Preria

1|Preria cooper
PRERIA
(AVENTURILE LUI OCHI—DE—ŞOIM)
JAMES FENIMORE COOPER
The Prairie 1827

+12ani
2|Preria cooper
Cuprins
Capitolul I.................................................................................................................................................4
Capitolul II................................................................................................................................................9
Capitolul III.............................................................................................................................................15
Capitolul IV.............................................................................................................................................21
Capitolul V..............................................................................................................................................30
Capitolul VI.............................................................................................................................................36
Capitolul VII...........................................................................................................................................41
Capitolul VIII..........................................................................................................................................48
Capitolul IX.............................................................................................................................................54
Capitolul X.............................................................................................................................................61
Capitolul XI.............................................................................................................................................68
Capitolul XII..........................................................................................................................................74
Capitolul XIII.........................................................................................................................................81
Capitolul XIV.........................................................................................................................................86
Capitolul XV..........................................................................................................................................92
Capitolul XVI.........................................................................................................................................99
Capitolul XVII.....................................................................................................................................104
CAPITOLUL XVIII..............................................................................................................................109
CAPITOLUL XIX................................................................................................................................116
CAPITOLUL XX..................................................................................................................................122
CAPITOLUL XXI................................................................................................................................130
CAPITOLUL XXII...............................................................................................................................137
CAPITOLUL XXIII..............................................................................................................................141
CAPITOLUL XXIV.............................................................................................................................149
CAPITOLUL XXV...............................................................................................................................158
CAPITOLUL XXVI.............................................................................................................................165
CAPITOLUL XXVII............................................................................................................................173
CAPITOLUL XXVIII...........................................................................................................................181
CAPITOLUL XXIX.............................................................................................................................187
CAPITOLUL XXX...............................................................................................................................193
CAPITOLUL XXXI.............................................................................................................................200
CAPITOLUL XXXII............................................................................................................................208
CAPITOLUL XXXIII...........................................................................................................................215
3|Preria cooper
CAPITOLUL XXXIV...........................................................................................................................221
4|Preria cooper
Capitolul I
De poate desfătarea—n ăst pustiu

Să se numească dragoste sau aur,
Ne du, atunci, să ne—odihnim, ciobane!
„Cum vă place”
Multe s—au scris şi s—au spus pe vremea aceea în legătură cu politica Statelor Unite, care urmărea
anexarea nesfârşitelor întinderi ale Louisianei la imensele sale teritorii, deşi aceste regiuni erau numai
pe jumătate locuite.
Măsura aceasta ne—a dat în stăpânire marele drum către interior şi a adus sub ocârmuirea noastră
nenumăratele triburi de sălbatici care sălăşluiau de—a lungul graniţelor; s—au deschis în felul acesta
numeroase căi pentru comerţul intern şi către apele Pacificului; şi dacă vreodată timpul sau
evenimentele vor cere o împărţire paşnică a acestui nemărginit imperiu, vom avea, desigur, un vecin
care va vorbi limba noastră, va avea religia şi instituţiile noastre.
Era nevoie de ani pentru a desăvârşi amestecul numeroşilor colonişti veniţi din provinciile de la sud
cu noii lor compatrioţi; dar primii, mai puţin numeroşi şi mai umili, au fost aproape înghiţiţi
numaidecât în vâltoarea valurilor neaşteptate ale emigraţiei.
Mii de oameni vârstnici, din acele regiuni numite pe atunci Statele Noi, s—au smuls din tihna unei
vieţi orânduite cu multă trudă şi au putut fi văzuţi în fruntea urmaşilor lor, născuţi şi crescuţi în
pădurile din Ohio şi Kentucky, pe care—i conduceau spre centrul ţării, în căutarea a ceea ce se putea
5|Preria cooper
numi, fără ajutorul poeziei, un mediu prielnic. Pădurarul curajos şi neînfricat, care străbătuse printre
primii pustietăţile noului stat, se afla şi el în rândurile acestora. Aventurosul şi venerabilul patriarh se
deplasa acum pentru ultima dată, punând „fluviul fără de sfârşit" între el şi acea mulţime atrasă de
succesul lui; el căuta, în acelaşi timp, să reînvie acele bucurii ce—şi pierdeau orice preţ în ochii săi din
clipa în care era nevoit să aibă de—a face cu vreo autoritate.
În urmărirea unor asemenea aventuri, oamenii sunt, îndeobşte, mânaţi de vechile lor apucături şi
înşelaţi de tainicile lor dorinţe. Câţiva, momiţi de năluca speranţei şi roşi de dorul bogăţiei, şi—au pus
peste noapte nădejdea în minele acelor pământuri virgine; dar cei mai mulţi dintre emigranţi s—au
mărginit să se aşeze pe malul apelor mai mari, mulţumindu—se cu recolta foarte bogată care le
răsplătea până şi cea mai mică strădanie. În felul acesta, aşezările omeneşti luau naştere cu o
repeziciune miraculoasă.
Incidentele şi scenele ce au oarecare legătură cu povestirea noastră au avut loc în prima perioadă a
acestor operaţii care au dus în mod vertiginos la rezultate atât de importante.
Recolta celui dintâi an al stăpânirii noastre fusese strânsă, iar frunzele celor câţiva copaci risipiţi ici
—colo îşi începuseră parada culorilor şi a nuanţelor tomnatice, când un şir de care pornise de—a
lungul vadului secat al unui râuleţ pentru a—i urma cursul peste o întindere de pământ unduitoare,
căreia în limba ţării în care scriu i se spune rolling prairie1. Vehiculele încărcate cu unelte şi ustensile
de gospodărie, cele câteva oi răzleţe şi turmele de vite ce veneau din urmă, înfăţişarea aspră şi expresia
nepăsătoare a bărbaţilor acelora puternici, care mergeau agale pe lângă convoiul ce înainta fără grabă,
ne dădeau de veste că era vorba de un grup de emigranţi porniţi în căutarea acelui Eldorado atât de
râvnit. Contrar obiceiului oamenilor din tagma lor, grupul trecu de pământurile mănoase ale ţinuturilor
de jos şi porni, fără ca nimeni altul în afară de ei înşişi să ştie de ce, prin strâmtori şi torente, peste
mlaştini adânci şi întinderi neroditoare, spre un punct care depăşea cu mult hotarele lumii civilizate. În
faţa lor se desfăşurau câmpiile nesfârşite şi monotone, care se întindeau până la poalele Munţilor
Stâncoşi; iar în spate se aflau multe mile de deşert ce duceau până la apele repezi şi tulburi ale fluviului
La Plata.
Ivirea unui asemenea convoi în ţinutul acesta sterp şi singuratic părea cu atât mai ciudată, cu cât
regiunile înconjurătoare aveau prea puţine bogăţii în stare să—i ispitească lăcomia şi, dacă lucrul e cu
putinţă, îndreptăţea mult mai puţine speranţe decât cele cu care se hrănesc de obicei coloniştii din ţările
noi.
Păşunile sărace ale acestor întinderi nu făgăduiau nimic din partea solului potrivnic, peste care roţile
vehiculelor treceau ca pe un drum bătătorit: nici căruţele şi nici animalele nu lăsară urme prea adânci
în iarba strivită şi uscată pe care vitele o rupeau, ce—i drept, din când în când. Deşi de cele mai multe
ori nici măcar n—o luau în seamă, căci era atât de acră, încât nici chiar foamea nu izbutea s—o facă
ceva mai plăcută la gust. Oricare ar fi fost ţinta spre care se îndreptau aceşti aventurieri sau cauzele
ascunse ale aparentei lor siguranţe într—o regiune atât de îndepărtată şi lipsită de apărare, purtarea
niciunuia dintre ei nu trăda frică sau nelinişte. Numărul lor, bărbaţi, femei şi copii, nu trecea de
douăzeci.
În frunte, la o oarecare distanţă, mergea un om care, prin felul cum se ţinea cât şi prin aerul său, se
vădea a fi conducătorul grupului. Era un bărbat înalt, ars de soare, trecut de vârsta mijlocie a vieţii;
figura lui ştearsă şi mişcările calme nu lăsau să se vadă niciun fel de emoţie, cum ar fi de pildă regretul
faţă de trecut sau oarecare nelinişte în ce priveşte viitorul. Trupul său părea uşor şi flexibil, cu toate că
era mare: adevărul este că avea o putere nemaipomenită. Doar uneori, pentru scurte răstimpuri, când se
ivea vreo piedică, se întâmpla ca fiinţa lui, de altfel atât de domoală, să dea la iveală o parte din forţa
aceea nebănuită ce zăcea în el, asemănătoare cu forţa adormită şi greoaie a elefantului. Partea de jos a
feţei, prelungă, era lipsită de expresie; pe când cea de sus, partea aceea nobilă despre care se spune că
trădează calitatea sufletească a unui om, era josnică şi meschină. îmbrăcămintea lui era un amestec de
obiecte grosolane, caracteristice unui fermier, confecţionate în mare parte din piele, şi asta nu datorită
unui capriciu al modei, ci mai mult de nevoie, fiind foarte potrivite acestui fel de ocupaţie. Avea, în
orice caz, un aspect curios şi respingător totodată, ce rezulta din amestecul unor anumite podoabe de
prost gust cu o îmbrăcăminte destul de pestriţă. În locul curelei obişnuite, din piele de căprioară, îşi
încinsese mijlocul cu o eşarfă de mătase, ale cărei culori ţipătoare se şterseseră; teaca de corn a
1
Câmpia unduitoare (lb. engleză).
6|Preria cooper
cuţitului era bogat împodobită cu plăci de argint; jderul din care—i fusese croită căciula era de o
calitate şi culoare atât de neobişnuite, încât ar fi putut stârni şi invidia unei regine: nasturii de pe haina
lui grosolană şi murdară erau făcuţi din nişte strălucitoare monede de aur mexicane; patul carabinei,
lucrat din cel mai frumos lemn de mahon, era fixat în acelaşi metal scump; şi nu mai puţin decât trei
nepreţuite ceasornice atârnau în diferite părţi ale persoanei sale. În afară de balotul şi de carabina care
îi atârnau pe spate împreună cu cornul şi punga de praf de puşcă umplută până la refuz şi păzită cu
multă grijă, îşi aruncase pe umăr, cu o oarecare nepăsare, o secure de lemn bine ascuţită; şi purta toate
astea cu o uşurinţă atât de vădită, încât făcea impresia că membrele i se mişcă, nestingherite, ca şi cum
n—ar fi purtat niciun fel de povară.
Puţin mai în urma acestui bărbat păşea un grup de tineri îmbrăcaţi aproape la fel ca el şi care
semănau destul de mult unul cu altul, ca şi cu cel care—i conducea de altfel, pentru a ne sili să ne dăm
seama că avem de—a face cu mlădiţele aceleiaşi familii. Cu toate că cel mai tânăr nu depăşise de prea
mult perioada aceea pe care legea o numeşte în mod elegant a nevinovăţiei, se dovedise totuşi atât de
demn de cei care—i dăduseră viaţă, încât ajunsese la înălţimea obişnuită a rasei sale. Se aflau printre ei
şi unul sau doi tineri de altă obârşie şi pe care s—ar cuveni să—i descriem, dar vom face lucrul acesta
în cursul povestirii.
În ceea ce priveşte femeile, numai două atinseseră vârsta care le dădea dreptul să fie numite astfel, cu
toate că nenumărate căpşoare cu plete de culoare deschisă şi obraz măsliniu ieşeau din căruţa din faţă
şi priveau de jur împrejur, cu ochi plini de neastâmpărată şi caracteristică dorinţă de a cunoaşte. Cea
mai vârstnică dintre cele două femei, mama celor mai mulţi dintre tinerii care formau grupul mai sus—
pomenit, avea un chip palid şi brăzdat de nenumărate zbârcituri; cea mai tânără era o fată vioaie de
vreo optsprezece ani; prin înfăţişare, îmbrăcăminte şi purtare părea că face parte dintr—o clasă socială
superioară celei căreia îi aparţineau tovarăşii ei de drum. Vehiculul următor era atât de bine acoperit cu
un coviltir, încât ceea ce se afla înăuntrul lui era ferit de ochii curioşilor. Celelalte vehicule erau
încărcate cu mobile rudimentare şi obiecte de uz casnic de calitate proastă, aşa cum obişnuiesc să
întrebuinţeze oamenii care sunt oricând gata să—şi schimbe reşedinţa, indiferent de anotimp sau
distanţă.
Poate că în şirul carelor şi în înfăţişarea proprietarilor lor se aflau puţine lucruri pe care să nu le fi
putut întâlni zilnic pe drumurile largi ale ţării noastre. Dar ciudata şi unica întâmplare prin care
trecuseră nu de multă vreme şi în chip atât de neaşteptat dădea întregului grup o notă de sălbăticie şi
aventură.
În micile văi ce în întocmirea regulată a acestui ţinut se iveau cam la o milă distanţă una de alta,
privirea le era îngrădită în amândouă părţile de nişte ridicături care se înălţau treptat—treptat şi care
dăduseră acestei câmpii denumirea mai sus—amintită, în timp ce în alte locuri ochii lor alunecau peste
o privelişte cu totul deosebită, alcătuită din văi întinse ca nişte fâşii lungi şi înguste, înviorate de o
vegetaţie sălbatică, uneori luxuriantă. Ori de câte ori priveau de pe culmile acelor ridicături, ochii lor
oboseau din pricina tristei monotonii a unui peisaj care te îngheţa. Pământul era întru totul asemănător
cu imaginea unui ocean după o furtună puternică, atunci când talazurile neobosite continuă să—şi agite
coamele întunecate. Cât puteai cuprinde cu ochii, vedeai aceeaşi întindere unduitoare şi neregulată, iar
pe suprafaţa ei nu întâlneai niciun semn de viaţă, ci veşnic aceleaşi orizonturi neîngrădite. De fapt, era
o asemănare atât de izbitoare între aspectul unui ocean şi acea câmpie, încât, cu toate că mulţi geologi
vor strâmba din nas la auzul unei teorii atât de simple, unui poet i—ar fi venit greu să nu—şi dea
seama că formaţia uneia se desăvârşise prin retragerea celuilalt. Ici şi colo, de—a lungul văilor, se
înălţa câte un copac înalt ce—şi întindea crengile golaşe asemenea catargelor unei corăbii singuratice;
şi pentru a întări şi mai mult iluzia, în depărtare se puteau zări câteva desişuri de o formă circulară ce
pluteau pe orizontul înceţoşat ca nişte insule pe întinsul mării. Nu e nevoie să atrag atenţia cititorului
că monotonia peisajului şi faptul că privitorii se găseau în vale exagerau distanţele; dar, cum o
ridicătură apărea după altă ridicătură, şi o insulă urma altei insule, lucrul acesta le dădea o dureroasă
certitudine că vor mai trebui să străbată distanţe foarte mari până când vor ajunge într—un loc în stare
să împlinească cerinţele celui mai modest agricultor.
Cu toate acestea, conducătorul grupului de emigranţi îşi urma drumul cu îndărătnicie, fără altă
călăuză în afară de soare, întorcând cu hotărâre spatele aşezărilor civilizate şi pătrunzând, cu fiecare
pas, şi mai adânc, dacă nu definitiv, spre vizuinele sălbaticilor locuitori ai acestor regiuni. Şi cum ziua
7|Preria cooper
se apropia de sfârşit, mintea lui, cu toate că nu era în stare să se avânte spre lucruri ce depăşeau
interesele de moment, începu să se preocupe într—o oarecare măsură de pregătirea unei tabere pentru
noapte.
Ajungând pe creasta unui dâmb ceva mai înalt decât celelalte, zăbovi acolo un minut, plimbându—şi
privirea nepăsătoare de jur împrejur în căutarea unui loc în care să se găsească cele trei lucruri absolut
necesare unei tabere, şi anume apă, nutreţ şi vreascuri pentru foc.
Se pare însă că cercetările lui nu dădură niciun rezultat, căci după ce căută câteva momente, fără prea
mare tragere de inimă însă, acest om solid coborî de pe colină în felul apatic în care ar fi coborât un
animal peste măsură de gras.
Pilda i—a fost urmată şi de ceilalţi, cu toate că tinerii arătaseră ceva mai mult interes în scurtele
cercetări întreprinse, rând pe rând, asupra aceloraşi locuri. Era totuşi limpede că, judecând după
mişcările ostenite ale animalelor şi ale oamenilor, vremea hărăzită odihnei nu mai putea să întârzie.
Iarba uscată a şesului scotea în cale piedici de tot felul, pe care oboseala le făcea să pară de neînvins,
aşa că, pentru a urni din loc convoiul, ajuns la capătul puterilor, ar fi trebuit să se folosească biciul. În
clipa aceasta, când, cu excepţia conducătorului, se simţiră cuprinşi cu toţii de o toropeală molipsitoare,
iar ochii fiecăruia începură să asculte de acelaşi impuls privind cu grijă înainte, un spectacol pe cât de
impresionant pe atât de neaşteptat ţintui convoiul în loc.
Soarele scăpătase după creasta unei movile din apropiere, lăsând în urma lui o trenă incandescentă.
În centrul torentului de văpăi apăru o formă omenească proiectată cu atâta claritate pe fundalul acesta
arămiu încât dădea impresia că, dacă ai întinde o mână, ai putea—o atinge. Forma aceea omenească, ce
stătea chiar în calea călătorilor noştri, avea o atitudine visătoare şi melancolică, iar figura îi era
neobişnuit de mare. Dar, aşa cum era aşezată în cadrul acela orbitor, nu i se puteau preciza nici
proporţiile şi nici caracteristicile.
Spectacolul acesta a avut un efect fulgerător şi puternic. Omul care mergea în fruntea convoiului de
emigranţi a rămas încremenit, privind înmărmurit misterioasa apariţie, iar interesul lui mărginit se
preschimbă într—un fel de sfială superstiţioasă. Fiii lui, după trecerea primului val de uimire, se
adunară încet în jurul tatălui, de altfel ca şi cei care conduceau căruţele, aşa că tot convoiul se
transformă treptat—treptat într—un grup compact şi mut, deasupra căruia plutea un mare semn de
întrebare. Deşi credeau cu toţii în existenţa apariţiilor supranaturale, se auzi totuşi, nu după mult timp,
şi zgomotul produs de cocoşul puştilor, iar unul sau doi tineri mai îndrăzneţi îşi puseră arma la umăr,
dovedind că sunt gata de orice.
—Trimite băieţii spre dreapta, se auzi vocea ascuţită, dar hotărâtă a mamei. Sunt sigură că Asa sau
Anba o să ne poată lămuri ce—i cu fiinţa aceea.
—Ar fi de ajuns să ne încercăm puşca, spuse mormăind un om cu o înfăţişare întunecată, ale cărui
trăsături şi expresie aduceau cu acelea ale femeii; şi, luându—şi puşca de pe umăr cu o mişcare
îndemânatică, şi—o duse la ochi, în timp ce rostea cu hotărâre:
—Se ştie că lupii pawnee2 vânează prin prerie cu sutele, aşa că n—o să bage de seamă dac—o să
lipsească unul dintre ei.
—Stai!, exclamă o voce feminină, dulce, dar plină de groază, ce venea de pe buzele tremurânde ale
femeii mai tinere; nu suntem toţi, ar putea fi un prieten!
—Cine—ar fi putut rămâne în urmă?, întrebă tatăl, cercetându—şi în acelaşi timp băieţii cu o privire
nemulţumită şi întunecată. Lăsaţi puştile la locul lor! Lăsaţi—le la locul lor, continuă el, dându—le la
o parte cu degetul uriaş şi cu aerul unuia pe care ar fi cam periculos să—l contrazici. Treaba mea n—a
fost încă dusă până la capăt; să sfârşim în pace ceea ce ne—a mai rămas de făcut!
Omul care dăduse dovadă de gânduri atât de duşmănoase părea că înţelege ce vrea să spună celălalt şi
se lăsă convins să renunţe la planul său. Băieţii îşi întoarseră privirea întrebătoare către fata care
vorbise cu atâta căldură pentru a—i cere lămuriri; dar, ca şi cum s—ar fi mulţumit numai cu amânarea
executării sentinţei, fata se aşeză din nou la locul ei, păstrând o tăcere feciorelnică.
În acest timp, paleta cerului îşi schimbă culorile, în locul vâlvătăii aceleia orbitoare se aşternu o
lumină mai stinsă, şi în vreme ce soarele îşi pierdea strălucirea, proporţiile fiinţei fantastice deveniră
mai puţin exagerate, iar până la urmă limpezi de tot. Ruşinat de şovăiala lui, acum când adevărul nu
mai putea fi pus la îndoială, conducătorul grupului porni din nou la drum, luându—şi totuşi precauţia,
2
Trib de indieni.
8|Preria cooper
în timp ce suia coasta unei movile, de—a slobozi cureaua propriei lui arme şi de a şi—o pune mai la
îndemână, deşi avea puţine temeiuri pentru asemenea faptă.
Din clipa în care apăruse într—un mod atât de neaşteptat între cer şi pământ, străinul nu făcuse nicio
mişcare şi nici nu dăduse vreun semn de duşmănie. Şi chiar dacă ar fi nutrit asemenea gânduri, nu prea
părea în stare să treacă la fapte.
Un trup care cunoscuse încercările a peste optzeci de toamne nu era în măsură să trezească
îngrijorare în pieptul puternic al unui emigrant. In pofida vârstei şi a înfăţişării sale vlăguite, dar nu
suferinde, fiinţa aceasta singuratică avea ceva ce spunea că anii, şi nu boala au adus—o în starea în
care se afla. Tendoanele şi muşchii, care trebuie să fi fost foarte puternici altădată, se mai vedeau încă,
deşi erau slăbiţi. Iar ţinuta lui indica un fel de dârzenie care, dacă nu s—ar şti cât de trecătoare e viaţa,
ar fi părut că refuză cu încăpăţânare apropierea decăderii fizice. îmbrăcămintea, pe care timpul îşi
pusese pecetea, era în mare parte din piele; un corn şi o pungă pentru praf de puşcă îi atârnau pe umăr;
stătea rezemat într—o carabină de o lungime neobişnuită, dar, ca şi stăpânul ei, arăta că îndeplinise un
serviciu lung şi greu.
Cum convoiul se îndrepta spre această fiinţă singuratică, în clipa când ajunse destul de aproape
pentru a—şi putea auzi glasurile, din iarba de lângă picioarele străinului se înălţă mi schelălăit surd; un
câine mare, slab şi fără dinţi se ridică alene din culcuş şi începu să se scuture şi să dea oarecare semne
de nelinişte la apropierea călătorilor.
—Jos, Hector, jos!, îi porunci stăpânul, cu glas de om bătrân, puţin tremurător şi înfundat. Ce treabă ai
tu, căţelule, cu nişte oameni care—şi văd liniştiţi de drumul lor?
—Străine, dacă ai cunoştinţă despre acest ţinut, vorbi conducătorul emigranţilor, eşti în stare să spui
unui călător unde—ar putea găsi cele de trebuinţă pentru noapte?
—Nu se mai află oare loc de partea cealaltă a Marelui Fluviu?, rosti bătrânul, cu gravitate, ca şi cum n
—ar fi auzit întrebarea celuilalt; şi de ce mi—a fost dat să am în faţa ochilor o privelişte pe care n—aş
mai fi crezut s—o văd vreodată?
—Da, a mai rămas loc, asta—i drept, dar numai pentru cei cu bani mulţi, răspunse emigrantul; dar
pentru gustul meu, a început să se cam îndesească populaţia. Cam ce distanţă e de aici şi până la
punctul cel mai apropiat de fluviu?
—O căprioară gonită din urmă n—ar putea să—şi răcorească trupul în Mississippi fără să fi străbătut
cinci sute de mile.
—Şi cum ai numi regiunea asta?
—Cum ai numi, răspunse bătrânul arătând în sus, cu un gest semnificativ, locul unde se vede norul
acela?
Emigrantul se uita la el ca unul care nu înţelege nimic şi ca şi cum l—ar bănui că vrea să—l
păcălească, dar se mulţumi să—i spună:
—Presupun că eşti un locuitor ca şi mine, străine; altminteri nu văd de ce n—ai vrea să ajuţi un călător
cu un sfat care costă atât de puţin, căci cuvintele ar fi singurul tău dar?
—Nu—i un dar, ci o datorie pe care bătrâneţea o are faţă de cei tineri. Ce vrei să afli?
—Unde pot să—mi aşez tabăra pentru noapte? Mă mulţumesc cu puţin în ceea ce priveşte masa şi
patul, dar orice călător încercat ca mine cunoaşte preţul unei ape dulci şi a unui lăstăriş bun pentru vite.
—Atunci hai cu mine să iei în stăpânire şi apa, şi lăstărişul; ba s—ar putea să găseşti chiar mai mult
decât atât, dacă ţii seama de lucrurile pe care ţi le poate dărui preria asta săracă.
Şi în timp ce vorbea, bătrânul îşi puse carabina pe umăr cu o uşurinţă de necrezut pentru anii şi
înfăţişarea lui şi, fără niciun cuvânt, porni să urce povârnişul care ducea spre înălţimea cea mai
apropiată.
9|Preria cooper
Capitolul II
Ăst cort mi—o fi la noapte adăpost,

Dar mâine ce va fi? Totuna mi—este!
„Richard al III—lea"
Călătorii descoperiră curând obişnuitele şi singurele semne ce dădeau de veste că lucrurile acelea de
care aveau atâta nevoie se aflau prin apropiere. Un izvor limpede ţâşnea murmurând din coasta
povârnişului şi, unindu—şi apele cu celelalte izvoare din vecinătate, forma un curs care putea fi lesne
urmărit de—a lungul preriei, din cauza frunzişului de un verde bogat şi strălucitor al vegetaţiei
întâmplătoare ce crescuse, datorită umidităţii, pe malurile lui.
Aici se opri străinul, urmat în grabă de animalele al căror instinct le dăduse de veste că vor găsi hrană
proaspătă şi odihnă.
Ajungând acolo unde socotise c—ar fi locul cel mai potrivit, bătrânul se opri părând a întreba, cu o
privire iscoditoare, dacă ceea ce alesese le este pe plac. Conducătorul emigranţilor se uită numaidecât
de jur împrejur şi cercetă totul în felul unui om care se pricepe la asemenea lucruri, cu toate că firea lui
zăbavnică şi greoaie îi îngăduise foarte rar să ia o hotărâre pripită.
— Ei, asta ar mai merge, spuse el, declarându—se în cele din urmă mulţumit de cele văzute. Băieţi, aţi
văzut ultimele raze ale soarelui. Acum apucaţi—vă de treabă!
Auzind aceste cuvinte, tinerii dădură dovadă de o supunere fără margini. Porunca, deoarece felul şi
tonul în care vorbise emigrantul nu lăsa nicio îndoială în privinţa asta, fu primită cu respect; şi în timp
ce băieţii continuau să privească locul cu nepăsare, îşi aruncară topoarele de pe umeri. Ca şi cum ar fi
fost obişnuit să vadă cum copiii lui se poartă în felul acela repezit, călătorul mai vârstnic se descotorosi
de boccea şi de carabină şi, ajutat de bărbatul mai sus—pomenit, care se arătase gata să facă uz cu atâta
uşurinţă de carabina lui, începu liniştit să slobozească vitele din ham.
În cele din urmă, cel mai mare dintre băieţi făcu vreo câţiva paşi şi, fără să pară că se opinteşte, îşi
înfipse toporul în trunchiul subţire al unui plop canadian. Se opri o clipă să vadă ce făcuse, în felul
10 | P r e r i a cooper
acela dispreţuitor al unui uriaş ce contemplă neînsemnata rezistenţă a unui pitic, apoi, rotindu—şi
unealta deasupra capului cu graţia şi îndemânarea cu care un maestru al spadei şi—ar fi mânuit nobila,
dar mai puţin folositoarea lui armă, despică trunchiul copacului şi—i doborî coroana mândră la
pământ. Tovarăşii săi priviră totul cu o vădită lipsă de interes, până când văzură copacul zăcând jos;
apoi, ca şi cum s—ar fi dat un semnal de pornire la atac, au purces cu toţii la lucru; şi, într—un răstimp
foarte scurt, dar cu o precizie în execuţie care ar fi umplut de uimire orice spectator nepregătit, au
despădurit o fâşie de pământ atât de temeinic şi de repede, de parc—ar fi trecut peste locul acela un
ciclon.
Străinul observa în tăcere, dar cu mare atenţie felul în care lucrau. Şi cum copacii cădeau şuierând la
pământ, bătrânul îşi ridică privirea melancolică spre golurile lăsate de coroanele lor în înaltul cerului,
după care şi—o întoarse iar înapoi, zâmbind amar şi mormăind ceva, mai mult pentru sine, ca şi cum n
—ar fi socotit de demnitatea lui să—şi arate nemulţumirea cu glas tare. Apropiindu—se apoi de grupul
neastâmpărat şi harnic al copiilor, atenţia bătrânului a fost atrasă de îndeletnicirea celui care conducea
grupul de emigranţi şi a omului cu înfăţişare sălbatică.
Aceştia sloboziseră între timp vitele, care se înfruptau, mulţumite, cu hrana îmbelşugată oferită de
frunzişul copacilor doborâţi, iar acum îşi făceau de lucru în jurul căruţei; aşa cum am arătat, conţinutul
acesteia era ascuns cu foarte multă grijă sub un coviltir. Deşi părea tot atât de tăcută şi de goală ca şi
celelalte vehicule, cei doi bărbaţi au avut nevoie de toată forţa lor pentru a o împinge într—un loc mai
îndepărtat, pe o movilă din apropierea pâlcului de arbori. Pe urmă, au adus câţiva ţăruşi care mai
fuseseră întrebuinţaţi, după cât se părea, în asemenea scop şi, înfigându—le capetele mai late în
pământ, au prins părţile mai subţiri în inelele care susţineau coviltirul. Scoaseră apoi din căruţă o mare
cantitate de pânză pe care, după ce—o întinseră de jur împrejurul vehiculului, o agăţară din loc în loc
în ţăruşi, în aşa fel încât alcătuiră un cort încăpător şi comod. După ce şi—au controlat opera cu o
privire cercetătoare, mai găsind de îndreptat câte ceva, ba la o cută, ba la un ţăruş, cei doi bărbaţi se
proptiră din nou şi cu toată puterea de car, împingându—l în afara baldachinului format de pânza
cortului; vehiculul ajunse astfel sub cerul liber şi, cu totul descoperit, lăsă să se vadă întregul lui
conţinut, care consta, în momentul acela, doar din câteva mobile uşoare. Emigrantul mută apoi, singur
—singurel, toate piesele acestea în cort, ca şi cum intrarea în adăpost ar fi constituit un privilegiu de
care nu se putea bucura nici tovarăşul său cel mai apropiat.
Şi deoarece curiozitatea e o pasiune care cel mai adesea sporeşte în intensitate atunci când duci o viaţă
singuratică, bătrânul locuitor al preriilor nu a putut rămâne nepăsător în faţa unor pregătiri înconjurate
de atâta mister şi de atâtea precauţii. Se apropie de cort şi tocmai când voia să desfacă aripile pânzei cu
vădita intenţie de a—i cerceta mai îndeaproape interiorul, bărbatul care—i primejduise cu puţin mai
înainte viaţa îl apucă de braţ şi, cu o mişcare brutală, îl dădu la o parte.
—Este o vorbă plină de tâlc, prietene, observă acesta cu o voce seacă, dar privindu—l ameninţător, şi
câteodată foarte folositoare, care spune: „Nu—ţi vârî nasul unde nu—ţi fierbe oala"!
—Oamenii aduc foarte rar în pustietăţile astea lucruri pe care trebuie să le ascundă, i—o întoarse
bătrânul, ca şi cum ar fi vrut să—şi ceară iertare, deşi nu ştia cum, de îndrăzneala de care dăduse
dovadă; aşa că nu credeam c—o să vă supăraţi dac—o să mă uit puţin înăuntru.
—Oamenii se aduc rar chiar pe ei înşişi, socot, răspunse aspru celălalt; ţinutul ăsta pare tare vechi, cu
toate că, după mine, nu e prea populat.
—Locul e la fel de bătrân ca şi celelalte lucrări ale Domnului, cred eu; dar ai dreptate în ceea ce
priveşte populaţia. Căci multe luni au trecut de când nu mi—am mai odihnit privirea pe o faţă de
culoarea feţei mele. Iţi repet, prietene, n—am vrut să fac niciun rău; credeam că în dosul pânzei se
găsesc lucruri care mi—ar aminti de zilele de odinioară.
După ce străinul termină cu explicaţiile, păşi blând mai departe, ca unul care respectă cu tot dinadinsul
dreptul pe care—l are fiecare de a se bucura în tihnă de avutul său, fără niciun fel de supărare din
partea celorlalţi; un principiu pe care şi—l însuşise, pesemne, în decursul vieţii sale singuratice. Şi cum
se îndrepta spre mica tabără a emigranţilor, auzi vocea conducătorului strigând cu glasul său aspru şi
autoritar un nume:
—Ellen Wade!
Fata pe care a mai întâlnit—o cititorul şi care trebăluia în jurul focului alături de celelalte făpturi de
sexul ei sări supusă în picioare şi, trecând prin faţa străinului cu sprinteneala tinerei gazele, se mistui
într—o clipă dincolo de faldurile cortului. Nici dispariţia ei atât de neaşteptată, nici operaţiile mai sus
—pomenite nu păreau totuşi a trezi vreo urmă de curiozitate în restul grupului. Tinerii, care
terminaseră ceva mai înainte ceea ce avuseseră de făcut cu topoarele, îşi găsiră fiecare câte o
îndeletnicire potrivită firii lor nepăsătoare: unii hrăneau animalele, alţii măcinau, într—o piuliţă mare,
porumb, în timp ce unul sau doi împingeau restul căruţelor într—un anume loc, aşezându—le în aşa fel
încât să poată alcătui un fel de pavăză pentru tabăra lor lipsită de apărare.
Toate îndeletnicirile acestea luară în curând sfârşit şi, cum întunericul începuse să învăluiască preria ce
se întindea de jur împrejur, vocea aceea certăreaţă, ce răsunase atât de des printre copiii toropiţi de
somn, vesti, aşa, ca să poată fi auzită de la o distanţă bunicică, dacă nu chiar periculoasă, că masa de
seară e gata şi că cine doreşte să mănânce e bine—venit. Oricare ar fi celelalte calităţi ale oamenilor de
la frontieră, poţi fi sigur că simţul ospitalităţii nu le va lipsi niciodată. Emigrantul abia auzi vocea
ascuţită a nevestei sale, că şi începu să—l caute pe bătrân pentru a—i oferi locul de cinste la
sărăcăcioasa masă la care fuseseră chemaţi, după cum am văzut, fără niciun fel de ceremonie.
—Îţi mulţumesc, prietene, răspunse bătrânul la simpla invitaţie de a lua loc aproape de cazanul
fumegând. îţi mulţumesc din inimă, dar am mâncat pe ziua de azi şi nu sunt din cei care—şi sapă
groapa cu propriii lor dinţi. Fie, dacă doriţi, voi lua totuşi loc, fiindcă e mult de când n—am mai văzut
oameni de culoarea mea mâncându—şi pâinea cea de toate zilele.
—Atunci eşti un vechi colonist al acestor ţinuturi, constată emigrantul, vorbind cu gura plină de
gustoasa mămăligă făcută de nevasta lui, femeie tare pricepută în ale gospodăriei, dar înzestrată cu un
chip destul de respingător. Ni s—a spus că vom găsi foarte puţini colonişti pe aici şi trebuie să
recunosc că lucrurile stau întocmai; căci, dacă nu pun la socoteală negustorii canadieni de pe Marele
Fluviu, dumneata eşti prima faţă albă pe care o întâlnim de—a lungul a peste cinci sute de mile: asta
după socoteala dumitale.
—Cu toate c—am petrecut multe zile prin părţile astea, nu mă pot socoti chiar colonist, judecând după
aceea că n—am un acoperământ stabil şi că foarte rar stau mai mult de—o lună în acelaşi loc.
—Vânător, atunci?, continuă emigrantul, cercetând în acelaşi timp îmbrăcămintea oaspetelui; arma
dumitale nu pare tocmai potrivită pentru asemenea îndeletnicire.
—E veche şi tot atât de aproape de sfârşit ca şi stăpânul ei, spuse bătrânul, uitându—se la arma lui cu o
privire în care dragostea şi regretul se amestecau în chip ciudat, şi aş putea zice că nici n—am
întrebuinţat—o prea des. Greşeşti, prietene, numindu—mă vânător; nu sunt nimic mai mult decât un
trapper3.
—Dacă eşti mai mult trapper decât vânător, îndrăznesc să spun că eşti şi vânător, pentru că pe aici
îndeletnicirile astea merg mână—n mână.
—Spre ruşinea omului care e în stare să se ocupe cu vânătoarea. Chiar şi în chipul ăsta i—o întoarse
trapperul, căci aşa îl vom numi în viitor: trebuie să mărturisesc că sunt mai bine de cincizeci de ani de
când car după mine arma asta, fără a întinde măcar o singură cursă pentru vreo pasăre a cerului, şi cu
atât mai puţin pentru vreun animal ce nu poate fugi decât cu ajutorul picioarelor.
—Nu prea văd deosebirea între cel care—şi face rost de piei vânând şi cel care le capătă punând
capcane, spuse ursuzul tovarăş al emigrantului, cu vocea lui aspră şi răutăcioasă.
Pământul a fost făcut pentru nevoile omului; şi tot pentru asta şi celelalte creaturi.
—Străine, mi se pare că prada e prea mică pentru un om care se osteneşte toată ziua, îşi întrerupse
emigrantul tovarăşul, ca şi cum dintr—o anumită pricină ar fi dorit să schimbe subiectul convorbirii;
trag însă nădejde că stai ceva mai bine cu pieile.
—Nu prea am mare trebuinţă nici de piei, răspunse liniştit trapperul. La vârsta mea, îmbrăcămintea şi
hrana sunt singurele lucruri de care mai am nevoie şi rareori mi se iveşte prilejul să pun mâna pe ceea
ce numeşti dumneata pradă; asta numai câteodată, când pot face schimb pe—un corn de praf de puşcă
sau pe—o bară de plumb.
—Atunci nu eşti de fel de prin locurile astea, prietene?, continuă emigrantul, gândindu—se la anumite
particularităţi verbale, caracteristice locuitorilor din acele ţinuturi, dar pe care străinul nu le
întrebuinţase încă.
—M—am născut pe malul mării, cu toate că cea mai mare parte din viaţă mi—am petrecut—o în
păduri.
3
Vânător care foloseşte capcane.
Toţi ceilalţi se uitară la el, aşa cum se uită de obicei oamenii la un lucru cu totul neaşteptat şi care le
trezeşte interesul.
O parte dintre tineri repetară cuvintele „malul mării", iar femeia schiţă unele semne de prietenie cu
care, ţinând seama de firea ei aspră, nu prea obişnuia să—şi copleşească musafirii; de data asta însă îşi
onoră în mod deosebit oaspetele. După un lung răstimp de tăcere, emigrantul, care nu găsise, pare—se,
niciun motiv pentru a—şi întrerupe funcţiile masticatorii, reluă discuţia:
—E cale lungă, aşa cum se spune, de la apele din vest până la malurile mării celei mari?
—E un drum greu, într—adevăr, prietene; şi multe am văzut, şi câte ceva am şi suferit străbătându—l.
—Un om trebuie să îndure multe călătorind de—a lungul lui, nu—i aşa?
—Şaptezeci şi cinci de ani am fost tot pe drum, şi aş spune că pe jumătate din leghele pe care le—am
străbătut după ce—am părăsit Hudsonul n—am gustat decât din vânatul meu propriu. Dar asta e laudă
zadarnică; ce rost mai au vitejiile din tinereţe, când viaţa se apropie de sfârşit?
—Am cunoscut odată un vâslaş de pe fluviul acela, rosti unul dintre băieţi, vorbind cu glas scăzut, ca
şi cum nu avea prea mare încredere în cunoştinţele sale, socotind că e mai cu minte să arate oarecare
rezervă de faţă cu un om care văzuse atâtea; după spusele omului aceluia, trebuie să fie un fluviu foarte
lat şi îndeajuns de adânc pentru un vapor mare.
—E un curs de apă adânc şi larg, şi multe oraşe plăcute la vedere au răsărit pe malurile lui, răspunse
trapperul; şi totuşi, nu e decât un pârâu faţă de fluviul cel fără de sfârşit.
—Eu nu numesc fluviu un curs de apă pe care omul poate călători de la un cap la altul, exclamă
ursuzul tovarăş al emigrantului; un fluviu adevărat trebuie traversat, nu înfruntat ca un urs la o
vânătoare din munţi.
—Ai fost până departe spre soare—apune, prietene?, îl întrerupse din nou emigrantul, ca şi cum ar fi
dorit să—şi ţină tovarăşul, atât pe cât se putea, în afara discuţiei. Cred că regiunea asta în care am
nimerit e un pustiu fără margini.
—Poţi călători cu săptămânile şi vei vedea mereu aceeaşi privelişte. M—am gândit adesea că
Dumnezeu a creat brâul ăsta sterp al preriilor în spatele Statelor, pentru a opri oamenii de la cine ştie
ce act necugetat. Da, săptămâni întregi, dacă nu chiar luni, poţi călători peste câmpiile astea, fără să
întâlneşti un singur cămin sau un singur culcuş de sălbăticiune. Până şi animalele preriei străbat mile şi
mile în căutarea unui adăpost. Şi cu toate că vântul bate foarte rar dinspre răsărit, mie tot mi se pare că
aud loviturile topoarelor şi zgomotul copacilor care cad.
În timp ce bătrânul vorbea cu seriozitatea şi demnitatea pe care i le hărăzise vârsta, ceilalţi îl ascultau
cu cea mai mare atenţie şi tăcuţi ca nişte morminte. Aşa că trapperul fu nevoit să—şi reia singur vorba,
ceea ce şi făcu după câtva timp, punând una dintre întrebările acelea indirecte, aşa cum obişnuiesc să
facă locuitorii de pe lângă frontieră:
—Nu ţi—a fost greu, prietene, să treci prin vadul apelor şi să pătrunzi atât de adânc în prerie cu atâtea
căruţe cu cai şi turme de vite?
—Am ţinut—o tot pe malul stâng al Fluviului celui Mare, răspunse emigrantul, până când am ajuns la
un cot al apei care suia prea către nord, şi—atunci am trecut peste el c—o plută, fără a avea pagube
prea însemnate. Femeia a pierdut lâna căpătată la ultima tunsoare de la vreo două oi, iar fetele, o
vacă. De atunci ne—a fost mai uşor, căci n—am mai avut de trecut decât unul sau două pârâiaşe.
—Pesemne că vreţi să mergeţi tot înainte până veţi da de un ţinut mai potrivit pentru o aşezare?
—Până voi găsi ceva care să mă silească să mă opresc sau să mă întorc, răspunse tăios emigrantul,
ridicându—se şi curmând convorbirea pe neaşteptate, atât prin aerul său nemulţumit, cât şi prin
bruscheţea mişcării. Trapperul urmă pilda, ca şi ceilalţi de altfel; apoi, fără să ţină seama de faptul că e
de faţă şi musafirul lor, călătorii începură să se pregătească pentru noapte. Câteva mici adăposturi, ca
nişte colibe, făcute din vârfurile copacilor tăiaţi, pături aspre de ţară şi piei de bizon le asigurară tihna
pentru noaptea aceea. Sub aceste acoperăminte, singurele, de altfel, se retraseră mama şi copiii, care
alunecară numaidecât în braţele somnului. Bărbaţii mai aveau însă de îndeplinit o serie de îndatoriri
mărunte: să verifice din nou sistemul de apărare, să ascundă focurile cu cât mai multă grijă, să
reîmprospăteze hrana vitelor şi să hotărască cine va veghea asupra convoiului în întunericul nopţii care
se apropia cu paşi repezi.
Prima măsură luată a fost aceea de a trage trunchiurile copacilor tăiaţi în intervalele dintre căruţe şi de
—a lungul porţiunii libere care rămăsese între vehicule şi desiş, ceea ce în limbaj militar s—ar fi putut
numi baza taberei, formând astfel un fel de chevaux de frise4 pe trei din părţile poziţiei ocupate. In
aceste graniţe strâmte (cu excepţia locului în care se găsea cortul) se adunaseră atât oamenii, cât şi
animalele; acestea din urmă se simţeau mult prea mulţumite că se pot odihni, aşa că nu mai dădură
niciun fel de bătaie de cap stăpânilor, care nu erau cu mult mai inteligenţi decât ele. Doi dintre tineri îşi
luară puştile, îşi reînnoiră încărcătura şi—şi cercetară cremenea cu cea mai mare grijă, după care unul
se postă la dreapta, iar celălalt la stânga taberei, în întunecimea desişului, dar în aşa fel încât fiecare
dintre ei avea câte o deschizătură liberă spre prerie.
Trapperul, care nu primise să împartă cu emigrantul culcuşul acestuia, mai zăbovi puţin în jurul
focului, până când se terminară toate pregătirile; apoi părăsi tiptil locul, fără să—şi ia rămas—bun de
la nimeni.
Era prima veghe a nopţii; şi plăpânda, tremurătoarea şi înşelătoarea lumină a lunii noi se juca peste
valurile nesfârşite ale preriei, atingând înălţimile cu scânteierea razelor ei, dar lăsând văile în întuneric.
Obişnuit cu singurătatea, bătrânul, după ce părăsi tabăra, porni singur în deşertul fără de sfârşit,
asemenea unei corăbii mândre ce părăseşte portul, îndreptându—se spre câmpia fără urme a oceanului.
Părea că merge fără niciun ţel, inconştient aproape, aşa cum M duceau picioarele. în cele din urmă,
ajungând pe vârful unei ridicături, se opri şi, pentru prima dată de când părăsise grupul acela de
oameni care—i stârnise atâtea gânduri şi aduceri—aminte, bătrânul începu să—şi dea seama de
realitate. Se rezemă în puşcă, apoi se pierdu din nou în gânduri pentru câteva minute, în timp ce
câinele începu să se gudure pe lângă el. Dar fu trezit din visare de chelălăitul prevestitor de rele al
credinciosului animal.
—Ce mai e?, spuse trapperul, uitându—se în jos către tovarăşul său, ca şi cum s—ar fi adresat unei
fiinţe tot atât de inteligente ca şi el şi vorbindu—i plin de căldură. Ce e, căţelule? Hei, Hector! Ce mai
adulmeci iar?! Haide, haide! Adevăraţii duşmani trec nestingheriţi prin faţa noastră, fără să le pese de
nişte ticăloşi bătrâni şi vlăguiţi ca noi. Au nas bun, Hector; şi—şi dau seama cât de puţin periculoşi
suntem, îşi dau bine seama de asta!
Câinele îşi întinse botul şi răspunse cuvintelor stăpânului său cu un chelălăit lung şi jalnic; nu se opri
nici după ce—şi ascunse din nou capul în iarbă, ca şi cum ar fi făcut o comunicare cât se poate de
limpede cuiva care ştie să tălmăcească fără greş asemenea discurs fără cuvinte.
—Asta e o înştiinţare în toată legea, Hector!, continuă trapperul coborându—şi numaidecât vocea şi
uitându—se cu grijă în jur. Ce e, căţelule, ce mai e?
Câinele îşi băgă nasul în pământ şi amuţi, de parcă ar fi adormit. Dar privirile pătrunzătoare şi iuţi ale
stăpânului său descoperiră curând o siluetă îndepărtată care părea, în lumina înşelătoare a lunii, că
pluteşte pe coasta unei înălţimi, unde se şi opri, de altfel. Pe urmă, contururile începură să i se mai
desluşească, şi până la urmă se putu zări forma aeriană a unei femei care părea că şovăie, neştiind dacă
e prudent sau nu să mai înainteze. Cu toate că ochii câinelui se vedeau acum lucind în razele lunii,
deschizându—se şi închizându—se alene, animalul nu mai dădu niciun semn de nemulţumire.
—Vino mai aproape! îţi suntem prieteni, spuse trapperul, alăturându—se tovarăşului său datorită unei
obişnuinţe îndelungate, şi poate că şi forţei care izvora din tainica legătură ce—i unea. Suntem
prietenii tăi; şi n—o să—ţi facă nimeni niciun rău!
Încurajată de blândeţea din vocea bătrânului şi îmboldită poate şi de gravitatea scopului urmărit,
femeia înainta până când ajunse alături de trapper; iar când acesta se uită la ea mai bine, îşi dădu
seama că e una şi aceeaşi persoană cu tânăra pe care cititorul a cunoscut—o sub numele de Ellen
Wade.
—Am crezut c—aţi plecat, spuse ea, uitându—se cu sfială şi frică de jur împrejur. Spuneau c—aţi
plecat şi că n—o să vă mai vedem niciodată. Aşa că nu mi—am putut închipui că sunteţi tot
dumneavoastră.
—Prin locurile astea nu se văd prea des oameni, răspunse trapperul, şi nădăjduiesc, plin de umilinţă,
că, deşi am trăit de—a valma cu sălbăticiunile pădurilor, mai păstrez încă înfăţişarea semenilor mei.
—Oh, ştiam că sunteţi o fiinţă omenească şi mi s—a părut că pricep şi scheunatul câinelui, se grăbi ea
să răspundă, având parcă de gând să explice ceva; dar se opri brusc, ca şi cum i—ar fi fost teamă c—a
vorbit prea mult.
—N—am văzut câini în convoiul tatălui dumitale, observă sec trapperul.
4
Mijloc de apărare împotriva atacurilor cavaleriei, constând într—un parapet format din bucăţi de lemn sau de fier cu vârful ascuţit.
—Tată!, exclamă fata plină de emoţie; n—am tată, şi era să spun că n—am nici prieteni.
Bătrânul se uită la ea cu interes şi căldură, iar faţa lui bătută de vânturi, deşi deschisă şi binevoitoare,
căpătă o expresie mult mai blândă ca de obicei.
—De ce—ai pornit atunci spre ţinuturi în care numai cel puternic are voie să vină? Nu ştiai că
străbătând Marele Fluviu laşi în urmă un prieten care sare întotdeauna—n ajutorul celor tineri şi slabi
ca dumneata?
—Despre cine vorbeşti?
—Despre lege; nu—i bine când trebuie să—i dai ascultare, ar m—am gândit uneori că e şi mai rău
acolo unde nu se află aşa ceva. Nădăjduiesc, domnişoară, că, dacă n—ai tată, ai măcar un frate.
Fata simţi o mustrare ascunsă în această întrebare pusă ocolite; şi pentru o clipă tăcu, încurcată; dar,
aruncându—şi privirea asupra feţei blajine şi serioase a bătrânului care continua să se uite la ea cu mult
interes, îi răspunse cu hotărâre şi într—un fel ce nu lăsa nicio îndoială asupra faptului că prinsese
înţelesul celor spuse de el:
—Să mă păzească cerul ca vreunul dintre cei pe care i—ai văzut să—mi fie frate sau prieten! Dar
spune—mi, moşule, trăieşti chiar singur prin pustietăţile astea? Nu se află, într—adevăr, nimeni prin
preajma dumitale?
—În jurul nostru roiesc sute, ba poate chiar mii dintre proprietarii de drept ai acestor întinderi, dar
numai câţiva dintre ei sunt de culoarea noastră.
—Şi n—ai întâlnit, cu alte cuvinte, niciun alb în afară de noi?
—Nu prea des. Taci, Hector, taci!, adăugă el, răspunzând mârâitului foarte slab al animalului. Câinele
simte primejdie în aer. Urşii negri din munţi coboară câteodată şi mai la vale decât suntem noi acum.
Hector nu se poate speria din cine ştie ce fleac. Eu nu mai sunt atât de ager şi sigur pe puşcă aşa cum
eram pe vremuri, când doboram şi cele mai periculoase animale din prerie; dar, cu toate astea, n—ai de
ce te teme, domnişoară!
Fata privi în felul acela specific fiinţelor de sexul ei, care par a—şi cerceta vârful picioarelor, însă
observă lucruri ce depăşesc capacitatea normală a vederii omului; dar în privirea ei se putea citi mai
curând nerăbdare decât frică.
Câinele latră din nou şi îi sili pe amândoi să se uite cu totul într—altă parte, iar obiectul repetatelor
semnalizări ale lui Hector începu să se desluşească în noapte.
Capitolul III
N—am mai pomenit un maimuţoi ca tine în toată Italia; prea te mişti cu uşurinţă încoace şi—ncolo ca
să fii mişcat, şi prea eşti mişcat ca să te mai poţi mişca.
„Romeo şi Julieta"
Cu toate că trapperul arătă oarecare mirare când băgă de seamă că se apropie o nouă siluetă
omenească, mai cu seamă că aceasta venea dintr—o direcţie opusă celei în care—şi stabilise
emigrantul tabăra, îşi păstră tot sângele—rece, ca orice om deprins de multă vreme cu primejdiile.
—E un bărbat, spuse el, un om în vinele căruia curge sânge de alb; căci, altfel, pasul lui ar fi mai uşor.
Va trebui să ne pregătim pentru ceea ce—i mai rău.
Şi, în timp ce vorbea, îşi ridică puşca, cercetând starea cremenei, precum şi încărcătura; dar abia îşi
dusese arma la ochi, când braţul lui fu oprit de mâinile grăbite şi tremurătoare ale fetei.
—Pentru numele lui Dumnezeu, nu te grăbi!, spuse ea. Ar putea fi un prieten, un cunoscut, un vecin!
—Un prieten, repetă bătrânul, eliberându—se din strânsoarea mâinii ei. Prietenii sunt rari oriunde, iar
aici, şi mai rari ca în alte părţi; iar aşezările omeneşti se găsesc prea departe ca să putem presupune că
cel care vine spre noi ar putea fi un cunoscut.
—Şi chiar dac—ar fi un străin, de ce să—i verşi sângele? Trapperul îi privi cu seriozitate faţa
înspăimântată, după care—şi coborî arma, ca unul care şi—a schimbat brusc hotărârea.
—Nu, spuse el, vorbind mai mult pentru sine decât pentru sfioasa lui tovarăşă; e drept, sângele nu se
varsă pentru a salva viaţa unui om atât de nefolositor şi atât de aproape de sfârşitul vieţii. Lasă—l să se
apropie; pieile, capcanele şi chiar şi arma mea vor fi ale lui, dacă va dori lucrul acesta.
—Nu va cere nimic din toate astea, nu va dori nimic din toate astea, răspunse fata; dacă e un om
cinstit, se va mulţumi cu bunurile lui şi nu va râvni la avuţia altuia.
Trapperul n—a mai apucat să dea glas mirării pe care i—o trezeau cuvintele acestea atât de ciudate şi
de contradictorii, fiindcă omul care înainta ajunsese la o distanţă de cincizeci de picioare 5 de locul
unde stăteau ei. Nici Hector nu rămăsese nesimţitor în faţa celor ce se petreceau. La zgomotul paşilor
acelora îndepărtaţi, se ridicase din culcuşul de lângă picioarele stăpânului său, iar în clipa în care
străinul apăruse în câmp deschis se puse în poziţie de pândă, lipindu—se de pământ, ca o panteră gata
să se repeadă.
—Cheamă—ţi câinele, spuse o voce bărbătească, sigură şi profundă, mai mult prietenoasă decât
ameninţătoare, îmi plac câinii şi n—aş vrea să—i fac vreun rău.
—Auzi ce se spune despre tine, căţelule, răspunse trapperul. Vino—ncoace, nebunule! Mârâitul şi
lătratul e tot ce i—au mai rămas. Poţi veni, prietene; câinele e ştirb de tot.
Străinul profită numaidecât de înştiinţarea aceasta, începu să alerge şi într—o secundă fu lângă Ellen
Wade. După ce se asigură dintr—o singură privire că e ea, se întoarse cu aceeaşi vioiciune şi nerăbdare
spre tovarăşul ei.
—Din ce nori ai căzut aici, moşule?, spuse omul, într—un fel nepăsător şi uşuratic, dar care părea prea
firesc ca să fie luat drept îngâmfare. Sau poate trăieşti aici, în prerie?
—Am trăit mult timp pe pământ şi cred că niciodată n—am fost mai aproape de cer ca în clipa asta,
răspunse trapperul. Locuinţa mea, dacă pot s—o numesc aşa, nu se află prea departe. Şi acum îmi pot
lua şi eu libertatea pe care ţi—ai luat—o faţă de alţii? De unde vii şi unde locuieşti?
—Uşurel, uşurel! După ce—mi voi termina catehismul, va fi timp să—l începi pe—al dumitale. Oare
cu ce fel de vânătoare te îndeletniceşti la lumina lunii? Cred că nu momeşti bizonii la asemenea ceas?
—Sunt în drum, precum vezi, de la tabăra unor călători care s—au aşezat dincolo de înălţimea aceea,
către propria mea colibă, astfel că nu stric nimănui cu nimic.
—Toate—s bune şi frumoase; şi ai luat această tânără femeie ca să—ţi arate drumul, nu—i aşa? Pentru
că ea—l cunoaşte tare bine, în vreme ce dumneata nu prea te descurci prin locurile astea, nu?
—Am întâlnit—o, întocmai cum te—am întâlnit şi pe dumneata, din întâmplare, adică. Vreme de zece
ani grei am locuit pe câmpiile astea întinse şi niciodată n—am văzut în timpul nopţii fiinţe omeneşti cu
pielea albă. Dacă persoana mea vă supără, îmi pare rău, aşa că—mi voi urma calea. Iar după ce tânăra
dumitale prietenă îţi va povesti totul, îmi vei da poate crezare.
5
Aproximativ 16 m.
—Prietenă!, spuse tânărul, scoţându—şi boneta de blană de pe cap şi trecându—şi degetele prin părul
negru şi ondulat. Dac—am mai văzut—o vreodată pe fata asta, să...
—Ajunge, Paul!, îl întrerupse femeia, astupându—i gura cu mâna printr—un gest atât de familiar încât
cele spuse de tânăr aduceau mai mult a minciună. Taina noastră va fi la adăpost alături de bătrânul
acesta cinstit. O simt din privirea şi din vorbele lui blajine.
—Secretul nostru, Ellen? Ai uitat?
—Deloc. N—am uitat nimic din ceea ce trebuie să ţin minte, și cu toate astea îţi spun că putem avea
toată încrederea în acest trapper cinstit.
—Trapper! E trapper, deci? Dă—mi mâna, tată; meseriile noastre ne vor apropia.
—Nu se prea caută meseriaşi prin regiunea asta, răspunse bătrânul, cercetând făptura atletică şi vioaie
a tânărului care stătea rezemat de carabina lui, cu nepăsare, deşi nu fără oarecare eleganţă. Meşteşugul
de a prinde creaturile Domnului în curse şi plase cere tot atâta dibăcie cât şi forţă, şi, cu toate astea, eu
mă, îndeletnicesc cu asemenea treabă chiar şi acum; dar cred c—ar fi mai potrivit pentru cineva de
vârsta şi curajul dumitale să urmărească o ţintă mai bună decât asta.
—Eu? Eu n—am prins niciodată în capcană vreo nurcă şmecheră sau vreun mosc jucăuş, cu toate că,
recunosc, le—am ciuruit pielea câtorva draci de ăştia negri când aveam mai mult praf de puşcă în corn
şi mai mulţi plumbi în tolbă. Nu, moşule, nimic din ceea ce se târăşte pe pământ nu poate fi prilej de
petrecere pentru mine.
—Atunci cu ce te îndeletniceşti oare, prietene, ca să—ţi poţi câştiga pâinea? Fiindcă cel care—şi
nesocoteşte în regiunile astea dreptul asupra jivinelor, nu prea văd ce—ar mai avea de făcut.
—Nu nesocotesc nimic. Dacă—mi iese în cale un urs, apoi nu se va mai putea numi urs. Căprioara a
început să mă simtă şi ea; cât despre bizoni, cred c—am ucis mai mulţi, străine, decât cel mai mare
măcelar din întregul Kentucky.
—Atunci, ştii să tragi cu puşca?, îl întrebă trapperul cu o strălucire bruscă în ochii lui mici şi adânciţi
în orbite. Ai mâna sigură şi privirea ageră?
—Prima e ca o cursă de oţel, iar a doua mai ageră decât saltul unui cerb. Aş dori să fie acum amiază,
bunicule, şi să treacă deasupra capetelor noastre, zburând spre sud, stoluri de lebede albe sau de raţe
negre; iar dumneata sau Ellen să vă alegeţi pe cea mai mândră din cârd, şi mă pun rămăşag pe mine
însumi contra unui corn de pulbere că pasărea va atârna cu capul în jos în următoarele cinci minute, şi
asta cu un singur glonţ. Nu—mi place puşca cu ţeava retezată. Şi nimeni nu poate spune că m—a văzut
cărând vreuna cu mine în loc de toiag.
—E un tânăr tare înzestrat, văd asta după felul în care se poartă, spuse trapperul, întorcându—se spre
Ellen, ca şi cum ar fi vrut s—o încurajeze. îndrăznesc să—ţi spun că n—ai greşit atunci când ţi—ai dat
întâlnire cu el. Spune—mi, tinere, ai lovit vreodată un cerb între coarne în timp ce sărea? Hector! Taci,
căţelule, taci! Numai ce—aude vorbindu—se despre vânat, şi gata, începe să—i clocotească sângele în
vine. Ai nimerit vreodată vreun animal în felul ăsta, în plin salt?
—Tot aşa ai putea să mă întrebi: ai mâncat vreodată? Asta nu—i un fel de—a ucide un animal,
moşule; mâna mea n—a atins căprioarele decât în timpul somnului.
—Ei, ei, ai o viaţă lungă, fericită şi cinstită înaintea dumitale; eu sunt bătrân, nefolositor şi istovit; dar,
dacă mi—ar fi dat să aleg din nou vârsta, veacul şi locul, cu toate că lucrurile astea nu sunt şi nu pot fi
lăsate niciodată la libera alegere a omului, dacă mi s—ar face un asemenea hatâr, aş spune: „Douăzeci
de ani şi desişul pădurilor".
—Cu pieile?!
—N—am jupuit niciodată vreun cerb şi nici n—am smuls penele gâştelor. Trag câteodată în ele, dar
numai când îmi caut hrana sau ca să—mi păstrez siguranţa degetelor; dar după ce—mi potolesc
foamea, restul îl arunc lupilor din prerie. Nu, eu îmi văd de treaba mea, şi asta—mi aduce mai mult
decât toate blănurile pe care le—aş putea vinde de partea cealaltă a Marelui Fluviu.
Bătrânul păru că se gândeşte puţin, dar clătină din cap şi continuă, îngândurat:
—Nu cunosc decât o singură îndeletnicire pe—aici de pe urma căreia să se poată trage vreun folos.
Fu întrerupt de tânăr, care—i arătă o cană mică de tinichea ce i se bălăbănea la gât, iar când îi săltă
capacul, la nările trapperului ajunse minunatul parfum al mierii de albine.
—Un căutător de miere!, exclamă bătrânul cu o spontaneitate care dovedea că pricepuse cu ce se
îndeletnicea celălalt, deşi se arătă oarecum mirat văzând că un om cu înfăţişarea şi curajul acestuia se
poate mulţumi cu o ocupaţie atât de umilă. Poate că s—o fi plătind bine prin regiunile mai populate,
dar prin părţile astea aş zice că—i o treabă cam îndoielnică.
—Dumneata crezi că un roi are numaidecât nevoie de—un copac ca să aibă unde se aşeza, dar eu
cunosc şi alte locuri, aşa că aflu ceea ce—mi trebuie la câteva sute de mile mai spre vest de regiunea în
care ştii dumneata că se află miere. Şi acum, că ţi—am mai potolit curiozitatea, treci puţin mai încolo,
ca să—i spun mai departe povestea mea acestei tinere femei.
—Nu—i nevoie, sunt sigură că nu—i nevoie să ne lase singuri, rosti Ellen, cu o grabă care arăta că—şi
dă seama de ciudăţenia, dacă nu de grosolănia acestei cereri. Nu—mi vine a crede că ai de spus ceva
care să nu poată fi auzit de lumea întreagă.
—Nu? Ei bine, să fiu înţepat de trântori până mi—oi da sufletul, dacă pot înţelege bâzâitul din capul
unei femei. Dinspre partea mea, Ellen, nu—mi pasă de nimeni şi de nimic; sunt gata să mă duc până—
n locul în care unchiul tău, dacă poţi numi aşa pe cineva cu care, jur, n—ai niciun fel de înrudire, şi—a
deshămat animalele, ca să—i spun acelui bătrân părerea mea, aşa cum i—aş fi spus—o şi cu un an în
urmă. Nu—i nevoie decât de—un singur cuvânt de—al tău şi s—a făcut, iar dac—o să—i placă sau nu,
treaba lui!
—Eşti întotdeauna atât de grăbit şi de nechibzuit, Paul Hover, încât niciodată nu ştiu dacă sunt în
siguranţă lângă tine. Cum poţi tu, care cunoşti pericolul care ne pândeşte dacă am fi văzuţi împreună,
să spui că eşti gata să te arăţi în faţa unchiului meu şi a fiilor lui?
—A săvârşit ceva de care să se ruşineze?, întrebă trapperul, care nu se mişcase din loc.
—Ferească Sfântul! Dar este mai cuminte să nu fie văzut tocmai acum; este vorba de lucruri ce nu pot
dăuna dac—ar fi cunoscute, dar care nu pot fi încă dezvăluite. Aşa că, dacă ai vrea s—aştepţi, tată, în
apropierea tufişului aceluia de sălcii până voi asculta cele ce vrea să—mi spună Paul, voi veni cu
siguranţă să—ţi urez noapte bună înainte să mă întorc în tabără.
Trapperul păşi încet mai la o parte, ca şi cum s—ar fi mulţumit cu frazele destul de încâlcite pe care le
rostise Ellen. Când se îndepărtă destul pentru ca ceilalţi să poată sta de vorbă netulburaţi de nimeni,
bătrânul se opri din nou aşteptând cu răbdare clipa când avea să deschidă iar vorba cu acele fiinţe care
începuseră să—i trezească un interes crescând, nu atât pentru că le întâlnise în chip misterios, ci
datorită unei simpatii fireşti pentru o pereche de oameni atât de tineri şi care, judecând cu inima lui
simplă, o meritau din plin. Era întovărăşit de leneşul, dar credinciosul său câine, care se cuibărise din
nou la picioarele stăpânului, moţăind ca de obicei cu capul ascuns în iarba deasă şi încâlcită a preriilor.
Era atât de neobişnuit să vadă figuri omeneşti în singurătatea aceea în care trăia, încât trapperul îşi
ţintui privirea pe feţele abia vizibile ale celor doi tineri, pe când în sufletul lui se trezeau sentimente de
mult adormite. Prezenţa acestora trezise în el amintiri şi emoţii faţă de care natura lui aspră, dar cinstită
nu—şi prea plătise tributul, şi gândurile începură să—i rătăcească în jurul diferitelor scene din viaţa
lui greu încercată, dar nu lipsită de mari şi sălbatice bucurii. Şirul gândurilor îl purta departe, într—o
lume ideală, dar credinciosul său câine, care începu să dea semne de nelinişte, îl readuse cât se poate
de brusc pe pământ.
Copleşit de ani şi de infirmităţi, Hector înclina necontenit spre somn; acum însă, se sculase şi ţâşnise
de lângă picioarele stăpânului său, uitându—se spre prerie, ca şi cum instinctul l—ar fi prevenit de
ivirea unui nou vizitator. Dar, mulţumindu—se parcă de ceea ce descoperise, se întoarse la loc,
întinzându—şi membrele obosite, cu obişnuinţa şi grija cuiva care nu—i un novice în arta
autoconservării.
—Ce! Iarăşi, Hector?, întrebă trapperul cu o voce mângâietoare, luând însă precauţia de a vorbi cu
glas scăzut. Ce e, Hector? Spune, căţelule, spune—i stăpânului tău, ce e?
Hector răspunse cu un nou mârâit, dar se mulţumi să rămână în culcuşul său. Toate acestea însemnau
un avertisment faţă de care un om cu experienţa trapperului nu putea rămâne nepăsător, aşa că—i
vorbi mai departe animalului şi—l încurajă, cu un fluierat slab, să rămână la pândă. Dar animalul, ca şi
cum şi—ar fi făcut pe deplin datoria, refuză cu încăpăţânare să—şi mai ridice capul din iarbă.
—O înştiinţare din partea unui asemenea prieten e mai de preţ decât sfatul unui om, bolborosi
trapperul, înaintând încet spre cei doi tineri; aceştia erau prea adânciţi în ceea ce—şi spuneau, aşa că
nu observară apropierea bătrânului. Copii, spuse bătrânul când ajunse destul de aproape de ei, nu
suntem singuri în câmpiile astea sălbatice, mai sunt şi alţii care umblă prin preajmă, aşa că, spre
ruşinea spiţei omeneşti, trebuie să vă dau de ştire că primejdia e aproape.
—Dacă vreunul dintre feciorii lui Ishmael a părăsit tabăra şi dă târcoale pe—aici în noaptea asta, spuse
tânărul căutător de miere cu vioiciune şi pe un ton care putea foarte uşor să se transforme în
ameninţare, îşi va vedea sfârşitul mai curând decât ar fi visat el sau tatăl său.
—Sunt sigură c—au rămas cu toţii pe lângă căruţe, răspunse cu grabă fata. I—am văzut pe toţi
dormind, afară de cei doi care stau de veghe; şi firea ăstora ar fi trebuit să se schimbe prea mult, dacă
la ora asta n—ar visa şi ei o vânătoare de curcani sau o luptă cu cocoşi.
—Poate c—o fi trecut prin apropiere vreunul dintre animalele acelea cu miros puternic, şi—o fi aţâţat
câinele; sau poate că visează şi el. Am avut şi eu un căţel în Kentucky, care se scula din somnul cel
mai adânc şi—apoi pornea în urma vânatului simţit în vis. Du—te la el şi ciupeşte—l de ureche ca să
se trezească.
—Nu, nu, nu—i vorba de asta, răspunse trapperul clătinând din cap, ca unul care cunoaşte mai bine
darurile câinelui său. Tinereţea doarme, da, şi visează, dar bătrâneţea e trează şi stă de veghe. Mirosul
câinelui nu dă greş niciodată, iar feluritele întâmplări prin care am trecut îmi spun să ţin seama de
semnalul lui de alarmă.
—L—ai pus vreodată pe urma vreunui stârv?
—Animalele de pradă m—au ispitit şi pe mine câteodată să—i dau drumul, căci câinii sunt tot atât de
hămesiţi după vânat când le vine vremea, ca şi oamenii; mi—am spus însă că Hector o să—şi dea
seama despre ce e vorba. Nu, nu, câinele ăsta cunoaşte deprinderile omului şi n—o să adulmece
niciodată o urmă falsă, când poate adulmeca una bună.
—Ei, am descoperit; l—ai pus cine ştie când pe urmele vreunui lup, şi nasul câinelui are o memorie
mai bună decât stăpânul său, spuse căutătorul de miere zâmbind.
—L—am văzut pe Hector dormind nemişcat ceasuri de—a rândul şi haite întregi trecând la o
aruncătură de băţ. Un lup ar putea mânca din porţia lui fără ca Hector să mârâie măcar, dar asta numai
până când ar simţi că—i e foame; atunci însă, ar fi în stare să—şi apere dreptul.
—Trebuie să fi coborât panterele din munţi; am văzut una, la apusul soarelui, atacând o căprioară
bolnavă. Du—te la el şi spune—i adevărul, tată; într—un minut eu...
Fu întrerupt de un lătrat prelung, un fel de schelălăit jalnic, care răsună în noapte ca vaietul unui duh
rătăcitor pe meleagurile acelea şi care se răspândi prin prerie urcând şi coborând, întocmai ca valurile
acelor întinderi pustii. Trapperul tăcu, mişcat, şi ascultă cu încordare. Până şi nepăsătorul căutător de
miere se arătă impresionat de sunetele acelea jalnice.
După un scurt răstimp, bătrânul îşi chemă câinele printr—un fluierat şi apoi, întorcându—se către
tovarăşii lui, le vorbi cu toată seriozitatea cerută de împrejurări:
—Cei care cred că omul e în stăpânirea tuturor cunoştinţelor hărăzite unei creaturi a Domnului vor fi
cât se poate de dezamăgiţi când vor ajunge la optzeci de ani, vârsta care mi—a fost hărăzită mie. N—
aş putea să vă spun ce fel de nenorocire ne pândeşte şi nici n—aş vrea să vă conving că animalul ăsta
ar şti aşa de multe; dar că primejdia e aproape şi că bunul—simţ ne îndeamnă s—o ocolim, am auzit—
o asta din gura unuia care nu minte niciodată. Am crezut că Hector a uitat să mai desluşească paşii
oamenilor şi că—l nelinişteşte persoana dumitale; dar nasul lui a adulmecat tot timpul un miros
îndepărtat, şi ceea ce am crezut eu că înseamnă venirea dumitale a fost un semnal de alarmă mult mai
grav. Dacă sfatul unui bătrân merită să fie ascultat, plecaţi atunci numaidecât, şi pe căi diferite, pentru
a ajunge la loc ferit şi sigur.
—Dac—aş părăsi—o pe Ellen în asemenea clipe, exclamă tânărul, niciodată să...
—Ai spus destul, îl întrerupse din nou fata, astupându—i gura cu mâna ei albă şi delicată, care aducea
mărturia unei poziţii sociale destul de înalte; nu mai pot sta, aşa că trebuie să ne despărţim. Noapte
bună, Paul! Tată, noapte bună!
—Ssst!, spuse tânărul, apucând—o de braţ, chiar în clipa în care fata voia să se depărteze. Sst! N—
auzi nimic? Ăştia sunt bizonii care—au început să se zbenguie destul de aproape de noi. Bat pământul
ca o hoardă de diavoli dezlănţuiţi.
Bătrânul şi fata ascultau încordaţi, vrând parcă să desluşească înţelesul acelor zgomote, mai ales că
fuseseră înştiinţaţi de pericolul care—i pândea. Sunetele acelea ciudate se auzeau acum limpede de tot,
deşi ceva mai slab. Tânărul şi Ellen făcură unele presupuneri şovăielnice în legătură cu natura lor, dar
vântul nopţii le aduse în urechi cu prea multă claritate torentul unui tropot de copite ca să le mai lase
vreo îndoială.
—Am avut dreptate, spuse tânărul, o panteră care goneşte o turmă de animale sau poate că se dă vreo
luptă între jivine.
—Auzul te înşală, îi răspunse bătrânul care, de îndată ce prinsese zgomotul acela îndepărtat cu
propriile lui urechi, rămăsese nemişcat ca o statuie. Salturile sunt prea lungi pentru un bizon şi prea
regulate pentru nişte animale înspăimântate. Sst! Acum se află pe—o creastă cu iarbă înaltă, care
înăbuşă paşii. Aşa; acum au dat din nou de pământ bătut! Urcă iar şi gonesc drept spre noi; vor fi aici
înainte să apucaţi să vă găsiţi vreun adăpost.
—Hai, Ellen, strigă tânărul, apucându—şi tovarăşa de mână, să încercăm să ajungem în tabără.
—Prea târziu! Prea târziu, rosti trapperul, căci duşmanul se vede acum bine de tot; e o bandă
sângeroasă de indieni
sioux. Îi recunosc după înfăţişare şi după neorânduiala în care călăresc.
—Indieni sioux sau diavoli, vor avea de—a face cu noi, spuse Paul Hover cu o înfăţişare atât de dârză,
de parcă ar fi avut sub comanda lui un grup de oameni plini de forţă şi curaj. Ai o puşcă, moşule, şi—
ai să tragi cu ea pentru a apăra o tânără creştină care se află în primejdie.
—Jos, culcaţi—vă în iarbă, jos amândoi, şopti trapperul, arătându—le un loc cât se poate de apropiat,
unde buruienile dese atinseseră o înălţime neobişnuit de mare. N—aveţi timp să fugiţi şi nu suntem
destui pentru o luptă, copil fără minte ce eşti! Jos în iarbă, dacă ţii la viaţa fetei ăsteia şi la a dumitale!
Dojana bătrânului, urmată de un gest prompt şi energic, nu dădu greş, aşa că ceilalţi se supuseră, mai
cu seamă că felul cum se desfăşurau lucrurile îi zorea. Luna se ascunse după o fâşie de nori ce plutea la
marginea orizontului, iar lumina ei nesigură făcea ca formele şi proporţiile obiectelor întrezărite să se
poată desluşi cu greu.
Trapperul, care nu—şi pierduse cumpătul în aceste momente neaşteptat de grave, izbuti, cu calmul ce
—l dobândise şi datorită experienţei şi hotărârii, să—i ascundă pe cei doi tineri printre ierburi; iar
slaba lumină răspândită în jurul lor îi dădea putinţa să urmărească hoarda aceea dezlânată de călăreţi ce
se apropia de locul unde se aflau ei.
O asemenea bandă de creaturi ce semănau mai mult a demoni decât a fiinţe omeneşti, sfâşiind pacea
adâncă a acelor câmpii deşerte şi îndreptându—se în mod vădit spre ei, lăsă prea puţine speranţe
trapperului şi celor doi tineri că sălbaticii nu—i vor descoperi. Din când în când, vântul nopţii le
aducea foarte aproape tropotul copitelor, ca în momentul următor iarba încâlcită a toamnei să înăbuşe
cu totul orice zgomot. Așa că hoarda înainta uneori în linişte şi cu mare iuţeală, ceea ce sporea
nefirescul acestui spectacol. Trapperul, care—şi rechemase câinele, poruncindu—i să stea liniştit,
îngenunche şi el în ascunziş, pândind cu grijă hoarda şi potolind în acelaşi timp frica fetei şi
nerăbdarea tânărului.
—Dacă nu—s treizeci, atunci nu—i niciunul: treizeci de ticăloşi!, adăugă el în şoaptă. Ah, o iau spre
fluviu. Linişteşte—te, cățelule, linişteşte—te! Nu, vin iarăşi spre noi; bandiţii ăştia nici nu ştiu ce vor.
Dac—am fi fost măcar şase, flăcăule, ce ambuscadă straşnică le—am fi putut servi din locul ăsta; nu,
tinere, nu se poate! Ţine—ţi firea, altminteri s—a terminat cu tine! Şi pe urmă, nici nu găsesc c—ar fi
drept, de vreme ce nu ne—au făcut niciun rău. Iată, o iau din nou spre fluviu; nu, uite—i că urcă
movila; acum trebuie să stăm liniştiţi, ca şi cum ne—am fi dat demult ultima suflare!
Şi în timp ce vorbea, bătrânul se culcă între ierburi şi rămase nemişcat, ca şi cum, într—adevăr,
suflarea i s—ar fi stins; iar în clipa următoare, trecu pe lângă el, ca un vârtej, o hoardă de călăreţi
sălbatici, cu iuţeala şi în tăcerea aceea nefirească în care—şi imaginează oamenii că gonesc stafiile.
Siluetele lor întunecate şi şerpuitoare se mistuiră numaidecât în noapte. Atunci, trapperul îndrăzni să
—şi ridice capul până la înălţimea ierburilor, făcându—le însă semn tovarăşilor săi să rămână
nemişcaţi şi să nu scoată nicio vorbă.
—Acum încep să coboare dealul către tabără, continuă el cu aceeaşi voce scăzută; ba nu, s—au oprit în
vale şi se adună la un loc, ca cerbii când ţin sfat. Pentru Dumnezeu, se întorc din nou, n—am scăpat
încă de primejdie!
Şi se trase din nou în ascunzişul lui primitor, iar în clipa următoare, banda sălbaticilor a fost văzută
călărind în neorânduială pe creştetul unui deluşor. Era limpede că se întorseseră ca să se folosească de
acea ridicătură pentru a cerceta zarea întunecată.
Unii descălecară, alţii începură să călărească încoace şi în colo ca nişte oameni porniţi într—o
cercetare cât se poate de importantă. Spre norocul celor ascunşi, iarba în care stăteau pitiţi nu le servea
numai drept pavăză împotriva sălbaticilor, ci şi ca parapet pentru cai, la fel de sălbatici şi nedomoliţi ca
şi stăpânii, care i—ar fi putut strivi în timp ce galopau în toate direcţiile.
În cele din urmă, unul dintre indieni, un colos întunecat la chip şi cu un aer autoritar, care părea
conducătorul, a poruncit căpeteniilor să se apropie pentru a chibzui împreună; sfatul s—a ţinut călare.
Adunarea a avut loc foarte aproape de ascunzătoarea în care se aflau trapperul şi tovarăşii săi. Când
tânărul a văzut înfăţişarea ameninţătoare a indienilor, al căror număr sporea în fiecare clipă, şi—a scos
puşca de sub el şi a aşezat—o în poziţie de tragere.
Ellen şi—a ascuns faţa în iarbă, pradă unui sentiment foarte firesc, lăsându—l însă să facă ceea ce îi
poruncea sângele lui fierbinte; dar sfetnicul lor mai vârstnic şi mai înţelept i—a şoptit cu gravitate:
—Mişeii ăştia cunosc zgomotul cocoşului tot aşa cum cunosc soldaţii sunetul trompetei; pune puşca la
loc, pune—o la loc! Dacă razele lunii i—ar atinge ţeava, diavolii ăştia, cu ochi mai ageri decât ai
şarpelui, ar vedea—o negreşit. Cea mai mică mişcare ar slobozi asupra noastră un nor de săgeţi.
Căutătorul de miere se supuse şi rămase mai departe tăcut şi nemişcat. Cu toate că lumina era slabă,
tovarăşul lui mai vârstnic îşi putu da seama că avea privirea ameninţătoare şi sprâncenele încruntate,
semn că, de—ar fi fost să fie descoperiţi, sălbaticii n—ar fi izbutit să—i înfrângă fără vărsare de sânge.
Văzând că sfatul lui e trecut cu vederea, trapperul îşi luă măsurile de cuviinţă, aşteptând desfăşurarea
evenimentelor cu resemnarea şi calmul care—i stăteau în fire.
În acelaşi timp, indienii sioux (căci experienţa bătrânului nu dăduse greş în ceea ce privea identitatea
acelor vizitatori primejdioşi) sfârşiseră consiliul şi se răspândiră din nou prin prerie, ca şi cum ar fi
căutat un obiect ascuns.
—Demonii au auzit câinele, şopti trapperul, şi au un auz prea ascuţit ca să se lase înşelaţi de distanţă.
Ţine—te ghemuit, tinere, ţine—te ghemuit; şi capul la pământ, aşa cum stă câinele când doarme.
—Mai bine ne—am folosi picioarele şi ne—am pune credinţa în bărbăţia noastră, îi răspunse
nerăbdător tânărul.
Şi ar fi făcut întocmai, dacă în aceeaşi clipă n—ar fi simţit o mână care—l apucase cu brutalitate de
umăr; iar când îşi ridică privirea, ochii lui întâlniră faţa sălbatică şi întunecată a unui indian, ce stătea
aplecat asupra lui. Cu toată surpriza şi poziţia neprielnică în care se găsea, tânărul n—avea de gând să
se lase prins cu una, cu două. Sări în picioare mai iute ca săgeata și—şi înfruntă adversarul cu o
îndârjire care—ar fi pus repede capăt ciocnirii, dacă n—ar fi simţit cum braţele trapperului i se
încolăcesc în jurul trupului şi—i domolesc astfel elanul cu o forţă aproape egală cu a lui.
Înainte de—a fi avut timp să—i ceară socoteală bătrânului pentru purtarea aceasta ciudată, care putea
fi numită trădare, au fost înconjuraţi de vreo doisprezece indieni sioux, aşa că cei trei albi s—au văzut
nevoiţi să se dea bătuţi.
Capitolul IV
Privesc războiul cu mai multă obidă

