POVESTE POPULARĂ SÎRBĂ

Ciocănitoarea şi vulpea

O CIOARĂ îşi făcuse cuibul printre ramurile unui copac.

În el ea depuse trei ouă din care ieşiră trei puişori fără pene,
trei ciocuri mici. O vulpe din împrejurimi prinse de veste şi se
grăbi s-ajungă acolo.
— Ei, cucoană cioară! Eu sînt un biet tăietor de lemne.
Stăpînul acestei păduri m-a trimis să tai anume acest copac,
spuse şireata de vulpe.
Speriată, cioara începu a se tîngui:
— Te rog, bunule tăietor de lemne, îngăduie-ne un răgaz!
Să crească mai întîi cei trei pui ai mei şi apoi mă voi duce în
căutarea altui copac, unde să-mi fac un alt cuib.
— Eu mă încred în vorbele tale, dar, ca să creadă şi
stăpînul meu în vorbele mele, va trebui să-i duc un zălog; ce-ar
fi să-mi dai un pui din cei trei ai tăi?
Cioara nu se lăsă iute convinsă, cîrîi ea ce cîrîi, dar pînă
la urmă făcu întocmai. A doua zi însă, vulpea era din nou în
faţa aceluiaşi copac.
— Întîmplă-se orice, coană cioară, eu trebuie să tai azi
copacul acesta! strigă vulpea.
Speriată şi mai rău, cioara o imploră:
— Nu mă alunga de aici, şi-i voi trimite stăpînului
dumitale pe un alt pui de-al meu, zălog.
Vulpea făcu nazuri, dar se prefăcu apoi înduioşată şi în
cele din urmă primi tîrgul. Cu alt pui de cioară la ea, îi mai
îngădui bietei păsări să stea un timp în cuibul ei.
La cîteva zile după această întîmplare, iată că pe
deasupra cuibului de cioară zboară o ciocănitoare. Cînd o văzu
pe cioară atît de mîhnită şi cu un singur pui lîngă ea, îi strigă:
— Ei, coană cioară, ce ţi s-a întîmplat de eşti atît de
posomorîtă?
Şi cioara îi povesti toate cele petrecute.
 — Sînt sigură că n-a fost nici un tăietor de lemne, gîndi cu glas tare ciocănitoarea.
Mai degrabă cred că a fost o scorneală a şiretei de vulpi. Răspunde-i cu curaj cînd oi
mai vedea-o: „Du-te de aici, du-te iute, căci nu-ţi mai dau nici un pui de azi încolo!”
Şi, într-adevăr, a doua zi vulpea nu întîrzie să vină, ameninţînd-o pe cioară că
acum trebuia neapărat să taie copacul acela. Dar cioara îi răspunse întocmai cum o
învăţase ciocănitoarea.
Înfuriată la culme după un răspuns atît de cutezător, vulpea îi strigă înveninată:
— Nu-i din capul tău ce spui acolo, astea-s vorbele ciocănitoarei, dar am s-o învăţ
eu minte şi am să mă răzbun pe ea şi pe puii ei.
Şi alergă în goana mare.
Se întinse la un moment dat pe iarbă şi căscă gura, prefă- cîndu-se că-i moartă. Nici
nu trecură cîteva clipe şi iată zbu- rînd pe acolo chiar ciocănitoarea. Ca să se
încredinţeze că era într-adevăr moartă, începu să o pigulească; dar cînd să ajungă la cap,
vulpea căscă o gură cît toate zilele şi haţ! o prinse. Cu o ultimă speranţă, ciocănitoarea o
întrebă:
— De ce mă ţii între fălci? Ce rău ţi-am făcut eu ţie?
— Ce rău mi-ai făcut tu mie?...
Dar nici nu apucă să-şi termine vorba bine, căci de cum deschise botul,
ciocănitoarea ţîşni afară, zburînd cît mai sus pe copacul cel mai apropiat. De furie, vulpea
încercă şi ea să sară după ciocănitoare, dar după ce se căţără pînă la jumătatea copacului,
alunecă şi rămase moartă pe loc. Aceasta i-a fost răsplata binemeritată.
Repovestire de ADRIANA LĂZĂRESCU