Contents

MUIEREA CEA REA................................................................................................................1

ȚĂRANUL ŞI ȚARUL...............................................................................................................5

MUIEREA CEA REA

435. Сказка о злой жене
The Tale of the Wicked Wife

Antipka avea o nevastă groaznic de rea. Cum deschidea Antipka gura, muierea şi punea
mâna pe par şi—l croia. Când voia Antipka s—o înveţe minte şi punea mâna pe bici, muierea
începea să urle şi, furioasă, lua de un picior copilul din leagăn şi începea să se apere cu el.
Ochii îi erau căscaţi şi făcea spume la gură. Dracul gol, ce mai... Nu mai era chip de trăit cu
ea. Cu cât îmbătrânea, muierea devenea şi mai rea. A început bărbatul să se gândească cum să
scape de ea. Şi i—a venit o idee.
S—a întors odată din pădure vesel nevoie mare şi i—a zis soţiei cu glas mieros:
—Ascultă—mă puţin, nevestico! O s—o ducem boiereşte împreună. Am să te—mbrac ca pe o
păuniță, pentru că am găsit o comoară uriaşă, o grămadă de bani, de nu le poţi şti nici
numărul.
—Unde ai găsit—o ? Arată—mi—o şi mie! Nu cumva ai visat în somn, drăguţule ?
—Nu, mângâierea mea! Nu, iubita mea! Cu toate că n—am văzut—o cu ochii mei, am auzit
cum zornăiau banii de aur şi cei de argint.
—Dar unde ?
—Acolo, în pădure, pe buza prăpastiei, lângă stejarul cu trei tulpini.
—Atunci, hai să mergem repede! spuse muierea mai cu blândeţe. Dar ai grijă, dacă ai minţit,
te snopesc în bătaie. Cum vine asta că ai auzit? Ia povesteşte—mi!
—Uite cum: trecând pe acolo, mi—a venit să arunc o piatră în râpă, iar banii au început să
zornăie. Am aruncat încă o piatră şi s—a auzit un zornăit şi mai puternic. Şi a treia oară la fel.
Pe cinstea mea!
Au ajuns la prăpastia cea adâncă şi întunecoasă.
—Uite, nevastă, ia bolovanul ăsta şi aruncă—l singură, dacă nu—mi dai crezare.
Muierea a luat piatra, s—a aplecat, a aruncat—o, iar Antipka, în acel moment, i—a dat una
după ceafă. Femeia s—a prăvălit în prăpastie şi nu s—a auzit nici pâs.
Antipka s—a întors singur acasă. Dar, de cum a intrat în curte, copilaşii l—au întâmpinat cu
ţipete:
—Tătucă, dă—mi caşă!
—Vreau pâine!
—Tătucă, lapte!
A trebuit bărbatul să mulgă singur vaca, să fugă la râu să spele pelincile, să rănească la cai
în grajd şi să nu doarmă noaptea ca să—şi legene copiii. Era rău cu muierea, dar fără ea era de
zece ori mai rău. Nici să lucreze nu—i mai ajungea timpul.
Cum stătea Antipka, i—a străfulgerat prin minte alt gând: „Mă duc s—o scot pe nevastă din
râpă". A început să adune frânghii şi fâşii de pânză şi le—a dat drumul în prăpastie, smucind
din când în când de ele. Şi iată că — lucru de mirare — a simţit o greutate ia capătul celălalt,
dar parcă ar fi fost ceva mai uşoară decât nevasta lui. A început să tragă şi, când capătul a
ajuns sus, a văzut că de el era agăţat un drăcuşor cam de şase palme, acoperit din cap până—n
picioare cu păr. Antipka a strigat:
—Fugi, dă drumul la frânghie, blestematule, şi du—te acolo unde—ai stat pân—acum! Nu te
las eu să ieşi la lumină. M—ai auzit? Acuşi îmi fac semnul crucii.
Drăcuşorul a început să se roage de el:
—Antipuşka, eu sunt un drac bun, am să te fac bogat: când o începe să le meargă bine
oamenilor prin casele lor, eu am să—i bag în sperieţi pe toţi, iar tu să vii să mă alungi cu un
singur cuvânt şi să le ceri bani pentru asta. Dar ţine minte: s—o faci numai de două ori. Am să
—ţi găsesc muşterii bogaţi. De când a căzut în râpă muierea cea rea, noi, dracii, nu mai avem
trai. Scoate—mă, Antipuşka! Am să mă ţin de cuvânt. Am să—ţi pun gospodăria pe picioare.