Decât pe cei ce varsă sânge—n luptă.
„Neguţătorul din Veneţia"
Nefericitul căutător de miere şi tovarăşii lui deveniră prizonierii unui popor despre care se putea spune
că era plin de cruzime. Indienii sioux se ridicaseră din timpuri străvechi împotriva vecinilor lor din
prerie. Trapperul îşi dădea bine seama pe ce fel de mâini încăpuseră. Ar fi fost greu, chiar şi pentru cel
mai priceput judecător, să hotărască dacă frica, înţelepciunea sau resemnarea constituise motivul tainic
care—l îndemnase pe bătrân să se lase jefuit de tot ce avea, fără să scoată măcar un singur cuvânt. Mai
mult chiar, pe lângă faptul că nu se împotrivise în niciun fel, văzând grosolănia şi brutalitatea cu care
procedau sălbaticii, bătrânul le—a dăruit şefilor, ştiindu—i cât sunt de lacomi, câteva obiecte pe care
le credea mai potrivite. În schimb, cu toate că era încătuşat, Paul Hover se aprinse când văzu că
indienii nu se sinchisesc de persoana şi bunurile sale. Făcu chiar şi câteva gesturi, arătându—şi cât se
poate de limpede dispreţul faţă de purtarea indienilor; şi ar fi trecut poate la fapte şi mai îndrăzneţe,
dacă nu l—ar fi oprit rugăminţile fetei; aceasta se agăţase de el, tremurând toată şi vrând parcă să—i
dea a înţelege că salvarea ei era acum în puterea lui, adică în felul cum va înţelege s—o ajute.
Indienii, care între timp îşi jefuiseră prizonierii de arme, muniţii şi de câteva obiecte de îmbrăcăminte
de mică importanţă, nu păreau dispuşi să le dea prea mult răgaz de gândire; erau grăbiţi, căci îi chemau
alte treburi, mult mai însemnate. A fost convocată o nouă consfătuire a şefilor, şi părea limpede,
judecând după îndârjirea cu care vorbeau, că războinicii nu socoteau capturarea celor trei albi drept o
izbândă deplină.
—O să fie bine, şopti trapperul, care cunoştea destul de bine limba indienilor sioux pentru a înţelege
ceea ce spuneau aceştia, dacă cei care dorm în apropierea noastră nu vor fi treziţi din somn de păgâni.
Căci indienii sunt prea vicleni ca să—şi închipuie că una dintre femeile „feţelor—palide" poate fi
găsită atât de departe de aşezămintele lor fără să aibă la îndemână înlesnirile de trai ale albilor.
—Dacă or să care tribul călător al lui Ishmael până la Munţii Stâncoşi, spuse tânărul căutător de miere
hohotind amar, cu toată starea nenorocită în care se găsea, aş fi în stare să—i iert pe toţi bandiţii ăştia.
—Paul, Paul!, exclamă tovarăşa lui pe un ton mustrător. Uiţi tocmai lucrul cel mai de seamă. Gândeşte
—te ce urmări îngrozitoare ar avea una ca asta.
—Numai faptul că m—am gândit la ceea ce numeşti tu urmări, Ellen, m—a oprit să nu mă arunc
asupra diavolilor ăstora şi să—i fac harcea—parcea. Bătrâne trapper, vina acestei afaceri ruşinoase stă
pe umerii tăi. Dar asta face parte, cred, din ocupaţia ta de toate zilele, adică să atragi oamenii, ca şi
animalele, în cursă.
—Te rog din suflet, Paul, linişteşte—te, ai răbdare!
—Bine, de vreme ce asta e dorinţa ta, Ellen, răspunse tânărul, încercând să—şi potolească furia. O să
încerc pentru că, după câte ştiu, asta face parte din crezul celor din Kentucky; să nu—şi piardă capul
când li se pune în cale un mic ghinion.
—Mă tem că prietenii noştri de partea cealaltă a dealului n—or să poată scăpa de privirile diavolilor
ăstora, continuă trapperul, cu răceală, ca şi cum n—ar fi auzit nici măcar o silabă din ceea ce spusese
celălalt. Au mirosit că e rost de jaf, şi e tot aşa de greu să opreşti un câine care—şi goneşte vânatul, ca
şi pe ăştia care—şi caută prada!
—Şi nu se poate face nimic?, întrebă Ellen, cu un glas atât de rugător, că nu se putea îndoi nimeni de
sinceritatea sentimentelor ei.
—Ar fi uşor să scot un anumit chiot, şi bătrânul Ishmael ar visa că s—a furişat un lup printre oi,
răspunse Paul; pot fi auzit la o depărtare de—o milă în câmpiile astea fără oprelişti, iar tabăra lui e
numai la un sfert de milă de noi.
—Şi—apoi să primeşti o lovitură în cap pentru osteneală, i—o întoarse trapperul. Nu, nu, la viclenie
trebuie să răspunzi cu viclenie; dacă nu, o să omoare întreaga familie.
—Să—i omoare? Nici prin cap nu—mi trece una ca asta! Lui Ishmael îi plac aşa de mult călătoriile, că
nu i—ar strica să dea cu ochii şi de lumea cealaltă, dar nu mai e în stare să facă un drum atât de lung.
Şi pe urmă, aş vrea să—l mai văd şi eu o dată înainte de—a fi omorât.
—Are oameni destui, şi—s bine înarmaţi; crezi c—o să lupte?
—Ascultă, bătrâne trapper: nu mulţi oameni îl iubesc pe Ishmael Bush şi pe cei şapte gealaţi ai lui mai
puţin decât mine, dar nu pot vorbi de rău nici măcar de—un singur puşcaş din Tennessee. Au tot atâta
curaj ca şi orice altă familie care—a crescut în Kentucky. Fac parte dintr—un neam foarte vechi; şi dă
—mi voie să—ţi spun că, dacă vrea cineva să se măsoare cu vreunul dintre ei, trebuie să se ţină bine de
tot.
—Sst! Sălbaticii au terminat sfatul şi sunt pe cale de—a trece la înfăptuirea planurilor lor blestemate.
Dar să avem răbdare; s—ar mai putea întâmpla ceva care să vină în ajutorul prietenilor dumitale.
—Prieteni! Nu—i da numele ăsta lui Ishmael, moşule, dacă ţii câtuşi de puţin la prietenia mea! Ceea
ce—am spus spre lauda lor, am spus—o din cinste, nu din prietenie.
—Am crezut că tânăra e rudă cu ei, răspunse bătrânul sec; dar să nu iei drept jignire ceea ce n—a fost
spus cu gând rău.
Gura lui Paul fu din nou astupată de mâna lui Ellen, care răspunse în felul ei blând şi împăciuitor:
—Ne punem toată nădejdea în experienţa dumitale, tată, pentru a găsi mijlocul de—a da de ştire
prietenilor noştri că—i pândeşte primejdia.
—O să fie o adevărată petrecere, bombăni căutătorul de miere, râzând, dacă băieţii o să ia în serios
treaba asta cu pieile—roşii!
Dar a fost întrerupt de agitaţia care pusese stăpânire pe întreaga bandă de sălbatici. Indienii descălecară
până la unul, încredinţându—şi caii câtorva mai tineri, în grija cărora fură lăsaţi şi prizonierii. Apoi se
strânseră roată în jurul războinicului care părea a fi căpetenia; şi la un semn dat, începură să se
răspândească, încet şi cu băgare de seamă, în diferite direcţii. Cele mai multe dintre formele lor
întunecate au fost înghiţite numaidecât de umbrele preriei, în timp ce prizonierii, care urmăreau cu o
deosebită atenţie mişcările inamicului, au putut zări când şi când câte o siluetă omenească proiectându
—se la orizont atunci când vreunul dintre indieni, mai nerăbdător decât ceilalţi, se ridica din ierburi
pentru a cerceta împrejurimile. Dar nu trecu mult şi umbrele acestea mişcătoare ale cercului de indieni,
care se lărgea din ce în ce, dispărură cu totul, iar nesiguranţa şi feluritele presupuneri făcute se
adăugară şi ele la îngrijorarea celor trei prizonieri. Şi în felul acesta au trecut nenumărate minute grele
şi apăsătoare, în timp ce trapperul şi cei doi tineri, care stăteau în ascultare, aşteptau din clipă în clipă
să audă strigătul de asalt al sălbaticilor şi ţipetele deznădăjduite ale celor atacaţi în tăcerea nopţii. Dar
se părea că cercetările făcute de indieni nu dăduseră niciun rezultat, fiindcă după o jumătate de oră
începură să se întoarcă înapoi unul câte unul, posomorâţi şi nemulţumiţi, ca nişte oameni care
încercaseră o mare dezamăgire.
—Ne—a sunat şi nouă ceasul, rosti trapperul, atent la cel mai mic incident şi la cea mai slabă indicaţie
din care ar fi putut afla rostul pregătirilor făcute de sălbatici. O să fim luaţi la întrebări numaidecât şi,
dacă mă pricep puţin la treaba asta, cred c—ar trebui să alegem pe unul dintre noi care să vorbească în
numele tuturor, ca să nu ne contrazicem în spusele noastre. Şi, în afară de asta, dacă părerea unui
bătrân atât de nefolositor ca un vânător care—a trăit optzeci de ani poate fi luată drept bună, aş
îndrăzni să adaug că omul acela ar trebui să cunoască foarte bine obiceiurile indienilor şi că ar trebui să
le priceapă puţin şi limba. înţelegi limba indienilor sioux, prietene?
—Vezi—ţi de stupul tău, bătrâne, răspunse nemulţumit căutătorul de miere. Nu ştiu dacă la altceva te
mai pricepi, dar la bâzâit văd că eşti bun.
—Ăsta e darul tinereţii, de—a fi iute şi necumpătat, îi întoarse răspunsul, cât se poate de liniştit,
trapperul. Au trecut zilele acelea, băiete, când sângele meu era, ca şi al tău, prea fierbinte ca să curgă
liniştit prin vine. Dar ce folos să vorbim acum despre primejdiile şi nebuniile trecutului! Un cap albit
trebuie să adăpostească un creier plin de înţelepciune, nu limba unui fanfaron.
—Adevărat, adevărat, şopti Ellen; iar noi trebuie să ne îngrijim de ceea ce ne aşteaptă. Iată că vine un
indian ca să ne pună întrebări.
Fata, căreia îngrijorarea îi ascuţise simţurile, nu se înşelase. Nici nu—şi terminase bine vorba, când un
sălbatic înalt și pe jumătate gol se apropie de locul în care stăteau şi, după ce—i cercetă pe cei trei albi
preţ de un minut în cea mai perfectă linişte, rosti obişnuitul salut în limba tribului, cu o voce guturală.
Trapperul răspunse cum putu mai bine, şi se părea chiar că îndeajuns de bine, căci sălbaticul îl
înţelese. Ca să nu se spună cumva că suntem pedanţi, vom încerca să redăm în limba noastră conţinutul
şi, pe cât se poate, şi forma dialogului care a urmat.
—Feţele—palide şi—au mâncat bizonii şi au luat pieile de la toţi castorii lor, continuă sălbaticul —
lăsând să treacă răstimpul de tăcere cuvenit după cuvintele lui de salut, înainte de—a reîncepe să
vorbească —, de sunt nevoiţi să numere câţi au mai rămas pe pământul indienilor pawnee?
—Unii dintre noi sunt aici pentru a cumpăra şi alţii pentru a vinde, i—o întoarse trapperul; dar nici
unul dintre noi nu va mai face aşa ceva, dacă i se va spune că nu trebuie să se apropie de aşezările
indienilor sioux.
—Indienii sioux sunt nişte hoţi şi trăiesc printre zăpezi; ce să vorbim despre un popor care e atât de
departe, când noi suntem în ţara indienilor pawnee?
—Dacă indienii pawnee sunt stăpânii acestor pământuri, atunci albii şi roşii au aceleaşi drepturi.
—N—au furat oare destul feţele—palide de la oamenii roşii, să umble mai departe cu minciuna? Am
spus că aici e locul de vânătoare al tribului meu.
—Dreptul de—a mă afla aici este egal cu al vostru, continuă trapperul cu un calm desăvârşit. Nu
vorbesc aşa cum ar trebui, dar câteodată e mai bine să taci. Indienii şi oamenii albi sunt fraţi, dar
indienii sioux nu îndrăznesc să—şi arate faţa în satele lupilor.
—Indienii dakota sunt bărbaţi!, exclamă sălbaticul cu semeţie, uitând, în furia lui, că ceva mai înainte
susţinuse că face parte din alt trib, şi întrebuinţând o denumire de care poporul lui era foarte mândru.
Indienii dakota nu ştiu ce—i frica. Spune, ce v—a mânat atât de departe de aşezămintele feţelor—
palide?
—Am văzut de multe ori răsărind şi apunând soarele peste nenumărate consilii şi am auzit numai
cuvinte pline de înţelepciune. Să vină şefii tăi, şi gura mea nu va rămâne închisă.
—Sunt un mare şef, răspunse sălbaticul, luându—şi un aer de demnitate jignită. Mă iei drept un
assinboin? Weucha e un războinic cunoscut şi poţi avea încredere în el.
—Crezi că sunt un nebun care nu ştie să recunoască un teton lemn—ars?, întrebă trapperul cu o tărie
care dovedea încă o dată că se putea bizui pe nervii lui. Du—te, e întuneric, şi poate că de asta nu vezi
că părul meu e alb.
De data asta, indianul păru să—şi dea seama că întrebuinţase o tactică prea uşoară faţă de un adversar
atât de dibaci şi rămase pe gânduri, străduindu—se să găsească alt mijloc pentru a ajunge la adevăratul
scop al convorbirii, dar uşoara agitaţie ce—i cuprinse pe toţi ceilalţi indieni puse numaidecât capăt
gândurilor care—l frământau.
Aruncându—şi ochii îndărăt, ca şi cum s—ar fi temut de—o întrerupere neaşteptată, continuă pe un
ton mult mai puţin trufaş decât cel dinainte:
—Dă—i lui Weucha laptele „Cuţitelor Lungi"6, şi el îţi va cânta numele în urechile celor mari din trib.
—Pleacă de—aici, spuse trapperul, însoţindu—şi cuvintele cu un gest de dezgust. Tinerii voştri îl
preamăresc pe Mahtoree. Vorbele mele sunt numai pentru urechile unui şef.
6
Denumire dată de indieni albilor.
Sălbaticul îi aruncă o privire care, cu toate că lumina era foarte slabă, trăda destul de limpede duşmănia
lui neiertătoare. Apoi se furişă printre ceilalţi indieni, temându—se ca nu cumva vreunul dintre aceştia
să afle înfrângerea pe care o suferise; şi mai cu seamă se temea ca nu cumva marele şef, al cărui nume
începuse să treacă din gură în gură, să afle că plănuise să ia o parte frumuşică din pradă. Şi abia
izbutise să se amestece printre ceilalţi membri ai tribului, când un războinic cu o statură impunătoare
ieşi din mijlocul celor cu feţe întunecate şi se opri dinaintea captivilor, cu acea ţinută semeaţă şi
mândră, atât de caracteristică unei căpetenii indiene. Fu urmat şi de ceilalţi din grup, care se strânseră
în jurul lui într—o linişte plină de respect.
—Pământul e foarte mare, începu şeful, după o tăcere plină de demnitatea rangului său, demnitate pe
care cel dinaintea lui şi—o însuşise în chip atât de jalnic. De ce copiii Marelui meu Tată 7 alb nu—şi
găsesc niciodată loc pe el?
—Unii dintre ei au auzit că prietenii lor din prerie au nevoie de felurite obiecte, răspunse trapperul, şi
au venit să vadă dacă—i adevărat. Alţii vor câte ceva dintre lucrurile acelea pe care oamenii roşii ar
vrea să le vândă, şi—s gata să—şi îmbogăţească prietenii cu praf de puşcă şi pături.
—Oare negustorii trec Fluviul cel Mare cu mâinile goale?
—Mâinile noastre sunt goale fiindcă tinerii voştri au crezut că suntem obosiţi şi ne—au uşurat de
povara noastră. Dar s—au înşelat: am ani mulţi, dar sunt încă puternic.
—Nu se poate una ca asta. Povara voastră trebuie s—o fi pierdut prin prerie. Arată—le tinerilor mei
locul, ca s—o poată ridica înainte de—a fi găsit de indienii pawnee.
—Cărarea care duce spre locul acela e întortocheată, iar acum e noapte. A venit ora somnului, spuse
trapperul cu cea mai mare seriozitate; arată—le războinicilor tăi locul acela de după deal; acolo se
găsesc şi apă, şi lemne; lasă—i să—şi aprindă focurile şi să doarmă cu picioarele la căldură. Când
soarele va veni din nou, îţi voi vorbi iar.
Din rândul indienilor se ridică un murmur abia simţit, dar care arăta destul de limpede nemulţumirea
lor; ceea ce—l făcu pe bătrân să—şi dea seama că nu fusese îndeajuns de prevăzător când își pusese în
minte să le dea de ştire celor din tabăra lui Ishmael de prezenţa unor vecini atât de primejdioşi.
Mahtoree însă, fără să trădeze cu un singur gest măcar neliniştea care—i cuprinsese pe tovarăşii săi,
continuă să vorbească la fel de trufaş:
—Ştiu că prietenul meu e bogat, spuse el, că are mulţi războinici nu departe de aici şi că are cu el mai
mulţi cai decât câinii pieilor—roşii.
—Priveşte războinicii şi caii mei, răspunse bătrânul.
—Ce, femeia asta are picioarele unui indian dakota ca să poată umbla prin prerie timp de treizeci de
zile şi de nopţi, fără să cadă sleită de puteri? Ştiu că oamenii roşii care trăiesc prin păduri umblă mult
pe jos; noi însă, care trăim pe câmpiile astea întinse, în sate aşa de depărtate unele de celelalte, mergem
călare.
Acum era rândul trapperului să şovăie. Era sigur că, dacă păcăleala pe care—o plănuise va fi
descoperită, situaţia s—ar putea înrăutăţi şi, ca orice om cu obiceiurile şi firea lui, era foarte tulburat
când trebuia să ascundă adevărul. Dar, dându—şi seama că soarta celorlalţi atârna de el, se hotărî
numaidecât să lase lucrurile să—şi urmeze cursul şi să—i îngăduie şefului indienilor dakota să cadă în
cursă, dacă aşa voia.
—Femeile indienilor şi cele ale oamenilor albi nu sunt făcute din acelaşi aluat, răspunse pe ocolite
bătrânul; dar ar putea oare vreun războinic teton s—o ridice pe soţia lui mai presus de el însuşi? Ştiu că
n—ar face una ca asta; şi totuşi, urechile mele au auzit că sunt ţări unde consiliile sunt ţinute de femei.
O nouă şi uşoară mişcare printre indieni îi dădu trapperului de veste că vorbele lui treziseră mirare, dar
nicidecum neîncredere. Numai şeful părea netulburat; pe faţa lui se citea aceeaşi expresie de neclintită
semeţie.
—Părinţii mei albi, care trăiesc lângă marile lacuri, spuneau, rosti el, că fraţii lor dinspre soare—răsare
nu sunt bărbaţi; acum ştiu că n—au minţit. Ce este oare o naţiune al cărei şefe o femeie? Spune, eşti
câinele sau bărbatul acestei femei?
—Nici una, nici alta. Căci astăzi i—am văzut faţa pentru prima oară. Ea a venit în prerie, fiindcă i s—a
spus că pe aici trăieşte un popor mare şi generos, indienii dakota, şi a dorit să—l cunoască. Femeile
feţelor—palide, ca şi femeile indienilor sioux sunt doritoare să vadă tot ce e nou; dar ea e tot atât de
7
Nume dat de indieni preşedintelui Statelor Unite ale Americii.
săracă precum sunt şi eu şi o să ducă lipsă de grâu şi de bizoni, dac—o să—i luaţi acel puţin pe care—l
au ea şi prietenul ei.
—Acum urechile mele ascultă nişte minciuni păcătoase, exclamă războinicul teton, cu o voce atât de
furioasă încât îi sperie chiar şi pe indieni. Ce, sunt oare femeie? Un dakota n—are ochi? Spune,
vânătorule alb, cine sunt bărbaţii aceia albi care dorm lângă copacii doborâţi?
Şi, în timp ce vorbea, întinse indignat mâna într—acolo unde se găsea tabăra lui Ishmael; acum
trapperul nu mai avea nicio îndoială că agerimea acestui bărbat descoperise ceea ce le scăpase
celorlalţi războinici din trib; cu toată părerea lui de rău faţă de această întâmplare, care—ar fi putut
aduce moartea familiei lui Ishmael, ba chiar şi puţin supărat fiindcă dovedise atât de puţină dibăcie în
cursul dialogului amintit mai sus, bătrânul se arătă la fel de neînduplecat.
—S—ar putea întâmpla, răspunse el, ca oameni albi să doarmă prin prerie. Dacă o spune fratele meu,
trebuie să fie adevărat; dar n—aş putea să spun cine sunt aceşti oameni care au atâta încredere în
mărinimia tetonilor. Dacă, într—adevăr, se găsesc străini care dorm prin apropiere, trimite—i pe tinerii
voştri să—i trezească şi întreabă—i ce caută aici; fiecare faţă—palidă are câte o limbă.
Şeful îşi scutură capul cu un zâmbet sălbatic şi fioros, şi în timp ce se depărta îi răspunse grăbit, vrând
să pună astfel capăt convorbirii:
—Indienii dakota sunt un neam înţelept şi Mahtoree e căpetenia lui. N—o să întrebe străinii, ca ei să se
scoale şi să—i răspundă cu puştile lor, ci o să le şoptească în urechi cu gingăşie. Şi pe urmă o să lase să
fie treziţi de cei cu faţa de aceeaşi culoare ca a lor.
Când rosti aceste cuvinte, după care se întoarse cu spatele către prizonieri, din cercul alcătuit de
întunecaţii lui războinici se auzi ridicându—se un râs înfundat şi mulţumit; ei îşi părăsiră locurile pe
dată şi—şi urmară şeful; iar cei care se puteau mândri că au cinstea de—a li se îngădui să ia parte la
sfatul ţinut de un războinic atât de însemnat se adunară din nou în jurul său. Weucha profită de ocazie
pentru a reînnoi supărătoarele lui cereri: dar trapperul, care descoperise cât de mincinos era, se scutură
de el cu multă scârbă. Ceea ce puse însă capăt noilor pretenţii ale sălbaticului a fost ordinul de plecare
ce se dădu,care privea atât animalele, cât şi oamenii. Porniră într—o linişte mormântală şi într—o
ordine care ar fi făcut cinste chiar şi unor făpturi mai civilizate. Dar după câtva timp a urmat un nou
popas, iar prizonierii au avut răgazul să privească de jur împrejur, când au băgat de seamă că se aflau
în apropierea desişului alături de care dormea somn adânc grupul lui Ishmael. Aici se ţinu un nou sfat,
foarte serios şi chibzuit de data aceasta.
Animalele, care păreau obişnuite cu atacuri de soiul acesta, date în cea mai desăvârşită tăcere, au fost
încredinţate din nou câtorva paznici în grija cărora rămaseră şi prizonierii, întocmai ca şi mai înainte.
Trapperul se simţea din ce în ce mai abătut, mai ales când îşi dădu seama că Weucha fusese însărcinat
cu paza lui personală şi dădea a înţelege, prin aerul triumfător şi autoritar pe care şi—l luase, că ar fi
chiar şeful gărzii. Dar sălbaticul, care primise cu siguranţă anumite instrucţiuni secrete, se mulţumi
pentru moment să schiţeze un gest semnificativ cu tomahawkul8, ameninţând—o pe Ellen. După ce—i
făcu pe bărbaţi să priceapă, în felul acesta, atât de expresiv, că cea mai mică mişcare a lor va pune în
pericol viaţa tinerei femei, se mulţumi să păstreze, în timpul scenelor următoare, o tăcere
dispreţuitoare. Purtarea aceasta îngăduitoare, cu totul neaşteptată din partea lui Weucha, le—a dat
răgaz trapperului şi tovarăşilor săi să—şi concentreze toată atenţia asupra celor ce se petreceau sub
ochii lor.
Mahtoree a luat asupră—şi organizarea întregii acţiuni. El a hotărât până—n cele mai mici amănunte
rolul pe care avea să—l îndeplinească fiecare războinic, ca unul care cunoştea la perfecţie însuşirile
oamenilor săi, iar ordinele lui au fost executate cu tot respectul şi repeziciunea cu care războinicii
indieni sunt obişnuiţi să—şi asculte şeful în momente de grea cumpănă.
Pe unii i—a trimis spre stânga, pe alţii spre dreapta; şi fiecare om se îndepărtă în felul acela tăcut şi
iute, caracteristic triburilor indiene, până când îşi ocupară cu toţii poziţiile indicate, în afară de doi
luptători, cărora le revenise cinstea de a rămâne în preajma şefului. După ce toţi ceilalţi s—au făcut
nevăzuţi, Mahtoree se întoarse spre cei aleşi şi le dădu a înţelege, printr—un semn, că momentul
hotărâtor, momentul în care planul întocmit de el trebuie pus în practică, sosise. Ei au renunţat la
uşoara puşcă de vânătoare, mai mică decât carabina, purtată de fiecare potrivit rangului său, apoi au
început să—şi lepede rând pe rând hainele lor grele, rămânând, în cele din urmă, asemenea unor statui
8
Secure mică (de piatră şlefuită sau de fier) folosită de amerindieni ca armă de luptă şi de vânătoare.
întunecate şi fioroase, în veşmântul pe care li—l dăruise natura. Mahtoree îşi cercetă tomahawk—ul, îşi
pipăi cuţitul din teaca lui de piele, îşi strânse brâul ornamentat cu scoici, numit wampum, şi—şi
controla şireturile încălţărilor împodobite din belşug cu franjuri, ca nu cumva să—l stânjenească în
acţiunea pe care—o avea de întreprins. Pregătit astfel din toate punctele de vedere, şi gata pentru fapta
lui îndrăzneaţă, şeful teton dădu semnalul de plecare. Cei trei oameni înaintară către tabăra călătorilor
noştri până ce, în noaptea întunecată care învăluia, siluetele lor negre începură să devină din ce în ce
mai greu de urmărit de ochii prizonierilor. Pe urmă se opriră, uitându—se cu multă prevedere înjur, ca
nişte oameni care judecă şi cântăresc bine lucrurile, înainte de—a face pasul hotărâtor. După care se
afundară în iarba deasă din prerie şi dispărură cu totul.
Nu—i greu de imaginat deznădejdea şi spaima celor care urmăriseră aceste ameninţătoare manevre, de
rezultatul cărora era strâns legată atât soarta lor, cât şi a celorlalţi călători. Chiar dacă Ellen avea
motive să nu se simtă în largul ei în mijlocul familiei în care cititorul a întâlnit—o pentru prima oară,
sensibilitatea caracteristică sexului, dar poate şi unele urme de duioşie dăruiseră membrilor acestei
familii un loc statornic în inima ei. Aşa că, de câteva ori se simţi ispitită să înfrunte până şi primejdia
îngrozitoare ce plutea deasupra capului ei, aceea de a fi ucisă de tomahawk—ul lui Weucha, pentru ca,
ridicându—şi vocea, la drept vorbind neputincioasă, să—i vestească despre ceea ce—i pândeşte.
Pornirea îi era atât de puternică şi de firească, încât numai mustrările lui Paul Hover, repetate în şoaptă,
au izbutit s—o oprească. Prima lui grijă se îndrepta, bineînţeles, către gingaşa lui tovarăşă; dar, în
pieptul puternic şi neînfricat al acestui om al pădurilor, faptul că—şi dădea bine seama de primejdia ce
—o ameninţa era întovărăşit de o emoţie sălbatică, însă nu neplăcută. Cu toate că era şi mai puţin legat
de emigranţi decât Ellen, dorea şi el să audă detunătura carabinelor lor şi, în cazul când i s—ar fi ivit
prilejul, ar fi fost primul care ar fi alergat să—i ajute. Erau, într—adevăr, momente când îi venea foarte
greu să reziste pornirii de—a o lua la goană, pentru a—i trezi pe emigranţi din somnul fără de griji în
care erau cufundaţi; dar îi era de ajuns să arunce o singură privire asupra lui Ellen şi redevenea
prudent. Numai trapperul rămase calm şi cu atenţia încordată, ca şi cum siguranţa şi bunăstarea
personală nu i—ar fi fost ameninţate prin nimic. Ochii lui veşnic ageri au urmărit totul, ca un om mult
prea obişnuit cu primejdia, pentru a—şi simţi sufletul tulburat atât de uşor; privirea sa oglindea
hotărârea lui neclintită de a folosi cea mai mică scăpare a inamicului.
În timpul acesta, luptătorii tetoni continuau să înainteze spre tabăra emigranţilor. La adăpostul ceţei ce
suia către coama dealurilor au început să se târască prin iarba încâlcită asemenea unor şerpi vicleni,
care se furişează spre viitoarea victimă, până când au ajuns acolo de unde înaintarea le cerea să fie cu
ochii în patru. Numai Mahtoree singur îşi înălţa din când în când capul negricios şi fioros deasupra
ierburilor, forţându—şi privirea să străpungă întunericul care—i despărţea de desişul unde se
adăposteau emigranţii. Ceea ce află în cele câteva clipe când se uită spre tabără, la care s—au adăugat
şi informaţiile culese cu prilejul primei lui cercetări, au făcut din el adevăratul stăpân al locului unde se
aflau membrii familiei lui Ishmael, cu toate că nu le cunoştea încă nici numărul, nici mijloacele de
apărare.
Efortul lui de—a intra în stăpânirea acestor date atât de importante de care avea neapărată nevoie a fost
zădărnicit de desăvârşita tăcere ce învăluia tabăra şi o făcea să pară mai curând un lăcaş al morţilor.
Prea prevăzător şi neîncrezător ca să se bizuie în asemenea momente pe alţii, poate mai puţin hotărâţi
şi tari ca el, le—a poruncit celor doi tovarăşi ai săi să rămână acolo unde se găseau şi—şi continuă
expediţia de unul singur.
Mahtoree începu să înainteze foarte încet, ceea ce pentru un om mai puţin obişnuit cu asemenea
exerciţii ar fi părut un lucru tare obositor. Dar nici mersul şarpelui viclean nu e mai sigur şi mai tăcut
decât felul în care se apropia el de ţintă, Târându—şi rând pe rând câte un picior, el îşi trăgea trupul
prin iarba unduitoare şi se oprea după câteva mişcări pentru a înăbuşi orice sunet care le—ar fi putut da
de veste celor din tabără că se apropie cineva. In cele din urmă, a izbutit să iasă din zona luminată de
razele slabe ale lunii şi să se furişeze în umbra desişului, cu care nu numai că făptura lui întunecată se
contopea, dar obiectele care—l înconjurau deveneau mult mai vizibile pentru ochii lui ageri şi
pătrunzători.
Aici tetonul a făcut un popas mai lung, cercetând terenul pentru o ultimă dată şi cât mai temeinic.
Locul unde se afla îi îngăduia să îmbrăţişeze cu privirea toată tabăra, cu cortul, căruțele şi culcuşurile
ei; iar aceasta îi oferea încercatului războinic ceea ce s—ar putea numi o cheie, cu ajutorul căreia îşi
dădea seama destul de bine care erau adevăratele forţe ale emigranţilor. O linişte desăvârşită domnea
peste tabără, ca şi cum oamenii şi—ar fi ţinut până şi respiraţia pentru a dovedi astfel deplina lor
încredere. Şeful indian îşi lipi capul de pământ şi ascultă cu luare—aminte. Şi era gata să—l ridice din
nou, dezamăgit, când îi ajunse în urechi respiraţia adâncă şi sacadată a unui emigrant cu somnul mai
uşor. Indianul era prea priceput în ale înşelătoriei ca să poată cădea victimă vreunui vicleşug. Știa însă
că sunetul nu—i prefăcut, asta după tremurul specific al respiraţiei, şi nu mai şovăi nicio secundă. Un
bărbat cu nervii mai puţin tari decât ai fiorosului şi neînvinsului Mahtoree ar fi fost foarte impresionat
gândindu—se la primejdia pe care o înfrunta cu atâta dârzenie. Faima acelor îndrăzneţi aventurieri
albi, care pătrunseseră de—atâtea ori în desişurile locuite de poporul lui, îi era bine—cunoscută; dar în
timp ce se apropia, cu respectul şi precauţia pe care ţi le inspiră întotdeauna un adversar curajos, se
simţea totuşi mânat şi de duşmănia răzbunătoare a indianului plin de ură faţă de invaziile nelegitime
ale străinului.
Schimbându—şi direcţia, tetonul porni drept spre marginea tufişului, îşi atinse ţinta viu şi nevătămat,
apoi se ridică puţin pentru a supraveghea cu mai multă uşurinţă împrejurimile. O singură clipă fu de
ajuns şi Mahtoree îşi şi dădu seama unde se află călătorul care dormea atât de liniştit.
Cititorul şi—a dat, cred, seama că sălbaticul ajunsese în imediata apropiere a unuia dintre cei doi fii ai
lui Ishmael, care fuseseră însărcinaţi cu apărarea taberei lor singuratice.
Când s—a convins că nu—i în pericol de—a fi descoperit, indianul s—a ridicat din nou şi a pornit
înainte; apoi şi—a aplecat faţa lui întunecată peste faţa celui adormit, privindu—l în felul acela ciudat
şi maliţios, în care îşi privesc reptilele victima, înainte de a—i da lovitura de graţie. Mulţumit în cele
din urmă cu cercetarea făcută, care—i dezvăluise întreaga fire a străinului, Mahtoree era gata să se
întoarcă, când o uşoară mişcare făcută de cel adormit îi dădu de ştire că tânărul e pe cale să se
trezească. Sălbaticul puse mâna pe cuţitul ce—i atârna de cingătoare şi—l îndreptă numaidecât cu
vârful spre pieptul emigrantului; pe urmă, schimbându—şi hotărârea cu repeziciunea gândurilor sale
iuţi ca fulgerul, se ascunse în dosul trunchiului doborât de care se rezema tânărul şi rămase în umbra
copacului, tot aşa de întunecat, de încremenit şi de nesimţitor ca şi lemnul însuşi.
Leneşa santinelă îşi deschise ochii grei de somn şi—şi întoarse privirea, pentru o clipă, spre cerul
înnorat; apoi, după ce se întinse în voie, se sculă de lângă trunchiul de care se sprijinise. Pe urmă
începu să se uite de jur împrejur, cu mare băgare de seamă, plimbându—şi privirea prostănacă peste
tabăra învăluită în ceaţă, ca până la urmă să şi—o pironească într—un punct îndepărtat, undeva în
prerie. Dar neîntâlnind nimic mai interesant decât peisajul bine—cunoscut al câmpiei, format din
ridicături şi văi înguste, îşi adună din nou privirea—i somnoroasă, îşi schimbă poziţia şi se tolăni iarăşi
lângă buturugă, de data asta întorcând cu totul spatele primejdiosului său vecin. Tetonul rămase
îndelung îngrijorat şi cufundat într—o tăcere neplăcută, mai înainte ca respiraţia adâncă a călătorului
să—l asigure c—a purces din nou în ţara viselor. Sălbaticul era mult prea îngrijorat de posibilitatea
vreunei prefăcătorii ca să se încreadă cu totul în aceste prime manifestări ale somnului. Dar oboseala
unei zile întregi de muncă neobişnuit de grea doborî definitiv santinela, aşa că Mahtoree nu mai stătu
la îndoială. Mişcarea cu care se ridică în genunchi a fost atât de liniştită şi de prudentă, încât chiar şi un
observator vigilent ar fi stat pe gânduri înainte de—a se convinge că, într—adevăr, s—a mişcat. Dar
adevărul e că şeful dakota îşi schimbă totuşi poziţia şi se aplecă asupra duşmanului său, fără a face mai
mult zgomot decât foşnetul frunzelor în pala de vânt ce trecea peste tufişurile de lângă el.
Mahtoree se simţi acum stăpân pe soarta celui adormit şi, în timp ce cerceta, plin de entuziasm,
proporţiile şi formele atletice ale tânărului, căci asemenea calităţi trezeau întotdeauna un sentiment de
admiraţie în pieptul sălbaticilor, pregătea cu foarte mult sânge—rece distrugerea acelui izvor dătător de
viaţă, fără de care impunătoarea statură a albului nu mai însemna absolut nimic. După ce găsi locul
unde se afla inima tânărului, dându—i îmbrăcămintea la o parte, îşi ridică arma pentru a—şi uni forţa
cu îndemânarea în lovitura ameninţătoare pe care se pregătea s—o dea, când emigrantul, aruncându—
şi braţul puternic spre spate, expuse privirii lui Mahtoree masa impresionantă a muşchilor săi. Tetonul,
înţelept şi prevăzător, se opri. îşi dădu seama, cu instinctul lui fără greș, că somnul reprezintă pentru el
o garanţie mai mare decât însăşi moartea. Căci mintea lui ageră îl făcu să priceapă că cel mai mic
zgomot, cât şi zbaterile cu care un asemenea trup se va despărţi probabil de viaţă îl vor pune într—o
mare primejdie. Privi înapoi spre tabără, îşi întoarse capul spre desiş, iar pe urmă îşi aruncă privirea—i
arzătoare spre preria sălbatică şi tăcută. Plecându—se iarăşi spre victimă, al cărei sfârşit fusese amânat
doar, şi convingându—se că doarme adânc, îşi părăsi planul dinainte, dar numai pentru a întrebuinţa o
tactică ceva mai puţin periculoasă.
Mahtoree plecă la fel de liniştit şi precaut cum venise. De data asta însă porni în direcţia taberei,
prelingându—se de—a lungul tufişurilor care—i puteau servi drept refugiu la cea mai mică alarmă.
Atenţia îi fu atrasă pe dată de conturul cortului. După ce—l cercetă pe dinafară cu mare atenţie,
ascultând cu deosebită încordare orice sunet care l—ar fi putut ajuta să tragă anumite concluzii,
sălbaticul îndrăzni să ridice un colţ al pânzei și să—şi bage capul înăuntru. A durat cam un minut până
să—şi retragă capul din cort, după care şeful teton a rămas câtva timp pe gânduri, ţintuit locului. Se
smulse însă numaidecât din visare, se aşeză iar pe brânci şi îşi vârî din nou capul înăuntrul cortului.
Această a doua cercetare se prelungi mai mult ca prima şi, probabil, a fost de şi mai rău augur. Dar luă
şi aceasta sfârşit, ca orice lucru, iar scânteietoarea privire a sălbaticului încetă să mai scruteze tainele
acelui loc.
Mahtoree se dădu înapoi cu câţiva yarzi9 şi porni încet spre mormanul de lucruri care se afla în
mijlocul taberei; dar înainte de—a ajunge acolo se opri iar. Făcu o nouă pauză şi privi înapoi spre
cortul singuratic, ca şi cum s—ar fi întrebat dacă trebuie să se mai întoarcă sau nu. Dar acel chevaux—
de—frise improvizat din crengi se afla la un braţ de el, iar faptul că dăduse peste ceva ce aducea a
măsură de apărare, vestind prezenţa unor lucruri de preţ, îi ispiti cu prea multă putere lăcomia şi îl
hotărî să înainteze.
Trecerea sălbaticului printre crengile subţiri şi fragile ale plopilor canadieni nu poate fi asemuită decât
cu lunecarea unduitoare şi liniară a unei reptile, de la care învăţase viclenia şi felul de a se târî. Când în
cele din urmă ajunse în apropierea ţintei râvnite, tetonul începu prin a se familiariza cu mediul
înconjurător şi se arătă destul de prevăzător pentru a—şi deschide un drum care să—i înlesnească o
retragere sigură şi rapidă. Pe urmă se ridică în picioare şi străbătu tabăra, asemenea unui geniu al
răului, căutând parcă ceva sau pe cineva pentru a—l sacrifica cât mai repede scopurilor lui
îngrozitoare. El a descoperit iute adăpostul unde dormeau femeia şi copilaşii ei, a trecut pe lângă mai
multe trupuri uriaşe, întinse în culcuş de ramuri, trupuri care, spre norocul lui, zăceau în totală
inconştienţă, când a ajuns deodată în locul unde se găsea întins Ishmael. Era cu neputinţă ca un om atât
de ager la minte ca Mahtoree să nu priceapă că cel care se afla în momentul acela în puterea lui era
personajul cel mai de seamă dintre toţi călătorii. A rămas mai mult timp aşa, şovăitor, aplecat asupra
trupului herculean al emigrantului adormit, în timp ce mintea lui cântărea sorţii de izbândă ai acţiunii
spre care pornise.
Îşi băgase cuţitul în teacă, dar, mânat de gândurile lui iuţi şi impulsive, era ispitit să şi—l scoată din
nou, când Ishmael se întoarse deodată în culcuş şi întrebă, cu o voce aspră, cine—i cel pe care l—a
zărit mişcându—se, printre pleoapele abia întredeschise. Nimic n—ar putea demonstra mai mult
spontaneitatea și viclenia unui sălbatic decât ceea ce săvârşi Mahtoree pentru a ieşi din situaţia aceea
atât de primejdioasă. Imitând modulaţiile dure şi de neînţeles pe care le auzise, sălbaticul se aruncă
greoi la pământ, prefăcându—se că doarme. Cu toate că Ishmael a văzut toată manevra, era prea
abrutizat de somn, iar şiretlicul indianului prea îndrăzneţ şi prea bine executat ca să nu aibă urmările
dorite. Somnorosul părinte a închis din nou ochii şi a căzut, după câtva timp, într—un somn adânc, în
timp ce în mijlocul familiei sale se afla un ins atât de viclean. Era nevoie ca tetonul să rămână în
poziţia în care căzuse timp de câteva momente lungi şi grele, pentru a se asigura că nu mai e spionat.
Cu toate că trupul lui zăcea nemişcat, mintea lui ageră nu trândăvea, aşa că folosi acest răgaz pentru a
ticlui un plan prin care să poată intra în stăpânirea întregii tabere, cu oameni şi lucruri, cu tot. In clipa
în care se convinse că se află în siguranţă, neobositul sălbatic se puse din nou în mişcare. De data asta
îşi făcu drum spre micul ţarc care adăpostea animalele domestice, târându—se pe pământ, ca şi mai
înainte, în felul acela suplu şi prevăzător al şarpelui.
Primul animal care—i ieşi înainte îl sili să zăbovească destul de mult, ceea ce era foarte primejdios.
Animalul, obosit, dându—şi probabil seama, prin tainicele lui instincte, că în acele câmpii nesfârşite
singurul lui oblăduitor e omul, se arătă cât se poate de supus, ca şi cum destinul lui ar fi fost acela de—
a se supune cercetării amănunţite a indianului. Mâna tetonului trecu peste blana moale a animalului,
peste capul mătăsos şi membrele lui graţioase, cu o curiozitate nestăpânită; dar până la urmă îl părăsi,
deoarece nu—i găsea niciun fel de întrebuinţare, mai cu seamă că nu—i trezea nici măcar pofta de
9
Un yard = 90 cm.
mâncare. Dar de îndată ce ajunse printre animalele de povară, răsplata lui se vădi foarte mare, şi trebui
să facă sforţări uriaşe ca să—şi stăpânească exclamaţiile de bucurie care erau gata—gata să—i scape
de pe buze. Aici uită toate primejdiile prin care trecuse până să ajungă acolo şi toată precauţia şi
prevederea acestui războinic încercat dispărură pentru moment, făcând loc exaltării.
Capitolul V
O, vrednic tată, ce—avem de pierdut? — Legea

Ne e—mpotrivă. Să—ngăduim, deci,
Unui hoţ fudul de carne să ne—nfrunte?
Fii jude şi călău!
„Cymbeline"
În timp ce războinicul teton îşi îndeplinea misiunea cu toată dibăcia ce—i stătea în fire, prin preria fără
de sfârşit nu se auzi nici măcar un sunet. Ceilalţi sălbatici din grup rămăseseră nemişcaţi acolo unde se
găseau, aşteptând cu răbdarea bine—cunoscută a băştinaşilor semnalul de luptă. Pentru ochii
neliniştiţi şi profund interesaţi ai celor care ocupau mica ridicătură descrisă mai sus ca fiind locul unde
se aflau prizonierii, scena înfăţişa doar panorama solemnă a acelor imense câmpii vag luminate de
razele lunii, ascunsă uneori printre nori. Locul taberei era marcat doar printr—o umbră ceva mai
compactă, fiind aşezată mai la vale de crestele valurilor nesfârşite, scăldate din loc în loc de lumina
lăptoasă a lunii. Iar restul priveliştii nu era decât un deşert fără margini, maiestuos şi tăcut.
Dar celor care ştiau atât de bine ce se ascunde sub acea mantie a tăcerii şi a nopţii, priveliştea asta le
trezea cele mai puternice emoţii. Neliniştea lor creştea treptat, mai cu seamă că minutele treceau fără
ca cel mai mic zgomot să sfâşie tăcerea şi întunericul care învăluiau tabăra. Respiraţia lui Paul
devenise mai lungă şi mai adâncă, iar Ellen tremura mai tare ca înainte, simţind cum îi freamătă tot
trupul, deşi se rezemase de braţul tânărului, în căutarea unui sprijin.
Despre şubreda onestitate a lui Weucha, ca şi despre slăbiciunea de care dăduse dovadă până atunci,
am vorbit mai înainte. Aşa că cititorul n—are de ce să se mire când va afla că a fost cel dintâi care a
uitat regulile de purtare pe care le impusese el însuşi. Chiar în clipa în care cititorul l—a lăsat pe
Mahtoree cercetând, îmbătat de fericire, numărul şi calitatea vitelor lui Ishmael, omul însărcinat cu
paza prizonierilor, îşi îngădui răutăcioasa plăcere de a—i tortura tocmai pe cei pe care avea datoria să
—i apere. Plecându—şi capul întunecat aproape de urechile trapperului, sălbaticul mârâi, mai curând
decât şopti:
—Dacă marele şef teton va pieri de mâna Cuţitelor—Lungi, vor muri şi tinerii, şi bătrânii.
—Viaţa e darul lui Wahcondah10, răspunse trapperul, cu un calm desăvârşit. Luptătorul lemn—ars
trebuie să se supună legilor sale la fel ca şi ceilalţi copii ai săi. Oamenii mor în clipa pe care o alege el
şi niciun dakota nu—i va putea schimba ceasul.
—Priveşte!, spuse sălbaticul, plimbându—şi lama cuţitului prin faţa prizonierului. Weucha sau
Wahcondah e totuna pentru un câine ca tine.
Bătrânul îşi ridică ochii spre faţa fioroasă a paznicului său şi, preţ de—o frântură de secundă, din
orbitele lui adânci ţâşni o lucire plină de adânc şi sincer dezgust; dar ea se stinse numaidecât, şi—n
ochi i se citea de astă dată milă, dacă nu chiar tristeţe.
—De ce un om trebuie să îndure atâta din partea unui sălbatic lipsit de raţiune?, spuse el apoi în
englezeşte, pe un ton mult mai ridicat decât cel pe care—l întrebuinţase Weucha.
Acesta însă, profitând de jignirea pe care i—o adusese captivul său, îl apucă fără să vrea de pletele—i
albe care—i ieşeau de sub bonetă şi era gata—gata să—şi plimbe ascuţişul cuţitului la rădăcinile lor,
când se auzi un urlet prelung, multiplicat pe dată de întinderea fără margini, ca şi cum mii de demoni şi
—ar fi deschis gâtlejurile în acelaşi timp. Weucha îşi puse cuţitul la loc şi scoase un strigăt de bucurie
sălbatică.
—Acum, strigă Paul, nemaiputându—şi frâna nerăbdarea, acum, bătrâne Ishmael, e momentul să arăţi
ce înseamnă să ai în vine sânge din Kentucky! Trageţi în jos, băieţi, căci pieile—roşii sunt pitite prin
ierburi!
Vocea însă i se pierdu sau trecu neobservată în mijlocul urletelor şi chiotelor care izbucniseră între
timp din toate aproape cele cincizeci de guri câte se aflau în jurul lui. Paznicii rămăseseră mai departe
lângă prizonieri; lucru ce le venea însă tare greu, căci era ca şi cum ai fi vrut să ţii caii pe locul de
plecare, după ce s—a dat semnalul pentru începerea cursei. Îşi agitau braţele prin aer ca nebunii şi
săreau pe loc, continuând să scoată strigătele cele mai sălbatice; semănau mai curând cu nişte copii din
10
Denumirea marelui spirit al indienilor.
cale—afară de veseli, decât cu nişte oameni în toată firea. În toiul dezordinii şi tumultului aceluia se
auzi un zgomot gâfâit, asemănător cu zgomotul care precede trecerea unei cirezi de bizoni; pe urmă
apărură cireada şi turma lui Ishmael, un singur grup compact de animale zăpăcite şi îngrozite.
—Au furat toate vitele, spuse trapperul, privind cu atenţie. Tâlharii l—au lăsat numai cu cămaşa pe el!
Nici nu—şi termină însă vorba, că cireada apăru pe micul povârniş, gonind în direcția prizonierilor,
urmată de o bandă de demoni întunecaţi la înfăţişare, care—o mânau din urmă ca nişte smintiţi.
Agitaţia a molipsit şi caii tetonilor, căci aceştia erau deprinşi să ia şi ei parte la tumultul patimilor
dezlănţuite ale stăpânilor lor, aşa că paznicii abia—i putură ţine în frâu.
În clipa aceea, când privirea tuturor era aţintită asupra vălmăşagului de oameni şi de animale,
trapperul smulse cuţitul din mâinile neobositului său gardian cu o forţă pe care vârsta lui înaintată
părea s—o dezmintă şi tăie, dintr—o singură mişcare, chinga de piele ce ţinea întreaga turmă la un loc.
Animalele începură să sforăie de bucurie şi de groază și bătând pământul cu copitele, porniră razna
prin preriile nesfârşite, apucând încotro vedeau cu ochii.
Weucha se aruncă asupra inamicului cu cruzimea şi repeziciunea unui tigru. Se repezi după cuţitul care
—i fusese luat atât de brusc, căută cu o grabă neputincioasă mânerul toma—hawk—ului şi în acelaşi
timp îşi aţinti privirea asupra turmei, care zbura parcă. Lupta ce se dădea în sufletul lui, între setea de
răzbunare şi lăcomie, a fost scurtă, dar straşnică. Lăcomia câştigă însă până la urmă sufletul acestui
sălbatic, cu patimile lui josnice ajunse de pomină, şi puţin timp se scurse din clipa când animalele
începuseră să fugă şi până când paznicii se hotărâră cu toţii şi, trecând numaidecât la faptă, începură să
le urmărească. Trapperul continuă să—şi înfrunte duşmanul cu un desăvârşit calm, în cele câteva
secunde de nesiguranţă care se scurseră după gestul lui îndrăzneţ, până la hotărârea lui Weucha de a—
şi urma tovarăşii: după aceea, arătând spre convoiul întunecat, zise râzând în felul lui caracteristic:
—O lovitură în cap ar fi fost cea mai uşoară răsplată pentru cel care—ar fi îndrăznit să facă asemenea
lucru faţă de—o santinelă creştină; dar iată că tetonul o ia razna după calul lui, crezând că două
picioare pot face acelaşi lucru ca patru. Şi, cu toate astea, păgânii vor pune mâna până la apusul zilei
de mâine pe toate animalele, fiindcă e vorba de—o luptă între instinct şi înţelepciune. O înţelepciune
cam slăbănoagă, e drept; dar într—un indian sălăşluiesc multe daruri bărbăteşti. Indienii delaware, de
pildă, sunt tot piei—roşii, dar America poate fi mândră de ei; din poporul acesta puternic n—au mai
rămas însă, în momentul de faţă, decât puţini oameni, risipiţi şi ei ici—colo. Da, călătorul nostru poate
rămâne acolo unde se găseşte; are apă îndeajuns, cu toate că natura şi—a bătut joc de plăcerea lui de a
tăia copacii şi de a lăsa pământul gol. Oricum, şi—a văzut animalele pentru cea din urmă oară; ori dacă
nu, sunt un ageamiu în ceea ce priveşte obiceiurile indienilor sioux.
—N—ar fi mai bine să ne unim cu cei din tabăra lui Ishmael?, întrebă căutătorul de miere. Cred c—are
să fie o luptă în toată legea pe chestia asta, dacă nu cumva bătrânul s—o fi preschimbat dintr—odată în
iepure.
—Nu, nu!, exclamă grăbită Ellen.
Dar fu oprită de trapper, care—şi puse mâna cu delicateţe peste gura fetei, în timp ce—i răspundea:
—Sst! Ssst! Sunetul vocilor ne poate pune viaţa în primejdie! Prietenul dumitale, continuă bătrânul,
întorcându—se spre Paul Hover, e un om îndeajuns de curajos?
—Te rog să nu—i spui colonistului aceluia prietenul meu, îl întrerupse tânărul. Niciodată n—am fost
în cârdăşie cu unul care nu e—n stare să—şi pună trupul şi sufletul la bătaie pentru ţara care l—a
hrănit.
—Bine, bine! Să—i zicem atunci cunoştinţă. E în stare să—şi apere bunurile, cu toată forţa, prin
plumb şi pulbere?
—Bunurile lui? Ba şi ceea ce nu—i al lui! Ai putea să—mi spui, bătrâne trapper, cine oare a ţinut
puşca ce—a pus capăt zilelor locţiitorului de şerif, atunci când a vrut să alunge ceata aceea de
haimanale, care se strânseseră şi—aveau chef de bătaie, lîngă Buffalo, acolo în bătrânul Kentucky? Eu
urmărisem, în ziua aceea, o frumuseţe de roi până la scorbura unui fag uscat, iar jos, la rădăcinile lui,
zăcea omul legii cu o gaură în dreptul inimii, în locul unde—şi purta legitimaţia; crezuse pesemne c—
o bucăţică de pergament e o pavăză îndeajuns de puternică împotriva gloanţelor unui colonist. Nu,
Ellen, nu trebuie să te necăjeşti, fiindcă nu s—a putut dovedi niciodată nimic, şi—apoi, se mai găseau
prin împrejurimi încă vreo nouă—zece oameni care se bucurau şi ei de—aceeaşi faimă. Biata fată se
cutremură și făcu o mare sforţare ca să—şi înăbuşe suspinul care—i scăpă totuşi, parcă din adâncul
sufletului.
Trapperul a fost cât se poate de mulţumit, căci în cuvinte puţine, dar limpezi, tânărul îl făcuse să—şi
dea seama de firea emigranţilor, aşa că nu a mai pus nicio întrebare în ce priveşte graba cu care—şi va
răzbuna Ishmael pierderile, ci a zăbovit cu gândul în jurul ultimelor întâmplări, cântărindu—le potrivit
îndelungatei lui experienţe.
—Fiecare dintre noi cunoaştem firele care ne leagă de aproapele nostru, răspunse el; e foarte supărător
că limba, cunoştinţele, bunurile şi culoarea pielii sapă asemenea prăpastie între oameni, cu toate că
sunt copiii aceluiaşi părinte.
Dar—continuă el, sărind pe neaşteptate la altceva, lucru destul de obişnuit pentru el — fiindcă aici este
vorba de ceva care mai aproape de luptă decât de predică, să ne pregătim pentru ceea ce—ar putea să
vină. Sst! Aud mişcare în vale, aşa c—am putea fi văzuţi.
—Se porneşte familia, strigă Ellen cu un tremur în glas care trăda da tot atâta frică la apropierea
prietenilor ei, cât arătase şi
în faţa duşmanilor. Du—te, Paul, părăseşte—mă! Tu, cel puţin, n—ai voie să fii văzut.
—Dacă te—aş părăsi, Ellen, în pustietatea asta, înainte de te a te şti în siguranţă lângă bătrânul
Ishmael, aş merita să nu mai aud zumzet de albină sau, ceea ce e şi mai rău, să le pierd urma când
roiesc în altă parte.
—Uiţi de bătrânul ăsta atât de bun. El n—o să mă părăsească, aşa că nu rămân singură; şi—apoi, noi
ne—am mai despărţit o dată, şi asta într—un loc mult mai singuratic ca cel de—aici.
—Niciodată! Indienii se pot întoarce dintr—o clipă într—alta; şi ce se va întâmpla atunci cu tine aici,
la jumătatea drumului către Munţii Stâncoşi, fără ca nimeni să aibă cunoştinţă de calea pe care vei
apuca? Ce crezi, bătrâne trapper, cât timp ar mai putea trece înainte ca aceşti tetoni, aşa cum îi numeşti
tu, să se întoarcă pentru a lua şi ceea ce—a mai rămas din averea lui Ishmael?
—Nu te teme de ei, răspunse bătrânul, râzând din nou în felul său ciudat, îmi pun capul că diavolii
aceia o să mai alerge după animalele lor încă vreo şase ore. Ascultă! Îi poţi auzi chiar în clipa asta, jos,
în văile acoperite cu sălcii! Sunt nişte adevăraţi indieni sioux şi o să zboare ca nişte elani. Sst! Culcaţi
—vă iarăşi în iarbă! Jos cu voi! Sunt doar o biată făptură de lut şi am auzit ţăcănitul unui trăgaci!
Trapperul nu le lăsă nici timp cât să şovăie, că—i şi trase după el în iarbă, unde au fost cu desăvârşire
înghiţiţi de ceaţa care împânzise preria. Şi a avut mare noroc că bătrânul vânător îşi păstrase întreaga
ascuţime a simţurilor, ca şi agerimea mişcărilor. Căci abia izbutiseră să se culce la pământ, că în
urechile lor şi răsună zgomotul bine—cunoscut al detunăturii aceleia scurte, specifică armelor din
Vest, iar în aceeaşi secundă peste capetele lor şuieră şi plumbul blestemat.
—Bravo, voinicilor! Bravo, os bătrân!, şopti Paul, al cărui neastâmpăr nu putea fi domolit de niciun
pericol şi de nicio împrejurare; o salvă bine ţintită, aşa cum şi—ar dori s—o audă oricine când se află
cu mâna pe trăgaci. Ce zici, bătrâne trapper? Pare a fi un război pe trei fronturi. Să le răspund c—o
salvă tot aşa de izbutită ca şi a lor?
—Nu le răspunde cu nimic, în afară de vorbe bune, rosti grăbit bătrânul; altfel sunteţi pierduţi
amândoi.
—Nu cred c—ar schimba cu ceva faptul că le—aş răspunde cu gura şi nu cu arma, spuse Paul cu un
ton pe jumătate glumeţ, pe jumătate amar.
—În numele cerului, vezi să nu te audă!, strigă Ellen. Du—te, Paul, du—te, acum poţi pleca fără grijă.
Împuşcăturile începură să curgă cu nemiluita, solii lor erau din ce în ce mai aproape, aşa că Ellen fu
silită să tacă, nu atât din precauţie, cât de groază.
—Trebuie să se termine şi cu asta, spuse trapperul, ridicându—se cu demnitatea unui om preocupat
numai de gravitatea situaţiei în care se găsea. Nu ştiu, copii, de ce vă temeţi de cei pe care—ar trebui
să—i iubiţi şi să—i respectaţi, dar trebuie să facem aşa ca să vă salvaţi viaţa. Câteva ore în plus sau în
minus nu vor conta prea mult pentru un om care—a lăsat atâţia ani în urmă, aşa că voi porni înainte.
Drumul e liber, faceţi aşa cum credeţi că e bine şi Dumnezeu să vă binecuvânteze după inima voastră!
Şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, trapperul începu să coboare îndrăzneţ panta, cu paşii iui egali,
fără să şovăie iau sau să se grăbească, îndreptându—se spre tabără. Razele lunii luminară cu mai multă
putere, pentru o clipă, statura lui înaltă și uscăţivă, dându—le de veste celor din tabără că se apropie de
ei. Nepăsător, de altfel, faţă de primejdia momentului, el înainta cu pasul lui liniştit şi măsurat pe
drumul ce ducea spre desiş, până când o voce puternică şi ameninţătoare îl opri, întrebându—l:
—Cine—i? Prieten ori duşman?
—Prieten! Unul care—a trăit prea mult ca să—şi amărască zilele din urmă certându—se.
—Dar nu atât de mult ca să uite vicleniile tinereţii, spuse Ishmael, săltându—şi trupul său imens de
lângă trunchiul după care se pitise şi ieşindu—i trapperului drept în faţă. Bătrâne, ai adus banda asta
de diavoli peste noi, iar mâine vei împărţi prada cu ei!
—Ce pierderi aveţi?, întrebă calm trapperul.
—Opt iepe straşnice; iepe mai bune ca ele n—au fost puse la ham niciodată; şi un mânz care face cât
treizeci de mânji mexicani, şi încă dintre cei mai frumoşi, tocmai buni să—l poarte în spate pe regele
Spaniei. Iar gospodina nu mai are niciun animal cu copita despicată pentru lapte şi pentru lână; şi cred
că până şi râmătorii, oricât s—ar mişca ei de greu, cutreieră acum preriile. Şi acum, străine, adăugă el
lovind cu carabina pământul bătătorit în aşa fel încât ar fi vârât frica în orice om mai puţin hotărât
decât trapperul, spune câte din animalele astea vor trece în stăpânirea ta?
—Cai nu mi—am dorit niciodată, şi nici nu m—am folosit de ei, cu toate că puţini oameni au umblat
atât cât am umblat eu pe pământurile fără de margini ale Americii, aşa bătrân şi lipsit de vlagă cum
par. Dar puţine foloase îţi poate aduce un cal printre dealurile şi pădurile York—ului, ale York—ului
pe care—l ştiu eu, dar care tare mă tem că nu mai este; iar în ceea ce priveşte hainele făcute din lână şi
laptele de vacă, n—am avut niciodată asemenea năzuinţe de femeie. Animalele de pe câmpii îmi dau
hrană şi îmbrăcăminte. Căci socot că niciun veşmânt nu—i mai bun decât pielea unei căprioare, şi
nicio hrană mai gustoasă decât carnea ei.
Sinceritatea şi simplitatea cu care—şi apăra trapperul cauza nu au fost zadarnice, deşi, în ciuda minţii
lui greoaie, emigrantul îşi ieşise până într—atât din fire încât putea izbucni dintr—o clipă într—alta.
Asculta însă ca un om care avea anumite îndoieli.
—Vorbele—ţi sunt pline de înţelepciune, mormăi el în cele din urmă; dar, după judecata mea, prea
avocăţeşti pentru un vânător cinstit.
—Nu vreau să fiu nimic mai mult decât un trapper, îl întrerupse bătrânul cu demnitate.
—Vânător sau trapper, nu văd unde—i deosebirea. Eu am venit, moşule, în locurile astea fiindcă legea
mă apăsa cam tare şi fiindcă nu—mi plac vecinii care nu—s în stare să pună capăt unei neînţelegeri
fără să se înfăţişeze înaintea unui judecător şi a altor doisprezece oameni; dar n—am venit ca să fiu
jefuit de bunul meu, iar după asta să—i mai şi mulţumesc hoţului.
—Cel care are îndrăzneala să înainteze atât de mult în prerie trebuie să se deprindă cu obiceiurile
proprietarilor ei.
—Proprietari!, repetă colonistul, ursuz. Am acelaşi drept asupra acestor pământuri ca oricare dintre
guvernatorii celorlalte state. Ai putea să—mi spui, moşule, unde se află acea lege sau dreptul ce
hotărăşte că un om poate avea o bucată de pământ, un oraş ori un comitat întreg pentru folosul lui
propriu, iar altul trebuie să cerşească pentru palma de pământ în care—şi va săpa groapa? Ăsta e un
lucru nefiresc, şi nu cred să se afle asemenea lege, dar poate că asta e legea ta!
—N—aş putea spune că n—ai dreptate, răspunse trapperul, care în privinţa aceasta, deşi avea cu totul
alte temeiuri, gândea întocmai ca şi colonistul, şi am spus asta întotdeauna, adică ori de câte ori am
găsit eu de cuviinţă. Dar animalele tale au fost furate de cei care sunt stăpâni peste tot ce se află în
pustietăţile astea.
—Mai bine—aş sta de vorbă despre asemenea lucruri cu cineva mai înţelept, răspunse colonistul;
vocea—i era fioroasă, cu toate că vorbele păreau tot atât de nepăsătoare ca şi cel care le rostea. Socot
că sunt neguţător cinstit, ca unul care plăteşte întotdeauna cu moneda cu care a fost plătit şi el. Ai văzut
indienii?
—Sigur că i—am văzut; m—au ţinut prizonier în timp ce se furişau în tabără.
—Ar fi fost o faptă tare potrivită pentru un alb şi un creştin dacă mi—ai fi dat de ştire din vreme, i—o
întoarse Ishmael, uitându—se la trapper cu coada ochiului, întocmai ca un om care pune la cale un
lucru rău. Nu fac parte dintre cei care spun ”vere" oricărui ins care—i iese în cale, dar cred că, în
împrejurări cum sunt cele de faţă, întâlnirea dintre doi creştini ar trebui să aibă oarecare însemnătate.
Dar ce s—a întâmplat, s—a întâmplat și nu poate fi dres prin vorbe. Hai, ieşiţi din tufişurile voastre,
băieţi, nu—i decât bătrânul; a mâncat din pâinea mea şi trebuie să—mi fie prieten, cu toate că am
motive să—l bănuiesc c—a uneltit cu duşmanii mei.
Trapperul nu spuse nimic auzind bănuielile jignitoare care i i se aruncau în faţă, fără ca celălalt să stea
mult pe gânduri și fară să se ferească nicidecum, cu toate că Ishmael luase cunoştinţă de explicaţiile pe
care i le dăduse.
Ordinul dat de necioplitul colonist stârni pe dată mişcare în tabără. Patru sau cinci dintre fiii săi se
înfăţişară numaidecât de după maldărul de pături unde se pitiseră, crezând că cei trei albi, ale căror
siluete le zăriseră destul de bine, fac parte din banda indienilor sioux. Fiecare ins care se apropia,
lăsându—şi carabina pe umăr, arunca spre străin o privire indiferentă, dar întrebătoare, cu toate că nici
unul dintre ei nu dădu a înţelege c—ar fi curios să afle când a venit şi de ce. Purtarea aceasta se datora
însă nu numai firii lor lăsătoare, ci mai ales unor îndelungi şi nenumărate experienţe care—i învăţaseră
că, în asemenea împrejurări, cel mai bine e să te ţii deoparte. Trapperul îndura privirile lor
morocănoase şi mute cu cugetul nevinovat şi cu hotărârea unui om tot atât de încercat ca şi ei.
Mulţumit, pentru moment, de ceea ce văzuse, cel mai mare dintre băieţi, adică tocmai santinela de a
cărei nepăsare profitase cu atâta dibăcie vicleanul Mahtoree, se întoarse spre tatăl lui şi spuse grosolan:
—Dacă omul ăsta e tot ce—a rămas din grupul de pe creastă, atunci nu ne—am risipit gloanţele
degeaba.
—Da, ai dreptate, răspunse tatăl, întorcându—se iute spre trapper, ca şi când vorbele greoaie ale fiului
său i—ar fi deşteptat un gând fugar. Cum se face, străine, că păreai adineauri trei, ori poate că lumina
lunii e înşelătoare?
—Văzându—i pe tetoni alergând în urma vitelor tale prin prerie ca nişte draci împieliţaţi, putea să ţi se
pară că sunt şi o mie, prietene.
—Da, unui flăcău din oraş sau unei muieri slăbănoage, cu toate că bătrâna mea Esther nu s—ar speria
de—o piele—roşie, cum nu s—ar speria de—un pui de lup sau de scâncetul unui prunc. Te încredinţez
că, dacă diavolii ăştia ne—ar fi atacat în plină zi, nevastă—mea ar fi dat năvală în mijlocul lor, iar
indienii ar fi priceput numaidecât că n—are chef să—şi împartă cu ei nici untul şi nici brânza, fără să i
se plătească. Dar va veni foarte curând timpul, străine, când dreptatea îşi va spune cuvântul şi fără
ajutorul a ceea ce se cheamă lege. Noi facem parte dintr—un neam cu o minte mai înceată, aşa cum se
zice destul de des despre noi; înceţi, însă siguri; şi sunt puţini cei care s—ar putea lăuda că lovitura lor
n—a fost plătită cu una şi mai vârtoasă din partea lui Ishmael Bush.
—Atunci, Ishmael Bush s—a lăsat dus de pornirea aceea care mână şi animalele, în loc să urmeze
calea firească a celor din neamul lui, răspunse cu răceală trapperul. Am lovit şi eu de multe ori în viaţa
mea, dar niciodată n—am omorât vreo cerboaică fără să am nevoie de carnea ori de pielea ei, şi nici n
—am mai simţit vreodată ceea ce—am simţit când am lăsat în păduri vreun indian mingo neîngropat,
în timpul unei lupte necinstite şi făţişe.
—Cum adică, ai fost soldat, bătrâne trapper? Am făcut şi eu câteva recunoaşteri, pe vremea când eram
flăcău; şi l—am urmat și pe Anthony nebunul, prin pădurile de fag; dar se bătea prea mult toba şi se
dădeau prea multe ordine în armata lui pentru un om cu firea mea; aşa că l—am părăsit fără să—mi cer
măcar ceea ce—mi mai rămăsese din soldă. Ai auzit, sunt sigur, despre un om numit Anthony nebunul,
dac—ai trăit printre soldaţi?
—Am luptat sub ordinele lui în ultima mea bătălie, nădăjduiesc să fi fost ultima, răspunse trapperul,
iar în ochii lui adânciţi în orbite trecu parcă o rază de soare, ca şi când acea aducere aminte i—ar fi
pricinuit o mare bucurie; dar în secunda Următoare privirea i se întunecă, de parcă i—ar fi părut rău c
—a fost părtaş la ciocnirile sângeroase din timpul bătăliilor.
—Treceam din statele de pe malul mării spre regiunile astea îndepărtate când m—am încrucişat cu
armatele lui şi m—am agăţat şi eu de coada trupei, ca orice gură—cască; dar când s—a ajuns la lupte,
atunci şi—a făcut datoria şi puşca mea, laolaltă cu celelalte şi, cu toate că e ruşinos, n—am înţeles
niciodată pricina acelor neînţelegeri, aşa cum un bărbat de vârsta asta ar trebui să priceapă ce—l face
să răpească semenilor săi viaţa, darul acesta pe care nu—l poate întoarce niciodată!
—Vino, străine, îi spuse emigrantul, a cărui fire aspră se mai îndulcise după ce aflase că luptaseră de
aceeaşi parte a baricadei în timpul crâncenului război din Vest; nu—i nevoie de cine ştie ce pricină ca
să pornească neînţelegerile dintre creştini şi sălbatici. Mâine vom afla mai multe despre hoţii de cai;
noaptea asta nu putem face nimic mai bun sau mai înţelept decât să ne culcăm şi să dormim.
Şi, spunând aceasta, Ishmael porni înapoi spre tabăra lui prădată, conducându—l într—acolo şi pe
bătrânul trapper, a cărui viaţă se aflase într—un mare pericol cu câteva minute aia mai înainte. Când
ajunse în mijlocul familiei sale, explică totul în câteva cuvinte presărate cu înjurături la adresa
jefuitorilor, și—i aduse şi nevestei sale la cunoştinţă ceea ce se întâmplase în prerie; apoi le împărtăşi
hotărârea de a—şi recâştiga forţele pierdute, culcându—se şi dormind.
Trapperul a fost şi el de acord cu această hotărâre şi—şi încropi un culcuş pe grămada de crengi ce i se
dădu, cu mai multă linişte decât aceea a unui suveran care se pregăteşte de culcare în palatul său,
înconjurat de garda sa înarmată. Bătrânul nu închise însă ochii până când nu se convinse că Ellen
Wade se află iarăşi în mijlocul femeilor din tabără şi că prietenul sau iubitul ei, orice—ar fi fost, ţinuse
seama de sfatul dat, ferindu—se să fie zărit. După asta adormi, dar aşa cum dorm iepurii, ca orice om
obişnuit de multă vreme cu veghea.
Capitolul VI
E—atât de ţanţoş şi de fandosit

Că vorba—i prea săracă să o spună.
SHAKESPEARE
Ishmael Bush îşi petrecuse toată viaţa lui, de peste cincizeci de ani, la marginea societăţii. Se lăuda că
n—a locuit niciodată într—un loc unde n—ar fi putut doborî, fără să se teamă de nimeni, orice copac
văzut din pragul casei sale; că legea n—a prea avut ce căuta în socotelile lui; şi că urechile lui n—au
ascultat de bunăvoie dangătul clopotelor. Eforturile i—au întrecut rareori nevoile, deşi se întâmpla ca
aceste nevoi să fie numai când şi când împlinite. N—avea respect pentru nicio știinţă în afară de cea a
medicinii; şi asta fiindcă nu se putea supune niciunui fel de disciplină, în afara celei care venea în
directă legătură cu simţurile. Respectul lui pentru această ramură specială a ştiinţei l—a făcut să intre
în legătură de prietenie cu un om care se ocupa cu medicina şi a cărui pasiune pentru ştiinţele naturale l
—a îndemnat să tragă tot felul de foloase de pe urma pornirii spre emigrare a lui Ishmael. Primi,
așadar, cu toată bunăvoinţa de care era în stare, pe respectivul gentleman în familia lui, sau mai bine
zis sub protecţia lui, şi astfel călătoriră împreună, până departe în prerie, în cea mai perfectă înţelegere.
Ishmael îşi felicita deseori soţia pentru asemenea tovarăş, care le va fi de mare folos în noua lor
aşezare, acolo unde i—o duce norocul adică, până când familia se va „aclimatiza" cu totul. E drept că
cercetările naturalistului i—au abătut câteodată, pentru un timp oarecare, de pe drumul hotărât de
emigrant, deşi acesta părea să se orienteze numai rareori şi după altceva în afară de soare. Cei mai
mulţi oameni s—ar fi socotit norocoşi dacă n—ar fi fost de faţă la periculosul atac dat de indienii
sioux, aşa cum s—a întâmplat cu Obed Bat, cum se numea aventurosul gentleman mai sus—pomenit
(ori Battius, denumire care îl făcea fericit), membru al mai multor societăţi ştiinţifice de partea aceasta
a Atlanticului.
Cu toate că firea zăbavnică a lui Ishmael nu se trezise încă, el fierbea totuşi de mânie când se gândea la
neruşinarea cu care—i călcaseră indienii proprietatea. Adormi însă imediat, fiindcă era ceasul când
obişnuia să—şi împrospăteze forţele şi pentru că ştia cât de nevolnice s—ar dovedi orice cercetări
făcute în întunericul acela din miez de noapte. Şi apoi, îşi dădea seama că situaţia lui era prea nesigură
ca să pună în primejdie, pornind în căutarea bunurilor pierdute, şi ceea ce—i mai rămăsese. Oricât de
mult ar iubi locuitorii preriilor caii, oricine poate înţelege şi interesul lor pentru multe alte obiecte care
se mai aflau încă în stăpânirea călătorilor. Era un şiretlic bine—cunoscut acela de—a împrăştia o
cireada şi de—a te folosi apoi de zăpăceală; dar se pare că Mahtoree nu preţuise îndeajuns destoinicia
omului pe care—l atacase. Liniştea cu care a primit emigrantul pierderea suferită s—a văzut mai sus,
iar de acum încolo rămâne să vedem şi rezultatele hotărârilor sale chibzuite.
Cu toate că în tabără erau mulţi ochi treji şi multe urechi care pândeau cu nelinişte cel mai mic semn al
unei noi primejdii, totul a rămas cufundat în cea mai deplină tăcere pentru restul nopţii. Liniştea şi
oboseala şi—au îndeplinit, în cele din urmă, sarcina, şi toţi, în afară de cei însărcinaţi cu paza
călătorilor, au dormit duşi până dimineaţa. In ce măsură şi—au făcut datoria paznicii aceştia după atac,
nu s—a ştiut niciodată, deoarece nu s—a mai întâmplat nimic care ar fi putut dovedi cât au fost de treji
în restul nopţii.
Şi tocmai când începea să mijească de ziuă şi lumina tulbure a zorilor se răspândea peste tot, Ellen
Wade, speriată şi neliniştită încă, se ridică grijulie din mijlocul copiilor, printre care se ascunsese când
se furişase înapoi în tabără, şi, păşind uşor peste trupurile lor adormite, înainta până în locul unde se
aflau santinelele lui Ishmael. Aici se opri puţin să asculte, fiindu—i frică să meargă mai departe. Dar
şovăiala ei trecătoare a fost de scurtă durată, şi înainte ca ochii adormiţi ai santinelelor să fi putut zări
cât de cât silueta ei mişcătoare, Ellen se îndreptă către creastă şi se opri pe culmea cea mai apropiată.
Aici Ellen ascultă îndelung, aşteptând să desluşească şi alt sunet în afară de suflul vântului de
dimineaţă, care susura încetişor printre ierburile de la picioarele ei. Şi era cât pe—aici să se întoarcă,
dezamăgită, când urechea prinse zgomot de paşi omeneşti, care treceau prin iarba uscată. Sărind
sprintenă înainte, fata zări nu după mult timp o umbră care urca povârnişul dinspre partea cealaltă a
taberei, ca şi cum i—ar fi observat făptura desenată pe orizont. Era gata să rostească numele lui Paul şi
să înceapă a vorbi cu graba şi vioiciunea cu care—şi întâmpină prietenul o femeie plină de afecţiune
când, dându—se înapoi, îşi termină cu răceală salutul:
—Nu m—aş fi aşteptat, doctore, să te întâlnesc la o oră atât de neobişnuită!
—Toate orele şi anotimpurile sunt la fel, draga mea Ellen, pentru cel care iubeşte cu adevărat natura, îi
răspunse un om mic, slăbănog, trecut puţin de vârsta mijlocie, dar peste măsură de ager; era îmbrăcat
într—un curios amestec de haine și piei, şi înainta drept spre ea, cu familiaritatea unei vechi
cunoştinţe. Iar cel care nu—i în stare să afle nimic de admirat în lumina asta tulbure nu cunoaşte o
bună parte din minunile pe care le stăpâneşte.
—Asta—i cât se poate de adevărat, răspunse Ellen, dându—şi repede seama că va trebui să găsească şi
ea o justificare pentru faptul că se afla acolo la o oră atât de neobişnuită; şi cunosc mulţi oameni care—
şi închipuie că lumea e mai frumoasă noaptea, decât în lumina strălucitoare a soarelui.
—Ah! Organele lor vizuale sunt, desigur, prea delicate, dar omul care vrea să studieze obiceiurile
felinelor şi varietatea albinoşilor trebuie să fie treaz tocmai la ora asta. Aş îndrăzni să spun că sunt
oameni care preferă să se uite la lucruri în amurg, din simplul motiv că atunci văd mai bine decât în
timpul zilei.
—Şi ăsta e motivul pentru care dumneata stai treaz atât de des noaptea?
—Rămân treaz, fata mea, fiindcă pământul în revoluţia lui diurnă permite luminii soarelui să lumineze
numai jumătate de zi un meridian, şi fiindcă ceea ce am eu de înfăptuit nu poate fi săvârşit în
douăsprezece sau cincisprezece ore consecutive. Am lipsit două zile din mijlocul familiei, umblând
după o plantă care creşte numai pe lângă afluenţii râului La Plata şi n—am trecut pe lângă un singur fir
de iarbă fără să nu—l fi enumerat şi clasat.
—Ai fost nefericit, doctore, dar...
—Nefericit!, replică omuleţul, apropiindu—se de Ellen şi agitându—şi blocul de notiţe cu un aer în
care bucuria se amesteca, în mod curios, cu o prefăcută modestie. Nu, nu, Ellen, sunt oricum vrei,
numai nefericit nu; în afară de cazul când poate fi numit astfel un om a cărui avere e făcută, a cărui
faimă e statornicită pentru totdeauna şi al cărui nume va călători în viitorime alături de—al lui Buffon.
Buffon!, un biet compilator; unul care se bazează şi profită de munca altora. Nu; pari passu11 cu
Solander, care şi—a câştigat cunoştinţele cu trudă şi lipsuri.
—Ai descoperit o mină, doctore Bat?
—Mai mult decât o mină; o comoară în bani, gata să fie imediat folosită, fata mea. Ascultă! Eram pe
cale de—a face unghiul necesar pentru a întâlni drumul urmat de unchiul dumitale când, după atât de
infructuoase cercetări, am auzit deodată nişte zgomote asemenea detunăturilor unor arme de foc...
—Da, exclamă cu vioiciune Ellen, am fost atacaţi...
—Şi am crezut că sunt pierdut, continuă omul nostru de ştiinţă, mult prea preocupat de propria lui
problemă pentru a înţelege sensul celor spuse de Ellen. Pericolul era însă mic. Cunoşteam baza şi
căpătând lungimea laturei perpendiculare prin calcul, ceea ce nu constituia nicio greutate, pentru a—mi
completa triunghiul, nu—mi rămânea decât să trag şi ipotenuza. Cred că focurile acelea au fost
slobozite în interesul meu, căci mi—am schimbat direcţia nu fiindcă zgomotul m—ar fi îngrozit, ceea
ce ar lăsa să se înţeleagă c—aş crede mai mult în precizia simţurilor decât într—un calcul matematic
sau măcar cât într—un calcul matematic, ci mă temeam ca nu cumva vreunul dintre copii să aibă
nevoie de ajutorul meu.
—Sunt cu toţii, din fericire...
—Ascultă!, o întrerupse naturalistul, uitând numaidecât de binevoitoarea lui grijă pentru pacienţi şi
dând mult mai mare importanţă povestirii sale. Am străbătut o fâşie lată din prerie, fiindcă sunetul
ajunge foarte departe de vreme ce nu întâlneşte niciun obstacol în cale, când am auzit deodată tropot de
copite, ca şi când bivolii ar fi bătut pământul. Pe urmă am văzut, la oarecare depărtare, o turmă de
animale urcând și coborând dealurile, animale care ar fi rămas necunoscute şi nedescrise, dacă n—ar fi
intervenit această fericită întâmplare. Unul din ele, unul dintre cele mai reuşite exemplare s—a răzleţit
puţin de celelalte. Turma se îndrepta atunci spre mine, așa că drumul pe care apucase animalul acela
solitar a coincis cu al celorlalte şi au ajuns astfel cam la cincizeci de yarzi de locul unde mă aflam eu.
Am profitat de ocazie şi, cu ajutorul peniţei şi al lumânării, l—am descris pe loc. Aş fi dat o mie de
dolari, Ellen, pentru carabina unuia dintre băieţi.
—Dar ai şi dumneata pistol, doctore; de ce nu te—ai folosit de el?, spuse fata, care—l ascultase
distrată şi neliniştită, căci ochii ei erau aţintiţi asupra preriei; se bucura însă că naturalistul intui o forţa
să mai rămână un timp pe creastă.
—Da, dar n—are în el decât alice, aşa că nu—mi foloseşte decât pentru reptile şi insecte mai mari. Nu,
am procedat mult mai înţelept evitând un război din care nu puteam ieşi decât înfrânt. Am înregistrat
evenimentul, însemnând fiecare particularitate cu precizia necesară ştiinţei. O să asculţi, Ellen, fiindcă
că eşti o fată bună şi cultivată, şi, reţinând în felul acesta ceea ce vei auzi acum, vei fi de mare folos
ştiinţei, în caz că mi s—ar întâmpla ceva. Căci, draga mea Ellen, cercetările mele mă expun la aceleaşi
pericole ca şi pe un războinic. În noaptea asta, continuă el privind fără să vrea îndărăt, în noaptea asta
îngrozitoare a fost periclitat însuşi principiul vieţii de însuşi monstrul pe care l—am descoperit. S—a
apropiat de câteva ori de mine şi ori de câte ori mă retrăgeam, el înainta din nou. Cred că numai mica
mea lanternă m—a apărat. Am ţinut—o între noi în timp ce scriam, aşa că mi—a făcut un dublu
serviciu: mă ajuta să scriu şi—mi servea şi drept pavăză. Dar, ascultând numai descrierea bestiei, îţi
vei da seama de riscurile prin care trece un cercetător pentru propăşirea ştiinţei, pusă în slujba
omenirii.
Naturalistul îşi ridică blocul cu însemnări şi se pregăti să le citească, atât cât îi îngăduia lumina slabă
care se revărsa peste prerie, făcând următoarea introducere:
—Ascultă, fata mea, şi vei afla cu ce comoară mi—a fost dat să îmbogăţesc paginile ştiinţelor naturale.
—Animalul acesta n—o fi cumva născocirea imaginaţiei dumitale?, întrebă Ellen, care renunţase să
mai cerceteze preria; iar ochii ei de un albastru adânc aveau o strălucire neaşteptată, ceea ce arăta că
ştia cum să—şi bată joc de slăbiciunea învăţatului ei tovarăş.
—Stă oare în puterea omului darul de—a da viaţă materiei inerte? Ce n—aş da să fie aşa! Vei vedea
atunci o Historia Naturalis Americana care—i va acoperi de ruşine pe toţi imitatorii aceia caraghioşi ai
francezului Buffon. Se va putea realiza un progres imens în formarea tuturor patrupedelor, mai ales a
celor care se bizuie în special pe velocitate. Două din membrele lor inferioare vor fi alcătuite după
principiul pârghiei; vor fi poate tot rotunde, aşa cum sunt acum, cu toate că n—am stabilit încă dacă
11
împreună (Lb. latină).
îmbunătăţirea aceasta va putea fi adusă membrelor inferioare sau superioare, deoarece va trebui să mai
studiez ce necesită o sforţare mai mare a muşchilor, acţiunea de a împinge sau cea de—a trage? Dar
toate astea sunt fără speranţă, cel puţin în momentul de faţă, adăugă el oftând uşor; îşi ridică din nou
blocul cu însemnări spre lumină şi începu să citească cu voce tare:
Octombrie 6,1805. Asta e data pe care, îndrăznesc să spun, o cunoşti mai bine ca mine. Mem.
Cvadruped; văzut la lumina stelelor şi cu ajutorul lămpii mele de buzunar în preriile nord—
americane, vezi jurnalul pentru latitudine şi longitudine. Genus, necunoscut; se va numi, de aceea,
după descoperitor şi după fericita coincidenţă de a fi fost văzut seara, Vespertilio Horribilis
Americanus. Dimensiuni (după apreciere), lungime maximă, unsprezece picioare; înălţime, şase
picioare; cap ridicat; nări dilatate; ochi expresivi şi fioroşi; dinţi numeroşi ca la fierăstrău şi coadă
orizontală, agitată şi uşor felină; picior mare şi păros; gheara lungă, îndoită, periculoasă; urechi
invizibile; coarne lungi, divergente şi formidabile; culoarea plumburiu—cenuşiu, cu pete lucitoare;
voce sonoră, marţială şi înspăimântătoare; obiceiuri: carnivor, fioros şi neînfricat.
Asta este!, exclamă Obed, în timp ce îşi termina concisa, dar cuprinzătoarea descriere. Iată un animal
care va putea pretinde, ca şi leul, şi cu aceiaşi sorţi de izbândă, titlul de rege al animalelor.
—N—am prins înţelesul tuturor cuvintelor dumitale, doctore Battius, răspunse fata care, ageră fiind la
minte, descoperise numaidecât slăbiciunea filosofului şi i se adresa foarte des cu numele care—i făcea
acestuia atâta plăcere; dar cred că e periculos să ne îndepărtăm prea mult de tabără, dacă prin prerie
dau târcoale asemenea monştri.
— Te—ai exprimat foarte bine spunând că dau târcoale, răspunse naturalistul. Se apropiase şi mai mult
de ea şi—i vorbea cu o voce abia şoptită, ca şi cum ar fi vrut să—i destăinuiască nişte secrete mult mai
importante decât ce—i spusese până atunci. Sistemul meu nervos n—a fost pus niciodată la asemenea
încercare; a fost un moment, recunosc, când, fortiter in re12,eram gata—gata să cedez în faţa unui atât
de îngrozitor inamic, dar dragostea pentru ştiinţele naturii m—a făcut să—mi revin şi m—a condus
spre triumf.
—Dumneata vorbeşti o limbă foarte deosebită de cea pe care o folosim noi, cei din Tennessee, rosti
Ellen, încercând să—și stăpânească râsul, încât abia pot prinde înţelesul cuvintelor pe care le spui. Dac
—am priceput eu bine, cred c—ai vrut să spui că erai cu inima cât un purice.
—Comparaţia e foarte injustă faţă de această fiinţă care are proporţiile ei potrivite pe scara insectelor,
dragă Ellen, adăugă el, cu o figură gravă, ca şi cum ar fi vrut s—o impresioneze. Am fost urmărit,
hăituit şi am trecut printr—un mare pericol, aşa că fapta mea nu trebuie batjocorită. Ce—i asta?
Ellen tresări; seriozitatea şi adânca sinceritate a naturalistului au făcut oarecare impresie chiar şi asupra
minţii ei.
Uitându—se într—acolo unde arăta doctorul, fata observă un animal ce alerga peste prerie şi se
îndrepta în goană spre locul unde se aflau ei. Nu se luminase chiar într—atât încât să i se poată desluşi
bine forma, dar ceea ce se zărea din el te făcea să te gândeşti la un animal fioros şi sălbatic.
—Vine! Vine!, strigă doctorul, căutându—şi în mod instinctiv blocul cu însemnări, în timp ce tremura
din toate mădularele şi făcea eforturi nemaipomenite pentru a se ţine pe picioare. Acum, Ellen, norocul
mi—a dat posibilitatea să îndrept greşelile pe care le—am făcut la lumina lunii. Reţine: cenuşiu—
plumburiu, fără urechi, coarne imense.
Mâinile şi vocea încetară să—i mai tremure la auzul răgetului scos de un animal îndeajuns de
înfiorător pentru a umple de teamă chiar şi inima unui om mai curajos decât naturalistul. Strigătele
animalului trecură peste prerie într—o cadenţă stranie şi sălbatică, urmate imediat de o linişte
impresionant de solemnă, întreruptă însă numaidecât de trilurile melodioase din râsul Ellenei Wade. In
timpul acesta, naturalistul se preschimbase într—un fel de statuie a uimirii, îngăduind unui măgar de o
mărime neobişnuită să—l miroasă de jur împrejur.
—E măgarul dumitale!, strigă Ellen, în clipa în care a putut vorbi. Credinciosul şi răbdătorul dumitale
măgar!
Îngrozit, doctorul îşi rotea ochii de la animal la Ellen şi de la Ellen la animal, dar nu—şi exprima
mirarea în niciun fel.
12
hotărât (locuţiune latină).
—Nu vrei să recunoşti, cu alte cuvinte, un animal care te—a slujit atâta timp, urmă fata nemaiputându
—şi stăpâni râsul; un animal despre care te—am auzit spunând de mii de ori că te servea
nemaipomenit de bine şi pe care—l iubeai ca pe—un frate?
—Asinus domesticusl, exclamă doctorul, răsuflând din greu, ca un om gata să se înăbuşe; nu există
niciun fel de dubiu în ceea ce priveşte genul lui, şi o să susţin întotdeauna că acest animal nu face parte
din specia equus. Este, fără doar şi poate, Asinus, Ellen Wade; dar acesta nu—i Vespertilio Horribilis
din prerie. Sunt animale cu totul diferite, pot să te asigur, tânăra mea doamnă, şi cu caracteristici cu
totul deosebite, în toate privinţele. Celălalt e carnivor, continuă el, uitându—se la însemnările lui,
acesta e granivor; calităţi: fioros, periculos; paşnic, cumpătat; urechi inexistente; urechi prelungi:
coarne divergente etc, coarne inexistente.
Fu întrerupt însă de un nou hohot de râs, care—l ajută într—o oarecare măsură să revină la realitate.
—Imaginea lui Vespertilio dăinuia încă pe retină, remarcă plin de consternare acest observator al
tainelor naturii, într—un fel care părea ceva mai umil, şi am fost destul de prost să confund fidelul meu
animal cu monstrul, cu toate că sunt încă mirat văzând animalul alergând în libertate.
Ellen începu să—i povestească de—a fir—a—păr cum au fost atacaţi, cât şi despre urmările acestui
atac. I—a descris cum fugiseră animalele din tabără şi cum se risipiseră prin prerie cu o viteză
nemaipomenită; bogăţia de amănunte din vorbele ei ar fi trezit anumite bănuieli în cugetul unui om
mai puţin distrat ca doctorul. Cu toate că s—a ferit să spună lucrurilor pe nume, fata a izbutit totuşi să
—i dea de înţeles că—şi făcuse o părere greşită despre animalele acelea sălbatice; apoi, în încheiere, s
—a plâns de pierderea suferită şi a făcut unele observaţii cât se poate de fireşti privind starea jalnică în
care rămăsese familia emigrantului. Naturalistul ascultă în tăcere şi plin de mirare, fără s—o întrerupă
ori să—i scape vreo exclamaţie prin care să—şi arate surprinderea. Dar ochii ageri ai fetei au observat
că în timp ce ea vorbea, pagina aceea atât de importantă a fost ruptă din bloc pe ascuns, ceea ce
dovedea că proprietarul ei îşi dăduse seama de greşeala făcută. Din clipa aceea, lumea n—a mai auzit
niciodată despre Vespertilio Horribilis Americanus, iar ştiinţele naturale au pierdut pentru totdeauna
un important inel din lanţul viu despre care se spune că leagă pământul de cer, lanţ în care se crede că
omul ar fi într—o foarte strânsă legătură cu maimuţa.
După ce doctorului Bat i—au adus la cunoştinţă toate amănuntele atacului, atenţia lui se îndreptă în
altă direcţie. Hotărî să lase anumite coli şi câteva cutii ticsite cu diverse plante și animale răposate în
grija bunului Ishmael, căci mintea lui ageră a înţeles numaidecât că nişte bandiţi atât de vicleni ca
indienii sioux n—ar scăpa pentru nimic în lume prilejul de a—l despuia de o asemenea comoară. Ceea
ce—i spusese Ellen pentru a—i linişti temerile nu folosi la nimic, aşa că se despărţiră: el ca să scape de
îndoială şi de teamă, iar ea ca să se furişeze tot aşa de încet şi de tiptil cum făcuse şi la plecare în cortul
tăcut şi stingher.
Capitolul VII
Cum? Cincizeci de prieteni dintr—odată?

