mama, apoi m-am
gândit la voi.
-Mulțumim! Toate cele bune!
-Să fiți împliniți!
După o perioadă, din cauza dezinteresului celor care altă
dată îi cumpărau tablouri, a fost nevoit să caute de lucru part-
time.A găsit destul de repede. A fost angajat la o firmă în plină
ascensiune.
Parcă îi vede ochii jucăuși din spatele lentilelor, în timp ce
strânge dosarele prăfuite aflate pe biroul spațios. Ascunde doi
ochi căprui, pătrunzători, aflați la o distanță de excaladarea unor
idei neîmplinite. Raol soarbe din ceai și caută să pătrundă în
intimitatea ei. Azi, colegul o vedea diferită în această dimineață
pe frumoasa și distanta domnișoară, Dana. I se vedeau picioarele
albe, lungi, ce se terminau în dreptul fustei de culoare turcoaz și îl
purta cu gândul la valurile sparte de țărm. Mai sus surprindea
sânii provocatori, ascunși de o cămașă albă, ce îl determina să
devină un biet animal aflat în călduri. Colega își pune cafeaua
între picioare, în timp ce tasta. Nu se putea abține să nu o
privească cu mare interes. Cine nu și-ar dori o astfel de parteneră?
-Deșteaptă-te, și acum dormi?
-A, noroc Fane!
-Hai să intrăm în sala de conferință, avem de trecut
proiectul în consiliul de administrație, trebuie să îl argumentăm.
-Îhî...
-Sper să fii în formă.
 -Sper.
Se ridică și surâde.
-Baftă, spuse ea!
A durat ceva timp până au reușit să ajungă la un numitor
comun cu cei din consiliul administrativ. Au cerut multe lămuriri
pentru proiectul care a fost în cele din urmă aprobat în
unanimitate.
După această reușită, Fane curios începe să îl descoasă, cu
privire la situația anterioară, i s-a părut că ceva se întâmplă cu cei
doi colegi, de vreme ce stăteau prea mult la taclale.
-Ce sa întâmplat misterioșilor, vreți să îmi spuneți și mie,
spune Dana?
-Dana, noi...
-Ne bucurăm de succes, continuă Fane.
-Felicitări!
În acea zi a rămas până la sfârșitul programului în biroul
secretarei, susținând că are nevoie să printeze câteva documente.
A ațipit.
-Raol, mă scutură Dana, hai să mergem, s-a terminat
programul!
-Nici nu am sesizat. Accepți să mergem în oraș, la un
restaurant pentru că simt nevoia?
-Da, de ce nu!
 Dana reușise să refuze avansurile făcute de colegi și
colaboratori, așa că de fericire și-a luat inima în dinți, a răsuflat
liniștit, plecând împreună. I se părea că ocupă locul principal în
compania frumoasei colege, ce părea că interpretează rolul de
excepție a frumoasei Jane Fonda, în piesa jucată pe
Broadway, ,,Desculț în parc”, scrisă de Neil Simion. A tăcut tot
drumul, în timp ce Dana se afla la volan, conducând cu lejeritate
pe străzile înguste din centru.
-Am ajuns! Îți este rău?
-Nu!
-Dacă nu ești bine te duc acasă, vrei?
-În niciun caz. Abia așteptam, se fâstâcește!
Discuțiile au fost parcă familiale, având în vedere că nu au
dezbătut subiecte ce puteau excalada, ducând inevitabil spre
abordări sexuale. Așadar, discuțiile au fost purtate tot cu referire
la societatea comercială. S-a simțit un mare dobitoc, cum să nu îi
spună că o place.
Următoarea zi, avea să o redescopere șarmantă, acoperită
de un șal și un parfum subtil, ce îl purta spre locuri exotice.
-Raol, vino puțin! Știi cumva ce s-a întâmplat cu
monitorul ăsta?
-Da, este scos de la sursă!
-Da!
Se aplecă pentru a introduce cablul în priză. Cât de bine
arată, își spunea el.
 -Apropos, mulțumesc pentru aseară, am reușit să uit de
probleme.
-Ce probleme?
-Lasă, atât am vrut să spun.