O să ai şi argaţi, şi slujnice, o să—ţi aduci dădacă pentru copii, o să ai treabă numai cu oameni
sus—puşi.
Antipka s—a lăsat ispitit, l—a tras pe drac afară şi frânghia a devenit dintr—odată uşurică,
iar dracul a dispărut de parcă l—ar fi luat vântul.
Nu a trecut nici o săptămână şi Antipka a auzit de un arendaş bogat în a cărui casă de piatră
au început să se audă pocnituri, bufnituri şi hohote de râs în puterea nopţii. Stăpânii casei nu
mai aveau trai tihnit. Antipka s—a dus la arendaş, i—a făcut o plecăciune şi i—a zis:
—Îl ai, boierule, în casă pe Necuratul. S—a aciuat la tine un pui de drac rău de tot. N—ai cum
să scapi de el, doar dacă îmi ceri mie
s—o fac.
—Goneşte—l, goneşte—l, Antipuşka! îi spuse arendaşul. Mă voi pleca în faţa ta până la
pământ! Uite—aşa am să mă—nclin...
—Bine, îi răspunse Antipka, dar din plecăciune nu poţi să—ţi faci cojoc, iar eu sunt ţăran
sărac şi cu multe guri de hrănit. Am şapte fete, iar cea mai mare nu a împlinit încă opt ani.
Muierea mi—a fugit, aşa că de toate trebuie să mă—ngrijesc eu singur. Dă—mi pentru fiecare
dintre fetele mele câte o mie de ruble, iar eu îţi voi cutreiera casa, voi fluiera şi voi rosti un
cuvânt. Şi n—or să mai fie draci.
Arendaşul n—a mai stat la vorbă. Şi—a desfăcut baierele pungii, i—a numărat şapte mii de
ruble şi l—a dus pe Antipka prin toate încăperile gospodăriei. Când intra într—o cameră,
Antipka fluiera şi striga:
—Afară!
Ca răspuns se auzea de după sobă:
—Plec! Plec!
După ce a cutreierat toată casa, s—a aşternut liniştea deplină. I—a făcut tot felul de urări de
sănătate şi de fericire stăpânului, iar acesta i—a întins o masă bogată, cu vinuri de peste mări
şi cu tot felul de alte băuturi, cu bucate alese, cu ouă fierte, cu rasol de ştiucă, cu tot felul de
cârnaţi şi alte delicatese. S—a îmbuibat Antipka pentru toată săptămâna, că a trebuit să—şi
dea drumul şi la curea. Şi—a luat rămas—bun de la arendaş şi a plecat la el acasă.
Încetul cu încetul, au apărut în gospodăria lui şi argaţii, şi slujnicele, şi cai frumoşi, şi multe
alte bunuri. I s—a dus vestea lui Antipka până departe că e priceput la vrăjitorie şi, cu toate că
nu—i babă, reuşeşte să—i alunge pe draci.
După o lună—două, un negustor din oraş a trimis după Antipka.
—Ajută—ne, Antipka, avem un mare necaz! i—a spus trimisul negustorului.
—Doar nu vă arde casa...
—Nu, e mult mai rău de—atât. Necuratul îşi face de cap prin casă: gălăgie, lătrat, păianjeni şi
mizerie peste tot. Negustorul nu se va uita la bani, numai prinde—te, frate, să—l scapi de
drac!
—Bine! a zis Antipka.
Şi—a înhămat un trăpaş la şaretă şi a plecat acasă la negustor.
Negustorul l—a luat de mână, l—a poftit în casă, dându—i tot timpul întâietate şi vorbindu
—i cu „respectabile". L—a poftit să se aşeze pe canapelele sale moi.
—Dragule, ajută—mă!
Antipka şi—a mângâiat barba, a cerut zece miare, şi—a băgat banii în buzunar şi a început
să umble prin camere ca să—l gonească pe Necuratul. Peste tot s—a făcut linişte deplină.
—Îţi mulţumesc! îi zise negustorul. Pentru ajutorul pe care mi l—ai dat, voi porunci să ţi se
trimită acasă un butoi cu vin.