„Regele Lear"
Soarele se înălţa sus, luminând întinderile nesfârşite ale preriilor. Atunci când Obed intră în tabără,
strigând şi văicărindu—se, se trezi numaidecât şi familia colonistului, care mai dormea încă. Ishmael şi
fiii lui, împreună cu antipaticul frate al nevestei sale, se sculară în mare grabă; şi în timp ce soarele îşi
răspândea lumina—i aurie peste tabără, ei descopereau, treptat—treptat, cât de mari le erau pierderile.
Ishmael se uită de jur împrejur, privind cu dinţii încleştaţi vehiculele încărcate până—n vârf, grupul
înmărmurit de spaimă și lipsit de apărare al copiilor care se strânseseră în jurul mamei lor, ursuze şi
deznădăjduite, apoi se îndreptă spre câmpie, ca şi cum aerul din tabără l—ar fi înăbuşit. A fost urmat
de o parte dintre băieţi, care—i pândeau cu cea mai mare atenţie mişcările şi privirile întunecate ale
ochilor, ca şi cum de acestea ar fi depins activitatea lor viitoare. Urcară în cea mai desăvârşită linişte
movila cea mai apropiată, de unde puteau privi nestingheriţi peste pustietatea preriilor. Dar nu au văzut
decât un bizon singuratic ce—şi agonisea o hrană sărăcăcioasă, alcătuită din ierburi uscate, iar la mică
depărtare măgarul naturalistului care se folosea de libertate pentru a—şi căuta ceva de mâncare.
—E unul dintre animalele pe care nemernicii ni l—au lăsat ca să—şi bată joc de noi, spuse Ishmael
privind spre măgar; pe cel mai amărât dintre toţi! Asta e un pământ vitreg pentru semănături, băieţi; şi
cu toate astea, trebuie să găsim hrană pentru atâtea guri flămânde!
—Într—un loc ca ăsta, carabina e mai de folos decât sapa, răspunse feciorul cel mai mare, lovind plin
de dispreţ pământul sterp, pe care se aflau. E mai bine de cel care se hrăneşte din fasolea săracului
decât de cei care mănâncă mămăligă. Până şi o cioară ar vărsa lacrimi dac—ar trece peste regiunea
asta.
—Dumneata ce spui, bătrâne trapper?, se întoarse tatăl, hohotind cu cruzime şi arătând spre urma pe
care—o lăsase călcâiul său imens pe pământul bătătorit. Crezi că ăsta—i pământul pe care şi l—ar
alege un om care n—a supărat niciodată funcţionarul districtului cu vreun titlu de proprietate?
—Pământ bun se găseşte prin văi, răspunse liniştit bătrânul; ai străbătut milioane de acri ca să ajungi
prin pustietăţile astea sterpe, pe când acolo, cel căruia—i place să lucreze pământul seamănă un
kilogram şi adună o baniţă fără să se ostenească prea mult. Dac—ai venit să cauţi pământ arabil, apoi
ai mers câteva sute de mile prea mult sau tot atâtea mile prea puţin.
—Atunci ar fi mai bine s—o fi luat spre oceanul celălalt?, întrebă colonistul, arătând în direcţia
Pacificului.
—Da, căci am văzut totul cu ochii mei, fu răspunsul trapper—ului, care stătea rezemat de ţeava puştii,
ca şi cum pe dinaintea ochilor i—ar fi trecut scene care—i trezeau amintiri pline de duioşie. Am văzut
apele celor două mări. Pe malurile uneia m—am născut şi am crescut ca oricare puşti zburdalnic de
acolo. America s—a mărit, oameni buni, din zilele copilăriei mele, şi s—a preschimbat într—o ţară
mai mare, aşa cum îmi închipuiam eu, când eram copil, c—ar fi lumea. Am trăit aproape şaptezeci de
ani în ţinutul York, spre mijloc, ca şi spre margini. Ai fost în York?
—Nu, eu nu; eu n—am fost niciodată prin oraşe, dar am auzit de multe ori vorbindu—se despre
locurile astea de care spui. Trebuie să se fi despădurit mult pământ pe acolo, nu—i aşa?
—Mult, prea mult chiar! Parcă pârjolesc pământul cu topoarele lor. Ce dealuri şi ce locuri de vânătoare
am văzut eu mistuindu—se dintre bunurile lui Dumnezeu, şi n—aveau niciun pic de ruşine sau părere
de rău! Am rămas acolo până când urechile câinilor mei au asurzit de loviturile ciocanelor şi—apoi am
pornit spre apus, căutând linişte. A fost o călătorie tare trudnică; căci e o grea încercare când treci
printre copaci care cad, înghiţind săptămână după săptămână fumul pământurilor proaspăt desţelenite,
aşa cum am făcut eu. E cale lungă de—aici până—n ţara York—ului.
—E aşezată la capătul celălalt al bătrânului Kentucky, socot; dar cât de departe o fi până acolo, n—aş
şti să spun.
—Un pescăruş ar trebui să străbată o mie de mile de acri ca să ajungă la malul dinspre Răsărit. Şi, cu
toate astea, nu era mare lucru să străbaţi atâta cale, atunci când puteai vâna în voie. A fost un timp când
urmăream căprioara în munţii
Delaware şi Hudson, şi luam castorul din râurile lacurilor de sus în zilele acelea, iar picioarele mele
erau ca picioarele elanului. Căţeaua care l—a făcut pe Hector, continuă el, uitându—se cu duioşie la
bătrânul animal care se încolăcise alături, era pe atunci unei o căţeluşă gata să se ia după vânat de
îndată ce—i adulmeca urma. Mi—a dat mult de lucru căţeaua aceea, da, da!
—Câinele tău e bătrân, străine, şi—un glonţ ar fi o binecuvîntare pentru el.
—Câinele e ca şi stăpânul, răspunse trapperul, ca şi cum n—ar fi băgat de seamă sfatul crud pe care i
—l dăduse colonistul, și—şi numără zilele din clipa când a isprăvit cu vânatul, nu mai dinainte. Cred
că în viaţa asta lucrurile par să aibă o oarecare legătură între ele. Nu totdeauna cea mai iute dintre
căprioare e cea care dă câinii peste cap, nici braţul cel mai puternic nu e cel care ţinteşte cel mai sigur.
Uitaţi—vă de jur împrejur, oameni buni: ce—ar spune tăietorii yankei, care şi—au deschis drum de la
apele de Răsărit spre cele din Apus, când s—ar afla c—a fost pe aici un ins ce poate dezgoli pământul
c—o singură lovitură de topor şi c—a măturat locul bătându—şi joc de răutatea lor? Ar face cale
întoarsă, ca un vulpoi care dă înapoi şi ar înţelege cât de zadarnică le e nebunia. Dar astea sunt gânduri
care se iscă mai degrabă în mintea unui om trecut de optzeci de toamne cu toată nesăbuinţa lor cu tot.
O să mai aveţi parte de multe şi grele încercări, dacă vreţi să scăpaţi de viclenia şi ura indienilor lemn
—ars. Ei susţin că sunt singurii proprietari ai acestor ţinuturi, şi odată stăpâni pe situaţie, foarte rar se
întâmplă ca vreun alb să scape din mâinile lor şi cu altceva în afară de pielea de care e atât de mândru.
—Bătrâne, îl întrebă cu asprime Ishmael, din ce naţie faci parte? Ai culoarea şi limba unui creştin, dar
inima ta pare că ține cu pieile—roşii!
—Pentru mine, deosebirea dintre seminţii e foarte mică. Oamenii pe care i—am iubit cel mai mult s—
au risipit ca nisipul unui vad secat când e luat pe sus de uragan; şi viaţa e prea scurtă ca să te poţi
obişnui cu străinii, cu toate că trăieşti ani întregi printre ei. Sângele meu nu e încrucişat cu sânge
indian; iar ceea ce datorează orice luptător naţiunii sale datorez şi eu Statelor Unite, deşi braţul unui
moşneag de optzeci de ani nu le foloseşte la nimic, când ele au armata şi vasele lor de război.
—Deoarece îţi recunoşti obârşia, îndrăznesc să—ţi pini o simplă întrebare: unde sunt indienii sioux
care mi—au furat vitele?
—Unde e cireada de bivoli care—a fost gonită ieri—dimineaţă, de o panteră peste prerie? E o grea...
—Prietene, spuse doctorul Battius, care ascultase până atunci cu atenţie, dar care simţi pe neaşteptate
imboldul de a se amesteca în vorbă. Mă cuprinde tristeţea când văd un vânător cu experienţa şi
cunoştinţele dumitale stăruind într—una dintre cele mai vulgare greşeli. Animalul de care vorbeşti e o
specie de bos ferus (sau bos sylvestris cum a fost denumit în mod inspirat de către poeţi), dar cu toată
strânsa lor înrudire, e cu totul diferit de obişnuitul bubalus. Cuvântul potrivit e bizon şi te—aş sfătui ca
pe viitor, când vei mai avea ocazia să faci vreo aluzie la acest specimen, să întrebuinţezi termenul
acesta.
—Bizon sau bivol, n—are cine ştie ce însemnătate. Creatura e aceeaşi, numeşte—o cum vrei...
—Iartă—mă, venerabile vânător! Deoarece clasificarea e, aşa cum bine se ştie, sufletul ştiinţelor
naturii, animalul sau planta trebuie, fără doar şi poate, caracterizată prin particularităţile speciei
respective, care va fi întotdeauna indicată prin numele respectiv.
—Prietene, rosti apăsat trapperul, va fi oare coada unui castor mai puţin gustoasă dacă—i vei spune
nurcă? Sau ai putea mânca dintr—un lup cu poftă, numai fiindcă unii pisălogi îi spun vânat?
Deoarece întrebările acestea fuseseră puse cu oarecare patimă, se ivi primejdia de—a se încinge o
discuţie cât se poate de aprigă între trapper şi naturalist; adică între un om înzestrat cu un deosebit simţ
practic şi între unul cu capul doldora de teorii; dar interveni Ishmael, care atacă un subiect mult mai
însemnat pentru interesele lui arzătoare:
—Despre coada castorului sau carnea nurcii se poate vorbi şi în fața unui foc liniştit, îi întrerupse
acesta, fără să—i ia în seamă pe cei doi vorbitori; dar acum nu—i nevoie de cuvinte străine sau de cine
ştie ce altfel de cuvinte. Spune—mi, bătrâne trapper, unde s—au ascuns indienii sioux?
—Mi—ar fi mult mai uşor să—ţi spun ce culori are şoimul care zboară după norul acela alb de colo.
Când pieile—roşii pradă pe cineva, nu aşteaptă niciodată să—şi ia răsplata în plumbi.
—S—or mulţumi oare nelegiuiţii ăştia, când s—or vedea stăpâni peste toate animalele noastre?
—Firea omului e aceeaşi, oricare—ar fi culoarea pielii care—l acoperă. Scade oare cu ceva pofta ta de
bogăţie după culesul recoltei, faţă de ceea ce—ţi doreai când n—aveai decât seminţele? Iar dacă e
adevărat că scade, atunci ai cu totul altă fire decât cea pe care experienţa dobândită în lunga mea viaţă
îmi spune c—o au oamenii.
—Vorbeşte pe înţelesul tuturor, străine, spuse emigrantul, lovind cu patul puştii în pământ, căci mintea
lui greoaie nu găsea niciun fel de plăcere într—o convorbire plină de subînţelesuri... Ţi—am pus o
întrebare simplă, una la care ştiu că îmi poți răspunde.
—Ai dreptate, ai dreptate! îţi pot răspunde, pentru c—am văzut, de multe ori cât de greşit se poartă
semenii mei când îi loveşte vreo năpastă. După ce indienii sioux vor pune mâna pe toate animalele şi—
şi vor da seama că nu—i urmăreşte nimeni, se vor înapoia, clănţănind din dinţi, ca nişte lupi
înfometaţi, pentru a lua ce—a mai rămas; sau poate că vor face ca urşii cei mari, care trăiesc în jurul
căderilor de apă de pe marile fluvii și vor lovi mai întâi cu laba, însă fără să—şi ia măcar o singură
clipă ochii de la pradă.
—Atunci ai văzut animalele acelea, nu—i aşa?, exclamă doctorul Battius; fusese înlăturat din
convorbire, dar nerăbdarea lui nu—i îngădui să se ţină prea mult deoparte, aşa că se apropie de
bătrânul trapper cu carnetul gata deschis.
—Mi—ai putea spune dacă animalul întâlnit era din specia ursus horribilis, cu urechi rotunjite, frunte
arcuită, ochi lipsiţi de pleoapa suplimentară, cu şase incisivi, dintre care unul inutil și patru molari
perfecţi...
—Răspunde la ce te—am întrebat, bătrâne trapper, îl între rupse Ishmael; crezi c—o să mai avem de—
a face cu bandiţii?
—Nu, nu, eu nu le—aş spune bandiţi, fiindcă ceea ce—au făcut intră în obiceiul poporului lor şi poate
fi denumit legea preriilor.
—Am străbătut cinci sute de mile pentru a găsi un loc undo să nu mai aud rostindu—se cuvântul lege,
spuse Ishmael, furios, şi n—am chef să stau liniştit pe banca acuzaţilor, când pe scaunul judelui se află
unul cu pielea roşie. Îţi spun, bătrâne trapper dacă vreun indian sioux va mai da târcoale taberei mele,
face cunoştinţă, oriunde l—aş găsi, cu plumbul unui colonist din bătrânul Kentucky, şi arătă spre
carabină într—un fel cât poate de grăitor, chiar dacă ar fi fost decorat de Washington în persoană. Pe
cel care ia ceea ce nu—i al lui eu îl numesc hoţ.
—Tetonii, indienii pawnee, konza şi alte câteva duzini triburi socot că pământurile astea sunt ale lor.
—Oamenii ăştia sunt nişte mincinoşi fără pereche. Aerul, apa şi pământul sunt bunuri dăruite omului,
şi nu stă în puterea nimănui să le împartă în loturi. Omul trebuie să bea, să respire şi să umble, şi
pentru asta are fiecare drept asupra unei bucăţi de pământ. De ce nu poruncesc conducătorii Statelor
Unite să ni se tragă şi deasupra capetelor linii cu compasul, aşa cum fac cu pământul de sub picioarele
noastre? De ce nu—şi acoperă diplomele lor lucitoare cu vorbe mari, dăruind proprietarilor de acri
atâţia şi atâţia yarzi de cer, luând drept piatră de hotar o anumită stea şi dându—le un anumit nour ca
să—l învârtească moara?
Şi după ce rosti acestea, colonistul izbucni, plin de dispreţ, într—un hohot de râs. De râsul acesta
batjocoritor, dar de—o înfricoşătoare veselie, se molipsi şi băiatul lui cel mare, i până la urmă începu
să hohotească întreaga familie.
—Hei, bătrâne trapper, continuă Ishmael, ceva mai bine* dispus, ca omul care—a câştigat o victorie,
nici unul dintre noi, socot, n—a prea avut de—a face în viaţă cu funcţionari de district, cu titluri de
proprietate sau cu copaci însemnaţi de brigadier silvic, aşa că să nu ne mai pierdem timpul cu prostii.
Eşti un om care—a zăbovit mult prin locurile astea, aşa că—ţi cer părerea des chis, pe faţă, căci nu
vreau niciun fel de hatâr: ce—ai face dacă trebuie să iei vreo hotărâre într—o împrejurare ca asta a
mea?
Bătrânul şovăi, părând că se gândeşte foarte serios la sfatul care i se ceruse. Şi cum toţi ochii se
opriseră asupra lui, căci oriunde şi—ar fi întors capul întâlnea numai priviri aţintite pe chipul lui
îngândurat, răspunse cu o voce joasă şi melancolică:
—Am văzut vărsându—se prea mult sânge pentru lucruri de nimic ca să mai doresc vreodată s—aud
răbufnind carabinele. Am trăit zece ani singur prin regiunile astea întinse, în aşteptarea ceasului din
urmă, şi n—am tras niciun foc împotriva vreunui dușman mai blând ca ursul—cenuşiu.
—Ursus horribilis, bodogăni doctorul.
Vorbitorul făcu o pauză auzindu—i glasul, dar dându—şi seama că n—a fost decât o observaţie fără
însemnătate, continuă pe același ton:
—Mai blând decât ursul—cenuşiu sau pantera din Munţii Stâncoşi, în afară de castor, care poate fi
socotit un animal înţelept şi învăţat, trebuie să recunosc. Ce te—aş putea sfătui? Până şi bivoliţa ar
lupta pentru puii ei!
—N—are să se spună niciodată că Ishmael Bush are mai puţină grijă de copii decât un urs de puii lui.
—Şi totuşi, ăsta e un loc deschis, unde doisprezece oameni trebuie să facă faţă la câteva sute.
—Mda, asta aşa e, răspunse emigrantul, aruncându—şi privirea spre umila lui tabără; dar ceva s—ar
putea totuşi face cu carele şi cu crengile plopilor canadieni.
Trapperul clătină neîncrezător din cap şi, arătând spre preria plină de dealuri şi văi, răspunse:
— O carabină de pe colinele astea îşi poate trimite foarte lesne gloanţele în căruţele tale; şi chiar şi
săgeţile vă pot nimeri din tufişurile din preajmă, întocmai ca pe nişte câini sălbatici din prerie. Nu se
poate! Nu se poate! La vreo trei mile de aici s—ar găsi, e drept, un loc peste care am dat pe când
străbăteam deşertul în lung şi—n lat, şi de multe ori m—am gândit că acolo s—ar putea dura o aşezare
unde te—ai simţi în siguranţă câteva săptămâni, dacă nu chiar câteva luni, de s—ar afla inimi şi mâini
în stare să înfăptuiască asemenea lucrare grea.
Printre tineri trecu iarăşi hohotul acela dispreţuitor, dând a înţelege că pentru ei nu există o muncă prea
grea. Până şi emigrantul rămase mirat de şovăiala ce se simţea în vorbele bătrânului trapper, care,
potrivit unei mentalităţi cu totul deosebite, luase hotărârea să rămână neutru. Cu ajutorul câtorva
întrebări dibace şi fără ocolişuri, Ishmael izbuti să afle şi alte amănunte, ceea ce—i însufleţi pe tineri;
şi fiindcă emigrantul se afla într—o stare de spirit rar întâlnită la el, adică se arăta la fel de
întreprinzător şi de energic pe cât era de nepăsător în alte împrejurări, dădu ordin să se înceapă lucrul
numaidecât.
Treaba pe care o aveau de făcut era, într—adevăr, cât se poate de grea. Vehiculele încărcate trebuiau
împinse prin câmpie cu mâinile, şi asta pe o distanţă foarte mare, fără drum bătut şi fără alte indicaţii
în afara celor date de trapper, ale cărui cunoştinţe se mărgineau la punctele cardinale. Şi pentru ca totul
să fie dus la bun sfârşit, forţa uriaşă a bărbaţilor din familie a fost pusă la cea mai grea încercare, cu
toate că n—au fost cruţate nici femeile şi nici copiii. In timp ce băieţii mai mari se împărţiră pe la
căruţele grele şi supraîncărcate, împingându—le spre movila învecinată, mama lor şi Ellen, înconjurate
de copiii cei mai mici, veneau în urmă, încovoiate sub povara baloturilor.
Ishmael a supravegheat şi a condus totul el însuşi; din când în când îşi proptea umărul lui uriaş de
vreun vehicul rămas în urmă, până ce—l vedea c—a trecut greul, că nu mai e în primejdie să se
răstoarne şi că—şi poate vedea de drum. Apoi, după ce le—a arătat pe unde să meargă şi le—a cerut să
ia seama ca nu cumva să dea înapoi, pierzând ceea ce câştigaseră cu atâta trudă, i—a făcut semn
cumnatului său şi se întoarseră împreună în tabără.
Atât cât ţinu agitaţia, adică vreo oră, trapperul stătu deoparte, rezemat în carabina lui, cu bătrânul
câine care moţăia la picioarele lui, observând în linişte, dar cu mare atenţie, tot ceea ce se petrecea. Iar
când şi când, faţa lui aspră şi zbârcită se lumina de un zâmbet, asemenea unei raze de soare ce străbate
printr—o grămadă singuratică de ruine, trădându—i bucuria pe care i—o pricinuia faptul că
descoperise atâta forţă în tinerii aceştia. Pe urmă, după ce convoiul începu să urce încet povârnişul, un
nor de gânduri triste îi întunecă iarăşi faţa, care—şi reluă înfăţişarea ei obişnuită, gravă şi melancolică.
Şi cum vehicul după vehicul părăsea locul taberei, el urmărea totul din ce în ce mai neliniştit, uitându
—se întrebător spre micul cort care rămase ca şi înainte cu propria lui căruţă în faţă, singuratic şi
părăsit.
Semnul pe care—l făcuse Ishmael tovarăşului său avea totuşi, după cum se va vedea, un scop
anume, şi tocmai în legătură lucrul acesta.
După ce aruncară o privire bănuitoare în toate părţile, colonistul şi cumnatul său se îndreptară spre
căruţa cea mai mică din faţa cortului; dădură faldurile la o parte, apoi o împinseră înăuntru, aşa cum
făcuseră şi cu o seară înainte. Pe urmă intrară și ei în cort; bătrânul, care ardea de dorinţa de—a
pătrunde taina acelui loc, stătu câteva clipe la îndoială, apoi se apropie pe simţite, până când ajunse la
o depărtare de câţiva paşi de cort. Mişcarea pânzei trăda numaidecât îndeletnicirea celor aflați
înăuntru, cu toate că lucrau în cea mai perfectă linişte. Părea că îndelunga lor experienţă îi pune la
adăpost de orice șovăială, căci nu mai era nevoie de nicio îndrumare din partea lui Ishmael;
morocănosul său tovarăş învăţase la perfecţie ce are de făcut. În mai puţin decât a fost nevoie pentru
povestirea acestor lucruri, partea inferioară a cortului a fost demontată, iar bărbaţii au ieşit afară. Prea
absorbit de lucrul său pentru a băga de seamă prezenţa bătrânului, Ishmael începu să slăbească
legăturile pânzei, pe care—o strânse în aşa fel în jurul vehiculului încât alcătui un coviltir destul de
încăpător. Baldachinul acesta, sub care părea că se află o încărcătură preţioasă, se clătina la cea mai
uşoară mişcare a căruţei. Şi tocmai când se termină totul, ochiul ameninţător al tovarăşului lui Ishmael
descoperi figura celui care—i supraveghea cu atâta atenţie mişcările. Trânti osia pe care—o ridicase
chiar atunci de jos şi se pregăti să ia locul ocupat până nu de mult de un animal mai puţin inteligent,
dar și mai puţin periculos decât el; apoi strigă mânios:
—Sunt un nebun, aşa cum mi—ai spus de atâtea ori. Dar uită—te și la tine; dacă omul ăsta nu ne e
duşman, mă lepăd de mama şi de tata, mă declar indian şi mă duc să vânez cu pieile—roşii.
Norul care produce tunetul nu—i mai negru şi mai ameninţător ca privirea pe care—o aruncă Ishmael
asupra bătrânului. Apoi începu să se uite în toate părţile, ca şi cum ar fi căutat o unealtă ceva mai grea
pentru a—l doborî pe trapper dintr—o singură lovitură; dar, dându—şi seama că va mai avea nevoie
de sfatul acestuia, se stăpâni şi se sili să vorbească pe un ton potolit, deși părea că se înăbuşe:
—Străine, am crezut că numai muierile de prin târguri şi hanuri au obiceiul să—şi bage nasul acolo
unde nu le fierbe oala, nu şi bărbaţii deprinşi să trăiască singuri şi pe care nu—i privesc tainele
vecinilor. Cărui avocatei sau şerif ai de gând să—ţi vinzi ştirile?
—N—am obiceiul să stau de vorbă decât cu unul singur, şi numai despre afacerile mele, răspunse
bătrânul fără niciun fel de supărare, arătând cu un gest maiestuos către cer. Nu—i decât un singur
judecător şi le judecă pe toate. El n—are nevoie să—i spun eu ceea ce ştiu, iar dorinţa ta de a—i
ascunde ceva, fie chiar şi în deşertul ăsta, va da greş.
Firea pătimaşă a celor doi emigranţi se domoli la auzul cuvintelor simple şi solemne ale trapperului.
Ishmael rămase încruntat şi gânditor, pe când tovarăşul său se uita pe furiş spre cerul liniştit care se
întindea nemărginit şi albastru deasupra capului său, ca şi cum s—ar fi aşteptat să vadă ochiul celui
Atotputernic privind de pe bolta cerească. Dar asemenea gânduri grave stăruiau numai rareori în
mintea unor fiinţe deprinse mai mult cu ceea ce era trecător. Aşa că şovăiala emigrantului a fost de
foarte scurtă durată. Vorbele, cât şi aerul ferm şi reţinut pe care şi—l luă lăsau să se întrevadă, cu toate
acestea, izbucnirea unei certuri.
—Ar fi fost o purtare de prieten, spuse Ishmael pe un ton destul de morocănos, care—i trăda
numaidecât starea sufletească, dacă ţi—ai fi pus umărul la una dintre căruţele de colo, în loc să dai
târcoale pe aici, pe lângă cort.
—Pot folosi puţina forţă care mi—a mai rămas şi la căruţa asta, tot aşa de bine ca şi la celelalte, i—o
întoarse trapperul.
—Ne iei drept ţânci?, strigă Ishmael, jumătate furios şi jumătate batjocoritor, proptindu—se de micul
vehicul care, împins de forţa lui uriaşă, începu să alunece uşor peste ierburi de parc—ar fi fost tras de
atelajul lui obişnuit.
Trapperul tăcu şi, în timp ce urmărea căruţa care începuse să urce panta, se întreba, cuprins de uimire,
ce—ar putea fi înăuntru, până când vehiculul dispăru, cu oameni cu tot, după înălţimea cea mai
apropiată. Pe urmă se întoarse să cerceteze priveliştea din jur. În inima unui ins obişnuit de atâta
vreme cu singurătatea, lipsa oamenilor greu ar fi putut isca o asemenea tristeţe; însă locul taberei
părăsite făcu să se nască în sufletul lui anumite impresii în legătură cu familia lui Ishmael, şi mai cu
seamă în legătură cu pagubele pricinuite de aceasta. Aşa că bătrânul îşi întoarse privirea spre cer,
clătinându—şi capul într—un fel cât se poate de grăitor, spre un anumit loc gol, astupat nu de mult de
plopii canadieni care zăceau acum la picioarele lui, nişte biete I trunchiuri despuiate şi nefolositoare.
—Ei, spuse el ca pentru sine, ar fi trebuit să—mi dau seama! De câte ori n—am mai văzut eu
asemenea lucruri, şi cu toate astea i—am adus aici, iar acum i—am trimis în singurul loc potrivit
pentru ei, în vecinătatea colinei pe care—am locuit atâta vreme. Asta e dorinţa, mândria, zădărnicia şi
păcătoşenia omului hrăpăreţ. Îmblânzeşte animalele câmpiilor pentru a—şi hrăni nevoile şi lenea, şi
după ce le jefuieşte de hrana lor naturală, le învaţă să despoaie pământul de copaci pentru a—şi potoli
foamea. În tufişurile pitice care mai creşteau încă, la o mică depărtare de movila cu plopi, unde—şi
avusese Ishmael tabăra, se auzi chiar în momentul acela un foşnet ce—i curmă scurt monologul.
Deprinderile atâtor ani petrecuţi în sălbăticie îl siliră pe bătrân să—și ducă arma la ochi cu o iuţeală şi
vioiciune care aminteau de tinereţea lui; dar îşi reveni la vreme, îşi culcă iarăşi arma pe braţ şi—şi
reluă aerul resemnat şi melancolic.
—Apropie—te, apropie—te!, spuse el tare; orice—ai fi, pasăre sau animal, nu trebuie să—ţi fie frică
de mâinile astea bătrâne. Am mâncat şi am băut; de ce—aş lua viaţa cuiva, când nevoile mele nu cer
asemenea jertfe? Căci nu va trece mult până când păsările vor ciuguli nişte ochi care nu vor mai vedea,
iar oasele mele vor străluci în lumină; pentru că, dacă toate sunt trecătoare, de ce m—aş aştepta să
trăiesc veşnic? Apropie—te, apropie—te; nu trebuie să—ţi fie teamă de mâinile astea slabe.
—Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale bune, bătrâne trapper, strigă Paul Hover, sărind iute din
ascunzişul său. Atunci când ai întins puşca, aveai o înfăţişare care nu mi—a plăcut deloc, căci păreai
stăpân pe toate mişcările.
—Ai dreptate, ai dreptate, exclamă trapperul, plin de mulţumire lăuntrică, fiindcă îşi adusese aminte
de dibăcia lui trecută.
A fost o vreme când puţini bărbaţi cunoşteau mai bine tainele unei carabine lungi ca asta, pe care—o
port acum cu mine, aşa bătrân şi netrebnic cum par. Ai dreptate, tinere! Pe vremuri era primejdios să
mişte chiar şi o frunză la o bătaie de puşcă de locul unde mă aflam eu, adăugă el, coborând vocea şi
privind cu seriozitate; şi niciun mingo roşu n—ar fi îndrăznit să—şi arate albul ochiului din tufişul în
care era. Ai auzit despre acei mingo roşii?
—Am auzit despre nurci, spuse Paul; îl luă apoi pe trapper de braţ şi—l trase cu duioşie spre desiş, în
timp ce aruncă o privire iute şi îngrijorată în spatele lor, ca să se asigure că nu l—a zărit nimeni. Am
auzit despre obişnuita nurcă întunecată, dar niciodată despre una de altă culoare.
—Dumnezeule, Dumnezeule!, continuă trapperul, scuturându—şi capul şi râzând în felul lui gâlgâitor
şi liniştit. Băiatul ăsta ia animalul drept om, cu toate că un mingo e numai cu puţin mai bun decât un
animal sau poate că şi mai rău chiar atunci când i se dă rom şi prilej potrivit. Blestematul acela de
huron pe care l—am aruncat de pe vârf înapoi în prăpastie, peste Hori...
Vocea lui se pierdu în desişul în care se lăsă tras de Paul chiar în timp ce vorbea; retrăia întâmplări
care se petrecuseră cu jumătate de veac în urmă şi era mult prea adâncit în gânduri ca să opună cea mai
slabă rezistenţă.
Capitolul VIII
Acum se sfâşie între ei. Mă duc să—i privesc.

Javra asta făţarnică, Diomed, şi—a făcut o cârmă,
din băieţandrul ăla flecar, urât şi prostănac.
„Troilus şi Cresida"
Pentru a nu—l obosi, încărcând povestirea noastră cu prea multe amănunte, cititorul va trebui să—şi
imagineze că a trecut o săptămână între scena finală a ultimului capitol și evenimentele care vor fi
prezentate în acesta. Anotimpul era pe cale să se schimbe, verdele verii făcând loc cu repeziciune
nuanțelor de un galben—cafeniu al frunzişului de toamnă. Cerul se veşmânta în nori ce se alergau
îngrămădiţi unii peste alţii, învolburându—se în furtuni violente ce îngăduiau privirii să pătrundă când
şi când, prin câte—o spărtură, spre imensitatea glorioasă a cerului care, în măreţia lui eternă, nu putea
fi în niciun fel tulburat de strădaniile atât de nechibzuite ale oamenilor. Iar jos, vântul gonea peste
preriile sălbatice şi pustii cu o repeziciune necunoscută în regiunile mai puţin întinse ale continentului.
Şi ar fi fost uşor să—ţi închipui, transpunându—te în vremea legendelor, că zeul vânturilor îngăduise
supuşilor săi să—şi părăsească peştera, iar acum zburdau slobozi peste imensităţile acelea unde nici
copaci, nici munţi şi nici vreo stavilă ridicată de mâna omului nu se împotriveau dansului lor frenetic.
Cu toate că ceea ce caracteriza locul în care suntem nevoiţi să strămutăm scena povestirii noastre era
ariditatea, pământul mai vădea încă unele semne de viaţă. Printre unduirile monotone ale preriilor, o
singură stâncă, singuratică, stearpă și colţuroasă, se ridica pe malurile unui mic pârâu care—şi făcea
drum, după ce rătăcise câtva timp peste câmpii, spre unul dintre numeroşii afluenţi ai Tatălui Fluviilor.
Una dintre movilele acelea obişnuite, scunde, care împânzeau toată preria, se afla chiar la picioarele
stâncii, şi faptul că era înconjurată de lăstăriş dovedea că pe vremuri existase pe acolo o pădurice.
Copaci nu se vedeau decât pe creasta movilei şi pe stâncile din apropiere. Şi tocmai pe această mică
ridicătură de pământ se puteau zări unele semne care vădeau prezenţa omului.
Dacă te uitai de jos, nu vedeai decât un fel de parapet construit la repezeală, din pietre şi butuci, aşa
încât ridicarea lui să nu ceară o risipă prea mare de forţă; apoi câteva acoperişuri scunde, făcute din
ramuri şi coajă de copac; pe urmă o barieră întâmplătoare, pentru a apăra creasta movilei, barieră
plasată spre partea cea mai puţin abruptă, şi un mic cort de pânză aşezat pe o platformă ce se întindea
pe unul dintre colţurile stâncii; cupola lui albă strălucea de la depărtare, asemenea unei pete de zăpadă
sau, ca să întrebuinţăm o comparaţie mai potrivită pentru restul povestirii noastre, asemenea unui steag
neîntinat, păzit cu străşnicie de cei mai viteji apărători ai cetăţii de dedesubt. Credem că nu e nevoie să
mai adăugăm că această rudimentară şi caracteristică fortăreaţă era locul în care—şi găsise refugiul
Ishmael Bush, după ce fusese prădat de oile şi de vitele lui.
În ziua la care s—a oprit povestirea noastră, colonistul se afla la picioarele acestei stânci, rezemat în
carabină şi cerceta pământul sterp, cu o privire plină totodată de dispreţ şi dezamăgire.
—A venit vremea să ne schimbăm firea, spuse el fratelui soţiei sale, care se ţinea mai tot timpul după
el, şi din făpturi obişnuite cu hrană creştinească, să ne preschimbăm în rumegătoare. Socot, Abiram, că
—ţi vei putea agonisi ceva lăcuste cu care să—ţi duci zilele; eşti un bărbat vioi şi—o vei putea întrece
chiar şi pe cea mai sprintenă dintre ele.
—Regiunea asta nu va fi bună de nimic niciodată, îi răspunse acesta din urmă, gustând prea puţin
umorul forţat al cumnatului său, şi ar fi tare bine să ne aducem aminte de proverbul care spune că
drumeţul leneş face drumul mai lung.
—Ai vrea să—ţi arăt pe hartă drumul pe care—l avem de făcut prin pustietăţile astea un timp mai
îndelungat, nu?, zise Ishmael care, ca toţi oamenii de felul lui, era în stare să depună un efort de
necrezut atunci când era nevoie, dar muncea rareori cu tot dinadinsul, când nu era sigur de izbândă.
—Dacă plantaţia ţi—e pe plac, culege—i atunci roadele.
—E mai uşor de spus decât de făcut, în situaţia în care ne găsim acum. Iţi spun, Abiram, trebuie să ne
urnim din loc, și asta din mai multe pricini. Ştii că sunt un om care încheie tare rar un târg, dar un om
care—şi îndeplineşte întotdeauna îndatoririle şi mult mai cinstit decât negustorii tăi, cu toate
contractele acelea înscrise pe fâşii de hârtie. Unde s—a dus mia, meargă şi suta; şi toate astea, ca să fac
drumul pentru care ți—am dat cuvântul meu de cinste.
Şi în timp ce vorbea, colonistul privi în sus spre micul cort care încorona vârful fortăreţei lui
stâncoase. Privirea i—a fost înţeleasă şi i s—a răspuns întocmai; şi, printr—o tainică influenţă, care
lucra asupra sentimentelor amândurora, între ei se restabili numaidecât armonia.
—Ştiu asta şi o simt cu fiecare părticică a sufletului. Dar mi—aduc mult prea bine aminte de motivul
pentru care—am pornit în călătoria asta blestemată ca să pot uita cât mai avem de mers până când vom
ajunge la capăt. Căci nici unuia dintre noi nu ni se va ierta ceea ce am făcut, dacă nu vom termina cu
bine ceea ce am început atât de promiţător. Ei, în asta stă înţelepciunea lumii întregi, cred eu; am auzit
odată un predicator care petrecuse o vreme pe malurile lui Ohio, spunând că dacă un om trăieşte în
dreapta credinţă o sută de ani şi pe urmă se abate de la calea cea dreaptă o singură zi, va fi ca şi cum n
—a cules nicio roadă bună, şi că numai răul va fi pus pe cântar la socoteala din urmă.
—Şi tu ai crezut ce—a spus predicatorul acela mincinos şi hămesit?
—Cine spune că l—am crezut?, răspunse Abiram, cu o privire ameninţătoare. Se vedea însă bine cât
de mult îl chinuiseră temerile, şi tocmai din pricina asta căuta să pară sfidător. Poţi oare crede tot ce
spune un hoţoman ca acela? Şi totuşi, Ishmael, omul ar fi putut fi cinstit, la urma urmei. Ne—a spus că
lumea e tot atât de păcătoasă ca şi—un deşert şi că nu se află decât o singură mână în stare să
călăuzească până şi pe cel mai învăţat om prin căile întortocheate ale binelui şi ale răului. Acum, dacă
lucrul ăsta e adevărat pentru toată lumea, poate fi adevărat şi pentru o parte din ea.
—Abiram! Dă drumul nemulţumirilor ca un adevărat bărbat, îl întrerupse emigrantul cu un hohot
batjocoritor. Vrei să te rogi, văd! Dar care—ţi va fi folosul, dacă ai obiceiul să—l slujeşti pe
Dumnezeu cinci minute, iar pe diavol un ceas întreg? Ascultă, prietene, eu nu—s cine ştie ce mare
agricultor, dar atâta lucru ştiu şi eu, şi—am învăţat asta pe spinarea mea: dacă vrei să strângi o recoltă
bună, fie chiar şi din ţarina cea mai mănoasă, tot trebuie să munceşti din greu; iar indivizii ăia pocăiţi
ai tăi asemuiesc deseori pământul cu un ogor, iar oamenii care vieţuiesc pe el cu roadele lui. Ei bine, ia
acum aminte, Abiram, şi află că nu eşti mai bun ca un mărăcine sau ca o tufă de ciulini, şi că eşti un
lemn prea putred, nici măcar pentru ars nu eşti bun.
Privirea plină de răutate pe care i—o aruncă Abiram lăsă să iasă la iveală toată mânia care clocotea
înăuntrul lui; dar privirea lui furioasă se îmblânzi numaidecât, văzând cât de neclintite sunt
convingerile colonistului, ceea ce arăta câtă putere avea îndrăzneala înnăscută a acestuia asupra firii
laşe a lui Abiram.
Mulţumit de puterea aceasta atât de vădită, pe care o încercase destul de des în asemenea împrejurări
pentru a se mai putea îndoi de ea, Ishmael continuă cu răceală ceea ce începuse, vorbind mult mai
limpede în legătură cu viitoarele lui planuri.
—Ţi se va face dreptate, n—ai grijă, şi se va plăti fiecăruia după cum merită, spuse el; eu am fost
prădat de vite. Dar am de gând să—mi recâştig toată averea, chiar de—ar fi să o recuceresc copită cu
copită; aşa că atunci când un om n—are încotro şi e silit să încheie târgul cu ambele părţi, ar fi nebun
dacă nu i—ar rămâne şi lui ceva.
În timp ce colonistul rostea cele de mai sus, cu vocea lui puternică şi hotărâtă, stârnită oarecum şi de
împrejurarea de faţă, patru sau cinci dintre fiii lui, care leneviseră până atunci la picioarele stâncii,
porniră spre el cu mersul acela zăbavnic ce caracteriza întreaga familie.
—Am strigat—o pe Ellen Wade care stă în vârful stâncii și supraveghează preria, spuse unul dintre
tineri, dar drept răspuns a scuturat din cap. Ellen, deşi—i femeie, nu prea face risipă de vorbe, cu toate
că nu i—ar strica dac—ar fi ceva mai prietenoasă.
Ishmael îşi întoarse privirea spre locul unde fata, care—l jignise pe tânăr fără să vrea, pândea încordata
depărtările. Ellen stătea pe creştetul unui stei de pe culme, pe partea unde se afla şi micul cort, la o
înălţime de cel puţin o sută de picioare.
Puţine amănunte din făptura ei se puteau desluşi de la distanţa aceea, în afară de siluetă, de părul ei
luminos care—i juca, bătut de vânt, în jurul umerilor, şi de privirea—i fixă, care părea să se fi oprit într
—un punct îndepărtat din prerie.
—Ce s—a întâmplat, Nell?, strigă Ishmael, dominând cu glasul lui puternic şuierul vântului. Ai
descoperit şi altceva în afara javrelor acelora care umblă după mortăciuni?
Buzele fetei, care privea cu încordare, se întredeschiseră, și Ellen, care nu era tocmai înaltă, se ridică în
picioare, deşi continua să se uite în acelaşi punct; vocea ei însă, chiar dacă ar fi strigat ceva, nu era
îndeajuns de puternică pentru a putea fi auzită în urletul vântului.
—Pesemne că fata nu vede numai bivoli sau câini de prerie, continuă Ishmael. Hei, Nell fato, n—auzi?
Nell! Trag nădejde că—n faţa ochilor tăi se află o armată de piei—roşii, fiindcă tare mi—ar veni greu
să scap norocul de—a le plăti, cu stâncile şi butucii ăştia, pustiul de bine pe care mi l—au făcut.
Şi în timp ce—şi întovărăşea vorbele cu gesturi cât se poate de grăitoare, emigrantul îşi aţinti ochii
spre propriii lui fii, iar aceştia se uitau şi ei la părintele lor; dar când cercetară din nou înălţimea, pentru
a vedea ce se întâmplă cu fata care veghea asupra depărtărilor, nu mai văzură pe nimeni.
—Ori mă înşel, exclamă Asa, unul dintre cei mai tăcuţi tineri din grup, neliniştit la culme, ori fata a
fost luată de vânt!
Şi printre ei trecu un fior de spaimă, dovadă că Ellen, cu ochii ei albaştri şi zâmbitori, cu părul de
culoarea inului şi cu obrajii ei trandafirii, făcuse oarecare impresie asupra firilor nepăsătoare ale
acestor tineri, care începură să schimbe priviri pline de uimire şi de amărăciune; apoi îşi aţintiră ochii
cu un fel de mirare prostească spre locul gol de pe stâncă.
—S—ar putea, adăugă altul; stătea pe—o piatră alunecoasă şi m—am gândit să—i spun asta de—
acum un ceas.
—N—o fi oare panglica fetei bucata aceea de pânză care flutură pe colţul stâncii?, strigă Ishmael. Hei!
cine umblă pe lângă cort? Nu v—am spus că...
—Ellen! Ellen!, îl întrerupseră băieţii, strigând toţi odată; şi în aceeaşi clipă reapăru şi fata, punând
capăt feluritelor presupuneri şi scutind firea lor molatică de—o emoţie cu care nu erau obişnuiţi.
După ce Ellen apăru dintre faldurile de pânză ale cortului, se îndreptă cu paşi uşori şi neînfricaţi spre
locul în care stătuse până atunci la pândă şi arătă spre prerie: apoi li se păru c—a început să vorbească,
iute şi cu nerăbdare, unei fiinţe nevăzute.
—E nebună, spuse dispreţuitor Asa, dar nu fără oarecare nelinişte în glas. Visează cu ochii deschişi şi
şi—o fi închipuind că vede una dintre jivinele acelea fioroase, cu nume greu de ţinut minte, cu care—i
tot împuie capul doctorul.
—Poate c—o fi descoperit vreo iscoadă de—a indienilor sioux, spuse Ishmael, zăbovind cu privirea
peste câmpie; dar Abiram îi şopti încetişor ceva şi—l făcu să se întoarcă tocmai la timp, pentru a zări
oarecare mişcare înăuntrul cortului, cu totul deosebită de cea cauzată de vânt. Las—o, dacă nu i—e
teamă, mormăi colonistul printre dinţi. Mă cunoaşte destul de bine ca să—şi îngăduie să—mi joace
vreun renghi.
—Uită—te şi tu; dacă poala cortului nu—i ridicată, atunci nu văd nici eu mai bine ca o bufniţă în
lumina soarelui.
Ishmael izbi furios cu patul carabinei în pământ şi strigă tare, de l—ar fi putut auzi şi Ellen, dacă
atenţia ei n—ar fi continuat să rămână concentrată asupra obiectului necunoscut din depărtare.
—Nell!, strigă din nou colonistul, fugi de—acolo, nebuno! Chemi singură pedeapsa asupra capului
tău? Hei, Nell! Văd că şi—a uitat limba maternă; să vedem dacă nu înţelege altă limbă.
Ishmael îşi puse arma la umăr şi în clipa următoare şi—o aținti în sus, spre vârful stâncii. Şi, înainte ca
cineva să fi putut rosti un singur cuvânt de mustrare, arma se şi descarcă; detunătura fu însoţită de—o
flacără puternică. Ellen sări ca o căprioară speriată; scoase un strigăt ascuţit şi intră în cort cu o iuţeală
care—i lăsă în mare nedumerire pe toţi, căci nu știau dacă trebuie s—o pună pe seama fricii sau a
faptului c—a fost rănită.
Colonistul trecuse prea brusc la fapte ca să—l fi putut opri cineva, dar chiar în clipa în care—şi
slobozise arma, băieţii îşi arătară într—un chip uşor de tălmăcit părerea asupra acelei măsuri nefericite.
Tinerii schimbară între ei priviri încărcate de mânie, iar din mijlocul lor se ridică acelaşi murmur de
dezaprobare.
—Ce—a făcut Ellen, tată?, întrebă Asa într—o stare de spirit neobişnuită, ca să fie împuşcată ca o
căprioară rătăcită sau ca un lup flămând?
—O ticăloşie!, răspunse încet emigrantul, dar ochii săi reci și sfidători arătau cât de puţin îi păsa de
nemulţumirea băieţilor lui. O ticăloşie, băiete, o ticăloşie! Aveţi grijă să nu se mai întâmple şi altele!
—Neînţelegerea cu un bărbat e una, iar cu fata aceea plângăreaţă, alta.
—Eşti bărbat, Asa, aşa cum te—ai lăudat de nu ştiu câte ori; dar adu—ţi aminte că sunt părintele şi
conducătorul tău!
—Ştiu asta prea bine; dar ce fel de tată?
—Ascultă, băiete! Sunt aproape sigur că numai lenea ta ne—a adus pe cap pieile—roşii. Vorbeşte mai
cu umilinţă, fiule, sau de nu, poate că va trebui să dai socoteală pentru năpasta care ne—a lovit numai
din pricina firii tale atât de lăsătoare.
—N—o să mai pot răbda multă vreme să tot fiu ameninţat ca un ţânc în scutece. Vorbeşti despre lege
ca şi cum n—ai recunoaşte niciuna, şi mă ţii totuşi sub călcâiul tău, de parcă n—aş avea şi eu viaţa şi
năzuinţele mele. N—o să mai stau aici ca să fiu ţinut drept un animal de povară.
—Lumea e largă, viteazul meu băiat, şi sunt plantaţii multe și frumoase, fără un singur îngrijitor pe ele.
Du—te, ai semnat actele de proprietate şi le—ai pecetluit cu propria ta mână. Puţini părinţi îşi
înzestrează copiii aşa de bine ca Ishmael Bush; şi vei spune şi tu acest lucru într—o zi, când
nădăjduiesc că vei ajunge la capătul călătoriei tale.
—Uite, tată, uite!, strigară mai multe voci deodată, ca şi cum băieţii ar fi aşteptat cu nerăbdare
momentul potrivit pentru a pune capăt acestei discuţii, care ameninţa să se preschimbe în ceartă.
—Priveşte!, repetă şi Abiram, cu o voce cavernoasă şi prevestitoare de rele; dacă nu—ţi arde decât de
scandal, atunci priveşte!
Colonistul îşi întoarse căutătura de la fiul său şi şi—o îndreptă mânios în sus, spre creastă; dar în clipa
când zări ceea ce atrăsese atenţia celor din jur, mânia făcu loc uimirii.
Pe locul de unde Ellen fusese alungată atât de nemilos, se afla o femeie. Făptura îi era atât de micuţă,
încât putea fi socotită drept întruchiparea genului aceluia de frumuseţe pe care poeţii şi artiştii l—au
ales ca ideal al gingăşiei feminine. Purta o rochie de mătase neagră, strălucitoare, care flutura în jurul
ei ca un văl. Păru—i întunecat, mai negru şi mai lucios decât mătasea rochiei, se revărsa în lungi cosiţe
buclate peste umeri, ascunzându—i tot pieptul mic şi delicat, în inelele lui; iar parte din bucle fluturau
în vânt.
Înălţimea la care se găsea nu îngăduia să fie cercetată cu prea multă atenţie, deşi nu încăpea nicio
îndoială că era foarte tânără şi că, în clipa în care se ivise, era stăpânită de—o mare emoţie. Părea, într
—adevăr, atât de tânără şi de fragilă, încât erai ispitit să te întrebi dacă trecuse cu adevărat de vârsta
copilăriei. Mâna—i mică şi gingaş modelată îi apăsa pieptul, pe când cealaltă schiţă un gest mişcător,
părând să—l invite pe Ishmael, în cazul în care ar avea o nouă criză de violenţă, să tragă drept în inima
ei.
Încremeniţi de uimire, emigranţii îşi îndreptară privirile spre făptura aceea uluitoare; apoi o văzură pe
Ellen ieşind din cort, cu o vădită sfială, îngrijorată şi de propria ei persoană, temându—se totodată şi
pentru tovarăşa ei; voia să înainteze, dar dorea, în acelaşi timp, să rămână ascunsă. începu să
vorbească, însă cuvintele ei nu erau auzite de cei de jos şi nici luate în seamă de cea pentru care le
rostise. După câtva timp, ca şi cum s—ar fi simţit mulţumită de ceea ce făcuse, expunându—şi adică
propria ei persoană mâniei lui Ishmael, tânăra femeie oacheşă se retrase în linişte, lăsând locul gol,
ceea ce făcu o impresie neobişnuită asupra privitorilor de jos, aşa cum li s—ar fi întâmplat dac—ar fi
fost vorba de—o apariţie supranaturală. Urmă un răstimp de adâncă tăcere; fiii lui Ishmael se uitau
mai departe cu o nevolnică uimire spre locul rămas gol. Apoi, când privirile li se întâlniră, iar flacăra
înţelegerii trecu de la unul la altul, a fost limpede de tot că pentru ei apariţia acelei ființe ciudate, care
locuia în cort, fusese pe cât de neaşteptată, pe atât de neînţeleasă. În cele din urmă, Așa, cu dreptul pe
care i—l dădeau anii, îmboldit şi de cearta de mai înainte, îşi luă însărcinarea de—a face cercetările
cuvenite. Totuşi nu se încumetă să—şi înfrunte părintele din nou; ştia cât de crâncen e la mânie, aşa că
se întoarse către Abiram, care stătea cu capul plecat, şi se uită la ei cu dispreţ:
—Asta e, cu alte cuvinte, jivina pe care—ai adus—o în prerie drept momeală! Ştiu că eşti un om căruia
—i pasă prea puţin de adevăr când poate săvârşi o faptă rea, dar niciodată n—aş fi crezut că poţi
ajunge atât de departe. Ziarele din Kentucky te—au numit de sute de ori traficant de carne neagră, dar
nimeni nu şi—a putut închipui că ţi—ai întins plasa şi—n familiile albilor.
—Cine e hoţ de oameni?, întrebă Abiram, într—o izbucnire de mânie. Pot fi oare răspunzător de toate
minciunile care apar de sub teascurile Statelor Unite? Priveşte—ţi propria ta familie, băiete, priveşte—
te pe tine însuţi! Bună parte din estropiaţii din Kentucky şi Tennessee strigă împotriva noastră . Află,
limbutul meu gentleman, c—am văzut numele tatălui, al mamei şi—a trei copii, tu fiind unul dintre
aceştia, afişate pe toţi stâlpii şi gardurile aşezărilor de colonişti, cu făgăduiala unei recompense în
dolari, care—ar fi putut îmbogăţi pe orice om cinstit care...
A fost întrerupt însă de—o puternică lovitură, dată peste gură cu dosul palmei, aşa că începu să se
clatine, iar printre buzele—i umflate ţâşni sângele.
—Aşa, spuse tatăl, înaintând cu demnitatea aceea cu care dărnicia naturii pare că învesteşte calitatea de
tată: ai lovit pe fratele mamei tale!
—Am lovit pe cel care face de ocară întreaga noastră familie, răspunse aprins tânărul; şi dacă nu—şi
va învăţa limba să vorbească mai cu fereală, s—ar putea s—o păţească şi mai rău de la unul ceva mai
iute ca mine. Nu mă pricep prea bine la cuţit, dar la nevoie poate că tot m—aş descurca dacă—i vorba
să scurtez viaţa unui calomnia...
—Băiete, azi ţi—ai dat în petic de două ori! Ia seama să nu se întâmple şi—a treia oară. Când legea
ţării e slabă, atunci e drept ca legea naturii să fie tare. Cred că mă înţelegi. Aşa, şi—apoi, mă şi
cunoşti! În ceea ce te priveşte pe tine, Abiram, băiatul te—a jignit, e drept, dar greşeala trebuie s—o
repar eu.
Ţine minte! Îţi făgăduiesc că ţi se va face dreptate; şi asta—ţi ajunge. Dar ai rostit grele învinuiri
împotriva mea şi a familiei mele. În cazul în care copoii legii şi—au lipit anunţurile lor pe stâlpii şi pe
gardurile aşezărilor, n—a fost pentru vreo faptă necinstită, ştii foarte bine, ci numai pentru că noi ne—
am ţinut de legea aceea care spune că pământul e proprietatea tuturor. Nu, Abiram; dacă mi—aş putea
spăla mâinile tot aşa de uşor de ceea ce—am săvârşit potrivit sfaturilor tale, ca de cele pe care mi le—a
şoptit diavolul, aş dormi mult mai liniştit noaptea, şi nici unul dintre cei care—mi poartă numele n—ar
trebui să roşească auzindu—l. Să încheiem pace, Asa! Tot aşa şi tu, omule: s—au spus destule. Să ne
gândim bine înainte de—a mai spune ceva care—ar face ca lucrurile, care stau şi aşa destul de prost, să
se înrăutăţească şi mai tare.
Când termină, Ishmael făcu un semn autoritar cu mâna şi—şi întoarse faţa de la ei cu aerul unui om pe
deplin încredinţat că nimeni nu va avea îndrăzneala să pună la îndoială temeinicia celor hotărâte de el.
În Asa se dădu o vădită luptă până să poată face ceea ce—i ceruse tatăl; dar, greoi din fire, căzu destul
de repede în starea lui obişnuită de lâncezeală şi deveni iarăşi aşa cum era într—adevăr: primejdios
doar uneori, un om care se aprindea repede, dar se potolea numaidecât. Dar cu Abiram se întâmplă
dimpotrivă. În clipele când se înfruntase cu nepotul său, pe faţă i se putea citi cât se poate de limpede
că se teme din ce în ce mai mult; dar când între el şi cel care—l atacase se interpusese autoritatea şi
forţa covârşitoare a tatălui, faţa lui îşi schimbă numaidecât culoarea şi deveni vânătă, semn că insulta îl
înveninase peste măsură. Dar, întocmai ca şi Asa, se impuse numaidecât hotărârii emigrantului şi, cel
puţin în aparență, armonia dintre fiinţele acestea, legate între ele doar prin şubreda ţesătură a autorităţii
cu care izbutea Ishmael să—şi învăluiască familia, fu restabilită.
Una dintre urmările certei avute cu Abiram a fost faptul că gândurile tânărului au încetat să mai stăruie
asupra neaşteptatei apariţii. Schimbul de cuvinte care urmă după dispariţia fiinţei aceleia fermecătoare
păru să şteargă orice gând în legătură cu existenţa ei.
— Am să mă urc sus pe stâncă, băieţi, să văd ce—i cu sălbaticii, spuse Ishmael puţin după aceea,
păşind printre ei cu o expresie împăciuitoare, dar plină de hotărâre. Dacă nu—i nicio primejdie, vom
ieşi pe câmpie; e o zi prea frumoasă ca să ne pierdem vremea vorbind ca muierile din târguri, care se
ciorovăiesc lângă ceaiul şi dulciurile lor.
Şi, fără să mai aştepte încuviinţarea sau dezaprobarea cuiva, colonistul porni către poalele stâncii, care
forma un fel de perete perpendicular, înalt de aproape douăzeci de picioare. Se îndreptă apoi spre un
punct pe unde se putea trece cu uşurinţă, o crăpătură îngustă pe care—o întărise, ceea ce dovedea că
luase toate măsurile de trebuinţă, cu un fel de balustradă făcută din trunchiuri de plopi canadieni,
balustradă apărată şi ea de un rând de chevaux—de—frise alcătuit din ramurile aceloraşi copaci. Aici
se afla de obicei un om înarmat, locul fiind cheia întregii poziţii, iar în momentul acela se vedea acolo
un tânăr care stătea rezemat de stâncă, într—o atitudine nepăsătoare, dar gata să apere trecătoarea dac
—ar fi fost nevoie, până când restul familiei ar fi ocupat celelalte puncte de apărare.
Lui Ishmael, urcuşul i se păru destul de anevoios pe acolo, parte din pricina obstacolelor naturale, parte
din pricina celor ridicate chiar de ei; în cele din urmă, ajunse pe un fel de terasă, pe platoul unei creste
mai bine zis, unde ridicaseră colibele în care locuia întreaga familie. Aceste locuinţe erau aşa cum am
mai amintit, întocmai ca cele ce puteau fi văzute deseori în apropiere de graniţele lumii civilizate; ele
ţineau deci de cea mai crudă vârstă a arhitecturii, fiind construite cât se poate de simplu, din trunchiuri,
crengi şi scoarţă de copac. Fâşia de pământ pe care fuseseră ridicate colibele avea vreo câteva sute de
metri pătraţi şi era la o înălţime destul de mare faţă de câmpie, aşa că proiectilele indiene nu
constituiau o adevărată primejdie. Ishmael era încredinţat că acolo îşi putea lăsa copiii în destulă
siguranţă, supravegheaţi îndeaproape de vajnica lor mamă. O găsi pe Esther ocupată, ca de obicei, cu
treburile gospodăriei. Stătea în mijlocul copiilor şi—şi ridica din când în când vocea pentru a—i
mustra pe cei care—o supăraseră. Era mult prea absorbită de propriile ei nemulţumiri pentru a fi aflat
ceva şi despre cearta violentă care izbucnise jos.
—Ai ales pentru tabăra asta, Ishmael, stânca cea mai bătută de vânturi, începu ea, sau mai bine zis îşi
continuă atacul început asupra unei fetiţe care plângea, îndreptându—l asupra soţului. Pe cinstea mea
dacă nu trebuie să—i număr pe ăştia mici de tot din zece în zece minute, să văd dacă nu şi—au luat
zborul cu raţele sau cu vulturii. Ce tot naiba faceţi pe acolo, pe jos, târându—vă pe la picioarele stâncii
ca nişte şopârle la soare, când cerul a început să foiască de păsări? Crezi că pot umple gurile şi potoli
foamea cu somn şi cu lene?
—Ai şi tu dreptate, Esther, răspunse bărbatul, pronunţându—i numele în felul lui obişnuit în
provinciile Americii, şi privindu—şi fetele, zburdalnice şi gălăgioase, mai curând cu îngăduinţă decât
cu dragoste. Dacă vrei să ai păsări, ar trebui să—ţi mai frânezi limba, căci altfel se vor speria şi vor
zbura prea sus. Da, femeie, continuă el, ajungând pe locul de unde o gonise cu atâta cruzime pe Ellen.
Şi poate c—am să vânez şi un bivol, dacă ochiul meu o să dibuie animalul la depărtare de—o leghe
spaniolă.
—Atunci coboară! Coboară şi apucă—te de treabă, nu mai vorbi atâta. Un bărbat care vorbeşte e tot
atât de bun ca şi un câine care latră. Nell o să vă dea de veste la timp atârnând un cearşaf, dacă se va
ivi cumva vreun indian. Dar ce—ai mai ucis, omule, fiindc—am auzit detunătura puştii tale mai
înainte, dacă nu cumva m—au înşelat urechile.
—Aş! Am tras numai aşa, să sperii uliul care se tot roteşte în jurul stâncii!
—Uliu, bineînţeles! Să tragi la ceasul ăsta într—un vultur, când ai de umplut optsprezece guri
flămânde! Uită—te la albină și la castor, omul lui Dumnezeu, şi învaţă să—ţi hrăneşti familia. Ei,
Ishmael, continuă ea, aruncând cât colo cânepa din care torcea; cred c—a intrat iarăşi în cort! îşi
petrece aproape tot timpul pe lângă neisprăvita aceea care nu—i bună la nimic... Dar neaşteptata
reapariţie a bărbatului închise gura nevestei, şi cum acesta cobora chiar spre locul în care se afla
Esther, femeia se mulţumi să bombăne doar, în loc să—şi strige nemulțumirea în gura mare, ca până
atunci.
Dialogul care urmă după aceea între iubitoarea pereche fu cât se poate de scurt şi de expresiv. Femeia
răspunse la început în monosilabe şi destul de morocănos, dar grija pe care o purta familiei sale o făcu
ceva mai binevoitoare. Şi deoarece convorbirea se purtă mai cu seamă în jurul unei făgăduieli de—a
vâna tot restul zilei pentru a procura cele trebuitoare vieţii, nu vom mai zăbovi asupra ei.
Capitolul IX
Stâlceşti limba latină

Ca un grămătic prost.
„Zadarnicele chinuri ale dragostei"
După ce am adus la cunoştinţa cititorului felul în care a pus Ishmael Bush ordine în familia sa, în
împrejurări ce—ar fi însemnat o grea încercare pentru foarte mulţi oameni, vom strămuta scena
acţiunii noastre la câteva mile distanţă de locul amintit, deşi vom păstra succesiunea firească a
timpului. Chiar în momentul în care colonistul şi fiii săi se despărţeau, într—un tufiş de pe malul unui
râuleţ ce curgea la o bătaie de puşcă de tabără, doi oameni discutau cât se poate de serios despre
meritele unei gustoase cocoaşe de bizon, ce fusese preparată cu cea mai mare grijă pentru desfătarea
propriei lor guri. Partea aceasta de mare preţ fusese separată cu multă băgare de seamă de restul
trupului, mai puţin preţios, înfăşurată apoi în blana cu care o dăruise natura şi pusă să se coacă într—
un soi de cuptor subteran, iar acum se găsea în faţa acelor doi comeseni, ca un fel de încoronare a
măiestriei culinare a preriilor. În ceea ce priveşte aroma ei rară şi delicată, ca să nu mai punem la
socoteală şi calitatea ei nutritivă, bucata aceea de carne avea tot dreptul să pretindă a fi pusă mult mai
presus de ispititoarele şi renumitele preparate ale bucătarilor cu mare faimă, deşi raritatea aceasta
fusese prezentată într—un mod cât se poate de simplu. Şi se pare că cei doi privilegiaţi muritori, cărora
le fusese hărăzită fericirea de a se bucura de asemenea bucate cu o poftă ce dădea şi mai multă savoare
acestui fel de mâncare al deşertului american, erau perfect conştienţi de cât de norocoşi erau.
Dar omul care preparase cu atâta pricepere cocoaşa de bizon, îndatorându—şi tovarăşul cu asemenea
ospăţ, părea mai puţin dispus să se bucure de propria lui dibăcie. Mânca şi el, asta—i adevărat, şi cu
poftă chiar; dar cu măsura pe care nu e în stare să ţi—o dea decât vârsta. La tovarăşul său, în schimb,
nu se putea vedea nici cea mai mică urmă de cumpătare. Fiind un om în floarea anilor şi în plină forţă a
bărbăţiei, recunoştinţa cu care răsplătea truda prietenului mai vârstnic avea un caracter ceva mai
bătător la ochi. înghiţea îmbucătură după îmbucătură şi—şi rotea ochii spre tovarăşul său, părând a—şi
exprima din ochi mulţumirea, pe care vorbele nici n—ar fi putut—o cuprinde.
—Taie mai dinspre mijloc, spuse trapperul, căci el era venerabilul locuitor al acestor pustietăţi
nesfârşite, care dăduse căutătorului de miere ospăţul amintit mai sus; taie mai dinspre inima bucăţii;
acolo vei găsi adevărata bogăţie a naturii, care n—are nevoie de nicio mirodenie şi nici de muştarul
vostru iute pentru a căpăta gust.
—Dac—aş fi avut un singur pahar de hidromel, spuse Paul, oprindu—se pentru a—şi trage sufletul, aş
putea să jur că e cel mai straşnic ospăţ la care a fost poftit vreodată cineva.
—Ei, ei, bine zici!, răspunse bătrânul, peste măsură de mulţumit când văzu pofta cu care mânca Paul.
E tare, şi—i dă tărie şi celui care—o mănâncă. Aici, Hector!, şi aruncă răbdătorului său animal, care—l
pândea cu ochii plini de lăcomie, o bucată de carne: ai nevoie de putere, prietene, chiar şi în zilele
bătrâneţii tale, întocmai ca şi stăpânul tău. Iată, tinere, ai în faţa ta un câine care—a mâncat şi—a
dormit mai bine şi cu mai mult folos şi a avut hrană mai îmbelşugată decât orice rege. Şi de ce? Din
pricină că s—a înfruptat, dar nu s—a îmbuibat cu darurile Creatorului său. S—a născut câine şi s—a
ospătat ca un câine. Pe când aceia au fost făcuţi oameni, dar au hăpăit ca nişte lupi flămânzi. Hector s
—a dovedit a fi un câine bun şi înţelept, şi n—am pomenit vreodată ca un animal din neamul lui să se
înşele când adulmecă, sau să—şi trădeze prietenii. Ştii care e deosebirea dintre bucatele gătite în pustiu
şi cele care se prepară în casele oamenilor? Nu, văd bine că nu ştii, şi asta după pofta cu care mănânci;
aşa că—ţi voi spune tot eu. Una se ia după om, cealaltă după natură. Una crede că mai poate adăuga
ceva la darurile Creatorului, pe când cealaltă e destul de umilă ca să se bucure de ele aşa cum sunt: asta
e toată filosofia.
—Ascultă, moşule, spuse Paul, care era puţin pătruns de morala pe care i—o făcuse bătrânul. Trebuie
să ştii că în fiecare zi cât vom mai sta pe aici şi cred că vom sta câtva timp, am să împuşc câte un bivol,
iar dimineaţa am să—i coc cocoaşa.
— N—aş crede una ca asta, n—aş crede—o deloc. Toată carnea animalului e bună, oricare parte ai
alege, şi—a fost făcut pentru ai servi omului drept hrană; dar n—aş crede că pot fi martor, ba încă să—
ţi mai dau şi—o mână de ajutor, la risipa asta de—a ucide câte un bivol în fiecare zi.
—Pe dracu'! Parcă asta—i singura risipă care se face aici! Dar dacă fiecare animal ar fi tot aşa de bun
ca ăsta, aş fi în stare să—l mănânc în întregime, să—i înghit până şi copitele. Ia te uită cine vine! Unul
cu un nas straşnic, aş spune, şi care l—a pus pe drumul cel bun, dacă stăpânul a pornit în căutarea unei
mese.
Insul care le întrerupse convorbirea, silindu—l pe Paul să facă observaţia de mai sus, înainta de—a
lungul pârâiaşului, spre cei doi comeseni, în cea mai desăvârşită linişte, şi cum înfăţişarea lui n—avea
nimic duşmănos sau înspăimântător, căutătorul de miere se strădui şi mai vârtos, ca şi cum s—ar fi
îndoit că ghebul o să poată ajunge şi pentru musafir, dacă acesta ar fi vrut cumva să se înfrupte şi el din
gustoasa friptură. Cu trapperul însă, lucrurile se întâmplară cu totul altfel. Pofta lui de mâncare, mult
mai mică, fiindu—i pe deplin potolită, îl întâmpină pe nou—sosit cu o privire plină de prietenie, ceea
ce dovedea cu prisosinţă că socotea cât se poate de bine—venită apariţia acestuia.
—Apropie—te, prietene, spuse el, făcându—i semn cu mâna, când băgă de seamă că străinul se
opreşte, ca şi cum ar fi stat în cumpănă. Apropie—te, îţi spun, şi dacă foamea ţi—a fost călăuză, atunci
te—a adus la locul potrivit. Aici vei găsi carne, iar tânărul acesta îţi va da şi porumb copt, mai alb
decât zăpada de pe culmile cele mai înalte. Apropie—te, nu—ţi fie teamă; nu suntem fiare care să ne
sfâşiem unii pe alţii, ci creştini care primim cu recunoştinţă ceea ce a crezut Dumnezeu de cuviinţă să
ne dea.
—Venerabile vânător, replică doctorul, fiindcă nu era nimeni altul decât naturalistul nostru, pornit într
—una dintre zilnicele lui cercetări, sunt încântat de această fericită întâlnire; avem amândoi aceeaşi
îndeletnicire, aşa că trebuie să fim prieteni.
—Doamne, Doamne!, spuse bătrânul, şi izbucni în hohote de râs, fără să ţină prea mult seama de
regulile protocolului. Iată omul care—a vrut să mă convingă că un nume poate schimba firea unui
animal. Apropie—te, prietene! Eşti bine—venit, deşi convingerile tale sunt puţin pe—alături, din
cauză că ai citit prea multe cărţi. Stai jos, şi după ce vei gusta din bucăţica asta, să—mi spui, dacă poţi,
numele creaturii care ne—a dăruit carnea pentru ospăţ.
Ochii doctorului Battius, fiindcă socotim că—i mai potrivit să întrebuinţăm numele pe care—l preferă,
ochii doctorului Battius scânteiară de mulţumire auzind invitaţia bătrânului. Plimbarea pe care—o
făcuse, cât şi tăria vântului îi stârniseră într—atât apetitul, că nici Paul însuşi nu era în stare să atace cu
mai multă poftă bucatele trapperului. Mulţumind printr—un râs scurt care se preschimbă, prin efortul
lui de a se stăpâni, într—un surâs, naturalistul se aşeză lângă bătrân, aşa cum i se spusese, şi se pregăti
să ia parte la ospăţ fără niciun fel de ceremonie.
—Ar trebui să—mi fie ruşine de meseria mea, spuse el, înghiţind o bucată de cocoaşă cu vădită plăcere
şi încercând, în acelaşi timp, să categorisească pielea pârlită şi ruptă a animalului. Ar trebui să—mi fie
ruşine de meseria mea, dacă ar exista vreun animal sau vreo pasăre pe întinsul continentului american
pe care n—aş putea—o recunoaşte, ţinând seama de cele câteva adevăruri cucerite de ştiinţă. Mâncarea
e gustoasă şi hrănitoare, asta—i drept; o mână de porumb, prietene, dacă eşti bun!
Paul, care continua să mănânce cu un zel îndoit, se uită la naturalist cu o privire piezişă; semăna foarte
bine cu un câine absorbit de aceeaşi plăcută îndeletnicire, şi—i aruncă geanta fără să socoată că e
nevoie să se întrerupă.
—Parc—ai spus, prietene, că ai mai multe mijloace pentru a recunoaşte creatura!, rosti trapperul.
—Multe, foarte multe şi care nu pot da greş. Iată, animalele carnivore pot fi recunoscute după incisivi.
—După ce?
—După dinţii aceia cu care le—a înzestrat natura ca să se apere şi să—şi sfâşie prada. Pe urmă...
—Atunci caută, te rog, dinţii acestei creaturi, îl întrerupse trapperul, căci luase hotărârea să—i arate
omului acestuia care avea pretenţia să se ia la întrecere cu el în ceea ce privea cunoaşterea animalelor
sălbatice, că habar n—are de nimic, învârteşte bucată pe toate părţile şi caută—i toate dedesubturile.
Doctorul făcu întocmai, dar, bineînţeles, fără niciun fel de rezultat, cu toate că profită de ocazie
pentru a mai arunca o privire şi spre pielea strânsă sul.
—Ei prietene, ai dat de urma semnelor acelora de care ai nevoie pentru a ne spune dacă această
creatură e raţă sau somn?
—Bănuiesc că nu—i tot animalul aici, nu?
—Asta se poate vedea destul de bine, strigă Paul, care se văzu silit să se mai odihnească puţin, atât era
de ghiftuit. Eu pot răspunde pentru câteva livre din gustoasa făptură, livre cântărite cu cel mai drept
cântar de la răsărit de Alegani. Cu toate că, la drept vorbind, ai putea face acelaşi lucru cu ceea ce a
mai rămas, continuă el, în timp ce ochiul îi aluneca fără să vrea şi cu destulă părere de rău spre restul
cocoaşei; ceea ce mai rămăsese ar fi ajuns să mai îndestuleze încă douăzeci de inşi, dar tânărul fu silit
să—i lase totul naturalistului, simţindu—se peste măsură de sătul. Taie cât mai aproape de „inima
bucăţii", așa cum spune bătrânul, căci numai acolo vei găsi adevărata dulceaţă a cărnii.
—Inimă!, exclamă doctorul, bucurându—se în sinea lui c—a luat în sfârşit cunoştinţă despre o parte
bine precizată şi pe care o va putea examina îndeaproape. A, ia să văd şi eu organul ăsta care—mi va
ajuta să determin caracterul animalului; sigur, ăsta nu nu—i cordul, sigur că nu—i; animalul trebuie să
facă parte din ordinul belluae, judecând după starea lui de obezitate.
A fost întrerupt de un hohot nestăvilit şi voios; trapperul râdea, dar fără răutate; însă naturalistul socoti
lucrul acesta foarte nelalocul lui, aşa că vorbele i se opriră pe buze, dacă nu cumva şi ideile.
—Ascultă—l numai, cu animalele lui din ordinul burţii 13 , spuse bătrânul încântat de încurcătura
vădită în care se afla rivalul său, şi mai spune că nu e cordul! Bine, omule, eşti mai departe de adevăr
decât de aşezările oamenilor, cu toată învăţătura ta şi cu toate cuvintele tale încâlcite, despre care ţi—
am mai spus doar că nu pot fi înţelese de niciun trib sau naţiune de la răsărit de Munţii Stâncoşi. Cu
însuşiri de animal sau fără însuşiri de animal, fiinţele astea pot fi văzute păscând prin prerie cu zecile şi
cu sutele, iar bucata ce se află în mâna ta e inima ghebului gustos al unui bizon, cel mai bun lucru pe
care şi—l poate dori stomacul omului.
—Vârstnicul meu tovarăş, spuse Obed, silindu—se să—şi potolească enervarea, socotind—o cât se
poate de nepotrivită cu demnitatea persoanei sale, sistemul dumitale e greşit de la premise şi până la
concluzie. Iar clasificarea e atât de eronată, încât faci o confuzie totală între elementele distinctive ale
ştiinţei. Bizonul n—a fost niciodată înzestrat cu vreo cocoaşă. Iar carnea lui nu—i nici gustoasă şi nici
sănătoasă, cum sunt obligat să recunosc că poate fi socotită carnea animalului din faţa noastră...
—În privinţa asta sunt cu totul împotriva dumitale, şi trup, şi suflet alături de trapper, îl întrerupse Paul
Hover. Cel care nu recunoaşte că bizonul are o carne bună, nici n—ar trebui să se atingă de ea.
Doctorul, care nici nu—l prea băgase în seamă pe căutătorul de miere, începu să se uite la el ca şi cum
l—ar fi recunoscut abia în momentul acela.
—Principalele caracteristici ale fizionomiei dumitale, prietene, spuse el, îmi sunt familiare; căci ori
dumneata, ori vreun alt specimen din familia dumitale îmi este destul de cunoscut.
—Eu sunt omul pe care l—ai întâlnit în pădurile de la răsărit de Marele Fluviu şi pe care ai încercat să
—l convingi să urmărească o viespe galbenă până la cuibul ei; ca şi când ochiul meu ar fi fost destul de
ager ca să deosebească în plină zi orice altă vieţuitoare de o albină. Am zăbovit împreună vreo
săptămână, dacă mai ţii minte; dumneata cu broaştele şi cu şopârlele, iar eu cu scorburile mele. Şi am
făcut treabă bună amândoi. Eu mi—am umplut vasele cu cea mai dulce miere pe care am trimis—o
vreodată în oraş şi am prins vreo duzină de roiuri; iar tolba dumitale era un adevărat muzeu de
13
Joc de cuvinte între ordinul belluae şi belly, care înseamnă burtă.
târâtoare. Niciodată n—am îndrăznit să te întreb de—a dreptul, dar presupun că umbli după fel de fel
de ciudăţenii, nu?
—Asta e una dintre plăcerile lor nelegiuite, exclamă trapperul Omoară cerbul şi elanul, şi pisica
sălbatică, şi spintecă animalele care trăiesc prin păduri, iar după ce le umplu cu cârpe și le pun sticle în
locul ochilor, le expun ca să se holbeze lumea la ele.
—Te cunosc bine, răspunse doctorul, deloc mişcat de mustrarea bătrânului, şi se întoarse către Paul, te
cunosc! Şi îi întinse mâna cu prietenie. A fost o săptămână îmbelşugată, aşa cum vor dovedi într—o zi
lumii cataloagele şi ierburile mele. Ei, îmi amintesc de dumneata foarte bine, tinere. Faci parte din
clasa mammalia; ordinul primatelor; genul, om: specia, Kentucky. Apoi, după o scurtă pauză, în timp
ce zâmbi încântat de propria—i glumă, naturalistul continuă: De când ne—am despărţit, am călătorit
foarte mult, după ce am încheiat un fel de contract sau înţelegere, cum vrei să—i spui, cu un oarecare
Ishmael...
—Bush, îl întrerupse, nerăbdător şi plin de îndrăzneală, Paul. Pentru Dumnezeu, bătrâne trapper, ăsta e
contractul acela întărit cu sânge despre care mi—a vorbit Ellen.
—Atunci Nell nu mi—a făcut credit pentru ceea ce am eu impresia că merit, răspunse fără înconjur
doctorul, pentru că eu nu fac parte dintre adepţii lăsării de sânge, căci prefer practica purificării
sângelui în loc de cea a eliminării lui.
—Greşeala e a mea, străine; fata a vorbit de dumneata ca despre un om foarte învăţat.
—În privinţa asta poate că mi—a exagerat meritele, întări doctorul Battius cu modestie. Dar Ellen e o
fată bună, drăguţă, deşteaptă chiar. Am găsit întotdeauna că Nelly Wade e o fată drăguţă şi dulce.
—Pe dracu'!, strigă Paul, lăsând din mână bucata pe care—o sugea, cu toate că n—ar fi avut chef să
renunţe la bunătatea aceea de cocoaşă, apoi aruncă o privire sălbatică spre nevinovatul doctor Socot,
străine, c—ai fi în stare s—o bagi şi pe Ellen în tolbă.
—Toate bogăţiile vegetale şi animalele lumii nu m—ar putea determina să—i ating nici măcar un fir
de păr. O iubesc pe copila aceasta cu ceea ce s—ar putea numi amor naturalis sau mai curând
paternus, cu o dragoste de tată adică.
—Ei da, aşa mai merge, mai ales că asta e şi mult mai potrivit cu vârsta dumitale, încuviinţă Paul, rece,
întinzând mâna pentru a lua din nou bucata pe care o aruncase cu puţin mai înainte. Căci la anii pe care
—i numeri, ai fi ca un trântor în jurul căruia s—ar îmbulzi un roi tânăr.
—Da, asta—i adevărat, fiindcă în el vorbeşte natura, rosti trapperul; dar, prietene, parcă—ai spus că
locuieşti în tabăra lui Ishmael Bush?
—Exact; întocmai precum ai auzit, adică în virtutea unui contract...
—Mă pricep prea puţin la ceea ce se cheamă ştiinţa selecţionării, cu toate că întind capcane pentru a—
mi agonisi cele de trebuinţă traiului. Mi s—a spus că pieile se păstrează mai bine după noua metodă,
dar e mult de când nu ucid mai multe animale decât îmi trebuie pentru hrană şi îmbrăcăminte. Am
văzut cu ochii mei cum v—au atacat tabăra indienii sioux, cum au fost răpite vitele şi cum a fost prădat
acel biet om, pe care—l numiţi Ishmael, până şi de cele mai neînsemnate vieţuitoare, adică de cele cu
copita despicată.
—Cu excepţia asinului, mormăi doctorul, foarte ocupat cu consumarea porţiei sale de cocoaşă, din care
pricină uitase până şi cum trebuie să se poarte un om de ştiinţă; cu excepţia asinului domesticus
americanus.
—Îmi pare bine când aud c—au scăpat atâtea animale, cu toate că nu—mi dau seama de însemnătatea
celor pe care le—ai enumerat, ceea ce nu—i de mirare, dacă ţii socoteala de când n—am mai trăit
printre oameni. Dar ai putea să—mi spui, prietene, ce duce emigrantul sub pânza aceea albă pe care—o
păzeşte cu dinţii, întocmai ca un lup în luptă pentru hoitul părăsit de vânător?
—Ai auzit şi dumneata despre asta?, exclamă doctorul, mirat la culme şi scăpând bucăţica pe care
tocmai o ducea la gură.
—De auzit, n—am auzit nimic; dar am văzut pânza, şi era cât pe—aci să fiu muşcat pentru c—am
îndrăznit să cercetez ce e sub ea.
—Muşcat! Asta înseamnă că animalul trebuie să fie carnivor. E mult prea paşnic pentru un ursus
horridus? Dacă ar fi vorba de—un caniş latans, l—ar da de gol glasul. Şi apoi, nici Nelly Wade n—ar
putea sta atâta timp lângă un exemplar din genus ferae. Venerabile vânător, animalul acela singuratic,
care ziua e închis în căruţă, iar noaptea în cort, mi—a prilejuit mai mare bătaie de cap decât întregul
meu catalog de patrupede; şi din pricina asta, cât se poate de simplă de altfel, nici nu ştiu unde să—l
clasez.
—Crezi că e vorba de un animal de pradă?
—Ştiu că e un patruped; iar pericolul prin care ai trecut dovedeşte că e carnivor.
În timpul acestor dezlânate explicaţii, Paul Hover a rămas tăcut, adâncit în gânduri, uitându—se cu
atenţie, când la unul, când la celălalt. Dar, ca şi cum ar fi fost izbit pe neaşteptate de siguranța cu care
vorbea doctorul, şi mai înainte ca acesta din urmă să—şi poată spune părerea, tânărul întrebă brusc:
—Te rog, prietene, ce înţelegi printr—un patruped?
—O divagaţie a naturii în care a plasat mult mai puţin din înţelepciunea ei fără margini, decât face de
obicei. Dacă două dintre cele patru membre s—ar putea înlocui cu o pârghie rotativă, îmbunătăţind în
felul acesta noul meu ordin de phalangacuura, animalele respective s—ar transforma în specimene
deosebite, cu pârghii în loc de picioare, realizându—se o supremă perfecţiune și armonie în ceea ce
priveşte construcţia. Dar aşa cum arată astăzi un patruped, nu—l pot numi decât o simplă divagaţie a
naturii, nimic altceva decât o divagaţie.
—Ascultă, străine, noi ăştia din Kentucky nu prea umblăm cu dicţionarele după noi. Iar cuvântul
divagaţie e tot atât de greu de tradus în englezeşte ca şi cuvântul patruped.
—Un patruped e un animal cu patru picioare, o fiară.
—O fiară! Dumneata socoteşti, cu alte cuvinte, că Ishmael Bush călătoreşte cu o fiară pe care—o ţine
închisă în căruţa aceea mică?
—Ştiu bine că—i aşa, şi acum întinde—ţi urechea, nu la propriu, prietene, spuse, văzând că Paul se
scoală şi—l priveşte mirat, ci la figurat, potrivit funcţiilor pe care le îndeplineşte, şi veţi afla totul.
După cum ţi—am spus mai adineauri, eu călătoresc cu sus—numitul Ishmael Bush în virtutea unei
înţelegeri; dar, cu toate că în contractul respectiv au fost statornicite anumite îndatoriri, nicăieri în acest
document nu se spune că această călătorie va fi sempiternă, adică veşnică. Acum, cu toate că regiunea
aceasta nu poate fi considerată tocmai nimerită pentru cercetările mele știinţifice, fiind un teritoriu cu
desăvârşire virgin, aşa cum se află menţionat în istoria naturii, şi cu totul lipsită de comorile unei
adevărate împărăţii vegetale, aş fi parcurs sute de mile spre est, dacă n—aş fi mânat de impulsul
lăuntric de—a cerceta, de—a scrie şi de—a clasa fiara respectivă. Şi, continuă el cu glas scăzut, ca şi
cum le—ar fi împărtăşit o mare taină, trag nădejde că într—o bună zi voi reuşi să—l conving să mă
lase s—o disec.
—Ai văzut—o vreodată?
—Nu cu organele văzului; dar cu instrumente mult mai desăvârşite decât vederea, cu concluziile
gândirii şi deducţiile premiselor ştiinţei adică. Am pândit obiceiurile animalului, tinere, şi mă pot
pronunţa fără teamă, după evidenţe peste care un observator obişnuit ar fi trecut cu uşurinţă; are
dimensiuni mari, niciun fel de activitate, e cât se poate de leneş, adică are o teribilă poftă de mâncare
şi, după cum reiese din directa mărturie a acestui venerabil vânător, e carnivor şi feroce.
—M—aş simţi mai mulţumit, străine, spuse Paul, care nu se sinchisea cine ştie ce de descrierea
doctorului, dacă m—ai putea asigura că e vorba, într—adevăr, de o fiară.
—Cât despre asta, dacă ar mai fi nevoie de vreo dovadă chiar şi după multiplele şi concludentele
obiceiuri ale animalului, mă pot baza pe însăşi mărturia lui Ishmael. Căci până şi cele mai neînsemnate
deducţii ale mele au o raţiune. Eu nu sunt condus, tinere, de—o vulgară şi vană curiozitate, deoarece
toate aspiraţiile mele către cunoaştere sunt puse, după umila mea convingere, în primul rând în slujba
ştiinţei şi abia în al doilea rând în aceea a semenilor mei. Deşi mă chinuiesc ca un nenorocit să aflu ce
cuprinde cortul acela pe care—l păzeşte Ishmael cu atâta străşnicie, acesta mi—a pretins sub prestare
de jurământ (jurare per Deos) să mă ţin la o depărtare de câţiva coţi de acest cort o anumită perioadă
de timp. Jus jurandum sau jurământul e un lucru serios, şi nu trebuie tratat ca uşurinţă; şi cum
expediţia mea depindea de îndeplinirea acestei condiţii, m—am supus, păstrându—mi însă
posibilitatea de a face diferite observaţii de la distanţă. Sunt vreo zece zile de când Ishmael, din milă
pentru starea mea de umil slujitor al ştiinţei, mi—a mărturisit că în vehicul se află un animal pe care—l
duce în prerie drept momeală, nădăjduind în felul acesta să captureze şi altele, de acelaşi gen sau de
aceeaşi specie. Şi de—atunci sarcina mea a fost redusă la simpla supraveghere a obiceiurilor
animalului și la înregistrarea rezultatelor. Când vom ajunge la o anumită distanță, unde se spune că
animalele de soiul acesta abundă, voi avea posibilitatea să examinez nestingherit creatura.
Paul continua să—l asculte, fără să scoată o vorbă, în timp ce doctorul trăgea concluziile lui ciudate; la
un moment dat însă, neîncrezătorul căutător de albine clătină din cap şi, găsind că e momentul potrivit
să intervină, spuse:
— Bătrânul Ishmael te—a îmbrobodit în aşa chip, străine, încât ochii tăi nu mai fac nici cât două cepe
degerate. Ştiu şi eu câte ceva despre vagonetul acela, şi—aş putea spune că l—am prins pe emigrant cu
o minciună gogonată. Ascultă, prietene, crezi că o fată ca Ellen Wade ar putea deveni tovarăşa unei
fiare sălbatice?
—De ce nu, de ce nu?, răspunse naturalistul. Nelly are o mare dorinţă de—a învăţa şi ascultă adesea, şi
cu plăcere, toată comoara de învăţături pe care sunt nevoit s—o risipesc prin pustietăţile astea. Şi de ce
n—ar studia obiceiurile unui animal, chiar dac—ar fi vorba de un rinocer?
—Mai domol, mai domol, îi răspunse căutătorul de miere cu tot atâta convingere, dar într—un mod
mai puţin ştiinţific, cu toate că ştia bine despre ce e vorba; Ellen e o fată deşteaptă, o fată care ştie ce
poate şi ce nu poate, dacă nu cumva sunt cu desăvârşire greşit; dar în ciuda curajului şi a înfăţişării ei
destoinice, ea nu—i, la urma urmei, decât o femeie. Şi n—am auzit—o eu oare plângând de atâtea ori?
—Atunci eşti unul dintre cunoscuţii lui Nelly?
—Nu sunt nici pe dracu'! Dar ştiu că o femeie este o femeie; şi că nici toate cărţile din Kentucky n—ar
putea—o convinge pe Ellen Wade să intre singură într—un cort în care se află o fiară.
—Mie mi se pare, observă calm trapperul, că aici se ascunde ceva urât şi tainic. Am văzut cu ochii
mei că emigrantul nu dă nimănui voie să arunce nici măcar o singură privire în cort, şi am dovezi mai
sigure decât cele pe care le aduci tu, Paul, că în vagonet nu se află niciun fel de cuşcă. Pe urmă mai
este Hector; are un nas în care poţi avea atâta încredere ca şi în mâna care—a făurit toate creaturile de
felul lui, şi dacă ar fi fost acolo vreun animal, câinele ar fi spus de multă vreme asta stăpânului său.
—Dumneata ai pretenţia să opui un câine unui om, brutalitatea învăţăturii, instinctul raţiunii?, exclamă
doctorul, oarecum enervat. În ce fel, mă rog, poate un câine să deosebească obiceiurile, specia sau
chiar genul unui animal la fel de bine ca şi omul, care are de partea lui înţelepciunea, învăţătura şi
ştiinţa?
—În ce fel?, repetă rece bătrânul locuitor al pădurilor. Ascultă, şi dacă eşti în stare să crezi că un
profesoraş de şcoală poate fi mai isteţ decât Creatorul său, atunci am să te silesc să—ţi dai seama cât
de mult greşeşti. Auzi ceva mişcându—se în tufiş? Acum vreo cinci minute s—au auzit trosnind nişte
ramuri. Spune—mi acum, ce fel de animal a fost?
—Sper că nu—i un animal feroce!, exclamă doctorul, sărind în sus, căci se mai afla încă sub impresia
întâlnirii cu Vesperillio horribilis. Aveţi carabinele cu voi, prieteni; şi ar fi mai bine să le puneţi la
îndemână, fiindcă pe puşca mea de vânătoare e mai bine să nu te bizui.
—Ar putea avea oarecare dreptate, zâmbi trapperul şi ascultă până într—atât de doctor, încât îşi luă
carabina din locul în care zăcuse în timpul ospăţului şi—i îndreptă ţeava în sus. Ei, acum spune—mi
cum îi zice animalului!
—Asta întrece limitele cunoştinţelor unui pământean. Nici Buffon în persoană n—ar fi putut preciza
dacă animalul a fost
patruped, dacă făcea parte din ordinul reptilelor, dacă era oaie sau tigru.
—Atunci „bufonul" dumitale era un prost faţă de Hector al meu. Aici, căţelule! Ce s—a întâmplat? Să
—l doborâm sau să—l lăsăm să treacă?
După cum îşi mişcase urechile, câinele îi şi dăduse de veste încercatului trapper că simţise un animal
necunoscut prin preajmă; îşi ridicase capul de pe labele din faţă, iar botul îi era întredeschis, ca şi
când Hector ar fi vrut să—şi arate colţii j ce—i mai rămăseseră. Apoi, lăsând dintr—odată baltă
planurile—i duşmănoase, adulmecă o clipă aerul, căscă zdravăn şi se scutură; după care îşi reluă, cu
cea mai mare linişte, poziţia de mai înainte.
—Acum, doctore, strigă triumfător bătrânul, sunt convins că nu există niciun animal bun de vânat şi
nici vreunul periculos în desiş; şi asta numesc eu cunoştinţă temeinică la un bărbat care—i prea bătrân
ca să—şi poată risipi puterile, deşi n—ar vrea să servească drept prânz unei pantere.
Câinele îşi întrerupse stăpânul printr—un chelălăit puternic, deși rămăsese tot cu capul lipit de
pământ.
—E un om!, exclamă trapperul şi se ridică. E un om, dacă pricep cum trebuie semnele pe care le dă
câinele. Poate că animalul ăsta şi cu mine nu vorbim cine ştie cât, dar de greşit n—ar prea greşit până
acum.
Paul Hover ţâşni în picioare ca fulgerul; îşi duse carabina la ochi şi începu să strige cu glas
ameninţător:
—Dacă eşti prieten, înaintează; dacă eşti duşman, rămâi pe loc şi pregăteşte—te pentru ce—i mai rău.
—Prieten, nădăjduiesc, răspunse o voce din tufişul ale cărui ramuri se dădură la o parte, şi în aceeaşi
clipă apăru şi cel care vorbise.
Capitolul X
Adam, te dă deoparte ca s—auzi