Continuă să o privească, deși ea își vedea de treabă.
Sparge bariera tăcerii și i se adresează.
-Am avut un vis. În primul rând erai tu, în al doilea rând
eu, admiram formele necunoscute, până m-am apropiat. Ne aflam
pe același rând, ochi în ochi, dar cu uimirea că ești. Ce păcat că
apropierea nu a fost de bun augur. Am constatat că apropiindu-ne
ne-am îndepărtat. Tu neștiind că puteam să îți fiu, eu dorind să te
aflu. Sunt amăgirea destinului ce mă îndeamnă să aflu, ...sunt, dar
nu-ți pasă.
-Hai, să nu mergem așa departe!
-A fost doar un vis.
-Atunci, înțeleg. Să nu cumva să ți se pună pata pe mine!
-A, nu, cum să…
-Poate mai intri și tu în biroul tău. Colegi, colegi, însă nici
chiar așa, și colegi de birou, e prea mult. Fiecare la biroul lui.
El ezită să plece, rămâne cu ochii pe Dana, care îl simte că
o urmărește, se întoarce brusc și îi spune:
-Raol ce faci, mă spionezi?
-Nu, tocmai plecam. Cred că am nevoie de o cafea.
- Am să te servesc cu o cafea amară.
 -O, nu amară! Dulce.
-Nu ai altă treabă?
-Și încă câtă, de parcă nu se mai termină.
-Caști ochii la mine, în loc să îți vezi de treabă.
Termină programul de lucru și constată că Dana nu mai
era. Plecase. O sună și o întreabă dacă s-a întâmplat ceva.
-Mulțumesc pentru telefon. Nu pot să mai vorbesc, ne
vedem mâine.
I s-a părut că ceva nu este în regulă cu ea.
Următoarea zi, Fane îl cheamă la biroul lui, spre a face o
analiză legată de un contract neeligibil.
Trece pe la biroul Danei. Tasta ceva la laptop. Intră apoi
în biroul lui Fane și discută despre contract. După ce se lămuresc
merge la biroul lui pentru a analiza mici detalii ce nu îndeplineau
anumite clauze.
Fane și domnul director au părăsit clădirea, după ce în
prealabil m-au invitat la un șpriț. Le-am spus că mai am puțin de
lucru. O abordează pe colega Dana, care era în sediul firmei.
-Dana, ieri mi s-a părut că ai ceva probleme, sper că nu
sunt împricinatul?
-În niciun caz! Cred că e mai bine să rămânem colegi.
-Pe semne că s-a întâmplat ceva, cred că am gafat la
întâlnire.
Ne luăm la revedere.
 Raol ajunge dimineața la birou, face un ceai de tei, pentru
a se calma. Seara trecută nu a putut dormi, și-a făcut tot felul de
scenarii. Ajunge și Dana.
-Raol, să știi că eu...
-Tu...
-Eu așteptam să mă curtezi încă din clipa în care te-ai
angajat. Voiam să fac eu primul pas pentru a ne fi. Însă, îmi
păreai rece, dezinteresat, mă gândeam că, poate erai homosexual,
văzând cum erai de apropiat de Fane. Până s-a întâmplat să mă
inviți la restaurant.
-Mi-a lipsit curajul, așa fată frumoasă, mă gândeam ca are
destui pretendenți.
-După separarea de Ion, nu am fost atrasă de nimeni. Ai
apărut tu și îmi înseninezi zilele.
-Dana, deși nu îndrăzneam să te abordez, timpul meu liber
mi-l umpleam cu tine, era un scenariu absolut minunat, trăiam
într-o lume paralelă.
-Interesant! La revedere!
-La revedere, pe mâine!
A întârziat la serviciu aproximativ o jumătate de oră, din
cauza aglomerației. Pătrunde în biroul Danei.
-Bună dimineața, Dana!
- Bună! M-am îngrijorat, ai întârziat și te așteaptă domnul
director. Descide ușa de la biroul directorului.
-Mă scuzați, traficul...
 -Stai liniștit! Ce soluții ai mai găsit?
-Păi, să știți că nu mai avem ce face cu achiziția aceea
controversată.