Întorcându—se acasă, Antipka a trecut prin iarmaroc. Nu se mai uita la covrigi şi la gogoşi.
—Daţi—mi bunătăţi! le spunea negustorilor.
A sosit el acasă şi l—a văzut în curte pe arendaş.
—Ei, Antipka, pregăteşte—te mai repede să mergem la conacul boierului.
—De ce?
—S—a aciuat dracul la el şi le—a umplut casa de necazuri. Boieroaica plânge—n hohote,
copiii urlă de spaimă.
—Ivanâci, dragule, iartă—mă, dar a treia oară n—am să—l mai pot goni pe drac.
—Hai la boier şi spune—i lui! Boierul mi—a spus că, dacă la noapte nu—i alungi dracii, te va
snopi în bătaie în grajd, iar pe fetele tale o să le facă slujnice şi—o să le vină de hac cu munca
grea pe care le—o va da.
—Dacă—i aşa, n—am încotro, răspunse Antipka. Vin îndată, numai lasă—mă să desham
calul.
Antipka nu era dintre cei proşti. Se obişnuise să—i păcălească pe oameni şi acum s—a
gândit să—l tragă pe sfoară şi pe Necuratul.
Şi—a deshămat calul, şi—a scos hainele cele noi, şi—a căutat straiele vechi, le—a rupt şi
mai tare decât erau, şi—a răvăşit părul, s—a îmbrăcat cu ce avea el mai prost, şi—a schimbat
cizmele cu nişte opinci, s—a zgâriat pe faţă până la sânge şi a dat fuga la conacul boierului.
—Ce cauţi aici? l—a întrebat drăcuşorul. Ai uitat cum ne—a fost înţelegerea?
—Știu, răspunse Antipka. Nu vreau să te izgonesc. Am venit să—i cer ajutor boierului.
Muierea mea a ieşit din râpă şi aleargă după mine, vrând să—mi facă de petrecanie.
—Cum? a strigat dracul speriat. A ieşit din râpă şi aleargă după tine ? Mai bine mă duc la
fraţii mei. Acum, fără muierea ta, în iad e sigur mare veselie.
Dracul a fugit în râpă şi s—a făcut linişte în conacul boieresc. Boierul, mulţumit, l—a
slobozit pe Antipka din șerbie.
Când s—a întors el acasă, a văzut în curte un butoi cu vin. Nu—l păcălise negustorul.
Antipka şi—a chemat vecinii şi—au început să se cinstească. A doua zi a trebuit să se dreagă.
S—a dres însă Antipka peste măsură şi iar s—a îmbătat. De atunci n—a mai plecat de lângă
butoi zi şi noapte. Tot timpul i se năzărea că o vede pe nevastă—sa. Cum adormea, ea îi punea
genunchiul pe grumaz şi încerca să—l înăbuşe. Când se trezea, o vedea cum stă în colţ şi—l
ameninţă cu pumnii. Era îngrozitor. Bărbatul n—a avut altă ieşire decât să se apuce de băut. A
murit din cauza beţiei. A fost dus la cimitir, fetele au fost luate slujnice, iar bunurile şi banii s
—au împrăştiat în toate părţile.
ȚĂRANUL ŞI ȚARUL
în româneşte de Teodor Holban
448. Как муж отучил жену от сказок
As a husband weaned his wife from fairy tales

A fost odată un ţar, căruia îi plăcea foarte mult să asculte poveşti. Dar voia să asculte mereu
alte poveşti. Povestitorii de la curte i—au spus toate basmele pe care le ştiau şi acum nimeni
nu putea să—l mulţumească pe ţar. Atunci ţarul porunci să se dea de ştire, că îşi va da fiica de
nevastă şi jumătate din împărăţie aceluia care—i va spune o poveste pe care n—a auzit—o
încă. S—au înfăţişat tot felul de oameni. Au venit prinţi şi boieri, generali şi negustori, dar în
zadar. De îndată ce începea careva să povestească, ţarul îndată striga :
—Cunosc povestea, am mai auzit—o.