Cum o să—ncerce să mă iscodească.
„Cum vă place"
E bine cunoscut faptul că mult înainte ca nesfârşitele regiuni ale Luisianei să—şi fi schimbat stăpânii
pentru a doua oară, teritoriul acesta nepăzit de nimeni nu era ferit de invaziile aventurierilor albi.
Vânători din Canada, pe jumătate sălbatici, vânători, poate puţin mai luminaţi, din Statele Unite se
aflau risipiţi printre felurite triburi de indieni; ei îşi agoniseau anevoie existenţa prin pustietăţi şi—şi
duceau viaţa prin preajma vizuinilor de castor şi a turmelor de bizoni sau, ca să adoptăm denumirea
cea mai obişnuită prin partea locului, a turmelor de bivoli 14 . Aşa că nu era un lucru neobişnuit să
întâlneşti oameni străini pe câmpiile fără margini ale Vestului. După anumite semne, pe care un ochi
fără experienţă le—ar fi trecut cu vederea, oamenii de la frontieră ştiau întotdeauna când se afla prin
împrejurimi vreunul de—al lor, aşa că—l ocoleau sau îi ieşeau în întâmpinare, după cum le dictau
sentimentele sau interesele.
Întâlnirile acestea erau, îndeobşte, paşnice; pentru că albii trebuiau să facă faţă unui inamic comun şi
de temut în locuitorii mai vechi ai acestor ţinuturi, care poate că aveau drepturi mai legiuite decât ale
lor, dar n—au fost rare nici cazurile când gelozia şi lăcomia i—au aţâţat într—atât încât întâlnirile s—
au terminat prin scene mai mult decât violente şi prin trădări pline de cruzime. Întâlnirea a doi vânători
în deserturile americane, aşa cum găsim uneori de cuviinţă să numim această regiune, seamănă
oarecum cu felul acela bănuitor şi precaut în care se apropie unul de altul două vase într—o mare
bântuită de piraţi şi cunoscută ca atare. Nici unul dintre ele nu consimte să—şi trădeze slăbiciunea
14
Ca adaos la distincţiile făcute de ştiinţă în privinţa acestor două specii de animale, trebuie să spunem, cu toată consideraţia pe care o avem faţă de
doctorul Battius, că una dintre particularităţile cele mai importante este aceea că, în timp ce carnea celui dintâi animal constituie o hrană nutritivă şi
delicioasă la gust, cea a bivolului abia se poate mânca (n.a.).
arătându—şi neîncrederea, dar nici nu se încumetă la vreun act prea îndrăzneţ, care să—l dea pe mâna
celuilalt şi să—i aducă numai necazuri.
În felul acesta s—a petrecut, într—o oarecare măsură cel puţin, şi întâlnirea de faţă. Străinul se apropie
încetişor, cu ochii în patru la mişcările celor din tabăra adversă. Pe de altă parte, Paul începu să umble
la cocoşul carabinei, căci era prea mândru pentru a lăsa să se bage de seamă că cei trei bărbaţi s—ar
teme cumva de o fiinţă singuratică, şi totodată prea prevăzător ca să nesocotească precauţiile cerute de
asemenea împrejurare. Cei doi comeseni îşi primiră oaspetele fiecare în felul său, cum nu se poate mai
deosebit unul de altul, pricina fiind înfăţişarea destul de ciudată a acestuia.
În timp ce naturalistul arăta ca un om paşnic, ca să nu spunem distrat, înfăţişarea nou—venitului se
caracteriza prin forţă şi avea o ţinută şi un mers care trădau de la prima vedere militarul. Un ciucure
murdar, de aur, atârna de cascheta de stofă fină, albastră, ascunsă aproape toată în claia părului negru şi
cârlionţat. În jurul gâtului îşi legase, neglijent, o cravată mare de mătase neagră. Purta o cămaşă
vânătorească, de un verde—închis, împodobită cu galoane galbene, aşa cum se putea vedea altădată la
trupele care—şi făceau serviciul la hotarele Confederaţiei. Pe lângă toate acestea se mai zăreau şi
reverele unei tunici croite din aceeaşi stofă ca şi cascheta. Avea jambiere din piele de căprioară, iar în
picioare nişte mocasini obişnuiţi, aşa cum purtau şi indienii. Pumnalul, drept, bogat ornamentai şi peste
măsură de periculos, şi—l ţinea într—un fel de centură împletită din mătase roşie; şi o altă centură,
mai degrabă o cingătoare, din piele decolorată, conţinea o pereche de pistoale de calibru mic, în tocuri
potrivite, iar peste umăr îi atârna o carabină militară, scurtă şi grea, în timp ce cornul cu praf de puşcă
şi tolba se bălăbăneau la şold. Pe raniţa din spate erau marcate bine cunoscutele iniţiale ale
guvernământului Statelor Unite, care au căpătat de atunci spirituala şi ciudata denumire de Unchiul
Sam.
—Vin ca prieten, spuse străinul; glasul era al unui om care văzuse în viaţa lui prea multe arme pentru
ca înfăţişarea ridicol de bătăioasă a doctorului Battius să—l mai sperie. Vin ca prieten, iar drumurile şi
năzuinţele mele n—au cum să se întâlnească în vreun fel cu ale voastre.
—Ascultă, străine, spuse cu asprime Paul Hover, te pricepi oare să urmăreşti o albină de—aici, de pe
câmpia asta, până—n pădure, pe—o distanţă de zeci de mile adică?
—Albina e o zburătoare pe care n—am fost niciodată silit s—o urmăresc, răspunse străinul râzând, cu
toate c—am vânat şi eu i cândva ceva păsări.
—Mi—am închipuit numaidecât asta, exclamă Paul, întinzându—i mâna prietenos şi încrezător. Să ne
strângem mâinile! Dumneata şi cu mine n—o să ne certăm niciodată de la faguri, de vreme ce te
interesează aşa de puţin mierea. Iar acum, dacă stomacul dumitale are vreun colţ gol şi dacă ştii să
preţuieşti gustul unei picături de rouă când ţi se nimereşte pe limbă, iată bucata care—ţi trebuie.
Încearc—o, străine, şi după ce ai să guşti din ea, ai să spui că—i cea mai grozavă friptură pe care—ai
înghiţit—o de când eşti. Cât e de când ai părăsit aşezările oamenilor?
—Câteva săptămâni, şi mă tem că vor mai trece tot cam pe atâtea până o să mă pot întoarce. O să mă
folosesc foarte bucuros de invitaţia dumitale, mai ales c—am dus—o tot într—un post de când a
răsărit ieri soarele; şi—apoi, cunosc prea bine gustul unei cocoaşe de bizon ca să—mi dea mâna să
spun nu.
—Ah! Cunoşti atunci felul ăsta de bucate? Bine, văd că mi—ai luat—o înainte, cu toate că din clipa
asta ne putem socoti pe picior de egalitate. Aş fi cel mai fericit om din Kentucky şi Munţii Stâncoși
dac—aş avea o cabană spaţioasă undeva, prin apropierea unei păduri bătrâne, cu arbori scorburoşi, dac
—aş avea în fiecare zi la prânz asemenea cocoaşe, ceva flori proaspete pentru stupii mei şi pe mica
Eli...
—Mica ce?, întrebă străinul, pe care buna dispoziţie şi sinceritatea căutătorului de miere îl înveselea
fără doar şi poate.
—Ceva ce va fi într—o bună zi al meu, ceva ce nu priveşte pe nimeni altul în afară de mine, răspunse
Paul, lustruindu—şi cremenea carabinei; apoi începu să fluiere, nestingherit, o melodie cunoscută pe
fluviul Mississippi.
În timpul acesta, străinul se aşezase lângă cocoaşă, după care începu să înfulece cu multă seriozitate
ceea ce mai rămăsese din ea. Doctorul Battius îl supraveghea însă cu o neîncredere destul de izbitoare
faţă de prietenoasa primire pe care i—o făcuse binevoitorul Paul Hover.
Dar îndoielile, sau, mai bine zis, temerile naturalistului, aveau un caracter cu totul diferit. Îl surprinsese
faptul că străinul întrebuinţase denumirea corectă, şi nu cea greşită, aşa cum era cunoscut îndeobşte
animalul din care se înfruptaseră cu toţii. Aşa că doctorul se temea ca nu cumva un rival să—l
văduvească de cel puţin jumătate din dreapta răsplată ce i s—ar fi cuvenit pentru toată munca depusă şi
pentru lipsurile şi primejdiile pe care le înfruntase. Privind deci lucrurile din punctul acesta de vedere,
nu trebuie să ne mire deloc faptul că blândeţea firească a naturalistului suferi oarecare schimbări şi că
doctorul începu să spioneze purtările străinului cu multă atenţie, încercând să—l demaşte.
—E un prânz nemaipomenit, observă plin de nevinovăţie tânărul străin, căci era şi tânăr, şi chipeş. Ori
foamea a dat acestei bucăţi de carne un gust cu totul deosebit, ori bizonul e cel mai gustos animal din
familia bovinelor.
—Naturaliştii obişnuiesc, sir, atunci când vorbesc între ei, să dea vacii întregul credit al genului, spuse
doctorul Battius umflându—se parcă din pricina tainicelor lui bănuieli; apoi îşi drese glasul înainte de
a—şi continua vorba, aşa după cum duelistul îşi examinează vârful armei înainte de a o înfige în trupul
rivalului. Creatura asta e mult mai aproape de perfecţiune decât numitul bos, căci boul e incapabil să—
şi perpetueze genul; aşa că animalul acesta cu gheb e cel mai nobil dintre amândoi.
Doctorul îşi exprimase această părere cu un anumit scop, căci era sigur că adversarul are convingeri cu
totul contrarii; şi acum aştepta lovitura acestuia, pregătindu—şi un răspuns mult mai viguros. Dar
tânărul străin părea prea preocupat să se ospăteze din friptura aceea minunată, ce—i picase pe
neaşteptate, ca să apuce momeala aruncată de doctor şi să înceapă o discuţie ale cărei complicate
meandre ar fi putut oferi unor oameni de ştiinţă adevărate competiţii intelectuale.
—Aş zice că aveţi deplină dreptate, sir, răspunse străinul cu o provocatoare indiferenţă faţă de
importanţa afirmaţiei făcute, ţin să spun că aveţi perfectă dreptate şi că aţi întrebuințat cuvântul cel mai
potrivit.
—Iertaţi—mă, sir, dar dumneavoastră interpretaţi foarte greșit construcţia frazelor mele, dacă v—aţi
imaginat c—aş putea include, fără calificativele de rigoare, pe bubalus Americanus în familia vacca.
Sir, presupun însă că vă pot denumi doctor, căci posedaţi diploma de medic, nu?
—Îmi acordaţi un titlu la care nu am niciun drept, îl întrerupse străinul.
—Nu v—aţi luat încă diploma? Sau poate că titlurile dumneavoastră au fost câştigate în câmpul
ştiinţelor liberale?
—Greşiţi şi de data asta, vă asigur.
—Sunt convins însă, tinere, că n—ai pornit pe acest important, copleşitor aş putea spune, făgaş fără
vreun atestat care să justifice aptitudinile dumitale pentru această sarcină; vreo pregătire prin care să—
ţi poţi dovedi dreptul de—a acţiona ori să—ţi poți revendica afinitatea şi identitatea de gândire cu
ceilalţi confraţi ai dumitale îmboldiţi de aceleaşi ţeluri binefăcătoare.
—Nu ştiu din ce motive sau în ce scop te—ai băgat dumneata stăpân pe ţelurile mele, rosti tânărul
înroşindu—se: apoi se ridică în grabă, ceea ce dovedea că foamea avea prea puţină însemnătate pentru
el atunci când se ivea un subiect ce—l atingea aşa de direct. Până în prezent, sir, felul în care vă
exprimaţi mi se pare de neînţeles. Acest ţel oricine altul îl poate numi binefăcător, însă pentru mine el
înseamnă o scumpă îndatorire; dar că pentru asta aş avea nevoie de—o pregătire specială, e un lucru
care, recunosc, mă umple de mirare.
—În cazuri de—astea, de obicei, ai asupră—ţi felurite documente, răspunse grav doctorul; în anumite
ocazii, ele pot fi prezentate pentru a risipi, chiar dacă ar fi vorba doar de nişte prieteni binevoitori,
orice fel de bănuieli nemeritate şi pentru a putea trece la ceea ce aş numi elementele discuţiei,
ajungând, în cele din urmă, la acele puncte care alcătuiesc dezideratele tuturor.
—E o cerinţă curioasă, mormăi tânărul; îşi plimba ochii lui întunecaţi şi severi de la unul la altul, ca şi
cum ar fi vrut să—şi dea seama de caracterul fiecăruia, şi cântărea în acelaşi timp şi forţa fizică a
tovarăşilor săi. Pe urmă, vârându—şi o mână în pieptar, scoase de acolo o cutie micuţă şi o întinse
doctorului cu un aer plin de demnitate; vă veţi încredinţa, sir, continuă el, că am oarecare drepturi să
călătoresc într—o regiune care—a devenit proprietatea Statelor Americane.
—Ce—mi văd ochii!, exclamă naturalistul, desfăcând un mare pergament împăturit de câteva ori. Iată,
asta e semnătura filosofului Jefferson15! Pecetea statului şi contrasemnătura Ministerului de Război.
Da, ăsta e un brevet prin care i se conferă lui Duncan Uncas Middleton gradul de căpitan de artilerie.
—Cui? Cui?, repetă trapperul, care, atâta timp cât duraseră discuţiile, nu—şi mai dezlipise ochii de pe
faţa străinului, părând că—i soarbe cu lăcomie fiecare trăsătură. Cum îl cheamă? Parc—ai zis Uncas,
nu? Uncas! N—ai zis Uncas?
—Ăsta e numele meu, răspunse tânărul cu oarecare mândrie. Şi totodată numele unei căpetenii
indiene, un nume pe care unchiul meu şi cu mine ne simţim onoraţi să—l purtăm, căci facem asta în
amintirea unui mare serviciu făcut familiei mele de un războinic în timpul luptelor din trecut.
—Uncas! Uncas ai spus?, repetă trapperul; se apropie de tânăr şi—i despărţi şuviţele negre şi
cârlionţate care—i cădeau până peste sprâncenele—i groase, fără niciun fel de împotrivire din partea
căpitanului. Ah, ochii mei sunt bătrâni şi şi—au pierdut agerimea pe care—o aveau în zilele acelea de
demult; dar mai pot totuşi desluşi privirea tatălui în ochii fiului. Am recunoscut—o de cum l—am
văzut; dar atâtea lucruri au mai trecut de—atunci prin faţa ochilor mei slăbiţi, că nu mi—aş mai fi
putut aminti de locul în care le—am văzut perechea. Spune—mi, flăcăule, care—i numele pe care—l
poartă acum tatăl tău?
—A fost ofiţer al Statelor şi poartă acelaşi nume cu mine, bineînţeles; fratele mamei mele se numea
Duncan Uncas Heyward!
—Tot Uncas! Tot Uncas!, repetă bătrânul ca un ecou, tremurând de emoţie. Şi tatăl său?
—Îl cheamă tot aşa, fără denumirea căpeteniei indiene, însă. Lui şi bunicii mele li s—a făcut acel
serviciu de care—am pomenit.
—Eram sigur! Eram sigur!, strigă bătrânul cu glas tremurător; faţa lui, îndeobşte împietrită, începu să
se mai învioreze, ca și cum numele acela i—ar fi deşteptat o seamă de emoţii adormite cândva în
sufletul lui, emoţii din anii îndepărtaţi ai tinereţii.
Eram sigur! Fiu sau nepot, e acelaşi lucru; acelaşi sânge, aceeaşi privire! Spune—mi, te rog, cel pe
care—l cheamă tot Duncan, dar fără Uncas, mai e în viaţă?
Tânărul îşi scutură capul, îndurerat, făcând semn că nu.
—A murit încărcat de ani şi onoruri; iubit, fericit şi împărțind şi celor din jur fericire.
—Încărcat de ani, repetă trapperul, privindu—şi mâinile lui slabe, dar încă puternice. Ah, a trăit în
mijlocul oamenilor, căci avea înţelepciunea unui orăşean... dar trebuie să—l fi văzut des; l—ai auzit
vorbind vreodată despre Uncas şi despre pustietăţi?
—Des! Pe vremea aceea era ofiţer în slujba regelui; dar când a început războiul între coroană şi
colonii, bunicul meu nu şi—a uitat locul în care se născuse şi, renunţând la un jurământ lipsit de sens,a
rămas credincios adevăratei lui patrii; şi a luptat de partea libertăţii.
—E mult adevăr în ceea ce spui şi, ceea ce e şi mai însemnat, e un lucru potrivit firii. Vino de te aşază
lângă mine, flăcăule. Așează—te şi spune—mi ce—ţi povestea bunicul tău când sufletul i se întorcea
spre vremea minunată pe care—o petrecuse prin pustietăţi.
Tânărul începu să zâmbească văzând interesul pe care i—l arăta bătrânul; dar când îşi dădu seama că
nu era nici cea mai mică umbră de viclenie în felul cum îl privea, se supuse fără niciun pic de şovăială.
—Fă—i hatârul ăsta bătrânului trapper şi dăruieşte—i bucuria unei povestiri, spuse Paul, aşezându—
se de partea cealaltă a tânărului soldat. Oamenii bătrâni au obiceiul să se bucure auzind vechile legende
şi, la drept vorbind, trebuie să recunosc că nu mă lasă nici pe mine rece.
Middleton zâmbi din nou şi poate chiar cu puţin dispreţ; dar se întoarse cu multă bunăvoinţă spre
trapper şi continuă:
—E o poveste lungă şi chiar dureroasă, s—ar putea spune Vărsări de sânge şi lupte purtate cu indienii
se găsesc din belşug în povestirea asta a mea.
—Spune—ne—o în întregime, străine, rosti Paul: noi, cei din Kentucky, suntem obişnuiţi cu lucrurile
astea şi, trebuie să spun, nădăjduiesc că istorisirea ta cuprinde şi câteva scalpări,
—Ţi—a vorbit despre Uncas, nu—i aşa?, întrebă bătrânul, fără să ţină seamă de întreruperile fără
însemnătate ale căutătorului de miere, pentru care toate lucrurile astea nu erau decât un plăcut fel de a
15
Thomas Jefferson (1743—l826), preşedinte al Statelor Unite între 1801 1809, iluminist, filosof şi ideolog al orientării burghezo—democratice în timpul
războiului pentru independenţa Americii de Nord (1775—l783).
—şi pierde vremea. Ce gândea şi ce spunea el despre flăcăul acela, când stătea de vorbă cu ai lui, în
siguranţa şi pacea vieţii din oraş?
—Cred că a întrebuinţat aceleaşi cuvinte pe care le—ar fi rostit şi în mijlocul pădurilor, pe când se afla
faţă—n faţă cu prietenul lui.
—L—a numit el oare pe—acel sălbatic prietenul lui, pe acel biet războinic tatuat? Nu era oare prea
mândru ca să—l numească pe un indian prietenul lui?
—S—a lăudat adesea cu legătura asta a lui; şi, după cum ai şi putut auzi, a dăruit numele acestuia celui
dintâi născut al său, cu dorinţa de—a fi trecut, asemenea unei moşteniri, tuturor urmaşilor săi.
—A făcut foarte bine! Ca un adevărat bărbat ce—a fost! Şi ca un adevărat creştin, pe deasupra!
Obişnuia să spună că acel indian delaware era tare iute de picior, îşi mai amintea oare de asta?
—Iute ca o gazelă. A vorbit, într—adevăr, de multe ori despre el, despre Le Cerf Agile, nume pe care
şi—l câştigase din pricina repeziciunii cu care mergea.
—Şi mândru, şi neînfricat, flăcăule, nu—i aşa?, continuă trapperul, uitându—se mişcat în ochii
căpitanului, ceea ce dovedea că laudele aduse acelui indian, care trebuie să—i fi fost şi lui foarte drag,
îi pricinuiseră o mare bucurie.
—Brav ca un copoi şi fără frică! Amintea de multe ori de Uncas şi de tatăl său, care fusese numit,
pentru înţelepciunea sa, Marele—Şarpe, ca de nişte adevărate pilde de eroism şi statornicie.
—Şi a avut dreptate, mare dreptate! Oameni mai credincioși ca ei nu pot fi găsiţi în niciun trib şi în
nicio naţiune, oricare le—ar fi culoarea pielii. Văd că bunicul tău a fost un om drept şi şi—a făcut
datoria. A întâmpinat multe primejdii în timpurile acelea prin munţi, dar a jucat întotdeauna cinstit.
Spune—mi, flăcăule, sau mai bine ar fi să—ţi spun căpitane, căci ești ofiţer, asta—i tot?
—Sigur că nu; a fost, precum ţi—am spus, o poveste înfricoșătoare, plină de întâmplări de neuitat şi
amintirile bunicului și ale bunicii mele...
—Ah!, exclamă trapperul, ridicându—şi o mână în sus, ca și când întreaga lui fiinţă s—ar fi înviorat la
evocarea acestui nume. O chema Alice! Elisie sau Alice înseamnă acelaşi lucru. Era o copilă
zâmbitoare şi nebunatică, atunci când se întâmpla să fie fericită; dar duioasă şi vărsând şiroaie de
lacrimi, când o încerca vreo nenorocire. Părul ei era strălucitor şi galben ca blana unui pui de
căprioară, iar pielea ei mai străvezie decât cea mai limpede apă ce—şi face loc printre stânci. Mi—
aduc aminte bine de ea. Mi—aduc foarte bine aminte de ea!
Buzele tânărului se încreţiră uşor şi se uită la bătrân cu o expresie care putea fi uşor tălmăcită, căci
amintirile lui despre bunici nu se asemănau deloc cu cele ale trapperului, dar găsi de cuviinţă că e mai
bine să nu—şi arate nedumerirea. Aşa că se mulţumi să răspundă:
—Nu uitaseră primejdiile prin care—au trecut, căci trăiseră totul din plin, după cum nu—i uitaseră nici
pe cei care luaseră parte la întâmplările acelea.
Trapperul privi într—o parte, părând că se luptă cu o emoţie puternică; pe urmă, întorcându—se din
nou către căpitan, cu toate că privirea lui cinstită nu mai trăda acelaşi interes pentru înfăţişarea
tânărului, continuă:
—Ţi—a vorbit despre toţi? In afară de el şi de fetele lui Munro16 nu erau decât piei—roşii?
—Nu, mai era şi alt alb printre ei, un prieten al indienilor delaware, cercetaş în armata engleză, dar
născut pe meleagurile acelea.
—Un vagabond beţiv şi neisprăvit, pot să te asigur, tinere aşa cum sunt toţi albii care vin în prerie şi
trag foloase de pe urma indienilor.
—Moşule, părul tău alb ar trebui să te oprească de la insulte, Bărbatul despre care vorbesc era de—o
mare simplitate, dar avea un curaj nemaipomenit. In el nu se îmbinau, ca la cei mai mulți dintre
oamenii care trăiesc la marginea civilizaţiei, defectele celor două rase, ci numai calităţile lor. Fusese
hărăzit cu ce mai de preţ şi poate cu cel mai rar dar al naturii, acela de—a deosebi binele de rău. Avea
toate calităţile omului simplu, căci aşa îi erau şi purtările, şi tot aşa îi erau şi credinţele. Era tot atât de
curajos ca şi prietenul său cu pielea roşie; dar în ceea ce priveşte dibăcia lui de războinic, fiind mai
învăţat decât el îl întrecea. Pe scurt, era un nobil vlăstar al neamului omenesc dar n—a putut atinge
niciodată rangul meritat, din pricină că—și ducea viaţa prin păduri; acestea, moşule, sunt chiar
cuvintele bunicului meu atunci când mi—a vorbit despre omul acela de care ai crezut c—ar fi fost un
fel de neisprăvit.
16
Alice şi Cord, fiicele generalului Munro din Ultimul mohican.
În timp ce străinul vorbea despre caracterul şi obiceiurile acelui om cu ardoarea plină de generozitate a
tinereţii, ochii bătrânului trapper căutaseră mereu în pământ. Se jucase cu urechile câinelui, îşi pipăise
îmbrăcămintea şi deschisese închisese și cocoşul carabinei cu nişte mâini care tremurau aşa de tare,
încât păreau cu totul incapabile să umble cu o armă. Iar când străinul îşi sfârşi vorba, adăugă cu o voce
răguşită:
—Asta înseamnă că bunicul tău îşi aducea aminte de el?
—Şi încă în aşa măsură, încât trei dintre urmaşii lui poartă numele cercetaşului aceluia.
—Numele, ai spus?, exclamă bătrânul, ridicându—se. Ce, numele unui vânător singuratic şi lipsit de
învăţătură? Poartă oare asemenea nume nişte oameni mari, bogaţi, onoraţi şi, ceea ce e de şi mai mare
însemnătate, nişte oameni drepţi?
—E numele pe care—l poartă fratele meu mai mare şi doi dintre verii mei, oricare—ar fi calităţile pe
care le—ai pomenit mai înainte.
—Vrei să spui chiar numele lui adevărat, alcătuit adică din aceleaşi litere, nume care începe cu un N şi
se sfârşeşte cu un L?
—Chiar ăsta, zâmbi tânărul. Nu, nu, noi n—am uitat nimic din ceea ce—a făcut şi din ceea ce i—a
aparţinut. Până şi eu am un câine, care hăituieşte în clipa de faţă o căprioară, un câine ce seamănă
foarte bine cu ăsta: urmaşul aceluia dăruit de cercetaş prietenilor lui: din rasa aceasta se trăgeau toţi
câinii lui; iar unul cu un miros mai bun, cu picioare mai iuţi şi dintr—un neam mai de soi ca el, nu cred
să se găsească în toată Uniunea Statelor Americane.
—Hector, spuse bătrânul, silindu—se să—şi învingă emoţia care era gata să—l sufoce; şi începu să
vorbească încet cu câinele său, ca şi cum ar fi vorbit unui copil: ai auzit, căţelule? Unul din neamul şi
sângele tău se află pe—aproape, prin prerie! E minunat, e într—adevăr minunat!
Dar firea lui nu putea îndura mai mult. Era mai mişcat ca niciodată, copleşit de—atâtea amintiri
scumpe, aţipite în sufletul lui ani şi ani şi care acum se treziseră la viaţă într—un chip cu totul
neaşteptat; bătrânul dovedi totuşi atâta stăpânire de sine ca să mai poată adăuga, cu o voce adâncă şi
nefirească, deşi făcea mari eforturi pentru a o stăpâni:
—Eu sunt cercetaşul acela, băiete; războinic odinioară, un biet trapper astăzi.
Dar lacrimile, al căror izvor secase de multă vreme, îi inundară faţa zbârcită, pe care şi—o plecă peste
genunchi, acoperindu—şi—o, din sfială, cu pulpana hainei sale de piele, în timp ce trupul îi era
scuturat de sughiţuri puternice.
Cei de faţă se simţiră mişcaţi până la lacrimi şi ei. Paul Hover sorbise fiecare silabă din cuvintele
rostite rând pe rând de cei doi vorbitori, sentimentele lui crescând în intensitate odată cu interesul pe
care i—l stârnea povestirea. Neobişnuit însă cu senzaţii atât de ciudate, îşi întorcea capul când într—o
parte când în alta, vrând să se ferească parcă de ceva, până când văzu lacrimile şi auzi sughiţurile
bătrânului; atunci sări în picioare, îşi apucă furios musafirul de gât, întrebându—l cu ce drept l—a
făcut pe bătrânul său tovarăş să plângă. Dar scânteia aducerii aminte ţâşni în mintea lui chiar în clipa
aceea, aşa că—l slăbi din strânsoare; apoi, voios din cale—afară, îl apucă pe doctor de păr, podoabă
care—şi trăda chiar în clipa aceea origine—ai artificială, căci îi rămase în mână, lăsând capul alb şi
lucios al naturalistului acoperit cu un înveliş ce nu era altceva decât propria lui piele.
—Ce crezi despre toate astea, domnule Strânge—Ploşniţe?, zbieră mai curând decât întrebă. Nu—i
oare un fel de albină ciudată care se întoarce în scorbura ei?
—E, într—adevăr, un lucru remarcabil, minunat, edificator, răspunse cu voce răguşită şi ochi sclipitori
acel iubitor al naturii, acoperindu—şi căpăţâna cu peruca. Un lucru rar şi lăudabil, cu toate că n—am
nicio îndoială în privinţa ordinii exacte a cauzelor şi a efectelor.
Şi cu această bruscă izbucnire, încordarea scăzu; iar cei trei spectatori se strânseră în jurul trapperului,
uitându—se cu respect la lacrimile unui om atât de bătrân.
—Aşa trebuie să fie, altfel cum ar putea cunoaşte atât de bine o întâmplare despre care, în afară de
membrii familiei mele, ştiu atât de puţini oameni?, rosti în cele din urmă tânărul, fără să—i fie ruşine
să—şi trădeze emoţia, căci începu să—şi şteargă lacrimile în văzul celorlalţi.
—Adevărat?, strigă Paul Hover. Dacă mai ai nevoie de vreo dovadă, eu sunt gata să jur pentru asta!
Cred în fiecare cuvânt spus de el, aşa cum cred în Evanghelie.
—Cu toate astea, noi presupuneam că e mort de mult, continuă soldatul. Bunicul meu şi—a încheiat
zilele onorat de toată lumea, şi credeam că e cel mai tânăr dintre ei amândoi.
—Se întâmplă destul de des ca cei tineri să aibă prilejul de—a privi slăbiciunile celor bătrâni, rosti
trapperul, ridicându—şi capul şi privind cu demnitate de jur împrejur. Că mai sunt încă în viaţă, tinere,
asta e voinţa Celui de Sus, care m—a cruţat, din pricini pe care le cunoaşte numai El, de—a lungul
acestor 80 de ani lungi şi grei. Că eu sunt omul de care ţi—am spus, nu trebuie să ai nicio îndoială; la
ce bun m—aş duce în mormânt cu o minciună sfruntată pe buze.
—Nu şovăi să te cred, mă minunez însă că lucrurile stau aşa. Dar cum se face că te găsesc, venerabile
şi nepreţuite prieten al părinţilor mei, în pustietăţile astea, atât de departe de înlesnirile şi siguranţa pe
care ţi le pot pune la îndemână regiunile mai dinspre miazănoapte?
—Am venit pe câmpiile astea ca să scap de zgomotul topoarelor fiindcă aici, sunt sigur, nu vor veni
tăietorii. Dar ţi—aş putea întoarce întrebarea. Faci parte din grupul acela nou de lefegii pe care Statele
Unite i—au trimis ca să cerceteze ținuturile cele noi?
—Eu nu. Lewis îşi urmează drumul său sus, pe fluviu, la câteva sute de mile de—aici. Eu am motivele
mele personale.
—Nu—i de mirare că un om vlăguit şi cu privirea prea slabă ca să mai poată vâna poate fi văzut în
preajma lăcaşului castorului, folosindu—se de cursă în locul carabinei; dar e ciudat că un om tânăr şi
voinic, înarmat şi cu autorizaţia Marelui Tată, să umble prin prerie fără o singură ordonanţă de culoare
care să—i slujească.
—Motivele ţi s—ar părea şi dumitale îndestulătoare dacă le—ai cunoaşte, şi le—ai putea cunoaşte,
dacă ai avea răbdare să—mi asculţi povestea. Cred că sunteţi cu toţii nişte bărbaţi cinstiţi şi că mai
degrabă veţi ajuta decât veţi trăda un tânăr care urmăreşte un ţel nobil.
—Atunci, hai, povesteşte—ne totul, aşa după cum doreşti, spuse trapperul, aşezându—se şi făcând
semn tânărului să—i urmeze pilda.
Acesta făcu întocmai, iar după ce Paul şi doctorul îşi găsiră și ei câte un locşor, nou—venitul începu
să vorbească despre ciudatele pricini care—l îmboldiseră să pătrundă atât de departe în prerie.
Capitolul XI
E—atât de hâd un cer fără furtuni!

„Regele Lear"
În timpul acesta, harnicele şi neînduplecatele ore îşi continuau lucrul. Soarele, care se luptase toată
ziua cu uriaşa îngrămădire de nori, se cufunda acum încetişor, străbătând o porţiune de cer senin, în
pustietăţi sumbre, ca şi cum ar fi fost înghiţit de apele oceanului. Turmele bogate care păşteau pe
întinsul păşunilor sălbatice ale preriei dispăruseră treptat—treptat, iar stolurile nesfârşite ale păsărilor
de apă, care—şi croiau, ca în fiecare an, drum dinspre lacurile virgine din miazănoapte până la Golful
Mexic, nu mai spintecau văzduhul, căci roua şi vaporii de apă îl îngreunau. Pe scurt, umbrele nopţii se
așternuseră peste stâncă, învăluind cu mantia întunericului toate lucrurile din jur, şi aşa destul de
nedesluşite. Când lumina începu să scadă, Esther îşi adună copiii mai mici lângă ea şi, aşezându—se
pe un colţ de stâncă, rămase liniştită, aşteptând cu răbdare întoarcerea vânătorilor. Ellen Wade se afla
la o oarecare depărtare, părând că vrea să se ţină mai la o parte de ceilalţi, ca şi cum ar fi dorit să arate
o dată mai mult deosebirea care exista între ea şi familia emigrantului în ceea ce privea caracterul şi
obiceiurile.
— Unchiul tău şi—a greşit şi—şi va greşi întotdeauna socotelile, Ellen, spuse Esther, la capătul unui
lung răstimp de tăcere care urmase după ce vorbiseră despre unele treburi zilnice. Leneş când e vorba
să se gândească la ziua de mâine și cu totul neprevăzător, ăsta—i Ishmael Bush! A tot umblat în jurul
stâncii de dimineaţă până—n prânz, fără să facă nimic altceva în afară de planuri, planuri şi iar planuri
cu şapte băieţi voinici, aşa cum nicio femeie n—a dăruit vreodată bărbatului ei; şi care—i rezultatul?
Poftim, s—a înnoptat, iar el n—a făcut nimic din ceea ce trebuia.
—Ai dreptate, mătuşă, nu—i om prevăzător, răspunse Ellen, cufundată în propriile ei gânduri, care
dovedea cât de puţină însemnătate dădea celor ce i se spuneau; şi dă un exemplu foarte prost băieţilor.
—Ei, ia vezi! Cine ţi—a dat dreptul să—i judeci pe cei mai bătrâni sau pe cei mai de ispravă ca tine?
Aş vrea să văd şi eu un singur bărbat de la frontierele astea care să fie pildă mai bună pentru copiii lui
decât Ishmael Bush! Arată—mi, dacă poţi, domnişoară Găseşte—Cusur, dar nu Drege—Cusur, o mână
de băieţi în stare să taie—un copac în bucăţi şi—apoi să le aşeze grămadă mai repede decât copiii mei,
cu toate că poate—ar fi mai bine să tac; ori un vlăjgan care să îndemne cu mai multă străşnicie
secerătorii dintr—un lan de grâu şi să lase o mirişte mai curată în urma lui decât propriul meu bărbat!
Iar ca tată e tot atât de darnic ca şi—un lord; copiii lui nu trebuie decât să—i spună numele locului
unde—ar avea chef să se aşeze şi el le face pe dată act asupra moşiei, fără să mai trebuiască să dea
ceva şi Fiscului.
Şi după ce nevasta colonistului termină de vorbit, izbucni într—un hohot de râs strident şi batjocoritor,
care—i molipsi numaidecât şi pe copii; Esther îi pregătea şi pe aceştia pentru o viaţă fără scrupule şi
fără niciun respect faţă de lege, ca şi a ei; o viaţă care, deşi nu oferea niciun fel de siguranţă, nu era
lipsită de oarecare farmec ascuns.
—E—ei! Bătrâno!, strigă de jos, de la picioarele stâncii, vocea bine cunoscută a bărbatului. Tu petreci,
iar noi ne străduim să—ţi găsim vânat şi carne de bivol, 'ai? Vino—ncoa, vino—ncoa, bătrâno, cu toţi
pruncii tăi, şi ajută—ne să cărăm carnea sus. Ce veselie te—a găsit, femeie? Vino—ncoa, vino—ncoa,
sunt şi băieţii aici, dar mai avem de lucru pentru încă o ceată ca noi.
Ishmael nici n—ar fi trebuit să strige aşa de tare, pentru ar fi auzit. Abia apucă să rostească numele
soţiei sale, că tot grupul ce stătuse îngrămădit sus pe stâncă porni de—a valma pe povârniş, trecând
năvalnic peste primejdioasele piedici întâlnite în drum. Esther urmă stolul copiilor cu un pas ceva sau
mai măsurat; şi nici Ellen nu găsi de cuviinţă c—ar fi mai înţelept sau mai prudent să rămână pe loc.
Aşa că toată lumea se adună la picioarele citadelei, în plin câmp.
Dădură numaidecât peste colonist, care se clătina sub povara unui cerb frumos şi gras, urmat de unul
sau doi dintre băieţii cei mai mici. Apăru apoi şi Abiram, şi înainte de a se fi scurs câteva minute, se
arătară şi ceilalţi vânători, izolaţi sau doi câte doi, purtând fiecare fructul isprăvilor săvârşite pe
întinsul câmpiilor.
—Nu—i nicio piele—roşie prin preajmă şi cred că nici n—o să fie noaptea asta cel puţin, spuse
Ishmael, după ce se mai potoli puțin zarva; căci am străbătut câteva mile bune de—a curmezişul preriei
cu propriile mele picioare şi socotesc că mă pricep de ajuns la urmele mocasinilor indieni. Aşa că,
bătrânico, să ne pregăteşti câteva bucăţi din vânatul ăsta, şi apoi să ne odihnim cum trebuie după truda
zilei de azi.
—Eu n—aş jura că nu se află niciun sălbatic prin preajma noastră, spuse Abiram. Şi eu mă pricep puţin
la urmele pe care le lasă pieile—roşii şi, dacă ochii mei nu şi—au pierdut încă agerimea, aş putea să jur
că se găsesc ceva indieni prin apropiere. Dar s—aşteptăm până vine şi Asa. A trecut şi el pe lângă
urma asta, iar băiatul ştie destul de multe.
—Ei, băiatul ăsta ştie chiar prea multe, răspunse Ishmael, întunecându—se; ar fi mai bine pentru el
dacă şi—ar închipui că—i ceva mai neştiutor. N—ar fi mare lucru, Hetty, chiar dacă toate triburile de
indieni sioux, care trăiesc în răsăritul Marelui Fluviu, s—ar afla numai la o milă distanţă. Căci nu vor
găsi că—i treabă uşoară să suie pieptiş stânca asta, avându—ne pe noi drept potrivnici, că suntem doar
zece bărbaţi curajoşi!
—Poţi socoti doisprezece, Ishmael, poţi socoti doisprezece!, strigă Esther arţăgoasă. Căci dacă—l
socoteşti pe prietenu—ţi Strânge—Molii şi Vânător—de—Ploşniţe un bărbat, atunci pe mine socoteşte
—mă doi. Doar n—am să mă întorc cu spatele la ei când m—oi vedea cu puşca sau cu carabina în
mână, iar cât priveşte curajul, ce să mai spun? Junca noastră cea mică, pe care ne—au furat—o diavolii
aceia de tetoni, s—a dovedit cea mai bicisnică dintre noi, iar după ea vine pisălogul acela de doctor.
Ah, Ishmael, rar închei tu vreo afacere fără să fii în pierdere; şi cu omul ăsta, trebuie să recunosc, ai
făcut târgul cel mai păcătos din toate.
Ce crezi tu că m—a sfătuit să fac, atunci când m—am plâns că mă dor picioarele? Să—mi lipesc un
plasture peste gură.
—E păcat, Esther, răspunse cu mult sânge—rece bărbatul, că nu l—ai ascultat. Cred că ţi—ar fi priit.
Dar, băieţi, dacă—i adevărat ce spune Abiram, şi dacă indienii se află prin preajmă, atunci trebuie să
grăbim cu urcatul şi să ne lipsim de masă. Aşa că vom pune mai întâi vânatul la adăpost, iar despre
năzbâtiile doctorului vom vorbi atunci când nu vom avea altceva mai bun de făcut.
Au fost luate toate măsurile de cuviinţă şi în scurt timp familia, care se afla într—un loc destul de
primejduit, se strânse laolaltă şi se mută într—unui mult mai sigur, în vârful stâncii. Apoi Esther se
apucă numaidecât de treabă, lucrând şi ocărând cu aceeaşi râvnă nedomolită, până termină de pregătit
masa; atunci începu să—şi strige bărbatul cu o voce nu mai puţin răsunătoare decât aceea cu care
muezinul le aminteşte credincioşilor săi că e vremea să—şi îndeplinească îndatoririle faţă de Fiinţa
Supremă.
Iar când se aşeză fiecare pe locul lui obişnuit, în jurul cărnurilor fumegânde, colonistul începu să
împartă vânatul din cale—afară de gustos, preparat ca şi cocoaşa de bizon, adică într—un fel care—i
sporise calităţile naturale. Un pictor ar fi folosit tare bucuros clipa aceasta pentru a transpune pe pânză
o scenă atât de sălbatică şi de caracteristică.
Cititorul trebuie să—şi mai aducă aminte, cred, că citadela lui Ishmael se afla într—un loc cât se poate
de izolat, tot numai colţi de stâncă, şi că era aproape cu neputinţă să ajungă până acolo vreun străin. Iar
focul strălucitor care fusese aprins în vârful ei şi în jurul căruia se strânsese întregul grup o făcu să pară
asemenea unui far aşezat în mijlocul acelor pustietăţi pentru a lumina calea aventurierilor care rătăceau
prin deserturile fără margini. Flăcările luminau pe rând feţele arse de soare ale membrilor familiei lui
Ishmael, şi pe fiecare dintre acestea se citea altceva; alături de înfăţişarea simplă a copiilor, cu umbra
aceea de neîncredere pe care le—o dădea viaţa lor ciudată şi pe jumătate sălbatică întipărită pe faţă,
puteai să vezi greoaia şi nesimţitoarea apatie ce stăruia pe trăsăturile colonistului atunci când nu—l
supăra nimic. Uneori, câte o pală de vânt mai puternică aţâţa jăraticul, iar lumina, mărindu—se, se
întindea până—n locul unde se afla cortul cel mic şi singuratic, ce părea că pluteste în întuneric. Ca
întotdeauna la ora aceea, vălurile de nepătruns ale nopţii ascundeau toate lucrurile din jurul lor.
—Nu înţeleg cum de—i place lui Asa să mai bată drumurile la timpul ăsta, rosti Esther, mânioasă. Iar
când o să isprăvim totul, o să ne pomenim deodată cu el că bombăne şi că—şi cere porţia de mâncare,
flămând ca un urs primăvara. În stomacul lui poţi avea tot atâta încredere ca şi—n cel mai bun
ceasornic din Kentucky, pe care numai rareori trebuie să—l întorci ca să arate ora cum trebuie, fie zi
sau noapte. Are o poftă de mâncare nemaipomenită, mai ales după ce—a făcut un pic de treabă.
Ishmael se uită încruntat în jur, privindu—şi copiii pe rând, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă
îndrăzneşte vreunul să ia apărarea celui care lipsea. Numai că acum, când sângele lor adormit nu mai
avea pricină să se pună în mişcare, le—ar fi venit prea greu să încerce a rosti vreun cuvânt întru
apărarea fratelui lor rebel. Dar Abiram, care din momentul împăcării simţise sau se prefăcuse numai că
simte un deosebit interes pentru fostul lui potrivnic, găsi de cuviinţă să—şi arate îngrijorarea,
sentiment cu totul străin celorlalţi membri ai familiei.
—Mi—ar părea bine dacă băiatul s—ar fi putut strecura pe lângă tetoni, bombăni el. Căci aş fi tare
amărât dac—aş şti că Asa, care are braţul cel mai vajnic şi inima cea mai vitează dintre noi toţi, a căzut
în mâinile diavolilor acelora roşii.
—Vezi—ţi mai bine de tine, Abiram, şi nu—ţi mai răci gura degeaba, dacă nu poţi face altceva mai
bun decât să bagi spaima în femeia asta şi în fetele ei. Uite că Ellen Wade s—a îngălbenit la faţă de
frică. Aşa cum era şi azi—dimineaţă, când pândea indienii de care—ai pomenit, şi când am fost nevoit
să—i trimit vorbă prin carabină, fiindcă vocea mea nu—i ajungea până la ureche. Cum a fost, Nell?
Nu ne—ai spus nimic despre surzenia aceea a ta! Obrajii fetei îşi schimbară la fel de brusc culoarea ca
şi atunci când auzise detunătura mai sus—pomenită; roşeaţa îi acoperi numaidecât toată faţa, după care
—i cuprinse şi gâtul. Îşi lăsă capul în jos, dar nu găsi de cuviinţă să dea vreun răspuns. Iar Ishmael,
prea lăsător din fire ca să urmărească firul vorbei până la capăt şi care se mulţumise poate numai cu
înţepătura, se ridică de pe stâncă şi începu să se întindă, asemenea unui bou bine hrănit; apoi le dădu
de veste că are de gând să se culce. Ceilalţi membri ai familiei, care trăiau mai ales pentru desfătarea
simţurilor, primiră vestea cu bucurie. Apoi se mistuiră unul câte unul în întuneric, în căutarea
culcuşurilor; iar la scurt timp Esther, care între timp îi ocărâse pe cei mici şi—i trimisese la culcare, a
rămas unica stăpână, în afară de santinela obişnuită, peste stânca pustie şi singuratică.
În ciuda înrâuririi pe care—o avusese viaţa de emigrant asupra acestei femei lipsite de educaţie, marele
principiu al naturii feminine era prea adânc înrădăcinat în ea ca să fi dispărut cu totul. Avea o fire plină
de îndrăzneală, ca să nu zicem fioroasă, iar pasiunile ei violente puteau fi doar cu greu domolite.
Dragostea de mamă însă, deşi aţipea din când în când, nu putuse să se stingă fără urmă. Nu—i plăcea
deloc absenţa prelungită a lui Asa. Prea curajoasă pentru a şovăi, fie chiar o singură clipă, era gata să
străbată întunecatul abis ce se deschidea dinaintea ochilor ei arzători; în acest hău, imaginaţia ei
aprinsă, aţâţată de acel nepieritor sentiment amintit mai înainte, începuse să întrezărească felurite şi
nenumărate primejdii care—i pândeau fiul. Putea fi adevărat, aşa cum le dăduse a înţelege Abiram, că
Asa ar fi putut cădea în mâinile vreunuia dintre triburile care vânau bizoni prin preajmă, dacă nu
cumva i se întâmplase vreo nenorocire şi mai mare. Aşa gândea mama, ajutată în acest tainic impuls al
naturii şi de liniştea, şi întunericul ce—o învăluiau din toate părţile.
Tulburată de toate gândurile acestea, în faţa cărora somnul se arătă neputincios, Esther rămase în
aşteptare, pândind cu agerime orice zgomot ce—ar fi putut vesti apropierea unor paşi. În cele din urmă
dorinţele i se împliniră, căci mult aşteptatele sunete au început să se audă bine de tot, iar Esther desluşi
numaidecât silueta unui bărbat la picioarele stâncii.
—Ei bine, Asa, ar trebui să fii lăsat să dormi acolo în noaptea asta, începu ea să bombăne, trecând la
celălalt pol al sentimentelor încercate până atunci: lucrul acesta nu—i va mira deloc pe cititorii care—
au studiat contradicţiile firii noastre omeneşti.
—Şi încă pe un loc tare! Ei, Abner! Abner! Dormi, Abner? Să nu te prind că—l laşi să treacă până nu
cobor şi eu! Aş vrea să—l văd şi eu pe—acela care vrea să tulbure pacea unei familii cinstite la ora
asta din noapte!?
—Ei, femeie!, strigă o voce care voia să pară furioasă, deşi vorbitorul se cam temea de urmările unei
asemenea atitudini. Ei, femeie, îţi interzic în numele legii să dai curs infernalelor tale planuri! Sunt
cetăţeanul unei ţări libere, diplomat a două universităţi, şi—mi reclam drepturile. Departe de mine
gândul de—a face cuiva vreun rău, de—a provoca vreo confuzie sau de a—mi bate joc de oameni!
Sunt eu, al vostru amicus, prieten şi părtaş de locuinţă; eu, doctorul Obed Battius!
—Cine?, întrebă Esther cu o voce stinsă, în timp ce naturalistul aştepta jos, plin de nerăbdare. Spui că
nu—i Asa?
—Nu, nu—i nici Asa, nici Absalom; nici unul dintre principii ei, evrei ci Obed, rădăcina şi trunchiul
tuturor acestora. Nu ţi—am spus oare, femeie, că găzduiţi pe cineva care are dreptul să se aștepte la o
primire pe cât de paşnică, pe atât de onorabilă? Mă iei drept un animal din clasa amphibia şi crezi că
mă pot juca cu plămânii mei aşa cum se joacă un fierar cu foalele lui?
Naturalistul ar fi putut vorbi aşa mult şi bine, cu același rezultat de altfel, dacă Esther n—ar fi fost
singura persoană care—l auzea. Dezamăgită şi tulburată, femeia îşi căută numaidecât culcuşul,
pregătindu—se pentru somn cu un fel de nepăsare plină de deznădejde. Abner, care stătea de veghe la
picioarele stâncii, dar care adormise, fu trezit de strigătele celor doi; şi, după ce—şi reveni îndeajuns
pentru a putea recunoaşte vocea doctorului, îl lăsă să intre numaidecât în tabără. Doctorul Battius
străbătu trecerea, foarte îngustă, cu un aer de mare nerăbdare şi tocmai se pregătea să înceapă urcuşul,
pieptiş; aruncându—şi însă ochii asupra santinelei, se opri deodată şi se uită la ea, apoi rosti cu glas
mustrător:
—Abner, prezinţi grave simptome de somnolenţă. Iar tendinţa de—a umple această lacună poate fi
periculoasă nu numai pentru tine, dar pentru întreaga familie a tatălui tău.
—Nicicând n—ai făcut greşeală mai mare, doctore, răspunse tânărul căscând ca un leu somnoros. Nu
prezint, în ceea ce mă priveşte, niciun fel de simptom, cum îi zici dumneata; cât despre tata şi despre
copii, află că pojarul şi vărsatul de vânt au trecut peste tot neamul lui cu câteva luni în urmă.
Mulţumit de mustrarea făcută, naturalistul pornise numaidecât la drum şi, mai înainte ca Abner să fi
terminat de vorbit, el şi străbătuse jumătate din urcuş. Obed se aştepta ca, odată ajuns în vârful stâncii,
s—o întâlnească pe Esther, a cărei năvalnică limbuţie îl copleşise de nenumărate ori şi se dovedise
dintre cele mai înfricoşătoare; faţă de ea se simţea mult prea neputincios pentru a dori repetarea
vreunui atac asemănător, Cititorul îşi poate da uşor seama cât de mult s—a bucurat neîntâlnind—o.
Păşind uşor şi privind cu sfială peste umăr, ca şi cum s—ar fi aşteptat la lucruri mult mai rele decât un
nemaipomenit torent de cuvinte, doctorul înainta spre culcuşul său. Dar în loc să adoarmă, merituosul
naturalist a rămas să rumege cele văzute şi auzite în ziua aceea, în timp ce bombănelile şi zvârcoliturile
lui Esther, care se afla în încăperea învecinată, îi dădură de veste că şi femeia e trează. Fiind nevoit să
facă ceva pentru a dezarma acest cerber feminin înainte de—a apuca să—şi ducă planul până la capăt,
doctorul se văzu silit să intre în vorbă cu ea.
—Am impresia că nu dormi, prea simpatică şi onorabilă doamnă Bush, spuse el, hotărât să înceapă
printr—o introducere dulceagă, aşa cum se obişnuieşte în cazuri asemănătoare. Am impresia că nu te
simţi tocmai mulţumită, excelenta mea gazdă. N—aş putea să—ţi administrez vreun calmant?
—Ce mi—ai putea da, omule? Vreun hap, poate, ca să pot dormi?
—Mai curând o cataplasmă. Dar dacă te doare ceva, am nişte picături care întăresc inima şi care,
înghiţite într—un pahar cu coniac din acela de—al meu, ţi—ar lua totul cu mâna.
Doctorul, după cum ştia prea bine, o atacă pe Esther în punctul ei cel mai slab; şi, pentru că n—avea
nicio îndoială că reţeta îi va fi primită, se apucă numaidecât s—o prepare. Iar când îi dădu amestecul,
Esther îl primi într—un fel cât se poate de morocănos şi ironic, dar îl înghiţi cu o grabă care arăta
destul de limpede ce mult îl preţuia. Apoi bombăni ceva drept mulţumire, iar doctorul se aşeză,
aşteptând în linişte efectul doctoriei. Şi în mai puţin de o jumătate de oră, respiraţia lui Esther deveni
atât de slabă încât doctorul, dacă n—ar fi ştiut că starea aceasta de somnolenţă trebuie pusă pe
socoteala puternicei doze de opiu pe care o amestecase în coniac, şi—ar fi putut pierde încrederea în
propria lui reţetă. Şi după ce femeia adormi, liniştea se întinse peste tot, adâncă şi atotcuprinzătoare.
Abia atunci găsi doctorul Battius cu cale să se ridice, precaut ca un borfaş de noapte, şi să se furişeze
din cabina lui, sau din coteţul lui mai curând, căci numele acestea i se potriveau mai , bine îndreptându
—se spre încăperile din vecinătate. Apoi se opri puțin spre a se încredinţa că toată familia e cufundată
într—un somn adânc. Odată convins de un lucru atât de important, şovăi o clipă, după aceea începu să
urce poteca pieptişă care ducea spre vârful cel mai înalt al stâncii. Paşii lui, deşi cum nu se poate mai
precauţi, stârniră oarecare ecou; dar, în timp ce se felicita petru că—i izbutise planul, căci era tocmai
gata să pună piciorul pe ultimul colţ de stâncă, simţi o mână care—l apucă de poala hainei şi—l ţintui
locului, ca şi când l—ar fi pironit acolo însăşi forța gigantică a lui Ishmael.
—E cineva bolnav în cortul ăsta, îi şopti la ureche o voce catifelată, ca doctorul Battius să fie chemat la
o oră atât de târzie pentru a—i face o vizită?
Inima naturalistului abia se întorsese din grabnicul salt făcut în propriul lui gât, când doctorul luă
hotărârea să răspundă; dar atât groaza, cât şi prudenţa îi şopteau să fie cu băgare de seamă și să
vorbească în şoaptă.
—Sunt foarte fericit, scumpa mea Nelly, c—am dat de dumneata şi nu de alţii. Sst! Copilo, sst! Dac—
ar afla cumva Ishmael de planurile noastre, n—ar şovăi o clipă şi ne—ar arunca pe amândoi din vârful
stâncii ăsteia jos, pe câmpie. Ssst, Nelly, sst!
Iar după ce doctorul termină cu sfaturile, date în timp ce—şi continua urcuşul, ajunseră, atât el, cât şi
fata, sus pe culme.
—Iar acum, doctore Battius, întrebă cu gravitate Ellen, aş putea afla ce ţi—a dat puterea să înfrunţi
primejdia de—a zbura fără aripi din înaltul culmii ăsteia şi de—a plăti cu propriul dumitale cap?
—Nimic nu ţi se va ascunde, preţioasa şi credincioasa mea Nelly, dar eşti sigură că nu se va trezi
Ishmael?
—De el să n—ai nicio teamă, căci va dormi până la răsăritul soarelui. Primejdia vine din partea
mătuşii mele.
—Esther doarme!, răspunse sentenţios doctorul Ellei. Dumneata ai stat astăzi de pază pe stâncă asta?
—Aşa mi s—a poruncit să fac!
—Şi ai văzut bizoni, antilope, lupi şi căprioare, ca de obicei animale din ordinele pecora, belluae şi
ferre.
—Am văzut creaturile pe care le—ai numit în englezeşte; dar limba indienilor n—o cunosc.
—Dar mai este un ordin pe care nu l—am numit încă şi pe care, de asemenea, l—ai văzut. Ordinul
primatelor, nu—i aşa?
—N—aş putea spune. Nu cunosc niciun animal care să poarte asemenea nume.
—Ei, Ellen, doar stai de vorbă cu un prieten, genus homo, copilă!
—Orice altceva am putut vedea, numai de Vespertilio horribi...
—Sst! Nelly, vioiciunea ta are să ne dea de gol. Spune—mi fato, n—ai văzut bipezi numiţi oameni,
rătăcind prin prerie?
—Sigur c—am văzut. Pe unchiul meu şi pe băieţii lui care au vânat bizoni până la apusul soarelui.
—Trebuie să—ţi vorbesc în limba ta maternă ca să mă înţelegi, Ellen. Din specia Kentucky, vreau să
spun.
Cu toate că Ellen se îmbujora ca o floare, roşeaţa ei fu ascunsă din fericire, de întunericul nopţii. Şovăi
o clipă, dar, adunându—şi toate puterile, răspunse cu hotărâre:
—Dacă ai de gând să vorbeşti în pilde, doctore, ar trebui să găseşti pe altcineva care să te asculte. Pune
întrebările de—a dreptul în limba engleză, şi eu îţi voi răspunde cinstit şi în aceeaşi limbă.
—Am călătorit prin deşertul ăsta, precum ştii, Nelly, în căutarea unor animale pe care ochii ştiinţei nu
le cunosc încă. Printre altele, am descoperit un primat, genus homo, specia Kentucky, pe care îl
numesc Paul...
—Sst! Pentru numele lui Dumnezeu!, spuse Ellen. Vorbeşte mai încet, doctore, căci altfel vom fi
descoperiţi!
—Hover, de profesie colecţionar de apis sau albine, continuă Battius. Acum îţi vorbesc în limba
maternă, mă înţelegi?
—Foarte bine, răspunse neliniştită fata care, de surprinsă ce era, începuse să răsufle cu oarecare
greutate. Dar ce—i cu el? El ţi—a spus să te urci până aici? El nu ştie nimic; fiindcă jurământul pe care
m—a silit unchiul meu să—l fac mi—a pecetluit gura.
—Da, dar există cineva care n—a făcut niciun fel de jurământ și care a dat totul pe faţă. Aş dori
cavalul care ascunde misterele Naturii să fie smulse de pe comorile ei pitite cu tot atâta folos. Ellen!
Ellen! Am încheiat un contract cum nu se poate mai prostesc sau, dacă vrei, o înţelegere cu un om
supărător de uituc în ceea ce priveşte obligaţiile ce—ar trebui să le aibă faţă de morală. Unchiul tău,
copilo...
—Ishmael Bush vrei să spui, adică bărbatul văduvei fratelui tatălui meu, răspunse fata jignită. E o
adevărată cruzime să—mi arunci în faţă o legătură pe care numai şi numai întâmplarea a creat—o, iar
dac—aş putea—o rupe pentru totdeauna, m—aş socoti cea mai fericită fiinţă din lume.
Umila Ellen nu mai putu scoate o vorbă, ci se aşeză pe colț de stâncă şi începu să plângă cu sughiţuri,
ceea ce îi puse în și mai mare primejdie. Doctorul mormăi ceva, cu gândul să—i ceară iertare; nu
apucă să spună ce—avea de spus în apărarea lui, cât se poate de complicată, că fata se ridică şi rosti cu
cea mai mare hotărâre:
—N—am venit aici ca să—mi irosesc timpul plângând ca o proastă, şi nici dumneata ca să—mi alini
durerea. Spune—mi,
atunci, ce te—a făcut să urci până aici?
—Trebuie să văd fiinţa care trăieşte în cort.
—Ştii cine trăieşte în cort?
—Mă simt îndreptăţit să cred că da; şi sunt în posesia unei scrisori pe care trebuie s—o depun cu
propriile mele mâini. Dacă animalul se dovedeşte a fi patruped, atunci Ishmael e un om de credinţă,
dar dacă e biped, cu sau fără aripi, atunci nu—mi mai pasă, înseamnă că—i un om necinstit şi
contractul nostru nu mai are nicio valoare. Ellen îi făcu doctorului semn să rămână acolo unde se afla
şi să stea liniştit. Apoi se furişă în cort, unde zăbovi câteva minute care părură deosebit de grele şi de
înfricoşătoare pentru cel care aştepta; dar îndată ce ieşi afară, Ellen îi luă braţul şi pătrunseră amândoi
dincolo de faldurile misteriosului cort.
Capitolul XII
Fă, Doamne, Pork iertare să ne ceară!

„Henric al Vl—lea"
A doua zi în zori, membrii familiei Bush se adunară în linişte, morocănoşi şi întunecaţi. Iar la gustarea
de dimineaţă nu se mai auzi acompaniamentul acela lipsit armonie cu care—şi înveselea Esther
mesele, pentru că puternicul efect al opiului administrat de doctor îi înnegurase mintea, îndeobşte atât
de sprintenă. Tinerii îşi făceau fel de fel de gânduri în legătură cu lipsa fratelui lor mai mare, iar
sprâncenele lui Ishmael, care—şi plimba ochii întunecaţi de la unul la altul, erau grozav de încruntate.
Colonistul părea că se pregăteşte să preîntâmpine un atac împotriva propriei lui autorităţi. Ellen şi
complicele ei de la miezul nopţii, naturalistul, se aşezară acolo unde stăteau întotdeauna, printre copii,
fără să trezească niciun fel de bănuială şi fără să dea loc la nicio observaţie. Singurul rezultat vădit al
aventurii prin care trecuseră erau rarele priviri ale doctorului, îndreptate în sus, dar ele puteau fi luate,
de cine le—ar fi observat, drept încercări de—a cerceta cerul; în realitate însă nu erau decât priviri
furişe, aruncate spre pânza tremurătoare a cortului oprit.
În cele din urmă, colonistul, care—şi dăduse seama că e zadarnic s—aştepte vreun semn de nesupunere
din partea fiilor săi, găsi că e timpul să le aducă la cunoştinţă ceea ce hotărâse.
—Aşa o să—mi dea socoteală pentru purtarea şi nesupunerea de care a dat dovadă, spuse el cu răceală.
A trecut o noapte întreagă, iar el hoinăreşte prin prerie, cu toate că braţul şi carabina lui ne—ar fi fost
de mare trebuinţă dac—am fi fost atacaţi de indienii sioux, căci n—avea de unde şti că nu vom fi
atacaţi.
—Nu mai face risipă de vorbe, omul lui Dumnezeu, i—o întoarse nevastă—sa, ci mai bine
economiseşte—ţi—le; fiindcă ai putea să strigi mult şi bine împotriva băiatului înainte ca el să fie în
stare să—ţi răspundă.
—Se găsesc uneori bărbaţi destul de slabi de înger ca să se lase conduşi de cei mai tineri ca ei. Dar tu,
bătrâna mea Esther, ştii mai bine ca oricine că asemenea lucruri nu se pot întâmpla în familia lui
Ishmael Bush!
—Ah, îţi ameninţi băieţii ori de câte ori se iveşte vreun prilej. Ştiu bine asta, Ishmael, iar pe unul dintre
ei l—ai îndepărtat de tine numai prin firea ta, şi asta tocmai când se simţea cea mai mare nevoie să stea
acasă.
—Tată, spuse Abner, a cărui fire apatică fusese aţâţată în aşa măsură încât se simţi cuprins de
îndrăzneală; băieţii şi cu mine am hotărât să plecăm în căutarea lui Asa. Nu ne place c—a înnoptat în
prerie, în loc să vină să se culce aici, aşa cum i—ar fi plăcut şi lui, suntem siguri de asta.
—Peuh!, mormăi Abiram, băiatul a ucis vreun cerb sau vreun bizon poate, şi—i apără hoitul de lupi
până la ziuă; şi—o să—l vedem sau o să—l auzim numaidecât cum strigă după ajutor ca să—şi poată
căra povara.
—N—aş crede că vreunul dintre băieţii mei ar avea nevoie să ceară ajutorul cuiva ca să care în spinare
un cerb ori să spintece un bizon, răspunse mama. Cum poţi tu rosti, Abiram, asemenea lucruri
prosteşti, când ai spus chiar ieri că pieile—roşii dădeau târcoale stâncii noastre.
—Eu?, exclamă grăbit fratele ei, nerăbdător să—şi dreagă greşeala. Am spus—o atunci, o mai spun şi
acum, şi—o să vedeți c—am avut dreptate. Se află tetoni prin apropiere, şi—ar fi o mare fericire
pentru băiat dacă s—ar găsi ceva mai departe de ei.
—Am impresia, spuse doctorul Battius, vorbind în felul lui precaut şi plin de demnitate, ca orice om în
stare să—şi expună gândurile după ce—a chibzuit îndelung asupra lor. Am impresia, ca un om ceva
mai puţin priceput la semnele şi urmele lăsate de războinicii indieni, mai ales la cele ce se pot vedea în
aceste îndepărtate regiuni, dar ca un om care, aş putea spune asta fără niciun fel de vanitate, are
oarecare putinţă de a pătrunde misterele Naturii, am impresia că e în măsură, cu toată umila lui
calificare, atunci când există dubii de felul aceasta şi într—un moment asemănător să le spulbere în
modul cel mai înţelept cu putinţă.
—Să mă scuteşti cu doctoriile dumitale, strigă morocănoasă Easther, nu mai umbla cu asemenea
şmecherii într—o familie sănătoasă ca a noastră, ţine minte ce—ţi spun! Mă simţeam foarte bine, doar
puţin îngrijorată din pricina băiatului, fiindcă nu ştiam nimic de soarta lui, şi mi—ai dat un
medicament care—mi mai atârnă şi acum de limbă, întocmai ca o bucăţică plumb de aripa unui colibri.
—Ce fel de medicament?, întrebă sec Ishmael. Trebuie să fi fost o doză tare puternică, dac—a putut să
îngreuieze limba bătrânei mele Esther!
—Prietene, continuă doctorul, şi—i făcu semn lui Esther cea mânioasă să tacă. Că nu e nimic adevărat
din ceea ce se presupune cu privire la medicament, izbucnirea binevoitoarei doamnne Bush e o dovadă
suficientă. Dar să ne întoarcem acum la lipsa lui Asa. Planează oarecare îndoieli asupra sorţii lui şi s—
a făcut şi o propunere în privinţa asta. În ştiinţele naturii, adevărul este cel dintâi deziderat şi
mărturisesc că va trebui să fie tot aşa şi în cazul de faţă, în care se poate spune că există un gol, un
vacuum, căci, urmărind legile fizicii, ar trebui să avem şi ceva dovezi palpabile, adică materiale, fie ele
cât de neînsemnate.
—Nu luaţi seama la ceea ce spune!, strigă Esther; băgase de seamă că toţi ceilalţi îl ascultau cu luare
aminte, fie că asta izvora din faptul că erau de aceeaşi părere cu doctorul, fie că nu înţelegeau niciun
cuvânt din spusele lui. În fiecare cuvânt care—i iese din gură stă ascuns un drog!
—Doctorul Battius vrea să spună, interveni cu modestie Ellen, că dacă unii dintre noi cred că Asa se
află în primejdie, alții gândesc că ar fi bine dacă familia ar petrece o oră sau două căutându—l.
—Asta a vrut să spună?, o întrerupse femeia. Atunci doctorul Battius are mai multă minte decât am
bănuit. Fata are dreptate, Ishmael; şi trebuie să facem întocmai ceea ce—a spus. Am să pun şi eu mâna
pe—o carabină şi vai de indianul care mi—o ieşi în cale! Căci am apăsat ieri pe trăgaci şi am şi auzit,
spre întristarea mea, vaietul unui indian!
Curajul Estherei îi însufleţi şi pe ceilalţi, şi mai ales pe băieţi, care—l luară drept un strigăt de luptă. Se
ridicară în picioare ca unul, spunând că sunt cu totul de partea unei asemenea hotărâri îndrăzneţe.
Ishmael, prudent, se alătură şi el unei porniri atât de năvalnice şi, după câteva minute, mama apăru cu
carabină pe umăr, pregătindu—se să—şi conducă chiar ea familia, care se arătă gata s—o urmeze.
—Cine vrea, poate rămâne cu copiii, spuse ea, dar cei care n—au inimă de iepure să mă urmeze!
—Abiram, nu—i bine să lăsăm adăposturile nepăzite, şopti Ishmael, privind în sus.
—Voi rămâne şi voi păzi tabăra chiar eu, răspunse acesta, cu o grabă nemaipomenită.
Dar împotriva acestei propuneri se ridică numaidecât un cor de vreo duzină de voci. Căci el era cel
care trebuia să le arate unde văzuse urmele lăsate de duşman, iar sora lui socoti că dorinţa de—a
rămâne în tabără e cât se poate de ruşinoasă pentru un bărbat. Şi, fără să vrea, Abiram fu nevoit să se
supună. Ishmael făcu atunci o nouă propunere cu privire la paza taberei, care fu primită de toată lumea.
Oferi postul de comandă doctorului Battius, dar el refuză hotărât şi cu oarecare trufie această cinste
îndoielnică, uitându—se cu tâlc la Ellen. Pus în mare încurcătură, colonistul fu nevoit s—o învestească
pe fată cu titlul de castelan şi avu grijă să—i dea toate instrucţiunile de trebuinţă pentru a putea duce la
bun sfârşit o însărcinare atât de însemnată. Odată ce toate pregătirile au fost terminate, tinerii trecură la
întărirea câtorva puncte mai slabe şi la fixarea semnalelor de alarmă. În vârful stâncii se găseau mai
multe blocuri de piatră aşezate în aşa fel încât chiar şi o fiinţă slabă ca Ellen le—ar fi putut împinge
jos, în capul duşmanilor, atunci când aceştia ar fi încercat să se urce pe poteca aceea îngustă şi
anevoioasă de care am pomenit. Pe urmă, ca adaos la acest nemaipomenit sistem de apărare, barierele
au fost întărite şi ele, aşa că deveniră aproape cu neputinţă de trecut. Proiectile ceva mai mici, dar pe
care le puteau mânui până şi copiii şi care, dacă ţinem seama că trebuiau aruncate de la înălţimea
aceea însemnau un pericol adevărat, fură îngrămădite cu sutele. Se pregăti apoi un un morman de
frunze uscate şi de surcele chiar sus, pe creastă, pentru a fi aprins în caz de primejdie; şi după toate
acestea, până şi colonistul, deşi era foarte pretenţios, trebui să recunoască faptul că fortăreaţa e în stare
să facă faţă dacă ar fost atacată. În clipa în care s—au încredinţat că stânca prezintă destulă siguranţă,
echipa, pe care am putea—o numi a „năvălitorilor din cetate", porni în primejdioasa ei expediţie.
Marşul era condus de Esther şi nimeni altul; înveşmântată pe jumătate în straie bărbăteşti şi purtându
—şi arma la fel ca şi ceilalţi, nu părea un şef nepotrivit pentru grupul acesta alcătuit din oameni de la
hotare, îmbrăcaţi ca nişte sălbatici, care—o urmau în felul lor nepăsător.
— Şi acum, Abiram, strigă amazoana cu o voce ascuţită şi spartă, din simplul motiv c—o întrebuinţase
de prea multe ori la un diapazon fals, destupă—ţi nasul; preschimbă—te în câine de vânătoare şi
dovedeşte că ceea ce ne—ai spus e adevărat! Tu ai fost acela care—a văzut urmele mocasinilor indieni,
şi ai cinstea să—i înveţi şi pe ceilalţi să fie tot aşa de deştepţi ca tine. Hai, vino în faţă, omule, şi condu
—ne cu mai multă îndrăzneală!
Abiram, care părea că se află sub tutela surorii sale, se supuse, cu toate că şovăiala îi era atât de vădită
încât până și cei mai delăsători fii ai colonistului izbucniră într—un hohot batjocoritor. Ishmael mergea
alături de băieţi, ca şi cum nu se aştepta la nimic bun din încercarea lor de a—l găsi pe Asa, şi nici nu i
—ar fi păsat dacă încercarea aceasta va izbuti sau nu. Grupul înainta astfel până ajunse la asemenea
depărtare, încât fortăreaţa părea doar un punct pierdut la marginea preriei. Până în momentul acela,
marşul fusese făcut în linişte și cu destulă repeziciune, căci lăsaseră în urmă colină după colină, foarte
asemănătoare între ele, şi nu descoperiseră nicio singură urmă de vieţuitoare, aşa că, de îngrijorare,
până şi limba lui Esther rămase tăcută. Dar Ishmael găsi că e timpul să facă un popas şi, aruncându—şi
puşca de pe umăr la pământ, rosti:
—Ajunge! Urme de bivoli şi de căprioare sunt cu duiumul; dar unde—s urmele indienilor pe care le—
ai văzut, Abiram?
—Ceva mai departe, spre apus, răspunse acesta, şi arătă cu mâna într—acolo. Aici e locul unde—am
dat de urmele cerbului pe care l—am ucis. Iar după ce—am doborât animalul, am dat şi de urmele
tetonilor.
—Şi ai făcut din asta o treabă tare sângeroasă, omule, strigă colonistul, arătând cu un gest batjocoritor
spre îmbrăcămintea pătată de sânge a lui Abiram, ca după aceea să atragă privirea celor de faţă asupra
hainelor lui, în izbitor contrast cu cele ale cumnatului. Aici am tăiat gâtlejurile a doi cerbi puternici şi
—a unei căprioare săltăreţe, dar nu m—a ajuns nici măcar o picătură de sânge; pe când tu, câini
sângeros ce eşti, i—ai dat atâta de lucru lui Esther şi fetelor ei, de parc—ai fi fost măcelar de meserie.
Să mergem, băieţi; am spus c—ajunge! Sunt mult prea bătrân ca să nu cunosc semnele din preajma
frontierelor, şi pot să vă încredinţez că de când a plouat ultima dată n—a călcat pe—aici niciun singur
picior de indian. Veniţi după mine; şi vom face—un ocol din care ne vom alege drept răsplată pentru
osteneală măcar cu carnea unei cerboaice!
—Urmaţi—mă pe mine!, strigă Esther, păşind cu îndrăzneală înainte. Eu sunt cea care comandă aici, şi
pe mine trebuie să mă urmaţi. Căci cine este mai în măsură ca o mamă să conducă cercetările pentru
găsirea copilului ei pierdut?
Ishmael îşi privi consoarta, veşnic nedomolită, cu un zâmbet îngăduitor, de milă.
Îşi dădea seama că femeia a şi ales un drum pe care nici el şi nici Abiram nu găseau de cuviinţă că
trebuie să—l urmeze, dar cum nu voia să întindă coarda disciplinei într—o clipă ca aceea se supuse pe
neaşteptate voinţei ei.
Doctorul Battius însă, care până atunci observase femeia dus pe gânduri şi fără să scoată un singur
cuvânt, găsi c—a sosit momentul potrivit să—şi ridice şi el vocea.
—Sunt de părerea tovarăşului dumitale de viaţa, scumpă şi binevoitoare doamnă Bush, spuse, şi cred,
întocmai ca şi el, că imaginaţia lui Abiram a fost alterată de acel periculos ignis fatuus17 , care l—a
făcut să vadă semnele şi simptomele de care ne—a vorbit.
— Iarăşi simptome!, îl întrerupse, arţăgoasă, femeia. Nu—i timpul să întrebuinţăm cuvinte din cărţi, şi
nici locul pentru a înghiţi medicamente. Dacă ţi—s picioarele grele, spune—o limpede, ca un bărbat
care ştie ce vrea; aşază—te jos, în prerie, ca un câine beteag şi odihneşte—te!
—Sunt exact de aceeaşi părere, răspunse calm naturalistul şi se supuse într—adevăr sfatului
batjocoritor al femeii, aşezându—se cu cea mai mare răceală lângă un tufiş; apoi începu să—l
cerceteze cât se poate de atent, folosindu—se de liniştea care se lăsase. Iţi onorez excelentul dumitale
sfat, doamnă Esther, după cum poţi băga de seamă. Du—te în căutarea odraslei dumitale, iar în timpul
ăsta eu voi zăbovi aici, urmărind lucruri mult mai de preţ, adică cercetarea secretelor naturii.
Femeia răspunse printr—un hohot de râs forţat, cavernos și batjocoritor; şi nici băieţii ei, pe când
treceau prin dreptul tufişului lângă care se aşezase naturalistul, nu se sfiiră să—i arate dispreţul prin
zâmbete şi priviri pline de tâlc. În câteva minute, convoiul urcă ridicătura cea mai apropiată şi după ce
coborâră de partea cealaltă a colinei, doctorul îşi continuă folositoarele lui cercetări în deplină
singurătate.
A mai trecut apoi o jumătate de ceas, timp în care Esther și—a continuat marşul, căutându—şi fiul;
dar, după cât se părea, fără niciun fel de folos.
Popasurile s—au îndesit cu toate acestea, iar privirile ei au devenit din ce în ce mai întrebătoare şi mai
nesigure, când se auzi deodată zgomot de paşi, iar în secunda următoare apăru un cerb, care începu să
urce povârnişul cel mai apropiat, trecând prin faţa lor ca o săgeată, şi se îndreptă spre locul unde se afla
naturalistul. Apariţia animalului a fost atât de bruscă și de neaşteptată, iar coloritul şi formele lui în
armonie atât de perfectă cu mediul înconjurător, că mai înainte ca vreunul dintre ei să—şi poată duce
puşca la ochi, animalul şi ieşise din bătaia glonţului.
—Atenţie la lup!, strigă Abner, scuturându—şi capul cu ciudă, din pricină că nu fusese destul de ager.
Blana unui lup prinde tare bine într—o noapte de iarnă; numai că diavolul ăsta înfometat vine din
partea cealaltă!
—Stai!, strigă Ishmael, lovind peste arma gata ridicată a prea zelosului său fiu. Asta nu—i lup, ci
câine, şi încă unul de cea mai bună rasă. Ah! Se află vânători prin apropiere; şi încă doi!
Nici nu—şi terminase bine vorba că şi apărură doi câini, care alergau pe urmele cerbului şi încercau,
plini de elan, să se ia la întrecere. Unul dintre câini era bătrân, pe când celălalt părea doar un
căţelandru care ţopăia chiar şi atunci când se afla pe urmele proaspete ale vânatului. Dar, cu toate
acestea, făceau amândoi nişte salturi fără greş, ţinându—şi boturile în vânt, asemenea animalelor cu
mirosul sigur şi ascuţit. Şi trecură; iar în clipa următoare ar fi trebuit să se repeadă drept spre cerb,
dacă animalul cel tânăr nu s—ar fi abătut pe neaşteptate din drum, printr—o săritură, şi n—ar fi scos
un chelălăit plin de mirare. Câinele mai vârstnic se opri şi el şi se întoarse, sleit de puteri, spre locul în
jurul căruia căţelandrul începuse să se rotească, dând ocol cu mare repeziciune unui anumit lucru şi
urlând mai departe într—un fel scurt, cu totul neobişnuit; dar când ajunse acolo şi câinele cel bătrân se
aşeză pe labele de dinapoi, îşi ridică botul în aer şi scoase nişte chelălăituri lungi şi jalnice.
—Se vede c—au adulmecat ceva neobişnuit dacă s—au putut abate de pe urma vânatului, spuse Abner
care, ca şi ceilalți membri ai familiei, îi admira pe cei doi câini.
—Ucide—i, strigă Abiram; jur că cel mai bătrân e câinele trapperului, despre care ştim acum foarte
bine că ne e duşman de moarte.
17
Miraj, himeră (lb. latină).
Şi cu toate că fratele lui Esther vorbi cu atâta duşmănie, nu făcu nici el ceea ce—l sfătuise pe Abner să
facă.
Mirarea ce—i cuprinsese pe toţi ceilalţi se ivi şi în privirea lui; era la fel de puternică ca şi cea de pe
feţele celor din jur. Așa că îndemnul său, deşi vorba lui avea greutate, a rămas neluat în seamă; iar
câinii au fost lăsaţi să asculte de imboldurile tainicului lor instinct, fără ca nimeni să—i supere.
Trecu multă vreme până să îndrăznească cineva să sfâşie liniștea, dar în cele din urmă, colonistul îşi
puse în joc toată autoritatea pentru a stăpâni din nou voinţa băieţilor.
—Hai să plecăm de—aici şi să lăsăm câinii să—şi fredoneze cântecul, dacă asta le face plăcere, spuse
Ishmael, în felul lui rece. Nu mă pot coborî pân—acolo încât să iau viaţa unui câine numai pentru că
stăpânul lui s—a apropiat prea mult de bunurile mele. Hai, băieţi, să plecăm; căci avem de făcut
destule şi fără să ne mai batem capul cu treburile vecinilor.
—Nu!, strigă Esther, cu o voce mustrătoare, asemenea unei sibile. V—o spun din nou, nu trebuie să
plecăm, copii! Lucrurile astea îşi au şi ele rostul lor; iar eu, ca femeie şi mamă ce sunt, trebuie să
cunosc adevărul!
Şi rostind cuvintele acestea, nevasta colonistului învârti arma prin aer în timp ce pe faţă i se citea
sălbăticia şi porni spre locul unde se aflau cei doi câini care umpleau văzduhul cu urletele lor jalnice şi
prelungi. întregul grup se luă după ea; unii erau prea apatici ca să se împotrivească, iar alţii se
supuneau fără cârtire, dar aţâţaţi cu toţii, mai mult sau mai puțin, de caracterul neobişnuit al întâmplării
aceleia.
—Spuneţi—mi voi, Abner, Abiram şi Ishmael!, strigă femeia, oprindu—se în faţa unui petic de
pământ stropit din belșug cu sânge şi cu iarba răvăşită şi bătătorită; spuneţi—mi voi, care sunteţi
vânători, ce fel de animal a fost răpus aici? Sunteţi bărbaţi şi sunteţi obişnuiţi cu semnele astea ale
preriei ; e sânge de lup sau de panteră?
—De bizon, şi încă sângele unuia puternic şi semeţ, răspunse colonistul, care se uita cu destul calm la
semnele acelea de moarte ce—o tulburaseră într—atâta pe nevastă—sa. Iată urmele pe care i le—a
lăsat copita, atunci când s—a opintit în pământ, în chinurile sfârşitului, iar dincolo locul în care a
răvăşit pământul cu coarnele. Ehei, a fost un bizon tare puternic şi neînfricat!
—Şi cine l—a răpus?, continuă Esther. Omule, dar unde—i sunt atunci rămăşiţele? Lupii nu sfâşie
niciodată blana.
Spuneţi—mi voi, bărbaţi şi vânători, e într—adevăr sânge de animal?
—Animalul trebuie să se fi prăbuşit dincolo de colina aceea de colo, spuse Abner, care rămăsese puţin
în urma celorlalţi, Trebuie să fie acolo, printre arinii aceia! Ia uitaţi—vă numai câţi corbi se rotesc pe
deasupra leşului!
—Asta înseamnă că animalul mai are încă viaţă într—însul, răspunse colonistul, căci altminteri
netrebnicii ar fi năvălit asupra lui. După semnele date de câini, trebuie să fie un animal răpitor; poate c
—o fi vreun urs alb, coborât din părţile de sus. Şi de—aceea se agaţă cu atâta îndărătnicie de viaţă.
—Să ne întoarcem atunci, spuse Abiram, căci putem da de dracu'; nu poate ieşi nimic bun dacă atacăm
cine ştie ce fiară, Gândeşte—te, Ishmael, va fi o treabă primejdioasă şi din care nici nu vom trage cine
ştie ce folos.
Tinerii prinseră din nou a zâmbi în faţa acestei dovezi de laşitate a preasimţitorului lor unchi. Şi cel
mai mare dintre ei îşi arătă tot dispreţul de care era în stare, spunând cu mare grosolănie:
—O să—i stea bine alături de animalul acela din cuşcă pe care—l cărăm tot timpul după noi, aşa c—o
să ne putem întoarce la oraş cu două dihănii în loc de una, şi—o să dăm nişte reprezentaţii de toată
frumuseţea în jurul judecătorilor şi al închisorii din Kentucky!
Tatăl său îl opri să meargă mai departe. Şi schimbând cu fraţii săi câteva priviri, în care mocnea un fel
de revoltă, tânărul găsi că e mai cuminte să tacă. În loc să ţină seama însă de sfatul înţelept al lui
Abiram, porniră cu toţii într—un suflet, dar după câţiva yarzi se opriră din nou, căci dădură de un tufiş
cu ramurile mult prea dese ca să se poată strecura prin el.
Priveliştea era, într—adevăr, destul de sălbatică şi neobişnuită, încât ar fi putut tulbura şi nişte oameni
ceva mai evoluaţi decât coloniştii noştri; aşa că familia lui Ishmael nu a putut rezista nici ea în faţa
unui spectacol atât de copleşitor. Cerul era acoperit, ca întotdeauna în anotimpul acela, de nişte nori
negri, care se goneau necontenit, iar pe sub ei se puteau vedea cârdurile nesfârşite ale păsărilor de baltă
ce se îndreptau, zburând cu mare greutate, spre îndepărtatele ape din miazăzi. Vântul se stârnise din
nou, şuierând furtunos peste întinderile nemărginite ale preriei, fără să întâlnească nici cea mai mică
piedică în cale; apoi păru că se urcă în înălţimile văzduhului, gonind şi rostogolind în toate direcţiile
mormane înfiorătoare şi neregulate de nori. Iar deasupra micului tufiş tot se mai vedeau rotindu—se
stolurile negre ale păsărilor de pradă, ce băteau cu putere din aripi, în luptă cu năprasnicele vântoase;
uneori însă, folosindu—se de înălţimea la care se găseau, se repezeau cu îndrăzneală asupra desişului,
de unde nu se mai îndepărtau nicio clipă, croncănind deznădăjduite, ca și cum instinctul le—ar fi
înştiinţat că nu sunase încă ceasul să—și ia prada în stăpânire.
Ishmael a rămas înmărmurit împreună cu toţi ai săi, timp de câteva minute, cuprins de—o groază
amestecată cu o ciudată sfială, privind într—o linişte de moarte spectacolul acela măreț. Vocea lui
Esther a rupt în cele din urmă tăcerea şi i—a sfătui să pună capăt îndoielilor ce—i rodeau, să treacă la
fapte într—un fel demn de bărbăţia lor şi să nu stea în aşteptare ca niște neghiobi.
—Chemaţi câinii, spuse ea; chemaţi câinii şi siliţi—i să intre în tufiş; sunteţi doar destui bărbaţi aici,
dacă nu cumva v—aţi pierdut curajul cu care ştiu c—aţi venit pe lume, curaj ce vă ajuta să îmblânziţi
furia tuturor urşilor de dincoace de Marele Fluviu. Chemaţi câinii, v—am spus, ei, Enoch, Abner,
Gabriel! Ați surzit de tot?
Unul dintre băieţi făcu ceea ce i se spusese; şi, izbutind să urnească animalele de lângă locul în jurul
căruia nu încetaseră să se învârtească până în clipa aceea, îi aduse la marginea desișului.
—Siliţi—i să intre înăuntru, siliţi—i să intre înăuntru!, strigă mai departe femeia; iar voi, Ishmael şi
Abiram, dacă se întâmplă cine ştie ce, sau dacă se iveşte vreo primejdie, arătaţi—vă dibăcia de
trăgători, ca nişte adevăraţi locuitori de la hotare. Dar dacă vă lipseşte curajul, atunci am să vă fac de
râs în fața copiilor.
Tinerii, care până în clipa aceea ţinuseră câinii lângă ei, sloboziră cureaua ce—i lega şi—i îndemnară
prin felurite strigăte să intre în tufiş. Dar părea că bătrânul câine e ţintuit locului de cine ştie ce lucru
supranatural sau poate că trecuse prin prea multe primejdii ca să se azvârle într—o aventură atât de
îndrăzneaţă. După ce străbătu câţiva yarzi şi ajunse la marginea tufişului, se opri pe neaşteptate şi
rămase pe loc, tremurând din toate mădularele; s—ar fi zis că—i e cu neputinţă să mai înainteze sau să
dea înapoi. Strigătele de încurajare ale tinerilor nu fură luate în seamă; primiră drept răspuns doar un
schelălăit slab şi scurt. Căţelandrul reacţiona în acelaşi fel, dar pentru scurtă vreme numai; căci, mai
puţin înţelept, sau mai aţâţat poate, făcu în cele din urmă un salt uriaş şi o zbughi în tufiş. Se auzi un
urlet înfricoşător, iar în clipa următoare ţâşni din nou afară şi începu să dea roată locului cu tot atâta
furie şi deznădejde ca şi mai înainte.
—Se află oare vreun bărbat printre copiii mei?, strigă, în culmea nerăbdării, mama. Daţi—mi o armă
ceva mai solidă decât puşca asta de copil şi—o să vă arăt eu ce poate curajul unei femei de la hotare!
—Stai, mamă!, strigară Abner şi Enoch. Dacă vrei să vezi neapărat dihania care s—a ascuns în tufiş,
lasă—ne să ţi—o aducem noi!
Mai multe cuvinte nu obişnuiau să rostească tinerii aceştia doi, nici cu prilejuri mai importante;
împărtăşind şi celorlalţi ce au de gând să facă, îşi pregătiră armele şi porniră cu hotărâre spre tufiş. Dar
şi nervii unor oameni mai tari decât cei ai tinerilor emigranţi ar fi putut fi zdruncinaţi în faţa primejdiei
şi nesiguranţei acelei încercări. Şi, în timp ce băieţii înaintau, urletele câinilor deveniră şi mai stridente,
şi mai jalnice. Vulturii şi hultanii zburau atât de jos, încât atingeau ramurile tufişului cu aripile lor
puternice, iar vântul prinse a mătura preria pustie, ca şi când spiriduşii văzduhului ar fi coborât şi ei
acolo pentru a putea lua parte la apropiatul deznodământ.
O clipă, totul rămase încremenit: sângele din jurul inimii lui Esther, de obicei atât de curajoasă, păru că
se încheagă atunci când îşi văzu băieţii cum dau la o parte crengile încâlcite ale desişului şi se afundă
în labirintul lor. Urmă un scurt răstimp de tăcere, plin de solemnă aşteptare. Apoi se auziră două
strigăte ascuţite, unul după altul; şi numaidecât se așternu o liniște mult mai înfricoșătoare.
—Veniţi înapoi, copii, veniţi înapoi!, strigă femeia, căci iubirea de mamă alungă orice alte sentimente
din sufletul ei.
Dar glasul îi amuţi, şi întreaga—i fiinţă păru să îngheţe de groază; căci în clipa următoare ramurile
tufişului fură date iarăşi în lături, iar cei doi tineri apărură, galbeni la faţă, la fel de vlăguiţi şi ei,
depunând la picioarele mamei trupul ţeapăn și rece al lui Asa, care purta pe el semnele vădite ale unei
morţi violente.
Câinii scoaseră un ultim urlet prelung, apoi porniră în galop pe urmele cerbului uitat. Păsările îşi luară
şi ele zborul către înălţimile cerului, umplând văzduhul de vaiere, pentru că le fusese răpită o victimă
care, aşa înspăimântătoare la vedere cum era, avea totuşi o înfăţişare mult prea omenească pentru a
cădea pradă poftei lor nelegiuite.
Capitolul XIII
O cazma doar, o lopată,

Un linţoliu—n lut ascuns
Şi o groapă—adânc săpată
Pentr—un oaspe sunt de—ajuns.
„Hamlet"
Daţi—vă înapoi! înapoi cu voi toţi!, strigă Esther cu o voce răguşită tuturor celor care se înghesuiau
prea aproape de cadavru. Eu sunt mama lui şi am cel mai mare drept dintre voi toţi! Cine—a făcut
asta? Spuneţi—mi voi, Ishmael, Abiram, Abner! Deschideţi—vă gurile şi inimile şi mărturisiţi
adevărul în faţa lui Dumnezeu, adevărul şi nimic altceva! Cine—a săvârşit fapta asta sângeroasă?
Soţul nu răspunse nimic, dar rămase rezemat în carabină, uitându—se trist, cu căutătura lui obişnuită
însă, la trupul mutilat al băiatului. Mama se aruncă însă la pământ, îşi puse pe genunchi capul rece al
mortului şi rămase câtva timp mută, contemplând faţa fiului pe care se întipărise toată groaza agoniei
celei din urmă; şi tăcerea aceasta fu mult mai grăitoare decât orice cuvinte de jale.
Vocea femeii îngheţase, în adevăratul înţeles al cuvântului, de durere. Zadarnic încercă Ishmael să—i
strecoare câteva cuvinte simple de mângâiere: ea nici nu auzi şi nici nu răspunse. Băieţii se strânseră
roată în jurul ei căutând să—i uşureze inima, în felul lor necioplit, pentru dureroasa pierdere pe care o
suferise, dar ea îi îndepărtă, făcând un semn nerăbdător cu mâna. Din când în când, degetele ei se jucau
cu părul încâlcit al mortului sau mângâiau cu mare duioşie faţa lui umflată, aşa cum îşi alintă mamele
copiii care dorm. Apoi, mâinile ei se ridicau brusc de pe obrazul mortului şi începeau să se agite în gol,
ca şi cum ar fi căutat un leac împotriva năprasnicei lovituri ce—i doborâse atât de neaşteptat băiatul în
care—şi pusese cele mai mari nădejdi şi care întruchipa mândria ei de mamă. Şi în timp ce Esther se
purta în felul acesta de neînţeles, apaticul Abner, înghiţindu—şi propria lui emoţie care—i stătea în gât
ca un nod, privi într—altă parte şi rosti:
—Mama vrea să spună că trebuie să aflăm şi felul în care şi—a găsit Asa sfârşitul.
—De asta trebuie să le mulţumim blestemaţilor acelora de indieni sioux, răspunse Ishmael; le—am
rămas dator de două ori până acum; a treia oară însă o să le—o plătesc cu vârf şi îndesat!
Dar, ca şi când vorbele aşezate ale tatălui nu i—ar fi mulţumit şi bucuroşi poate, în adâncul sufletului,
fiindcă—şi puteau întoarce privirea de la priveliştea ce le iscase în suflet o tulburare atât de puternică
şi de neobişnuită, fiii colonistului se îndepărtară numaidecât de lângă mama lor şi de lângă cadavru,
pornind pe drumul cercetărilor cu care îşi închipuiau că—i însărcinase Esther. Ishmael nu se împotrivi,
ci, din contră, dădu să se înţeleagă că are de gând să—şi însoţească şi el fiii, deşi nu prea părea să le
împărtăşească râvna; voia doar să se supună voinţei lor într—o împrejurare în care împotrivirea nu şi
—ar fi aflat loc, dar fără să se arate prea nerăbdător. Cu toată firea lor apatică, aşa cum o aveau toţi
oamenii de la frontieră, tinerii emigranţi dădeau dovadă de multă pricepere când erau nevoiţi să facă
cercetări de felul acelora ce—aveau o mare legătură cu viaţa şi obiceiurile lor, unde rezultatul era
hotărât de semne şi urme; ceea ce semăna foarte mult cu căutarea unei poteci printr—o pădure, lucru
pe care erau în stare să—l ducă întotdeauna la bun sfârşit, punându—şi în joc toată viclenia şi
îndemânarea. Aşa că porniră la îndeplinirea acestei dureroase însărcinări cu cea mai mare iuţeală,
siguri de iscusinţa lor.
Abner şi Enoch ajunseră la anumite convingeri chiar în timp ce descriau poziţia în care găsiseră corpul.
Acesta era aşezat aproape vertical, cu spatele rezemat de un maldăr de crengi încâlcite şi strângând într
—una din mâini o ramură de arin. Şi era aproape sigur că numai din cauza acestei poziţii neobişnuite a
cadavrului nu se năpustiseră asupra lui păsările de pradă, care—l zăriseră totuşi pe când se roteau
deasupra desişului, şi tot din cauza asta se putea bănui că Asa se mai afla încă în viaţă când pătrunsese
în desiş. Toţi gândeau că tânărul fusese rănit de moarte în plină câmpie, după care îşi târâse trupul
vlăguit până în inima desişului, pentru a se ascunde. O urmă destul de vizibilă, care ducea în tufiş,
întări întru totul această părere. Și mai reieşi, tot în urma cercetărilor făcute, că avusese loc o luptă
deznădăjduită chiar la marginea desişului, ceea ce era destul de limpede dacă te uitai la crengile
smulse, la urmele adânci lăsate în pământul reavăn şi la risipa de sânge.
—A fost împuşcat în plină câmpie şi—apoi a venit aici să se ascundă, spuse Abiram; urmele astea sunt
cea mai bună dovadă. Băiatul a pornit de unul singur împotriva sălbaticilor şi a luptat ca un leu până
când a fost răpus, iar pe urmă s—a târât în tufiş.
Împotriva unei păreri atât de îndreptăţite nu se ridică niciun glas; doar Ishmael cel încet la minte ceru
să fie cercetat şi corpul, pentru a vedea în ce fel îi fusese răpus băiatul. După ce săvârşiră şi lucrul
acesta, se convinseră că glonţul străbătuse trupul lui. Aşa în întregime, că pătrunsese pe sub unul dintre
umerii lui musculoşi şi ieşise prin piept. Se cerea, desigur, oarecare pricepere pentru a judeca rănile
făcute de—o armă de foc, dar oamenii aceştia care trăiau la marginea lumii civilizate aveau destulă
pricepere când era vorba de asemenea cercetări; şi un zâmbet ce exprima o ciudată şi sălbatică
mulţumire trecu pe faţa băieţilor lui Ishmael când Abner le spuse, plin de îndrăzneală, că duşmanii îl
atacaseră pe Asa pe la spate.
—Sunt sigur c—aşa s—a şi întâmplat, spuse întunecat colonistul. A fost un flăcău prea voinic şi prea
iscusit ca să întoarcă, cu bună ştiinţă, partea lui cea mai slabă spre om sau spre fiară! Ţineţi minte,
băieţi, că atât timp cât staţi cu faţa spre duşman, oricât de puternic ar fi el, nu vă poate lua nimeni pe
nepusă masă. Ei, Esther, femeie! Văd că nu—ţi mai dai seama ce faci tot căutând prin părul şi hainele
băiatului! Nu—l mai poţi ajuta cu nimic, bătrâno!
—Iată!, îl întrerupse Enoch, scoţând din îmbrăcămintea zdrenţuită a mortului bucăţica de plumb care
îngenunchease forţa unui ins atât de puternic. Iată glonţul!
Ishmael îl luă în mână şi se uită la el îndeaproape.
—Nu—i niciun fel de îndoială, strecură el până la urmă printre dinţi. E din tolba blestematului aceluia
de trapper! Ca cea mai mare parte dintre vânători, îşi are şi el gloanţele însemnate într—un fel anume,
ca să se ştie care animal a fost atins de arma lui; iar pe ăsta se văd cât se poate de limpede şase găurele
mici, aşezate în cruce.
—Aş putea să şi jur!, strigă triumfător Abiram. Mi—a arătat semnul chiar el şi se şi lăuda cu numărul
căprioarelor pe care le—a culcat cu gloanţele astea! Ei, Ishmael, acum ai să mă crezi când ţi—oi spune
că bătrânul e unul dintre spionii pieilor—roşii?
Plumbul trecea dintr—o mână într—alta şi, din nenorocire pentru reputaţia bătrânului, mulţi dintre ei
îşi reamintiră de semnele acestea pe care le observaseră în timp ce—i cercetaseră îmbrăcămintea. Pe
lângă rana mai sus—pomenită, se mai aflau şi altele, mai puţin periculoase însă, dar care—au fost puse
tot pe seama trapperului.
Apoi descoperiră urma mai multor lupte, între locul unde dăduseră prima oară de sânge şi desişul în
care, aşa cum credeau cu toţii, îşi căutase Asa adăpost. Toate acestea fură luate drept dovezi ale
slăbiciunii fizice a ucigaşului, care şi—ar fi răpus cu uşurinţă victima, dacă forţa tânărului, chiar şi în
timp ce trăgea să moară, n—ar fi depăşit cu mult puterea unui om atât de bătrân. Şi fiindcă acesta se
temea că şi alţi vânători vor prinde de veste despre cele întâmplate se ferise să mai tragă un al doilea
glonţ, după ce—şi îndeplinise greaua sarcină de a scoate victima din luptă. Arma mortului nu a putut fi
găsită, însă nimeni nu se mai îndoia că fusese luată de către ucigaş, împreună cu celelalte obiecte de
mai mică valoare, pe care tânărul avea obiceiul să le poarte cu el.
Dar pe lângă glonţul trădător, ceea ce părea să fie cea mai grăitoare dovadă că fioroasa crimă era fapta
trapperului a fost mărturia urmelor întâlnite; acestea vădeau că, deşi primise o lovitură mortală, rănitul
mai avusese puterea să opună o lungă şi dârză rezistenţă, cu toate eforturile criminalului de a—l
doborî. Ishmael tălmăci lucrul acesta într—un fel ciudat, cu mâhnire şi mândrie totodată: mâhnire
pentru pierderea băiatului pe care îl preţuia nespus de mult câteodată; şi mândrie pentru curajul pe care
—l arătase până la ultima lui suflare.
— A murit aşa cum trebuie să moară un fiu de—al meu, spuse colonistul, încercând o slabă mângâiere:
a fost o adevărată primejdie pentru duşman până în cea din urmă clipă, şi n—a avut niciun ajutor din
partea legii. Veniţi, copii, trebuie să—i săpăm mai întâi mormântul, şi de—abia după aceea să vânăm
ucigaşul!
Fiii colonistului porniră să—şi îndeplinească trista însărcinare în linişte, copleşiţi de amărăciune.
Săpară în pământul tare, cu destulă trudă şi într—un timp destul de lung, o groapă adâncă, iar trupul fu
învelit în hainele care putură fi adunate de la fraţii mortului. Şi când pregătirile acestea luară sfârşit,
Ishmael se apropie de nevasta lui, care se afla într—o stare vecină cu nesimţirea, şi—i spuse că are de
gând să—şi îngroape fiul. Ea îl auzi şi slobozi trupul neînsufleţit al băiatului din mâinile ei înţepenite,
sculându—se tăcută pentru a—l urma la locul de odihnă. Apoi se aşeză lângă mormânt, supraveghind
toate mişcările băieţilor cu ochii ei îngrijoraţi şi arzători. Iar când deasupra trupului lui Asa fu
îngrămădit destul pământ pentru a—l feri de orice fel de vătămare, Enoch şi Abner coborâră în groapă
şi începură să bătătorească pământul cu toată forţa de care erau în stare, până—l preschimbară într—un
fel de masă compactă; pe faţa tinerilor se citea ceva ciudat, dacă nu de—a dreptul sălbatic. Precauţia
aceasta bine cunoscută fusese luată pentru a preîntâmpina dezgroparea cadavrului de către cine ştie ce
sălbăticiune, al cărei instinct ar fi mânat—o într—acolo. Până şi păsările de pradă păreau că—şi dau
seama de înţelesul acelei ceremonii; şi, pricepând că nenorocita victimă va fi părăsită în cele din urmă
de către semenii ei, începură să se rotească din nou pe deasupra, ţipând ca şi cum ar fi vrut să
îndepărteze întreaga familie de la trudnica ei îndeletnicire, ceea ce dovedea şi prevedere, şi dragoste.
Ishmael stătea cu braţele încrucişate, supraveghind felul cum erau aduse la îndeplinire îndatoririle de
cuviinţă; şi după ce se isprăvi totul, îşi ridică cascheta şi mulţumi fiilor săi pentru ceea ce făcuseră, cu
o demnitate care s—ar fi potrivit chiar şi unui ins mai de neam decât el. De altfel, pe toată perioada
ceremoniei, atât de solemnă şi plină de înţeles, colonistul păstră o ţinută gravă şi serioasă. Pe faţa lui
mare se puteau citi cât se poate de limpede semnele unei mari dureri, deşi nu—i zvâcnea un singur
muşchi. Dar de îndată ce—şi întoarse faţa de la mormântul în care zăcea pentru totdeauna primul său
născut, natura îşi ceru drepturile cu toată tăria, şi muşchii feţei lui împietrite prinseră să se contracte.
Băieţii îşi ţintuiră privirea asupra lui, ca şi cum ar fi cerut să li se arate încotro trebuiau să—şi îndrume
simţămintele, când lupta care se dădea în sufletul colonistului încetă dintr—odată; îşi luă nevasta de
braţ, o ridică în picioare ca pe—un copil, şi—i spuse cu o voce hotărâtă, cu toate că un observator atent
şi—ar fi dat seama că e mai binevoitoare ca de obicei:
—Esther, noi doi am făcut tot ceea ce pot face un bărbat şi o femeie. Am crescut băiatul de mic şi—am
făcut din el un flăcău cum nu sunt mulţi la hotarele Americii; şi i—am dat şi un mormânt. Să mergem!
Femeia îşi întoarse cu multă greutate privirea de la mormanul de pământ proaspăt şi, lăsându—şi
mâinile pe umerii bărbatului, îl privi câteva secunde, cu încordare, drept în ochi, apoi rosti cu o voce
adâncă, înfiorătoare, aproape sugrumată:
—Ishmael! Ishmael, când te—ai despărţit de băiat erai supărat pe el!
—Dea Domnul să—i fie iertate păcatele, aşa cum i le—am iertat şi eu, răspunse calm colonistul.
Întoarce—te pe stâncă, femeie, şi citeşte ceva din Biblie, un capitol din cartea aceea te linişteşte
aproape întotdeauna. Tu ştii să citeşti, Esther, mângâiere de care eu nu mă pot bucura niciodată!
—Da, da, mormăi femeia, rezemându—se de trupul lui voinic şi lăsându—se dusă de lângă mormânt,
cu toate că la început se împotrivi puţin. Ştiu să citesc, dar în ce fel am folosit de învăţătura asta a
mea? Pe când el, Ishmael, el nu va mai trebui să dea socoteală şi de faptul că şi—a îngropat talantul.
De păcatul ăsta, cel puţin, l—am ferit; dar dacă am făcut bine sau nu, nu ştiu încă nimic. Bărbatul nu
răspunse nimic, ci—şi văzu de drum, plin de hotărâre, spre căminul lor vremelnic. Iar când ajunseră pe
înălţimea de unde se mai putea arunca o ultimă privire spre locul în care era îngropat Asa, se întoarseră
cu toţii, ca mânaţi de acelaşi imbold, pentru a—şi lua rămas—bun de la el. Mica ridicătură nu se mai
vedea; dar se putea recunoaşte după înfricoşătorul cârd de păsări de pradă care se mai roteau deasupra
ei. Iar în direcţia opusă, aproape de linia albăstruie a orizontului, se înălţa stânca pe care Esther îşi
lăsase copiii mai mici; şi paşii ei şovăielnici, ce se împotriveau să se îndepărteze de lângă rămăşiţele
pământeşti ale feciorului ei mai mare, deveniră din ce în ce mai hotărâţi. Natura începu a lucra
temeinic în sufletul ei de mamă de îndată ce zări culmea aceea îndepărtată, iar în cele din urmă nici nu
mai luă în seamă drepturile mortului, căci gândurile i se îndreptară spre cei vii.
Întâmplarea aceasta izbuti să scoată la iveală scânteia dragostei familiale, sentiment aproape stins în
sufletele împietrite ale acestor oameni, care duceau o viaţă atât de aspră, aproape sălbatică. Uniţi între
ei prin legăturile create de obişnuinţă, Ishmael îşi dădea bine seama că unitatea stupului e în mare
pericol, căci era mult prea plin şi gata să roiască; iar el avea să rămână ca să facă singur faţă tuturor
greutăţilor legate de creşterea celor mici, fără să se mai poată aştepta la vreun ajutor din partea celor
mari, pe care izbutise să—i scoată la liman şi care atinseseră vârsta maturităţii. Duhul neascultării, care
pornise de la nefericitul Asa, suflase şi peste ceilalţi, iar colonistul se vedea nevoit să—şi amintească,
îndurerat, de zilele când el însuşi, cucerit de zburdălnicia tinereţii şi a forţei, şi răsturnând ordinea
firească a lucrurilor, îşi părăsise părinţii bătrâni şi suferinzi şi—şi făcuse intrarea în lume, neîncătuşat
şi liber. Dar pericolul cel mare se abătuse acum din calea lui, pentru câtva timp cel puţin; şi dacă nu
mai putea fi vorba de autoritatea lui dinainte, era sigur că—şi va mai putea conduce familia încă o
bună bucată de vreme.
Adevărul era că fiii lui, cu toată mintea lor greoaie, se găseau tot sub impresia proaspetei întâmplări şi
făceau fel de fel de presupuneri, una mai înfiorătoare decât alta, în legătură cu modul în care—şi găsise
moartea fratele lor mai mare. În mintea unuia sau a doi dintre ei stăruiau anumite imagini, şterse şi cam
tulburi, care—l înfăţişau pe propriul lor tată gata să urmeze pilda bătrânului Abraham, dar fără a fi
îndreptăţit de cuvântul Domnului, atunci când îi poruncise acelui om sfânt să săvârşească îngrozitoarea
jertfă. Imaginile acestea erau însă mult prea fugare şi înecate în ceaţa amintirilor, ca să lase vreo urmă
ceva mai puternică şi, după cum am mai spus, toate acestea au slujit mai mult la întărirea autorităţii lui
Ishmael.
Şi aşa, cu sufletul sfâşiat de îndoieli, familia îşi văzu de drum spre locul de unde pornise chiar în
dimineaţa aceea să facă cercetările încoronate cu un succes atât de sumbru: drumul făcut sub
conducerea lui Abiram, ce nu dăduse însă niciun rezultat, apoi descoperirea cadavrului şi
înmormântarea care urmă numaidecât după asta le luase întreaga zi; acum deci, când se întorceau de la
mormântul lui Asa la stâncă, soarele începuse să scapete spre asfinţit. Stânca se mărea pe măsură ce
grupul se apropia de poalele ei, asemenea unui turn care s—ar fi înălţat din adâncurile mării, iar când
au ajuns la depărtare de—o milă, micile obiecte ce—i încoronau vârful începură să se desluşească mai
limpede.
—Are să fie o veste tare tristă pentru fete, spuse Ishmael, care rostea când şi când câte un cuvânt
îndureratei lui tovarăşe de viaţă, încercând să—i mai uşureze inima, atât de grea în clipele acelea. Asa
era foarte iubit de cei mici, căci le aducea aproape întotdeauna câte ceva de la vânătoare.
—Da, aşa făcea, aşa făcea, murmură Esther. Băiatul ăsta era mândria familiei; ceilalţi copii ai mei nu
—s nimic pe lângă el!
—Nu vorbi aşa, femeia lui Dumnezeu, răspunse tatăl, uitându—se cu oarecare mândrie spre grupul de
atleţi care veneau în urma lor. Nu vorbi aşa bătrâna mea Esther, fiindcă puţini părinţi au atâtea motive
de a se mândri cu copiii lor!
—De—a fi mulţumiţi, Ishmael, de—a fi mulţumiţi, bombăni femeia cu modestie; de—a fi, poate,
mulţumiţi, Ishmael!
—Bine, de—a fi mulţumiţi, dacă—ţi place mai mult cuvântul ăsta, fata mea; dar ce s—o fi întâmplat
cu Nelly şi cu cei mici? Copila a uitat ceea ce i—am spus şi nu i—a adormit numai pe cei mici, dar
sunt sigur că şi ea visează în momentul ăsta câmpiile din Tennessee. Inima nepoatei tale, trebuie să
recunoşti, nu se poate dezlipi de aşezămintele omeneşti.
—Ai dreptate, nu—i de noi; am spus asta întotdeauna, dar a trebuit s—o luăm, pentru că moartea—i
răpise toate rubedeniile. Urât mai lucrează moartea în sânul unei familii, Ishmael. Asa ținea tare mult
la copila asta, şi într—o bună zi ar fi putut trece în locul nostru, dacă treburile ar fi fost altfel orânduite.
—Nu, ea n—are darurile care se cer unei neveste de la frontieră, căci iată cum şi—ar păzi casa în timp
ce bărbatu—său ar fi la vânătoare. Abner, trage tu o dată cu puşca, să—i dăm de veste că sosim. Mă
tem că Nelly şi cei mici dorm.
Tânărul se supuse poruncii tatălui cu un zel ce dădea pe faţă bucuria cu care aştepta să vadă obrazul
rotund şi vioi al fetei; dar semnalul nu primi niciun răspuns. Câtva timp grupul rămase pe loc,
aşteptând un semn de viaţă; apoi, dintr—odată, mânaţi parcă de acelaşi imbold lăuntric, traseră cu toţii
o salvă; ar fi fost cu neputinţă ca zgomotul acesta asurzitor să nu fie auzit de la asemenea distanţă.
—Ah, iată—i că vin!, strigă Abiram; era, de obicei, primul care descoperea vreun semn îmbucurător,
când familia se afla în cine ştie ce încurcătură.
—Nu—i decât o fustă atârnată de frânghie, spuse Esther; chiar eu am pus—o acolo!
—Ai dreptate; dar iat—o că vine! Ticăloasa s—a odihnit până acum în cort!
—Nu—i chiar aşa, răspunse Ishmael; pe faţa lui încremenită începură a se ivi semne de mare
nemulţumire; acela—i chiar cortul care flutură liber în vânt. I—au slobozit legăturile de la bază ca
nişte copii proşti ce sunt; şi dacă nu luăm numaidecât măsurile cuvenite, o să zboare toată pânza.
Abia rosti cuvintele acestea şi de la picioarele stâncii se stârni o puternică pală de vânt, ridicând în
urma ei vârtejuri de praf; iar în clipa următoare, purtată ca de—o mână măiastră, părăsi pământul şi
urcă chiar acolo unde se aţintiseră toate privirile celor de jos. Pânza cortului simţi suflul şi începu să se
agite, dar după aceea îşi recâştigă echilibrul şi rămase câtva timp nemişcată. Vârtejul de frunze, care
dăduse ocol cortului, coborî de pe stâncă cu repeziciunea unui uliu şi—şi luă apoi zborul departe peste
prerie, ca un stol uşor de rândunele ce săgetează vântul cu aripile întinse. Iar puţin mai târziu fu urmat
şi de pânza cortului, albă ca zăpada, care căzu de partea cealaltă a stâncii, lăsându—i creştetul golaş, ca
atunci când se afla în deplină singurătate.
—Criminalii au trecut şi pe—aici!, gemu Esther. Copilaşii mei! Copilaşii mei!
O clipă chiar şi Ishmael se clătină în faţa unei lovituri atât de grele şi de neaşteptate. Dar se scutură
numaidecât, asemenea leului care se deşteaptă din somn; se repezi înainte şi, dând la o parte piedicile
şi barierele de parcă ar fi fost un maldăr de pene, începu să urce coasta ca o furie, dovedind cât de
înfricoşătoare poate deveni firea unui om apatic atunci când se trezeşte.
Capitolul XIV
De partea cui sunt orăşenii, oare?

