1|feciorul de împărat cel cu noroc la vînat odobescu

FECIORUL DE ÎMPĂRAT CEL CU NOROC LA VÎNAT

A. I. ODOBESCU
repov de Cornelia Mosora
1969
2|feciorul de împărat cel cu noroc la vînat odobescu
3|feciorul de împărat cel cu noroc la vînat odobescu

De mult, tare de mult,

Pe cînd pruncul de trei zile
Într-o clipă număra
Stelele ce-n cer clipeau;
Şi cu ochii lui vedea
Iarba-n cîmpuri cum creştea;
Şi cu urechea auzea
Cînd păianjenul ţesea,

pe plaiurile Buzăului, în codrii Cislăului, într-un palat minunat, trăia o împărăteasă cu numele de
Neaga.
Împărăteasa avusese mai mulţi copii şi-i rămăsese numai unul pe care îl iubea ca pe lumina ochilor.
Şi era feciorul aşa de frumos, aşa de blînd, aşa de cuminte, că tuturor le era drag.
Doamna Neaga îl dăduse să înveţe carte şi cînd ajunse un mîndru flăcăiaş, el vorbea toate limbile de
pe lume şi înţelegea graiurile tăinuite ale păsărilor şi fiarelor.
Măcar că-l pierdea din ochi de drag ce-i era, împărăteasa îi spuse într-o zi:
— Fiul meu, carte ai învăţat, în toate limbile pămîntului ştii să vorbeşti, înţelegi graiul
vieţuitoarelor, armele ştii să le mînuieşti, a sosit vremea să mergi să colinzi lumea. Trebuie să cunoşti
viaţa, greutăţile ei, ca să ştii să le învingi.
Doamna Neaga îi dădu şi alte sfaturi pentru drum şi-i spuse să-şi aducă mereu aminte că dînsa îl
aşteaptă cu grijă, cu dragoste, cu dor, să se întoarcă.
4|feciorul de împărat cel cu noroc la vînat odobescu

A doua zi, în zori, feciorul de împărat îşi luă ziua bună de la maică-sa şi însoţit de o ceată de curteni
plecă, prin munţi în sus, trecînd pe la Scărişoara, tot cîntînd şi veselindu-se.

Răsunau dealurile şi văile pe unde trecea mîndra ceată de voinici. Cînd sosiră la cotitura Bîrsei, într-
o poieniţă de stejari şi de fagi, feciorul de împărat îşi opri armăsarul în loc şi în gura mare strigă aşa,
către însoţitorii săi:

— Mai, fraţilor! vedeţi colo, drept în sus, muchea înaltă şi pleşuvă a Penteleului? Acolo am să mă
duc tot în fuga calului. Cine poate, să se ţină după mine.
Şi dînd pinteni sprintenului său fugar, se repezi ca un fulger prin valea îngustă a pîrîului si sub
copitele calului:

Pietrele scăpărau,
5|feciorul de împărat cel cu noroc la vînat odobescu

Apele clocoteau.
Pulberea se înălţa,
Cu norii s-amesteca
Şi apa în jos cădea.

Vîlceaua se-înnegura,
Pe voinic mi-l ascundea.

Lăsîndu-şi însoţitorii departe, departe în urmă, voinicul străbătu în zbor vatea Roşilor, pe sub
muchea Penteleului şi îşi văzu ca prin vis chipul oglindit în apele lacului Ghenunea Dracului.
Calul zbura cu coama şi cu nările-n vînt, iar călăreţul sorbea cu nesaţ aerul înviorător al munţilor,

Dus ca vîntul şi ca gîndul

Peste stînci, peste verdeaţă,
Peste văi cu iarbă creaţă.

Cînd fu la amiaza mare, fugarul stătu locului şi feciorul de împărat se trezi singur, singurel

Chiar deasupra Penteleului

În munţii Buzăului.

Cît cuprindea cu ochii, vedea numai creste de munţi, iar jos pămîntul şi sus seninul cerului, scăldate
toate în lumina soarelui.
6|feciorul de împărat cel cu noroc la vînat odobescu

Şi era o linişte cum nu mai întîlnise voinicul. Nici o adiere, nici o suflare, nici un sunet, nici o
mişcare.
Deodată, feciorul de împărat văzu un vultur plutind în văzduh, cu aripile falnic întinse.