-Hai lasă, găsești tu soluții, nu-i faci tu pe spălații ăia pe
creier, care bagă strâmbe? Soluții, da, soluții. Aștept!
Bine că îl înțelege, și-a spus în gând.
-Raol, ți-am pus cafeaua pe birou!
-Mulțumesc, Dana, ești o bomboană!
-Sper că, dementă! Ne vedem după program.
-Ne vedem. Aștept să treacă timpul. Fane, ia mișcă-ți
fundul de pe scaunul meu. Treci pe celălalt scaun. Știi, mi-a venit
o idee!
-Iar începi cu idei absurde, mai bine îmi spui ce ai făcut cu
colega, deoarece radiază.
-La naiba cu tine, vrei să aflii tot frate, să nu-ți scape
nimic!
-Curiozitatea e mare!
După programul de lucru, coboară treptele și se petrec la
adresa Danei. Rămâne la ea, adormind fericiți. Se trezește
înaintea ei. Descoase timpul, încercând să armonizeze fiecare
micime a vieții, și-ntr-un târziu să cânte victorios într-u slava
nopții trecute. Creierul s-a încleștat, rămânând captiv în scurt
circuitul produs de fericire. Avea să-l hrănească cu o cafea. Era el
și ea, acompaniind trăirile, consumând energii pentru a ne potoli
poftele închiși în camera plăcerilor. Cocoșul vecinei sparge
liniștea, înghetând secunda prezentă. Și uite-așa cafeauafierbinte
îi binedispune și trezește din starea somnolentă, la realitatea
abjectă a lucrurilor banale. Urma o nouă săptămână plină de griji
acaparate de febra serviciului. Dar poate e mai bine așa! Ce ar
face ei cuprinși de atâta iubire? S-ar plictisi? Poate!
Au întârziat la sediul firmei. Nu înainte să îl sune pe Fane.
Nici nu au sesizat când s-a terminat programul.
-Dana, eu mai rămân cu Fane.
-Rămâi dacă trebuie. Te rog să fii discret.
-A, da. Pa!
-Pa!
O nouă zi avea să înceapă. Era trecut de ora opt, iar Dana
nu apăruse. Îl întreabă pe Fane dacă știe ceva în legătură cu ea. Îi
spune că știe, și-a luat liber două zile.
-Știi motivul? E bolnavă? Are probleme?
-Stai liniștit, are ceva de rezolvat cu viața ei privată.
-Atât?
-Atât, nimic mai mult!
Pune mâna pe telefon și o sună. Nu răspunde.
Se adânceau în urechi cuvintele, cădeau ca într-o cascadă
fără final. Avea să afle că înțelegerile aduceau glorie divină pe
toată plaja ocupată de gânduri. Și mai vorbea el, scărpinând
urechea, cât să curgă restul spre încântarea sufletului, atribuind
fiecărei exprimări o undă vibrândă, ce acompaniază perfect
energiile Danei.
 Peste două zile o revede la sediu, purta ochelari de soare.
Nu își explică de ce poartă ochelari în încăpere.
-Bună Dana, ce faci?
-Bună !
-Te-am sunat și nu ai răspuns.
-Am văzut. Am de trimis niște oferte. Vorbim.
În acea zi nu am mai vorbit. Doar am coborât întâmplător
în același timp și am părăsit clădirea.
-La revedere!
-Pe mâine!
Părăsesc clădirea firmei împreună, fără a vorbi. În acest
timp simte prezența altei persoane. Ridică ochii și vede un tip
care o prinde de braț pe Dana și îi spune:
-Deci ăsta era, ăsta ți-a sucit mințile, am intuit bine? O
urcă cu forța în mașină și demarează.
A rămas surprins de atitudinea ei, nu a ripostat. Așteaptă
să o vadă, să-i dea câteva explicații, însă lipsa ei nemotivată de la
serviciu avea să îl facă curios. Ajunge acasă la Dana, sună la
interfon în zadar. Întreb o doamnă în etate dacă știe ceva și îmi
spune:
-Păi, doamna este la spital, a avut loc o altercație cu
iubitul și totul a degenerat, se auzeau strigăte de ajutor, iar vecinii
au sunat la poliție și salvare.