„Regele Ioan"
Pentru a păstra oarecare ordine în şirul evenimentelor care alcătuiesc subiectul povestirii de faţă,
găsesc că e nevoie să ne întoarcem la unele întâmplări petrecute în timp ce Ellen Wade se afla de pază
pe creştetul stâncii.
În cele dintâi ceasuri, grija acestei cinstite şi duioase fete se mărgini la simpla îndatorire de a satisface
cererile repetate ale tovarăşelor ei mai tinere, care—i puseseră la grea încercare răbdarea şi—i luaseră
o mulţime de timp, până ce a reuşit să le potolească foamea şi setea. După aceea se folosi de un
moment de neatenţie din partea lor pentru a se furişa în cort, mângâind—o şi îngrijind—o şi pe cea
care era cu mult mai îndreptăţită să—i împărtăşească dragostea, când din mijlocul copiilor se ridică un
strigăt, ce—o rechemă numaidecât la îndatoririle părăsite pentru o clipă.
—Uite, Nelly, uite!, exclamară vreo şase glasuri vioaie; uite câţi oameni! Phoebe spune că—s indieni
sioux. Ellen îşi întoarse privirea într—acolo unde se întindeau braţele copiilor; spre marea ei uimire,
desluşi siluetele mai multor bărbaţi care se îndreptau fără doar şi poate spre stâncă. Numără patru, dar
nu era în stare să—şi dea seama ce fel de oameni sunt, ci numai de faptul că nu fac parte dintre cei care
aveau dreptul să pătrundă în tabără. A fost un moment îngrozitor pentru Ellen. Îşi aruncă privirea de
jur împrejur şi, văzând cârdul acela de copii înfricoşaţi care se agăţaseră de fustele ei, se sili să—şi
reamintească, deşi mintea îi era ca învăluită în ceaţă, de una dintre legendele acelea ce preamăreau
eroismul feminin, atât de numeroase de—a lungul frontierelor din Vest. Într—una se povestea cum un
singur bărbat a putut stăvili iureşul unei invazii ajutat doar de trei sau patru femei, şi asta timp de mai
multe zile, deşi numărul duşmanilor se ridica la câteva sute. În alta, că numai femeile au izbutit să—şi
apere copiii şi celelalte bunuri mai puţin preţioase, în timp ce soţii erau plecaţi la vânătoare; şi nu
lipsea nici a treia, unde se spunea că o singură femeie a nimicit o mulţime de duşmani, pe când aceştia
dormeau, eliberându—se în felul acesta nu numai pe ea, ci şi un grup de tineri aflaţi şi ei în mâinile
vrăjmaşului. împrejurarea în care se găsise acea femeie era cât se poate de înrudită cu situaţia lui Ellen;
şi, cu obrajii înflăcăraţi şi cu ochii scânteietori, îmbărbătându—se singură, începu să ia măsurile
necesare, destul de slabe de altfel, pentru a preîntâmpina atacul.
Mai întâi, ea a aşezat fetele mai mari lângă pârghia cu care trebuiau să arunce blocurile de piatră
asupra năvălitorilor; cele mai mici urmau să ajute, mai mult fiindcă, aflându—se la faţa locului,
sporeau numărul celor atacaţi, decât prin vreo faptă de oarecare însemnătate; acest număr trebuia să
impresioneze duşmanul, în timp ce Ellen, ca orice şef adevărat, avea să se ocupe cu supravegherea şi
încurajarea tuturor. După ce luă aceste măsuri, se pregăti să înfrunte încercările ce aveau să vină cu un
aer şi o înfăţişare pline de eroism, străduindu—se să insufle şi celorlalţi încrederea aceea atât de
necesară pentru câştigarea unei bătălii.
Cu toate că Ellen era mult superioară ca inteligenţă şi calităţi morale celor două fete mai mari ale lui
Esther, nu egala nici pe departe marea însuşire a acestora, ce caracterizează orice soldat adevărat,
aceea de—a rămâne nepăsătoare în faţa primejdiei. Deoarece cunoscuseră de mici greutăţile şi
nesiguranţa vieţii nomade petrecute la marginea lumii civilizate şi trăiseră de timpuriu în mijlocul
primejdiilor, fetele acestea făgăduiau să ajungă, într—un viitor nu tocmai îndepărtat, tot atât de
îndrăzneţe ca şi mama lor; posedau, de asemenea, şi acel ciudat amestec de calităţi şi defecte care, într
—un cerc de acţiune ceva mai larg, ar fi făcut din nevasta colonistului una dintre cele mai remarcabile
femei ale timpului. Cândva, Esther apărase locuinţa de bârne a lui Ishmael de un atac al sălbaticilor, iar
altădată fusese părăsită aproape fără suflare de către indieni, după o luptă în care, dacă ar fi avut de—a
face cu un inamic mai civilizat, ar fi fost îndreptăţită să primească toate onorurile unei capitulări liber
consimţite.
Faptele acestea şi multe altele de acest fel fuseseră de nenumărate ori povestite, cu toată însufleţirea
cuvenită, fetelor ei; iar sufletul tinerelor amazoane şovăia acum în chip ciudat între o frică firească şi
ambiţia de a săvârşi ceva care să le facă demne de mama lor. În clipa aceasta însă, îşi dădură
numaidecât seama că prilejul mult dorit, când aveau să—şi pună la încercare firea lor clocotitoare şi
atât de diferită de a altor fete, se ivise.
Grupul bărbaţilor străini ajunsese la aproape o sută de paşi de stâncă. Apoi aceştia s—au oprit, fie
pentru a se sfătui asupra tacticii pe care urmau s—o adopte, fie pentru că—i impresionase atitudinea
ameninţătoare a celor două siluete care—şi îndreptaseră către ei ţevile puştilor lor străvechi de după
baricada de pietre, apărate de—o mică ridicătură de teren; aici creştea o vegetaţie mai bogată decât în
alte părţi, ceea ce le oferea oarecare siguranţă. Din locul acela cercetară vreme de câteva minute
fortăreaţa, timp care i se păru lui Ellen o veşnicie. Apoi, unul dintre ei făcu vreo câţiva paşi înainte,
părând mai curând sol, decât războinic.
—Phoebe, trage tu! Şi tu, Hetty!, strigară fetele colonistului, pe jumătate înfricoşate, dar totuşi
nerăbdătoare.
Ellen înlătură îndată primejdia care ameninţa străinul, spunând:
—Puştile jos! E doctorul Battius!
Fetele se supuseră şi făcură întocmai, dezlipindu—şi mâinile de pe trăgaci, cu toate că ţevile,
ameninţătoare, au rămas în aceeaşi poziţie neliniştitoare. Doctorul, care înaintase cu destulă precauţie
pentru a—şi da seama chiar şi de cel mai mic semn de ostilitate, puse în vârful puştii o năframă albă şi
o ridică în sus; apoi se apropie şi mai mult de stâncă, aşa ca să poată fi auzit. Şi începu să strige, cu o
voce care—ar fi putut fi auzită de la o distanţă mult mai mare:
—Ei! Fac apel ca toată lumea, în numele Confederaţiei Suverane a Statelor Unite ale Americii de
Nord, să se supună legii!
—Doctor sau nedoctor, e vorba de—un duşman, Nelly! Ia auzi! Vorbeşte despre lege!
—Staţi liniştite s—auzim ce are de spus!, rosti Ellen, aproape fără răsuflare, dând la o parte
primejdioasele arme care fuseseră din nou îndreptate asupra mesagerului, care începuse a da înapoi.
—Înştiinţez şi previn pe toată lumea, continuă doctorul cuprins de mirare, că sunt un paşnic cetăţean al
sus—numitei Confederaţii, un sprijinitor al Contractului Social şi un iubitor al ordinii şi al prieteniei;
apoi, băgând de seamă că pericolul fusese din nou înlăturat, pentru câtva timp cel puţin, îşi înălţă iar
glasul către grupul duşman şi continuă: Vă ordon, deci, să vă supuneţi legii!
—Am crezut că ne eşti prieten, răspunse Ellen, şi ştiam că faci drumul acesta cu unchiul meu în urma
unei înţelegeri!
—Înțelegerea a căzut! Am fost înșelat în ceea ce privește premisele ei, aşa că, în consecinţă, declar că
numitul contract încheiat între Ishmael Bush, colonist, şi Obed Battius, doctor în medicină, e nul şi
neavenit. Aşa, copii, a fi nul înseamnă a avea o calitate cu totul negativă, calitate pe care—o atribui
fără nicio răutate valorosului vostru părinte; lăsaţi la o parte armele de foc şi ascultaţi avertismentele
raţiunii. Declar înţelegerea sus—numită nulă, nulă şi neavenită! în ceea ce te priveşte pe dumneata,
Nelly, îţi port o mare prietenie; ascultă, dar, ceea ce am a—ţi comunica, şi nu—ţi astupa urechile de
dragul securităţii. Cunoşti foarte bine firea omului cu care locuieşti şi—ţi dai seama, cred, şi ce—ar
însemna pentru dumneata să fii găsită într—o tovărăşie proastă. Renunţă, de aceea, la înşelătoarele
avantaje ale situaţiei în care te afli şi predă stânca fără luptă celor care mă însoţesc, o legiune, copilă, o
legiune puternică şi de neînvins, copilă! Părăsiţi, deci, armele acestui colonist viclean şi lipsit de
scrupule; vai, copii, când viaţa unui om pare a avea un preţ atât de mic, nu mai simţi nici măcar
plăcerea unei convorbiri prieteneşti! Puneţi deoparte armele acelea primejdioase, vă rog; şi asta, mai
mult în interesul vostru, decât într—al meu! Hetty, ai uitat oare cine ţi—a potolit durerile acelea
ascuţite ale nervului auricular torturat de frigul şi umezeala pământului gol? Şi tu, Phoebe,
nerecunoscătoare şi uitucă Phoebe! Dacă n—ar fi fost braţul acesta pe care vrei să—l paralizezi pe
vecie, incisivii ţi—ar mai provoca şi acum dureri şi supărări! Lăsaţi armele la o parte și ascultaţi sfatul
unui om care v—a fost întotdeauna prieten. Și acum, copilă, spuse el privind cu îngrijorare puştile pe
care fetele le îndepărtaseră puţin din calea ţintei, şi acum, copilă, îți cer pentru ultima oară şi în modul
cel mai solemn capitularea acestei stânci fără întârziere sau rezistenţă, în numele puterii conferite de
justiţie şi... — lege, ar fi vrut să adauge; dar cum îşi dădea seama că acest nefericit cuvânt ar stârni
împotrivirea copiilor colonistului, izbuti să—l înghită la timpul potrivit şi încheie cu un termen mai
puţin primejdios, dar ceva mai convingător — bunul—simţ.
Dar apelul doctorului nu a avut urmările dorite. Copiii mai mici nu au înţeles aproape nimic din el, în
afară de câteva cuvinte mai tari, pe care le desluşiseră destul de bine; şi, cu toate că Ellen pricepuse
aproape în întregime sensul celor rostite de naturalist, întorsăturile retorice ale acestuia păreau s—o fi
mişcat la fel de puţin ca şi pe tovarăşele ei. Iar la auzul frazelor ce urmăreau să—i înmoaie inima,
această fată inteligentă, deşi sufletul îi era sfâșiat de sentimente atât de contradictorii, care se luptau
vijelios între ele, păru gata să izbucnească în râs; cât despre ameninţări, s—ar fi zis că nici nu le—a
auzit.
—Nu înţeleg prea bine ce vrei să spui, doctore Battius, răspunse ea cum nu se poate mai liniştită; dar
ştiu un singur lucru: că dacă—mi ceri să—mi calc jurământul de credinţă, atunci n—am nici măcar
voie să te—ascult. Te înştiinţez, aşadar, că nu—i timpul să treci la acte de violenţă, căci ceea ce doresc
eu însămi n—are niciun fel de însemnătate în clipa de faţă. Sunt împresurată de—o forţă care mă poate
doborî cu uşurinţă, iar dumneata cunoşti sau ar trebui să cunoşti impulsurile fireşti ale acestei familii şi
să nu te mai joci în felul acesta cu nici unul dintre membrii ei, tânăr sau vârstnic, femeie sau bărbat.
—Nu sunt cu totul ignorant în ceea ce priveşte firea omenească, răspunse naturalistul făcând, din
prudenţă, câţiva paşi înapoi. Iată însă că vine unul care—i cunoaşte poate mai bine ca mine ungherele
ei ascunse!
—Ellen! Ellen Wade!, strigă Paul Hover, care ajunsese până în dreptul doctorului, fără a da cel mai
mic semn c—ar lua în seamă pericolul ce—l neliniştise vădit pe naturalist; nu m—am aşteptat să
găsesc şi în dumneata un duşman!
—Nici n—o să găseşti, dacă o să—mi ceri să fac numai ceea ce mi—e cu putinţă, fără trădare şi
nenorocire adică. Ştiţi foarte bine că unchiul şi—a lăsat familia în grija mea, şi cum i—aş putea trăda
oare încrederea până—ntr—atât încât să las înlăuntru pe cel mai înverşunat duşman al lui să—i
omoare, poate, copiii şi să—i răpească şi acel puţin pe care i l—au mai lăsat indienii?
—Sunt eu oare un criminal, sau bătrânul ăsta poate, sau acest ofiţer al Statelor?, şi arătă spre trapper şi
spre noul său prieten, Middleton, care se apropiase şi el de picioarele stâncii. E oare vreunul dintre ei
în stare să săvârşească faptele acelea despre care vorbeşti?
—Ce doriţi atunci de la mine?, întrebă Ellen, frângându—şi mâinile, în prada unei îndoieli chinuitoare.
—Fiara! Nici mai mult nici mai puţin decât fiara aceea primejdioasă pe care—o ţine ascunsă
colonistul.
—Minunată copilă, începu străinul, dar cuvintele îi fură numaidecât oprite de gestul grăitor al
trapperului, care—i şopti la ureche:
—Lasă—l pe tânărul ăsta să vorbească în numele dumitale. Căci inima fetei se va înmuia mult mai
uşor, iar noi ne vom atinge ţelul mai repede.
—Adevărul a ieşit la iveală, Ellen, continuă Paul, căci au fost date pe faţă chiar şi cele mai tainice
netrebnicii ale colonistului. Am venit să reparăm răul şi să dăm libertate celei închise; acum, dacă eşti
cu adevărat bună la suflet, aşa cum am crezut întotdeauna, supune—te voinţei celor mulţi şi, fără să ne
mai pui atâtea beţe—n roate, părăseşte—l pe bătrânul Ishmael şi lasă stupul ăsta albinelor din acelaşi
roi cu el.
—Am făcut un jurământ înfricoşător...
—O înţelegere încheiată în necunoştinţă de cauză sau prin constrângere nu are nicio valoare în ochii
unui adevărat moralist, strigă doctorul.
—Sst! sst!, şopti din nou trapperul, lăsaţi totul în grija tânărului.
—Am jurat în faţa şi în numele Celui care—a creat şi orânduit tot ce este bun, atât în religie, cât şi în
morală, continuă neliniştită Ellen, să nu spun nimănui ce se află în cort şi să nu o ajut pe prizonieră să
fugă. Amândouă am jurat, şi sub un jurământ înfricoşător, şi poate că zălogul jurământului au fost
chiar vieţile noastre. E drept că sunteţi în stăpânirea acestei taine, dar nu prin mijlocirea noastră; şi nici
nu ştiu măcar cum m—aş putea apăra, chiar numai pentru că rămân neutră, în timp ce voi încercaţi să
năvăliţi în locuinţa unchiului meu cu atâta duşmănie.
—Pot demonstra valoarea refuzului, exclamă cu vioiciune naturalistul, cu ajutorul lui Paley, Berkley şi
chiar şi cu al nemuritorului Binkerschoek; iar un contract încheiat când una dintre părţi, fie ea stat sau
individ...
—Ai să sperii copila folosind asemenea cuvinte neobişnuite și de ocară, spuse prevăzător trapperul; pe
când tânărul, punându—şi toată nădejdea în simţămintele omeneşti, are s—o facă blândă ca o
căprioară jucăuşă. Ah, cunoşti la fel de puţin ca mine puterea tainică a inimii.
—Asta e oare singura făgăduială pe care ai făcut—o, Ellen?, continuă Paul, pe un ton care, faţă de
seninătatea şi voioşia lui firească, suna îndurerat şi încărcat de mustrare. Ai jurat oare numai cu prilejul
ăsta? Sau poate că vorbele pe care i le—ai spus colonistului sunt în gura ta ca mierea, pe când celelalte
nu—s decât nişte faguri goi?
Obrajii, altădată atât de îmbujoraţi ai fetei, păliră straşnic, încât schimbarea s—ar fi văzut chiar de la o
distanţă mai mare ca aceasta. Şovăi o clipă, ca şi cum ar fi vrut să—şi înăbuşe sentimentele ce—o
copleşiseră, dar pe urmă răspunse cu vioiciunea ei firească:
—Nu ştiu de unde—şi iau unii oameni dreptul să pună atâtea întrebări în legătură cu jurămintele şi
promisiunile mele; jurăminte şi promisiuni care mă privesc numai pe mine şi pe nimeni altul, asta dac
—aş fi făcut vreunul de—acest fel, după cum spui dumneata. Nu vreau să mai stau de vorbă cu un ins
atât de închipuit şi care se lasă mânat numai de propriile lui simţăminte.
—Acum, bătrâne trapper, ce mai ai de zis?, rosti căutătorul de miere, care avea un suflet foarte simplu
şi drept, întorcându—se pe neaşteptate spre prietenul său mai vârstnic. Chiar şi cea mai măruntă
gânganie care trăieşte sub ceruri zboară, după ce şi—a încărcat povara, drept spre cuibul sau stupul ei;
dar meandrele pe care umblă mintea unei femei sunt tot atât de încâlcite ca şi ramurile unui stejar şi
mult mai neaşteptate decât cotiturile fluviului Mississippi.
—Ei, ei, copila mea, spuse trapperul, plin de bunătate, hotărându—se să intervină pentru Paul, care se
simţea cât se poate de jignit, trebuie să ţii seama că tinereţea e plină de nerăbdare şi că n—are nici
urmă de înţelegere. Dar o făgăduială e o făgăduială şi n—o poţi arunca la o parte, aşa cum faci cu
coarnele şi copitele unui bizon.
—Îţi mulţumesc că—mi reaminteşti de jurământul făcut, răspunse Ellen cu ciudă şi începu să—şi
muşte buzele, poate că m—am dovedit uitucă şi în alte împrejurări!
—Ah! iată că firea femeiască s—a trezit şi—n ea, spuse bătrânul clătinând din cap într—un fel prin
care—şi arăta toată nemulţumirea. Numai că se împotriveşte propriilor ei dorinţe.
—Ellen!, strigă şi străinul cel tânăr, care până în momentul acela ascultase totul în tăcere. Fiindcă ăsta
e numele sub care eşti cunoscută...
—Câteodată i se mai adaugă unul. Acela al tatălui meu!
—Spune—i Ellen Wade, bombăni Paul; ăsta e numele ei adevărat şi, după mine, poate să şi—l
păstreze pentru vecie!
—Da, trebuia să adaug Wade, continuă tânărul. Îţi fac cunoscut că, deşi eu nu sunt legat prin niciun fel
de jurământ, am ştiut să le respect întotdeauna pe ale altora. Şi eşti martoră că n—am cerut nimic, cu
toate c—ar fi putut ajunge până la urechile celei pe care asemenea lucru ar bucura—o atât de mult. Dă
—mi voie, deci, să mă urc pe stâncă numai eu; şi făgăduiesc o despăgubire cinstită unchiului dumitale
în caz c—ar fi păgubit de un singur lucru care—i aparţine!
Ellen păru că şovăie. Dar când privirea i se întoarse spre Paul, care stătea rezemat, plin de trufie, în
puşcă, fluierând cu un aer de desăvârşită nepăsare o melodie marinărească, îşi recapătă numaidecât
sângele—rece şi răspunse la timp:
—Mi s—a încredinţat funcţia de comandant peste stânca aceasta pentru timpul cât unchiul meu şi
băieţii sunt la vânătoare, şi comandant voi rămâne până când se vor reîntoarce şi le voi preda comanda.
—Asta înseamnă că risipeşti clipe preţioase care nu se vor mai întoarce şi că dispreţuiești un prilej ce
nu se va mai ivi nici el vreodată, observă tânărul soldat, plin de gravitate. Soarele a şi început să
coboare spre asfinţit, şi nu va mai trece mult până când colonistul şi sălbatica lui familie se vor
întoarce iar la culcuş.
Doctorul Battius se uită speriat înapoi şi începu din nou:
—Perfecţiunea e întotdeauna apanajul vârstei mature, fie că e vorba de oameni, fie că e vorba de
animale. Meditaţia e mama înţelepciunii, iar înţelepciunea, ruda cea mai apropiată a succesului.
Propun, deci, să ne retragem la o depărtare convenabilă de această poziţie cu neputinţă de cucerit şi să
ţinem un consiliu pentru a pune la cale modul în care—am putea intra în posesia acestei fortăreţe sau
amânarea asediului pentru o dată apropiată, după ce vom încerca să căpătăm ajutor din teritoriile
locuite, salvând în felul acesta demnitatea legii de la primejdia unei respingeri.
—Un atac ar fi mult mai bun, răspunse zâmbind soldatul, măsurând înălţimea din ochi şi cântărind
primejdia, ca un bun cunoscător ce era; în cel mai rău caz, n—ar putea fi vorba decât de—un braţ
scrântit sau de vreun cap spart!
—Atunci să—i dăm drumul!, strigă, plin de nerăbdare, căutătorul de miere, şi făcu un salt uriaş care—l
scoase din raza de acţiune a puştilor, căci ajunse chiar sub înălţimea pe care era aşezată garnizoana. Şi
acum, faceţi ce puteţi, tineri diavoli ai neamului ăsta blestemat! N—aveţi decât o singură clipă pentru a
pune în practică planul vostru mişelesc!
—Paul! Zăpăcitule! Paul!, ţipă Ellen. încă un pas şi blocurile de stâncă te vor zdrobi; căci nu le ţine pe
loc decât o sfoară, şi fetele sunt foarte hotărâte să le dea drumul!
—Alungă atunci roiul acela blestemat din stup, fiindcă eu o să mă sui pe stânca asta, chiar dac—aş
găsi—o acoperită de viespi.
—Să le alunge, dacă are curaj!, strigă cu glas sfidător fata cea mai mare, punându—şi puşca la ochi cu
un aer atât de hotărât încât ar fi făcut cinste chiar şi mamei sale, amazoana. Te cunosc bine acum,
Nelly Wade; în inima ta eşti de partea oamenilor ăstora ai legii, şi dacă faci un singur pas mai încoace,
vei primi pedeapsa din mâna unei fete care s—a născut la frontieră. Luaţi seama, copii, luaţi seama! Aş
vrea să—l văd şi eu pe bărbatul acela care va îndrăzni să pătrundă în tabăra lui Ishmael Bush fără voia
copiilor lui!
—Nu înainta, Paul! Dacă nu vrei să—ţi pierzi viaţa, rămâi în dosul stâncii!
Dar Ellen nu putu să—şi termine vorba, căci apariţia aceea luminoasă, care stârnise cu o zi înainte
atâta vâlvă, se arătă din nou şi chiar pe acelaşi vârf de stâncă.
—În numele Celui care orânduieşte totul, vă implor să vă opriţi, voi doi care vă pregătiţi să înfruntaţi
atât de nebuneşte primejdia, ca şi voi care vă grăbiţi cu atâta râvnă să răpiţi ceva ce nu veţi fi în stare să
înapoiaţi niciodată!, spuse o voce dulce şi rugătoare, cu un uşor accent străin, atrăgând toate privirile în
sus.
—Inez! Inez!, strigă ofiţerul, te văd oare cu adevărat? Te voi strânge la piept numaidecât chiar dacă
stânca asta ar fi păzită de—o mie de diavoli! Urcă, viteazule pădurar, şi fă loc şi celui din spatele tău!
Apariţia atât de neaşteptată a fiinţei care a locuit în cort pricinui o mare uimire printre fetele lui
Ishmael, şi dacă ar fi fost speculată aşa cum se cuvine, ar fi putut asigura victoria atacatorilor; dar
Phoebe, alarmată de vocea lui Middleton, deşi era şi ea uluită, o luă în cătare pe Inez, cu toate că nu era
sigură dacă îşi descărcase arma asupra unei fiinţe muritoare sau a unei apariţii dintr—altă lume. Ellen
scoase un strigăt de groază, iar în clipa următoare se şi afla lângă prietena ei, în cort, neştiind dacă e
sau nu rănită.
În timpul acestui primejdios intermezzo, cei doi tineri, care se aflau la picioarele stâncii, începură
asaltul. Paul profită de zăpăceală şi—şi schimbă locul, deschizându—i drum şi lui Middleton. Acesta
fu urmat de naturalist care, aflându—se într—o stare de adevărată tulburare mintală, pricinuită de
descărcarea carabinei, se îndreptase fără să vrea spre stâncă, în căutarea unui adăpost. Trapperul
rămase însă pe loc, urmărind cu multă atenţie mersul operaţiilor. Cu toate că nu se arăta prea bucuros
să ia parte la asalt, îşi ajuta prietenii cu sfatul, şi—i vestea despre mişcările apărătorilor. Odraslele lui
Esther rămaseră însă credincioase spiritului moştenit de la viteaza lor mamă. În clipa când au observat
că Ellen şi tovarăşa ei necunoscută nu mai sunt de faţă, se văzură libere să—şi concentreze toată
atenţia asupra atacatorilor, mult mai periculoşi, şi care câstigaseră o poziţie foarte bună printre
vârfurile stâncoase ale fortăreţei. Deşi Paul nu înceta să le ceară să se predea, iar vocea lui ar fi trebuit
să umple de groază piepturile lor tinere, chemările sale erau la fel de puţin luate în seamă ca şi sfaturile
trapperului; acesta voia să le convingă că apărarea lor nu avea nici cei mai neînsemnaţi sorţi de
izbândă, ba chiar putea să le fie fatală. Fetele însă se încurajau una pe alta şi se îndemnau să se ţină
neclintite la postul lor; cântăreau tăria blocurilor de stâncă, pregăteau proiectilele mai mici pentru a le
avea la îndemână şi—şi fixau ţevile puştilor deasupra baricadelor cu un aer atât de concentrat şi cu
atâta calm, că purtarea lor ar fi putut face cinste chiar şi unor bărbaţi mult mai obişnuiţi cu primejdiile
războiului.
—Ţine—te sub ieşitură, spuse trapperul, sfătuindu—l pe Paul cum să înainteze; pune—ţi piciorul mai
înăuntru, băiete! Ah! Vezi că sfatul n—a fost zadarnic? Dacă te—ar fi nimerit piatra, albinele ar fi fost
văduvite de tovărăşia ta multe luni. Iar acum, tinere soldat, în numele şi în spiritul lui Uncas, dacă eşti
tot atât de ager ca Le Cerf Agile, fă o săritură spre dreapta şi—ai să câştigi vreo douăzeci de picioare în
înălţime fără să rişti nimic. Fereşte tufişul, fereşte tufişul! Trebuie să fie vreo capcană periculoasă. Ah!
A sărit! Ce iscusinţă, ce siguranţă! Acum vine rândul tău, prietene iubitor de miere sălbatică! Dă—te
puţin mai spre stânga, şi atenţia fetelor va fi atunci împărţită în două. Ei, fetelor! Trageţi! Bătrânele
mele urechi sunt obişnuite cu ţiuitul plumbului; şi nu văd deloc de ce mi s—ar face inima cât un
purice, dacă pui la socoteală cei optzeci de ani pe care—i port în spinare.
Şi—şi clătină capul zâmbind cu melancolie; iar când glonţul trimis de năbădăioasa Hetty trecu,
nevinovat, pe lângă el, niciun singur muşchi nu i se clinti de pe faţă.
—E mult mai cuminte să stai pe loc când apasă pe trăgaci o mână nesigură, continuă el, dar e tare trist
să vezi cât de pornită spre rele e firea omenească, chiar dacă e vorba de cineva atât de tânăr. Foarte
bine—ai făcut, tu, prieten al plantelor şi al animalelor! Încă o săritură ca asta şi—o să râzi de toate
barierele şi meterezele colonistului. Doctorul şi—a regăsit curajul! Se vede după ochi, şi sunt sigur că
va face acum un lucru minunat. Ţine—te cât mai aproape de stâncă, cât mai aproape!
Trapperul, cu toate că nu se înşelase în ceea ce privea starea de spirit a doctorului Battius, era foarte
departe de adevăr în ceea ce privea motivul care îl aţâţase pe naturalist în aşa măsură. În timp ce imita
plin de emoţie mişcările tovarăşilor lui, căţărându—se cu cea mai mare precauţie pe stâncă, ochiul
naturalistului descoperise la câţiva yarzi deasupra capului o plantă necunoscută, aşezată într—un loc
foarte expus proiectilelor pe care fetele le aruncau neîncetat asupra lor. Uitând pentru o clipă totul, în
afară de gloria de a pune cel dintâi mâna pe acea bijuterie a cataloagelor ştiinţifice, se avântă spre ea cu
lăcomia cu care se aruncă vrabia asupra fluturelui. Bucăţile de stâncă, ce începuseră să se
rostogolească chiar în clipa aceea erau cea mai limpede dovadă că fusese văzut; şi atâta vreme cât
trupul naturalistului a rămas ascuns în norul de praf şi de bucăţi de stâncă care urmă prăbuşirii lui
vijelioase, trapperul a crezut că—i pierdut; dar în clipa următoare îl văzu viu şi nevătămat, stând într—
o scobitură formată din cei câţiva colţi de piatră ce rezistaseră şocului şi ţinând triumfător, în mână,
tulpina proaspăt capturată, pe care—o devora cu nişte ochi plini de încântare şi pricepere. Paul folosi
numaidecât prilejul. Schimbându—şi direcţia cu iuţeala fulgerului, sări lângă Obed şi, făcându—şi fără
prea multă ceremonie un fel de scară din umărul acestuia, care era aplecat senin peste comoara lui, se
avântă prin spărtura făcută de stânca prăvălită şi ajunse în vârf. Fu urmat de Middleton, care—i dădu şi
el o mână de ajutor la dezarmarea fetelor. Şi astfel, a fost câştigată o victorie desăvârşită şi fără pic de
vărsare de sânge, cu toate că Ishmael îşi închipuise că citadela nu va putea fi luată în timpul scurtei
sale absenţe.
Capitolul XV
Atât de mult se veseleşte cerul

De cele făptuite azi, încât
În veci nu ne—o certa cu—a lui mânie.
SHAKESPEARE
Suntem siliţi să întrerupem în clipa aceasta cursul povestirii noastre pentru a ne întoarce la
evenimentele care au pricinuit lupta amintită nu de mult. întreruperea va trebui să dureze doar atât cât
va fi nevoie ca să putem mulțumi categoria aceea de cititori care pretind celui care—şi asumă rolul de
istoric să nu lase de—a lungul povestirii niciun gol; căci astfel, ar fi nevoiţi să—l umple cu propria lor
imaginaţie.
Printre trupele trimise de guvernul Confederaţiei ca să ia în stăpânire proaspetele teritorii dobândite în
Vest era şi un detaşament condus de tânărul ofiţer care—a devenit un personaj atât de important în
cursul povestirii noastre.
Middleton a fost primul dintre noii stăpânitori ai ţinutului, care s—a lăsat cucerit de farmecele unei
doamne din Louisiana. În imediata apropiere a postului în care fusese numit, se afla reşedinţa şefului
unei vechi familii de colonişti care se mulţumise, ani după ani, să vegeteze în îndestularea acestei
provincii spaniole. Era ofiţer al coroanei şi fusese convins, dată fiind importanţa averii pe care o
moştenise, să părăsească Florida și să se statornicească în mijlocul populaţiei de origine franceză din
provincia alăturată. Numele lui don Augustin de Certavallos nu era prea cunoscut în afara zidurilor
micului orăşel în care trăia; cu toate acestea, încerca o tainică plăcere atunci când putea să dovedească
unicului său copil, cu ajutorul unor uriaşe şi scorojite foi de pergament, că se trage din familia unor
adevăraţi eroi şi granzi ai vechii şi noii Spanii. Lucrul acesta atât de însemnat pentru el şi atât de
neînsemnat pentru alţii a fost ceea ce l—a îndemnat mai mult decât orice ca, în timp ce voioşii lui
vecini galici intrau numaidecât în legături de prietenie cu nou—veniţii, el să se ţină deoparte,
mulţumindu—se să—şi ducă viaţa numai în tovărăşia fiicei sale, care abia ieşise din anii copilăriei.
Curiozitatea tinerei Inez nu era însă complet adormită. Muzica aceea marţială, care se strecura până la
ea pe aripile vântului de seară, steagul acela străin ce flutura în văzduh, nu departe de întinsele domenii
ale tatălui său, înrâuriră numaidecât impulsurile acelea tainice, deloc străine, după cum se spune,
oricărei reprezentante a sexului frumos. Timiditatea ei firească şi starea de lâncezeală proprie femeilor
din provinciile de sud ale Spaniei şi care alcătuieşte farmecul lor cel mai de seamă o izolaseră în aşa
măsură, încât părea cu neputinţă să poată ajunge cineva până la ea; şi e mai mult ca sigur că, dacă nu
intervenea o anumită întâmplare, care i—a dat lui Middleton prilejul de—ai face tatălui ei un serviciu
personal, ar fi trecut multă vreme până să se cunoască, aşa că visele fetei, aflată la vârsta când resimţea
din plin puterea tinereţii şi a frumuseţii, s—ar fi îndreptat într—altă parte.
Providenţa sau, dacă acest impresionant cuvânt a devenit prea clasic, soarta hotărî altfel. îngâmfatul şi
rezervatul don Augustin ţinea prea mult la formele exterioare ale rangului său de care era atât de
mândru ca să—şi uite îndatoririle de gentleman. Recunoştinţa pe care o încercă faţă de Middleton îl
obligă să—şi deschidă poarta casei tuturor ofiţerilor din garnizoană şi să le primească prietenia, dar cu
reţinere şi peste măsură de politicos. Însă rezerva i se topi încetul cu încetul când a descoperit calităţile
şi puritatea sufletească a curajosului şi tânărului lor şef, şi nu a trecut mult până când bogatul plantator
şi—a împărtăşit sentimentele şi fiicei sale; lucrul acesta se întâmplă tocmai în clipa când bine
cunoscutul semnal de la poartă anunţa vizita comandantului garnizoanei.
Nu—i nevoie să arătăm pe larg cât de tulburat a fost tânărul ofiţer de farmecul lui Inez; şi nici nu vom
zăbovi prea mult povestind cu mii de amănunte înrâurirea pe care a avut—o asupra sufletului romantic
şi cald al unei fete de şaisprezece ani, ce trăise până atunci într—o izolare totală, eleganţa ţinutei,
frumuseţea şi inteligenţa lui Middleton. Ajunge să spunem că s—au îndrăgostit unul de altul; că
tinereţea nu aşteptă prea mult şi ei şi—au împărtăşit unul altuia sentimentele; că s—a i trecut destul de
uşor peste ezitările fetei; şi ceva mai greu peste obiecţiile tatălui; şi că, deşi nu se scurseseră nici şase
luni de când provincia Louisianei intrase în posesia Statelor Unite, unul dintre ofiţerii acestui din urmă
stat se şi logodise cu cea mai bogată moştenitoare de pe malurile fluviului Mississippi.
Cu toate că ne place să credem că cititorul cunoaşte îndeajuns felul în care se dobândesc asemenea
rezultate, nu trebuie totuşi să creadă că victoria lui Middleton asupra prejudecăţilor tatălui şi ale fiicei
ar fi fost obţinută fără greutate. Religia a fost obstacolul cel mai îndărătnic şi mai de neclintit pentru
ambii tineri. În marea lui iubire, tânărul s—a supus cu răbdare unei încercări atât de neobişnuite, iar
pentru a fi convertit la dreapta credinţă catolică a fost ales părintele Ignatius. Vrednicul pater a depus
un efort sistematic şi plin de vigoare. De nenumărate ori (era în clipele acelea când o vedea pe Inez
alunecând prin încăpere asemenea apariţiei luminoase a unei zâne), bunul părinte îşi imagina că se află
în pragul gloriosului triumf asupra necredinţei, dar toate speranţele lui se spulberau în faţa cine ştie
cărei neaşteptate împotriviri din partea tânărului peste care se revărsa toată pioşenia râvnei sale. Căci
atât timp cât atacul fusese mai slab şi dat cu oarecare chibzuială, Middleton, care nu se prea pricepea la
polemică, se supunea cu răbdarea şi umilinţa unui martir; dar în clipa când bunul părinte, care
întrevedea mari posibilităţi în viitor, a fost ispitit să—şi întărească poziţia câştigată cu ajutorul
cunoscutelor subtilităţi verbale ale religiei sale, tânărul Middleton se dovedi un soldat prea bun, aşa că
s—a opus unui atac atât de puternic. Adevărul este că argumentele lui nu depăşeau limitele bunului—
simţ şi ale puţinelor cunoştinţe în legătură cu ţara lui de baştină, dar toate acestea erau în vădit contrast
cu cele ale adversarului său; şi, cu ajutorul acestor argumente cu caracter raţional, îl respingea
întotdeauna pe preot, asemenea luptătorului care, înarmat cu o simplă bâtă, ar lupta împotriva unui
încercat spadasin, zădărnicindu—i atacurile printr—o argumentare directă, adică spărgându—i capul
sau rupându—i spada.
Înainte de—a se fi terminat însă controversa, frământările din sânul Bisericii protestante au venit în
ajutorul lui Middleton. Libertatea plină de îndrăzneală a celor care se gândeau numai la viaţa aceasta,
pe de o parte, şi profunda evlavie a celorlalţi, pe de altă parte, îl sili pe vrednicul preot să privească în
jurul lui cu oarecare nelinişte. Influenţa exemplului din imediata lui apropiere, cât şi vizitele
necontenite pe care şi le făceau între ei membrii celor două grupări religioase începură să dea roade
chiar şi în propria—i comunitate, deşi crezuse că—i mult prea îmbibată de credinţă ca să se poată
poticni vreodată. Îşi dădu aşadar seama că trebuie să mai slăbească ofensiva şi să—şi pregătească
enoriaşii pentru a putea rezista potopului de opinii care ameninţa să rupă digul dreptei lor credinţe. Ca
orice comandant înțelept care—și dă seama că a ocupat un teritoriu prea mare pentru forţele sale, s—a
văzut silit să—şi retragă trupele: aşa că a ascuns relicvele de ochii profanilor; de asemenea, şi—a
îndemnat credincioşii să nu mai vorbească despre miracole în faţa unor oameni care nu numai că le
tăgăduiau existenţa, dar aveau chiar şi îndrăzneala să le pună dovezile la îndoială; şi până şi Biblia
deveni un lucru oprit, sub groaznice ameninţări, pe hotărâtorul temei că ar putea fi greşit înţeleasă.
În acelaşi timp, a fost nevoit să întocmească şi un raport către don Augustin, în care să arate înrâurirea
pe care au avut—o argumentele şi rugăciunile sale asupra tânărului ofiţer. Nu există om îndeajuns de
înclinat să—şi recunoască slăbiciunea, mai ales într—o clipă când împrejurările îi cer să—şi retragă
pentru moment forţele. Printr—un soi de pioasă fraudă pentru care, fără îndoială, vrednicul pater şi—a
aflat absolvirea dată fiind puritatea imboldului care l—a împins s—o comită, el a declarat că, deşi în
conştiinţa lui Middleton nu se vădea vreo schimbare îmbucurătoare, existau destule motive pentru a
nădăjdui o deplină înflorire a grăuntelui credinţei celei adevărate, cu atât mai mult cu cât persoana
interesată va fi lăsată să se bucure nemijlocit de binefacerile unui mediu catolic.
Până şi don Augustin încerca dorinţa de—a face cât mai mulţi prozeliţi. Ba chiar şi drăgălaşa şi
gingaşa Inez credea că visele ei ar avea o glorioasă împlinire, dacă ea însăşi ar fi umila unealtă cu
ajutorul căreia iubitul ei ar fi fost adus în sânul adevăratei biserici; aşa că cererea lui Middleton a fost
primită numaidecât și, în timp ce tatăl aştepta cu nerăbdare ziua hotărâtă pentru ceremonia nupţială, ca
o chezăşie a propriului său succes, fiica aştepta acelaşi moment cu sentimente în care sfintele emoţii
ale credinţei erau amestecate cu sentimente mult mai gingaşe, potrivit anilor şi stării ei.
Şi iată că soarele răsări în dimineaţa nunţii, vestind o zi atât de minunată şi de strălucitoare, încât
simţitoarea Inez tălmăci totul ca un semn al viitoarei sale fericiri. Părintele Ignatius oficie serviciul
divin într—o micuţă capelă de pe moşia lui don Augustin şi, mult înainte de apusul soarelui, Middleton
o şi strângea la piept pe sfioasa şi îmbujorata creolă, acum soţia lui legiuită. Îşi petrecură ziua cununiei
în singurătate, închinând—o celor mai pure sentimente, fără serbările acelea zgomotoase care însoţesc
de obicei asemenea ceremonii.
Middleton se întorcea tocmai de la garnizoană, unde—l chemaseră îndatoririle sale, la ceasul în care
soarele începe să se topească în umbrele înserării când,ajungând lângă proprietatea lui don Augustin,
privirea îi căzu pe poalele unei rochii: semăna foarte mult cu aceea purtată de Inez în timp ce—l
întovărăşea la altar, şi ieşea de sub ramurile dese ale unui copac stingher. Se apropie de locul acela cu
mare sfială, deşi dobândise dreptul de a pătrunde în toate tainele vieţii ei sufleteşti; dar auzind cum
glasul ei dulce înalţă rugi către ceruri, în care numele lui era însoţit de cele mai mângâietoare cuvinte,
trecu peste orice scrupul şi îşi alese un loc de unde putea auzi totul, fără să fie însă văzut. Era, desigur,
o mare mulţumire pentru un soţ să poată astfel privi în sufletul neîntinat al soţiei. Şi se simţi mult prea
măgulit de stima pe care i—o arăta aceasta, pentru a nu fi ispitit să treacă peste ceea ce cerea cu atâta
fervoare tânăra mireasă. Căci se ruga să poată deveni umila unealtă prin care el, Middleton, să fie adus
la dreapta credinţă, şi cerea îndurare în cazul când încercarea ei ar da greş, şi ea ar cădea în păcatul de
—a se fi măritat cu un eretic, ceea ce i—ar fi expus sufletul unei mari primejdii. Era atâta ferventă
pietate în rugăciunea ei, în care îngerul se confunda uşor cu femeia, încât Middleton ar fi iertat—o
chiar dacă l—ar fi luat drept păgân, cu atâta dulceaţă şi interes cerea îndurarea Celui de Sus pentru
sufletul lui.
Tânărul aşteptă până când mireasa se ridică din genunchi, apoi o ajunse din urmă şi se purtă ca şi cum
n—ar fi auzit nimic.
—S—a făcut târziu, Inez, draga mea, şi don Augustin s—ar putea supăra că zăboveşti atâta în grădină,
fără să te gândeşti şi la sănătatea ta. Ce să mai zic atunci eu, care mă simt însufleţit de o dragoste de
două ori mai mare ca a lui?
—Să—i semeni lui în toate, îi răspunse, privindu—l cu ochii încărcaţi de lacrimi şi repetă apăsat: în
toate. Fii asemenea tatălui meu şi—n afară de asta nu—ţi mai pot cere nimic.
—Nici eu, Inez. N—am nicio îndoială că voi deveni omul pe care ţi—l doreşti, dacă aş putea semăna
cu vrednicul şi venerabilul don Augustin. Dar va trebui să fii foarte îngăduitoare faţă de lipsurile şi de
obiceiurile unui soldat. Să mergem însă şi să—i ţinem tovărăşie bunului tău părinte.
—Nu încă, spuse Inez, eliberându—se cu blândeţe de braţul care cuprinsese firava ei fiinţă. Mai am
încă o datorie de împlinit, înainte de a mă supune întru totul ordinelor tale, cu toate că eşti soldat. I—
am făgăduit credincioasei Inesella, prea iubita mea doică, despre care ai auzit că mi—a ţinut loc de
mamă, i—am făgăduit că—i voi face o vizită chiar la ceasul acesta. E cea din urmă pe care, crede ea, o
va mai primi de la copila ei; aşa că n—o pot dezamăgi. Du—te la don Augustin şi peste o oră voi veni
şi eu.
—Ţine minte, numai o oră!
—Numai o oră, repetă Inez, şi—i trimise cu mâna o sărutare, ca să se facă apoi roşie ca focul de—atâta
îndrăzneală; porni în fugă şi timp de—o secundă Middleton o văzu strecurându—se către căsuţa doicii,
iar în clipa următoare dispăru cu totul.
Middleton porni încet şi gânditor către casă; îşi întoarse de mai multe ori privirea spre locul unde—şi
văzuse soţia pentru ultima oară, ca şi cum s—ar fi aşteptat să—i întrezărească iarăşi silueta dragă
plutind prin umbrele serii.
Don Augustin l—a primit cu multă dragoste şi câtva timp a ascultat, vesel, planurile de viitor pe care le
făcea tânărul. Apoi, spaniolul îl auzi vorbind cu mult patos despre prosperitate şi fericirea statelor din
imediata lui vecinătate, state despre care nu ştiuse până atunci nimic; ascultă totul cu oarecare uimire,
dar şi cu soiul acela de neîncredere al oamenilor ce—şi imaginează că părerile celorlalţi sunt înflorite
puţin din prea multă prietenie.
În felul acesta, ora cerută de Inez trecu mult mai repede decât s—ar fi aşteptat soţul ei. Apoi privirile
lui începură să stăruie asupra ceasului, numărând minut după minut, dar Inez nu se întoarse. Arătătorul
mai ocoli încă o jumătate de cadran; atunci, Middleton se ridică, spunând că se duce în întâmpinarea
lui Inez. Era o noapte întunecoasă, cu cerul încărcat de nori, ceea ce în clima ţinutului acela însemna,
fără doar şi poate, că va izbucni furtuna. Grăbindu—şi paşii, nu atât din pricina vrăjmăşiei cerului, ci
mai ales din pricina unei tainice nelinişti ce pusese stăpânire pe el, porni aproape în goană spre căsuţa
lui Inesella. Se opri însă de multe ori, căci părea că zăreşte silueta suavă a lui Inez păşind peste pajişte
şi îndreptându—se spre clădirea principală, dar tot de atâtea ori a fost obligat să—şi reia drumul, spre
marea lui dezamăgire. Ajuns la uşa căsuţei bătu în ea, o deschise, intră, dar când dădu cu ochii de
bătrâna doică, înţelese că Inez nu e acolo. Află c—o părăsise pe doică puţin mai înainte, pentru a se
reîntoarce la casa tatălui ei. Crezând că poate s—a încrucişat cu ea pe drum, în întuneric, Middleton a
făcut numaidecât calea întoarsă, dar acasă îl aştepta o nouă dezamăgire. N—o văzuse nimeni pe Inez.
Şi, fără să—şi împărtăşească gândurile nimănui, tânărul se furişă, c u inima tremurând de emoţie, spre
copacul singuratic lângă care—şi auzise mireasa rugându—se nu cu mult înainte. Acolo îl aştepta însă
o altă dezamăgire; după care se cufundă în dureroasa nesiguranţă a îndoielilor şi a presupunerilor.
Şi timp de mai multe ore, fără să ştie nimic în legătură cu dispariţia nevestei sale, Middleton o căută,
cu multă grijă şi ferindu—se oarecum de ceilalţi. Dar când începu să se lumineze de ziuă, iar ea tot nu
se întorsese în braţele tatălui şi ale soţului, lăsă la o parte orice sfială, şi lipsa ei, pe care nu şi—o putea
lamuri în niciun fel, a fost anunţată tuturor. Şi de data aceasta, cercetările au fost făcute pe faţă, fără
niciun fel de ocol, dar au rămas tot fără rezultat. Nimeni n—o mai văzuse şi nici n—o mai auzise din
clipa în care părăsise căsuţa doicii.
Trecea zi după zi, şi nici chiar recompensa pe care o făgăduiseră îndată după nenorocire nu a fost de
folos, aşa că rudele şi prietenii au crezut—o în cele din urmă pierdută fără speranţă şi au încetat orice
fel de cercetări.
Dar o întâmplare atât de neobişnuită nu putea fi dată uitării: ea a aţâţat imaginaţia oamenilor şi a stârnit
o seamă de zvonuri, care de care mai ciudate. Opinia cea mai răspândită printre emigranţii care
invadaseră ţinutul şi care aveau timp destul să se mai ocupe şi de alte lucruri în afara propriilor lor
treburi era nici mai mult, nici mai puţin decât aceea că mireasa dispărută era o felodese18 şi nimic
altceva. Părintele Ignatius avea destule îndoieli şi destule păreri de rău, dar, ca un înţelept cârmuitor de
suflete ce era, căută să întoarcă trista întâmplare în folosul comunităţii religioase pe care o cârmuia.
Aşa că schimbând tactica de luptă, şopti la urechea câtorva vechi enoriaşi de—ai săi că e foarte
dezamăgit în privinţa evoluţiei spirituale a lui Middleton şi că în momentul acela era obligat să creadă
că sufletul acelui tânăr era condamnat pe vecie, aşa cum se întâmplă cu sufletul oricărui eretic. începu
să scoată apoi din nou relicvele la iveală, şi a fost iarăşi auzit făcând aluzie la subiectul acela atât de
gingaş al miracolelor moderne. Şi urmarea acestor manevre ale venerabilului preot a fost că printre
credincioşi începu să se şoptească, iar în cele din urmă să fie socotit drept un fapt real, că Inez fusese
răpită la Ceruri.
18
Sinucigaşă.
Don Augustin încercă toată suferinţa prin care poate trece un părinte, dar durerea îi era oarecum
înăbuşită de temperamentul lui delăsător de creol. Şi, asemenea conducătorului său spiritual, începu să
se convingă că făcuseră un mare păcat încredinţând o făptură atât de pură, de tânără, de iubitoare şi,
mai presus de toate, atât de credincioasă, unui eretic; era aproape gata să creadă că nenorocirea care se
abătuse asupra bătrâneţii lui era dreapta pedeapsă a îngâmfării şi a îndrăznelii de—a nu se fi conformat
canoanelor. E drept că şoaptele comunităţii, care ajunseseră până la urechile sale, îi adusese oarecare
mângâiere; sentimentele lui fireşti erau însă mult prea puternice, aşa că în inima bătrânului tată se trezi
și revolta, gândindu—se că trecerea fiicei sale în împărăţia Cerurilor era cam prematură.
Dar Middleton, iubitul, soţul şi mirele, era aproape distrus de lovitura aceasta atât de groaznică şi de
neaşteptată. Crescut sub semnul unei credinţe simple şi pline de raţiune, care nu încercase în niciun fel
să ascundă ceva credincioşilor ei, el nu putea avea alte temeri în ceea ce privea soarta lui Inez, în afară
de aceea că fata, pradă superstiţiilor ei în legătură cu religia sa, ar fi putut săvârşi cine ştie ce faptă
necugetată. Nu mai e nevoie să zăbovim asupra chinurilor sufleteşti pe care le îndura, asupra tuturor
presupunerilor, speranţelor şi decepţiilor pe care le încercă în primele săptămâni ale nenorocirii. O
teribilă neîncredere faţă de motivele care ar fi putut—o împinge pe Inez să ia o hotărâre pripită, cât şi
speranţa tainică ce—i spunea că totuşi o va găsi îi domoliră întru câtva zelul, cu toate că nimic nu—l
putea hotărî să pună capăt pentru totdeauna cercetărilor. Dar timpul începu să surpe şi acea umilitoare
nădejde că fusese părăsit doar fiindcă aşa voise ea, deşi poate numai pentru un timp şi, încetul cu
încetul, a ajuns să împărtăşească şi el părerea îngrozitor de dureroasă că Inez murise; când, deodată,
speranţele îi reînviară într—un chip ciudat şi pe neaşteptate. Tânărul comandant se întorcea, într—o
seară, îngândurat ca de obicei, de la o paradă militară şi se îndrepta spre propria lui locuinţă, aflată la
mică distanţă de tabără, pe aceeaşi înălţime abruptă, când privirea lui pierdută a fost atrasă de figura
unui om care, judecând după regulamentele atunci în vigoare, n—ar fi avut dreptul să se afle în locul
acela la o oră atât de târzie. Străinul era prost îmbrăcat şi avea înfăţişarea şi ţinuta unui om care se afla
în cea mai mare lipsă. Durerea îmblânzise rigiditatea militară a lui Middleton şi, trecând pe lângă
intrus, i se adresă pe un ton blând, cald aproape:
—Îţi vei petrece noaptea în camera de gardă, prietene, dacă patrula o să te găsească aici; ţine un dolar;
du—te de—ţi caută un culcuş mai bun şi ceva de mâncare.
—Înghit orice fel de mâncare, căpitane, căci nici n—o mestec măcar, a răspuns vesel vagabondul după
ce a prins, foarte îndemânatic, moneda de argint. Prefă—o într—una de douăzeci, și—ţi voi împărtăşi
o mare taină!
—Hai, şterge—o, spuse Middleton, însuşindu—şi treptat—treptat tonul sever al soldatului. Şterge—o
mai înainte de—a da ordin gărzii să pună mâna pe tine!
—Bine, am s—o şterg, numai că, dacă plec, căpitane, iau şi secretul cu mine, şi atunci vei rămâne un
biet văduv, păcălit până—ţi va suna ceasul cel din urmă.
—Dar despre ce—i vorba, omule?, exclamă Middleton, întorcându—se brusc spre vagabond.
—Mă gândesc să schimb mai întâi dolarul ăsta pe brandy spaniol şi—abia pe urmă să mă întorc să—ţi
vând secretul pe—o sumă care să—mi îngăduie să cumpăr un butoi întreg.
—Dacă ai ceva de spus, spune acum, continuă Middleton care—şi stăpânea cu mare greutate
nerăbdarea.
—Mi—e gâtlejul uscat şi nu prea pot vorbi aşa cum se cuvine, căpitane! Cât dai ca să afli tot ceea ce—
ţi pot eu spune? Să fie o sumă frumuşică, aşa cum trebuie să ofere un gentleman unui alt gentleman.
—Cred c—ar fi mai bine să dau ordin plantonului să se ocupe de tine! La ce se referă secretul cu care
te lauzi?
—Căsătorie; o nevastă şi totuşi nici urmă de nevastă; un obraz drăgălaş şi o mireasă bogată! Vorbesc
limpede, căpitane, sau tot n—ai înţeles?
—Orice ai şti referitor la soarta soţiei mele, trebuie să—mi spui imediat; n—ai de ce te teme cu privire
la recompensă.
—Ei, căpitane, eu am încheiat multe târguri la viaţa mea, şi câteodată am fost plătit cu bani, dar uneori
numai cu făgăduieli; şi pe astea din urmă eu le numesc hrana nevoiaşului.
—Cât ceri?
—Douăzeci. Nu, dracu' să mă ia, asta—i treabă de treizeci de dolari, cum te văd şi mă vezi!
—Uite—ţi banii; dar ţine minte, dacă—mi spui un lucru din care să nu pot alege nimic, ţi—i iau
numaidecât înapoi şi o să te şi pedepsesc pentru c—ai fost obraznic şi te—ai tocmit atâta.
Vagabondul cercetă banii pe care—i primise cu nişte ochi plini de lăcomie, apoi şi—i vârî în buzunar,
cât se poate de mulţumit că erau bani adevăraţi.
—Îmi plac bancnotele din nord, spuse el cu răceală, căci le poţi cheltui tare repede. Să nu te temi de
mine, căpitane; sunt un om de onoare şi nu—ţi voi spune un cuvânt mai mult sau mai puţin decât ceea
ce ştiu că—i adevărat.
—Dă—i atunci drumul, ce mai aştepţi? Sau vrei să mă răzgândesc şi să—ţi ordon să te uşurezi de tot
ceea ce—ai câştigat, adică şi de moneda de argint, şi de bancnote?
—Onoare sau moarte, răspunse nevolnicul, ridicându—şi o mână în semn de protest, căci chiar se
speriase auzind amenințarea. Ei bine, căpitane, ar trebui să ştii că gentlemenii n—au cu toţii aceleaşi
reguli de purtare; unii păstrează ceea ce au, iar alţii iau ceea ce pot.
—Eşti, ca să vorbim ceva mai limpede, hoţ?
—Nu—mi place cuvântul ăsta, căpitane! Am fost vânător de oameni. Ştii ce—nseamnă asta? E un
cuvânt pe care—l poţi tălmăci în mai multe feluri. Unii oameni cred că nenorociţilor acelora cu părul
creţ nu le prea prieşte să lucreze pe plantaţii, sub un soare atât de arzător şi de fierbinte. Ei bine,
căpitane, am făcut parte din cei care erau dispuşi să le pună la îndemână bucuria unei variaţii,
schimbându—le cel puţin peisajul. Mă înţelegi?
—Cu alte cuvinte, ca să vorbim pe şleau, eşti hoţ de oameni?
—Am fost, cinstite căpitan, am fost; dar acum mi—am mai restrâns câmpul de activitate, asemenea
unui negustor care vindea altădată tutunul cu sacii, iar acum e nevoit să—l vândă cu legătura. Am fost
şi soldat la vremea mea. Ai putea spune care—i secretul cel mare al comerţului nostru?
—Nu ştiu, răspunse Middleton, pe care sporovăială omului începuse să—l cam plictisească, curajul?
—Nu. Picioarele. Picioarele pentru a lupta cu ajutorul lor şi picioarele pentru a fugi cu ajutorul lor;
vezi, în privinţa asta cele două profesiuni ale mele au mers mână—n mână. Iar acum picioarele mele
nu se mai află în starea lor cea mai bună; iar fără picioare, un hoţ de oameni iese întotdeauna în
pierdere. Dar se mai găsesc câţiva oameni cu picioare ceva mai bune ca ale mele.
—A fost deci furată, gemu soţul, înmărmurit de groază.
—Da, din drum, cum te văd şi cum mă vezi.
—Şi ce te face să crezi, nenorocitule, că s—a putut întâmpla un lucru atât de îngrozitor?
—Jos mâinile, jos mâinile! Crezi că limba mea o să meargă mai iute dacă mă strângi de gât? Ai
răbdare şi—o să afli totul; dar, dacă mă ameninţi iarăşi, şi încă aşa, ca un necioplit, o să fiu obligat să
—mi iau un avocat.
—Vorbeşte! Dar, dacă vei pronunţa un singur cuvânt mai mult sau mai puţin decât adevărul, mă voi
răzbuna acum!
—Eşti oare atât de prost, căpitane, încât să nu—ţi dai seama dacă—i adevărat ceea ce—ţi spune o
lepădătură ca mine? Nu, ştiu bine că nu eşti; aşa că—ţi voi povesti totul, de—a fir—a—păr, iar pe
urmă te voi lăsa să chibzuieşti în linişte, în timp ce eu voi da pe gât generozitatea ta. Cunosc un om pe
care—l cheamă Abiram White. Şi cred că hoţomanul şi—a luat numele ăsta numai din duşmănie faţă
de rasa neagră19. Iar acest gentleman este şi a fost, după câte ştiu eu, unul dintre curierii aceia regulaţi
care transportă oameni dintr—un stat într—altul. Am avut şi eu de—a face cu el, la timpul meu, şi ştiu
că—i un câine ticălos. Nu e mai multă onoare în el decât carne în stomacul meu la ora asta. L—am
văzut în oraşul ăsta chiar în ziua cununiei tale, căpitane! Era întovărăşit de cumnatul său şi spunea că
se pregăteşte să vâneze o bucată de pământ bun pe care să se aşeze. Aveau tocmai ce le trebuia pentru
a pune pe picioare o afacere, şapte flăcăi, şi fiecare dintre ei era înalt cât sergenţii tăi cu cască cu tot. Ei
bine, în clipa în care—am auzit că soţia ta a dispărut, mi—am dat numaidecât seama c—a încăput pe
mâna lui Abiram!
—Eşti sigur? Oare ăsta să fie adevărul? Pe ce te bizui ca să—ţi închipui că s—a dedat la o asemenea
ticăloşie?
—Am destule motive: în primul rând, îl cunosc pe Abiram White. Şi acum, nu vrei să mai adaugi ceva
ca să nu mi se usuce gâtlejul de tot?
19
White înseamnă alb (lb. engleză).
—Hai, pleacă; eşti ameţit de băutură de pe—acum, nenorocitule, aşa că nici nu mai ştii ce vorbeşti.
Hai, du—te şi păzeşte—te de patrulă!
—Experienţa e cel mai bun îndrumător, strigă individul în urma lui Middleton, care se pregătea să
plece; apoi, întorcându—se, chicoti, ca un om foarte mulţumit de sine, şi porni spre cârciumă.
De zeci de ori şi—a spus Middleton în noaptea aceea c—ar trebui să se gândească bine la ceea ce—i
spusese beţivul, şi tot de—atâtea ori a respins totul, socotind c—ar fi un lucru mult prea îngrozitor. A
doua zi de dimineaţă, ordonanţa îl trezi foarte devreme, deşi petrecuse aproape o noapte albă pentru a
—i raporta că lângă garnizoană fusese găsit un om mort. Îmbrăcându—se în mare grabă, Middleton
porni în fugă spre locul indicat, unde—l găsi, exact acolo unde—l văzuse şi prima oară, pe omul cu
care stătuse de vorbă cu o seară mai înainte.
Nenorocitul căzuse victima propriei sale nesăbuinţe, ceea ce se putea vedea foarte bine pentru că avea
ochii ieşiţi din orbite, faţa umflată şi pentru că leşul răspândea un miros aproape de nesuportat. Scârbit
de priveliştea aceea dezgustătoare, tânărul întoarse capul, dând ordin ca trupul să fie luat de acolo; dar
privirea i—a fost atrasă imediat de felul nefiresc în care îşi ţinea mâna acel nenorocit. Cercetând—o
mai îndeaproape, văzu că degetul arătător era întins, ca şi cum ar fi scris ceva pe nisip; se uită cu
atenţie de jur împrejur şi citi următoarea frază, greu de înţeles, dar pe care—o putu totuşi descifra:
„Căpitane, totul e adevărat, aşa cum e adevărat că sunt un greni...", însă fie că murise, fie că se
cufundase în somnul adânc care—i precedase moartea înainte să fi terminat de scris ultimul cuvânt.
Ascunzând lucrul acesta faţă de însoţitorii săi, Middleton repetă ordinul de—a se lua cadavrul de—
acolo, apoi se îndepărtă. Stăruinţa vagabondului asupra celor ce—i mărturisise cu o seară înainte, unită
cu împrejurările în care dispăruse Inez, îl hotărî să întreprindă anumite cercetări secrete. Află într—
adevăr că o familie, care răspundea întru totul descrierii vagabondului, trecuse în ziua nunţii sale prin
oraş. Urmele ei duceau de—a lungul fluviului Mississippi; acolo, membrii familiei luaseră o barcă şi o
porniseră în susul fluviului ajungând până la confluenţa acestuia cu Missouri. Dar aici urmele ei se
pierdură, amestecându—se cu ale altor sute de emigranţi, care porniseră în căutarea comorilor ascunse
în inima preriei. După ce a cules toate informaţiile acestea, Middleton şi—a ales câţiva oameni mai de
încredere şi—şi luă rămas—bun de la don Augustin, fără să arate nici entuziasm şi nici neîncredere;
apoi, ajungând la punctul indicat mai sus, se aventură în pustietăţile preriei, pentru a—şi continua
cercetările. Nu i—a fost greu să dea de urma unei caravane asemănătoare aceleia conduse de Ishmael,
mai ales atunci când s—a convinse că familia acestuia avea un cu totul alt ţel decât al celorlalţi
emigranţi, căci ţintea spre un punct mult mai îndepărtat de orice aşezare omenească. Lucrul acesta îi
întări bănuielile, mărindu—i, în acelaşi timp, şi speranţa în victoria finală.
Iar când nu s—a mai putut călăuzi după spusele celor întâlniţi până atunci în cale, nerăbdătorul soţ a
început să se ia după urmele şirului de vehicule, pentru a putea afla încotro se îndreaptă fugarii. Lucrul
acesta a fost destul de uşor până în clipa în care a ajuns pe solul tare şi vitreg al preriilor, acoperite cu
coline unduitoare. Aici se simţi cu adevărat pierdut. Aşa că se văzu silit să se despartă de tovarăşii săi
şi să apuce care încotro, dându—şi întâlnire într—un loc anume, după mai multe zile, sperând că în
felul acesta va putea da de urmele pierdute. A rămas singur timp de o săptămână, când întâmplarea i—
l scoate în cale pe trapper şi pe căutătorul de miere. Parte din discuţiile avute cu aceştia au fost relatate
ceva mai înainte, iar cititorul îşi va putea imagina cu uşurinţă explicaţiile care au urmat şi care au dus,
după cum s—a văzut, la găsirea miresei.
Capitolul XVI
Dovezile ne—arată c—a fugit,

Deci nu mai spune, rogu—te, nimica,
Ci pleacă—ndată.
SHAKESPEARE
Timp de o oră, întrebările şi răspunsurile s—au succedat cu repeziciune, şi asta mai înainte ca
Middleton, care—şi veghea comoara regăsită cu gelozia avarului ce—şi priveşte grămada de
nestemate, să fi terminat de povestit prin câte trecuse. Apoi întrebă:
—Dar cu tine, iubita mea Inez, cum s—au purtat?
—În afară de cruzimea de—a fi fost despărţită cu forţa de rudele mele, cred că în felul cel mai
curtenitor cu putinţă, ținând socoteala şi de împrejurările prin care—am trecut. Aş putea să spun că
omul care pare a fi stăpânul acestui convoi se află abia la începutul căii care duce spre pierzanie. S—a
certat îngrozitor, şi asta chiar faţă de mine, cu mişelul acela care m—a răpit; pe urmă a făcut însă un
târg nelegiuit, silindu—mă, prin jurăminte cumplite, să—l primesc şi eu. Ah, Middleton! Mi—e teamă
însă că ereticii ăştia nu—şi respectă jurămintele aşa cum facem noi, cei crescuţi în sânul adevăratei
biserici!
—Nu—ţi fie teamă de nimic; nelegiuiţii ăştia n—au niciun fel de religie. Şi—au călcat în vreun fel
jurământul faţă de tine?
—Nu, asta nu; dar n—a fost oare îngrozitor să—l ia martor pe însuşi Dumnezeu la un contract atât de
nelegiuit?
—Tu crezi, Inez, c—ar trebui să fie pioşi ca cel mai virtuos cardinal din Roma. Dar în ce fel şi—au
ţinut jurămintele şi în ce constau ele?
—Mi—au promis că mă vor lăsa în pace şi nu mă vor tulbura, dacă—i asigur că nu voi face nicio
încercare de a evada; şi că nici nu mă voi arăta măcar un timp oarecare, adică până la data pe care o
vor crede ei de cuviinţă.
—Care dată?, întrebă nerăbdător Middleton, care cunoştea scrupulele religioase ale soţiei sale; care
dată?
—Data a şi trecut. Jurasem pe sfântul care mă patronează, aşa că mi—am ţinut jurământul cu
străşnicie, până când omul pe care—l cheamă Ishmael, uitând de toate acestea, a avut o ieşire cam
violentă. Şi atunci m—am arătat pe stâncă, fiindcă termenul trecuse; cred că şi părintele Ignatius m—
ar fi absolvit de jurământ, dac—ar fi ştiut de trădarea paznicilor mei.
—Iar dacă n—ar fi făcut—o, l—aş fi absolvit pentru totdeauna de grija cu care veghează asupra
conştiinţei tale, bombăni tânărul printre dinţi.
—Dumneata, Middleton?, îl întrebă soţia lui, privindu—i faţa înflăcărată, în timp ce un val de roşeaţă
se răspândi şi pe obrazul ei gingaş. Dumneata poţi primi jurămintele mele, dar sunt sigură că nu ai
nicio putere de—a mă absolvi de respectarea lor.
—Nu, nu, nu! Ai dreptate, Inez! Nu prea cunosc subtilităţile astea în legătură cu conştiinţa, şi sunt
orice, numai preot nu; spune—mi, totuşi, ce i—a făcut pe monştrii ăştia să se dedea la tertipuri atât de
primejdioase şi să—şi bată joc de fericirea mea?
—Ştii doar că nu cunosc nimic din cele lumeşti şi că n—am nicio cădere de a judeca purtarea unor
oameni atât de deosebiţi de cei printre care am trăit. Dar oare nu goana după bani e cea care—i
împinge pe oameni la fapte şi mai josnice decât aceasta? Cred că şi—au închipuit că un părinte bătrân
şi bogat va plăti o sumă foarte mare pentru a—şi răscumpăra copilul; şi — adăugă ea iar cu coada
ochilor, printre genele încărcate de lacrimi, privi spre Middleton, care asculta încordat — poate c—au
contat şi pe proaspăta afecţiune a mirelui.
—Ar fi putut obţine şi sângele din inima mea, picătură cu picătură!
—Da, spuse tânăra şi sfioasa soţie, retrăgându—şi numaidecât privirea furişă pe care avusese
îndrăzneala să i—o arunce şi silindu—se să reia firul discuţiei, ca şi cum ar fi vrut să—l facă să uite
libertatea pe care şi—o îngăduise. Am auzit că există oameni aşa de josnici, încât sunt în stare să jure
strâmb în faţa altarului, pentru a—şi însuşi avutul unor fete neştiutoare şi încrezătoare; şi dacă
dragostea de bani îi poate face pe oameni să comită asemenea josnicii, atunci la ce ne putem aştepta de
la nişte indivizi care urmăresc acelaşi lucru, prin înşelăciuni ceva mai puţin grave?
—Cred c—aşa trebuie să fie; şi acum, Inez, cu toate că te voi păzi până la cea din urmă suflare şi cu
toate că am luat în deplină stăpânire stânca aceasta, greutăţile, poate chiar n primejdiile, încă nu s—au
sfârşit. Aşa că—ţi cer să—ţi aduni tot curajul pentru a putea înfrunta încercările ce ne aşteaptă şi
pentru a dovedi că eşti o adevărată soţie de soldat, scumpa mea Inez!
—Sunt gata să plec şi în secunda asta! Scrisoarea pe care mi—ai trimis—o prin doctor m—a pregătit
să nădăjduiesc în ceea ce e mai bine, şi am pregătit totul pentru a putea fugi chiar la primul semnal.
—Să părăsim atunci locul acesta şi să mergem la prietenii noştri!
—Prieteni!, îl întrerupse Inez, rotindu—şi privirea de jur împrejurul micului cort în căutarea lui Ellen.
Am şi eu o prietenă pe care nu trebuie s—o uităm, şi care va fi nevoită, de—acum încolo, să—şi
petreacă restul zilelor în tovărăşia noastră. Dar văd c—a plecat!
Middleton o conduse cu gingăşie afară din cort, în timp ce—i răspunse, zâmbind:
—Poate că şi ea, întocmai ca şi mine, s—a întâlnit cu cineva drag.
Totuşi, tânărul nu avea dreptate în ceea ce—o privea pe Ellen Wade. Tânăra fată, inteligentă şi
simţitoare cum era, și—a dat seama numaidecât cât de puţin dorită era prezenţa ei la întrevederea de
care am pomenit, aşa că s—a retras imediat, cu delicateţea aceea ce stă în firea femeilor. S—a aşezat
pe un colţ de stâncă şi şi—a acoperit faţa cu mâinile; a stat aşa aproape o oră, închipuindu—şi că n—a
observat—o nimeni. Dar se înşela.
Cel dintâi lucru pe care l—a făcut Paul Hover, după ce a luat în stăpânire stânca lui Ishmael, a fost să
scoată strigătul acela de victorie atât de specific locuitorilor de la marginea lumii civilizate, un strigăt
ciudat şi destul de grotesc. Lovindu—şi părţile laterale cu mâinile, aşa cum obişnuieşte să—şi bată
aripile un cocoş de luptă după ce şi—a doborât duşmanul, el a scos un sunet puternic, care imita
caraghios exaltarea pomenitei orătănii: un strigăt ce—ar fi putut avea cele mai periculoase urmări dacă
vreunul dintre fiii colonistului s—ar fi aflat la o distanţă ceva mai potrivită.
—Ăsta a fost un knock—down în toată regula, strigă el, şi fără niciun os rupt. Nu—i aşa, bătrâne
trapper, tu care—ai fost şi soldat în zilele tale şi—ai văzut atacându—se şi luându—se cu asalt atâtea
forturi, spune, n—am dreptate?
—Da, am văzut multe lucruri în viaţa mea, răspunse bătrânul; stătea, ca şi la începutul asaltului, tot la
picioarele stâncii, dar cele văzute îl tulburaseră destul de puţin, încât îl privi pe Paul Hover cu un
zâmbet îngăduitor:
—Şi—aţi trecut prin încercarea asta ca nişte adevăraţi bărbaţi.
—Spune—mi, nu se cuvine oare să faci apelul celor rămaşi în viaţă şi să—i îngropi pe cei căzuţi după
fiecare bătălie sângeroasă?
—Unii oameni aşa fac, alţii însă nu. Atunci când sir William l—a împins pe neamţul Dieskau prin
defileul de la picioarele lui Hori...
—Sir William al dumitale a fost un trântor pe lângă sir Paul şi habar n—avea de regulamente. Aşa că
vom începe cu apelul, şi pentru că veni vorba, bătrâne trapper, fiindcă am fost aşa de ocupat cu
albinele şi cu înghiţirea atâtor cocoaşe de bivol, pe lângă alte treburi, am uitat să te întreb şi cum te
cheamă; spun asta, fiindcă am de gând să încep apelul cu numele celui care—a rămas în urma mea,
căci cel din faţă e mult prea ocupat ca să mai poată şi răspunde.
—Doamne, băiete, la timpul meu am avut fel de fel de porecle date de oamenii în mijlocul cărora am
trăit. Iată, indienii delatoare mi—au dat un nume care să se potrivească cu ochii mei, adică Şoimul—
cu—Privirea—Ageră. Pe urmă, locuitorii de pe Otsego m—au botezat din nou, după jambierele mele;
aşa că poreclele pe care le—am căpătat de—a lungul vieţii au fost fără număr; dar n—o să aibă prea
mare însemnătate atunci când va suna ceasul Judecăţii de Apoi, sub care nume şi—a trăit viaţa un
muritor. Trag însă nădejde, şi asta cu toată umilinţa, că voi putea răspunde la oricare dintre ele cu glas
bărbătesc şi puternic.
Paul nu se sinchisi cine ştie cât auzind asemenea cuvinte, mai cu seamă că mare parte dintre ele se
pierdură din pricina distanţei; se lăsă în voia inspiraţiei însă şi strigă cât putu de tare numele
naturalistului. Doctorul Battius nu găsise de cuviinţă să—şi continue drumul spre creştetul stâncii, ci
rămăsese în scobitura aceea spaţioasă, pe care i—o scosese în cale întâmplarea; iar în momentul acela
stătea şi se odihnea, simţindu—se în deplină siguranţă şi peste măsură de înaintat c—a izbutit să pună
mâna pe—o plantă aşa de preţioasă.
—Urcă—te sus, urcă—te sus, vrednicul meu Prinde—Molii! Vino și priveşte natura în faţă, cu
îndrăzneală, şi nu te mai târî printre ierburile preriei ca un curcan care aleargă după lăcuste.
Dar gura veselului şi uşuraticului căutător de miere amuţi dintr—odată şi rămase la fel de mut pe cât
fusese de guraliv înainte, căci dădu cu ochii de Ellen Wade.
Iar când fata se aşeză, copleşită de gânduri, pe colţul de stâncă de care am pomenit mai sus, Paul se
prefăcu a cerceta cu cea mai mare atenţie lucrurile colonistului. Cotrobăi în neştire prin sertarele lui
Esther, risipi pe jos podoabele grosolane ale fetelor, fără să ţină seama de calitatea sau de frumuseţea
lor și împrăştie prin toate părţile oalele şi cratiţele care—i ieşiră în cale, ca şi când ar fi fost făcute din
lemn ordinar, şi nu din metal greu. Şi părea că face toate astea fără un scop anume. Nu—şi opri pentru
el niciun capăt de aţă; s—ar fi zis că nici nu—şi dă seama pe ce obiecte pune mâna.
Cercetă interiorul fiecărei încăperi în parte, apoi aruncă o privire asupra locului unde—i îngrămădise
pe copii, legaţi fedeleş cu nişte frânghii. După aceea zvârli în aer, la o înălţime de vreo cincizeci de
picioare, o găleată, ca şi cum ar fi fost o minge. Iar când termină toate astea, îşi băgă mâinile în
cingătoarea lui de wampum şi începu să fluiere Kentucky—Hunter20 cu atâta foc, de parcă—ar fi fost
tocmit cu ora. Şi astfel îşi petrecu Paul Hover timpul, când Middleton şi Inez, aşa cum am mai
pomenit, au ieşit din cort, ceea ce a dat alt curs gândurilor celor de faţă. Faptul acesta puse capăt
exerciţiilor muzicale ale lui Paul şi—l smulse şi pe doctor din contemplarea plantei pe care o găsise.
Iar Middleton, ca un conducător recunoscut de toţi, dădu ordinele cerute de această împrejurare pentru
a porni numaidecât la drum.
În graba şi zăpăceala care urmează întotdeauna unor asemenea ordine, mulţumirea sau chibzuiala nu—
şi au locul, aşa că tovarăşii săi care veniseră pregătiţi pentru victorie au pornit numaidecât la lucru,
fiecare la ce se pricepea cel mai bine. Trapperul luă pe loc în stăpânire măgarul care păscuse blând şi
răbdător ca întotdeauna, nu departe de stâncă, şi se chinuia să aşeze pe spatele lui un fel de alcătuire
complicată, meşterită de doctorul Battius şi botezată şa. Naturalistul era foarte ocupat şi el cu
transportarea câtorva ierbare, a colecţiilor de insecte şi a caietelor de notiţe: le vâra cu mare râvnă în
buzunarele ingenioasei invenţii, dar trapperul le arunca de îndată ce doctorul se întorcea cu spatele la
el.
Paul îşi arăta priceperea cărând jos lucrurile fără de care nu puteau porni la drum, pregătite de Inez şi
Ellen în vederea fugii, în timp ce Middleton încerca, prin ameninţări şi promisiuni, să—i silească pe
copii să stea liniştiţi; apoi le ajută pe femei să coboare. Şi cum era târziu, iar Ishmael şi familia lui se
puteau reîntoarce dintr—o clipă într—alta, toate acestea au fost făcute cu un zel şi o hărnicie fără
pereche.
Trapperul alese câteva obiecte despre care—şi închipuia că sunt de mare trebuinţă celor mai delicaţi
dintre membrii grupului, şi le împărţi prin buzunarele şeii, după ce le golise, fără să se sinchisească, de
comorile nevinovatului naturalist; îl lăsă apoi pe Middleton s—o aşeze pe Inez într—unui dintre cele
două culcuşuri pregătite pe spinarea măgarului pentru ea şi pentru Ellen.
—Hai, fetiţo, spuse bătrânul, îmbiind—o şi pe Ellen să urmeze pilda lui Inez, după care—şi întoarse
privirea îngrijorată spre deşert. Nu va trece mult şi stăpânul se va întoarce să—şi vadă de gospodărie,
şi nu—i el omul care să lase să—i scape din mână ceea ce—a dobândit cu atâta greutate.
—Ai dreptate, strigă Middleton, am pierdut şi aşa destul timp, aşa că trebuie să—i dăm zor.
—Ei, ei, tot aşa am gândit şi eu, ba am vrut s—o şi spun, căpitane; dar mi—am adus aminte cu câtă
dragoste se uita bunicul tău la faţa miresei lui în zilele fericite ale tinereţii. Asta—i firea lucrurilor şi e
mult mai înţelept să dai naturii ceea ce i se cuvine, decât să încerci a pune stavilă unui şuvoi care—şi
urmează drumul lui firesc.
Ellen se apropie de animal şi, apucând—o pe Inez de mână, spuse copleşită de emoţie:
—Dumnezeu să te binecuvânteze, scumpă doamnă! Şi nădăjduiesc că vei ierta ceea ce—ai suferit din
partea unchiului meu...
Şi copila, umilă şi îndurerată, nici nu mai putu vorbi, din cauza tristeţii, iar glasul abia i se mai auzea.
20
Vânătorii din Kentucky.
—Ce înseamnă asta?, strigă Middleton. Nu mi—ai spus oare, Inez, că această minunată copilă ne va
întovărăşi şi că va trăi alături de noi tot restul vieţii ei? Sau măcar până—şi va găsi o locuinţă ceva mai
plăcută?
—Am spus întocmai; şi mai nădăjduiesc încă. Mi—a dat a înţelege întotdeauna, în timp ce—mi arăta
atâta prietenie şi compătimire în nenorocirea mea, că nu mă va părăsi nici după întoarcerea unor
timpuri mai fericite.
—Nu pot, nu trebuie, continuă Ellen, revenindu—şi din starea de slăbiciune. Aşa e voia Domnului, să
—mi petrec viaţa printre oamenii ăştia, aşa că nu—i pot părăsi. Asta s—ar adăuga la ceea ce s—ar
putea numi trădarea mea şi—i de ajuns şi atât, ca să—şi facă cea mai proastă părere despre mine.
Unchiul meu a fost destul de bun cu mine, o biată orfană, deşi e un om tare aspru, şi nu pot fugi de la
el într—o asemenea clipă.
—E la fel de înrudită cu acest Ishmael, cum sunt eu cu cine ştie ce episcop, spuse Paul, dregându—şi
glasul. Dacă bătrânul a făcut o faptă bună dându—i din când în când câte—o bucată de vânat sau câte
—o lingură de terci, nu l—a plătit oare cu vârf şi îndesat, învăţându—le pe drăcoaicele acelea să
citească Biblia sau ajutând—o pe bătrâna Esther să coasă îmbrăcămintea familiei? Aş crede mult mai
uşor că trântorii au ac de înţepat, decât că fata asta ar fi îndatorată în vreun fel tribului Bush.
—N—are prea mare importanţă cine—mi datorează ceva sau faţă de cine sunt eu datoare. Nimeni nu
trebuie să—şi facă griji din pricina unei fete care n—are nici părinţi, nici alte rude în afara unor inşi
scoşi din rândul oamenilor cumsecade. Nu, nu! Du—te, tânără doamnă, şi cerul să te binecuvânteze
pentru tot restul zilelor tale. Căci locul meu e mult mai potrivit aici, în deşert, unde nu—mi cunoaşte
nimeni ruşinea.
—Iată, bătrâne trapper, rosti Paul, ceea ce numesc eu să simţi dincotro bate vântul. Eşti un om care—a
văzut multe în viaţă şi ştii şi cum trebuie să te porţi. Las totul la judecata dumitale, dreaptă şi
nepărtinitoare; nu stă oare în firea lucrurilor ca stupul să roiască atunci când albinele cele mici au
crescut? Şi dacă până şi copiii îşi vor părăsi părinţii, e oare dator cineva care n—are nici în clin, nici în
mânecă...
—Sst!, îl întrerupse bătrânul. Hector dă semne de nelinişte. Ce e, căţelule? Ia spune, ce s—a
întâmplat?
Bătrânul câine de vânătoare se sculase în picioare şi adulmeca briza proaspătă care continua să sufle
încet peste prerie. La vorbele stăpânului său mârâi puţin, contractându—şi botul, ca şi cum ar fi vrut să
ameninţe cu puţinii dinţi care—i mai rămăseseră. Câinele cel tânăr, care se odihnea după vânătoarea de
dimineaţă, dădu şi el semn că adulmecă miros străin în aer, după care aţipiră, din nou amândoi, ca şi
cum ar fi făcut tot ceea ce le stătea în putere.
Trapperul luă măgarul de hamuri şi începu să strige, în timp ce îndemna animalul la drum:
—Nu—i timp de vorbe; colonistul şi tot neamul lui sunt la o depărtare de—o milă sau cel mult două.
Middleton uită cu totul de Ellen în faţa pericolului care—i ameninţa mireasa abia regăsită; şi nu mai e
nevoie să adăugăm că nici doctorul Battius nu aşteptă să fie îndemnat de două ori pentru a porni la
drum.
Urmând calea arătată de bătrân, ocoliră stânca într—un suflet şi porniră repede prin prerie, la adăpostul
întunericului care se lăsa din ce în ce mai des.
Paul Hover a rămas însă pe loc, rezemându—se cu încăpăţânare de patul carabinei. Trecu aproape un
minut până să—l bage de seamă Ellen, care—şi îngropase faţa în mâini, ca şi cum ar fi vrut să—şi
ascundă deznădejdea până şi faţă de ea însăşi.
—De ce nu fugi?, strigă fata plângând, în clipa în care—şi dădu seama că nu e singură.
—Fiindcă nu—s obişnuit cu aşa ceva.
—Unchiul meu va fi aici într—o clipă; şi n—ai motive să speri în mila lui.
—Nici într—a nepoatei lui, după cum văd. Lasă—l să vină, nu—mi poate face nimic mai mult decât să
—mi dea cu ceva în cap.
—Paul, Paul, dacă mă iubeşti, fugi!
—Singur? Dac—aş face asta, aş fi...
—Dacă ţii la viaţa ta, fugi!
—Nu ţin deloc, dac—ar fi s—o compar cu a ta.
— Paul!
—Ellen!
Fata întinse amândouă mâinile şi izbucni într—un hohot şi mai puternic de plâns. Căutătorul de miere
îi cuprinse mijlocul subţire cu braţul lui vânjos, şi în clipa următoare zbura cu ea peste câmpie, în urma
prietenilor lui fugari.
Capitolul XVII
Te—apropie. Vederea ţi—o va pierde