Voinicul puse degrabă mîna pe arc şi încordîndu-l se pregătea să repeadă săgeata. Auzi însă
croncănitul vulturului:

Împărate luminate
Nu-mi lua zilele toate
Ia-mi-le pe jumătate
Că-ţi voi da eu nestemate,
Chiar piatra zamfirului1
Limpezimea cerului.

1 Zamfir, safir — piatră preţioasă de culoare albastră.

7|feciorul de împărat cel cu noroc la vînat odobescu

Feciorul de împărat, care înţelegea graiul păsărilor, a destrunat arcul, iar pasărea, drept mulţumire
că-i cruţase viaţa, a lăsat să-i cadă din cioc pe oblîncul şelei voinicului o piatră de safir mare şi
frumoasă, limpede şi albastră ca seninul cerului.
Din clipa cînd puse piatra în sîn, la păstrare, toate zburătoarele i se supuseră:

Mîndri păunaşi,
Falnici vulturaşi,
Grauri, dropii şi sitari,
Şoimii cei cu aripi mari

şi cînd trecea prin codri şi prin livezi, pitulicile, sticleţii, prigoriile, cucul, mierlele, privighetorile

Toate pe măiastră strună

Îi cîntau de viaţă bună.

Trecu o zi, trecură două, ba mai trecură şi alte nouă şi voinicul, fermecat de frumuseţea plaiurilor
Buzăului, unde el domnea cu voie bună peste toată firea zburătoare, nu se îndura să mai plece.
Într-o zi, cînd rătăcea pe culmea păduroasă a Istriţei, urmărind vînatul, deodată, pe la asfinţitul
soarelui se stîrni un vînt turbat, care îndoia fagii, frîngea plopii, smulgea ulmii şi clătina tot codrul şi
tot muntele şi începu o ploaie grozavă,
8|feciorul de împărat cel cu noroc la vînat odobescu

Ploaie cu şiroaie
de făcea pîraie;
Ploaie cu băşici
de strica potici;
Ploaie spumegată
de-îneca lumea toată.

Feciorul de împărat se pitulase într-o scorbură şi cînd se potoli furtuna şi caută drumul nu-l mai
găsi, căci toate cărările erau astupate, iar întunericul era de nepătruns.
Toată noaptea ar fi umblat fără să găsească drumul, daca nu ar fi avut cu el pe dinele sau cel mai
credincios, pe

Miclăuş cîine-învăţat
Ştia seama la vînat
El apucă pe colnic
Uşor, sprinten şi voinic
Tot spre vale se lăsa
Şi cărarea căuta.

Astfel, avînd cîinele călăuză bună, voinicul apucă în jos pe valea Orgoaiei şi ajunseră la locul care
se cheamă Pietroasa, unde stătuse ascunsă atîta amar de vreme cloşca cu puii de aur.
Mergînd aşa, deodată, vînătorul zări printre ierburi un dihor care se făcuse ghem în faţa cîinelui, aşa
cum se fac dihorii cînd nu au altă scăpare în faţa primejdiei.
9|feciorul de împărat cel cu noroc la vînat odobescu

Voinicul nostru se pregătea să arunce ghioaga cu ţinte poleite, cînd dihorul chiţăi pe limba lui de
lighioană:

Împărate, luminate
Nu-mi lua zilele toate
Ia-mi-le pe jumătate
Că-ţi voi da eu nestemate.
Chiar piatra smarandului2
Verdeaţa pămîntului.

Feciorul de împărat, aducîndu-şi aminte cît de folositoare îi era piatra zefirului pe care i-o dăduse
vulturul, lăsă ghioaga jos şi goni dinele. Dihorul, bucuros că scăpase cu viaţă, rîcîi ţărîna cu labele şi
scoase o piatră de smarald mare şi frumoasă, care lucea verde ca spicul crud al griului, ca iarba
pămîntului.