-Cum așa, la ce oră?
 -Era trecut de ora 18.00.
-Mulțumesc pentru informație! Pleacă grăbit fără să
întrebe la ce spital era internată. Deci agresiunea avusese loc după
despărțirea de ea. Dacă ar fi știut că se ajungea aici, ar fi
intervenit.
-Vai, ce rău îmi pare!
Pornește în căutarea ei cu teamă. Speră să nu fie ceva grav.
În cele din urmă, află că este internată la Spitalul Floresca, și are
coastele rupte și un braț dislocat. Nu i se permite accesul în spital.
Bănuia că dacă o sună, nu îi va răspunde. Totuși, hotărește să o
sune. Răspunde.
-Alo!
-Dana, ce faci? Am aflat prin ce ai trecut, am ajuns la
spital, însă nu mi s-a permis accesul. Cum ești? Ai nevoie de
ajutor?
-Sunt la recuperări, puțin mai bine! Nu am nevoie de
nimic, doar să îi aduci la cunoștință domnului director că mă aflu
la spital. Trebuie să-mi aprobe două săptămâni de concediu
medical.
-Se rezolvă, ai grijă de tine.
-Și tu să ai grijă, că fostul a amenințat că va avea ac de
cojocul tău.
-Voi avea grijă, dar poliția nu l-a arestat pe nemernic?
-Am înțeles că se află în libertate, cică nu prezintă pericol
public.
 -Incompetenții și măsurile astea blânde, nu fac decât să
încurajeze astfel de fapte.
-Ne-a urmărit în ziua când am ieșit în oraș și de aici a
izbucnit scandalul. Pentru că mă tot bătea la cap să recunosc că
ești iubitul meu și pentru a scăpa de el, am spus că ești. Îmi pare
rău că te-am implicat.
-Stai liniștită, să mă caute!
-Te rog evită-l, e un tip periculos, provine dintr-un mediu
toxic, face parte din lumea interlopilor.
-Nu pot să cred! Pai, cum l-ai cunoscut?
-Eram studentă la București. Eu fiind din provincie,
călătoream foarte des cu trenul. Era vară și eram deshidratată
după periplul meu prin mall-uri pentru a le cumpăra părinților mei
câte ceva. Privind ceasul, am alergat spre gară, având biletul de
călătorie cumpărat, iar trenul era staționat pe peron. Am luat un
taxi si nici nu știu cum am alunecat și mi s-a desprins tocul de la
pantof. M-am descălțat și am alergat. În cele din urmă am prins
trenul care începuse să se urnească din loc. Îți dai seama ce
caraghioasă eram, cu bagaje, desculță și rănită?
-Ha! Amuzat de nefericitul eveniment, râd, imaginându-te
în această postură, de altfel deloc amuzantă.
-Râzi, așa-i că eram de râs?
-Scuză-mă, nu era cazul să râd!
- Așa am râs și eu după. Ok! Să mergem mai departe.
Locul meu era lângă un tânăr aflat la geam, care a mi-a sărit în
ajutor. Din vorbă în vorbă, aveam să aflu că este constănțean și
venise cu afaceri. Ajunși în gara din Constanța, s-a oferit să mă
însoțească până acasă. Așa am făcut cunoștință și am schimbat
numerele de telefon. Târziu am aflat cu ce se ocupă, prea târziu.
Începusem o relație cu el, locuiam împreună, iar anii se scurgeau
în defavoarea așteptârilor. Foarte impulsiv și posesiv, îmi reproșa
că am aventuri cu diverse persoane, nefondate. A început să-mi
fie teamă, mă amenința cu moartea, pentru a nu da greș.
-Nici nu am bănuit, refuzând avansurile colegior și nu
numai, am crezut că nu îți dorești relații pasagere. Însă, nu mi-a
trecut prin cap că ai partener.
-Sunt o persoană discretă.
-Îmi pare rău să aud asta!
-Ai grijă de tine, vorbim!
-Promite-mi că mă vei suna.
-Promit!
-Sănătate!
-Mulțumesc!