O Gorgonă. Nu—mi cere să vorbesc;
Priveşte, şi apoi vorbi—vei tu.
SHAKESPEARE
Pârâiaşul care alimenta familia colonistului şi uda copacii şi tufişurile ce creşteau în apropierea stâncii
izvora dintr—un loc nu prea îndepărtat, un desiş alcătuit din plopi canadieni şi viţă sălbatică. Şi spre
desişul acesta îi îndreptă trapperul pe fugari, ca fiind singurul loc din preajmă care le putea oferi
adăpost într—o împrejurare atât de gravă. Vă amintiţi că înţelepciunea bătrânului, care, în urma unei
experienţe atât de îndelungate dobândise un fel de al şaptelea simţ când îl ameninţa vreun pericol, îi
îndemnase chiar din prima clipă să se îndrepte spre locul acesta, punând astfel între ei şi grupul
duşmanilor ce se apropia un dâmb înalt. Paul Hover şi Ellen, care abia—şi mai putea trage răsuflarea
din pricina grabei, izbutiră să ajungă la timp lângă micul desiş, adică tocmai în clipa când Ishmael se
urcase în vârful stâncii. Şi, cum am arătat ceva mai înainte, colonistul a rămas câtva timp încremenit,
asemenea unui om care şi—a pierdut o clipă judecata, uitându—se când la dezordinea care domnea în
tabără, când la copiii, legaţi burduf, cu căluşul la gură şi îngrămădiţi claie peste grămadă sub un
acoperământ din scoarţă de copac. De acolo de unde se găsea Ishmael, o carabină cu bătaie lungă ar fi
putut trimite un glonţ drept în mijlocul desişului în care îşi căutaseră adăpost cei care săvârşiseră toate
stricăciunile acelea. Trapperul vorbi cel dintâi, căci de înţelepciunea şi de experienţa lui atârna soarta
tuturor; şi după ce se uită la toţi cei care se adunaseră lângă el şi văzu că nu lipseşte niciunul, începu să
vorbească:
—Ah! Natura e tot natură, şi şi—a făcut datoria pe deplin, spuse el şi arătă spre înflăcăratul Paul cu un
zâmbet de încuviinţare. Ştiam eu că o să le vină greu să se despartă supăraţi, mai ales că s—au întâlnit
şi la rău, şi la bine, şi sub lumina stelelor, şi pe lună mohorâtă. Dar nu trebuie să ne mai pierdem
timpul stând de vorbă, ci să ne grăbim ca să mai câştigăm ceva. Nu va trece mult până să dea cineva de
urma noastră; şi dacă va da, şi are să dea fără doar şi poate, şi ne va sili să ne punem curajul la
încercare, neînţelegerea se va limpezi cu ajutorul armelor, şi atunci Cel de Sus să ne aibă—n grija lui.
Ai putea să ne îndrepţi, căpitane, spre locul unde te aşteaptă soldaţii tăi? Fiindcă vajnicii feciori ai
colonistului vor da un atac în toată regula sau atunci habar n—am de ceea ce—nseamnă pornirile
războinice ale acestor oameni.
—Locul de întâlnire se află la mai multe leghe de—aici, pe malul fluviului La Plata.
—Atunci e rău, tare rău! Dacă trebuie să înfrunţi un atac, cel mai bun lucru e să porneşti la luptă cu
forţe egale; dar de ce să—şi facă omul sânge rău din asemenea pricină? Ascultaţi ce sfat vă poate da un
cap albit şi cu ceva experienţă, dar dacă se află printre voi cineva care ne poate arăta o cale mai bună,
pentru a ocoli duşmanii, îl vom urma şi vom uita cele spuse de mine. Desişul ăsta se întinde pe o milă
şi e aşezat oarecum pieptiş faţă de stâncă; şi în loc să ducă spre ţinuturile locuite de oameni, duce spre
Vest.
—Ajunge, ajunge!, strigă Middleton, prea nerăbdător ca să mai aştepte până va termina bătrânul, cam
vorbăreţ din fire, cu explicaţiile. Timpul e mult mai preţios decât vorbele. Să fugim!
Trapperul încuviinţă cu un gest şi începu să mâne măgarul prin vad; şi după scurt timp, ajunse pe
pământul bătătorit al preriei, adică de partea cealaltă a taberei colonistului.
—Dacă bătrânul Ishmael ar arunca numai o singură privire peste arbuştii ăştia, strigă Paul uitându—se
la urma pe care—o lăsaseră în desiş, n—ar mai avea nevoie şi de alte semne pentru a şti încotro s—
apuce. Dar n—are decât să ne urmărească. Ştiu că vagabondul ar vrea să încrucişeze sângele neamului
său cu un sânge cinstit; dar dacă vreunul dintre băieţii lui ar deveni într—o zi soţul...
—Taci, Paul!, spuse roşindu—se tânăra fată, care se sprijinea de braţul lui. Te—ar putea auzi cineva.
Căutătorul de miere tăcu, deşi tot mai arunca priviri ameninţătoare în urmă, trădându—şi înflăcărarea
războinică de care era cuprins. Nu trecu mult şi grupul începu să urce una dintre movilele preriei, ca
apoi să înceapă coborârea pe partea cealaltă a povârnişului, fără a se opri în loc; acum, băieţii lui
Ishmael nu mai puteau să—i vadă, în caz că le—ar fi descoperit vreunul dintre ei urma. Bătrânul folosi
configuraţia terenului și schimbă direcţia ca să scape de urmăritori, asemenea unui vapor ce—şi
schimbă ruta, noaptea pe ceaţă, pentru a scăpa de ochiul duşmanului.
Şi după două ceasuri de mare trudă, în care timp au ocolit stânca în semicerc, au ajuns la un punct
aşezat exact în direcţia opusă celui din care porniseră. Cei mai mulţi dintre fugari nu—şi dădeau seamă
nimic, așa cum nici călătorii de pe o corabie nu—şi dau seama în ce punct al oceanului se află; dar
bătrânul avea atâta siguranţă când trebuiau să urce o colină sau să facă vreo cotitură, încât insufla toată
încrederea celor care—l urmau, ceea ce dovedea cât de mare îi era iscusinţa. Câinele său, care se
oprea din când în când şi i se uita în ochi, a mers tot timpul înaintea stăpânului; şi era atât de sigur,
încât s—ar fi putut crede c—au hotărât drumul mai dinainte. Dar după un timp, câinele s—a oprit pe
neaşteptate, s—a aşezat jos şi a început să adulmece aerul pentru o clipă; apoi a scos un chelălăit plin
de jale.
—Ei, căţelule, ei! Cunosc locul! Îl cunosc foarte bine; şi nici nu s—ar putea să nu ne amintim de el,
spuse bătrânul. Se opri lângă Hector şi rămase acolo până ce urcară înălţimea şi cei care veneau în
urmă. Înaintea noastră se află un tufiş, le spuse el, arătând drept înainte, şi—am putea rămâne acolo
până când s—ar împăduri toată preria asta goală, căci niciun fecior de—al colonistului n—ar îndrăzni
să ne tulbure.
—Ăsta e locul unde zace cadavrul omului aceluia!, strigă atunci Middleton, uitându—se de jur
împrejur cu o privire plină de revoltă, căci în clipa aceea îşi aminti de cele întâmplate.
—Întocmai. Dar dacă neamurile l—au îngropat sau nu, e un lucru care rămâne de văzut. Câinele
recunoaşte totul după miros, cu toate că nu mai pare atât de sigur. Aşa c—ar trebui ca tu, căutătorule
de miere, să mergi ceva mai înainte şi să cercetezi locul; iar în timpul ăsta, eu voi căuta să—l potolesc
pe Hector.
—Eu?, exclamă Paul, trecându—şi mâna prin buclele—i rebele, ca orice om care găseşte c—ar fi bine
să mai chibzuiască puţin înainte de a porni la o treabă atât de neobişnuită. Ascultă, bătrâne trapper, am
stat în mijlocul unui roi ce—şi pierduse regina şi nici n—am clipit măcar, cu toate că n—aveam pe
mine decât o cămaşă subţire, şi află că omul care poate face aşa ceva nu se sperie de nici unul dintre
fiii lui Ishmael, atâţia câţi i—au mai rămas. Dar ca să mă ocup de leşul cuiva, asta n—o pot face nici în
ruptul capului; îţi mulţumesc pentru această cinste, dar n—o pot primi.
Bătrânul îşi întoarse privirea dezamăgită spre Middleton, dar acesta era prea ocupat cu Inez ca să mai
vadă şi încurcătura trapperului. Salvarea însă veni pe neaşteptate şi din partea cuiva care, judecând
după felul cum se purtase în anumite împrejurări, n—ar fi îndreptăţit pe nimeni să se aştepte la
asemenea dovadă de curaj.
Doctorul Battius se remarcase destul de puţin în timpul retragerii, în comparaţie cu zelul nemaipomenit
pe care—l arătă în clipa aceea, oferindu—se să îndeplinească ceea ce Paul Hover refuzase. Era atât de
uimitoare râvna asta a lui încât ceilalţi au crezut că—şi regăsise toată vigoarea. Acest vrednic naturalist
făcea parte din specia aceea de exploratori care pun tot felul de beţe în roate tovarăşilor de drum, mai
ales atunci când au toate motivele să se grăbească. Nicio piatră, niciun tufiş, nicio singură plantă nu
scăpa ochilor lui ageri, care le cerceta cu cea mai mare atenţie. Şi putea să tune şi să fulgere, că nimic
nu—i putea tulbura bucuria ciudatelor lui meditaţii. Dar lucrurile se petrecură cu totul altfel în timpul
acestei perioade critice, când se gândi cu toată seriozitatea dacă vajnicii fii ai colonistului aveau sau nu
dreptul să—i primejduiască trecerea prin prerie. Un copoi de cea mai pură rasă, dresat cum nu se poate
mai bine şi aflat pe urma vânatului, n—ar fi putut să alerge cu mai mult elan decât doctorul, care—şi
urmărea, îngrijorat, drumul. Căci, spre marele lui noroc, nu—şi dăduse seama de viclenia trapperului,
atunci când acesta îi purtase în jurul stâncii lui Ishmael, fiind pătruns de mângâietoarea convingere că
fiecare palmă de pământ pe care o străbăteau mărea distanţa dintre el şi îngrozitoarea fortăreaţă. Fără
să ţină seama de lovitura pe care—o încercă atunci când descoperi înşelăciunea, tocmai el fu cel care
se oferi, plin de îndrăzneală, să pătrundă în desișul unde—şi închipuiau că mai zace cadavrul lui Asa.
Poate că naturalistul simţea dorinţa să facă puţină zarvă în jurul curajului său sau poate că ţinea să—şi
arate bărbăţia, fiindcă în taină era convins că ceilalţi îl judecă greşit, deoarece se pripise foarte în
timpul retragerii. Dar sigur este că, oricare i—ar fi fost sentimentele faţă de Asa, pe când acesta era
încă viu, ştiinţa îl ajută să—şi înfrângă orice temeri faţă de Asa mort.
—Dacă trebuie făcut vreun lucru care necesită o deplină stăpânire a sistemului nervos, spuse doctorul
Battius, uitându—se cam de sus la ceilalţi, n—aveţi decât să daţi îndrumările necesare, căci iată, în faţa
voastră se află un om în a cărui forţă fizică puteţi avea toată încrederea.
—Omul ăsta e pus să vorbească toată vremea în pilde, mormăi trapperul, dar am ajuns să—mi dau
seama că în vorbele lui stă ascuns şi un tâlc oarecare, cu toate că—i greu să dai de rostul cuvintelor lui,
după cum e greu să găseşti trei pui de vultur pe crengile aceluiaşi copac. Ştii prea bine, prietene, că
trebuie să găsim un adăpost, fiindcă băieţii colonistului vor porni pe urmele noastre şi după cum cred
că—ţi dai seama şi dumneata, în tufişul acela s—ar putea găsi ceva care—ar umple de groază sufletul
unei femei. Eşti îndeajuns de bărbat ca să poţi privi un cadavru sau va trebui să înfrunt primejdia de—a
stârni lătrăturile câinilor, dacă m—aş duce eu? Uită—te la câinele ăsta, care e gata să se repeadă într—
acolo!
—Dacă sunt îndeajuns de bărbat? Venerabile trapper, adevărul e că ne cunoaştem de prea puţin timp,
căci altfel întrebarea ta ar fi putut isca o discuţie cât se poate de supărătoare. Dacă sunt îndeajuns de
bărbat? Pretind că fac parte din clasa mamiferelor; ordinul primatelor; genul homo. Acestea sunt
atributele mele fizice. Cât despre virtuţile mele morale, va vorbi posteritatea; dar e de datoria mea să le
trec sub tăcere.
—Poate că doctoriile vor fi având şi ele rostul lor; după gustul şi judecata mea însă, nu sunt nici
plăcute şi nici sănătoase.
Dar morţii n—au pricinuit rău niciunui muritor, fie că e vorba de—un locuitor al pădurilor sau de unul
care şi—a dus viaţa în mijlocul oraşelor. Potoleşte—te, Hector, potoleşte—te; ce te mai supără,
căţelule? Nu te—ai obişnuit cu miros de sânge omenesc?
Doctorul i—a dăruit un zâmbet binevoitor, deşi plin de compătimire, acestui filosof al naturii. Se dădu
cu câţiva paşi înapoi când se văzu în faţa desişului spre care se avântase din prea mult zel, dar după
aceea răspunse cu şi mai mare elan:
—Un homo este, fără doar şi poate, un homo, spuse el, făcând un gest impunător şi demonstrativ
totodată. Atât timp cât e vorba de funcţiile animalului din el, există o mare asemănare între om şi
întregul lui genus; dar asemănarea ia sfârşit aici. Omul poate ajunge, datorită ignoranţei, până la limita
aceea ultimă care îl desparte de brută; dar se poate ridica şi până la comuniunea lui cu marele spirit al
cunoaşterii. Şi nu ştiu dacă, dându—i—se timpul şi ocazia necesare, n—ar fi putut deveni stăpânul
întregii învăţături şi egal, deci, marelui principiu al mişcării.
Bătrânul stătea rezemat în carabină într—o atitudine contemplativă; dădu din cap şi răspunse cu
demnitatea lui firească, ceea ce umbri cu desăvârşire aerul impunător pe care şi—l luase potrivnicul
său.
—Desluşeşte—mi un lucru ceva mai uşor: de ce dă câinele dovadă de—atâta nelinişte, în timp ce tu,
care ai citit atâtea cărţi, nu vezi nicio pricină de îngrijorare?
Doctorul, mirat oarecum de energia şi demnitatea bătrânului, răspunse:
—Din pricina instinctului.
—Şi ce e aceea instinct?
—O treaptă inferioară a gândirii.
—Şi ce numeşti tu gândire?
—Venerabile vânător, asta e una dintre metodele de a raţiona care anulează orice definiţie, şi pot să—ţi
dau toate asigurările că nu o recunoscută de nicio şcoală filosofică.
—Atunci e mult mai multă viclenie în şcolile voastre decât aş fi crezut, fiindcă eu cunosc o metodă
care dovedeşte zădărnicia lor, răspunse trapperul şi, curmând pe neaşteptate o discuţie ce abia
începuse să—l încânte pe naturalist, se întoarse spre câinele său şi încercă să—i potolească neliniştea,
jucându—se cu urechile acestuia. Asta e o adevărată nebunie, Hector! Te porţi ca un căţelandru
neînvăţat, nu ca un câine înţelept trecut printr—atâtea încercări grele; te porţi ca un căţeluş de la oraş
ce merge numai pe drumul pe care—a apucat stăpânul, fără să—şi dea seama dacă—i rău sau bun. Ei
bine, prietene, tu, care eşti în stare să înfăptuieşti atâtea lucruri, vrei cu tot dinadinsul să te uiţi în
desiş? Sau să mă duc eu?
Doctorul îşi luă din nou aerul plin de hotărâre şi, fără să scoată un singur cuvânt, porni să facă ceea ce i
se cerea. Câinii se potoliseră în aşa măsură auzind mustrările bătrânului, încât lătratul lor se prefăcuse
într—un scheunat uşor. Dar când îl văzură pe naturalist că se îndreaptă spre desiş, căţelandrul izbuti să
scape din strânsoare şi începu să se învârtească repede—repede în jurul doctorului, adulmecând

pământul; apoi se întoarse lângă Hector şi scoase un urlet prelung.
—Colonistul şi cei din neamul lui au lăsat un miros tare puternic pe unde—au trecut, spuse bătrânul,
supraveghindu—şi câinele îndeaproape, să vadă dacă nu dă vreun semn de nelinişte. Trag nădejde că
omul acela atât de învăţat ştie destule pentru a nu—şi uita sarcina pe care şi—a luat—o.
Doctorul Battius dispăruse printre tufişuri, iar trapperul începuse să dea semne de nerăbdare, când
numai ce—l văzu pe naturalist că iese în mare grabă din desiş, cu spatele spre ei însă, şi uitându—se
fix spre un anumit punct, ca şi cum privirea i—ar fi fost ţintuită de cine ştie ce farmec necunoscut.
—Trebuie să fie un lucru groaznic, exclamă bătrânul; îi dădu apoi drumul şi lui Hector şi porni cu
hotărâre spre naturalist, care părea cuprins de—o stare de totală inconştienţă. Ce s—a întâmplat,
prietene? Ai găsit vreo frunză nouă în cartea înţelepciunii tale?
—Am dat de un bazilic!, mormăi doctorul, a cărui faţă răvăşită trăda marea emoţie prin care trecea. Un
animal din ordinul serpens. Până acum am crezut că—i o plăsmuire legendară, dar văd că natura,
atotputernică, egalează tot ceea ce—şi poate imagina omul.
—Ce, ce? Târâtoarele din prerie nu—s primejdioase, şi cu toate că s—ar putea să întâlneşti din când în
când şi câte un şarpe cu clopoţei înfuriat, ăsta—ţi dă singur de veste că se apropie cu mult mai înainte
de—a împrăştia nenorocirea cu dinţii lui veninoşi. Doamne, Doamne, ce lucru umilitor e şi frica! Iată
un om care rosteşte de obicei cuvinte prea mari ca să poată fi repetate şi de—o gură neştiutoare, cu
toate că glasul lui e tot atât de ascuţit ca şi fluieratul unei paparude21. Curaj! Ce s—a întâmplat omule,
ce s—a întâmplat?
—Ceva nemaipomenit, un monstru pe care natura l—a creat în culmea fanteziei, ca o dovadă a
inegalabilei sale puteri. Niciodată n—am observat asemenea confuzie în ceea ce priveşte propriile ei
legi şi nici n—am văzut vreo vieţuitoare care să dispreţuiască orice distincţie în ceea ce priveşte clasa
şi genus. Dă—mi voie să notez cum arată, spuse naturalistul, căutându—şi caietele cu mâini
tremurătoare, atât de tremurătoare că nici nu—l mai ascultau măcar. Şi asta atât timp cât mai suntem în
stare: ochi, fascinanţi; culoarea, variată, complexă şi profundă...
—S—ar putea crede că omul ăsta a înnebunit de—a binelea cu ochii aceia fascinanţi şi culoarea lor
pestriţă, îl întrerupse trapperul, care era destul de nemulţumit văzând că Middleton şi cu Paul nu—şi
căutaseră, în toată vremea asta, niciun fel de adăpost. Dacă se află vreo târâtoare în tufiş, arată—mi—
o, şi dacă nu—şi va lua numaidecât valea, atunci se va da o adevărată bătălie pentru a—l lua în
stăpânire.
—Acolo!, spuse doctorul, arătând într—o anumită parte a desişului, la o depărtare de vreo cincizeci de
picioare de locul în care se aflau ei.
Trapperul îşi întoarse privirea într—acolo cu cea mai mare linişte, dar în clipa când ochiul său ager
şi exersat întâlni obiectul care—l exaltase în aşa măsură pe naturalist, făcu el însuşi o săritură înapoi,
punându—şi numaidecât carabina la ochi; în clipa următoare, şi—o retrase însă, ca şi când s—ar fi
convins că nu e bine ce face. Nici mişcarea aceea instinctivă de apărare şi nici cealaltă, de revenire, nu
fuseseră lipsite de temei. Chiar la marginea desişului, direct pe pământ, zăcea un fel de minge vie, care
îndreptăţise, prin aspectul ei ciudat şi înfiorător totodată, confuzia care se iscase în mintea
naturalistului. I—ar fi foarte greu cuiva să descrie complexitatea coloristică a obiectului aceluia
extraordinar; dar s—ar fi putut spune, în termeni generali însă, că forma lui era aproape sferică şi că
avea toate nuanţele curcubeului, dar amestecate în aşa fel încât nu putea fi vorba de niciun fel de
armonie şi nici nu urmăreau vreun desen anumit.
Culorile predominante erau negrul şi un roşu strălucitor. Dar erau amestecate cu diferite nuanţe de alb,
galben şi purpuriu, într—un fel cât se poate de straniu şi de strident. Judecând numai după culoare, cu
greu s—ar fi putut pronunţa cineva dacă obiectul acela ciudat era sau nu era însufleţit, căci stătea la fel
de încremenit ca şi—o piatră; dar o pereche de ochi negri, scânteietori şi vii, care pândeau cu mare
grijă mişcările trapperului şi ale tovarăşului său, dovedeau îndeajuns faptul foarte important că era
înzestrat cu viaţă.
—Reptila asta a ta e o iscoadă sau atunci habar n—am de felul în care—şi amestecă culorile şi de
vicleniile indienilor, bombăni bătrânul, lovind pământul cu patul puştii şi uitându—se fix spre obiectul
acela înfricoşător; apoi se rezemă, cu cel mai mare calm, în ţeava carabinei. Vrea să—şi bată joc de
21
O pasăre foarte mică de noapte, care trăieşte în vestul Statelor Unite ale Americii, cunoscută prin ţipătul ei specific.
noi, silindu—ne să luăm căpăţâna unei piei—roşii drept o piatră acoperită de frunzele toamnei sau cine
ştie ce alte planuri diavoleşti are în minte!
—E un exemplar uman?, întrebă doctorul. Şi face parte din genus homo? Credeam că—i o vieţuitoare
lipsită de nume.
—E o fiinţă tot atât de umană şi de muritoare ca orice războinic din prerie. Mi—aduc bine aminte de
timpurile acelea când îndrăzneala unei piei—roşii, dacă s—ar fi uitat în felul ăsta la un vânător al cărui
nume ţi l—aş putea spune, ar fi însemnat curată nebunie, dar vânătorul e prea bătrân acum și sfârşitul
lui e prea aproape ca să mai fie altceva decât un trapper nenorocit. Va trebui să stau de vorbă cu duhul
ăsta pentru a—l face să înţeleagă că are în faţa lui doi oameni în toată firea. Ieşi din ascunzătoarea ta,
prietene, continuă el în limba marelui trib al indienilor dakota; căci în prerie este loc şi pentru alţi
războinici.
Ochii păreau şi mai fioroşi ca înainte, dar obiectul despre care trapperul susţinea că nu—i decât capul
unui om ras după obiceiul războinicilor din Vest continua să rămână nemişcat, fără să dea nici cel mai
mic semn de viaţă.
—E o greşeală!, exclamă doctorul. Animalul nu face parte nici măcar din clasa mamiferelor. Şi cu—
atât mai puţin poate fi vorba de—un om.
—Grozavă învăţătură mai ai!, răspunse trapperul, râzând cu mare mulţumire. După atâta învăţătură
culeasă din câte şi mai câte cărţi, ochii lui nu—s în stare să deosebească o antilopă de—o pisică
sălbatică. Iată, Hector al meu nu—i decât un câine dresat aşa cum i se cuvine unui animal din speţa lui,
şi cel mai simplu abecedar din şcolile voastre de la oraş ar fi o taină legată cu şapte peceţi pentru el.
Dar cu toate astea nu poate fi păcălit când e vorba de un lucru ca cel ce se află în faţa noastră. Şi dacă
—ţi închipui că ceea ce vezi nu—i om, atunci când ai să—l vezi, stând în picioare, învaţă, rogu—te,
pe un biet trapper bătrân şi neştiutor, care n—a deschis în viaţa lui o singură carte de bunăvoie, în
afară de abecedar, ce nume să dea vieţuitoarei acesteia? Dar bagă de seamă, căci nu vreau s—aud de
niciun fel de ciocnire, ci numai să—l scot pe diavol din tufişul ăsta.
Trapperul începu, încet şi cu multă răbdare, să—şi pregătească arma, având grijă să—şi dea cât mai
limpede în vileag gândul, făcând adică tot felul de exerciţii. Şi când găsi de cuviinţă că străinul a
început să—şi dea seama ce primejdie îl paşte, îi arătă cum nu se poate mai calm carabina şi strigă:
—Ei, prietene, sunt şi pentru pace, dar şi pentru război, dacă aşa ţi—e vrerea. Nu! Cred că nu se află
niciun om aici, după cum a spus şi înţeleptul de lângă mine, aşa că nu se va întâmpla nimic dac—am să
trag un foc într—o grămadă de frunze!
Ţeava carabinei începu să se mişte, şi arma se ridică, treptat—treptat, într—o poziţie din ce în ce mai
fermă; iar când trapperul ar fi putut slobozi cu cea mai mare uşurinţă un glonţ, din grămada de frunze
şi de crengi unde se ascunsese, pesemne, la apropierea grupului, sări un indian înalt, care rămase
încremenit şi strigă:
—Wagh!
CAPITOLUL XVIII
Voi sta la pândă pe acoperişul casei lui Philemon; înăuntru e Jupiter.

Shakespeare
Trapper—ul n—avusese de gând să—i facă nici un rău; îşi lăsă din nou carabina în jos şi începu să
râdă, fericit că experienţa îi reuşise aşa de bine; apoi i se adresă naturalistului, care se uita uimit la
sălbatic, şi rosti:
—Duhurile astea pot sta neclintite ceasuri întregi, ca nişte aligatori care dorm, gândindu—se la fel de
fel de drăcovenii şi şiretlicuri; dar când îşi dau seama că—i ameninţă o primejdie adevărată, atunci
încep să se gândească şi la ei, ca orice alţi muritori. Asta e o iscoadă şi s—a vopsit ca pentru război. Iar
prin preajmă trebuie să se găsească şi alţi războinici din tribul lui. Să încercăm, poate c—aflăm ceva de
la el; fiindcă o ciocnire nefericită cu sălbaticii ăştia ar fi mult mai primejdioasă decât vizita întregii
familii a colonistului.
—Da, e o specie periculoasă, spuse doctorul, arătându—şi uimirea printr—un oftat atât de adânc, încât
părea că şi—a golit plămânii de aer; o specie violentă, pe care mi—ar veni foarte greu s—o definesc
sau s—o clasez cu ajutorul obişnuitelor limite ale definiţiilor. Vorbeşte—i, deci; dar vorbele tale să fie
pline de prietenie.
Bătrânul aruncă o privire cercetătoare în jur, pentru a se asigura de un lucru de cea mai mare
importanţă şi anume dacă străinul e singur sau însoţit, apoi făcu semnele obişnuite ale păcii, arătându
—şi adică palmele mâinilor sale goale şi înaintă plin de curaj. În timpul acesta indianul nu trăda nici
cel mai mic semn de nelinişte. Îl urmări pe trapper cum se apropie, iar atitudinea lui rămase plină de
demnitate şi îndrăzneală.
Pesemne că războinicul ştia că, având în vedere diferenţa dintre armele lor, apropierea străinilor îl va
pune într—o situaţie mult mai favorabilă.
Dacă descrierea unui singur individ ne poate da oarecare idee despre întreaga rasă, e bine să mai
zăbovim puţin cu povestirea noastră, pentru a—l prezenta şi cititorului, în felul nostru grăbit şi
superficial. Dacă Alston sau Leslie22 şi—ar întoarce privirile măcar pentru câtva timp de la modelele
antichităţii pentru a contempla acest popor modest şi nedreptăţit, ar rămâne prea puţine lucruri de spus
unor artişti lipsiţi de talent ca noi.
Indianul de care vreau să vă vorbesc era un războinic cu o statură minunată şi cu nişte proporţii
admirabile. După ce şi—a îndepărtat masca, formată din frunze diferit colorate, strânse la repezeală,
figura lui apăru în toată gravitatea, demnitatea şi, aş putea adăuga, grozăvia ocupaţiei lui. Trăsăturile îi
erau impresionant de nobile, apropiindu—se într—o oarecare măsură de cele ale unui roman, cu toate
că unele amănunte ale feţei purtau pecetea obârşiei sale asiatice. Culoarea pielii, care sublinia şi ea
aspectul marţial al întregii lui făpturi, căpătase o notă şi mai sălbatică, din pricina culorilor specific
războinice cu care era pictat. Dar, ca şi cum ar fi dispreţuit artificiile la care ţinea atât de mult tribul
său, nu purta nici unul din obiectele acelea stranii şi îngrozitoare cu care aceşti copii ai pădurilor
obişnuiau, asemenea eroilor lumii civilizate ce—şi lasă mustăţi cât mai lungi, să—şi susţină reputaţia
de oameni curajoşi; indianul nostru se mulţumise numai cu o umbră uşoară de negru care—i scotea cu
multă dibăcie în relief strălucirea culorii lui naturale, ca bronzul aprins.
Capul îi era, aşa cum obişnuiau să—l poarte toţi bărbaţii din tribul său, ras până la creştet, de unde îi
atârna o bogată şi frumoasă coamă, ce părea că vrea să provoace, neînfricată, mânia duşmanilor.
Podoabele care atârnau de obicei de sfârcul urechilor fuseseră îndepărtate cu totul. Trupul său,
neţinând seamă de anotimpul destul de înaintat, era aproape gol, iar pe singura porţiune acoperită purta
un veşmânt uşor, confecţionat din piele de căprioară, tăbăcită cu cea mai mare îndemânare şi acoperită
cu nenumărate picturi ce reprezentau câteva episoade războinice, iar veşmântul acesta îl purta cu
nepăsare, mai mult ca un obiect de lux decât ca unul de îmbrăcăminte. Jambierele îi fuseseră croite
dintr—un fel de stofă purpurie, singura dovadă că avea legături şi cu negustorii Feţelor—palide. Dar,
ca şi cum ar fi vrut să se supună unui fel de vanitate feminină, îşi împodobise jambierele cu nişte
franjuri făcute din păr de scalpuri omeneşti, care atârnau de la genunchi până la vârful mocasinilor.
Stătea drept, sprijinindu—şi una din mâini pe un arc scurt din lemn de hickory, iar cu cealaltă mai mult
atingea decât strângea mânerul lung şi delicat al unei lănci de frasin. O tolbă făcută din piele de puma,
împodobită doar cu coada animalului, ornament caracteristic tribului din care făcea parte, îi atârna pe
spate, iar scutul de piele, minunat împodobit cu felurite scene inspirate din viaţa războinicilor, şi—l
agăţase de gât cu ajutorul unei curele făcută dintr—un tendon.
În timp ce trapper—ul se apropia de el, războinicul îşi păstra atitudinea calmă şi semeaţă, fără a vădi
nici un fel de curiozitate, dar nici vreo nemulţumire pentru faptul că era supus unor cercetări aşa de
amănunţite. Ochii sălbaticului, mai închişi la culoare şi mai strălucitori decât ai cerbului, se mutau
totuşi fără încetare de la trapper la naturalist, ca şi cum n—ar fi ştiut ce înseamnă odihna.
—Fratele meu se află departe de satul său? întrebă bătrânul în limba indienilor pawnee, după ce
examinase picturile ca şi celelalte mici semne prin care un ochi exersat poate recunoaşte tribul
războinicilor întâlniţi prin pustiurile Americii cu aceiaşi uşurinţă şi în acelaşi fel misterios în care—şi
dă şi marinarul seama de apropierea unei corăbii.
—Drumul până la aşezările cuţitelor—lungi e mult mai greu, veni răspunsul laconic.
—Şi de ce un pawnee—lup se află atât de departe de lunca fluviului său, fără cal de călărie şi într—un
loc atât de deşert ca ăsta?
—Pot oare femeile şi copiii Feţelor—palide trăi fără carne de bizon? În coliba mea era foamete.
—Fratele meu e prea tânăr ca să stăpânească singur o colibă, răspunse trapper—ul uitându—se ţintă la
faţa neclintită a tânărului războinic; îndrăznesc însă să spun că—i viteaz şi că mulţi şefi vor fi vrut să
—i dea fata de nevastă. Numai c—a greşit, continuă bătrânul, arătând spre arcul tânărului, venind
numai cu un arc uşor pentru a doborî un bivol. Indienii pawnee doresc doar să—şi zgârie prada, nu să
şi—o ucidă, nu—i aşa?
—E bine să fii pregătit şi pentru o întâlnire cu un trib de indieni sioux. Cu toate că nu se vede nici
unul, poate să fie ascunşi prin tufişuri.
—Omul ăsta spune numai şi numai adevărul, mormăi trapper—ul în englezeşte; e un băiat arătos şi
tare bine legat, dar e mult prea tânăr pentru un şef cu renume. Cel mai cuminte lucru e să—i vorbim
22
Cunoscuţi pictori de scene istorice; s—au născut în Statele Unite, dar şi—au făcut studiile în Anglia. Primul s—a născut în 1779 şi a murit în 1834, al
doilea s—a născut în 1794 şi a murit în 1859.
deschis, fiindcă un singur braţ mai mult într—o tabără sau în alta, dacă va fi să ajungem la vreo
încăierare cu neamul colonistului, poate fi hotărâtoare. Vezi, copiii mei sunt obosiţi, continuă el în
dialectul preriilor, arătând către restul grupului care între timp se apropiase de ei. Am vrea să ne
odihnim şi să mâncăm ceva. Oare fratele meu are oarecare drepturi asupra locurilor ăstora?
—Conducătorii poporului de pe malul Marelui Fluviu ne—au spus că naţia voastră a căzut la învoială
cu feţele—negricioase care trăiesc dincolo de lacul—sărat, şi că preriile sunt acum locul de vânătoare
ale cuţitelor—lungi.
—E adevărat, fiindcă aşa am auzit şi eu de la vânătorii şi de la trapper—ii de pe fluviul La Plata.
Numai că poporul meu a căzut la înţelegere cu francezii, şi nu cu cei care se cred stăpânitorii
Mexicului.
—Şi războinicii merg oare de—a lungul Marelui Fluviu ca să vadă dacă n—au fost traşi pe sfoară când
au încheiat târgul?
—Da, mă tem că asta—i adevărat; dacă nu tot, măcar în parte, şi nu va trece mult şi pe urmele acestora
se va ivi banda blestemată a tăietorilor de lemne care—o să culce la pământ bogatele şi frumoasele
păduri de pe malul apusean al fluviului Mississippi; apoi ţara se va preschimba într—un deşert populat,
de la malurile mării celei mari până la poalele Munţilor Stâncoşi, un deşert plin de toate blestemăţiile
şi vicleniile omului, şi văduvit de bucuriile şi frumuseţile primite din mâinile Domnului!
—Şi unde—au fost şefii tribului pawnee când s—a încheiat târgul ăsta? întrebă pe neaşteptate tânărul
războinic, iar din ochii lui ţâşni un fulger de mânie. Un popor se vinde oare ca pielea unui castor?
—Asta aşa e, aşa e; şi, de asemenea, unde—au fost cinstea şi adevărul? Dar poate că aşa se obişnuieşte
în lume, şi hotărârea luată de cel tare trebuie să fie numită de cel slab dreptate. Dacă legea lui
Waheondah ar avea tot atâta tărie, tinere pawnee, ca şi legile cuţitelor—lungi, atunci dreptul vostru
asupra preriilor ar fi la fel de mare ca şi dreptul celui mai temut şef din oraşe asupra casei care—i ţine
loc de adăpost.
—Pielea călătorului e albă, spuse tânărul indian, punând un deget pe mâna bătătorită şi zbârcită a
trapper—ului. Oare inima lui simte un lucru şi limba spune altul?
—Wahcondah al omului alb are urechi, şi când omul alb spune minciuni, el şi le astupă. Uită—te la
capul meu; e ca un pin nins, şi va trebui aşezat nu peste mult timp în pământ. Şi de ce—aş vrea atunci
să mă întâlnesc faţă în faţă cu Marele Spirit, ştiind că—i atât de supărat pe mine?
Tânărul pawnee îşi aruncă, plin de graţie, scutul peste umeri îşi puse mâinile pe piept şi—şi plecă
fruntea, cinstind în felul acesta pletele argintii pe care i le arătase trapper—ul; după care privirea i se
mai îmblânzi şi faţa deveni mai puţin sălbatică. Dar cu toate acestea, pe chipul lui se putea citi aceeaşi
neîncredere, mai puţin vădită însă. După ce fură stabilite aceste îndoielnice legături de prietenie între
războinicul preriilor şi încercatul trapper, bătrânul începu să—i dea lui Paul anumite îndrumări în
legătură cu popasul pe care—l plănuiseră. În timp ce Inez şi Ellen descălecară, iar Middleton şi
căutătorul de miere le dădură ajutorul cuvenit, discuţia continuă în limba indianului; dar când doctorul
sau Paul se amestecau şi ei în vorbă, trapper—ul le tălmăcea şi lor ceea ce aflase de la tânăr.
Între războinicul pawnee şi trapper urmă un mic duel de o nemaipomenită subtilitate, căci fiecare
încerca să afle scopul şi gândurile celuilalt, fără ca vreunul din ei să—şi trădeze interesul pe care—l
punea în cercetările făcute. Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna când lupta e dusă de doi adversari cu
forţe egale, rezultatul nu putea mulţumi pe nimeni. Bătrânul trapper îl iscodi în fel şi chip, punându—i
toate întrebările dictate de agerimea şi experienţa sa, în legătură cu situaţia în care se găsea în clipa
aceea tribul lupilor: îl cercetă în legătură cu recolta, cu proviziile strânse pentru iarna ce se apropia şi
cu relaţiile dintre ei şi triburile războinice din vecinătate, dar nu putu să afle din ce pricină omul se
găsea acolo. Pe de altă parte, întrebările indianului, puse cu ceva mai multă demnitate şi delicateţe,
vădeau tot atâta dibăcie. Vorbi despre comerţul cu piei, despre izbânda sau încercările neizbutite ale
diferiţilor vânători albi pe care—i întâlnise sau despre care auzise vorbindu—se, ba îşi îngădui şi unele
aluzii cu privire la continua înaintare a naţiunii Marelui Tată, aşa cum numeau ei, prudent,
guvernământul Statelor, spre teritoriile unde vânează tribul său. Reieşea însă destul de limpede, din
curiosul amestec de interes, dispreţ şi indignare, sentimente pe care războinicul nu şi le putea ascunde
cu toată atitudinea sa plină de rezervă, că el cunoaşte acest straniu popor ce—i încălca drepturile fireşti
mai mult din auzite decât datorită unor legături directe. Iar ignoranţa lui personală în ceea ce—i privea
pe albi se vedea mai cu seamă prin felul în care se uita la femei, cu nişte căutături scurte, dar pline de
energie.
În timp ce vorbea cu trapper—ul, îşi îngăduia să—şi arunce privirea, în care se citea cea mai
desăvârşită uimire, spre frumuseţea ideală şi aproape copilărească a lui Inez. Şi era cât se poate de
vădit că ochii lui se opreau pentru prima oară asupra uneia din femeile acelea albe, despre care bătrânii
din tribul lui vorbeau destul de des, căci erau socotite, cu foarte rari excepţii, drept întruchiparea
frumuseţii. Interesul lui faţă de Ellen era ceva mai slab însă. Admiraţia aceasta a lui era totuşi destul de
potolită din pricina obiceiurilor şi oarecum ţinută în frâu de mândria războinicului, aşa că ceilalţi nu
observară nimic; trapper—ul însă, care cunoştea prea bine deprinderile indienilor şi era mult prea
priceput în ceea ce priveşte comportarea şi caracterul străinului, nu scăpă nici cea mai mică tresărire de
pe faţa acestuia. Între timp, Ellen, care nu observase nici ea nimic, se învârtea în jurul lui Inez, plină de
bunăvoinţă, ca de obicei.
Paul era într—o dispoziţie cu totul diferită; după ce câştigase cele două lucruri aşa de scumpe inimii
lui: pe Ellen şi o victorie împotriva fiilor lui Ishmael, îşi îndeplinea însărcinările primite cu cel mai
mare calm, ca şi cum ar fi fost pe cale să—şi conducă mireasa de la solemnitatea ceremoniei nupţiale,
care ar fi avut loc în faţa unui judecător de la hotare, în siguranţa propriului său cămin. Rătăcise multă
vreme în preajma convoiului lui Ishmael, în perioada anevoiosului lor marş prin prerie, ziua
ascunzându—se, iar noaptea căutând ocazii prielnice pentru a—şi vedea aleasa inimii în felul descris
mai înainte, până ce norocul şi propriul lui curaj s—au unit făcându—l fericit tocmai în clipa când
începuse să se simtă cuprins,de deznădejde; iar acuma nu—i mai păsa nici de distanţa pe care—o mai
avea de străbătut şi nici de greutăţi. Pentru imaginaţia lui fierbinte şi pentru caracterul lui plin de
hotărâre, restul era oarecum uşor. Aşa dorea, şi adevărul este că tot aşa şi credea. Cu boneta pusă pe—
o parte şi fluierând un cântec vesel, umbla de colo până colo printre tufişuri, căutând un loc potrivit
pentru culcuşul celor două femei; iar din când în când arunca câte o privire furişă către Ellen, care se
îndeletnicea şi ea, neobosită, cu diferite treburi.
—Cu alte cuvinte, lupii pawnee au îngropat securea în ceea ce—i priveşte pe vecinii lor konza, spuse
trapper—ul, continuându—şi discuţia pe care n—o lăsa decât rareori să lâncezească, adică numai când
era nevoit s—o întrerupă din pricina îndrumărilor ce trebuia să le dea. (Cititorul îşi aminteşte, desigur,
că în timp ce cu războinicul băştinaş vorbea în limba acestuia, tovarăşilor săi albi li se adresa în
englezeşte.) Lupii şi pieile roşii cu feţele deschise sunt iarăşi prieteni. Acesta este un trib, doctore,
despre care aş putea pune rămăşag că ai citit foarte mult, şi despre care s—au şoptit multe minciuni
gogonate la urechile oamenilor neştiutori de prin oraşe şi sate. Există o legendă: se spune că prin
părţile astea ar fi existat un grup de welshers (gali), naţiune ce ar fi trăit în prerie şi ar fi venit în ţara
asta mai înainte ca omul acela slab de minte să fi îngăduit creştinilor să le prade câmpiile moştenite din
moşi—strămoşi, câmpii despre care nici nu visau că alcătuiesc o ţară atât de întinsă; şi cum că aceşti
Welshers ar fi cunoscut drumul albilor, c—ar fi vorbit limbile lor şi multe alte prostii şi nerozii.
—Dacă am auzit despre ei? exclamă naturalistul scăpând din mână o bucată de carne uscată de bizon,
cu care se lupta crunt chiar în clipa aceea. Ar fi trebuit să fiu un mare ignorant dacă n—aş fi zăbovit
adesea, şi cu cea mai mare încântare încă, asupra unei teorii atât de frumoase, şi mai ales asupra uneia
ce întăreşte într—un chip atât de strălucit două poziţii despre care am spus în repetate rânduri că nu se
pot cu nici un chip contesta, chiar dacă nu sunt susţinute de—o mărturie prea vie: că acest continent
poate pretinde o mult mai veche legătură cu civilizaţia decât epoca lui Columb, iar culoarea
locuitorilor lui nu—i decât efectul climei şi al condiţiilor de viaţă, şi nu una din regulile prestabilite de
natură. Înfăţişează—i problema asta din urmă şi indianului, venerabile vânător; are şi el o culoare care
bate în roşu, şi părerea lui ne—ar putea lămuri asupra ambelor laturi ale unei probleme atât de
disputate.
—Crezi că un pawnee citeşte cărţi şi crede în toate minciunile acelea tipărite, ca trândavii de prin
târguri? răspunse bătrânul râzând. Ce crede oare fratele meu? Toţi oamenii pe care îi vede aici au
pielea palidă, numai războinicul pawnee e roşu; crede el oare că pielea oamenilor se schimbă din
pricina timpului, şi că fiul nu seamănă cu tatăl?
Tânărul războinic se uită câtva timp la bătrân, cu o căutătură fermă şi dispreţuitoare, apoi, ridicându—
şi semeţ degetul, răspunse demn:
—Wahcondah toarnă ploaia din norii Lui; când vorbeşte se cutremură munţii; iar focul care mistuie
copacii e scânteia ochilor Lui mâniaţi; dar El şi—a plăsmuit copiii cu grijă şi cu judecată. Ceea ce a
făcut El nu—şi schimbă forma niciodată.
—Ehei, asta—i înţelepciunea firii, doctore, continuă trapper—ul după ce tălmăci răspunsul şi
naturalistului, care rămase foarte dezamăgit. Indienii pawnee sunt un popor mare şi înţelept şi m—aş
prinde că au multe obiceiuri folositoare şi cinstite. Vânătorii şi trapper—ii pe care—i întâlnesc uneori
vorbesc despre un mare războinic al neamului vostru.
—Tribul meu nu—i alcătuit din femei. Un viteaz nu—i lucru prea rar în satul meu.
—Da, dar ăştia mi—au vorbit de un şef mult mai vestit decât războinicii obişnuiţi, unul care—ar fi
adus la mare cinstire poporul acela atât de puternic odinioară, dar care acuma a început să decadă,
indienii delaware din munţi.
—Un asemenea războinic ar trebui să aibă şi un nume.
—I se spune Inimă—Tare, căci e un om deosebit de curajos; şi bine i se spune, dacă tot ceea ce am
auzit despre faptele lui e adevărat.
Străinul aruncă asupra bătrânului o privire pătrunzătoare, ca şi cum ar fi vrut să citească în sufletul lui,
apoi întrebă:
—A văzut oare faţa—palidă vreun luptător din tribul meu?
—Niciodată.
Neastâmpăratul Paul scoase însă un strigăt puternic şi—l întrerupse, iar în momentul următor apăru din
partea cealaltă a desişului, trăgând după el un cal de luptă indian.
—Iată unul din animalele pieilor roşii cu care zic şi eu că te poţi făli, strigă el, în timp ce—i făcea loc
să treacă prin potecile înguste şi sălbatice. Nu se află în tot ţinutul Kentucky un brigadier care să se
poată lăuda că are un căluţ atât de bine legat şi cu un păr atât de strălucitor. Şaua—i spaniolă, ca a unui
grande din Mexic; şi uită—te la coamă şi la coadă, împletite şi împodobite cu mici mărgele de argint,
de parc—ar fi Ellen când îşi potriveşte părul strălucitor pentru vreun bal sau pentru vreo petrecere.
Crezi, bătrâne trapper, că e într—adevăr o gloabă ieşită din ieslea unui sălbatic?
—Mai încet, băiete, mai încet! Lupii pawnee sunt vestiţi pentru caii lor şi adesea se întâmplă să vezi un
războinic din prerie mult mai bine echipat decât un om de—al guvernământului din oraşe. Dar ăsta e
un animal pe care—l poate călări numai un şef puternic. Şaua, precum bine ai gândit, trebuie să—i fi
folosit cândva vreunei mari căpetenii spaniole, care şi—a pierdut—o odată cu viaţa în cine ştie ce
bătălie. Pot să vă asigur, pot să vă asigur că tânărul e fiul unui şef renumit, poate chiar al puternicului
Inimă—Tare.
În timpul acestei întreruperi neaşteptate, tânărul pawnee nu dădu nici semne de nerăbdare şi nici de
neplăcere; dar când găsi de cuviinţă că s—a discutat îndeajuns despre calul său, luă căpăstrul din mâna
lui Paul cu cel mai mare calm şi cu aerul unui om obişnuit să i se respecte toate dorinţele; apoi sări în
spatele animalului cu uşurinţa unui profesor de călărie. Nimic nu putea fi mai frumos şi mai sigur decât
ţinuta acestui sălbatic. Şaua, greoaie şi acoperită aproape toată de podoabe, era menită mai degrabă să
încânte ochii decât să—i fie de folos călăreţului. Adevărul era că mai mult îl împiedica să se mişte, iar
picioarele lui nu voiau să primească ajutorul unor născociri pe care le foloseau doar femeile, aşa cum
erau scările. Calul, care începu să se ridice numaidecât în două picioare, era, ca şi călăreţul, sălbatic şi
nestăpânit în mişcări; şi cu toate că nu putea fi vorba de nici un artificiu, felul în care se mişca vădea o
graţie neobişnuită. Animalul trebuie să se fi tras din vreun pursânge arab, încrucişat, într—un lung şir
de urmaşi, cu vreun armăsar mexican, cu vreunul spaniol şi cu vreun cal de luptă maur. Călăreţul, care
şi—l dobândise, pesemne, din provinciile Americii Centrale, îşi însuşise curajul şi graţia de a—l
stăpâni, calităţi proprii celui mai neînfricat şi priceput călăreţ din lume.
Tânărul pawnee nu—şi trăda prin nici un semn dorinţa de plecare. Se simţea însă mult mai în largul
său decât înainte şi, după cum se vedea, şi mai liber, căci se putea retrage oricând. Începu să călărească
încoace şi încolo, uitându—se mai nestingherit la albii din grup. Dar ori de câte ori ajungea la un
anumit punct, şi tocmai în clipa în care înţeleptul trapper se aştepta să—l vadă luându—şi zborul, el îşi
întorcea calul şi revenea pe acelaşi drum, uneori cu iuţeala unei căprioare hăituite, alteori mai domol,
cu o ţinută dintre cele mai demne. Nerăbdător să lămurească unele lucruri de care ţineau hotărârile lui
viitoare, bătrânul îşi luă inima în dinţi şi—l pofti iarăşi la vorbă; pentru asta făcu un gest limpede, prin
care—i dădu să înţeleagă c—ar dori să continue discuţia şi că are cele mai paşnice gânduri în ceea ce
—l priveşte. Ochiul ager al străinului prinse numaidecât gestul, dar lăsă să treacă oarecare timp până să
se apropie din nou de grup, căci acesta era îndeajuns de numeros ca să—i poată îngrădi, în orice clipă,
libertatea. Când se apropie totuşi destul pentru a putea vorbi cu uşurinţă, făcu lucrul acesta cu un
amestec curios de trufie şi neîncredere.
—E drum lung până în satul lupilor, spuse el, şi—şi întinse braţele, dar nu într—acolo unde trapper—
ul ştia că trăieşte tribul său, — şi drumul face tot felul de cotituri. Ce vrea să—mi spună cuţitul—lung?
—Da, tot felul de cotituri, mormăi în englezeşte bătrânul, dacă ai de gând să porneşti la drum pe
poteca asta, dar mult mai puţine decât cuprinde o minte vicleană de indian. Să spună fratele meu dacă
şefilor pawnee le place să vadă feţe străine în locuinţele lor?
Tânărul războinic îşi plecă trupul plin de graţie peste scara şeii, dar nu prea mult, răspunzând cu o
gravă demnitate:
—Când a uitat oare poporul meu să dăruiască cele de trebuinţă străinului?
—Dacă voi conduce pe fiicele mele la porţile lupilor, oare femeile lor le vor lua de mână? Şi
războinicii lor vor fuma cu tinerii mei?
—Ţara feţelor—palide a rămas în urmă; de ce călătoresc ei atât de departe spre soare—apune? Au
pierdut poteca, sau poate că femeile acestea aparţin războinicilor albi despre care am auzit c—au pornit
în susul fluviului ca să—i tulbure apele?
—Nici una, nici alta. Cei care—au pornit în susul fluviului Missouri sunt luptătorii Marelui Tată, pe
care acesta i—a trimis cu felurite treburi, dar noi suntem călători paşnici. Oamenii albi şi cei roşii sunt
vecini, şi oamenii albi doresc să le fie prieteni. Oare cei din tribul omaha nu—i vizitează pe lupi după
ce şi—au îngropat tomahawk—ul pe poteca dintre cele două naţiuni?
—Indienii omaha sunt bineveniţi.
—Şi indienii yankron şi tetonii lemn—ars, care trăiesc la cotitura fluviului cu „apa lâncedă", nu vin ei
oare în colibele lupilor să fumeze împreună cu aceştia?
—Tetonii sunt nişte mincinoşi, exclamă tânărul; nici nu îndrăznesc să închidă ochii în timpul nopţii;
nu, ei dorm numai pe soare. Priveşte, adăugă el, arătând cu un sălbatic triumf spre podoabele
jambierelor sale, scalpurile lor sunt în număr atât de mare, încât indienii pawnee fac negoţ cu ele. Lasă
—i pe indienii sioux să trăiască prin zăpezi; câmpiile şi bizonii sunt pentru bărbaţi.
—Ah, am aflat taina, spuse trapper—ul lui Middleton, care stătea în preajma bătrânului. Indianul ăsta
tânăr şi frumos e o iscoadă trimisă pe urmele tribului sioux; poţi vedea asta după vârful săgeţilor şi
după felul în care e vopsit, da, o poţi vedea şi după ochii lui, căci făptura unei piei roşii e totdeauna
potrivită cu ceea ce are de îndeplinit. Linişte, Hector, linişte! N—ai adulmecat niciodată până acum un
pawnee, căţelule? Jos, căţelule, jos! Fratele meu are dreptate, tribul sioux e un trib de hoţi. Oameni de
toate culorile şi de toate neamurile spun lucrul ăsta despre ei, şi spun adevărul adevărat. Dar oamenii
de la soare—răsare nu fac parte din tribul sioux şi ar dori să viziteze colibele lupilor.
—Capul fratelui meu e alb, răspunse războinicul, aruncându—i una din acele căutături ce spun multe,
în care se putea citi neîncredere, inteligenţă şi mândrie; apoi continuă, arătând spre răsărit: — şi ochii
lui au văzut multe lucruri, dar ar putea să—mi spună ce vede el acolo? Un bizon poate?
—Seamănă mai curând cu un nor care pluteşte la marginea câmpiei şi pe care—l luminează soarele. E
fumul cerurilor.
—E o înălţime a pământului şi pe culmea ei se află colibele feţelor—palide.
—Ochii tânărului pawnee sunt foarte buni dacă pot vedea un om cu pielea albă la o asemenea
depărtare.
Indianul se întoarse încet către bătrânul trapper şi după un scurt răstimp de tăcere, întrebă cu
severitate:
—Fratele meu poate vâna?
—Vai! Nu poate face decât ceea ce face un trapper nenorocit.
—Când câmpia e acoperită cu bivoli, îi poate vedea?
—Sigur că da, sigur că da, e mult mai uşor să vezi, decât să dobori un taur care goneşte prin prerie.
—Şi când păsările îşi iau zborul din pricina frigului, şi când nourii devin negri din pricina aripilor lor,
le poate vedea?
—Ei, ei, nu—i greu să găseşti o gâscă sau o raţă atunci când milioane de raţe şi de gâşte întunecă cerul.
—Când ninge şi zăpada acoperă colibele cuţitelor—lungi, poate vedea străinul fulgii pe cer?
—Acuma ochii mei nu mai sunt aşa de buni, răspunse bătrânul cu puţină mânie în glas, dar pe vremuri
eram vestit pentru agerimea ochilor.
—Pieile roşii dau peste cuţitele—lungi, aşa cum descoperă străinii bivolii sau păsările călătoare, sau
zăpada care cade pe pământ. Luptătorii voştri cred că Stăpânul vieţii a făcut tot pământul pentru albi.
Dar se înşeală. Sunt palizi şi îşi văd propriile lor feţe. Du—te! Un pawnee nu—i orb ca să—i
trebuiască mult timp până să dea de urma semenilor tăi!
Războinicul se opri însă brusc şi—şi lăsă, încordat, capul într—o parte, ca un om care ascultă. Apoi
porni călare până la capătul cel mai apropiat al desişului, privind cu multă luare—aminte peste preria
pustie. Trapper—ul, însă, nu înţelese nimic. Tânărul indian se întoarse uitându—se fix la Inez, mai
făcu de câteva ori drumul înainte şi înapoi, de astă dată la pas, având aerul unui om în sufletul căruia se
dă o luptă puternică. Îşi struni armăsarul care dădea semne de mare nerăbdare, şi păru că se pregăteşte
să spună ceva; când îşi plecă din nou capul în piept, era la fel de încordat ca şi mai înainte. Galopând
ca un cerb speriat, călări cu repeziciune timp de—o clipă, în cercuri scurte, ca şi cum n—ar fi ştiut
încotro s—o apuce, asemenea unei păsări înainte de—a porni în călătoria cea lungă, când se mai
roteşte de câteva ori în jurul cuibului. Iar după ce alergă puţin de—a curmezişul câmpiei, călătorii
noştri îl pierdură din ochi după prima ridicătură.
Cîinii, care dăduseră şi ei semne de mare nelinişte de la un timp încoace, îl urmară o bună bucată de
timp, apoi se opriră, se aşezară jos şi începură să chelălăie încet şi jalnic, prevestind cine ştie ce
nenorocire.
CAPITOLUL XIX
Cum, dacă nu s—o ţine pe picioare?

Shakespeare
Numeroasele întâmplări relatate mai sus s—au petrecut într—un răstimp foarte scurt, încât bătrânul,
care observase chiar şi cel mai neînsemnat amănunt, nu mai avu când să—şi exprime părerile în
legătură cu ceea ce—i făcuse pe străin să se poarte atât de ciudat. După dispariţia tânărului pawnee
clătină din cap şi, pe când pornea spre marginea desişului pe care—l părăsise tocmai atunci indianul,
bombăni:
—În aer sunt mirosuri şi sunete, cu toate că simţurile mele nu mai sunt bune de nimic, aşa că nici nu le
simt, nici nu le aud.
—Nu se vede nimic, strigă Middleton, care se ţinea tot timpul după el. Ochii şi urechile mele sunt cât
se poate de bune, şi—ţi garantez că nu se vede şi nu se aude nimic.
—Ochii tăi sunt buni, şi nici surd nu eşti, răspunse trapper—ul, cu o umbră de dispreţ; nu, băiete, nu.
Ei pot fi buni pentru a vedea ce se petrece într—o biserică sau pentru a auzi cum bat clopotele; dar
înainte de—a petrece un an de zile în prerie, poţi lua un curcan drept un bivol şi mugetul unui bivol
drept tunet. Pe câmpiile astea pustii natura te înşeală, căci aerul îţi aşterne în faţa ochilor o pânză
aidoma unei ape, şi cu greu poţi deosebi preriile de marea cea adevărată. Dar acolo, departe, se află un
semn asupra căruia un vânător nu se înşeală niciodată.
Trapper—ul arătă spre un pâlc de vulturi care pluteau deasupra câmpiei, la o distanţă nu prea mare de
ei, acolo unde se părea că—şi aţintise privirile şi războinicul pawnee. În primul moment, Middleton nu
putu desluşi micile puncte negre care umbreau faţa întunecată a norilor, dar cum păsările se apropiau
cu repeziciune, le putu distinge mai întâi formele, apoi auzi şi fâlfâitul aripilor lor grele.
—Ascultă! spuse trapper—ul, după ce izbuti să—l facă şi pe Middleton să desluşească şiragul jucăuş
al păsărilor. Acum se pot auzi şi bivolii, sau bizonii, după cum găseşte de cuviinţă să le spună doctorul,
cu toate că vânătorii de prin partea locului le spun bivoli. Şi eu cred că un vânător e mai în măsură să
—şi dea cu părerea asupra unui animal sau asupra numelui acestuia, adăugă el, uitându—se cu înţeles
la Middleton, decât unul care a răsfoit paginile unei cărţi, în loc să străbată faţa pământului pentru a
afla numele şi firea vieţuitoarelor ce—l locuiesc.
—Despre obiceiurile acestora vă pot vorbi eu, strigă naturalistul, care numai rareori scăpase prilejul să
nu aducă în discuţie punctul aşa de disputat al studiilor lui favorite. Numai că trebuie să avem cea mai
mare grijă în ceea ce priveşte utilizarea corectă a definiţiilor, pe care trebuie să le privim din punct de
vedere ştiinţific.
Dar privirile tuturor fură atrase de o privelişte nemaipomenită, care li se desfăşura chiar în faţa ochilor.
Până şi sfioasa Inez se grăbi să vină lângă Middleton pentru a putea vedea mai bine, iar Paul o chemă
şi pe Ellen, prinsă de îndatoririle ei domestice, ca să fie martoră la scena aceea atât de plină de viaţă.
În decursul tulburătoarelor întâmplări pe care am fost datori să vi le povestim, preria rămăsese într—o
singurătate deplină. Cerul se întunecase, e drept, de mulţimea stolurilor de păsări călătoare, dar în afară
de cei doi câini şi de măgarul doctorului, nici un singur patruped nu însufleţise nemărginitele întinderi
ale câmpiei. Şi iată că acum o neaşteptată invazie de animale schimbă scena ca prin farmec.
Întâi fură văzuţi câţiva tauri enormi, gonind peste ridicăturile cele mai îndepărtate ale preriilor, după
aceea urmară şiruri nesfârşite de câte un singur animal, apoi năvăli o masă aşa de compactă de trupuri
strânse unele într—altele, încât culoarea cafenie a ierburilor preriei fu acoperită cu totul de nuanţa ceva
mai închisă a blănurilor lor miţoase. Ciurda, pe măsură ce coloana se lungea şi se îngroşa, semăna tot
mai mult cu stolurile acelea fără număr de păsări mai mici, ce se văd deseori apărând în lungi şiraguri
din înaltul cerului şi sunt tot atât de numeroase ca şi frunzele pădurilor peste care trec. Nori de praf, ca
nişte mici coloane, se ridicau chiar din mijlocul ciurdei, ori de câte ori vreun animal, mai furios decât
celălalt, scurma pământul cu coarnele; iar din când în când se auzea, purtat de vânt, câte un muget
prelung.
Peste cei ce urmăreau spectacolul acesta sălbatic şi aşa de măreţ, se aşternu o lungă şi apăsătoare tăcere
care fu, în cele din urmă, întreruptă de trapper; acesta, fiind mult mai obişnuit cu asemenea privelişti,
era şi mult mai puţin copleşit de ea, sau poate că se lăsase mai puţin copleşit decât ceilalţi, fiindcă
pentru ei scena era de o uluitoare noutate.
—Iată, pe—acolo trec zece mii de animale, fără nici un paznic sau proprietar, în afară de Cel care le—
a dat viaţă şi le—a dăruit aceste largi câmpii drept păşune. Nici cel mai fălos guvernator al tuturor
Statelor n—ar putea vâna pe pământurile sale un taur mai semeţ decât unul dintr—ăştia, aflaţi la
îndemâna celor mai umili; şi nici după ce i—a scos muşchiul sau fleica n—ar putea—o mânca cu
aceeaşi poftă ca cel care şi—a îndulcit hrana cu osteneală şi şi—a câştigat—o potrivit legilor naturii,
stăpânind în mod cinstit ceea ce i—a scos Domnul în cale!
—Dacă pe platourile preriilor fumegă vreo cocoaşă de bivol, sunt de aceeaşi părere cu trapper—ul, îl
întrerupse, plin de voie bună, căutătorul de miere.
—Da, băiete, căci tu ai gustat şi ţi—ai dat seama de adevăratul înţeles al lucrurilor. Dar ciurda
cârmeşte spre noi şi s—ar cuveni să ne pregătim a o primi după cum se cuvine. Dacă ne—am ascunde,
bestiile astea cornute ar da buzna peste noi şi ne—ar călca în picioare ca pe nişte viermi; aşa că—i vom
pune la adăpost pe cei mai slabi, iar ceilalţi se vor aşeza la posturi, ca o adevărată avangardă, aşa cum
trebuie să facă nişte bărbaţi şi nişte vânători.
Şi cum timpul care le rămăsese era foarte scurt, porniră cu cea mai mare seriozitate să aducă la
îndeplinire ceea ce se cerea făcut. Inez şi Ellen fură aşezate la una din marginile desişului, cât mai
departe de ciurda care se apropia. Asinus fu postat la mijloc, ţinându—se seama de nervozitatea lui
obişnuită: iar bătrânul şi cei trei tovarăşi ai săi se împărţiră aşa încât să poată abate capul coloanei de
animale în caz că acestea s—ar apropia prea mult de ei. După mişcările nehotărâte ale celor cincizeci
sau o sută de tauri care conduceau ciurda, direcţia pe care urmau s—o apuce era însă neclară. Dar un
muget îngrozitor porni din spatele coloanei de praf, iscată chiar atunci în mijlocul ciurdei; îi răspunseră
printr—un fel de croncănit înfiorător toate stolurile de păsări de pradă ce zburau pe deasupra, ceea ce
dădu animalelor un nou imbold şi orice urmă de nehotărâre, în ceea ce priveşte direcţia, pieri. Şi, ca şi
cum ar fi fost fericite c—au descoperit semnele destul de îndoielnice ale unei păduri, toată grămada
aceea uriaşă de animale porni spre o ţintă sigură, începând să alerge în linie dreaptă spre micul refugiu
de tufişuri pe care l—am pomenit atât de des până acum.
În clipa aceea, primejdia deveni aşa de vădită, încât ar fi pus la grea încercare chiar şi nervii cei mai
tari. Flancurile masei aceleia întunecate de trupuri înaintau în aşa fel, încât formară o linie de front
concavă, şi fiece ochi ce scânteia cu atâta ferocitate din părul stufos şi încâlcit care acoperea capetele
taurilor era aţintit asupra desişului. Părea că fiecare animal caută să—şi întreacă vecinul pentru a
ajunge mai repede în desişul mult dorit; şi cum asupra celor din faţă se împingeau cele câteva mii de
animale din spate, se părea că animalele care conduceau ciurda se vor repezi asupra grupului ascuns în
tufiş, aşa că pieirea acestuia era un fapt mai mult decât sigur. Fiecare dintre oamenii noştri trăia
dramaticul moment al pericolului în felul lui propriu, potrivit caracterului şi împrejurărilor în care se
găsea.
Middleton şovăia. Simţea câteodată îndemnul de—a o lua pe Inez lângă el şi de—a încerca să scape
prin fugă. Dar, dându—şi seama că e cu neputinţă să alerge mai repede ca un bizon aţâţat, puse mâna
pe armă, hotărât să ţină piept acestei ciurde fără număr. Facultăţile doctorului Battius atinseră foarte
repede culmea unei tulburări mintale. Formele întunecate ale animalelor din ciurdă îşi pierdură
preciziunea liniilor, iar naturalistul începu să—şi imagineze că vede sălbatica adunare a tuturor
creaturilor lumii alergând asupra lui ca un singur trup, vrând parcă să răzbune feluritele injurii pe care,
în decursul vieţii lui de muncă neobosită, închinată ştiinţelor naturii, le pricinuise câtorva genuri. Aşa
că sistemul lui nervos fu atins de paralizia aceea pe care—o simţim cu toţii când suntem prada unui
coşmar. Incapabil de—a fugi sau de—a face un singur pas înainte, rămase ţintuit locului; dar în curând
dragostea lui înflăcărată pentru ştiinţă îl făcu să uite de orice, şi vrednicul naturalist începu, printr—un
deznădăjduit efort, să claseze câteva din animalele care se apropiau. În timpul acesta, Paul o chema pe
Ellen să vină lângă el, ca să—l ajute să strige cât mai tare, dar glasul lor se pierdu în mugetele şi
tropăiturile ciurdei. Era foarte furios, cu toate că se simţea, aţâţat de încăpăţânarea bestiilor şi de
sălbăticia priveliştii, şi aproape înnebunit din pricina interesului ce i—l stârneau şi a unui fel de teamă
inconştientă, în care drepturile naturii se amestecau destul de ciudat cu grija pentru Ellen; şi aproape că
—şi scuipă plămânii strigându—l pe bătrânul său prieten ca să facă ceva pentru a opri animalele.
— Hai, bătrâne trapper, răcni el, dă drumul uneia din vicleniile cu care te—a învăţat preria, căci altfel
vom fi striviţi sub un munte de cocoaşe de bivol!
Bătrânul, care stătuse tot timpul rezemat de carabina lui, uitându—se cum îşi schimbă ciurda direcţia,
hotărî c—a sosit momentul să dea semnalul de pornire. Îşi ridică arma spre taurul din fruntea hoardei şi
cu o vioiciune care făcea mare cinste tinereţii sale apuse, trase. Glontele nimeri animalul drept în cap,
între firele de păr încâlcite dintre coarne, şi animalul căzu în genunchi; apoi începu să—şi scuture cu
iuţeală capul şi se ridică pe neaşteptate, ca şi cum lovitura i—ar fi dat un nou imbold. Nu mai era timp
de şovăială. Şi atunci trapper—ul îşi aruncă carabina la pământ, îşi desfăcu braţele şi porni cu mâinile
goale, drept spre masa tălăzuitoare a animalelor.
Faţa unui singur om, susţinut de hotărârea şi de forţa aceea pe care numai inteligenţa le poate dărui,
reuşeşte mai întotdeauna să impună respect animalelor. Taurii din fruntea coloanei dădură înapoi, iar
pentru o secundă înaintarea fu frântă pe neaşteptate şi o masă densă de animale se înghesui până în faţă
de tot, în timp ce alte sute din spate fură date peste cap. Apoi, din spate, se auzi un nou şi înfiorător
muget şi turma se puse iarăşi în mişcare. Capul coloanei se răzleţi însă de rest şi trapper—ul,
încremenit ca o statuie, despărţi masa de animale în două curente vii. Middleton şi Paul urmară
numaidecât pilda bătrânului şi înfruntară şi ei primejdia, alcătuind un fel de stavilă.
Opreliştea pusă animalelor din faţă apără pentru câteva clipe desişul. Dar cum grosul ciurdei presa din
ce în ce mai puternic linia descoperită a apărătorilor, şi cum praful se îngroşase în aşa măsură încât
aceştia nu se mai vedeau aproape deloc, pericolul năvălirii animalelor asupra desişului creştea cu
fiecare clipă. Iar trapper—ul şi tovarăşii lui începură să se teamă; şi, încet—încet, prinseră să dea
înapoi din faţa mulţimii aceleia furioase de animale, când un taur ţâşni atât de aproape de Middleton,
încât îl şi atinse: iar în clipa următoare străbătea desişul cu iuţeala vântului.
—Apropiaţi—vă, strigă bătrânul, sau de nu, îl vor urma o mie de alţi diavoli!
Dar sforţările lor ar fi rămas fără nici un fel de rezultat, căci n—ar fi putut înfrunta torentul acela viu,
dacă Asinus, care—şi văzuse păşunea încălcată cu atâta sălbăticie, n—ar fi scos un zbierat îngrozitor.
Până şi cel mai puternic şi furios taur se cutremură auzind strigătul acela necunoscut şi ameninţător; iar
după asta, fiecare animal începu, înnebunit, să dea înapoi din faţa desişului, deşi numai cu o clipă
înainte dorea să ajungă la el cu aceiaşi nerăbdare cu care doreşte ucigaşul să atingă poarta sanctuarului.
Aşa că fluviul acela viu se despărţi, iar locul se goli pe dată; cele două coloane începură să se
depărteze în unghi drept de lângă desiş, ca să se reîntâlnească apoi de partea cealaltă, la depărtare de o
milă. În clipa când bătrânul văzu ce urmări neaşteptate avusese vocea măgarului începu să—şi
reîncarce cu cel mai mare calm arma, bucurându—se din cale afară de cele întâmplate.
—Aleargă ca nişte câini cu tinichelele prinse de coadă, aşa că nu trebuie să ne temem că se vor
întoarce înapoi; ceea ce animalele din urmă n—au auzit cu propriile lor urechi, îşi pot închipui cu
multă uşurinţă; şi dacă—şi schimbă totuşi hotărârea, nu ne va fi greu să—l facem pe Jeck să cânte şi
restul melodiei.
—Măgarul a vorbit, dar Balaam tace, strigă căutătorul de miere, care abia mai era în stare să răsufle;
căci, deşi începuse să râdă când îl auzise pe Asinus, încercase o adevărată panică. Omului i s—a tăiat
în aşa fel vorba, de parcă i s—ar fi aşezat pe vârful limbii un roi de albine tinere şi din pricina
înţepăturii lor îi e teamă să vorbească!
—Ei, ce mai e nou, prietene? continuă trapper—ul, uitându—se către naturalist, care stătea tot
nemişcat şi tot în extaz. Cum te mai simţi, prietene, tu care—ţi petreci viaţa trecând în catastif numele
şi firea animalelor de pe câmpii şi a păsărilor din aer, şi care te—ai speriat de o hoardă de bivoli în
goană? Cu toate c—ai fi în stare să—mi iei până şi dreptul de—a le spune pe numele acela care e—n
gura fiecărui vânător şi negustor de lângă frontiere.
Dar bătrânul se înşela imaginându—şi că—l poate provoca pe doctor la o discuţie. Începând din clipa
aceea, doctorul n—a mai fost auzit nicicând, în afară de o singură data, pronunţând vreun cuvânt prin
care să indice specia sau genul vreunui animal. Refuză cu încăpăţânare să mai consume carne de vită,
şi chiar în clipa de faţă, când se află într—un oraş de pe malul mării, înconjurat de cinstea ce i se
cuvine unui savant, întoarce spatele, scuturat de un fior, ori de câte ori vede acele delicioase cărnuri
servite atât de des la ospeţele de pe nave şi care întrec cu mult în calitate mâncărurile cunoscute sub
acelaşi nume în renumitele restaurante de la Londra sau în nu mai puţin vestitele restaurante pariziene.
Pe scurt, dezgustul vrednicului nostru naturalist pentru carnea de vită se aseamănă întru totul cu cel al
unui câine căruia ciobanul îi pune botniţă şi—l leagă fedeleş, în aşa fel, ca să poată trece peste el toată
turma de oi înainte de—a intra în ţarcul lor; se spune că procedeul acesta iscă în bietul animal o mare
scârbă pentru carnea de oaie, şi asta pentru toată viaţa. Între timp, Paul şi, trapper—ul izbutiră să—şi
stăpânească hohotele de râs pe care starea de absenţă mintală a învăţatului lor tovarăş le aţâţase din
nou; apoi doctorul începu să respire din ce în ce mai tare, ca şi când plămânii lui ar fi fost acţionaţi de
—o pereche de foaie, şi în cele din urmă fu auzit folosind anumiţi termeni, în acea unică împrejurare
amintită mai sus.
—Boves Americani horridi !exclamă doctorul, punând un deosebit accent pe cel din urmă cuvânt; după
care amuţi din nou, ca un om căruia nu—i pot ieşi din minte anumite întâmplări stranii.
—Ei, ochii—s destul de oribili, recunosc şi eu, răspunse trapper—ul; creatura asta e destul de
groaznică la vedere pentru cineva neobişnuit cu înfăţişarea şi tumultul vieţii adevărate; dar curajul
animalului ăstuia nu—i nici pe departe atât de mare pe cât s—ar părea. Doamne, omule! dacă ai fi
vreodată atacat de o familie întreagă de urşi cenuşii, aşa cum mi s—a întâmplat mie şi lui Hector la
marile cascade de pe Miss... Ah! Iată că vine şi restul ciurdei, iar la urmă o haită de lupi flămânzi, gata
să înhaţe animalele bolnave sau pe cele care şi—au frânt gâtul când s—au dat peste cap. Ah! dar după
ăştia aleargă şi—un grup de oameni călare, sau dacă nu, n—am făptuit în viaţa mea un singur păcat.
Aici, băiete, căci îi poţi vedea foarte bine din partea asta, chiar în locul acela unde—a împrăştiat vântul
colbul. Roiesc în jurul unui bivol rănit, şi—i vin de hac bietei fiare cu săgeţile lor.
Middleton şi Paul zăriră şi ei, nu după mult timp, grupul acela întunecat, pe care privirea ageră a
bătrânului îl descoperise mult mai înainte. Erau, într—adevăr, vreo cincisprezece sau douăzeci de
oameni călări, care se roteau în jurul unui taur deosebit de vânjos, încolţit din toate părţile; acesta era
prea grav rănit pentru a încerca să fugă, dar şi prea mândru pentru a se lăsa doborât, cu toate că
puternicul lui trup slujise drept ţintă la zeci de săgeţi. Dar lancea unui indian voinic curmă rezistenţa
animalului, şi bivolul îşi luă rămas bun de la viaţă printr—un muget care, trecând peste locul unde se
afla grupul călătorilor noştri, ajunse până la urechile ciurdei speriate şi o sili să—şi iuţească pasul.
—Cât de bine cunoaşte un pawnee rostul unei vânători de bivoli, spuse bătrânul, după ce privi câtva
timp scena, plin de—o vădită mulţumire. Aţi văzut şi voi cum a plecat ca dus de vânt înainte de ivirea
ciurdei. A făcut asta ca să nu lase urme în aer, ca să poată abate turma din urmă şi ca să... Ah! dar ce—
i asta? Indienii aceia de colo nu—s pawnee! Penele de pe capul lor sunt aripi şi cozi de bufniţă... Ah!
aşa precum sunt un nenorocit de trapper cu vederea scurtă, tot aşa şi aceia de—acolo sunt O bandă de
indieni sioux, fie ei blestemaţi să fie ! În desiş băieţi, în desiş! O singură dată de—şi mai aruncă ochii
spre noi şi rămânem goi până la piele, şi asta tot aşa de sigur pe cât e de sigur că fulgerul arde crengile,
deşi s—ar putea întâmpla ca şi propria noastră viaţă să ne fie pusă în pericol.
Middleton îşi întoarse faţa de la priveliştea aceasta sălbatică pentru a privi ceva care—i făcea mult mai
multă plăcere: tânăra şi frumoasa lui mireasă. Paul îl apucă pe doctor de braţ şi, cum trapper—ul îl
urmă şi el numaidecât, întregul grup se adună laolaltă în desiş. După câteva explicaţii scurte, în
legătură cu noul pericol ce—i ameninţa, bătrânul, de la care aşteptau cu toată încrederea îndrumările
necesare, ţinând seama de marea lui experienţă, vorbi astfel:
—Asta este o regiune, şi trebuie să ştiţi lucrul ăsta cu toţii, unde un braţ puternic e mult mai folositor
decât dreptatea şi unde legea oamenilor albi e aproape necunoscută. Aşa că totul ţine de înţelepciune şi
de forţă. Dacă, urmă el, pipăindu—şi faţa asemenea omului care cântăreşte cu chibzuială toate
dedesubturile unei situaţii încurcate, dacă s—ar putea găsi ceva care să—i silească pe indienii sioux să
se ia la harţă cu Ishmael şi cu tot neamul lui, atunci noi am putea ieşi la iveală, asemenea corbilor după
încleştarea fiarelor, culegând rămăşiţele de pe jos; dar mai sunt şi indieni pawnee în preajmă. Şi ăsta e
un lucru cât se poate de sigur, fiindcă tânărul acela n—ar fi îndrăznit să călărească aşa de departe de
satul lui fără un scop anume. Aici se află, deci, patru tabere, la o depărtare de—o bătaie de tun, şi nici
una din ele nu poate avea deplină încredere în cealaltă. Şi lucrurile astea ne îngreuiază puţin mişcările,
mai ales într—o regiune unde ascunzişurile se găsesc aşa de rar. Dar suntem trei oameni bine înarmaţi
şi cred că pot spune trei bărbaţi cu inima tare...
—Patru, îl întrerupse Paul.
—Ce? spuse bătrânul, uitându—se pentru prima dată la tovarăşii lui.
—Patru, repetă căutătorul de miere, arătând spre naturalist.
—Fiecare pădure îşi are uscăturile ei, urmă, plin de duritate, omul de la hotare. Prietene, va fi nevoie
să—ţi ucidem măgarul!
—Să—l ucidem pe Asinus? Ar fi un act de cruzime fără rost.
—Nu înţeleg nimic din cuvintele astea care—şi ascund înţelesul în sunete; cruzime e să jertfeşti un
creştin în locul unui animal. Ar fi tot atât de înţelept să suflăm într—o trompetă sau să lăsăm animalul
să zbiere din nou, ceea ce ar însemna să—i aţâţi pe indienii sioux.
—Voi răspunde eu însumi pentru tăcerea lui Asinus, care foarte rar glăsuieşte fără motiv.
—Se spune că poţi cunoaşte un om după cei cu care se adună, răspunse bătrânul, şi de ce nu şi un
animal? Am fost nevoit să fac odată un marş forţat, în timpul căruia am înfruntat nenumărate primejdii,
iar tovarăşul ce—l aveam nu—şi deschidea gura decât ca să cânte; şi multe griji şi încurcături mi—a
mai făcut acel ins. Asta s—a întâmplat pe vremea poveştii aceleia cu bunicul dumitale, căpitane! Avea
însă un gâtlej omenesc şi ştia să şi—l întrebuinţeze foarte cuminte în anumite împrejurări, cu toate că
nu—şi prea bătea capul să ţină întotdeauna seama dacă e locul şi timpul potrivit unor asemenea lucruri.
Vai mie! Dac—aş mai fi şi acum ca pe vremea aceea, nu ne—ar scoate prea uşor din tufiş o bandă de
indieni sioux! Dar la ce foloseşte lauda când vederea şi forţa s—au dus? Războinicului pe care indienii
delaware îl numeau odinioară Şoim, din pricina ochilor lui ageri, acuma i s—ar potrivi mai bine
numele de cârtiţă. De aceea, cred că ar fi mult mai cuminte să ucidem animalul.
—Da, se află oarecare adevăr în toate astea, spuse Paul, muzica e muzică, şi e totdeauna zgomotoasă
fie că e scoasă de o vioară, fie că e făcută de un măgar. Aşa că sunt de aceiaşi părere cu bătrânul şi
spun că trebuie să ucidem animalul.
—Prieteni, rosti naturalistul, privind cu ochii îndureraţi spre tovarăşii ce puneau la cale planuri atât de
sângeroase; nul ucideţi pe Asinus; e un specimen dintr—o rasă despre care se pot spune multe lucruri
bune şi puţine rele. Curajos şi docil pentru al său genus, modest şi răbdător chiar pentru umila lui
specie. Am făcut multe drumuri împreună şi moartea lui mă va umple de întristare. Cum s—ar simţi
sufletul tău, venerabile vânător, dacă ar trebui să te desparţi într—un fel tot atât de prematur de
credinciosul tău câine?
—Animalul nu va muri, spuse bătrânul, dregându—şi glasul pe neaşteptate şi într—un fel care vădea
destul de limpede cât de mult îl impresionase apelul doctorului. Dar glasul lui va trebui sugrumat.
Leagă—i botul cu frânghia asta, şi să lăsăm restul în grija Providenţei.
Încredinţat astfel de două ori în ceea ce priveşte tăcerea lui Asinus, căci Paul legă numaidecât botul
măgarului aşa cum i se ceruse, trapper—ul păru mulţumit.
Apoi se îndreptă spre marginea desişului pentru a face unele recunoaşteri.
Vacarmul care însoţise trecerea ciurdei pierise şi el : mai bine zis se auzea încă rostogolindu—se peste
prerie la o depărtare de o milă. Norii de praf se împrăştiau în bătaia vântului, şi acolo unde cu zece
minute înainte fusese o învălmăşeală atât de sălbatică, acum era un loc pustiu.
Indienii sioux puseseră mâna pe o pradă bogată şi păreau atât de mulţumiţi, încât nu se mai interesau
de restul ciurdei. Doisprezece din ei rămăseseră însă în jurul taurului doborât, deasupra căruia se
roteau, cu aripile nemişcate şi privind cu ochi lacomi, câteva păsări de pradă, pe când ceilalţi indieni
cercetau, călare, împrejurimile ca şi cum s—ar fi aşteptat să le iasă în cale şi altfel de pradă. Trapper—
ul, plin de curiozitate, cântărea forţa şi examina echipamentul celor care se apropiau mai mult de desiş.
Până la urmă, arătă lui Middleton pe unul din ei, spunându—i că—i Weucha.
—De astă dată nu numai c—am aflat cine sunt, dar ştiu şi ce vor, continuă îngândurat bătrânul şi—şi
clătină capul.; Au pierdut urma lui Ishmael şi acum îl caută. Bivolii ăştia le—au ieşit în cale
întâmplător şi, pornind să—i vâneze, nenorocul a scos la iveală şi ridicătura pe care s—a aşezat
neamul colonistului. Vezi păsările acelea care pândesc rămăşiţele animalului doborât de indieni? În
asta stă toată morala vieţii din prerie. O bandă de indieni pawnee călătoresc departe de aşezările lor pe
urma acestor sioux, aşa după cum păsările acelea îşi pândesc hrana, iar noi, care am intrat destul de
adânc în acest joc, trebuie să—i privim şi pe unii şi pe alţii. Ah! dar ce fac acolo târâtoarele acelea? Pe
viaţa mea, sunt sigur c—au găsit locul unde şi—a dat sfârşitul nenorocitul acela de băiat!
Bătrânul nu se înşelase. Weucha şi cu unul din sălbaticii care—l însoţeau ajunseră la locul pomenit,
unde se mai vedeau încă urmele luptei şi ale vărsării de sânge. Stăteau călare şi cercetau semnele
acelea bine cunoscute cu priceperea şi înţelegerea obişnuită a indianului. Lucrul acesta ţinu destul de
mult şi dădu, după cum se părea, roade bune. În cele din urmă scoaseră amândoi odată un strigăt tot
atât de înfiorător şi sinistru ca şi cel pe care—l scoseseră câinii cu câtva timp înainte, când văzuseră
urmele acelea de moarte, strigăt ce aduse în scurt timp toată banda lângă ei, întocmai cum lătratul
pătrunzător al şacalului adună, aşa cum se spune, toată haita în jurul prăzii.
CAPITOLUL XX
Bine—ai venit, bătrâne Pistol!