Cum ridică de jos voinicul smaraldul fermecat, şi-l vîrî în sîn, toate jivinele cîte se tîrăsc prin ţărînă
şi cîte se ascund pe sub pămînt, îl cunoscură de stăpîn.
Viezuri, jderi, vidre, nevăstuici, bursuci, şerpi, şopîrle, guşteri, cîrtiţe, şobolani, toţi i se supuneau.
Astfel, în văzduh şi pe sub pămînt el era mai tare şi mai mare.
Toate animalele îi ieşeau în cale pentru a-l sluji la nevoie, sau să piară de mîna lui, dacă el avea

2 Smarand, smarald — piatra preţioasă de culoare verde.

10 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu

plăcere de vînat.
Cînd feciorul de împărat trecea pe dealul Balaurului de-a stînga Slănicului, pînă şi lighioana cea
înfricoşată:

Şerpoaica cu ochii verzi

Să n-o vezi, să n-o visezi

se afunda în măruntaiele pămîntului să nu o găsească viteazul vînător şi să-i reteze cu paloşul cele
şapte capete.

Tot vînînd el fiarele pădurii, ajunse la o vale stearpă şi pustie care se chema Pîclele de glod.
Feciorul de împărat făcu ochii roată să vadă un loc mai potrivit de trecut, cînd ce-i văzură ochii?

O căprioară rătăcită călca cu sfială prin nămolul urîcios al văii iar mai departe o fiară, un rîs, stătea
11 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu

la pîndă. Deodată, din două, trei, sărituri, fiara ajunse căprioara şi-i înfipse colţii în beregată. Voinicul
atunci învîrti praştia ca să izbească fiara, dar rîsul se smulse de la gîtul căprioarei şi începu să latre în
limba lui:

Împărate luminate,
Nu-mi lua zilele toate
Ia-mi-le pe jumătate,
Că-ţi voi da eu nestemate
Chiar piatra rubinului
Clocotirea sîngelui.

Şi pentru a treia oară:

Voinicul viaţa-i lăsa

Rîsul aşa îi mulţumea
Piatra roşie-i dăruia.

Era o piatră de rubin, mare şi frumoasă, mai roşie decît fragii muntelui, mai roşie decît sîngele de
voinic.
Cînd puse voinicul şi această piatră în sîn, toate fiarele se supuseră voinţei lui ca şi păsările cerului
şi lighioanele pămîntului.

Cerbii de la munte
Plecau a lor frunte;
Mistreţii colţaţi
Cădeau împroşcaţi.
Capra săltăreaţă
Nu scăpa cu viaţă,
Lupii din pădure
Picau sub secure.

Pînă şi vulpile, cît erau de viclene, nu-l puteau păcăli şi voinicul le venea de hac, iar cu ursul cel
sălbatic se lua la luptă dreaptă şi întotdeauna ursul cădea mort la pămînt.
Şi astfel, feciorul de împărat nu mai avea seamăn pe lume în meşteşugul vînătoarei, avînd el putere
asupra tuturor vieţuitoarelor.
12 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu

Cînd se vorbea despre dînsul i se spunea — Feciorul de împărat cel cu noroc la vînat.
Nu se ştie dacă a stat un an sau doi, petrecîndu-şi viaţa cu vînătoarea, cutreierînd munţii Buzăului şi
codrii Cislăului, dar cînd s-a întors la palatul Doamnei Neaga, era voios şi mîndru la înfăţişare, ager la
trup, mereu cu zîmbetul pe buze.

Într-o seară însă, cînd feciorul de împărat se odihnea pe unul din pietroaiele de pe dealul
Ulmuşorului, tocmai deasupra unui zid de piatră căruia i se zice Grajdul Zmeilor şi privea negura care
se lăsa peste văi, o porumbiţă albă ca zăpada zbură pe lîngă el şi gunguri:
13 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu

Ah! voinice, voinicele,

Nu opri căile mele;
Ci te ia după al meu zbor
Căci cu sînul plin de dor,
Te cheamă să-ţi facă dar
Un scump, alb, mărgăritar,
Mîndra Fată a Pietrelor
Din Valea Năculelor.