La serviciu le explică tuturor ce s-a întâmplat cu colega.
Rămân uimiți și exprimă păreri de rău. După terminarea
programului, Raol îl invită pe Fane la el acasă. La un pahar cu
șpriț, amețit, Raol abordează o temă legată de garderobă.
-Nu știu cu ce doamnă să ies azi la plimbare.
-Ai mai multe opțiuni?
-Am destule, la câți bani am băgat în ele....
 -Tu plătești?
-Doar nu crezi că vin așa, degeaba. Până și la second hand,
trebuie să plătești.
-Cu astea de la mâna a doua, nu sunt de acord. Astea
trebuie să fie gratis. Să mă folosească, și eu ca prostul să le
plătesc, nici vorbă!
-Hai lasă, nu te enerva!
- Stau leșinate, mai că se prăpădesc și cad în pat.
-Mă bagi la bănuieli. Scoate boarfele din șifonier. Ce, le
ții în cușcă ca pe niște leoaice?
-Leoaice, mai ceva! Am câteva tigroaice, le-am cumpărat
din Italia, de la festivalul de modă de anul trecut.
-Mi-e milă de bietele animale!
-Au fost create special.
-Special pentru a umple șifonierul, ce sunt condamnate?
-Da. Special, binențeles cu condiția să fie purtate.
-Pe naiba! Cum așa?
-Pur și simplu. Le îmbraci.
-Drăcia dracului! Eliberează-le!
-Nici pomeneală.
-Ce suflet hain porți în tine!
 -Dragul meu prieten, dă-mi voie să te contrazic. Sunt
filantrop, dăruiesc și altora din ce nu port. Uite, vezi, am slăbit.
Ce să fac eu cu ele.
-Normal îți cauți unele pe măsură, mai tinere.
-Dacă te referi la unele croite recent, îți dau dreptate.
-Normal că îmi dai dreptate, cum ai putea nega.
-Nu știu ce vrei să insinuezi, dar așa este, dacă tu susții
asta.
-Nu eu o susțin, tu o spui cu dezinvoltură.
-Hai, dragă prietene, ne certăm din nimicuri!
-Tu ai început discuția asta prostească.
-Eu?
-Da, tu. Nici nu te mai cunosc. Canalie!
-Nu mai înțeleg nimic.
Se ridică de pe scaun Felix și vrea să plece.
-Stai măi omule, o iei prea personal. Ce treabă ai tu cu
garderoba mea.
-Am. Să ții femei și animale înghesuite, nu ți-e rușine?
-Rușine!
-Desigur stimabile, nu îți reproșezi deloc latura asta
inumană?
-Să mor dacă mai înțeleg ceva!
 -Ce să mai înțelegi, m-ai azvârli în garderobă și aș sfârși
degrabă. Mizerabilule!
-Stai măi omule!
-Ia mâna de pe mine. Ajutor! Să mă ajute cineva. Poliția.
-Ce strigi ca din gură de șarpe.
Îi pune mâna la gură să îl liniștească.
-Ascultă, nu mor caii când vor câinii!
-Măi, omule, nu știu de la ce te-ai pornit.
- Așa, nu știi? Dar cu femeile din șifonier ori despre
animale, ce poți să spui. Hai spune, neagă asta.
- Ce să neg! Vorbeam strict de țoale și îmbrăcămintea asta,
animal print. Stai așa, tu ai crezut că... Nu se poate! M-ai fi crezut
în stare?
- Da!
-Hai, vino și vezi!
Deschide șifonierul și îi arată. În acest timp, prietenul
începe să răscolească șifonierul, în speranța că va găsi probe,
pentru a-l încrimina. Negăsind nimic se liniștește.
-Ai ceva regale!
-Am, dar nu mai am loc. Trebuie să scap de unele dintre
ele.
-Adu-le la mine.
- Ok!
 -La mine, șifonierul e aproape gol.
-Ești gol pușcă. Ha! Ha!
-Fiecare după putință. Nu mi-e rușine.
-Hai să facem pace, să bem în cinstea doamnelor din
garderoba mea, le voi îngrămădi în garderoba ta goală.
- Să vină haimanalele la mine!