Shakespeare
Nu trecu mult şi trapper—ul îşi dădu seama că Mahtoree e căpetenia indienilor sioux. Acesta
răspunsese la chemarea lui Weucha printre cei din urmă şi, în clipa când ajunse la locul în care se
strânsese întreaga bandă, se aruncă jos de pe cal şi începu să cerceteze semnele acelei lupte
nemaipomenite, cu toată demnitatea şi atenţia cuvenite rangului şi răspunderii ce le avea. Războinicii,
căci era cât se poate de limpede că făceau parte din acea tagmă de oameni cruzi şi neînfricaţi, se ţineau
cu răbdare deoparte; şi atâta timp cât căpetenia lor fu absorbită de o îndeletnicire atât de gravă, nu
scoase nici unul o vorbă. Trecură mai multe minute înainte ca Mahtoree să dea semne de oarecare
mulţumire. Îşi plimbă atunci privirea pe pământ şi şi—o aţinti asupra semnelor la care se oprise şi
Ishmael, semne mai mult decât vădite, şi tot atât de revoltătoare, ale unei lupte sângeroase; apoi făcu
semn oamenilor să—l urmeze.
Şi întreaga bandă se îndreptă într—un suflet spre desiş, oprindu—se numai la câţiva iarzi depărtare de
locul din care Esther îşi îndemnase fiii să pătrundă înăuntrul lui. Cititorul îşi poate cu uşurinţă imagina
că trapper—ul şi tovarăşii lui priveau cu groază manevra lor ameninţătoare. Bătrânul îi adună pe toţi
cei în stare să poarte arma lângă el şi—i întrebă, de—a dreptul, cu glas scăzut însă, ca nu cumva
vorbele lui să ajungă la urechile indienilor, dacă sunt pregătiţi să se bată pentru libertatea lor, sau poate
că au de gând să urmeze un drum ceva mai blând, drumul înţelegerii adică. Şi cum lucrul acesta îi
privea în aceeaşi măsură pe toţi, el puse întrebarea ca şi cum ar fi fost vorba de un consiliu de război şi
într—un fel care mai amintea urmele unei vechi trufii militare. Paul şi doctorul îşi aveau fiecare
părerea lui, deosebită de a celuilalt; cel dintâi voia să se pună numaidecât mâna pe arme, iar al doilea
susţinea cu toată căldura o politică ceva mai paşnică. Middleton, care—şi dădu seama că între cei doi
bărbaţi, mânaţi de sentimente atât de diferite, s—ar putea isca o discuţie cât se poate de înfierbântată,
ceea ce ar fi fost deosebit de primejdios, găsi nimerit să joace rolul de arbitru; sau, mai bine zis, să
rezolve problema singur. Înclina şi el de partea soluţiei paşnice, fiindcă era limpede că duşmanii, mult
mai numeroşi, i—ar nimici în mod sigur.
Trapperul ascultă argumentele tânărului soldat cu cea mai mare atenţie; şi cum acesta vorbea cu
siguranţa omului care nu se lasă orbit de frică, îl convinse şi pe bătrân.
—Asta—i drept, spuse trapper—ul, după ce Middleton termină de vorbit; e foarte adevărat că ceea ce
omul nu poate săvârşi cu forţa, trebuie să dobândească prin înţelepciune. Căci înţelepciunea îl face mai
puternic decât bivolul şi mai iute decât gazela. Rămâneţi pe loc acum şi ţineţi—vă cât mai aproape
unul de altul. Viaţa mea şi capcanele mele nu preţuiesc mare lucru când se află în joc fericirea atâtor
suflete omeneşti, mai cu seamă că eu cunosc toate ascunzişurile vicleniei indienilor. Aşa că mă voi
duce în prerie singur. Şi nădăjduiesc să pot abate privirea tribului sioux de la tufişul ăsta, dându—vă
prilej şi timp pentru fugă.
Apoi, ca şi cum ar fi fost hotărât să nu—şi plece urechea la nici o împotrivire, bătrânul îşi puse liniştit
carabina pe umăr şi, străbătând netulburat desişul ieşi în prerie; dar făcu în aşa fel, încât indienii nu—l
văzură apărând din desiş.
Când în faţa indienilor sioux se ivi silueta unui bărbat îmbrăcat în haine de vânătoare şi purtând o
binecunoscută şi temută armă, aceştia fură cuprinşi de o mare mirare, deşi se fereau să şi—o arate.
Viclenia trapper—ului reuşi în aşa măsură, încât nici unul din ei nu—şi putu da seama dacă bătrânul
venise din prerie sau din desiş, cu toate că se uitau tot timpul, plini de neîncredere, spre tufiş. Apoi se
opriră la o aruncătură de săgeată de tufiş: dar când bătrânul se apropie destul de mult pentru ca aceştia
să—şi poată da seama că nuanţa aceea roşcată, pe care timpul şi soarele o aşternuseră pe figura
acestuia, acoperea o faţă palidă, începură să se dea încetul cu încetul înapoi, până ajunseră la o distanţă
ce—i punea în afara primejdiei unei arme de foc.
În timpul acesta, bătrânul continua să înainteze, până când ajunse destul de aproape ca să poată fi auzit
cu uşurinţă. Apoi se opri şi, aruncându—şi carabina la pământ, ridică mâinile cu palma întoarsă spre
ei, în semn de pace. Şi după ce—şi linişti câinele prin câteva cuvinte mustrătoare, căci animalul
supraveghea grupul de sălbatici într—un fel ce lăsa să se vadă că—şi dădea foarte bine seama că e
vorba de oamenii care—i capturaseră cu puţin înainte stăpânul, începu să vorbească în limba indienilor
sioux:
—Fraţii mei sînt bineveniţi, spuse el, luându—şi, din viclenie, rolul de stăpân al acelor locuri şi
purtându—se după toate regulile ospitalităţii. Sunt departe de satele lor şi sunt flămânzi. N—ar vrea să
mă urmeze în lăcaşul meu pentru a mânca şi a dormi?
De îndată ce—i auziră vocea, strigătul de bucurie care izbucni din douăsprezece gâtlejuri îl încredinţă
pe înţeleptul trapper că aceştia îl recunoscuseră. Dar, dându—şi seama că e prea târziu ca, să mai dea
înapoi, profită de uluiala care pusese stăpânire pe ei, în timp ce Weucha îi lămurea cu cine au de—a
face, şi porni să înainteze din nou, până ce ajunse în faţa temutului Mahtoree. A doua convorbire dintre
cei doi bărbaţi atât de remarcabili începu prin obişnuitele semne de neîncredere ale oamenilor de la
frontieră. Preţ de o clipă rămaseră fără să scoată o vorbă, în care timp se cercetară unul pe altul.
—Unde sunt tinerii tăi? întrebă cu multă asprime şeful teton, după ce se convinse că faţa încremenită a
trapper—ului refuză să trădeze tainele stăpânului său, cu toată căutătura lui înfiorătoare.
—Cuţitele—lungi nu umblă în bandă ca să prindă castorii.
Sunt singur.
—Capul tău e alb, dar ai limba înspicată. Mahtoree a fost în tabăra ta. Şi el ştie că nu eşti singur. Unde
e tânăra ta soţie şi războinicul pe care l—am găsit cu tine în prerie?
—N—am soţie. I—am spus doar fratelui meu că femeia şi prietenul ei sunt nişte străini. Cuvintele unui
om bătrân ca mine trebuie crezute, nu uitate. Indienii dakota i—au găsit pe călători dormind şi şi—au
închipuit că aceştia nu mai au nevoie de cai. Femeile şi copiii feţelor—palide nu—s obişnuiţi să
meargă pe jos cale lungă. Caută—i acolo unde i—ai lăsat.
Ochii tetonului aruncară scântei când răspunse:
—Au plecat; dar Mahtoree e un şef înţelept, iar ochii lui pot să vadă până foarte departe.
—Vede oare şeful tetonilor vreun om pe câmpiile astea goale? răspunse trapper—ul cu aceeaşi
expresie neclintită. Sunt foarte bătrân şi vederea mi—a mai slăbit. Unde sunt?
Şeful ramase tăcut o clipă, ca şi cum n—ar fi găsit că e de demnitatea lui să tăgăduiască un fapt de care
nu se îndoia. Apoi, arătând urmele de pe jos, spuse, îndulcindu—şi vocea şi căutătura într—un chip cu
totul neaşteptat:
—Tatăl meu şi—a agonisit înţelepciunea în multe ierni; mi—ar putea spune atunci ai cui mocasini au
lăsat urmele acestea?
—Au fost lupi şi bivoli prin prerie, şi poate c—au fost chiar şi pume.
Mahtoree îşi aruncă privirea spre desiş, ca şi cum presupunerea aceasta din urmă ar fi putut avea
oarecare temei. Şi arătând într—acolo, porunci tinerilor lui războinici să facă o recunoaştere mai
temeinică; dar în acelaşi timp le atrase atenţia, uitându—se cu asprime spre trapper, c—ar putea fi
atraşi în cursă de cuţitele—lungi. Trei sau patru tineri, pe jumătate goi şi cu privirea ageră, îşi biciuiră
caii ca la comandă şi ţâşniră înainte pentru a—i executa ordinul. Bătrânul tremură puţin când văzu
manevra sălbaticilor, gândindu—se la firea năvalnică a lui Paul. Tetonii dădură roată desişului de vreo
câteva ori, apropiindu—se de el din ce în ce mai mult, apoi se întoarseră în galop înaintea căpeteniei
lor şi—i raportară că desişul pare cu adevărat deşert. Cu toate acestea, trapper—ul supraveghea fără
încetare ochii lui Mahtoree pentru a dibui ce gânduri îi trec prin minte şi, dacă i—ar fi fost cu putinţă,
pentru a—i abate în vreun fel oarecare neîncrederea; dar, deşi era deprins să cerceteze felul de—a
reacţiona al indienilor nu—şi putu da seama numai după ceea ce citea pe chipul şefului teton dacă
acesta credea sau nu vorbele propriilor săi războinici. În loc să răspundă la ceea ce—i aduseseră la
cunoştinţă iscoadele, începu să vorbească, plin de gingăşie, cu calul său; apoi, făcând semn unui tânăr
să ţină frâul, sau mai curând căpăstrul prin care—şi stăpânea animalul, îl luă pe trapper de braţ şi—l
duse puţin mai la o parte de restul bandei.
—Fratele meu a fost oare războinic? întrebă vicleanul indian pe un ton care voia să pară împăciuitor.
—Oare frunzele nu acoperă copacii în anotimpul roadelor? Haide: indienii dakota n—au văzut în viaţa
lor atâţia războinici câţi am văzut eu dându—şi sufletul. Dar ce însemnătate pot avea aducerile aminte,
adăugă el în englezeşte, când membrele înţepenesc şi vederea scade?
Şeful teton îl privi cu asprime câteva clipe, ca şi cum ar fi vrut să dea în vileag prefăcătoria cuvintelor
pe care le auzise; dar limpezimea ochilor şi faţa neclintită a trapper—ului îi întăreau cuvintele, vădind
că spusese adevărul—adevărat; luă deci mâna bătrânului şi şi—o aşeză foarte curtenitor pe cap, în
semn de respect, aşa cum se cuvenea anilor şi experienţei acestuia.
—De ce spun atunci cuţitele—lungi fraţilor lor roşii să—şi îngroape tomahawk—ul, spuse el, deşi
tinerii lor nu—şi uită niciodată vitejia, întâlnindu—se atât de des unii cu alţii şi pătându—şi mâinile de
sânge?
—Naţiunea mea e mult mai numeroasă decât bivolii preriilor şi porumbeii văzduhurilor. Certurile lor
sunt dese, cu toate că războinicii lor sunt puţini la număr. Nu toţi ies pe câmpul de luptă, ci numai cei
înzestraţi cu darul vitejiei, şi de aceea ei văd atâtea bătălii.
—Nu—i aşa: tatăl meu greşeşte, răspunse Mahtoree, zâmbindu—i în acelaşi timp cu multă căldură, ca
şi cum ar fi vrut să—şi ceară iertare c—a fost nevoit să contrazică un om atât de bătrân, un om pentru a
cărui existenţă şi vârstă, avea tot respectul. Cuţitele—lungi sunt plini de înţelepciune şi de vitejie; şi
toţi bărbaţii lor ar vrea să fie războinici. Şi ar lăsa pieilor roşii sarcina de—a săpa rădăcinile şi de—a
plivi grânele; dar un dakota nu se naşte pentru a trăi ca o femeie; căci el trebuie să lovească în triburile
pawnee şi omaha dacă nu vrea să se piardă numele strămoşilor săi.
—Stăpânul Vieţii priveşte cu ochi binevoitori spre copiii Săi care mor în lupta dusă pentru dreptate;
dar El rămâne orb şi urechile Lui sunt surde la strigătele unui indian care—şi găseşte moartea în timp
ce jefuieşte sau îşi vatămă semenii.
—Tatăl meu e bătrân, spuse Mahtoree, uitându—se la tovarăşul său copleşit de ani cu o privire plină
de ironie, care arăta îndeajuns că face parte dintre cei ce trec cu uşurinţă peste stavilele puse de vârstă.
E foarte bătrân; a făcut vreo călătorie în ţara cea îndepărtată? Şi şi—a dat el oare osteneala să se
întoarcă înapoi şi să povestească celor tineri ceea ce—a văzut?
—Tetonule! răspunse traperr—ul lovind mânios cu patul carabinei în pământ, deşi îşi privea tovarăşul
cu obişnuita lui seninătate. Am auzit că în poporul meu se găsesc bărbaţi care se îndeletnicesc cu
meşteşugul de—a vindeca bolile şi că până la urmă ajung să—şi închipuie că sunt ei înşişi zei; şi râd
de credinţă, crezând numai în deşertăciunile lor. Asta poate fi adevărat; şi e adevărat, fiindcă i—am
văzut cu ochii mei. Dar un războinic care—şi duce zilele într—un lăcaş ce are drept acoperiş norii, un
lăcaş de unde poate privi în fiecare clipă şi cerul şi pământul, şi care vede în fiecare zi atotputernicia
Marelui Spirit, ar trebui să fie mai umil. Şi o căpetenie tetonă ar trebui să fie mult prea înţeleaptă ca să
râdă atunci când e vorba de dreptate.
Vicleanul Mahtoree, care văzuse că purtarea lui îngăduitoare nu făcuse cine ştie ce impresie asupra
bătrânului, schimbă pe loc tactica şi începu să vorbească despre ceva care—l interesa în mult mai mare
măsură. Îşi puse curtenitor mâna pe umărul trapper—ului şi—l conduse puţin mai departe, până
ajunseră la o depărtare de aproape cincizeci de paşi de marginea desişului. Îşi aţinti căutătura—i
pătrunzătoare pe faţa cinstită a bătrânului şi urmă:
—Dacă tatăl meu şi—a ascuns tinerii în desişul acesta; să le spună să iasă afară. Poţi vedea bine că
unui dakota nu—i e frică; Mahtoree e o căpetenie mare; un războinic cu capul alb şi pe cale de—a
pleca în ţara Spiritelor nu poate avea limba înspicată, asemenea şarpelui.
—N—am spus minciuni. De când Marele Spirit mi—a dăruit viaţă, am trăit tot timpul prin păduri şi pe
câmpiile goale, fără casă şi fără familie. Sunt un vânător şi umblu pe poteca mea singur.
—Tatăl meu are o carabină bună. S—o îndrepte spre desiş şi să tragă.
Bătrânul şovăi o clipă, pe urmă începu să se pregătească, încet, pentru a da toată greutatea cuvenită
cuvintelor pe care tocmai le spusese, căci înţelese numaidecât că altfel nu putea adormi bănuiala
vicleanului său tovarăş. Apoi, în timp ce—şi apropia arma de ochii lui tulburaţi şi slăbiţi de vârstă,
aceştia trecură peste diferitele obiecte ce se găseau printre frunzele multicolore ale desişului până când
izbutiră să se fixeze asupra tulpinii cafenii a unui copac subţire. Şi, având în faţa ochilor numai
obiectul acesta, ridică arma şi trase. Dar abia ieşi glontele din ţeavă, că mâna trapper—ului şi fu
cuprinsă de tremur, lucru care, dacă i s—ar fi întâmplat cu o secundă mai devreme, l—ar fi făcut cu
totul incapabil de o asemenea încercare îndrăzneaţă. Urmară câteva clipe de linişte înspăimântătoare;
bătrânul se aştepta să audă ţipetele femeilor; dar în timp ce fumul se destrăma în vânt, privirea lui
descoperi copacul acela subţire, a cărui coajă fusese jupuită de glonte, şi se simţi fericit că vechea—i
măiestrie nu—l părăsise încă. Lăsă arma în jos şi se întoarse din nou către tovarăşul său, cu un aer plin
de siguranţă:
—Fratele meu e mulţumit?
—Mahtoree e una din căpeteniile indienilor dakota, răspunse vicleanul teton şi—şi puse mâna pe piept,
dându—i astfel toate asigurările că—l crede. El ştie că un războinic care a fumat în consiliile de război
până i—a albit părul cu totul nu poate umbla într—o tovărăşie îndoielnică. Dar oare tatăl meu na
călărit, mai demult, asemenea unui şef bogat al feţelor—palide, în loc să meargă pe jos ca un konza
flămând?
—Niciodată! Wahcondah mi—a dăruit picioare şi totodată hotărârea de—a mă folosi de ele. Şaizeci de
veri şi de ierni am călătorit în pădurile Americii, şi zece ani grei am trăit pe câmpiile astea nesfârşite,
fără să fi avut prea des nevoia de—a mă folosi de celelalte creaturi ale Domnului pentru a merge dintr
—un loc într—altul.
—Dacă tatăl meu a trăit aşa de mult în umbra pădurilor, atunci de ce—a venit în prerie? Soarele îl va
arde cu totul.
Bătrânul se uită câtva timp cu tristeţe de jur împrejur, apoi se întoarse cu un aer aproape încrezător
spre tovarăşul său şi—i spuse:
—Am petrecut primăvara, vara şi toamna vieţii mele printre copaci. Şi iată că iarna zilelor mele a sosit
şi ea, şi m—a găsit acolo unde mi—a plăcut să trăiesc, în liniştea pădurilor! Tetonule, eu n—am
dormit fericit decât acolo unde ochii mei puteau privi printre crengile brazilor şi ale fagilor spre lăcaşul
Spiritului cel Bun al poporului meu. Iar dacă simţeam nevoia să—mi deschid inima Lui, în timp ce
focurile Sale ardeau deasupra capului meu, poarta era deschisă şi se afla drept în faţa ochilor mei. Dar
topoarele şi tăietorii de lemne m—au trezit. Şi timp foarte îndelungat, urechile mele n—au auzit decât
zgomotul topoarelor care doborau copacii. Am răbdat zgomotul ăsta ca un războinic şi ca un bărbat;
căci am ştiut eu de ce rabd; dar când temeiurile astea au pierit, m—am hotărât să fug de zgomotele
acelea blestemate. Si asta a însemnat o grea încercare pentru curajul şi deprinderile mele; dar auzisem
vorbindu—se de întinderile astea pustii şi am venit aici, ca să nu mai văd cu câtă patimă nimicesc
pădurile semenii mei. Spune—mi, oare n—am făcut bine?
Îndată ce termină de vorbit, trapper—ul îşi puse degetul său lung şi slab pe umărul indianului părând
că aşteaptă să fie firitisit pentru înţelepciunea sa; apoi pe faţa lui apăru un zâmbet stins, în care
triumful se amesteca în chip foarte ciudat cu părerile de rău. Tovarăşul său, care—l ascultase cu
interes, îi răspunse la întrebare în felul acela scurt, atât de caracteristic rasei sale:
—Capul tatălui meu e aproape alb; a trăit tot timpul printre oameni şi—a văzut multe. Ceea ce face e
bine, iar ceea ce spune e înţelept. Să—mi spună mie atunci: e adevărat că n—ai nici o legătură cu
cuţitele—lungi care—şi caută animalele de—a lungul şi de—a latul preriilor şi nu le găsesc?
—Ceea ce am spus e adevărat. Trăiesc singur şi nu m—am amestecat niciodată cu semenii cu pielea
albă, dacă...
Gura i se închise brusc şi cuvintele i se opriră pe buze din pricina unei întâmplări, pe cât de
neaşteptate, pe atât de supărătoare. Vorbele îi mai stăteau încă pe limbă, când tufişurile din apropiere
fură date la o parte şi toţi cei pe care—i părăsise cu puţin mai înainte şi de dragul cărora încerca să
împace dragostea lui de adevăr cu minciuna pentru a le înlesni fuga, apărură drept înaintea lor. Faptul
era atât de neaşteptat, încât urmară câteva clipe de uimire desăvârşită. Atunci Mahtoree, pe a cărui faţă
nu se clinti nici un singur muşchi care să—i trădeze mirarea şi surpriza, arătă spre grupul de prieteni ai
trapper—ului cu un aer de dispreţuitoare politeţe şi cu un zâmbet ce—i lumină doar o singură clipă
faţa întunecată şi crudă, aşa precum razele soarelui în asfinţit descoperă vederii imensitatea norului
primejdios, încărcat cu electricitate, gata în orice clipă să se descarce. Se stăpâni totuşi şi nu scoase o
vorbă, nici nu făcu vreun semn care să—i dea gândurile pe faţă, ci—şi chemă războinicii, aşezaţi ceva
mai la o parte; aceştia înaintară cu repeziciune până în spatele şefului, arătându—se gata să—i dea
ascultare.
În timpul acesta, prietenii bătrânului continuau să înainteze spre ei. În frunte venea Middleton însuşi,
sprijinind făptura firavă a lui Inez şi uitându—se din când în când la faţa speriată a fetei cu căutătura
plină de dragoste şi duioşie cu care cată, în împrejurări asemănătoare, părintele la copilul său. Paul,
care—o conducea pe Ellen, venea imediat după ei. Dar cu toate că privirea căutătorului de miere n—o
ocolea pe înfloritoarea lui tovarăşă, faţa ei era foarte întunecată, iar el aducea mai curând cu un urs
morocănos, gata s—o ia din loc, decât cu un însoţitor blajin, înţelept şi fericit. Obed şi Asinus veneau
la urmă: doctorul îşi mâna măgarul cu o afecţiune aproape tot atât de mare ca şi cea de care dădeau
dovadă ceilalţi bărbaţi din grup. Naturalistul mergea mult mai anevoie decât animalul. Picioarele lui
păreau la fel de încăpăţânate şi când era vorba să înainteze şi când trebuia să rămână pe loc; şi era o
mare asemănare între poziţia lui şi cea a sicriului lui Mahomed, cu toate că pe el îl împiedica să
meargă mai repede doar dezgustul. Şi cum ochii naturalistului priveau necontenit într—o direcţie
complet opusă grupului de care, vrând—nevrând, se apropia, serviră drept punct de reper celor care
observau toate aceste mişcări; şi trapper—ul şi tetonii descoperiră atunci numaidecât cheia misterului
neaşteptatei lor apariţii.
La o distanţă nu prea mare, văzură cu toţii un alt grup de bărbaţi, puternici şi bine înarmaţi care
ocoleau tocmai atunci marginea desişului; porniră apoi de—a dreptul, cu toate că păreau a fi destul de
prevăzători, spre locul unde se afla banda indienilor sioux. Cu alte cuvinte, ochii trapper—ului şi ai
şefului indian căzură peste toţi membrii familiei colonistului, care erau în stare să poarte arma şi care
veneau, după cum se părea, să răzbune cele întâmplate.
Mahtoree şi războinicii lui începură să se retragă încetişor de lângă marginea desişului chiar din clipa
când îi zăriră, oprindu—se pe o ridicătură care le dădea putinţa de a îmbrăţişa o bună porţiune din
câmpiile acelea pustii în mijlocul cărora se aflau. Abia acolo se opri căpetenia tribului sioux, pentru a
chibzui ce hotărâre să ia. Cu toate că indienii se retrăseseră, iar trapper—ul fu silit să—i
întovărăşească, Middleton continuă totuşi să înainteze, oprindu—se tot pe aceeaşi ridicătură, la o
depărtare bunicică de războinicii indieni. La rândul ei, familia colonistului ocupă o poziţie ceva mai
favorabilă, cu toate că la o distanţă mult prea mare. Cele trei grupuri semănau acum cu nişte flotile în
plin ocean, ce se străduiau să—şi dea seama care dintre străini pot fi consideraţi prieteni şi care
duşmani.
În răstimpul acesta, când nu mai avu loc nici o acţiune propriu—zisă, ochii întunecaţi şi ameninţători
ai lui Mahtoree se rostogoleau de la un grup la altul, cercetându—i pe toţi cu multă repeziciune dar şi
cu pătrundere, ca după aceea să—şi întoarcă privirile spre bătrân şi să—i spună, foarte supărat:
—Cuţitele—lungi dau dovadă de multă nebunie. E mai uşor să prinzi o puma în timp ce doarme, decât
să întâlneşti un dakota orb. Capul alb a vrut să călărească pe calul unui sioux?
Între timp trapper—ul se liniştise şi—şi recăpătase întreaga lui stăpânire de sine; îşi dădu numaidecât
seama că Middleton, care văzuse că Ishmael le—a luat urma, a preferat pentru el şi ceilalţi ospitalitatea
unor sălbatici, decât tratamentul ce l—ar fi avut de suferit cu toţii după ce—ar fi încăput pe mâna
colonistului. Aşa că bătrânul se grăbi să netezească el însuşi calea pentru ca prietenii lui să se bucure
de o primire binevoitoare, de îndată ce pricepuse că era neapărată nevoie să se încheie această
nefirească alianţă între ei şi indienii sioux, pentru a apăra libertatea, dacă nu chiar şi viaţa întregului
grup.
—Fratele meu a luat vreodată parte la un război împotriva poporului meu? îl întrebă el cu cea mai
mare linişte pe Mahtoree, care—i aştepta, supărat, răspunsul.
Ameninţătoarea figură a războinicului teton se schimbă pe dată, luminându—se de bucuria triumfului,
aşa că orice urmă de cruzime dispăru; şi în timp ce făcu un gest circular cu braţul, răspunse:
—Care trib sau naţiune n—a simţit loviturile războinicilor dakota? Mahtoree e căpetenia lor!
—Şi cum i s—au părut cuţitele—lungi? Luptători adevăraţi sau nişte bieţi fricoşi?
La auzul unei asemenea întrebări, pe faţa întunecată a indianului păru că se ciocnesc şi se luptă, ca într
—un adevărat tumult, felurite sentimente. Şi pentru o clipă păru că—l stăpâneşte o ură neîmpăcată;
curând însă îi luă locul o expresie mai nobilă, ceva mai potrivită cu ţinuta unui războinic viteaz,
expresie ce deveni din ce în ce mai vădită şi mai stăruitoare; apoi, dându—şi la o parte uşoara lui haină
din piele de căprioară, căută o cicatrice făcută de vârful unei baionete chiar pe piept, după care
răspunse:
—Am dat—o întocmai cum am primit—o: adică faţă în faţă!
—Ajunge! Fratele meu e un şef viteaz, şi în acelaşi timp unul înţelept. Să privească bine atunci: e oare
acela un războinic al feţelor—palide? Unul ca acela l—a rănit oare pe marele dakota?
Ochii lui Mahtoree se întoarseră acolo unde arăta mâna bătrânului, până se opriră pe făptura istovită a
lui Inez. Tetonul cătă la fată îndelung, înmărmurit aproape, dar plin de admiraţie. Şi, la fel ca şi aceea a
tânărului pawnee, căutătura căpeteniei tetone semăna mai curând cu privirea unui muritor care
contemplă o apariţie cerească, decât cu aceea a unui bărbat ce—şi desfată ochii cu frumuseţea unei
femei. Dar, scuturându—se ca şi cum şi—ar fi dat singur seama că şi—a uitat cu totul de sine, şeful
teten îşi întoarse privirea către Ellen, asupra căreia nu zăbovi mai mult de—o secundă, într—un fel de
admiraţie mult mai nemijlocită; apoi începu să cerceteze, rând pe rând, pe fiecare bărbat din grup.
—Fratele meu vede acum că limba mea nu—i despicată, continuă trapper—ul, pândind faţa tetonului
pentru a descifra sentimentele pe care le încerca acesta. Cuţitele—lungi nu—şi trimit femeile la război.
Eu ştiu că şeful dakota are să fumeze cu străinii.
—Mahtoree e un şef mare. Cuţitele—lungi sunt binevenite, spuse tetonul, punându—şi mâna pe piept
cu un aer de mare respect, într—un fel care ar fi făcut onoare unui om din orice clasă socială. Săgeţile
tinerilor mei se află în tolbele lor.
Trapper—ul făcu semn lui Middleton să se apropie şi, după câteva clipe, cele două grupuri se
contopiră, apoi bărbaţii schimbară saluturi pline de prietenie, aşa cum e obiceiul războinicilor din
prerii. Dar nici pe când se schimbau aceste semne de prietenie, aşa cum cereau legile ospitalităţii, şeful
teton nu scăpă din vedere celălalt grup al bărbaţilor albi, ca şi cum s—ar fi temut de cine ştie ce
vicleşug; iar între timp aştepta să i se dea explicaţiile de cuviinţă. Bătrânul pricepu şi el că e nevoie să
vorbească ceva mai limpede dacă vrea să păstreze acele slabe şi nesigure avantaje pe care le câştigase
până atunci. Prefăcându—se că cercetează grupul celorlalţi albi, care rămăseseră pe loc, pentru a
descoperi, chipurile, ce fel de oameni sunt, trapper—ul pricepu că Ishmael are de gând să înceapă
numaidecât ostilităţile. Rezultatul unei lupte ce s—ar fi dat pe acele câmpii deschise între o duzină de
locuitori de la frontieră plini de hotărâre, şi nişte indieni abia pe jumătate înarmaţi, cu tot ajutorul pe
care l—ar fi primit din partea aliaţilor lor albi, era, potrivit judecăţii şi experienţei sale, un mare semn
de întrebare; şi cu toate că, în ceea ce—l privea, nu şovăia câtuşi de puţin să se arunce în, luptă,
bătrânul trapper găsi că e mult mai potrivit pentru anii şi firea lui să ocolească ciocnirea. Simţămintele
sale erau, şi pe bună dreptate, în deplină armonie cu cele ale lui Paul şi Middleton, care aveau în paza
şi sub ocrotirea lor vieţi mult mai preţioase decât a lui. Şi fiindcă alegerea era atât de chinuitoare, cei
trei bărbaţi începură să se sfătuiască, doar—doar vor putea găsi o cale ca să poată scăpa de urmările
îngrozitoare la care ar fi dus cel mai mic semn de ostilitate al indienilor; bătrânul avu toată grija ca în
ochii celor ce le supravegheau şi cea mai neînsemnată tresărire a feţei, discuţia lor să pară că n—ar
avea alt scop decât acela de—a explica de ce grupul acela de călători se găsea în inima preriei.
—Ştiu că indienii dakota sunt un popor mare şi înţelept, începu în cele din urmă trapper—ul,
adresându—se din nou căpeteniei acestora; dar şeful lor n—are cunoştinţă de nici un frate ticălos?
Ochii lui Mahtoree se opriră cu trufie asupra războinicilor indieni, zăbovind, fără să vrea, doar o
singură secundă asupra lui Weucha, înainte de—a răspunde:
—Stăpânul Vieţii a creat şefi, războinici şi femei, spuse, fiind convins că acele categorii cuprind toată
scara virtuţilor umane, începând de la cele mai înalte şi mergând până la cele mai umile.
—Şi tot el a creat şi mizerabile feţe—palide. Aşa cum sunt acelea pe care le vede fratele meu nu
departe de—aici.
—Ei merg pe jos pentru a face rău? întrebă tetonul, iar în ochi i se aprinse o scânteie sălbatică, ceea ce
trăda îndeajuns faptul că—şi dădea foarte bine seama de pricina care—i silise pe albi să folosească
nişte mijloace atât de modeste.
—Animalele le—au fost luate, dar praful de puşcă, plumbul şi aşternuturile mai sunt încă în stăpânirea
lor.
—Şi—şi duc bogăţiile în mână ca nişte konza nenorociţi, ori sunt viteji şi le lasă în grija femeilor,
asemenea bărbaţilor care ştiu unde să caute ceea ce au pierdut?
—Fratele meu vede pata aceea albăstruie, acolo departe, peste câmpie? Soarele a atins—o astăzi pentru
cea din urmă oară.
—Mahtoree nu—i cârtiţă.
—E o stâncă şi pe ea se află bunurile cuţitelor—lungi! Peste faţa tetonului trecu o undă de bucurie
sălbatică în timp ce asculta; apoi, întorcându—se spre bătrân, păru că vrea să—i citească în suflet
pentru a se convinge că acesta n—are de gând să—l păcălească; după care îşi întoarse privirea spre
grupul lui Ishmael şi începu să numere.
—Lipseşte un războinic, spuse el.
—Vede fratele meu corbii aceia? Acolo e mormântul lui. A văzut fratele meu sânge în prerie? Era
sângele lui.
—Ajunge! Mahtoree e un şef înţelept. Puneţi—vă femeile pe caii războinicilor dakota; vom vedea,
fiindcă ochii noştri văd foarte departe.
Trapper—ul nu mai făcu risipă de alte cuvinte, pentru noi explicaţii. Ştia că băştinaşii au obiceiul să
treacă numaidecât la fapte; împărtăşi deci rezultatul celor discutate şi tovarăşilor săi. Paul se ridică
numaidecât şi—o luă pe Ellen de mână. Dar fură nevoie de câteva momente până ce izbuti să—l
convingă şi pe Middleton că Inez nu trebuie să se teamă de nimic. Şi, în timp ce trapper—ul era
ocupat cu aceste lucruri, Mahtoree se apropie de calul pe care—l destinase femeilor, de propriul lui cal
adică, cu vădita intenţie de—a încăleca. Tânărul soldat, însă, luă frâul şi cei doi războinici se uitară
unul la altul cu furie şi cu o neîmpăcată trufie.
—Nici un bărbat nu va ocupa locul acela în afară de mine, spuse Middleton tare, în englezeşte.
—Mahtoree e un şef mare, i—o întoarse sălbaticul; dar nici unul dintre ei nu înţelese cuvintele
celuilalt. — Dacă—i aşa, tetonul va întârzia, şopti bătrânul, care era foarte aproape de acesta; priveşte,
cuţitele—lungi s—au speriat şi peste puţină vreme or să fugă.
Şeful dakota îşi părăsi numaidecât planul şi, aruncându—se pe un alt cal, ordonă unuia dintre
războinici să—i facă rost şi bătrânului trapper de unul. Câţiva tineri indieni descălecară, urcându—se
apoi pe alţi cai, la spatele tovarăşilor lor. Doctorul Battius încalecă pe Asinus, şi cu toate schimbările
acestea, trupa fu gata de plecare într—un răstimp ce dură numai jumătate din timpul pe care l—am
folosit noi povestind toate astea.
Când Mahtoree văzu că totul e, într—adevăr, gata, dădu semnalul de plecare. Cei mai bine echipaţi
dintre războinici, puţini la număr însă, printre care şi căpetenia lor, porniră ceva mai înainte, făcând o
demonstraţie ameninţătoare, ca şi cum ar fi fost gata să atace grupul emigranţilor. Colonistul care
începuse să dea cu adevărat înapoi, îşi opri numaidecât oamenii şi se aşezară cu toţii în front, iar asta
cât ai clipi din ochi. Dar sălbaticii, şireţi, în loc să se apropie şi să ajungă în bătaia carabinelor din vest,
despre care ştiau bine cât sunt de primejdioase, le dădeau într—una roată, până când alcătuiră un fel de
semicerc, ţinându—şi adversarii sub continua ameninţare a unui atac. Pe urmă, cu desăvârşire stăpâni
pe situaţie, scoaseră un strigăt asurzitor şi ţâşniră peste prerie, către stâncă, gonind în linie dreaptă, şi
cu iuţeala unei săgeţi abia slobozită din arc.
CAPITOLUL XXI
Cu zeii nu îţi pierde vremea, lasă—i,

Signor Battista; pot să—ţi arăt eu drumul.
Shakespeare
De îndată ce Mahtoree făcu semnalul care dezvălui adevăratul lui scop, locuitorii de la hotare traseră o
salvă ce arătă că—i înţeleseseră gândul cum nu se poate mai bine. Viteza cu care goneau sălbaticii îi
puse însă în afară de orice primejdie, aşa că focurile de armă nu—i putură vătăma cu nimic. Iar ca
dovadă că atacul dat de familia colonistului nu i—a speriat deloc, căpetenia tetonilor răspunse
răpăitului carabinelor printr—un chiot; apoi îşi vântură arma pe deasupra capului, şi descrise împreună
cu suita lui un larg cerc în prerie, bătându—şi astfel joc de neputinciosul atac al duşmanilor. Şi cum
grosul bandei îşi continua drumul, Mahtoree şi micul grup al celor aleşi renunţară la manifestaţiile
acelea de sălbatic dispreţ şi—şi reluară locul în ariergardă, cu o repeziciune şi o siguranţă care arătau
că manevra fusese pusă la cale din timp.
Salvă după salvă răsună în urma lor până când colonistul, în culmea mâniei, fu silit să renunţe la ideea
de a—i vătăma în vreun fel cu armele pe care le avea la îndemână. Porni apoi, într—un marş rapid,
descărcându—şi din când în când arma mai mult pentru a da alarma în fortăreaţa care fusese lăsată, din
prevedere, în grija nefericitei Esther. Urmărirea continuă în felul acesta timp de câteva minute; distanţa
dintre călăreţi şi urmăritori era din ce în ce mai mare, deşi aceştia mărşăluiau cu o neobişnuită
repeziciune.
Şi ori de câte ori mica înălţime albastră se ivea proiectată pe cer asemenea unei insule care se ridică din
adâncuri, sălbaticii scoteau câte un strigăt de bucurie. Dar ceaţa înserării împânzise toată partea dinspre
răsărit a preriilor, şi înainte ca grupul tetonilor să fi străbătut jumătate din drum, silueta întunecată a
stâncii se contopi cu aburii care se îngrămădeau în zare. Nepăsător faţă de asemenea împrejurare, care
—i venea mai curând în ajutor, Mahtoree îşi struni puţin calul şi—l sili să meargă mai încet, pentru ca
animalele războinicilor să—şi poată trage puţin răsuflarea. În momentul acela, bătrânul îşi mână calul
alături de cel pe care călărea Middleton, şi—i spuse în englezeşte:
—Aici e vorba de una din afacerile acelea necurate, la care n—am chef să fiu părtaş.
—Şi ce poţi face? Soarta ne—ar fi ca şi pecetluită dacă neam încredinţa criminalilor care vin în urma
noastră.
—Dacă—i vorba de criminali, fie că—s albi sau roşii, tot un drac e! Priveşte înainte, băiete, ca şi când
ai vorbi ceva în legătură cu doctorul nostru, sau ai lăuda animalele tetonilor, fiindcă păcătoşii ăştia sunt
tare mândri când le laudă cineva caii, întocmai ca mamele acelea nebune de prin sate şi oraşe, care se
topesc de bucurie când le laudă cineva plozii lor obraznici. Aşa, mângâie animalul şi pune mâna pe
fleacurile acelea cu care i—au împodobit coama; aţinteşte—ţi ochii asupra unui lucru, iar mintea
asupra altuia. Şi acum ascultă: dacă suntem oameni cu judecată, i—am putea părăsi pe tetoni îndată
după căderea nopţii.
—Binecuvântat gând! exclamă Middleton; îşi amintea cu multă durere de privirea plină de admiraţie
cu care—o învăluise Mahtoree pe frumoasa Inez, după care—şi dăduse pe faţă dorinţa aceea
cutezătoare de a o lua sub oblăduirea lui.
—Doamne, Dumnezeule! ce slabă creatură e omul atunci când darurile naturii sunt înecate în
învăţătura pe care ţi—o dăruiesc cărţile şi în fel de fel de obiceiuri femeieşti. Încă o mişcare şi diavolii
ăştia de lângă noi ar afla numaidecât că punem la cale ceva împotriva lor, ca şi cum le—ar şopti cineva
la ureche în propria lor limbă. A—a, da, îi cunosc bine pe diavolii ăştia; par la fel de nevinovaţi ca şi—
o căprioară zglobie, dar nu se găseşte printre ei unul singur care să nu ne supravegheze chiar şi cele
mai neînsemnate mişcări. Aşa că ceea ce avem de făcut trebuie făcut cu cap, căci trebuie să le dejucăm
viclenia. Aşa e bine; mângâie—i coama şi zâmbeşte, ca şi cum ai lăuda calul, dar aţinteşte—ţi urechea
la cuvintele mele. Ai grijă şi nu—ţi hărţui animalul, căci, deşi nu mă prea pricep la cai, judecata mă
face să cred că e nevoie de suflu când porneşti în viteză şi că un picior obosit merge tare anevoie.
Semnalul va fi dat de bătrânul Hector, aşa că ai grijă. Primul chelălăit, înseamnă că trebuie să—te
pregăteşti, al doilea să ieşi din învălmăşeală şi al treilea că e timpul să porneşti la drum. Ai înţeles?
—Cât se poate de bine, spuse Middleton tremurând de nerăbdare şi vrând să treacă numaidecât la
fapte. Mângâie braţul lui Inez, care—i cuprindea trupul în dreptul inimii şi adăugă:
—Cât se poate de bine. Dar grăbeşte—te, grăbeşte—te!
—Ei, animalul nu—i leneş, rosti trapper—ul în limba tetonilor, ca şi când ar fi continuat discuţia, şi—
şi făcu loc, precaut, prin mulţime, până ajunse lângă calul lui Paul. Îi împărtăşi şi lui planurile în
acelaşi fel ca mai înainte. Vioiul şi neînfricatul căutător de miere primi vestea fericit, arătându—se
gata să înfrunte toată banda sălbaticilor, dacă asta le—ar putea aduce salvarea. Iar când bătrânul se
îndepărtă şi de lângă perechea aceasta, îşi aruncă privirea în jur pentru a vedea unde e naturalistul.
Printr—o continuă sforţare, atât a lui cât şi a lui Asinus, doctorul îşi menţinuse locul chiar în centrul
grupului de indieni, atâta timp cât întrevăzuse fie şi cea mai vagă posibilitate ca unul din proiectilele
lui Ishmael să poată atinge persoana lui.
Dar după ce primejdia se îndepărtă, sau, mai bine zis, dispăru cu totul, curajul începu să—i reînvie, în
schimb curajul „armăsarului" său începuse să scadă. Aşa că măgarul şi stăpânul său se aflau printre
tetonii care alcătuiau un fel de ariergardă. Trapper—ul reuşi să—i întoarcă animalul într—acolo, fără
să trezească nici un fel de bănuială.
—Prietene, începu bătrânul, de îndată ce—i fu cu putinţă să vorbească, ţi—ar face plăcere să petreci
vreo doisprezece ani printre sălbatici, cu capul ras şi cu faţa vopsită, şi, poate, alături de—o pereche de
neveste şi de vreo cinci—şase plozi care să—ţi spună tată?
—Cu neputinţă! exclamă speriat naturalistul. Sunt împotriva căsătoriei în general!
—Da, da, ai destule pricini să te temi de o asemenea viaţă, dar dacă indienii ăştia izbutesc să te ducă
până la aşezările lor, soarta ţi—e ca şi pecetluită, şi asta tot aşa de sigur după cum soarele răsare şi
apune.
—Să mă însoare pe mine c—o femeie care nu mi—e pe plac?! răspunse doctorul. De ce crime m—am
făcut, vinovat ca să merit o pedeapsă aşa de groaznică? Să însori un bărbat împotriva voinţei sale asta
înseamnă să răneşti însăşi natura umană!
—Fiindcă veni vorba despre natură, nădăjduiesc că nu ţi—ai pierdut cu totul darul judecăţii, răspunse
bătrânul cu o expresie de nepătruns, deşi în ochii lui adânciţi în orbite sclipi un zâmbet, ceea ce arăta
că nu era cu desăvârşire lipsit de umor. Ba mai mult chiar, când oamenii ăştia vor să—ţi arate cât îţi
preţuiesc prietenia, te pot însura chiar şi cu cinci—şase femei. Căci eu am cunoscut în zilele mele şefi
veneraţi care aveau o droaie de neveste.
—Dar de ce să pună la cale asemenea răzbunare? întrebă doctorul, în timp ce părul începuse să i se
zbârlească, ca şi cum fiecare fir ar fi tremurat de atâta supărare. Ce rău am săvârşit?
—Asta e dovada prieteniei lor. Când vor afla că eşti un mare vraci, tribul te va înfia numaidecât şi cine
ştie ce căpetenie puternică îţi va da numele; şi poate c—o să ţi—o dea şi pe fiica sau pe soţia lui, dacă
nu chiar pe amândouă; şi asta fiindcă au trăit sub acoperişul lui şi el a avut destule prilejuri să—şi dea
seama cât de vrednice sunt.
—Cârmuitorul şi Fondatorul armoniei naturale să mă apere! exclamă doctorul. Nu mă trage inima nici
măcar spre o singură nevastă, cu atât mai puţin către duplicatele sau triplicatele acestei rase! Voi
încerca, şi de asta sunt sigur, să evadez din aşezămintele lor ceva mai înainte de—a mă găsi într—o
situaţie atât de primejdioasă.
—Cuvintele tale ascund multă judecată; dar de ce n—ai încerca să faci lucrul ăsta de pe acum?
Naturalistul privi cu groază în jur, ca şi cum ar fi simţit îndemnul să—şi pună numaidecât în aplicare
planul său deznădăjduit; dar indienii care călăreau împrejur i se părură, deodată, de trei ori mai
numeroşi, iar întunericul ce începuse să se îndesească deasupra preriei căpătă în ochii lui strălucirea
amiezii.
—Ar fi prematur, şi raţiunea interzice asemenea lucruri, răspunse el. Lasă—mă, venerabile vânător, să
mă sfătuiesc cu mine însumi, şi atunci când planurile mele vor deveni îndeajuns de limpezi, te voi
înştiinţa asupra rezoluţiilor luate!
—Rezoluţii! repetă bătrânul, scuturându—şi capul cu oarecare dispreţ; apoi slobozi puţin frâul,
îngăduind calului să se amestece printre animalele indienilor. Rezoluţia e un cuvânt care se
întrebuinţează în oraş, dar care n—are nici un fel de valoare lângă frontiere. Oare fratele meu cunoaşte
animalul pe care—l călăreşte Faţa—palidă? continuă el în limba tribului sioux, adresându—i—se unui
războinic cu privirea întunecată şi arătând, în acelaşi timp, spre naturalist şi spre blândul Asinus.
Tetonul îşi întoarse privirea pentru câtva timp spre animal, dar nu găsi de cuviinţă să—şi dea pe faţă
nici măcar o parte din uimirea care—l cuprinse, ca şi pe ceilalţi tovarăşi ai săi, de altfel, când văzură
un patruped atât de rar. Trapper—ul ştia foarte bine că în timp ce măgarii şi catârii începuseră să fie
destul de cunoscuţi de triburile care locuiau în imediata apropiere a Mexicului; mai la nord de fluviul
La Plata aceste animale se întâlneau numai când şi când. Aşa că imediat ce putu citi pe faţa întunecată
a sălbaticului adânca şi muta uimire pe care—o încerca în clipa aceea, făcu aşa cum găsi el că e mai
nimerit.
—Crede oare, fratele meu, că acela e unul din războinicii Feţelor—palide? întrebă, când crezu c—a
trecut destul timp de când acesta cerceta, amănunţit, chipul paşnic al naturalistului.
Fulgerul de mânie care ţâşni în clipa aceea din ochii tetonului se putu vedea chiar şi în lumina sumbră
a stelelor.
—Un dakota e totuna cu un nebun, oare? fu răspunsul, — Un dakota face parte dintr—un popor
înţelept, cu ochii veşnic treji; mă miră foarte mult însă că ei nu l—au văzut încă pe marele vraci al
cuţitelor—lungi.
—Uff! exclamă tetonul, şi uimirea lui izbucni dintr—o dată din fiinţa—i rigidă şi întunecată, asemenea
unui fulger scânteietor care iluminează bezna nopţii.
—Un dakota ştie că limba mea nu—i despicată. Aşa că să—şi deschidă ochii cum trebuie. Nu are în
faţa lui un vraci foarte mare?
Nu era nevoie de lumină ca sălbaticul să—şi reamintească fiecare trăsătură, costumul şi echipamentul
într—adevăr neobişnuit al doctorului Battius. La fel ca şi restul bandei, de altfel, şi după obiceiul
tuturor indienilor, acest războinic, care nu—şi îngăduia să arunce nici o singură privire fără rost asupra
cuiva, căci asta ar fi însemnat să se înjosească, nu trecuse cu vederea vreun amănunt din
îmbrăcămintea şi purtarea străinilor. Cunoştea până şi culoarea ochilor şi a părului fiecăruia dintre
aceste cuţite—lungi, pe care îi întâlnise în împrejurări atât de ciudate; şi chibzuise îndelung doar o
descoperi ce oare îi silise pe toţi aceşti oameni, ce alcătuiau un grup atât de curios, să ajungă până la
colibele asprilor locuitori de pe câmpiile lui natale. El se oprise asupra feluritelor însuşiri fizice ale
albilor, cîntărise ceea ce sunt în stare să facă şi ceea ce credea el că şi—au pus în gând. Războinici nu
erau, deoarece cuţitele—lungi, la fel ca şi indienii sioux, îşi lăsau femeile acasă când porneau la luptă.
Acelaşi lucru se putea spune şi despre vânători, ba chiar şi despre neguţători,vânătoarea şi negustoria
fiind aproape singurele îndeletniciri pe care le aveau albii când apăreau prin satele indienilor. Auzise
despre un mare consiliu la care Manahashah, sau cuţitele—lungi, şi Washheomantiqua, sau spaniolii,
fumaseră împreună; cu acest prilej cei din urmă au vândut celor dintâi drepturile asupra acelor întinse
regiuni pe unde rătăcise poporul său, în libertate, timp de multe sute de ani — lucru pe care mintea lui
numai cu greu putea să—l înţeleagă. Mintea lui simplă nu pricepea pe ce temei poate un popor să
ridice pretenţii la bunurile altui popor; şi e uşor de înţeles că, după ce trapper—ul îi atrase atenţia
asupra doctorului, sălbaticul fu gata să—şi închipuie că în timpul acelui consiliu cuţitele—lungi
folosiseră cine ştie ce băuturi magice, în care sălbaticul—credea cu toată tăria, pentru a câştiga ceea ce
doreau. Şi, îmboldit de neputinţa pe care ţi—o insuflă ignoranţa, încetă să se arate demn şi reţinut ca
mai înainte, şi se întoarse către bătrân, cu braţele întinse în faţă, ceea ce voia să spună că se află întru
totul la bunul lui plac.
—Tatăl meu, zise, să se uite la mine. Sunt un locuitor sălbatic al preriilor; trupul meu e gol, iar mâinile
fără nimic în ele; pielea mea e roşie. M—am luptat cu triburile de indieni pawnee, konza, omaha, cu
osagii şi cu cuţitele—lungi. Sunt bărbat printre războinici, dar o femeie printre vrăjitori. Tatăl meu
poate vorbi, urechile tetonului sunt deschise. El ascultă aşa cum ascultă căprioara paşii pumei.
—Acestea sunt căile înţelepte şi de nepătruns ale Aceluia care El singur poate deosebi binele de rău,
exclamă trapper—ul în englezeşte. Unora le dă viclenie, altora darul bărbăţiei. E uimitor şi trist
totodată să vezi cum o făptură atât de trufaşă, care a luat parte la atâtea ciocniri sângeroase, târându—
se în faţa propriilor ei superstiţii, întocmai ca un cerşetor ce se roagă pentru osul aruncat câinelui.
Domnul mă va ierta că mă joc astfel cu neştiinţa sălbaticului, pentru că El ştie că nu fac asta din
dorinţa de a—mi bate joc de el, sau dintr—o deşartă lăudăroşenie, ci pentru a apăra viaţa câtorva
muritori şi pentru a face dreptate celor nedreptăţiţi; iar în acelaşi timp nimicesc şi uneltirile celui rău!
Tetonule, începu trapper—ul iarăşi în limba acestuia, te întreb doar atât: nu—i un vraci minunat? Dacă
indienii dakota sunt înţelepţi, nu vor înghiţi aerul pe care—l înghite el şi nici nu se vor atinge de
hainele sale. Ei ştiu că Wahconshocheh 23 îşi iubeşte copiii şi nu—i va întoarce spatele dacă acesta are
de gând să vă facă vreun rău.
Bătrânul, care vorbise cu multă gravitate şi pe un ton prevestitor de rele, continuă să călărească mai
departe, ca şi cum ar fi vorbit îndeajuns. Războinicul cu care stătuse de vorbă nu întârzie să
împărtăşească şi celorlalţi tovarăşi ai lui ceea ce aflase, şi adevărul este că nu trecu mult până ce
naturalistul ajunse ţinta admiraţiei şi curiozităţii tuturor. Trapper—ul înţelesese că băştinaşii aduceau
deseori ofrande spiritului celui rău, pentru a—i dobândi bunăvoinţa; aşteptă deci roadele vicleniei sale
cu nepăsarea unui om care nu are nimic de—a face cu povestea aceea. Şi nu după mult timp văzu cum
făpturile acelea întunecate îşi biciuiesc rând pe rând caii şi galopează spre centrul grupului, până ce
lângă el şi lângă Obed nu mai rămase decât Weucha. Acest sălbatic cu mintea nemaipomenit de
înceată, care se uita mai departe la presupusul vrăjitor cu un fel de admiraţie tâmpă, era singura stavilă
ce mai rămăsese în calea planului său.
Ca unul care înţelegea cum nu se poate mai bine firea acestui indian, bătrânul scăpă curând şi de el. Îşi
apropie calul de războinic şi spuse, prefăcându—se că se sileşte să—i vorbească în şoaptă:
—A băut oare Weucha, noaptea trecută, din laptele cuţitelor—lungi?
—Uff! exclamă sălbaticul, care nu se aştepta la asemenea întrebare; într—o clipă ea îl readuse iarăşi pe
pământ, aşa că toate gândurile sumbre, care—l bântuiseră cu puţin mai înainte, îl năpădiră din nou.
—Fiindcă marele căpitan al tribului meu, care călăreşte în faţă, are o vacă al cărui uger e tot timpul
plin. Ştiu că nu va trece mult şi va întreba: se află oare printre fraţii mei roşii vreun om însemnat?
23
Spiritul cel rău
Abia pronunţă cuvintele acestea, când Weucha îşi îndemnă la rândul său calul şi curând se contopi cu
restul grupului, care călărea, nu chiar atât de grăbit, puţin mai în faţă. Trapper—ul, care ştia cât de uşor
şi ce brusc îşi pot schimba sălbaticii hotărârile, nu pierdu nici o singură secundă pentru a se folosi de
această împrejurare. Slăbi frâiele nerăbdătorului său armăsar şi numaidecât fu iarăşi lângă Obed.
—Vezi steaua aceea sclipitoare care se află cam la o depărtare de patru bătăi de carabină deasupra
preriei, colo, spre miazănoapte?
—Da, face parte din constelaţia...
—Nu—mi pasă de constelaţia ta, omule; te întreb, vezi steaua? Răspunde—mi în englezeasca ţării
noastre, da sau ba?
—Da!
—În clipa când îţi voi întoarce spatele, dă pinteni măgarului până vei pierde urma tuturor sălbaticilor
ăstora. După aceea, ia—l pe Dumnezeu ca sprijin şi steaua drept călăuză. Nu te abate nici spre dreapta,
nici spre stânga, ci foloseşte—ţi bine fiece secundă, căci animalul tău nu—i tocmai iute de picior şi
orice palmă de prerie pe care—o câştigi înseamnă o zi adăugată la libertatea sau la viaţa ta.
Şi, fără a mai sta să asculte întrebările pe care ar fi putut să i le pună naturalistul, bătrânul slobozi din
nou frâiele calului, pierzându—se şi el printre călăreţii grupului din faţă.
Obed rămase singur. Asinus ascultă, plin de supunere, îndemnul pe care i—l dădu nu după mult timp
stăpânul său, şi asta mai curând din deznădejde decât ca urmare a faptului c—ar fi înţeles însemnătatea
ordinelor primite, aşa că începu să se grăbească. Cum tetonii, pe de altă parte, călăreau în galop, nu
trecură mai mult de câteva minute că naturalistul îi şi pierdu din ochi. Fără vreun plan, fără sorţi de
izbândă sau altă speranţă în afară de aceea că va scăpa de primejdioşii lui vecini, doctorul căută mai
întâi să se convingă că pachetele care conţineau jalnicele rămăşiţe ale diferitelor specimene de plante şi
notiţele sale se află în deplină siguranţă pe crupa animalului; apoi îşi îndreptă măgarul într—acolo
unde i se arătase şi, turbat de furie, începu să—l îmboldească fără milă, până ce animalul o porni la
trap. Abia avu timp să coboare o vale şi să urce creasta uneia din movilele ce acopereau preria, că şi
auzi, sau îşi imagină că—şi aude numele strigat în cea mai curată limbă engleză, din gâtlejul a
douăzeci de tetoni. Faptul îi insuflă şi mai multă râvnă şi nici un campion la sărituri n—a izbutit să
realizeze vreodată o performanţă mai lăudabilă decât naturalistul nostru, care—şi exersa călcâiele pe
coastele lui Asinus. Conflictul dură mai multe minute în şir şi ar fi continuat până în momentul de faţă,
dacă n—ar fi fost aţâţată la culme până şi blânda fire a măgarului. Imitând felul în care stăpânu său îşi
dădea în vileag neliniştea, Asinus îşi schimbă tactica şi aplică sistemul la propriile lui copite; începu să
şi le ridice în aer năvalnic şi plin de indignare, iar măsura îi dădu numaidecât câştig de cauză. Căci
Obed, care nu se mai putea ţine în şa, se văzu silit s—o părăsească, fiind aruncat înainte; în timpul
acesta, măgarul luă în stăpânire câmpul de luptă şi începu să pască ierburile uscate ale preriei.
Când doctorul Battius îşi simţi iarăşi picioarele şi fu din nou stăpân pe sine, deşi fiinţa—i era tare
răvăşită datorită felului grăbit în care—şi părăsise şaua, porni să—şi caute mostrele de plante şi
măgarul. Asinus era un animal mărinimos, aşa că întâlnirea dintre ei avu un caracter destul de paşnic;
dar din momentul acela naturalistul îşi urmă drumul pe care i—l indicase trapper—ul, tot în mare
grabă, dar mult mai reţinut în ceea ce privea comportarea lui personală.
Între timp bătrânul trapper nu pierdu nici o clipă din vedere lucrurile pe care—şi pusese în gând să le
supravegheze îndeaproape. Obed nu greşise când îşi închipuise că imediat ce sălbaticii îşi dăduseră
seama că nu se mai află printre ei începuseră să—i caute, cu toate că imaginaţia lui deformase
strigătele acestora, înlocuindu—le cu binecunoscutele sunete care compuneau versiunea latină a
numelui său. Adevărul era însă mult mai simplu. Războinicii din ariergardă nu întârziaseră să—i
înştiinţeze şi pe cei din frunte despre misteriosul caracter cu care trapper—ul găsise de cuviinţă să—l
investească pe nevinovatul naturalist. Şi aceeaşi nestăvilită admiraţie care, la auzul acestei ştiri, îi
mânase pe războinicii din ariergardă să galopeze către cei din faţă ca să le—o împărtăşească şi
acestora, îi sili acum pe mulţi din călăreţii din fruntea grupului să se întoarcă în spate. Doctorul fu,
bineînţeles, de negăsit, şi strigătul pe care—l auzise nu era decât chiotul sălbatic al războinicilor, ce
izbucnise din pricina dezamăgirii încercate, atunci când îi observaseră lipsa.
Dar autoritatea lui Mahtoree veni numaidecât în ajutorul trapper—ului şi puse capăt primejdioaselor
strigăte. Când ordinea începu să domnească din nou, iar şeful teton află ce—i făcuse pe tinerii săi
războinici să se poarte cu atâta lipsă de tact, bătrânul, care se găsea în preajma lui, văzu, îngrozit,cum o
scânteie de adâncă neîncredere străfulgeră pe chipu—i întunecat.
—Unde se află vrăjitorul vostru? întrebă căpetenia indiană şi se întoarse brusc către trapper; părea că
—i porunceşte să—l aducă numaidecât înapoi pe doctor.
—Aş putea oare să—i spun fratelui meu numărul stelelor? Căile unui mare vraci nu—s niciodată la fel
cu acelea ale celorlalţi oameni.
—Ascultă, cap alb, şi rumegă bine cuvintele mele, continuă Mathoree şi ridică tonul, cum fac
îndeobşte cei puternici, în timp ce se rezema de oblâncul său grosolan ca un adevărat cavaler, indienii
dakota nu şi—au ales drept şef o femeie; când Mathoree simte puterea unui mare vraci, tremură; dar
până atunci va cerceta cu proprii lui ochi, fără să împrumute privirea unei feţe—palide. Dacă vrăjitorul
vostru nu va fi până mâine dimineaţă în mijlocul prietenilor săi, atunci tinerii mei vor porni să—l
caute. Urechile tale sunt deschise. Şi cu asta, am terminat!
Trapper—ul nu se supără deloc auzind că i se dă un răgaz atât de lung. Înţelesese mai demult că şeful
teton e unul din acele spirite îndrăzneţe care, fără să ţină seama de locul lor în societate şi de educaţia
primită, gândesc neîngrădite; acum văzu însă limpede de tot că va fi nevoit să născocească alt şiretlic
pentru a—l păcăli, cu totul altul decât cel folosit faţă de tinerii războinici tetoni. Dar apariţia
neaşteptată a stâncii, care se ivi din întuneric asemenea unei mase abrupte şi colţuroase, puse capăt
oricăror discuţii; căci de astă dată Mahtoree nu dorea nimic altceva decât să—şi ducă la bun sfârşit
planul — să pună adică mâna şi pe ceea ce mai rămăsese din bunurile lui Ishmael. Un murmur se
ridică din rândul indienilor de îndată ce văzură cu proprii lor ochi raiul făgăduit; acum nici cea mai
iscusită ureche n—ar mai fi fost în stare să prindă un sunet mai puternic decât cel care—l făceau
picioarele animalelor ce înaintau prin iarba înaltă a preriei.
Dar Esther veghea şi nu era uşor ca cineva să—i poată abate atenţia. Ascultă îndelung, cu îngrijorare,
zgomotele acelea pline de ameninţări ce veneau, apropiindu—se de stâncă, de pe întinsul preriei pustii;
şi nici chiar chiotul indienilor nu trecu neobservat de vajnica apărătoare a stâncii. Sălbaticii, care
descălecară prin preajma locului, nu avură nici măcar timpul să ocolească stânca în felul lor tăcut şi
viclean, când vocea neînfricată a femeii se şi ridică în liniştea nopţii:
—Cine—i acolo jos? Răspundeţi singuri pentru vieţile voastre! Indieni sioux sau diavoli, aflaţi că nu
mi—e frică de voi!
Nu răspunse nimeni la asemenea provocare, căci fiecare războinic rămase pe loc, acolo unde se găsea,
învăluit de umbrele întunecate ale nopţii. Acesta fu momentul pe care—l alese trapper—ul pentru
fugă. Bătrânul fusese lăsat, laolaltă cu prietenii săi, sub supravegherea indienilor puşi să păzească
animalele, dar cum albii rămaseră călare, momentul i se păru cât se poate de prielnic pentru a—şi pune
în aplicare planul. Atenţia paznicilor era îndreptată asupra stâncii, şi norul gros care trecu deasupra lor
chiar în clipa aceea îi lipsi până şi de slaba lumină a stelelor. Aplecându—se peste gâtul calului,
bătrânul mormăi:
—Unde mi—e căţelul? Unde—i Hector, unde mi—e câinele? Câinele prinse înţelesul acestor cuvinte
şi răspunse printr—un scheunat plin de prietenie, care ameninţa să se transforme într—un urlet
pătrunzător. Trapper—ul era aproape sigur că încercarea va izbuti, când simţi că mâna lui Weucha îi
strânge gâtul, ca şi cum acesta ar fi luat hotărârea să—l facă să tacă printr—un gest care nu mai lăsa
loc îndoielii — strangulare! Bătrânul mai scoase încă un sunet, slab, ca şi cum s—ar fi străduit în chip
firesc să respire, dar urmarea fu că Hector chelălăi din nou. Weucha îl slobozi numaidecât pe stăpân,
pentru a se răzbuna pe câine. Dar vocea lui Esther se ridică iar şi Weucha îi părăsi pentru a auzi ce
spune femeia.
—Da, da, scheunaţi şi schimonosiţi—vă glasurile cum puteţi mai bine, diavoli ai întunericului, spuse
ea cu un râs forţat, dar plin de dispreţ; vă cunosc eu, aşteptaţi şi veţi făptui nelegiuirile voastre pe
lumină. Dă foc, Phoebe, dă foc; aşa ca tatăl şi fraţii voştri să priceapă că e nevoie să vină acasă să—şi
primească oaspeţii.
Şi chiar în timp ce vorbea, o lumină puternică, asemenea unei stele strălucitoare, apăru pe vârful
stâncii; pe urmă se înălţară dintr—un rug imens de crengi uscate două limbi de foc ce se contopiră într
—o singură vâlvătaie tremurătoare, legănată când şi când de vânt, prinzând în conul ei de lumină toate
obiectele din apropiere. De sus se auzi un hohot batjocoritor; hohot în care se desluşeau voci de toate
vârstele, ca şi cum s—ar fi bucurat de faptul că izbutiseră să dejoace gândurile trădătoare ale tetonilor.
Trapper—ul privi împrejur pentru a vedea unde se află prietenii săi. Credincioşi semnalului,
Middleton şi Paul se traseră puţin mai la o parte, iar acum stăteau gata să pornească la drum de îndată
ce vor auzi al treilea chelălăit. Hector scăpase de sălbaticul său urmăritor şi se încolăcise din nou lângă
copitele calului pe care—l călărea stăpânul său. Dar cercul de lumină se lărgea necontenit, şi odată cu
aceasta strălucea mai tare; iar bătrânul, ai cărui ochi şi judecată dăduseră atât de rar greş, aşteptă cu
răbdare o clipă mai prielnică.
—Acum, Ishmael, dacă privirea şi mâna îţi sunt la fel de sigure ca altădată, e timpul să te repezi asupra
acestor sălbatici, care vor să pună mâna pe toate bunurile tale, până şi pe nevasta şi pe copiii tăi. Acum
e timpul potrivit, omule, să le dovedeşti puterea!
Din depărtare, dinspre grupul care se apropia de stâncă, se auzi un strigăt, încredinţând garnizoana
stâncii, alcătuită numai din femei, că ajutorul e pe drum. Esther răspunse acelor plăcute semnale cu
vocea ei spartă; şi din pricina asta înaintă atât de mult spre marginea stâncii, încât putu fi văzută de toţi
cei de jos. Fără să se mulţumească doar cu faptul că ieşise astfel, cu totul descoperită; în faţa
primejdiei, se pregătea să—şi arunce braţele în sus, în semn de triumf, când făptura întunecată a lui
Mahtoree sări în cercul de lumină şi i le ţintui de—a lungul trupului. Apoi siluetele altor trei războinici
se furişară pe creastă, asemenea unor demoni goi alunecând printre nori. Aerul se umplu de scânteile
ce săreau din rugul de vreascuri, apoi se lăsă un întuneric de nepătruns. De data aceasta strigătul de
triumf izbucni din piepturile sălbaticilor, acompaniat de Hector, care scoase un scheunat puternic şi
prelung.
Într—o clipă, bătrânul fu lângă caii lui Middleton şi Paul şi—şi întinse braţele spre frâiele amândoura
pentru a stăpâni nerăbdarea călăreţilor.
—Domol, domol, şopti el; ochii lor sunt orbi de—a binelea în clipa asta, ca şi cum însuşi Dumnezeu le
—ar fi luat vederea, dar de auzit aud. Domol, domol; vreo cincizeci de paşi trebuie să ne mişcăm ca la
plimbare.
Urmară cinci minute de nesiguranţă, minute cât un secol, pentru toţi, în afară de trapper. Cum ochii lor
începură să se obişnuiască treptat—treptat cu întunericul, li se păru că bezna care se lăsase asupra lor
după stingerea rugului fusese înlocuită cu o lumină tot atât de pătrunzătoare ca şi cea din miezul zilei.
Bătrânul începu să îmboldească animalele încetul cu încetul, până când ajunseră în mijlocul unei văi
din prerie. Şi atunci, cu hohotul lui bine—ştiut, slobozi frâiele şi spuse:
—Să—i lăsăm acum să alerge în voie; dar mergeţi tot prin ceaţă, căci ceaţa înăbuşă zgomotul.
Nu mai trebuie să spunem cu câtă bucurie fu ascultat., în câteva clipe urcară şi coborâră movilele care
acopereau preria, apoi goniră neostoiţi mai departe; călăuză le era steaua hotărâtă din timp, iar ei îşi
urmau drumul precum barca ce se îndreaptă spre lumina salvatoare din port.
CAPITOLUL XXII
În veci pe ochii lui s—au pogorât

Scântei de soare, negură din care
Cândva luciri şi umbre—au izvorât
Şi s—au pierdut sub neclintita zare.
Montgomery
O linişte aidoma cu cea care domnea peste întunecatele pustietăţi din faţa lor stăruia şi împrejurul
stâncii abia părăsită de fugari. Trapper—ul se străduia în zadar să desluşească vreun semn care să le fi
dat de veste că între sălbatici şi Ishmael a început încăierarea; apoi caii îi duseră la o depărtare unde
urechea n—ar mai fi putut prinde nici un zgomot care să—i îndreptăţească a crede, măcar cât de cât, că
s—a întâmplat un asemenea lucru. Bătrânul, nemulţumit, mormăia din când în când, dar nu—şi dădea
pe faţă neliniştea; numai că îndemna caii să meargă tot mai repede. Arătă, în trecere, valea aceea pustie
unde—şi ridicase tabăra familia colonistului în noaptea când a făcut şi cititorul cunoştinţă cu ea, ca
după aceea să păstreze o tăcere tulburătoare: iar ceilalţi, care—l cunoşteau îndeajuns de bine, îşi
dădeau seama că treceau într—adevăr printr—o împrejurare grea, dacă scosese din fire un om
îndeobşte atât de cumpănit ca bătrânul trapper.
—N—am mers oare destul? întrebă Middleton, care se gândea, plin de duioşie, la Inez şi Ellen,
neobişnuite să îndure atâtea ceasuri obositoare; am călărit din greu şi am străbătut o bună bucată de
prerie. E timpul să găsim un loc pentru odihnă.
—Atunci va trebui s—o căutaţi în ceruri; dacă nu sunteţi în stare să mai mergeţi, bombăni bătrânul.
Dacă tetonii şi familia colonistului ar fi ajuns să se încaiere, aşa cum ar fi fost firesc să se întâmple, am
fi avut tot dreptul să ne îngrijim şi de noi; dar aşa cum stau lucrurile în clipa de faţă, ar însemna moarte
sigură sau robie fără sfârşit, dac—am îngădui ochilor noştri să doarmă înainte de—a ne găsi un
ascunziş mai de Doamne—ajută,
—Nu ştiu, răspunse nerăbdător tânărul, gândindu—se mai mult la suferinţele făpturii aceleia gingaşe
pe care dorea s—o ocrotească, decât la experienţa trapper—ului. Nu ştiu; am călărit câteva leghe şi nu
văd nici un fel de primejdie. Dacă te temi pentru dumneata, bunul meu prieten, atunci greşeşti; pentru
că...
—Dacă bunicul tău ar trăi şi s—ar afla acum aici, îl întrerupse bătrânul — îşi întinse una din mâini şi
—şi puse degetul, plin de înţeles, pe braţul lui Middleton —, n—ar fi rostit asemenea cuvinte. Căci ar
fi ştiut că pe când mă aflam în floarea vârstei şi ochiul meu era mai ager ca al şoimului, iar picioarele
mele tot atât de iuţi ca şi ale căprioarei, n—am ţinut niciodată prea mult la viaţă; aşa că de ce m—ar
cuprinde, în clipa asta, o dragoste copilărească pentru un lucru despre care ştiu că e trecător şi însoţit
de durere şi tristeţe? Să—i lăsăm pe tetoni să facă tot ce poate fi mai rău; căci nu vor găsi un trapper
nenorocit şi sleit de puteri care să se roage şi să se tânguiască.
—Iartă—mi cuvintele, cinstitul şi nepreţuitul meu prieten, exclamă tânărul, pradă remuşcărilor, şi
apucă plin de dragoste mâna pe care bătrânul se pregătea să şi—o retragă; nu mi—am dat seama ce
spun; sau mai bine zis, m—am gândit numai la acele fiinţe de a căror gingăşie, trebuie să ţinem seama.
—Acuma, gata! E un lucru firesc şi ai dreptate. Într—o împrejurare ca asta şi bunicul tău ar fi făcut la
fel. Vai mie! câte anotimpuri, calde şi reci, umede şi secetoase, au trecut peste bietul meu cap de—
atunci, de când am hărţuit, împreună cu bunicul tău, huronii roşii ai Lacurilor, după care ne—am întors
înapoi în munţii stâncoşi ai bătrânului York! Şi câţi cerbi falnici n—a doborât atunci mâna mea! Spune
—mi, băiete, oare generalul, fiindcă ştiu că general trebuia să ajungă, ţi—a povestit vreodată despre
căprioara pe care am prins—o în noaptea când mincinoşii din tribul acela ne—au gonit spre peşterile
insulei, şi despre felul cum am benchetuit şi—am băut ne supăraţi de nimeni?
—L—am auzit de multe ori amintindu—şi până în cele mai mici amănunte de noaptea despre care
vorbeşti; dar...
—Şi cântăreţul; şi gâtlejul lui; şi strigătele pe care le scotea în timpul luptelor! continuă bătrânul,
hohotind vesel, căci îşi retrăia trecutul cu toată puterea.
—Tot, tot; n—a uitat nimic; până şi întâmplările cele mai neînsemnate. M—ai...
—Cum! Ţi—a spus şi despre diavolul acela din dosul buturugii? Despre nefericitul acela care s—a
prăvălit peste cascadă şi despre ticălosul acela din copac?
—Despre fiecare şi despre toţi; ca şi despre ceea ce era în jurul lor. Aş crede că...
—Ei da, urmă bătrânul, cu o voce care trăda cât de adânc i se întipăriseră în minte amănuntele acelei
întâmplări; am trăit prin păduri şi pustietăţi şapte decenii, şi dacă se află vreun om în stare să spună că
ştie ce—i lumea sau c—a văzut lucruri de groază, apoi acela sunt eu. Dar nici de atunci şi nici până
atunci n—am văzut făptură omenească atât de deznădăjduită ca sălbaticul acela, şi totuşi n—a scos o
vorbă, nici n—a strigat şi nici n—a vrut să recunoască faptul că e pierdut. Ăsta e unul din darurile lor,
şi l—a păstrat cu toată cinstea!
—Ascultă, bătrâne trapper! îl întrerupse Paul care, mulţumit că frumoasele braţe ale lui Ellen îi
înlănţuiau mijlocul, călătorise până în momentul acela fără să scoată un singur cuvânt; ceea ce era cu
totul neobişnuit pentru un om ca el. Ochii mei sunt tot atât de ageri şi de simţitori ca şi ai unui colibri,
dar numai ziua; la lumina stelelor nu—s buni de nimic. Oare mogâldeaţa aceea de colo, care se târăşte
la poalele colinei, e vreun bivol sau vreo vită rătăcită?
Urmarea fu că se întoarseră cu toţii spre obiectul pe care—l arătase Paul. Până atunci, călătoriseră mai
mult în micile depresiuni ale preriei, căutând umbrele proteguitoare ale acestora, dar în momentul de
faţă se urcaseră pe culmea unei coline, pregătindu—se să străbată distanţa care—i despărţea de locul
unde se vedea acea făptură necunoscută.
—Să coborâm, spuse Middleton, căci, fie că—i vorba de un animal sau de un om, suntem prea
puternici ca să ne temem de el.
—Dacă lucrul ăsta n—ar fi cu neputinţă de imaginat din punct de vedere moral, strigă trapper—ul —
căci aşa cum trebuie să—şi fi dat seama cititorul, acesta nu întrebuinţa chiar totdeauna termenii cei mai
potriviţi — dacă lucrul ăsta n—ar fi cu neputinţă de imaginat din punct de vedere moral, aş spune că—
i vorba de omul care călătoreşte căutând târâtoare şi gângănii; adică tovarăşul nostru de drum,
doctorul.
—Cum cu neputinţă?! Nu i—ai spus oare chiar dumneata să meargă în direcţia asta ca să ne
întâlnească?
—Da, însă nu i—am spus să silească un biet măgar să galopeze ca un cal; dar ai dreptate, ai dreptate,
spuse trapper—ul întrerupându—se, căci distanţa se micşorase într—atâta, încât se putu încredinţa cu
proprii săi ochi că ceea ce se afla în faţa lor era într—adevăr Obed şi măgarul său, ai dreptate, şi asta e
tot atât de sigur pe cât e de sigur că lucrul ăsta e o adevărată minune. Dumnezeule, ce mai e şi frica!
Cum de—ai fost în stare, prietene, să ajungi aşa de departe într—un timp aşa de scurt? Viteza
măgarului mă umple de uimire!
—Asinus s—a întrecut pe sine însuşi, răspunse naturalistul morocănos. Din clipa în care ne—am
despărţit, a fost cât se poate de harnic, dar acuma nu mă mai ia în seamă când îl îmbărbătez şi—l rog să
—şi urmeze drumul. Sper că nu ne ameninţă nici o primejdie din partea sălbaticilor.
—N—aş putea spune asta, n—aş putea—o spune; lucrurile nu stau aşa cum ar trebui să stea, şi nu s—a
întâmplat nimic din ceea ce ar fi trebuit să se întâmple între colonist şi tetoni, aşa că n—aş putea
răspunde de scalpul nici unuia dintre noi.
Măgarul e la capătul puterilor, căci l—ai îndemnat să meargă mult mai repede decât poate, şi e ca un
câine hărţuit. Ar trebui să se afle milă şi înţelegere în toate împrejurările, chiar dacă un om călăreşte
pentru ca să scape cu viaţă.
—Dumneata eşti cel care mi—a indicat steaua, răspunse doctorul, şi am crezut necesar să depunem cea
mai mare râvnă în a o urma.
—Te aşteptai să ne—ajungi din urmă călărind pe—un măgar? Vorbeşti cu prea mare îndrăzneală
despre creaturile Domnului, cu toate că—mi dau seama destul de limpede că, în ceea ce priveşte
virtuţile şi firea acestora, eşti nepriceput ca un copil. Ce—ai face acuma, dacă ar fi nevoie să pornim
iarăşi la drum?
—Viciul există în însăşi conformaţia patrupedelor, spuse Obed, a cărui fire placidă începu totuşi să se
revolte în urma atâtor imputări scandaloase. Dacă ar exista la două din membre pârghii rotative, atunci
jumătate din oboseală ar fi fost economisită, pentru ca item...
—Ajunge cu jumătăţile şi rotativele şi itemurile dumitale, omule! Un măgar vlăguit, e un măgar
vlăguit, şi acela care nu recunoaşte aşa ceva nu—i decât fratele animalului. Acuma, căpitane, trebuie să
alegem dintre două rele. Ori să—l părăsim pe omul ăsta, care a stat atâta timp alături de noi şi la bine
şi la rău, aşa că n—am putea să ne descotorosim de el cu atâta uşurinţă, ori să ne găsim un adăpost,
pentru a îngădui animalului să se odihnească.
—Venerabile vânător! exclamă Obed, speriat. Te conjur în numele tainicei noastre simpatii şi a naturii
noastre comune, în numele tuturor...
—Ah, frica l—a făcut să vorbească ceva mai pe înţelesul tuturor. Nu—i firesc, asta—i drept, să—ţi
părăseşti fratele în nenorocire; şi Domnul ştie că n—am făcut niciodată până acum o faptă atât de
ruşinoasă. Ai dreptate, prietene, ai dreptate; trebuie să găsim un adăpost, şi asta cât se poate mai
repede. Dar ce să facem cu măgarul!? Prietene, ţii într—adevăr aşa de mult la viaţa acestei creaturi?
—E un vechi şi credincios servitor, răspunse neconsolat Obed, şi aş fi foarte îndurerat dacă i s—ar
întâmpla vreun rău. Leagă—i membrele din spate şi lasă—l să se odihnească printre ierburile acelea
înalte. Şi garantez că mâine dimineaţă îl vom găsi exact acolo unde l—am lăsat.
—Şi indienii? Ce—o să se întâmple cu animalul dacă vreunul din diavolii aceia îşi aruncă privirea spre
urechile lui care se ridică din iarbă asemenea buruienilor? strigă căutătorul de miere. O să—l acopere
de săgeţi şi—o să arate întocmai ca o perniţă de ace, crezând că şi—au făcut datoria faţă de tatăl
tuturor iepurilor. Pe cinstea mea, or să—şi dea seama de greşeala făcută chiar după prima înghiţitură.
Odată ajunşi aici, Middleton, care începuse să dea semne de nerăbdare încă mai demult, îşi spuse şi el
părerea şi, ţinând seama de gradul său înalt, izbuti destul de repede să—i împace oarecum pe toţi.
Umilul Asinus, prea blând şi prea obosit ca să se împotrivească fie şi cât de puţin, fu legat fedeleş şi
culcat pe un culcuş de ierburi uscate: stăpânul său era pe deplin încredinţat că—l va găsi în acelaşi loc
după câteva ore. Paul se opuse cu îndărătnicie acestui plan şi le atrase de mai multe ori atenţia că un
cuţit e un lucru mult mai sigur decât nişte frânghii; dar Obed se rugă de ei, ajutat şi de trapper, căruia
îi era silă să ia viaţa animalului, astfel că izbutiră să—l salveze. După ce Asinus fu pus, astfel, în
siguranţă, aşa cum îşi închipuia stăpânul său, grupul albilor începu să—şi caute un loc pentru a petrece
ceea ce mai rămăsese din noapte şi pentru a da animalului timpul să se odihnească.
După socotelile trapper—ului călăriseră, din clipa în care se despărţiseră de indieni, douăzeci de mile.
Făptura delicată a lui Inez începuse să se resimtă de—atâta drum, cu toate că şi pe Ellen, care era mult
mai robustă, o costase efortul acela neobişnuit. Nici pe Middleton nu—l supăra gândul că se va putea
odihni puţin, şi nici chiar vigurosul şi curajosul Paul nu se dădu în lături să mărturisească că nu are
nimic împotriva unui răgaz cât de scurt. Numai bătrânul părea nepăsător faţă de aceste cerinţe ale firii
omeneşti. Cu toate că nu prea era obişnuit să umble călare, s—ar fi zis că desfide toate atacurile
acestea ale slăbiciunii omeneşti. Şi deşi era, după toate probabilităţile, foarte aproape de sfârşitul vieţii,
trupul lui vlăguit mai rezista încă, asemenea unui trunchi de stejar uscat şi gol pe dinăuntru, dar pe care
furtunile nu—l pot îngenunchea, căci scoarţa îi e tare ca piatra. Cu prilejul acesta, bătrânul conduse el
însuşi cercetările pentru găsirea unui loc de odihnă; şi făcu acest lucru cu vioiciunea unui om tânăr,
vioiciune temperată doar de înţelepciunea şi experienţa vârstei lui înaintate.
Culcuşul de iarbă unde—l găsiseră pe doctor, şi în care lăsaseră măgarul, rămase în urma lor; la un
moment dat îşi dădură seama că valurile preriei s—au contopit într—un şes lin şi acoperit, pe o
distanţă de mai multe mile, cu acelaşi fel de iarbă.
—Aici n—ar fi rău, n—ar fi rău, spuse bătrânul, când sosiră la malul mării de ierburi uscate. Cunosc
locul şi am stat de multe ori, şi încă zile întregi, în ascunzişurile lui, în timp ce sălbaticii vânau bivoli
în prerie. Trebuie să mergem prin iarbă cu multă băgare de seamă, fiindcă rămân urme, iar curiozitatea
indienilor e întocmai ca un vecin primejdios.
Şi, arătându—le el însuşi drumul, alese un loc unde iarba, înaltă şi ţeapănă, părea ceva mai dreaptă şi
aducea cu o întindere de stuf. Intră mai întâi singur, făcându—le apoi semn celorlalţi să—l urmeze şi
să se ţină cât mai aproape de el. După ce înaintară vreo sută sau două sute de paşi în împărăţia aceea a
ierburilor, dădu toate îndrumările de cuviinţă lui Middleton şi Paul, care—şi continuară drumul; iar el
descălecă şi se întoarse către marginea câmpiei, unde rămase un timp, îndreptând iarba călcată de
picioarele cailor şi ştergând, atât cât îi era în putere, orice urmă a trecerii lor pe acolo.
În timpul acesta, restul grupului continuă să înainteze, deşi nu fără greutăţi, ceea ce însemna că nu
tocmai repede, până când ajunse la o depărtare de vreo milă. Acolo găsiră un loc potrivit, aşa că
descălecară şi începură să se pregătească pentru a—şi petrece restul nopţii. Intre timp trapper—ul îi
ajunse şi el din urmă, luând din nou comanda.
Bărbaţii smulseră, de pe o porţiune destul de mare, ierburi şi buruieni şi făcură în mare grabă un pat
pentru Inez şi Ellen, culcuş care, în ceea ce privea moliciunea, ar fi putut să se ia la întrecere cu unul
de puf. După ce se înfruptară un pic din proviziile aduse de Paul şi de bătrân, femeile, peste măsură de
obosite, nu—şi mai doriră decât puţin răgaz ca să se odihnească; aşa că—şi părăsiră tovarăşii, mai
rezistenţi decât ele, lăsîndu—i să—şi vadă de treabă. Middleton şi Paul le urmară însă pilda aproape
numaidecât, în timp ce trapper—ul şi naturalistul stăteau lângă o gustoasă bucată de carne de bizon
friptă în timpul unui alt popas, şi care, ca de obicei, se mânca rece.
O anumită idee, care rătăcea de mai multă vreme prin mintea lui Obed, îi alungase pentru moment
somnul; iar în ceea ce îl privea pe bătrânul trapper, dorinţele lui deveniseră, din obişnuinţă şi nevoie,
întru totul supuse voinţei lui; aşa că îşi alese, ca şi tovarăşul său, starea de veghe în locul somnului.
—Dacă copiii de şcoală, ce trăiesc în siguranţă şi linişte, ar cunoaşte greutăţile şi primejdiile pe care le
întâmpină un cercetător al naturii pentru a le veni lor în ajutor, spuse Obed, după o clipă de tăcere, de
îndată ce plecă la culcare şi Middleton, coloane de argint şi statui de bronz ar fi ridicate întru gloria lor
veşnică.
—Nu ştiu, nu mă pricep la asta, răspunse tovarăşul său, argint nu se prea găseşte, cel puţin prin
pustietăţile astea, iar idolii aceia ai tăi de bronz sunt opriţi prin poruncile Domnului.
—Asta a fost, într—adevăr, părerea marelui legislator al evreilor, dar egiptenii şi caldeenii, grecii şi
romanii obişnuiau să—şi arate recunoştinţa exact în felul acesta. Adevărul este că mulţi dintre marii
artişti ai antichităţii au întrecut, cu ajutorul ştiinţei şi al îndemânării, până şi operele naturii, realizând
forme de—o perfecţiune şi frumuseţe greu de găsit, chiar şi la cele mai izbutite exemplare din genus
homo.
—Idolii ăştia ai tăi pot să umble şi să vorbească? Au ei oare cerescul dar al gândirii? întrebă trapper—
ul, cu oarecare indignare în glas. Cu toate că m—am ferit cât am putut de larma şi de palavrele celor
din aşezăminte, am fost şi eu în câteva oraşe la vremea mea, pentru a—mi schimba pieile pe plumbi şi
praf de puşcă şi am văzut de nenumărate ori păpuşi din astea de ceară, cu ochi de sticlă şi
împopoţonate cu fel de fel de rochii şi zorzoane.
—Păpuşi de ceară! îl întrerupse Obed; profanezi arta când asemuieşti acele nefericite obiecte modelate
în ceară cu divinele opere ale antichităţii.
Nu este necesar, pentru bunul mers al povestirii noastre, să redăm întreaga discuţie care urmă. Bătrânul
ocoli loviturile nimicitoare ale inamicului, întocmai cum un soldat uşor înarmat izbuteşte să
zădărnicească mişcările unui războinic deprins cu meşteşugul armelor; trecu o oră şi nu ajunseră să se
înţeleagă asupra niciunuia din subiectele pe care le atacaseră. Argumentele îşi dovediră însă puterea şi
asupra sistemului nervos al doctorului, aidoma unor dulci somnifere, şi pe când trapper—ul se
pregătea să—şi culce capul pe legătura lui, Obed, refăcut cum nu se poate mai bine în urma acestui
duel mintal, era în măsură să—şi găsească odihna fără să mai îndure chinurile unui coşmar în care
mişunau războinici tetoni şi tomahawk—uri însângerate.
CAPITOLUL XXIII
Salvaţi—vă, Sir!
Shakespeare
Somnul fugarilor ţinu câteva ceasuri. Trapper—ul se desprinse cel dintâi din mrejele lui, după cum
fusese cel din urmă care—i căutase mângâierea. Se trezi tocmai în clipa când lumina cenuşie a zilei
începuse să se răspândească peste marginea de răsărit a câmpiei; apoi îşi strigă tovarăşii, care mai
zăboveau încă în culcuşurile lor calde, dându—le a înţelege că trebuie să se grăbească. În timp ce
Middleton le ajuta pe Inez şi pe Ellen să—şi adune cele de trebuinţă pentru a îndura mai uşor călătoria
cea lungă şi obositoare pe care—o aveau de făcut, bătrânul trapper şi Paul începură să prepare masa,
căci luaseră hotărârea să mănânce înainte de—a porni la drum. Indeletnicirile acestea atât de diferite
nu ţinură prea mult; micul grup se aşeză deci destul de repede în jurul mesei care, cu toate că nu era
tocmai elegantă, aşa cum era obişnuită mireasa lui Middleton, era plină de bucate foarte gustoase şi
hrănitoare.
—Când vom ajunge pe terenul de vânătoare al indienilor pawnee, spuse trapper—ul punând dinaintea
lui Inez un taler mic, lucrat cu destulă măiestrie din corn, şi pe care se afla o bucată de vânat deosebit
de gustoasă, vom găsi bivoli mai graşi, cu carnea mai dulce, căprioare mai multe şi toate darurile ce ni
le—a pus dinainte Domnul pentru împlinirea nevoilor noastre. Poate că vom putea nimeri chiar şi un
castor, şi—atunci vom îmbuca o porţie din coada lui, care e un fel cât se poate de rar şi de gustos.
—În ce direcţie vrei să apucăm după ce vom abate indienii de pe urmele noastre? întrebă Middleton.
—Dacă îmi daţi voie să—mi spun şi eu părerea, strigă Paul, ar trebui să urmăm firul vreunei ape şi să
coborâm pe cursul ei cât mai repede cu putinţă. Daţi—mi un plop şi voi face o barcă în stare să ne ducă
pe toţi, în afară de măgar, şi asta în cursul unei singure zile şi a unei nopţi. Ellen, care e o fată destul de
vioaie, nu se prea pricepe la călărit; şi ar fi mult mai uşor să vâslim şase ori opt sute de mile decât să
mergem şi să măsurăm preria săltând ca nişte elani; şi în afară de asta, apa nu lasă nici urme..
—N—aş jura pentru asta, răspunse trapper—ul, căci de multe ori am fost silit să cred că ochii unei piei
roşii sunt în stare să găsească urme şi—n aer.
—Priveşte, Middleton! exclamă Inez într—o neaşteptată izbucnire tinerească, uitând pentru moment
situaţia în care se găsea. Cât de minunat e cerul ! Prevesteşte, cu siguranţă, timpuri mai fericite.
—De—o nemaipomenită grandoare! răspunse soţul ei. Măreaţă şi cu adevărat cerească e porţiunea
aceea colorată în roşu aprins, iar dincolo, în roşul acela ceva mai luminos; rar mi—a fost dat să văd un
răsărit de soare aşa de măreţ!
—Răsărit de soare? repetă încetişor bătrânul ridicându—se de jos cu un aer îngândurat şi pierdut, în
timp ce—şi fixa privirea pe nuanţele acelea schimbătoare şi atât de frumoase ce împodobeau bolta
cerească. Răsărit de soare? Nu—mi plac asemenea răsărituri de soare. Vai mie! diavolii ne—au luat pe
nepregătite cu răzbunarea lor. Preria e în flăcări!
—Apără—ne! strigă Middleton, strângând—o pe Inez la piept. Nu—i timp de pierdut, bătrâne; fiecare
clipă e cât o zi; să fugim!
—Încotro? întrebă bătrânul, făcându—i semn, cu calm şi demnitate, să se oprească. În sălbăticia asta
de ierburi şi buruieni eşti asemenea unui vas fără busolă, pierdut în noianul apelor. Un singur pas greşit
poate aduce pieirea tuturor. Rareori întâlneşti primejdie care să nu—ţi lase nici un moment de gândire,
tinere ofiţer; aşa că aştept să vă daţi cu părerea.
—Din partea mea, spuse Paul Hover, uitându—se în jurul său cu vădită nelinişte, pot să vă aduc la
cunoştinţă că dacă stratul ăsta de buruieni ia foc, o albină ar trebui să zboare mult mai sus decât zboară
de obicei ca să nu—şi pârlească aripile. De aceea bătrâne trapper, sunt de aceeaşi părere cu căpitanul:
să încălecăm adică şi să pornim la drum!
—N—ai dreptate, n—ai dreptate; că doar omul nu—i un biet animal neajutorat care se lasă pradă
pornirilor, adulmecă aerul şi numai după cine ştie ce undă de miros sau după cine ştie ce zgomot se
hotărăşte în vreun fel oarecare; omul trebuie să vadă şi să judece şi numai după aceea să hotărască. Aşa
că haideţi pe ridicătura aceea micuţă, care se zăreşte puţin mai la stânga, să vedem ce s—a întâmplat.
Bătrânul făcu un semn autoritar cu mâna, apoi se îndreptă, fără să mai adauge nimic, spre locul de care
pomenise; îl urmară numaidecât şi tovarăşii săi, peste măsură de neliniştiţi. Un ochi mai puţin
experimentat decât al trapper—ului nici n—ar fi putut desluşi ridicătura aceea care arăta pe faţa preriei
doar un pâlc de ierburi ceva mai înalte ca de obicei. Când ajunseră acolo, îşi dădură seama că iarba ce
—o acoperea nu era jilavă ca restul ierburilor din câmpie, ceea ce—l ajutase pe bătrân să—şi dea
seama că solul pe care se aflau era ceva mai înalt. Pierdură câteva minute rupând vârfurile ierburilor
care crescuseră ceva mai mari decât Middleton şi Paul; apoi putură privi nestingheriţi marea de flăcări
ce—i înconjura. Priveliştea, înspăimântătoare, nu insuflă noi speranţe călătorilor noştri, lipsiţi de orice
adăpost. Cu toate că lumina zilei era tot mai puternică, culorile vii ale cerului se întunecau din ce în ce,
ca şi când focul, acest element înfricoşător, ar fi putut rivaliza cu răsăritul soarelui. Limbi uriaşe de
flăcări ţâşneau ici şi colo dea lungul zării, asemenea fulgerelor iuţi din miazănoapte, dar cu mai multă
furie. Neliniştea începu să se citească cât se poate de limpede pe faţa împietrită a trapper—ului,
imediat ce măsură cu proprii lui ochi întinderea incendiului, care se răspândise ca un cordon lat şi
cuprinsese tot orizontul.
Se întoarse apoi iarăşi cu faţa spre locul din care părea că primejdia se apropie în mod sigur, clătină din
cap şi zise:
—Ne—am păcălit cumplit când am crezut că tetonii ne—au pierdut urma; acum suntem siguri nu
numai că ştiu unde ne aflăm, dar şi că au de gând să ne hăituiască, prin fum, ca pe nişte animale
fugărite. Uitaţi—vă! Au aprins focul în mai multe locuri deodată şi suntem încercuiţi de diavolii ăştia
ca o insulă de apele mării!
—Să încălecăm şi să fugim! strigă Middleton. Oare nu merită să lupţi pentru viaţă?
—Încotro să mergem? Credeţi că un cal teton e ca o salamandră ce trece nevătămată prin flăcări, sau
poate credeţi că Domnul îşi va arăta puterea ca în vremurile de demult şi vă va călăuzi prin cuptorul
acela pe care—l vedeţi arzând sub cerul îndepărtat şi roşu? Iar lângă brâul acela înflăcărat se găsesc şi
indieni sioux, cu săgeţi şi cuţite; ne înconjoară din toate părţile, sau de nu, atunci nu mă pricep deloc la
uneltirile lor ucigătoare şi diavoleşti!
—Vom călări prin mijlocul întregului trib, răspunse tânărul cu mândrie, şi le vom pune bărbăţia la
încercare.
—Da, cuvintele sunt frumoase, dar să vedem faptele! Printre noi se află un om care se pricepe la albine
şi care ne—ar putea învăţa ceva în privinţa asta.
—În privinţa asta, bătrâne trapper, spuse Paul îndreptându—şi făptura lui atletică asemenea unui câine
uriaş; care—şi cunoaşte forţa, sunt de partea căpitanului; am hotărât, adică, să pornesc în întâmpinarea
focului, chiar dacă ar fi să mă trezesc în wigwam24 —ul unui teton. Aici e şi Ellen, care...
—Oh, la ce folosesc, la ce folosesc inimile voastre pline de curaj, când focul nu poate fi cucerit tot aşa
de uşor ca şi o fiinţă omenească? Priviţi în jur, prieteni; cercul acela de fum care se ridică din
văgăunile preriei vă spune cât se poate de limpede că nu mai există nici o ieşire din locul ăsta fără să
treci printr—un cordon de flăcări. Căutaţi singuri, oameni buni; căutaţi singuri; dacă veţi putea găsi o
singură ieşire, mă oblig să vă urmez.
Tovarăşii săi cercetară numaidecât zarea şi cu multă râvnă, dar asta nu făcu decât să—i încredinţeze
odată mai mult că situaţia era, într—adevăr, deznădăjduită. Uriaşe coloane de fum se rostogoleau peste
câmpie, îngroşându—se apoi în mase întunecate spre linia orizontului, iar vâlvătaia roşie îşi vântura
limbile deasupra întinderii uriaşe de pară: uneori ilumina totul cu puterea unui incendiu, alteori ţâşnea
ca un fulger ce—şi aruncă flacăra şi apoi lasă în urma lui un întuneric înfricoşător; iar vâlvora aceasta
arăta mult mai grăitor decât cuvintele iuţeala nemaipomenită cu care se apropia primejdia.
—E îngrozitor! exclamă Middleton, strângând—o pe Inez, care tremura toată, la pieptul lui. La vârsta
asta şi în felul acesta!
—Porţile cerului sunt deschise pentru toţi cei care cred cu adevărat, murmură Inez, plină de pioşenie.
—Resemnarea asta mă scoate din minţi! Suntem însă bărbaţi şi vom lupta pentru vieţile noastre! Ce
vom face, adică, viteazul şi înţeleptul meu prieten? Vom încăleca şi ne vom croi drum printre flăcări,
sau vom rămâne pe loc privind cum pier înghiţiţi de flăcări, şi fără să fi făcut nimic pentru salvarea lor,
cei pe care—i iubim cel mai mult?
—Eu sunt pentru roire şi evadare înainte ca stupul să se înfierbânte în aşa măsură, încât să nu ne mai
poată da nici un fel de garanţie, spuse căutătorul de miere, căci acestuia i se adresase Middleton. Hai,
bătrâne trapper, recunoaşte că asta e o cale destul de puţin sigură pentru a scăpa de pericol. Dar dacă
mai întârziem mult pe aici, vom face întocmai ca albinele acelea care mai rămân în jurul paiului chiar
şi după ce stupul a fost afumat, pentru a putea primi mierea. Şi—o să putem auzi numaidecât pâlpâirea
focului, căci ştiu din experienţă că dacă flacăra muşcă din iarba preriei, nu există, trântor care să scape
neatins.
—Crezi oare, răspunse bătrânul, arătând înciudat spre ierburile încâlcite şi uscate din jur, că se află
picior de muritor care—ar putea întrece viteza focului într—un loc ca ăsta? Dac—aş şti măcar în ce
parte sunt nemernicii aceia...
—Dumneata ce spui, prietene doctor, strigă Paul înspăimântat, şi se întoarse către naturalist, cu aerul
acela de neajutorare cu care deseori cată cei tari către cei mai slabi, atunci când puterea omului e
stăvilită de o mână mai puternică, dumneata ce spui? Nu ne poţi da nici un sfat, acum, când e vorba de
viaţă sau de moarte?
Naturalistul stătea cu carnetele în mână şi privea şi el spectacolul acela îngrozitor, dar cu atâta linişte,
de parcă focul ar fi fost pus numai pentru a—i rezolva lui greutăţile iscate de cine ştie ce problemă
ştiinţifică. Trezit de cuvintele tovarăşului său, se întoarse spre el la fel de liniştit ca şi trapper—ul, deşi
calmul lui avea cu totul altă obârşie; întrebă cu o nepăsare care, dată fiind situaţia lor, suna a
provocare:
—Venerabile vânător, dumneata ai asistat de multe ori la asemenea experimente?
24
Colibă.
Fu întrerupt însă cu multă bruscheţe, de Paul, care—i smulse caietele cu violenţă, ceea ce dovedea că
tânărul căutător de miere îşi ieşise din fire. Bătrânul nu apucase încă să scoată o vorbă, fie ea chiar de
dojana, ci stătuse tot timpul în cumpănă, ca omul care nu ştie deocamdată ce are de făcut, sau pare mai
curând nedumerit decât speriat; luă numaidecât un aer hotărât, ca şi cum din clipa aceea n—ar mai fi
avut nici un pic de îndoială în privinţa drumului ce—l avea de urmat.
—E timpul să trecem la fapte, spuse, punând în felul acesta capăt discuţiei care era gata să izbucnească
din nou între naturalist şi căutătorul de miere; e timpul să lăsăm la o parte cărţile şi bănuielile şi să ne
—apucăm de treabă.
—Ai ajuns la hotărârea asta mult prea târziu, nefericit bătrân, strigă Middleton; flăcările sunt la un
sfert de milă de noi, şi vântul le mână încoace cu o iuţeală înfiorătoare.
—Ce? Flăcări? Ce—mi pasă mie de flăcări? Dacă m—aş pricepe să înşel viclenia tetonilor aşa cum mă
pricep să păcălesc focul, nu ne—ar mai rămâne altceva de făcut decât să—i mulţumim lui Dumnezeu
că ne—a scăpat. Numeşti ăsta incendiu? Dacă ai fi văzut ceea ce am văzut eu în regiunea muntoasă din
est, când munţii aceia falnici păreau nişte cuptoare de fierar, aţi şti şi voi ce înseamnă să—ţi fie frică de
foc şi—apoi să—i fii recunoscător că te—a cruţat. Haideţi, băieţi; a venit vremea să ne apucăm de
treabă; aşadar, gata cu vorba; căci sulul acela de flăcări se îndreaptă spre noi iute ca o antilopă hăituită.
Puneţi mâna pe iarba asta scurtă şi uscată pe care stăm şi smulgeţi—o!
—Crezi că—i poţi răpi focului victimele în felul acesta copilăresc? exclamă Middleton.
Un zâmbet slab dar plin de gravitate trecu peste faţa bătrânului, când răspunse:
—Bunicul dumitale ar fi spus că atunci când duşmanul se află aproape, soldatul trebuie să se supună.
Căpitanul simţi mustrarea şi urmă numaidecât pilda sârguinciosului Paul, care smulgea ierburile ofilite
cu un zel deznădăjduit, ascultând întru totul de sfatul trapper—ului. Chiar şi Ellen începu să le dea o
mână de ajutor; şi nu trecu mult până fu văzută şi Inez făcând acelaşi lucru. Când răsplata muncii pare
a fi însăşi viaţa, oamenii se obişnuiesc să dea dovadă de o râvnă neobişnuită. Trebui destul de puţin
timp pentru ca buruienile să fie smulse de pe o porţiune cu un diametru de douăzeci de picioare. La
una din marginile acestui loc, trapper—ul le aşeză pe cele două femei; apoi îi sfătui pe Middleton şi pe
Paul să le acopere rochiile, care se puteau aprinde mult mai uşor, cu păturile. După ce băieţii aduseră la
îndeplinire toate acestea, bătrânul se apropie de marginea opusă punctului în care se găseau femeile;
ajuns acolo, bătrânul alese o mână de iarbă foarte uscată şi o aşeză peste tigăiţa carabinei. Apoi trase, şi
combustibilul acesta aşa de uşor se aprinse numaidecât; luă pe urmă şomoiogul de iarbă aprinsă şi—l
puse sub un strat de ierburi încâlcite, după care se retrase spre mijlocul porţiunii de pământ văduvit de
ierburi, şi aşteptă cu răbdare.
Focul, elementul acesta subtil, se repezi cu lăcomie asupra prăzii celei noi, şi din ierburi începură să se
salte numaidecât mici flăcări bifurcate, întocmite ca limbile unei turme de rumegătoare care—şi caută
hrana, alegându—şi, parcă, tulpinile cele mai dulci.
—Acum, spuse bătrânul; îşi ridică un deget, şi râse în felul lui aparte, neauzit aproape, — acum veţi
vedea focul luptând împotriva focului. Vai mie! mult timp a mai trecut de când mi—am croit un drum
în felul acesta; dar din lene, ca să nu mai ocolesc o vale.
—Nu—i primejdios? strigă, uimit, Middleton. Şi în loc să—l îndepărtezi, aduci inamicul mai aproape?
—Te pârleşti oare aşa de uşor? Bunicul tău a avut o piele mai răbdătoare. Dar vom trăi şi vom vedea;
vom trăi cu toţii şi vom vedea.
În cele din urmă trapper—ul izbuti. Focul prinse putere şi se încinse, începu să se întindă în trei
direcţii, dar se stinse într—a patra, din lipsă de combustibil. În timp ce flăcările creşteau şi pârâitul lor
arăta cât de mare le e puterea, focul curăţa totul în calea lui; solul rămânea negru şi fumegând încă,
mult mai lipsit de vegetaţie decât dac—ar fi trecut pe—acolo un ins cu coasa. Situaţia fugarilor ar fi
fost însă destul de nesigură dacă aria pe care stăteau n—ar fi început să se lărgească, pe măsură ce
flăcările îi înconjurau. Dar înaintând către locul unde trapper—ul aprinsese iarba, călătorii ocoliră
dogoarea şi câteva secunde mai târziu flăcările din apropierea lor începură să se domolească după care
îi lăsară învăluiţi într—un nor de fum; scăpaseră însă cu desăvârşire de para ce se rostogolea cu furia
unui torent spre mijlocul preriei.
Spectatorii priveau această simplă manevră a trapper—ului ca şi cum nici nu le—ar fi venit să—şi
creadă ochilor, tot atât de uluiţi cum se spune c—au fost şi curtenii lui Ferdinand 25 , atunci când au
văzut în ce fel a izbutit Columb să aşeze oul drept; dar aceştia erau plini de recunoştinţă, nu de invidie.
—Minunea minunilor! grăi Middleton când îşi dădu seama că prin mijlocul acesta scăpaseră dintr—o
primejdie de moarte. A fost o idee cerească, iar mâna care—a adus—o la îndeplinire ar trebui
imortalizată.
—Bătrâne trapper, strigă Paul, trecându—şi degetele prin cârlionţii lui rebeli, am urmărit multe albine
care—şi cărau sarcina de polen până la scorbura lor, şi cunosc şi eu câte ceva din obiceiurile pădurilor.
Dar asta a fost ca şi cum i—ai fura unei viespi acul, fără să i—l atingi măcar.
—Gata, gata! răspunse bătrânul, care, de îndată ce—şi dădu seama că isprava îi reuşise pe deplin,
părea că nici nu se mai gândeşte la ea; acum pregătiţi—vă caii. Să lăsăm flăcările să pârjolească preria
încă vreo jumătate de oră, şi pe urmă încălecăm. În timpul ăsta se răceşte şi pământul, căci caii
tetonilor care nu—s potcoviţi, sunt tot aşa de simţitori la căldură ca şi talpa unei fete ce umblă
desculţă.
Middleton şi Paul, care socoteau scăparea aceasta neaşteptată de la moarte ca un fel de înviere,
aşteptară să treacă jumătatea de oră de care pomenise trapper—ul, cu o încredere deplină în judecata
lui fără greş. Doctorul îşi regăsi şi el caietul cu notiţe, cam ponosite însă, deoarece căzuseră în ierburile
mistuite de flăcări; dar se mângâie singur pentru această pierdere neînsemnată, căci acum umbra şi
lumina se urmau una pe alta, iar el, care lua aceste treceri drept simple fenomene naturale, era numai
ochi.
În timpul acesta, bătrânul, a cărui ispravă salvase atâtea vieţi, se uită cu atenţie prin spărturile
întâmplătoare făcute de vânt în sulurile dese de fum care se întinseseră în momentul acela în toate
direcţiile.
—Ia priviţi acolo, băieţi, spuse el, după o cercetare îndelungată şi amănunţită, ochii voştri sunt tineri şi
mult mai siguri decât vederea mea care începe să mă lase; cu toate că au fost timpuri când un popor
înţelept şi viteaz fusese foarte îndreptăţit să creadă că am ochii ageri; dar timpurile acelea sau dus, şi
mulţi prieteni credincioşi şi încercaţi s—au petrecut odată cu ele. Vai mie! dacă aş putea face o
schimbare în orânduiala lăsată de Providenţă, dacă ar fi să pot schimba ceva, aş spune că cei care au
trăit mult timp laolaltă în prietenie şi înţelegere, şi care s—au dovedit a fi atât de potriviţi în toate
împrejurările şi atât de uniţi în suferinţă şi în curaj, să aibă îngăduinţa de a părăsi viaţa împreună; căci
atunci când unul din ei moare, celuilalt îi mai rămân foarte puţine temeiuri să—şi ducă zilele mai
departe.
—Insul acela de—acolo e indian? întrebă plin de nerăbdare Middleton.
—Piele roşie sau piele albă, e acelaşi lucru. Prietenia şi obişnuinţa pot lega oamenii tot aşa de strâns
între ei în păduri ca şi în oraşe şi, la drept vorbind, poate chiar şi mai tare. Aşa se întâmplă şi cu tinerii
războinici ai preriilor. Se însoţesc adesea doi câte doi, iar chezăşia prieteniei lor e însăşi viaţa; şi—şi
ţin făgăduiala într—un fel; cât se poate de frumos şi de cinstit. Când unul din ei primeşte o lovitură de
moarte, asta îl atinge de obicei şi pe celălalt. Eu am trăit multă vreme ca un singuratic, dacă un om care
a trăit timp de şaptezeci de ani în sânul naturii poate fi numit singuratic, cu toate că în fiecare clipă îşi
putea deschide inima fără a fi nevoit s—o cureţe de grijile şi fărădelegile aşezămintelor; dar, deşi mi s
—a îngăduit asemenea lucru, am rămas toată viaţa un singuratic; şi am găsit totuşi întotdeauna
întâlnirea cu semenii mei plăcută, iar despărţirea dureroasă, când celălalt era viteaz şi cinstit. Viteaz,
pentru că un tovarăş laş în păduri, — şi bătrânul îşi lăsă privirea să zăbovească o clipă, deşi fără nici un
fel de intenţie, asupra distinsului naturalist, — e în stare să facă dintr—o trecătoare scurtă una lungă; şi
cinstit, deoarece şiretenia însoţeşte mai curând instinctul animalelor decât mintea unei fiinţe omeneşti.
—Dar ceea ce ai văzut acolo, în depărtare, era un sioux?
—Ce va deveni pământul Americii şi unde vor duce până la sfârşit maşinăriile şi născocirile poporului
său, numai unul Dumnezeu poate şti. L—am văzut, în tinereţile mele, pe cel dintâi creştin care—a pus
piciorul său nelegiuit pe meleagurile York—ului. Cât de mult au pălit frumuseţile acelor regiuni
sălbatice în răstimpul a numai două scurte vieţi omeneşti ! Ochii mei s—au deschis prima oară pe
malurile mării dinspre răsărit şi—mi amintesc foarte bine c—am pus la încercare virtutea celei dintâi
25
Ferdinand al V—lea Catolicul (1452—1516), rege al Spaniei, în timpul domniei lui, Cristofor Columb a descoperit America (1492).
arme de foc pe care—am purtat—o, după un drum făcut de la poarta tatălui meu până în pădure, aşa
cum poate să—l facă un băieţaş; şi asta fără a încălca drepturile cuiva, sau a păgubi pe cel ce—ar fi
putut ridica pretenţii de proprietate asupra animalelor sau pământului. Pe vremea aceea, natura
strălucea în toată frumuseţea ei de—a lungul întregii coaste, căci pentru lăcomia oamenilor nu lăsase
decât o fâşie îngustă de pământ, între ocean şi pădure. Şi acum unde mă aflu? Dacă aş fi avut aripi de
vultur, acestea ar fi obosit mult mai înainte de—a fi străbătut a zecea parte din distanţa care mă
desparte de locurile acelea; dar acuma, de—a latul şi de—a lungul întregului ţinut sunt împrăştiate
oraşe şi sate, ferme şi şosele, biserici şi şcoli, adică toate născocirile şi drăcoveniile omului.
—Că ai văzut nenumăraţi tăietori de lemne luând smântâna de pe faţa pământului şi atâţia colonişti
adevărata miere a naturii, spuse Paul, nici un om în toată firea nu se poate îndoi de asta. Uită—te însă
la Ellen cât este de neliniştită din pricina indienilor sioux, şi acum, după ce ţi—ai lăsat mintea să
cutreiere nestingherită, dacă ne—ai da semnalul cuvenit, roiul s—ar pune iarăşi în mişcare.
—Ce?
—Spun că Ellen e neliniştită, iar fumul se ridică de pe câmpie şi poate c—ar fi înţelept să ne luăm din
nou zborul.
—Băiatul are dreptate. Am uitat că suntem în mijlocul unei câmpii pârjolite, că focul arde cu furie şi că
indienii sioux stau de jur împrejurul nostru ca o haită de lupi flămânzi, care pândesc o cireada de
bivoli. Dar când mintea mea bătrână începe să—şi aducă aminte de vremurile trecute, se întâmplă săi
scape din vedere întâmplările din clipa aceea. Aveţi dreptate, copiii mei; e timpul să ne mişcăm, şi abia
de acum încolo urmează să dăm piept cu adevăratele greutăţi ale călătoriei noastre. E uşor să păcăleşti
focul, pentru că nu—i decât o furie dezlănţuită, şi nu—i întotdeauna greu să dai de urma unui urs
cenuşiu luându—te doar după miros, pentru că animalul e mânat numai de instinct; dar să închizi ochii
unui teton treaz, ăsta e un lucru pentru care e nevoie de foarte multă judecată, pentru că iscusinţa lui se
sprijină pe viclenia minţii.
Şi, cu toate că bătrânul părea să—şi dea foarte bine seama de greutatea lucrurilor pe care trebuia să le
întreprindă, porni la înfăptuirea lor cu multă hotărâre şi vioiciune. După ce termină de cercetat zarea, în
care timp mintea lui se întoarse, cum am văzut, spre timpuri de mult apuse, făcu semn să încalece cu
toţii. Caii, care stătuseră până atunci în aşteptare, fremătând însă din pricina flăcărilor ce se întinseseră
cu atâta furie, îşi primiră călăreţii cu o uşurare vădită. Trapper—ul îl invită pe doctor să ia armăsarul
său, sub cuvânt că are de gând să meargă pe jos.
—Nu prea sunt învăţat să călătoresc cu picioarele altora, adăugă el, ca şi cum s—ar fi dezvinovăţit, iar
picioarele mele au obosit nefăcând nimic. Şi, în afară de asta, dac—ar fi să ajungem la vreo încăierare
neaşteptată, ceea ce nu—i deloc cu neputinţă, calul o să fugă mult mai repede cu un singur om în
spinare. Căci, în ceea ce mă priveşte, ce însemnătate mai poate avea dac—am să trăiesc o zi mai mult
sau mai puţin? Să—i lăsăm pe tetoni să—mi ia scalpul, dacă aşa e voia Domnului; îl vor găsi acoperit
de păr cenuşiu, şi e peste puterea omului să—mi răpească toate câte le—am învăţat şi le cunosc, şi care
l—au albit.
Şi cum nici unul din tovarăşii săi, nerăbdători să plece cât mai repede, nu—l contrazise, propunerea
trapper—ului rămase în picioare. Doctorul, cu toate că bombăni ceva, cum că—l pierduse pe blândul
Asinus, se simţi foarte mulţumit când îşi dădu seama că va străbate preria mult mai repede decât dacă
ar fi mers pe jos, aşa că nu se mai plânse de nimic; iar peste câteva clipe căutătorul de miere, care
găsea întotdeauna de cuviinţă să ia cuvântul în asemenea împrejurări, anunţă că sunt gata de plecare.
—Uitaţi—vă acum spre răsărit, spuse bătrânul imediat ce porniră la drum, peste câmpia întunecată şi
încă fumegândă; uitaţi—vă acum spre răsărit, şi de veţi vedea o panglică albă şi strălucitoare scânteind
ca o tavă de argint prin spărturile pe care le face vântul în perdeaua de fum, să ştiţi că—i vorba de—o
apă. Pe—aici, prin apropiere, curge un fluviu măreţ şi am credinţa că l—am zărit mai adineauri, dar în
mintea mea au năvălit alte gânduri şi l—am pierdut din vedere. E un fluviu larg şi iute. Fiindcă aici se
găsesc de toate, în afară de arbori. Copacii sunt pentru pământ ceea ce sunt poamele pentru o livadă.
Acum însă, pândiţi cu ochii larg deschişi panglica aceea scânteietoare de apă, căci numai atunci putem
socoti c—am scăpat de primejdie când între noi şi tetonii cei cu ochii ageri vor curge valurile ei.
Aceste ultime cuvinte fură de ajuns pentru ca toate privirile călătorilor noştri să se îndrepte, cercetând
zarea, spre fluviul mult dorit. Apoi porniră cu toţii într—o linişte deplină, căci bătrânul le atrăsese
atenţia că nu trebuie să facă nici cel mai mic zgomot când vor intra în norii groşi de fum care se
rostogoleau de—a lungul câmpiei ca nişte tăvălugi uriaşi de ceaţă, şi mai ales când vor trece pe acolo
pe unde focul a întâlnit în cale mlaştini.
Călătoriră în felul acesta aproape o leghe, fără ca ochii lor să zărească oglinda mult dorită a râului.
Focul ardea în depărtare cu aceeaşi furie, iar cum vântul mătura cele dintâi valuri de fum ale
incendiului, se ridicară alte şi alte vâlvătăi, rostogolindu—se de—a lungul preriei şi întunecând
vederea. În cele din urmă, bătrânul, care începuse să dea semne de uşoară nelinişte, le dădu a înţelege
că până şi simţurile lui ascuţite începuseră să se tulbure în labirintul acela de fum; se opri însă brusc şi,
trântindu—şi carabina la pământ, rămase locului, părând că cercetează un obiect de la picioarele lui.
Middleton şi ceilalţi călăriră până aproape de el şi—l întrebară de ce s—a oprit.
—Uitaţi—vă aici, răspunse trapper—ul, arătând hoitul mutilat al unui cal care zăcea într—o mică
scobitură de pământ, şi aveţi să vă daţi seama câtă putere are focul în prerie. Pământul e reavăn prin
locurile astea şi ierburile cresc mai înalte ca de obicei. Animalul ăsta nenorocit şi—a găsit moartea
dormind. Îi vedeţi oasele, pielea crăpată şi arsă, dinţii care rânjesc parcă; nici o mie de ierni n—ar fi
putut usca animalul aşa de temeinic cum a făcut focul într—un singur minut.
—Asta ar fi putut fi şi soarta noastră, spuse Middleton, dacă flăcările ne—ar fi surprins în timpul
somnului.
—Nu, nu asta vreau să vă spun. Nu că omul n—ar arde şi el ca un fitil; ci numai că, fiind mai înţelept
decât un cal, se va pricepe ceva mai bine să ocolească primejdia.
—Pesemne că ceea ce vedem noi acum n—a fost decât un hoit, căci altfel s—ar fi putut salva şi el.
—Vezi urmele astea lăsate în pământul jilav? Aici au fost copitele lui, iar dincoace urmele unui
mocasin, îmi pun capul pentru asta. Stăpânul animalului a făcut tot ce—a putut ca să—l urnească din
loc, dar creaturile astea sunt fricoase şi încăpăţânate când se află în faţa focului.
—E un lucru pe care—l ştie toată lumea; dar dacă animalul a avut şi călăreţ, unde—i?
—Ei, aici e—o taină mare, răspunse trapper—ul, plecându—se să cerceteze mai îndeaproape urmele
lăsate pe pământ. Da, da; e cât se poate de limpede că aici a avut loc o luptă destul de aprigă între cei
doi. Stăpânul a încercat din toate puterile să salveze animalul, dar flăcările trebuie să fi fost foarte
puternice, căci altfel ar fi izbutit.
—Priveşte, bătrâne trapper! îl întrerupse Paul, arătând către un loc nu prea îndepărtat, acoperit cu iarbă
ceva mai sărăcăcioasă, căci terenul era mai puţin umed; adevărul este c—au fost doi cai. Iar dincolo
zace şi celălalt!
—Băiatul are dreptate! Cine ştie, poate că tetonii au căzut în propria lor cursă! Căci se întâmplă şi
asemenea lucruri, iar asta stă drept pildă pentru toţi răufăcătorii. Ei, ia priviţi aici, asta e din fier.
Hamurile animalului au fost fabricate de albi; asta e! asta e! O parte din ei s—au târât după noi prin
iarbă, în timp ce prietenii lor dădeau foc preriei, şi acum, priviţi: şi—au pierdut animalele, şi trebuie să
se socotească oameni norocoşi dacă sufletele lor nu se târăsc şi ele de—a lungul potecii ce duce spre
raiul indienilor.
—Au avut totuşi aceleaşi mijloace de—a se salva ca şi noi, intră în vorbă şi Middleton, în timp ce
grupul înainta încet, apropiindu—se de cel de al doilea stârv, care zăcea chiar în drumul lor.
—Nu ştiu dacă—i chiar aşa. Nu fiecare sălbatic îşi poartă după el amnarul şi cremenea, sau vreo
scăpărătoare de carabină tot aşa de bună ca şi—a mea. E cam greu să aprinzi focul frecând două beţe şi
n—au avut prea mult timp să se gândească sau să născocească ceva pe loc; uitaţi—vă la şuvoiul acela
de flăcări care aleargă înaintea vântului, ca şi cum ar fi o dâră de praf de puşcă, şi atunci aveţi să—mi
daţi dreptate. Nu e mult de când au trecut pe aici, aşa c—ar fi bine să ne controlăm muniţiile. Nu c—aş
vrea cu tot dinadinsul să mă bat cu tetonii, departe de mine gândul ăsta! Dar dacă trebuie să ne luptăm,
e mai înţelept să tragi tu cel dintâi foc!
—Ăsta a fost un animal ciudat, moşule, spuse Paul, care—şi oprise calul lângă cel de—al doilea stârv,
pe când ceilalţi, grăbiţi să ajungă cât mai repede la liman, se pregăteau să treacă mai departe. Ciudat
animal, repet; căci; n—are nici cap, nici copite.
—N—a fost un foc slab; răspunse trapper—ul, aţintindu—şi ochii cu luare—aminte în zare, prin
spărturile făcute de vânt în perdeaua groasă de fum. Ar fi fost în stare să—ţi frigă un bivol întreg, iar
ca să poată face lucrul ăsta cum se cuvine, trebuie să—i prefacă mai întâi coarnele şi copitele în cenuşă
albă. Ruşine, ruşine, bătrâne Hector! Dac—ar fi vorba de căţelul căpitanului, nu—i de mirare că se
poartă ca un ageamiu, dar pentru un câine ca tine, care—a trăit atâta timp în pădure înainte de—a fi
ajuns pe câmpiile astea, e cât se poate de urât să—şi arate dinţii şi să mârâie în faţa hoitului unui cal
fript, ca şi cum ar vrea să spună stăpânului său c—a dat de urmele unui urs cenuşiu.
—Îţi spun, bătrâne trapper, ăsta nu—i cal; căci nici copitele, nici capul şi nici pielea nu—s de cal.
—Ce? Nu—i cal? Ochii tăi sunt buni pentru albine şi pentru scorburile copacilor, băiete, dar, să mă
trăsnească Dumnezeu dacă băiatul n—are dreptate! Cum de m—am putut înşela în halul ăsta luând
pielea unui bivol, arsă şi încreţită, drept un hoit de cal? Vai mie! Au fost timpuri, dragii mei, când am
putut spune fără greş numele unui animal de la mare depărtare; până şi culoarea, vârsta şi dacă—i de
parte bărbătească sau femeiască!
—Te—ai bucurat de un dar nepreţuit venerabile vânător, rosti naturalistul, care privea totul cu atenţie;
când un om poate face asemenea distincţii în plin deşert îşi cruţă picioarele de multe drumuri
obositoare, şi deseori chiar şi de unele cercetări care se dovedesc, până la urmă, cu totul inutile. Spune
—mi, te rog, excepţionala calitate a ochilor dumitale mergea până acolo încât erai în stare să
deosebeşti chiar ordinul şi genul?
—Nu ştiu ce înţelegi prin ordinele geniului dumitale! Ei nu! îl întrerupse căutătorul de miere, cu un ton
oarecum dispreţuitor: asta, bătrâne trapper, dovedeşte neştiinţa dumitale în ceea ce priveşte limba
engleză, lucru la care nu m—aş fi aşteptat din partea unui om cu înţelegerea şi experienţa dumitale.
Prin ordin, tovarăşul nostru înţelege felul în care merg animalele; ca o cireada zăpăcită, ca un roi ce—
şi urmează regina sau unul câte unul, aşa cum străbat deseori bivolii preria. În ceea ce priveşte geniul,
sunt sigur că ăsta—i un cuvânt pe care—l înţelege foarte bine oricine. Gândeşte—te la omul din
districtul nostru, care ia parte la congres şi la omuleţul acela limbut, care scoate ziarul din ţinutul
nostru; cuvântul rostit de doctor se potriveşte şi unuia şi altuia, căci sunt amândoi puternici: şi numai
rareori rosteşte doctorul câte un cuvânt care să nu aibă un înţeles adânc.
Când Paul sfârşi această explicaţie atât de savantă, privi în jurul lui cu un aer care, tălmăcit cum
trebuie, ar fi vrut să spună cam aşa: „Vezi, cu toate că nu—mi bat prea mult capul cu asemenea lucruri,
nu—s prost deloc!"
Ellen îl admira pe Paul pentru foarte multe lucruri; dar pentru învăţătura lui aproape deloc. Căci era
înzestrat cu destule calităţi care—o puteau atrage; ca, de pildă, caracterul său deschis şi neînfricat,
bărbăţia, sau acela al farmecului lui, încât nu mai simţea nevoia să—i pună la încercare şi cunoştinţele
intelectuale. Biata fată se roşi ca un trandafir, iar frumoasele ei degete începură să se joace cu cureaua
de care se ţinea; apoi se grăbi să spună, ca şi cum ar fi vrut să abată atenţia celorlalţi de la această
greşeală a lui Paul, asupra căreia nici ea singură nu zăbovea prea mult:
—Aşa că ăsta nu—i cal, după cât se pare?
—Nu e, nici mai mult nici mai puţin, decât pielea unui bivol, continuă trapper—ul, care se simţea tot
atât de ameţit de explicaţiile lui Paul ca şi de vocabularul doctorului. Părul e înăuntru; focul a trecut
peste ea, precum vedeţi; dar fiind proaspătă, flăcările n—au putut—o mistui. Animalul a fost ucis de
foarte puţină vreme, şi s—ar putea să mai, găsim prin preajmă ceva resturi din carnea lui.
—Ridică marginea pielii, moşule, spuse Paul, pe tonul omului încredinţat c—a dobândit dreptul să—şi
spună cuvântul în orice împrejurare; dac—a mai rămas vreo bucată din cocoaşă, trebuie să fie bine
friptă, şi ne—ar prinde de minune!
Bătrânul începu să râdă din toată inima auzind ce gânduri pot trece prin mintea lui Paul. Vârî apoi
piciorul sub pielea de bivol, dar aceasta începu să se mişte. Pe urmă fu aruncată numaidecât la o parte
şi de sub ea sări drept în picioare, cu o repeziciune ce dovedea că—şi dăduse seama de pericolul în
care se afla, un războinic indian.
CAPITOLUL XXIV
Cred, Hal, că—i timpul să dormim. Cu bine!