Ascultînd şoapta gingaşă şi fermecătoare a porumbiţei, feciorul de împărat cel cu noroc la vînat nici
n-a băgat de seamă că a străbătut văi şi dealuri, păduri şi lunci şi la răsărit de soare a ajuns la poiana de
sub stîncile Năculelor.
Aşezîndu-se pe o răsură îmbobocită, cu grai duios, cîntător, porumbiţa chemă:

Ieşi acum din piatră

Albă, dalbă fată
Vie şi frumoasă,
Blîndă, răcoroasă,
Cu chip luminos,
Cu trup mlădios,
14 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu

Cu păr aurit,
Pe umeri leit.

La dulcea chemare a porumbiţei ieşi din stîncă o fată înaltă, mlădioasă ca o trestioară, cu părul de
aur, ruptă din soare, ca Ileana Cosînzeana.
De frumoasă ce era, la soare te puteai uita, iar la dînsa, ba.
Ea ţinea între degete un bob mărunţel de mărgăritar, alb, curat şi luminat ca floarea crinului. Cu glas
cîntător îi grăi voinicului aşa:

Daţi-l-aş şi nu l-aş da
Că mă tem că-l vei uita,
Cînd la vînat te tot plimbi.
Ba l-aş da de vrei să-l schimbi
Cu piatra zamfirului
Limpezimea cerului,
Cu piatra smarandului
Verdeaţa pămîntului,
Cu piatra rubinului
Clocotirea sîngelui.

Feciorul de împărat, înmărmurit de atîta frumuseţe, nici nu mai ştia bine dacă era treaz sau dacă
visa.
Atunci, dacă viaţa i-ar fi cerut-o, el i-ar fi dat-o bucuros, aşa că degrabă scoase din sîn cele trei
pietre preţioase şi le aruncă în poala drăgălaşei copile şi primi în schimb bobul de mărgăritar.
Şi astfel, zile şi nopţi trecură, săptămîni şi luni se duceau unele după altele şi Feciorul de împărat cel
cu noroc la vînat trăia departe de lume, alături de Fata din Piatră.
Dar într-o dimineaţă, cînd feciorul de împărat se trezi, nu mai găsi pe Fata din Piatră. O aşteptă să
vină la amiază, o aşteptă seara, dar în zadar. Fata din Piatră plecase, îl părăsise şi luase cu dînsa
nestematele, ducînd o dată cu ele puterea şi norocul voinicului.
Atunci feciorul de împărat se hotărî să plece în căutarea Fetei din Piatră, să-şi recapete nestematele.
15 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu

Dar cum să o găsească? Şi unde? Cine ştia în care stîncă se ascunsese? Şi cum să pătrundă la ea?
Şi, pe cînd se frămînta aşa, feciorul de împărat văzu venind spre el căprioara pe care o scăpase din
colţii rîsulul:
16 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu

Tu, voinice, voinicele

Ai scăpat zilele mele,
Acum eu ţi-oi ajuta
Fata din Piatră-a afla.

Şi mai grăi căprioara că dacă va bea din apa izvorului ce susura peste pietre chiar la picioarele lui,
va putea ajunge pînă la Fata din Piatră.
Feciorul de împărat pe dată bău din apa izvorului şi se prefăcu într-o apă învolburată care curgea
mînioasă prin văi şi prin vîlcele, alerga prin păduri şi prin cîmpii şi cînd ajungea la o stîncă se strecura
ca un firişor ca să pătrundă pînă în inima ei, doar o va găsi pe Fata din Piatră.
Dar cum să străbată prin toate stîncile din Munţii Buzăului? Şi de unde să ştie că nu se ascunsese în
alţi munţi mai depărtaţi?
Şi poate că apa să fie chiar rîul Buzăului care curge necontenit, căutînd-o pe Fata din Piatră. S-ar
putea ca Fata din Piatră să se fi adăpostit în stîncile care se numesc şi astăzi Pietrele fetei, din grupul
Năculelor.
17 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu
18 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu
19 | f e c i o r u l d e î m p ă r a t c e l c u n o r o c l a v î n a t odobescu