-Vor veni, dacă vrei. Te binecuvântez cu ele.
-Binecuvântează-mă, părinte!
-Poftim, alegele pe astea!
-Le vreau pe toate. Tot haremul, îl vreau.
Prinde sacii cu haine și coboară. Așează sacii în
portbagajul mașinii, fericit. Se despart.
O altă zi îi regăsește la firmă. Vorbesc despre ziua
precedentă. Apoi fiecare intră în biroul lui.
Dintr-o înghițitură a terminat cafeaua. Îi fuge gândul la o
posibilă împrietenire cu directorul Combinatului Siderurgic de la
Hunedoara, fiind mai degrabă singura oportunitate de a obține
acțiuni. Completează cererea de concediu și o flutură în nasul
directorului spre aprobare.
-Ce este cu cererea asta, este o glumă, se întreabă
directorul?
-Nu. În interes de serviciu și vreau să mă adun cumva
pentru a mă concentra pe problemele stricte ale firmei. Am stat și
analizat că, singura strategie pentru a reuși achiziția de active,
este cea de a deveni prieten cu directorul combinatului.
-Cum dorești! Se aprobă. Îți urez baftă și grijă. Doamne
ajută.
-Te rog să lași cererea Danei, pentru înregistrare.
Dana a amuțit în timp ce citea această cerere. După câteva
minute, a revenit trântind ușa și îmi spune.
-De ce faci asta? Fugi de mine? Nu spui nimic și lași
nenorocita asta de cerere fără să mă anunți. Cine te crezi?
-Este adevărat că nu am spus nimănui, este strict legat de
serviciu și pentru a pune cap la cap toate temerile. Vrei să ieșim la
o țigară?
-Dar ce se întâmplă cu voi, intervine Fane?
-Pleacă în concediu fără să ne anunțe.
-Așa! Deci, astea erau planurile tale.
-În cazul acesta trebuie să vă explic.
-Nesimțitul, are cererea aprobată, completă Dana.
-Ce coleg!
Au plecat amândoi la treburile lor. Ceva mai târziu, Fane
își luă sacoul și a părăsit sediul murmurând parcă la revedere.
-Noroc, i-am răspuns!
-Nu ai plecat Dana?
-Încă nu, mai am de lucru.
 -Vii cu mine sau te iau?
-Ești un nesuferit.
-Mă voi întoarce la lucru, de ce faci atâta caz?
-Ai curaj să pui întrebări?
-Te iubesc!
S-au îmbrățișat, iar capul ei lăsat pe pieptul lui, îl făcea să
admire părul frumos ondulat, ce-i acoperea chipul înlăcrimat.
-Te iubesc!
-Nu știu cum aș concepe viața fără tine.
-Ești superb!
-Dana, vezi tu, cenușiul frunzelor se asortează cu teama de
a se separa de crengi, și noi o viziune abstractă acoperiți, ascunși
în diversitatea și nuanțele lor, simțind respirații, le însuflețim.
-Frumoasă viziune!
-Mă împlinești cum nimeni nu a reușit. Există oare
greutăți care să ucidă speranța de a ne dărui? Uneori mi-e teamă
să nu te pierd!
-Termină, mă înspăimânți!
-Okay! Hai să mergem, gata cu romantismul.
Pe drum au fost mai rezervați. Ajung la adresa Danei. Se
sărută.
-Să mă suni când ajungi. Îmi promiți?
 -Desigur! Te iubesc!
-Și eu!
Părăsește arealul și sesizează o siluetă la mică distanță. Nu
reușește să îi vadă fața. Putea fi oricine, așa că nu dau importanță.
Se sărută. Persoana dubioasă a ajuns lâgă ei.
-Bună seara amorezilor!
-Ce cauți aici?
-Pe mine mă scuzați, le spune și dă să plece.
-Raol, stai să-ți explic. Ce a fost între mine și el, s-a
terminat.
-Scuză-mă! Relația noastră nu s-asfârșit. Eu o iubesc.
-Stai, trebuie să îți explic, nu poți crede tot ce spune ascest
individ.
Tipul era la doi pași în spatele nostru, așteptând să
intervină.