Şi cu asta se termina. Povestitorul era pus pe fugă. În această împărăţie trăia un ţăran foarte
sărac. N—avea nici casă, nici gospodărie. Dormea unde se nimerea, mânca şi bea ce i se
dădea. Într—o zi flămând, iar în altă zi — aproape flămând. În una din aceste zile ţăranul intră
într—o crâşmă, să dea de duşcă un pahar cu vin. Crâşmarul îi râse în nas :
—De ce nu te duci la ţar să—i spui o poveste ? Fiica ţarului caută mereu, îşi aşteaptă ginerele,
nu mai poate răbda, şi tu stai aici.
Ţăranul ascultă aceste vorbe şi se gândi : „Păi să ştii că am să mă duc, să—mi încerc
norocul. Ginerele ţarului n—am să fiu, dar cel puţin o zi, două — am să trăiesc bine".
Se duse la palat. Ţarul îl întrebă :
—Ce vrei de la mine, măi ţărane ?
—Mărite ţar, vreau să—ţi spun o poveste. Dar mai întâi porunceşte să mi se dea de mâncare şi
de băut.
Ţarul se uită la el şi începu să râdă :
—Priviţi—l, ce mai ginere ! Cămaşa—i peticită, opincile sunt legate cu curmeie !
Dar apoi tăcu şi porunci să i se dea ţăranului să mănânce şi să bea. Ţarul chemă apoi boierii
şi pe cei mai apropiaţi sfetnici şi porunci ţăranului :
—Ei, ia spune povestea.
—Răposatul meu tată, începu ţăranul, a fost cel mai bogat om din împărăţie. A ridicat un palat
înalt. Pe acoperişurile acestui palat umblau porumbeii şi ciupeau stelele de pe cer. Atât de
înalt era ! Iar curtea era aşa de mare, încât un porumbel nici într—o zi de vară nu putea să
zboare, de la un capăt la altul.
Ţarul tăcea, tăceau şi boierii, nimeni nu—l întrerupea pe ţăran, iar acesta continuă :
—Mai departe am să spun mâine după masă, după ce voi mânca plăcintă şi pâine proaspătă.
Şi plecă spre bucătărie ca să ia cina. A doua zi după masă îşi continuă povestea.
—În această curte trăia un taur de şapte ani. Pe un corn al acestui taur stătea un păstor, iar pe
celălalt, alt păstor. Păstorii sunau din corn, cântau cântece, dar unul pe altul, nu se auzea. Atât
de mare era acest taur.
Ţarul tăcea, nu—l întrerupea pe ţăran. Dar povestitorul se opri şi spuse :
—Voi continua povestea mâine, iar acum este timpul de odihnă.
Şi se duse ia bucătărie să mănânce. Deodată ţarul spuse :
—Ce—i de făcut, boieri ? O asemenea poveste încă n—am auzit, dar ca să—mi dau fiica
după acest zdrenţăros, nu—mi vine bine.
S—au sfătuit cum să termine cu acest povestitor. Prinţii şi boierii au început să se
gândească. S—au gândit şi în cele din urmă au găsit o dezlegare :
Demnitarii ţarului să spună că au mai auzit această poveste, iar ţarul, de asemenea. Ţăranul
a aflat de această punere la cale, dar nu i—a dat atenţie. A doua zi, ca şi cum nimic nu s—ar fi
întâmplat, după masă, se prezentă şi începu să—şi termine povestea.
—Răposatul meu tată avea o iapă, care în timp de trei zile a înconjurat pământul. Ziua şi
noaptea de trei ori a fătat.
Prinţii şi boierii, împreună cu ţarul, s—au posomorât, îşi mângâiau mustăţile, dar
povestitorul continua:
—Cămările erau pline de aur şi de argint. Şi atunci sfetnicii ţarului au venit şi au împrumutat
aurul şi nici până astăzi nu l—au dat înapoi. Aici ţarul strigă :
—Ştiu, ştiu ! Prinţii şi boierii aprobară.
—Ştim, am mai auzit această poveste ! Putem să dăm fi în scris !
S—au ridicat şi au semnat cu toţii. Ţăranul luă scrisoarea şi spuse :
—Dacă aţi auzit de asta şi aţi semnat, atunci daţi—mi datoria, măriţi sfetnici ! Ţarul, văzând
păcăleala, spuse :
—N—aveţi încotro, ceea ce—i scris cu condeiul, nu puteţi tăia cu toporul.
Sfetnicii au trebuit să dea aurul. Ţăranul luă banii şi a trăit bine şi cinstit.