-Vreau să scap de el pentru totdeauna. Hai să intrăm în bar,
să discutăm pe îndelete.
-Ok! Accept invitația.
-Doriți să vă servesc cu ceva, întreabă barmanul?
-Da, raspunde Dana. Garrone, cincizeci de grame, tu?
-Și eu la fel. Aștept explicații.
-Nu știu cu ce să încep. Tipul a făcut obsesie pentru mine,
m-am îndepărtat de el, însă degeaba. Nu pot scăpa de el.
 -La poliție ai apelat?
-Am fost, am dat declarații, are interdicție de a se apropia
de mine, însă degeaba. Mă simt amenințată, îl visez cum mă
înjunghie, mi-e teamă.
-Înțeleg. Le-ai spus de această situație, că ești urmărită în
continuare?
-Am declarat. Și uite rezultatul, e aici, afară ca un câine,
așteaptă momentul oportun, pentru a comite o infracțiune.
-Încearcă să te liniștești, sunt alături.
- Mulțumesc!
-Vreau să-ți spun că aseară am avut un vis, și era despre
tine.
-Serios!
Îi luă mâinile și le cuibărește sub bluză.
-Și ce ai visat?
-Am visat că ți se va întâmpla ceva urât.
Se pare că individul plecase. Așa că cei doi ajung la casa
Danei, apoi Raol pleacă spre locuința lor. Ajunge acasă, face un
duș, deschide televizorul și o apelează pe Dana. Niciun răspuns.
Gândește că o fi adormit, părea epuizată la despărțire. O nouă zi
de lucru avea să îi tulbure.
-Bună dimineața, Fane!
-Salut! Din păcate am să-ți dau o veste proastă.
-Ce veste?
 -Hai sa bem o cafea, să ne liniștim.
-Ce s-a întâmplat?
-Dana...
-Dana? Observ că nu este prezentă, poate întârzie motivat.
-Motivat? Începe să plângă Fane.
-Ce s-a întâmplat, spune-mi?
-Dana este grav rănită!
-Cum așa? Eu am condus-o acasă. Nu pot să cred!
-Am fost anunțați de rude, plâng și nu pot să cred.
-Sper că este o glumă proastă, nu-i așa?
-Din păcate nu este o glumă, am sunat la poliție și mi s-a
cofirmat.
-Bănuiesc pe cineva.
-Știi?
-După ce ne-am despărțit, am observat silueta unui individ
trecând pe lângă noi. era Ion, fostul ei iubit.
-Hai să mergem la poliție, poate ajută la elucidarea acestui
caz.
-Haide!
Au plecat la secția de poliție, explicând și dând declarații
despre acest caz.
-Azi este ziua mea, spune Fane.
 -La mulți ani, drag prieten! Am uitat, având în vedere
situația asta, cu Dana.
-Poate ne vedem. Înțeleg, dacă nu vii. Vor mai fi prezenți
câțiva cunoscuți.
-Vin, negreșit vin.
A uitat că este ziua colegului Fane, care își achiziționase
de curând un apartament situat la periferia orașului. Dorea să facă
chef, atât pentru împlinirea vârstei, cât și pentru apartament. Era
vineri și totul părea să mai detensioneze situația critică în care se
afla Dana. Se întunecase bine. Raol a ales să mergă pe un gang ce
scurta drumul, așa cum arăta GPS-ul pe telefon. Nici nu a băgat
de seamă că, la capătul acestui îngust drum era o persoană care
ocupa voit acestă trecere. Dă să se strecoare pe lângă el, și o
izbitură venită din spate îl pune jos. Cineva se apropie de loc,
alarmat de strigătele lui de ajutor și reușește să îl pună pe fugă.
Individul a urcat într-o mașină și s-a făcut nevăzut. Intenția era
fără echivoc de a-l termina pe Raol, dat fiind faptul că a
premeditat fapta, așteptând să intre în acest perimetru izolat. Îi
mulțumește domnului care a venit la momentul potrivit. Se
deplasează la sediul poliției pentru a reclama această faptă,
amintind și de incidentul cu Dana, având legătură cu același
personaj.