Shakespeare
De îndată ce—şi aruncară ochii asupra acelei apariţii neaşteptate, călătorii noştri se convinseră, deşi
erau înmărmuriţi în adevăratul înţeles al cuvântului, că tânărul pawnee, pe care—l întâlniseră nu de
mult, stătea acum din nou în faţa lor. Uimiţi din cale—afară, amuţiră cu toţii şi, mai bine de un minut,
albii şi indianul se cercetară cu multă atenţie, dacă nu cu neîncredere. Războinicul pawnee avea, cu
toate acestea, o ţinută mult mai demnă decât a prietenilor săi creştini. În timp ce Middleton şi Paul
simţeau cum îi cuprinde şi pe ei emoţia ce pusese stăpânire pe tovarăşele lor, ochii scânteietori ai
indianului se roteau de la unul la celălalt, ceea ce vădea că e un om care nu şi—ar pierde curajul nici
chiar în cele mai neaşteptate împrejurări. După ce—şi plimbă privirea pe feţele uimite ale albilor,
căutătura lui mândră şi sigură de totdeauna se opri pe figura trapper—ului tot aşa de neclintită ca şi a
lui. În cele din urmă doctorul Battius rupse tăcerea şi rosti:
—Ordinul primatelor; genul homo; specia preriilor.
—Da, da, taina a fost dezlegată, spuse bătrânul trapper, scuturându—şi capul, ca şi cum s—ar fi
felicitat singur c—a dat pe faţă un lucru foarte greu de dovedit. Băiatul se ascunsese în iarbă; focul l—
a găsit dormind şi, văzând că şi—a pierdut calul, ia dat prin gând să—şi scape viaţa, acoperindu—se
cu pielea asta proaspătă de bivol, Nu—i o născocire de lepădat atunci când nai nici praf de puşcă şi
nici cremene, pentru a da foc ierburilor din jur. Garantez că—i un tânăr deştept, şi cred c—ar fi bine să
pornim la drum împreună. Am să—i vorbesc prieteneşte, căci mânia nu ne—ar folosi la nimic. Fratele
meu e binevenit din nou printre noi, spuse el, de data asta în limba pe care—o înţelegea şi celălalt;
tetonii l—au afumat aşa cum ar fi făcut c—un urs.
Tânărul pawnee începu să—şi joace ochii de jur împrejur, ca şi cum ar fi vrut să ia cunoştinţă de
groaznicul pericol din care scăpase, dar nu găsea de demnitatea lui să—şi arate îngrijorarea. Când
răspunse la întrebarea pusă de trapper însă, sprâncenele i se adunară.
—Un teton e un duşman. Când strigătul de război al indienilor pawnee umple văzduhul, toată
mulţimea lor urlă.
—Asta—i adevărat. Diavolii ăştia sunt pe urmele noastre, şi sunt fericit că întâlnesc un războinic care
nu—i iubeşte, cu tomahawk—ul în mână. Vrea oare fratele meu să—mi călăuzească copiii până în
satul lui? Dacă indienii sioux ne urmăresc, tinerii mei îl vor ajuta să—i lovească.
Tânărul războinic pawnee se uită iarăşi la chipurile străinilor din faţa lui,, scormonindu—i cu privirea
înainte de—a răspunde la o întrebare atât de însemnată. Pe bărbaţi îi cercetă mai mult în treacăt şi păru
mulţumit. Dar căutătura lui zăbovi îndelung şi cu multă admiraţie, ca şi la prima lor întâlnire, asupra
frumoasei Inez, căci ochii lui nu mai întâlniseră niciodată un chip atât de gingaş. Şi, cu toate că
privirea lui se oprea din când în când şi la chipul plin de farmec al lui Ellen, se întorcea numaidecât la
Inez; ea însemna, pentru ochii lui nedeprinşi cu asemenea făpturi, ca şi pentru imaginaţia lui
înflăcărată, întruchiparea frumuseţii feminine, căci pe întinsul preriilor nu se întâlnise nimic la fel de
frumos şi de preţios, care să poată răsplăti devotamentul şi vitejia unui războinic; şi părea că tânărul
pawnee e cât se poate de simţitor la farmecul unei femei atât de desăvârşite. Dându—şi însă seama că
privirile lui o stânjenesc pe Inez, îşi întoarse capul de la ea şi; punându—şi mâna pe piept, în felul lui
solemn şi respectuos, spuse plin de modestie:
—Tatăl meu va fi binevenit. Tinerii poporului meu vor vâna cu fiii lui, iar şefii vor fuma cu capul
cenuşiu. Fetele pawnee vor cînta pentru urechile fiicelor lui.
—Şi dacă ne întâlnim cu tetonii? întrebă trapper—ul, care dorea să hotărască condiţiile acestei alianţe
atât de importante în toate amănuntele.
—Duşmanii cuţitelor—lungi vor simţi lovitura indienilor pawnee.
—Atunci e bine. Acum fratele meu şi cu mine trebuie să ţină sfat, ca nu cumva să pornim pe—un
drum greşit şi ca drumul nostru până în satul său să fie asemenea zborului porumbeilor.
Tânărul pawnee făcu semn că e şi el de aceeaşi părere, după care îl urmă pe bătrân puţin mai la o parte,
căci trapper—ul nu vroia ca neastâmpăratul Paul, sau distratul naturalist săi tulbure în vreun fel..
Convorbirea lor fu scurtă, dar cuprinzătoare, aşa cum obişnuiau băştinaşii, dar se lămuriră şi unul şi
celălalt despre ce e vorba. Când se întoarseră lângă tovarăşii lor, bătrânul le împărtăşi şi acestora o
parte din cele discutate cu tânărul indian, grăind după cum urmează:
—Ei da, nu m—am înşelat; acest războinic chipeş, pentru că e şi chipeş şi nobil la înfăţişare, cu toate
că te înfricoşează puţin, dar asta din pricină că—i vopsit, acest tânăr mi—a spus că are sarcina să—i
iscodească pe tetoni. Tribul lui n—a fost destul de puternic pentru a—i înfrânge pe diavolii ăştia care
şi—au părăsit satele şi—au pornit la vânătoare de bivoli; şi pentru asta tribul lui a trimis soli spre
celelalte sate locuite de indieni pawnee, pentru ajutor. Se pare că flăcăul ăsta e un băiat care nu ştie ce
—i frica, fiindcă, deşi e singur, s—a ţinut tot prin preajma lor, până când a fost silit să se ascundă, ca şi
noi, printre ierburi. Dar mi—a spus chiar mai mult decât atâta, dragii mei, şi asta mă supără din cale—
afară de mult; mi—a spus că vicleanul Mahtoree, în loc să se încaiere cu familia colonistului, s—a
împrietenit cu el; că şi albii şi roşii sunt pe urmele noastre şi că aşteaptă la marginea acestei câmpii
aprinse, ca să ne încolţească şi să ne distrugă.
—De unde ştie el toate astea? întrebă Middleton.
—Cum?
—În ce chip a putut el să afle că lucrurile s—au petrecut întocmai?
—În ce chip? Crezi oare c—o iscoadă din prerie are nevoie de ziare şi de crainici, aşa cum se întâmplă
în inima Statelor? Nici o femeie clevetitoare, care aleargă de la casă la casă pentru a răspândi vorbe de
ocară pe socoteala vecinilor ei nu împrăştie noutăţile cu repeziciunea indienilor, atunci când îşi dau în
vileag planurile; căci au fel de fel de semne şi sunete, înţelese numai de ei. În asta stă toată învăţătura
lor, şi ceea ce găsesc eu că—i minunat în ea, e c—au învăţat—o în aer liber, nu între zidurile unei
şcoli, îmi pun capul, căpitane, că ceea ce spune tânărul ăsta e adevărat.
—Pentru asta, spuse Paul, sunt gata să jur şi eu. E un lucru posibil, şi de aceea trebuie să fie adevărat.
—Şi ai putea, tinere; ai putea jura. Mi—a mai spus apoi că bătrânii mei ochi mi—au fost din nou
credincioşi, şi că fluviul de care v—am pomenit trece la o depărtare de vreo jumătate de leghe de—
aici. Vedeţi, focul a mistuit mare parte din ceea ce trebuia să mistuie în regiunea asta, şi drumul nostru
e învăluit în fum. Zice şi el că trebuie să ne pierdem urmele şi să facem restul călătoriei pe apă. Da,
trebuie să aşezăm râul ăsta între noi şi ochii indienilor sioux, şi pe urmă, cu ajutorul Celui de Sus, deşi
nu trebuie să uităm că vom avea şi noi partea noastră de oboseală, vom ajunge în satul lupilor.
—Cuvintele nu ne vor face să înaintăm nici măcar c—un pas, spuse Middleton, aşa că s—o pornim!
Bătrânul fu şi el de aceeaşi părere, astfel că tot grupul se pregăti să purceadă iarăşi la drum. Tânărul
pawnee îşi azvârli pielea de bivol pe umăr şi porni în frunte, după ce aruncă în urmă câteva priviri
furişe, pentru, a—şi mai odihni o dată căutătura pe faţa neasemuit de frumoasă a nevinovatei Inez.
După o oră de drum, fugarii ajunseră pe malul apei; era unul'dintre cele o sută de râuri care slujeau să
care, între puternicele artere ale fluviilor Missouri şi Mississippi, apele din regiunile acestea întinse şi
nelocuite, către ocean. Râul nu era adânc, dar cursul îi era iute, iar apele tulburi. Flăcările mistuiseră
tot ce se aflase pe malurile lui; aburii calzi de pe suprafaţa apei se ridicau în aerul rece al dimineţii, se
amestecau cu fumul care se înălţa în urma pojarului ce mai bântuia încă, iar pe o mare porţiune din
suprafaţa râului suluri de ceaţă se rostogoleau în toate părţile. Trapper—ul observă toate astea cu
deosebită plăcere; apoi spuse, în timp. ce—o ajuta pe Inez să descalece la marginea apei:
—Nemernicii s—au păcălit singuri! Mai că—mi vine să cred caş fi dat eu singur foc preriei, ca să ne
putem mişca în voie la adăpostul fumului, dacă diavolii ăştia nelegiuiţi nu ne—ar fi scutit de oboseală.
Am făcut şi eu asemenea lucruri la viaţa mea, şi mi—au fost de folos întotdeauna. Hai, doamnă, pune
—ţi gingaşul picior pe pământ, fiindcă toate astea au fost o grea încercare pentru cineva de obârşia şi
cu însuşirile dumitale. Vai mie! câte n—au trebuit să îndure femeile tinere, delicate, virtuoase şi
modeste pe vremea mea, din pricina grozăviilor şi vicleniilor războaielor purtate cu indienii! Să
mergem, e numai un sfert de milă până la malul celălalt şi atunci urma noastră va fi pierdută măcar
pentru o vreme.
În timpul acesta Paul o ajuta pe Ellen să descalece, uitându—se cu groază spre malurile sterpe ale
râului. Nici un singur copac şi nici un singur pâlc de arbuşti nu creştea de—a lungul malurilor, în afară
de câteva tufişuri singuratice, rare şi pipernicite, dintre acestea n—ar fi fost prea uşor să alegi o duzină
de ramuri din care să—ţi faci un baston obişnuit de plimbare.
—Ascultă, bătrâne trapper, rosti căutătorul de miere cu un aer sumbru; e foarte bine să vorbeşti despre
malul celălalt al izvorului sau râului sau cum vrei să—i spui, dar, după judecata mea, numai o carabină
pricepută ar putea să—şi azvârle plumbul până acolo, spre paguba vreunui indian sau a vreunei
căprioare.
—Se va întâmpla şi asta, se va întâmpla şi asta; căci am cu mine o carabină care pe timpuri şi—a făcut
datoria chiar şi de la o asemenea depărtare.
—Ai de gând s—o arunci pe Ellen şi pe doamna căpitanului peste apă cu ajutorul carabinei, sau crezi
că—i mai bine să treacă, asemenea păstrăvilor, cu gura sub apă?
—E aşa de adâncă încât să nu poată fi trecută prin vad? întrebă Middleton care, ca şi Paul, nu vedea în
ce chip ar putea trece pe celălalt mal, şi în toată siguranţa, fiinţa pe care o socotea mai presus decât
propria lui persoană.
—Când munţii aceia din depărtare îl hrănesc cu torentele lor, râul are, precum vezi, unda iute şi
puternică. Cu toate cam trecut de multe ori prin vadul lui nisipos, fără să—îmi ud măcar genunchii.
Dar avem cu noi caii indienilor sioux; şi mă pun chezaş că diavolii ăştia nărăvaşi înoată ca nişte
căprioare.
—Bătrâne trapper, spuse Paul, trecându—si degetele prin claia de păr de pe cap, aşa cum îi era
obiceiul când se afla în cine ştie ce încurcătură, am înotat întotdeauna ca un peşte, şi aş putea face asta
din nou, dacă—i nevoie; nici de vreme nu—mi pasă prea mult, dar mă întreb cum o s—o poţi face pe
Nelly să stea liniştită pe spatele unui cal, când apa râului se învolburează înaintea ochilor ei, ca—n
scocul morii; ca să nu mai punem la socoteală că nimeni n—o să ajungă la celălalt mal cu picioarele
uscate.
—Ah, tânărul are dreptate! Trebuie să născocim totuşi ceva, căci altfel nu vom putea trece râul.
Şi, încheind scurt discuţia, bătrânul se întoarse către războinicul pawnee explicându—i ce greutăţi se
iviseră din pricina femeilor. Tânărul indian ascultă cu luare—aminte, apoi îşi aruncă pielea de bivol de
pe umeri, după care se puse numaidecât pe lucru. Trapper—ul, care pricepuse imediat ce are de gând
să facă, se pregăti să—l ajute.
Strânseră pielea de bivol cu ajutorul unor curele din piele de căprioară, din care aveau din belşug, şi
unul şi celălalt, în aşa fel, încât luă forma unei umbrele sau a unei paraşute întoarse. Iar cu câteva beţe
subţiri şi uşoare izbutiră să—i întărească marginile, ca să nu se mai lase în jos. Când barca aceasta, atât
de simplă, fu complet gata, indianul o puse pe apă şi făcu un semn, prin care le dădu de înţeles că e
pregătit să treacă pe malul celălalt. Atât Inez cât şi Ellen şovăiră să—şi încredinţeze viaţa unei bărci
atât de şubrede; iar Middleton şi Paul nu vroiră nici ei să consimtă la aşa ceva, până nu se convinseră
singuri că mica ambarcaţie poate suporta o încărcătură mult mai mare decât cea care—i fusese
destinată. Şi numai atunci trecură peste orice temere, iar indianul pregăti pielea de bivol să—şi
primească preţioasa povară.
—Lăsaţi—l acum pe tânărul pawnee să le fie cârmaci, spuse trapper—ul, căci mâna mea nu mai e atât
de sigură ca pe vremuri, pe când a lui e ca lemnul de hickory. Lăsaţi totul pe seama tânărului pawnee,
şi aveţi încredere în iscusinţa lui.
Cei doi tineri bărbaţi albi nu avură nimic împotrivă, mulţumindu—se numai cu rolul de spectatori,
profund interesaţi, e drept, dar cu totul pasivi. Războinicul pawnee alese, dintre cei trei cai, armăsarul
lui Mahtoree, ceea ce dovedea că se pricepe foarte bine în a judeca virtuţile acestui nobil animal; se
aruncă apoi pe spinarea lui şi călări până la malul apei. Înfipse capătul suliţei în pielea bivolului, trase
uşoara ambarcaţie până deasupra apei şi, slobozind frâul armăsarului, se aruncă, plin de curaj, în
mijlocul şuvoiului. Middleton şi Paul îl urmară la scurtă distanţă, apropiindu—se de barcă atât cât le
îngăduia prudenţa. Şi tânărul războinic purtă preţioasa încărcătură până la malul celălalt, în deplină
siguranţă şi fără ca pasagerii să aibă vreo cât de mică neplăcere: făcu drumul acesta cu atâta
repeziciune, încât oricine—şi putea da seama că nici calul, nici călăreţul nu erau la prima ispravă de
felul acesta. După ce ajunseră la mal, tânărul indian demontă ambarcaţia, îşi aruncă pielea de bivol pe
umăr, îşi puse beţele la subsuoară şi se întoarse, fără să scoată o singură vorbă pentru a—i trece pe
malul celălalt şi pe ceilalţi albi.
—Acuma, prietene doctor, spuse bătrânul când îl văzu pe indian aruncându—se în râu pentru a două
oară, ştiu că pielea asta roşie e un om cinstit, nu glumă. E un tânăr frumos la înfăţişare, asta—i drept,
iar cuvântul lui e cuvânt, cu toate că nici vânturile cerului nu sunt mai înşelătoare decât sălbaticii ăştia
atunci când intră diavolul în ei. Dacă în locul lui ar fi fost vreun teton sau vreun mingo, dintr—aceia
vârtoşi la inimă, care dădeau târcoale prin pădurile York—ului cu vreo şaizeci de ani în urmă, i—am fi
văzut acum spatele şi nu faţa. Inima mea s—a strâns puţin de teamă când l—am văzut că—şi alege
calul cel mai bun; fiindcă odată călare pe calul acesta, i—ar fi fost tot atât de uşor să ne părăsească ca
şi unui porumbel zglobiu, care şi—ar lua zborul din mijlocul unui cârd de ciori gălăgioase şi cu aripile
greoaie. Vezi însă că în băiatul ăsta e numai adevăr, şi dacă ai câştigat cândva prietenia unei piei—
roşii, poţi să ai toată încrederea în el atâta vreme cât joci cinstit.
—Ce distanţă ar putea fi până la izvoarele râului acestuia? întrebă doctorul Battius, care—şi rotea ochii
neîncrezători peste coamele înspumate ale curentului. La ce distanţă s—ar putea găsi izvorul subteran
al acestui râu?
—Asta depinde de vreme. Sunt sigur că picioarele tale ar obosi mult înainte de—a ajunge în Munţii
Stâncoşi; dar în unele anotimpuri ai putea face drumul ăsta fără să—ţi uzi un singur picior.
—Şi în care diviziune specială a anului cade acest sezon periodic?
—Călătorul care va trece pe—aici peste câteva luni va găsi, în locul acestui curs spumegând, un deşert
acoperit de nisip zgrunţuros.
Naturalistul rămase adâncit în gânduri. Ca cea mai mare parte din oamenii neînzestraţi cu o mare forţă
fizică, doctorul Battius vedea, pe măsură ce se apropia clipa trecerii râului, cum creşte şi primejdia; aşa
că în clipa aceea concepu planul deznădăjduit de—a merge mai curând până la izvoarele lui, pentru a
nu mai fi nevoit să—l treacă. N—are rost să mai zăbovim asupra iscusinţei de necrezut cu care frica
poate susţine întotdeauna un argument lipsit de orice fundament logic. Onorabilul Obed alunecă peste
subiect cu un zel demn de toată lauda; el ajunse numaidecât la concluzia mângâietoare că e tot atâta
glorie în a descoperi izvoarele subterane ale unui râu uriaş, cât şi în a adăuga numele unei plante sau
unei insecte într—un catalog ştiinţific; ajunse la concluzia aceasta tocmai în clipa când tânărul pawnee
atinse malul pentru a doua oară. Bătrânul se aşeză cu cea mai mare băgare de seamă în mica
ambarcaţiune de piele (după ce tânărul războinic o montă la loc), şi—l aşeză apoi pe Hector la
picioare, după care îi făcu şi lui Obed semn să—şi ocupe locul.
Naturalistul puse un picior pe fragila ambarcaţie, în felul în care ar încerca, de pildă, un elefant
soliditatea unui pod, sau aşa cum fac de obicei caii înainte de—a se lăsa cu toată greutatea trupului lor
pe o suprafaţă atât de nesigură; dar naturalistul îşi retrase piciorul tocmai când bătrânul începuse să
creadă că se va aşeza jos.
—Venerabile vânător, spuse doctorul morocănos, aceasta e o barcă foarte neştiinţifică. Există ceva în
mine care mă îndeamnă să n—am încredere în soliditatea ei.
—Ce? spuse bătrânul, care îşi ciupea câinele de urechi, aşa cum s—ar fi jucat un părinte cu urechile
copilului său favorit.
—Nu înclin pentru această neobişnuită experimentare pe suprafaţa lichidelor. Vasul nu are nici forma,
nici proporţiile cerute.
—Nu—i tot atât de frumos alcătuit, cum ar fi, de pildă, un canoe din coajă de mesteacăn, dar poţi trăi
tot atât de bine într—un wigwam ca şi într—un palat.
—E cu neputinţă ca o ambarcaţiune, construită după principii atât de neştiinţifice, să poată prezenta
vreo siguranţă. Albia aceasta, venerabile vânător, nu va atinge niciodată malul celălalt în deplină
siguranţă.
—Ai văzut cu ochii dumitale doar c—a ajuns la mal în cea mai deplină siguranţă.
—Da; dar asta a fost una din anomaliile norocului. Dacă excepţiile ar fi luate drept legi în ceea ce
priveşte ordinea lucrurilor, rasa omenească s—ar prăbuşi cu repeziciune în abisul ignoranţei.
Venerabile trapper, acest expedient căruia vrei să—i încredinţezi propria dumitale securitate este, în
analele invenţiilor obişnuite, ceea ce s—ar putea denumi un Iusus naturae în domeniul ştiinţelor
naturale, adică un monstru.
Cât de mult ar mai fi vrut să—şi prelungească discursul, doctorul Battius e greu de spus; pentru că, la
puternicele consideraţii personale care—l sileau să amâne o experienţă destul de primejdioasă, se mai
adăugă şi orgoliul raţiunii, ce—l îndemna să ducă discuţia mai departe. Dar, din fericire pentru
reputaţia bătrânului în privinţa răbdării sale, tocmai când naturalistul rosti cel din urmă cuvânt, în
văzduh se ridică un glas, care părea un fel de ecou supranatural al acestuia. Tânărul pawnee, care
aşteptase sfârşitul acestei convorbiri, lipsită de orice înţeles pentru el, cu acea răbdare plină de
gravitate ce—i stătea în fire, îşi ridică fruntea şi ascultă încordat strigătul necunoscut; părea un cerb ale
cărui misterioase virtuţi adulmecă paşii îndepărtaţi ai câinilor aflaţi pe urmele vânatului. Trapper—ul
şi doctorul cunoşteau destul de bine însă obârşia acestor zgomote neobişnuite. Doctorul, emoţionat,
recunoscu în ele vocea bine cunoscută a propriului său măgar şi era gata s—o ia la goană după micul
taluz ce mărginea cursul apei pentru a—i ieşi în întâmpinare, când în faţa lor apăru în galop chiar
Asinus, mânat spre taluz de către nerăbdătorul Weucha, care—l încălecase.
Ochii tetonului şi cei ai fugarilor se întâlniră. Cel dintâi scoase un chiot prelung, ascuţit şi puternic,
prin care sălbaticul vestea şi pe ceilalţi c—a dat de urma fugarilor. Semnalul acesta puse capăt
discuţiei care se încinsese între trapper şi doctor cu privire la calităţile ambarcaţiei, căci naturalistul se
apropie cu atâta repeziciune de bătrân, încât puteai crede că ceaţa ce—i învăluise până atunci mintea se
împrăştiase ca prin minune. În clipa următoare armăsarul tânărului pawnee se lupta din răsputeri cu
torentul.
Şi numai repeziciunea cu care se depărta de mal calul acesta feri fugarii de săgeţile ce veneau şuierând
în urma lor. Strigătul lui Weucha adusese pe mal încă cincizeci de războinici tetoni, dar niciunul din ei
nu avea un rang destul de mare ca să aibă dreptul de a purta o puşcă. Fugarii nu ajunseră încă la
jumătatea apei, când îşi făcu apariţia Mahtoree însuşi; dar şi focurile de armă trase de acesta rămaseră,
din fericire, fără rezultat. De nenumărate ori îşi ridică trapper—ul carabina pentru a—i încerca puterea
asupra duşmanilor; dar tot de atâtea ori o şi lăsă în jos fără să tragă. Ochii războinicului pawnee
scânteiară ca ochii unei pume la vederea atâtor duşmani adunaţi laolaltă; îşi dădu seama că şeful teton
îşi risipeşte gloanţele în zadar şi, drept răspuns, îşi vântură mâna în semn de dispreţ şi scoase strigătul
de război al propriului său trib. Provocarea era prea batjocoritoare pentru a putea fi trecută cu vederea.
Tetonii se aruncară în apă numaidecât şi faţa râului se întunecă de trupurile animalelor şi ale
călăreţilor.
În clipa aceea începu o luptă deznădăjduită pentru a se ajunge la malul prieten. Caii tetonilor erau
odihniţi, nu ca armăsarul tânărului pawnee, care—şi cheltuise parte din forţă când trecuse torentul
prima oară, aşa că viteza urmăritorilor o întrecu repede de tot pe a fugarilor. Trapper—ul îşi dădu
numaidecât seama de primejdia în care se aflau şi—şi întoarse privirea de la tetoni la tânărul lui prieten
indian, pentru a înţelege dacă hotărârea acestuia nu începuse să se clatine văzând cu câtă repeziciune se
apropie duşmanii. Dar în loc să vădească frică sau orice alt sentiment pe care i l—ar fi putut trezi o
asemenea împrejurare, faţa tânărului războinic arăta o duşmănie de moarte.
—Ţii foarte mult la viaţă, prietene doctor? întrebă bătrânul cu un soi de calm filozofic, care făcu ca
întrebarea să sune şi mai înspăimântător în urechile tovarăşului său.
—Nu pentru ea însăşi, răspunse naturalistul, luând apă în palmă şi sorbind din ea pentru a—şi drege
glasul. Nu pentru ea însăşi în mod exclusiv, ci numai în măsura în care istoria ştiinţelor naturale a
mizat aşa de mult pe existenţa mea. Aşa că de aceea...
—Da ! reluă celălalt, mult prea adâncit în gânduri pentru a tălmăci ideile doctorului cu obişnuita lui
înţelepciune; cu adevărat istoria naturii, deşi frica e un simţământ josnic şi laş. Viaţa acestui tânăr
pawnee preţuieşte cât a oricărui guvernator din State, şi ar putea să şi—o salveze sau cel puţin ar avea
mulţi sorţi să şi—o salveze dacă ne—ar lăsa în voia curentului; şi cu toate astea îşi ţine cuvântul dat ca
un adevărat bărbat, ca un războinic indian. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu sunt bătrân şi primesc cu
multă smerenie soarta pe care crede Dumnezeu de cuviinţă să mi—o hărăzească, şi departe de mine
gândul de—a crede că ştiinţa ta ar putea fi de vreun folos omenirii; aşa că e o ruşine nemaipomenită
dacă nu chiar un păcat, ca un tânăr atât de desăvârşit ca acesta să—şi piardă scalpul pentru două fiinţe
nefolositoare ca noi. De aceea eu sunt gata, dacă vrei şi tu, bineînţeles, să—i spun băiatului să
pornească singur mai departe, iar pe noi să ne lase la bunul plac al tetonilor.
—Resping această propunere ca fiind total în contradicţie cu legile naturii, socotind—o în acelaşi timp
drept trădare faţă de ştiinţă, exclamă naturalistul înfricoşat. Viteza cu care înaintăm e miraculoasă şi
născocirea asta minunată se mişcă atât de uşor, că în câteva clipe vom ajunge la mal.
Bătrânul îl privi o clipă stăruitor, clătină apoi din cap şi zise:
—Doamne, că mare lucru mai e şi frica! Preface creaturile lumii şi iscusinţa omului, scoţând la iveală
tot ce e josnic şi urâţind tot ceea ce înseamnă frumuseţe! Doamne, Doamne, că mare lucru mai e şi
frica!
Discuţia se opri aici, căci caii, tetonilor, care ajunseseră între timp la mijlocul curentului, umplură
văzduhul cu nechezatul lor victorios. În momentul acela Middleton şi Paul, care ascunseseră femeile
într—un tufiş, apărură din nou pe malul râului, ameninţându—şi duşmanii cu carabinele.
—Încălecaţi! încălecaţi! strigă trapper—ul, chiar în clipa când îi zări. Încălecaţi şi fugiţi, dacă ţineţi la
fiinţele acelea care se bizuie numai pe ajutorul vostru! Încălecaţi, dar pe noi lăsaţi—ne în mâna Celui
de Sus!
—Lasă—ţi capul în jos, bătrâne trapper! răspunse vocea lui Paul. Ascundeţi—vă capul în barcă.
Diavolul teton e în spatele vostru; plecaţi—vă capetele şi lăsaţi cale liberă unui glonte din Kentucky!
Bătrânul se întoarse şi—l văzu pe zelosul Mahtoree, care se depărtase puţin de grosul războinicilor şi
ajunsese în aceeaşi linie cu barca şi cu căutătorul de miere; acesta se pregătea tocmai să—şi traducă
ameninţarea în fapt. Îşi încorda bine trupul şi în clipa aceea carabina se şi descărcă, iar plumbul porni
numaidecât spre ţintă. Dar ochiul şefului teton era tot atât de ager ca şi al duşmanului său. Mahtoree se
aruncă de pe cal chiar în aceeaşi secundă şi se lăsă în apă. Animalul începu să sforăie înfricoşat, pradă
durerii, şi ieşi pe jumătate din apă, într—un fel de zvâcnet deznădăjduit. Pe urmă fu luat la vale de
torent, iar apele tulburi se înroşiră de sângele lui.
Şeful teton reapăru curând la suprafaţă şi, văzând că şi—a pierdut calul, începu să înoate voiniceşte
spre cel mai apropiat războinic teton, care descălecă numaidecât şi dădu calul şefului. Incidentul acesta
iscă oarecare zăpăceală printre tetoni, care păreau să aştepte un semn din partea conducătorului lor
înainte de—a porni iarăşi către mal. În timpul acesta, mica ambarcaţie de piele atinse pământul, iar
fugarii se găsiră din nou laolaltă pe malul râului.
Sălbaticii mai înotau încă, dar nehotărâţi, întocmai ca un stol de porumbei ce zboară în neorânduială
după ce—a fost atins de—o salvă puternică, şovăind parcă să atace un mal atât de bine apărat. Pus în
gardă de proaspăta lui păţanie şi precaut ca un adevărat războinic indian, Mahtoree îşi conduse
războinicii la malul de pe care porniseră; apoi îşi sloboziră numaidecât animalele ce începuseră a da
semne de oboseală.
—Încălecaţi acum împreună cu făpturile acelea gingaşe şi călăriţi până la movilita aceea, spuse
trapper—ul, dincolo de ea veţi da de altă apă; intraţi în ea şi, întorcându—vă cu faţa spre soare—
răsare, urmaţi—i cursul cale de—o milă, până ajungeţi la o înălţime acoperită de nisip; acolo mă voi
întâlni şi eu cu voi. Hai, încălecaţi; împreună cu acest tânăr pawnee şi cu bravul meu prieten, doctorul,
care—i un războinic înverşunat, vom apăra malul cu vrednicie, căci tetonii trebuie să creadă că suntem
la posturile noastre cu toţii.
Middleton şi Paul socotiră că n—are nici un rost să—şi irosească vremea împotrivindu—se. Mulţumiţi
de faptul că retragerea le e acoperită cât de cât, îşi îndemnară numaidecât caii la drum şi dispărură
foarte repede în direcţia indicată. Trecură vreo douăzeci sau treizeci de minute până să dea tetonii
semn că—s gata să—şi încerce norocul din nou.
Mahtoree putea fi văzut cu uşurinţă în mijlocul războinicilor; dădea felurite ordine şi—şi agita din
când în când braţul într—acolo unde se aflau fugarii; dar nu fu luată nici o măsură care să arate că au
de gând să reînceapă urmărirea. Apoi din mijlocul sălbaticilor se ridică un strigăt şi în clipa aceea
apărură Ishmael şi băieţii lui, după care porniră cu toţii, unindu—şi forţele, spre malul râului.
Colonistul începu să cerceteze poziţia duşmanilor cu răceala lui obişnuită; apoi, ca şi când ar fi vrut să
—şi încerce carabina, trimise un glonte drept în mijlocul lor, dând dovadă de—o forţă capabilă să—şi
atingă ţinta chiar şi la distanţa aceea la care se găsea.
—Să plecăm de—aici, strigă Obed, încercând să arunce o privire furişă spre plumbul pe care, în
imaginaţia sa, îl auzise şuierându—i pe lângă ureche; am menţinut malul într—un fel cât se poate de
cavaleresc şi pentru un timp destul de îndelungat. Căci e nevoie de aproape tot atâta dibăcie militară
pentru o retragere ca şi pentru o înaintare.
Bătrânul aruncă o privire în urmă şi văzându—şi prietenii bine adăpostiţi în dosul movilei, nu se
împotrivi câtuşi de puţin. Apoi îşi încredinţă calul doctorului şi—i spuse să—l ajungă din urmă pe Paul
şi Middleton. După ce naturalistul încalecă şi porni la drum, trapper—ul şi tânărul pawnee părăsiră
malul în aşa fel, încât duşmanul să nu—şi poată da seama ce fac şi încotro merg. Pentru că, în loc să
pornească de—a curmezişul câmpiei şi să se îndrepte spre movilă, ei apucară pe un drum mai scurt şi
mai ferit; trecură apoi peste firavul curs de apă care—i fusese indicat lui Middleton drept punct de
reper, şi după puţin se întâlniră şi cu restul grupului. Doctorul pusese atâta zel în retragerea aceasta,
încât era gata—gata să—şi întreacă prietenii; oricum, fugarii se găsiră adunaţi din nou laolaltă.
Trapper—ul privi de jur împrejur, spunând că vrea să caute un loc potrivit pentru un popas de vreo
cinci sau şase ore.
—Popas? rosti doctorul, după ce înţelese ce vrea bătrânul. Venerabile vânător, mie mi se pare că,
dimpotrivă, ar trebui să fugim câteva zile la rând, fără oprire.
Middleton şi Paul erau şi ei de aceeaşi părere, pe care şi—o arătară fiecare în parte.
Bătrânul îi ascultă cu răbdare, dar scutură de mai multe ori din cap; apoi le răspunse, plin de
convingere:
—De ce să fugim? Credeţi că picioarele unui om muritor pot întrece iuţeala cailor? Credeţi că tetonii
au de gând să se culce şi să doarmă? Sau că vor trece pe malul nostru şi ne vor lua urma? Mulţumesc
lui Dumnezeu c—am făcut aşa încât ni sau pierdut urmele în apa asta şi, dacă plecăm şi de—aici cu
băgare de seamă, i—am putea înşela cu totul. Numai că preria nu—i pădure. Un om poate călători prin
pădure timp îndelungat şi să nu—i pese decât de urmele propriilor lui mocasini, dar pe meleagurile
astea deschise, o iscoadă aşezată pe înălţimea de colo, de pildă, poate supraveghea câmpia din jur pe o
distanţă destul de mare, asemenea unui şoim care—şi pune ochii pe pradă din zbor. Nu, nu, trebuie să
aşteptăm noaptea, iar întunericul să cadă din plin înainte de—a părăsi locurile astea. Ascultaţi însă
cuvintele pline de înţelepciune ale acestui pawnee; e un tânăr ager la minte şi—mi pun capul c—a avut
multe ciocniri, şi încă destul de grele, cu banda indienilor sioux. Crede oare fratele meu că drumul pe
care l—am făcut până acum e destul de lung?
—Tetonul e oare peşte ca să poată vedea urmele paşilor şi în apă?
—Tinerii mei cred însă c—ar trebui să—l mai lungim încă, până vom ajunge la marginea preriei.
—Mahtoree are ochi; şi atunci îi va vedea.
—Ce sfat ne poate da fratele meu?

Tânărul războinic se uită o clipă spre cer şi păru că
şovăie. Rămase câtva timp pe gânduri, apoi răspunse, ca şi
cum şi—ar fi făcut o părere de neclintit:
—Indienii dakota nu—s adormiţi, spuse, trebuie să stăm ascunşi în iarbă.
—Ah, tânărul ăsta gândeşte ca şi mine, spuse bătrânul, explicând cât mai pe scurt şi prietenilor săi albi
părerea acestuia.
Middleton fu obligat să—şi dea şi el consimţământul; şi, fiindcă se spusese că e foarte primejdios să
rămână cineva în picioare, se aşeză fiecare pe unde putu, luându—se toate măsurile de precauţie. Inez
şi Ellen îşi găsiră adăpost sub învelişul călduros, deşi nu prea comod, al pielii de bivol, care formă un
fel de cort; iarba înaltă a preriei fu aşezată la loc, încât chiar şi un ochi obişnuit cu astfel de lucruri ar fi
putut aluneca peste ei. Paul şi tânărul pawnee se ocupară în timpul acesta de animale, şi, după ce le
dădură să mănânce, le lăsară ascunse în ceaţa preriilor. Toate lucrurile astea se făcură în cea mai mare
grabă şi după ce totul fu pus la punct, fiecare din ei îşi găsi câte un ascunziş, iar câmpia păru din nou
pustie, aşa cum era de obicei.
Bătrânul îşi sfătui prietenii să rămână fiecare în ascunzişul lui timp de mai multe ceasuri, lucru de care
era neapărată nevoie. Căci toată nădejdea lor stătea în reuşita acestui plan. Dacă vor izbuti să dejoace
priceperea urmăritorilor prin acest simplu, şi de aceea mai puţin suspect, mijloc de apărare, îşi vor
putea continua drumul îndată după căderea serii; atunci îşi vor schimba şi direcţia, aşa că sorţii de
izbândă vor fi deosebit de mari. Călătorii noştri rămaseră multă vreme pe gânduri, meditând asupra
situaţiei în care se aflau; dar, în cele din urmă osteniră până şi gândurile, iar somnul puse stăpânire pe
toată lumea.
După ceasuri întregi de linişte adâncă, urechile deosebit de simţitoare ale trapper—ului şi ale tânărului
pawnee prinseră un slab strigăt de mirare pe care—l scoase Inez. Sărind în picioare ca nişte bărbaţi
gata să—şi apere cât mai scump vieţile, văzură tot câmpul acela imens, nesfârşitele valuri ale preriilor,
movila aceea micuţă, ca şi toate tufişurile răzleţe din jur acoperite de o pătură scânteietoare de zăpadă.
—Aibă—ne Dumnezeu în marea lui grijă! exclamă bătrânul privind cu ochi întristaţi peisajul. Abia
acum înţeleg, tinere pawnee, de ce te—ai uitat cu atâta băgare de seamă la nori; dar acuma e prea
târziu, e mult prea târziu! Până şi o veveriţă şi—ar lăsa urma pe mantia asta uşoară care acoperă
pământul. Ah! Iată că vin şi diavolii, nu mai încape nici o îndoială! La pământ cu voi toţi, jos cu voi!
Soarta ne e ca şi pecetluită, dar nu trebuie să fim nesocotiţi!
Şi călătorii noştri se făcură numaidecât nevăzuţi, cu toate că se uitară de nenumărate ori printre
vârfurile ierburilor, pentru a spiona mişcările inamicului. Banda tetonilor se vedea călărind, la o
distanţă de vreo jumătate de milă, într—un semicerc care se strângea din ce în ce mai mult în jurul
fugarilor. Tactica aceasta era simplă de tot. Zăpada căzuse tocmai la timp pentru a da tetonilor toată
siguranţa că cei pe care—i caută n—au putut ajunge prea departe; iar acuma, cu perseverenţa şi
răbdarea ce stau în firea războinicilor indieni, erau pe cale de—a încercui locurile unde s—ar fi putut
ascunde fugarii.
Pentru călătorii noştri, primejdia sporea clipă de clipă. Paul şi Middleton, precauţi, îşi pregăteau
armele, iar când Mahtoree ajunse la vreo cincizeci de picioare de ei, uitându—se cu băgare de seamă la
iarba peste care călca, cei doi tineri îşi ridicară carabinele în acelaşi timp şi traseră piedica.
—Destul! spuse bătrânul şi se sculă demn. Eu mi—am aruncat muniţiile; fiindcă purtarea voastră
nechibzuită ne duce la moarte sigură. Să ne primim soarta ca nişte adevăraţi bărbaţi. Strigătele şi
plânsetele nu găsesc nici un fel de îndurare în ochii indienilor.
Apariţia bătrânului fu primită cu un strigăt puternic care se răspândi până departe, peste prerie; şi într
—o clipă sute de sălbatici începură să călărească într—acolo,furioşi la culme. Mahtoree îşi luă în
primire prizonierii cu cea mai mare stăpânire de sine, cu toate că prin ochii lui înnouraţi străfulgera o
sclipire de mare bucurie; iar inima lui Middleton îngheţă când surprinse privirea pe care o aruncă şeful
teton asupra încântătoarei Inez, mai mult moartă decât vie.
Bucuria cu care—şi primiră tetonii prizonierii fu atât de mare, încât silueta nemişcată şi întunecată a
tânărului războinic pawnee rămase câtva timp neobservată. Acesta stătea deoparte, dispreţuindu—şi
prea mult duşmanii ca să le arunce măcar o privire; şi nu făcu nici o singură mişcare, ca şi cum ar fi
încremenit în atitudinea aceea demnă şi cumpătată. Dar după o vreme, atenţia tetonilor fu atrasă şi de
chipul acestuia. Şi abia atunci, urletul triumfător şi chiotul prelung de fericire care izbucni în acelaşi
timp din sute de gâtlejuri îl făcu pe trapper să afle că tânărul său prieten nu e altul decât temutul şi
neînvinsul, până în clipa aceea, Inimă—Tare.
CAPITOLUL XXV
Cum, bătrânul Pistol e încă

Prietenul dumneavoastră?
Shakespeare
Cortina va trebui să cadă peste drama aceasta neconsumată încă, pentru a se ridica deasupra alteia.
Trecuseră câteva zile, în care răstimp situaţia eroilor noştri suferise schimbări importante. E timpul
amiezii, iar locul acţiunii un teren ceva mai ridicat ce se înalţă destul de brusc din mijlocul fâşiei de
pământ roditor, care se întinde de—a lungul unuia din nenumăratele cursuri de apă ce împânzesc
regiunea. Râul izvora de la poalele Munţilor Stâncoşi, iar după ce scălda o bună parte din prerie, îşi
amesteca apele cu cele ale unui râu şi mai lat, ca până la urmă să se piardă în valurile tulburi ale
fluviului Missouri.
În ceea ce priveşte vegetaţia, priveliştea era mult mai înviorătoare; căci mâna care împrăştiase atâtea
leghe de deşert de jur împrejur nu mai avea nici o putere asupra acestui loc. Aşa că vegetaţia era mai
bogată decât în restul preriei. La distanţe destul de mici se vedeau pâlcuri—pâlcuri de copaci, iar spre
nord se desluşea destul de clar o dungă mai întunecată, care nu era altceva decât marginea unei păduri
sărăcăcioase. Când şi când se putea zări şi câte un petic de pământ cultivat în grabă şi cu mijloace
rudimentare pe care indienii semănaseră plante ce se dezvoltau cu repeziciune şi fără să ceară îngrijiri
deosebit de mari. La marginea a ceea ce am putea numi un platou, se ridicau vreo sută de colibe ale
indienilor sioux, veşnic rătăcitori. Aceste şubrede adăposturi erau aşezate fără nici un fel de noimă. Se
părea că locul fusese ales numai fiindcă se găsea în apropierea unei ape. Dar nici de faptul acesta nu se
ţinuse seama întotdeauna. Căci, în timp ce majoritatea colibelor se înălţau chiar la marginea câmpiei,
unde terenul atingea înălţimea cea mai mare, celelalte erau aşezate mult mai departe de apă, potrivit
fanteziei celor care le stăpâneau. Tabăra n—avea nici pe departe înfăţişarea unei aşezări de războinici,
iar poziţia în care se afla nu însemna nici cea mai slabă chezăşie împotriva unui atac dat prin,
surprindere. Era deschisă din toate părţile, aşa că se putea intra în ea din toate direcţiile, ca în orice altă
regiune a preriei; în privinţa asta nu exista decât o singură excepţie, râul. Pe scurt, aşezarea indienilor
sioux arăta ca şi cum aceştia ar fi zăbovit acolo mult mai mult decât au avut de gând la început, iar în
momentul acela se vedea cât se poate de limpede că se pregătesc s—o părăsească în mare grabă.
Aşa arăta vremelnica tabără a tribului sioux, care se îndeletnicise câtva timp cu vânătoarea pe
întinderile de pământ ce despărţeau locuinţele stabile ale tribului de cele ale războinicilor din triburile
pawnee. Adăposturile erau alcătuite din nişte corturi de piele, înalte şi de formă conică, şi din alte
câteva construcţii mult mai simple şi mai primitive. Scutul, tolba, lancea şi arcul stăpânului stăteau
agăţate de un par în faţa uşii colibei sau deschizăturii fiecărui cort. Iar obiectele casnice ale nevestei
sau ale celor două sau trei neveste (după faima, mai mică sau mai mare, a războinicului) erau aruncate
care încotro, de jur împrejurul locuinţei. Când şi când se putea vedea şi figura rotundă şi paşnică a câte
unui prunc ce clipea alene; era înfăşurat în nişte scutece de coajă de copac şi suspendat, cu ajutorul
unei curele din piele de căprioară, de acelaşi par din faţa colibei sau a cortului. Copii ceva mai mari se
jucau de—a valma, îngrămădindu—se unii peste alţii; băieţaşii, chiar când erau foarte mici, se
deosebeau de fetiţe prin purtarea lor trufaşă şi aerul lor de stăpân, purtare ce avea să însemne şi mai
târziu graniţa dintre cele două sexe. Băieţii mai răsăriţi erau pe câmpie, încercând să călărească
sălbaticii cai ai părinţilor, iar uneori se zărea chiar şi câte o fetişcană, care—şi părăsise îndatoririle
pentru a admira îndrăzneala băieţilor.
Aşa arăta zi de zi o tabără de felul acesta, pe deplin încredinţată că n—o ameninţă nici o primejdie. Dar
zarva din imediata apropiere a locuinţelor prevestea că se pun la cale lucruri cu totul neobişnuite.
Câteva din bătrânele tribului, uscate şi neîndurătoare, se strânseseră laolaltă în mare grabă şi se
pregăteau să—i îndemne pe războinici, cu glasurile lor sălbatice, să ducă până la capăt o ispravă la care
râvneau să ia parte şi ele; se ştie doar că şi unele făpturi cu firea mai blândă şi mai omenoasă sunt
mistuite de dorinţa de a—şi desfăta privirile cu vreo privelişte înfricoşătoare. Bărbaţii erau adunaţi în
grupuri, potrivit faptelor săvârşite şi faimei de care se bucurau.
Cei încă tineri, cărora vârsta le îngăduia să ia parte numai la vânătoare, deoarece înţelepciunea lor nu
se dezvoltase îndeajuns pentru a putea merge şi la război, se aflau mai către marginea adunării; dar
sălbaticii mai vârstnici din faţa lor îi înrâureau în aşa măsură; încât căpătaseră şi ei ceva din gravitatea
ţinutei şi din măsura gesturilor, calităţi pe care, cu timpul, aveau să şi le însuşească pe deplin. Câţiva,
care făceau parte dintr—o categorie ceva mai apropiată de maturitate, îndrăzniră să—şi facă loc până
în apropierea şefilor, dar nu merseră chiar aşa de departe încât să se amestece în sfatul acestora, căci
socoteau că e destulă cinste pentru ei că li se îngăduia să soarbă înţelepciunea ce se prelingea de pe
nişte buze atât de venerate. Războinicii erau mai puţin sfioşi şi nu se dădeau în lături să se amestece
printre căpeteniile de mai mică însemnătate, cu toate că nici ei nu—şi luau libertatea de—a tălmăci
vorbele vreunui viteaz cu faimă, sau de a—şi da cu părerea în privinţa măsurilor de apărare propuse de
sfetnicii cei mai înzestraţi.
Până şi în ceea ce—i privea pe şefi existau anumite legi, destul de ciudate de altfel. Căpeteniile
indienilor sioux erau împărţite în două grupuri: pe de o parte războinicii, care—şi arătaseră virtuţile pe
câmpul de luptă săvârşind nenumărate şi glorioase fapte de arme, iar pe de alta cei ce—şi câştigaseră
faima datorită înţelepciunii; primii alcătuiau grupul cel mai important şi mai numeros. Aceştia erau
nişte bărbaţi cu o statură impunătoare, iar înfăţişarea lor semeaţă câştiga şi mai mult din pricina
semnelor acelora făcute chiar de mâna duşmanilor lor, a cicatricelor care le brăzdau adânc faţa. A doua
categorie însă, care—şi câştigase importanţa prin darurile minţii lor, era foarte restrânsă. Aceştia se
deosebeau vădit de cei dintâi prin vioiciunea şi agerimea ochilor, prin sfiala cu care se mişcau, iar
uneori prin violenţa limbajului, folosit ori de câte ori interveneau cu ceva în timpul convorbirilor.
În mijlocul cercului format de sfetnicii aceştia deosebit de importanţi, se vedea şi chipul îngrijorat, deşi
calm în aparenţă, al lui Mahtoree. În persoana şi caracterul lui se găseau, întrunite, mare parte din
calităţile atât de deosebite ale celor din jur. Căci la făurirea autorităţii lui contribuiseră atât mintea cât
şi forţa trupului. Cicatricele lui erau tot aşa de numeroase şi de adânci ca şi ale celor mai bătrâni
războinici; membrele îi erau în plină vigoare; iar curajul lui devenise legendar. Fiind înzestrat cu
această rară îmbinare de calităţi morale şi fizice, până şi ochiul cel mai neînfricat din adunare era silit
să se plece în faţa privirii lui ameninţătoare. Cele două însuşiri care—i întăriseră autoritatea fuseseră
curajul şi dibăcia; iar cu trecerea timpului, autoritatea lui Mahtoree crescuse. Avea atâta pricepere în a
—şi îmbina darurile cu care fusese înzestrat, încât într—o orânduire socială care i—ar fi îngăduit să—
şi desfăşoare energia pe plan mai vast, ar fi devenit un cuceritor şi un despot.
La oarecare depărtare de adunarea propriu—zisă, se putea vedea un grup de oameni cu totul diferiţi.
Erau mai înalţi şi mult mai musculoşi decât indienii, iar feţele lor mai purtau încă peceta originii lor
saxone şi normande, cu toate că fuseseră arse de soarele Americii. Grupul despre care am pomenit era
alcătuit din familia colonistului. Stăteau cu toţii nepăsători, apatici şi aproape nemişcaţi, ca ori de câte
ori nu aveau de făcut ceva anume; erau strânşi în faţa a vreo patru sau cinci corturi de piele, cu care—i
îndatorase simţul de ospitalitate al aliaţilor lor tetoni. Condiţiile unei alianţe atât de neaşteptate erau
destul de limpezi, dacă aveai în vedere prezenţa cailor şi a tuturor animalelor domestice ale lui
Ishmael, care păşteau liniştite sub supravegherea neobosită a vioaiei Hetty. Căruţele lor fuseseră trase
în apropierea corturilor, formând un fel de barieră, ceea ce dovedea că n—aveau deplină încredere în
noii lor prieteni, deşi prudenţa sau nepăsarea, poate, îi oprea să—şi arate prea făţiş neîncrederea. Pe
chipurile lor apatice se putea desluşi un curios amestec de bucurie pasivă şi de greoaie dorinţă de
cunoaştere, aşa cum stăteau rezemaţi în carabine şi supravegheau felul în care se desfăşura consfătuirea
indienilor. Dar nici cei mai tineri dintre ei nu dădeau vreun semn de interes sau de nerăbdare; grupul
lor se putea lua la întrecere, în ceea ce privea şi lăudabilul dar al răbdării, cu cei mai nepăsători dintre
sălbaticii lor aliaţi. Rar se întâmpla să schimbe câte un cuvânt între ei; iar atunci când făceau aşa ceva,
era numai pentru a arăta o dată mai mult, prin observaţii dispreţuitoare, superioritatea fizică a albilor
faţă de războinicii indieni. Pe scurt, familia lui Ishmael părea să se bucure din plin de faptul că nu avea
nimic de făcut, deşi era ameninţată în orice moment de o grosolană trădare din partea tetonilor.
Numai Abiuram se abătea întrucâtva de la starea aceasta de îndoielnic repaus.
După o viaţă întreagă pusă în slujba a sute şi sute de infracţiuni fără prea mare însemnătate, mintea
acestui hoţ de copii devenise destul de cutezătoare pentru a porni în nemaipomenita aventură care a
fost înfăţişată cititorului în cursul povestirii noastre. Influenţa acestuia asupra lui Ishmael, om
îndrăzneţ dar mai puţin activ, nu era peste măsură de mare, şi dacă acesta din urmă n—ar fi fost izgonit
de pe bucata de pământ, pe care pusese mâna fără să ţină seama de cerinţele legii, Abiram nu l—ar fi
putut convinge niciodată pe bărbatul surorii sale să pornească într—o acţiune care cerea atâta hotărâre
şi atâtea precauţii. Succesul lor de la început şi apoi dezamăgirea care—a urmat, după cum bine ştim, îl
sileau pe Abiram să stea la o parte şi să se gândească cum ar putea intra din nou în stăpânirea
nevinovatei sale victime, cu toate că—şi dădea seama că are prea puţini sorţi de izbândă, deoarece
Mahtoree îi arăta lui Inez o admiraţie făţişă. Îl vom lăsa însă pradă gândurilor şi îndoielilor lui, pentru
a trece şi la descrierea celorlalte personaje ale dramei.
În pictura noastră a rămas un colţ de care n—am pomenit până acum nimic. Pe o mică ridicătură de
pământ de la marginea taberei, spre dreapta, zăceau Middleton şi Paul. Aveau mâinile şi picioarele
legate cu nişte curele tăiate dintr—o piele de bizon, care le pricinuiau nişte dureri cumplite şi erau
aşezaţi în aşa fel, şi asta dintr—un anume rafinament al cruzimii, ca văzându—se unul pe altul să—şi
poată da seama fiecare de propria lui nenorocire. La o depărtare de vreo doisprezece iarzi se afla un
stâlp bine înfipt în pământ, iar de stâlpul acesta era legată făptura frumoasă şi zveltă a lui Inimă—Tare.
Trapper—ul stătea la mijloc; i se luase carabina, tolba şi cornul cu praf de puşcă, deşi i se îngăduise, ca
un fel de bătaie de joc însă, toată libertatea. Vreo cinci sau şase războinici tineri, cu tolbele doldora de
săgeţi şi cu arcurile lor lungi şi elastice atârnate de umeri, stăteau să—l păzească la o distanţă nu prea
mare, ca şi cum ar fi vrut să—l prevină că un om atât de bătrân şi de slab ca el n—are nici o şansă de
evadare. Spre deosebire de indienii care luau parte la importanta consfătuire amintită mai sus,
prizonierii erau prinşi într—o convorbire ce—i privea numai pe ei.
—Căpitane, spuse căutătorul de miere cu un fel de amărăciune comică, deoarece nenorocirile nu
puteau doborî prea uşor o fire aşa de veselă ca a lui, simţi că legătura aceea păcătoasă de piele
netăbăcită îţi taie cu adevărat umărul, sau ceea ce simt eu la braţ e numai un fel de gâdilătură?
—Când sufletul ţi—e cufundat într—o durere atât de mare, trupul devine nesimţitor la suferinţă,
răspunse Middleton într—un fel mult mai rafinat, dar cu mult mai puţină vioiciune. Facă cerul ca unul
din credincioşii mei artilerişti să nimerească în tabăra asta blestemată!
—Mai bine—ai dori ca locuinţele tetonilor să se prefacă în stup de viespi, şi ca gâzele să pornească la
luptă împotriva tribului ăstuia de sălbatici pe jumătate goi... Apoi, căutătorul de miere începu să
chicotească, înveselit de propria lui născocire; îşi întoarse faţa de la tovarăşul său şi, uitând pentru o
clipă durerile, încercă să—şi imagineze ce s—ar întâmpla dacă năstruşnica idee ce—i trecuse prin
gând ar prinde viaţă; ba până la urmă găsi şi mijloacele prin care atacul acesta ar putea surpa din
temelie bine cunoscuta răbdare a indienilor.
Middleton fu bucuros să se întoarcă iarăşi la gândurile lui, dar bătrânul, care auzise tot ce vorbiseră, se
dădu puţin mai aproape de ei şi spuse:
—Pare—se c—aici e vorba de un lucru drăcesc si fără nici un fel de îndurare! Apoi îşi scutură capul,
ca şi cum ar fi vrut să le dea de înţeles că nici măcar experienţa lui nu găsea leac împotriva situaţiei
grele în care se găseau. Tânărul pawnee, prietenul nostru, e în primejdie de—a fi condamnat la chinuri;
văd asta după ochii şi purtarea căpeteniei celei mari a tetonilor, care—şi împinge supuşii spre noi
cruzimi!
—Ascultă, bătrâne trapper, spuse Paul, străduindu—se să se mişte puţin din legături, pentru a putea
zări măcar o singură clipă figura abătută a prietenului său mai vârstnic; cunoşti destul de bine vorbirea
indienilor şi ştii şi—o bună parte din şiretlicurile lor. Du—te la sfat şi spune şefilor din partea mea,
adică din partea lui Paul Hover, cetăţean al statului Kentucky, că dacă—mi garantează că Ellen Wade
va ajunge în State vie şi nevătămată, îmi pot lua scalpul oricând şi aşa cum doresc: iar dacă nu vor s—
audă de tratative în asemenea condiţii, îndulceşte târgul spunându—le că pot începe tortura cu o oră
sau două mai devreme.
—Ah, băiete, nu prea cred c—ar primi asemenea târg când tu eşti ca un urs într—o capcană, şi că nu
poţi nici evada, nici lupta. Dar nu—ţi pierde curajul, fiindcă la triburile astea îndepărtate de sălbatici
culoarea unui alb înseamnă uneori propria lui condamnare la moarte, iar alteori cea mai bună pavăză.
Cu toate că nu ne iubesc, viclenia le leagă de multe ori mâinile. Dacă triburile astea de piei roşii ar
putea face numai ceea ce au chef, pe holdele Americii ar creşte iarăşi copaci, şi asta în cel mai scurt
timp, iar pădurile ar fi albe de osemintele coloniştilor. Cine—i cunoaşte nu se poate îndoi de gândurile
pe care le nutreşte o piele roşie pentru un alb; dar îşi au şi ei socotelile lor. Şi din pricina asta soarta nu
ne—a fost hotărâtă încă; dar mă tem că pentru tânărul pawnee nu mai e nici o nădejde.
Şi, după ce termină, bătrânul porni spre Inimă—Tare. Se opri la oarecare distanţă de el şi rămase puţin
pe loc, păstrând o clipă de tăcere şi luându—şi ţinuta cuvenită pentru a se putea înfăţişa dinaintea unei
căpetenii atât de faimoase. Dar ochii lui Inimă—Tare erau aţintiţi undeva departe, şi întreaga—i
înfăţişare arăta că gândurile lui călătoreau la mare distanţă de locul în care se afla.
—Tetonii ţin sfat pentru fratele meu, spuse în cele din urmă trapper—ul, care îşi dădu seama că numai
prin vorbă i—ar putea atrage atenţia asupra lui.
Tânărul războinic îşi întoarse capul spre el, zâmbi cu seninătate şi răspunse:
—Numără scalpurile de pe locuinţa lui Inimă—Tare!
—Fără îndoială; fără îndoială; iar furia lor începe să crească atunci când îşi aduc aminte câţi tetoni ai
doborât. Ar fi mult mai bine pentru tine dacă ţi—ai fi petrecut vreme mai îndelungată vânând căprioare
şi ceva mai puţină pe câmpul de luptă. Mamele tetone care şi—au pierdut copiii te—ar putea lua în
locul vreunuia din ei şi—atunci zilele tale s—ar scurge în pace!
—Crede oare tatăl meu că un războinic poate muri vreodată? Stăpânul vieţii nu—şi întinde mâna
pentru a—şi lua darurile înapoi. Când vrea să—şi aibă tinerii aproape, îi cheamă la El; şi ei se duc. Iar
pielea roşie peste care—a suflat El o dată trăieşte în veci.
—Da, asta e o credinţă mult mai mângâietoare şi mai plină de umilinţă decât a tetonului aceluia fără
inimă de colo. Există în lupii ăştia ceva care mă face să—mi deschid până şi cele mai tainice porţi ale
inimii când stau de vorbă cu ei, căci se pare că au curajul, ba chiar şi cinstea indienilor delaware, a
indienilor din munţi. Iar băiatul ăsta, băiatul ăsta e minunat, e într—adevăr minunat; dar vârsta, ochii şi
trupul lui sunt ca şi cum ar fi fraţi! Spune—mi, frate pawnee, ai auzit vreodată vorbindu—se, în
legendele voastre, despre un popor puternic care—a trăit odinioară pe malurile Lacului—Sărat, departe
spre soare—răsare?
—Pământul e alb de—atâtea popoare care au culoarea tatălui meu!
—Nu, nu, eu nu vorbesc despre haimanalele acelea care sau strecurat în ţară pentru a şterpeli de la
proprietarii lor de drept ceea ce li se cuvine acestora prin naştere, ci despre un popor care este, sau mai
curând a fost, ajutat şi de anumite vopsele, însă, tot atât de roşu ca şi bobiţele care cresc în tufişurile
astea.
—Am auzit pe cei bătrâni povestind c—ar fi trăit unele triburi care se ascundeau prin pădurile dinspre
soare—răsare, pentru că nu îndrăzneau să dea ochii cu locuitorii preriilor.
—Oare poveştile voastre nu vorbesc despre cel mai mare, cel mai viteaz şi cel mai înţelept trib de piei
roşii peste care—a suflat vreodată Wahcondah?
Inimă—Tare îşi înălţă fruntea cu o mândrie şi o demnitate pe care nu i le putuseră îngenunchea nici
curelele care—l legau aşa de strâns; apoi răspunse:
—Vârsta să—l fi orbit oare într—atât pe tatăl meu? Sau poate că văzând atâţia tetoni laolaltă crede că
nu mai există nici un pawnee?
—Ah, aşa arată zădărnicia şi trufia muritorilor! exclamă bătrânul dezamăgit, în englezeşte. Natura e tot
atât de puternică într—un om cu piele roşie ca şi în pieptul unuia alb. Şi dacă un delaware se socoteşte
mult mai presus decât un pawnee, atunci un pawnee crede că—i prinţul pământului. Căci tot aşa s—a
întâmplat şi între francezii din Canada şi englezii aceia îmbrăcaţi în tunici roşii, pe care obişnuia să—i
trimită regele în State, cu toate că pe atunci Statele nici nu existau, căci nu erau decât nişte biete
provincii, nu ştiau decât să facă reclamaţii şi să ceară; au luptat şi au luptat, şi câte n—au trâmbiţat
apoi prin lume despre vitejia şi victoriile lor, în timp ce şi unii şi alţii au uitat numele acelui soldat al
ţării care le—a adus atâtea foloase, dar care, pentru că n—a avut norocul de—a fuma la marele foc al
consiliului naţiei sale, rareori a mai avut prilejul de—a auzi câte ceva despre propriile lui fapte de
arme.
Dar chiar în clipa în care bătrânul pomeni de isprăvile lui din trecut, căzând fără să—şi dea seama
tocmai în păcatul pe care voia să—l ocolească, ochii săi, ce începuseră să clipească şi să scânteieze
aproape ca în vremea tinereţii sale se îndulciră şi se întoarseră cu îngrijorare spre nefericitul prizonier;
Inimă—Tare îşi reluase însă înfăţişarea de mai înainte şi avea iarăşi privirea aceea absentă şi grea de
gânduri.
—Tinere războinic, continuă bătrânul, cu o voce tremurătoare, eu n—am fost niciodată tată, şi nici
frate n—am avut. Wahcondah mi—a dăruit soarta, unui om singuratic. Căci niciodată nu mi—a legat
inima de casă sau de pământ prin firele acelea cu care bărbaţii din neamul meu sunt ţinuţi lângă
locuinţele lor; căci dacă m—ar fi legat şi pe mine, n—aş fi călătorit la depărtări aşa de mari şi n—aş fi
văzut aşa de multe lucruri. Dar am zăbovit timp îndelungat în mijlocul unui popor care trăia prin
pădurile de care—ai pomenit, şi am luat de multe ori pildă de la curajul lor şi le—am îndrăgit cinstea.
Eu n—am fost niciodată tată, dar ştiu foarte bine ce înseamnă dragostea de tată. Iar tu semeni cu un
tânăr pe care l—am preţuit, şi începusem chiar să cred că s—ar putea ca prin vinele tale să curgă şi
puţin sânge de—al meu. Dar ce însemnătate pot avea toate astea? Eşti un bărbat adevărat, căci am
văzut că ştii să—ţi ţii cuvântul; şi cinstea e o virtute prea rară ca să fie dată uitării. Inima mea îţi
aparţine, băiete, şi—aş fi tare fericit să—ţi pot fi de vreun folos.
Tânărul războinic ascultă cuvintele care se rostogoleau de pe buzele bătrânului cu o forţă şi o
simplitate ce le întăreau sinceritatea, apoi îşi înclină capul pe pieptul gol, drept mărturie a respectului
cu care—i primise darul. După aceea, ridicându—şi ochii lui negri, îmbrăţişă din nou orizontul cu
privirea, în felul acela ciudat, lipsit de orice emoţie personală. Trapper—ul ştia foarte bine ce sprijin
poate da mândria în asemenea clipe, care ar fi putut fi cele de pe urmă, unui războinic ca Inimă—Tare;
aşteptă deci ca acesta să—i adreseze cuvântul atunci când va dori; şi aşteptă cu o blândeţe şi o răbdare
pe care şi le însuşise de pe când trăia în tovărăşia indienilor delaware. În cele din urmă, căutătura
tânărului pavvnee începu să şovăie, şi priviri iuţi ca fulgerul trecură de la bătrân la punctul acela din
zare asupra căruia se înverşunase să zăbovească până atunci, apoi de la punctul acela din zare înapoi
spre bătrân, ca şi cum spiritul care—l ţinuse atât de dârz ar fi început să se tulbure.
—Tată, răspunse în sfârşit viteazul tânăr, cu o voce plină de încredere şi blândeţe, am auzit cuvintele
tale. Au intrat pe urechile mele, iar acum sălăşluiesc înlăuntrul meu. Cuţitul—lung cu capul alb n—are
fiu; iar Inimă—Tare din neamul pawnee e tânăr, dar cu toate astea e cel mai bătrân bărbat din familia
lui. El a găsit osemintele tatălui său pe tărâmul de vânătoare al osagilor şi le—a trimis apoi în preriile
Spiritelor Bune. Şi fără îndoială că marele şef, tatăl meu, le—a văzut şi ştie că sunt ale lui. Dar
Wahcondah ne va chema în curând pe amândoi; pe tine pentru că ai văzut tot ce se putea vedea în ţara
asta, şi pe Inimă—Tare fiindcă are nevoie de un războinic tânăr. Aşa că războinicul pawnee nu mai are
timp să—i arate feţei—palide cinstea pe care—o datorează fiul tatălui său.
—Bătrân cum sunt, nenorocit şi neajutorat cum mă vezi, şi aşa de deosebit de cel ce—am fost altădată,
mai pot totuşi trăi să văd apunând soarele peste prerie. Fiul meu crede că va mai vedea coborând încă o
dată întunericul?
—Tetonii numără scalpurile de pe locuinţa mea, răspunse tânărul şef cu un zâmbet trist, peste care
trecu o ciudată străfulgerare de triumf.
—Şi găsesc că—s multe, prea multe pentru ca cel ce le—a luat să se simtă în siguranţă, mai ales că se
află în mâinile lor răzbunătoare. Fiul meu nu—i femeie, şi priveşte drumul pe care va fi nevoit să
meargă fără să şovăie. Iar înainte de a pleca nu vrea să şoptească nimic în urechile tribului său?
Picioarele astea sunt bătrâne, dar până la râul Lup tot mă mai pot duce.
—Spune—le că Inimă—Tare şi—a făcut pe wampum câte un nod pentru fiecare teton, răspunse
prizonierul cu înflăcărarea cu care izbucneşte întotdeauna pasiunea ţinută multă vreme în frâu de
felurite oprelişti. Şi dacă va întâlni pe vreunul din ei prin preriile Stăpânului Vieţii, inima lui se va
preface în sioux!
—Ah, credinţa asta ar fi un tovarăş primejdios pentru un om înzestrat cu însuşirile unui alb, mai ales
când e vorba de—o călătorie de felul ăsta! bombăni bătrânul în englezeşte. E o credinţă care nu
seamănă deloc cu ceea ce li se spune albilor în oraşele lor. Mi—eşti drag, tinere pawnee; dar fiind
creştin, nu pot purta asemenea solie...
—Dacă tatălui meu i—e teamă că—l vor auzi tetonii, să şoptească bătrânilor noştri încet de tot.
—În ceea ce priveşte teama, tinere războinic, e un lucru tot aşa de ruşinos pentru feţele palide ca şi
pentru pieile roşii. Wahcondah ne învaţă să iubim viaţa; dar aşa cum ne iubim colibele, câinii şi
carabinele, nu cu slăbiciunea,cu care—şi priveşte o mamă pruncul. Stăpânul Vieţii nu va fi nevoit să—
mi strige numele de două ori. Sunt tot atât de pregătit să—i răspund la chemare în clipa asta, aşa cum
am să fiu şi mîine, sau oricând va voi El. Dar ce e un războinic fără credinţă? Iar credinţa mea mă
opreşte să spun bătrânilor tăi cuvintele pe care le—ai rostit.
Tânăra căpetenie încuviinţă totul printr—un semn plin de demnitate, însă odată cu asta se ivi pericolul
ca încrederea pe care—o avusese în trapper să dispară la fel de repede. Dar inima bătrânului fusese
prea adânc răscolită de amintirile tinereţii lui, pentru a tăia aşa de brusc orice punte de înţelegere între
ei. Se gândi puţin, apoi îşi plecă privirea îngândurată spre tânărul său tovarăş şi urmă:
—Fiecare războinic trebuie judecat potrivit darurilor cu care—a fost înzestrat. I—am spus fiului meu
ceea ce nu pot să fac, dar să—şi deschidă urechile şi va auzi ceea ce pot să fac. Nici un elan n—ar
putea măsura preriile cu mai mare iuţeală decât picioarele astea bătrâne ale mele, dacă tânărul pawnee
îmi va încredinţa o solie pe care o poate auzi un alb.
—Să asculte atunci faţa palidă, răspunse celălalt, şovăind totuşi o clipă, căci dezamăgirea pe care—o
suferise cu puţin mai înainte îl tulbura încă. Va sta pe loc până când tetonii vor termina numărătoarea
scalpurilor războinicilor lor ucişi. Şi va aştepta până când vor încerca să acopere capetele a optsprezece
tetoni cu pielea unui singur pawnee; apoi îşi va deschide larg ochii pentru a vedea locul unde vor
ascunde oasele războinicului.
—Astea sunt lucruri pe care pot şi pe care vreau să le fac, băiatul meu!
—Şi apoi va însemna locul pentru a—l putea recunoaşte!
—Nu—ţi fie teamă, nu—ţi fie teamă că voi uita locul, îl întrerupse bătrânul, al cărui curaj începu să se
înmoaie văzând atâta calm şi atâta resemnare.
—Atunci ştiu că tatăl meu se va duce la ai mei. Capul lui e sur, şi cuvintele lui nu se vor risipi în vânt
ca fumul. Să se ducă la locuinţa mea şi să strige cu glas puternic numele lui Inimă—Tare. Şi nici un
pawnee nu va rămâne surd. Atunci tatăl meu să ceară mânzul acela care n—a fost călărit niciodată, dar
care—i mai lucios ca un cerb şi mai iute ca elanul.
—Te înţeleg, băiete, te înţeleg, îl întrerupse bătrânul, care—l asculta cu atenţie; şi ceea ce spui se va
face întocmai. Căci ştiu care—s dorinţele unui indian ajuns în pragul morţii.
—Şi când tinerii mei îi vor încredinţa tatălui meu căpăstrul mânzului de care—am vorbit, îl va duce el
oare pe—o potecă ferită la mormântul lui Inimă—Tare?
—Dacă voi face asta? Da, o voi face, viteazule; cu toate că iarna acoperă câmpiile cu valuri de zăpadă,
şi cu toate că soarele stă ascuns între nori şi ziua şi noaptea. Dar voi aduce animalul pe locul acela
sfânt şi—l voi întoarce cu ochii spre soare—apune !
— Şi tatăl meu îi va vorbi şi îi va spune că stăpânul care l—a hrănit de când a fost adus pe lume are
nevoie de el?
—Da, voi face şi asta; cu toate că Dumnezeu ştie că voi vorbi cu un cal, iar eu voi avea credinţa că
vorbele mele nu pot fi înţelese, voi face asta numai pentru a fi pe placul unui indian superstiţios.
Hector, căţelule, ce crezi tu, câine, despre obiceiul de—a sta de vorbă cu un cal?
—Dar barbă sură să—i vorbească în limba pe care—o foloseşte neamul pawnee, îl întrerupse Inimă—
Tare, băgând de seamă că tovarăşul său vorbise într—o limbă necunoscută.
—Voinţa fiului meu va fi îndeplinită, şi cu aceste mâini bătrâne, care crezuseră c—au isprăvit cu
vărsarea de sânge, fie că e vorba de sânge de om sau de animal, voi omorî mânzul pe mormântul tău.
—Atunci e bine, răspunse celălalt, şi un fulger de mulţumire îi lumină trăsăturile grave şi demne.
Inimă—Tare îşi va călări calul pe câmpiile binecuvântate şi se va înfăţişa înaintea Stăpânului Vieţii ca
un adevărat şef!
Apoi pe faţa indianului se produse o schimbare bruscă, ceea ce—l făcu pe trapper să se uite înapoi;
văzu atunci că sfatul tetonilor luase sfârşit şi că Mahtoree, urmat de unul sau doi din cei mai de frunte
războinici ai săi, se apropia îngândurat de viitoarea lui victimă.
CAPITOLUL XXVI
Nu ştiu să plâng cum plâng de obicei

Femeile, dar nobila durere
Duratu—şi—a în mine cuib şi arde
Mai crâncen decât lacrimile.
Shakespeare
Ajungând la vreo douăzeci de paşi de prizonieri, tetonii se opriră, iar Mahtoree făcu semn bătrânului să
se apropie. Trapper—ul se supuse şi—l părăsi pe tânărul pawnee cu o privire plină de tâlc, pe care
acesta o răstălmăci aşa cum trebuia, ca o chezăşie în plus că bătrânul nu—şi va uita niciodată
făgăduiala. Şi de îndată ce Mahtoree îl văzu pe bătrân lângă el, îşi întinse braţul şi, punându—şi o
mână pe umărul acestuia, îl privi câtva timp drept în ochi, ca şi cum ar fi vrut să—i pătrundă până şi
cele mai tainice gânduri.
—Am în faţa mea o faţă palidă înzestrată cu două limbi? întrebă el; dar îşi dădu seama chiar din clipa
în care începu să vorbească că e puţin intimidat de privirea întunecată a bătrânului şi oarecum neliniştit
de unele presimţiri în ceea ce privea viitorul.
—Cinstea nu se vede pe piele.
—Asta aşa—i. Iar acum tatăl meu să mă asculte: Mahtoree n—are decât o singură limbă; dar capul
cenuşiu are mai multe. Ar putea fi toate drepte, şi nici una înspicată. Un sioux nu—i nimic altceva
decât un sioux, dar o faţă palidă e de toate. El poate vorbi ca un pawnee, ca un konza, ca un omaha şi
poate vorbi şi ca propriul lui popor.
—Da, în aşezăminte se află oameni care pot vorbi chiar şi mai multe limbi ca mine. Dar la ce folosesc
toate astea? Stăpânul Vieţii are o singură ureche pentru toate limbile.
—Capul cenuşiu greşeşte. A spus un lucru, dar a gândit altul. Cu ochii a privit înainte, dar cu mintea
înapoi. A călărit mult prea repede pe calul tetonilor; a fost prietenul unui pawnee şi duşmanul tribului
meu!
—Sunt prizonierul tău, tetonule! Cu toate că vorbele mele sunt albe, nu se vor plânge. Fă aşa cum ţi—
e voia!
—Nu, Mahtoree nu va înroşi un cap alb. Tatăl meu e liber. Preriile sunt deschise pentru el din toate
părţile. Dar înainte ca tatăl meu să—şi întoarcă faţa de la indienii sioux, să se uite bine la ei, ca să
poată spune şefului său cât e de mare un dakota!
—N—am nici o grabă să pornesc la drum! Ai în faţa ta un bărbat cu capul alb, şi nu o femeie, tetonule;
aşa că n—am de gând să alerg până—mi voi pierde răsuflarea pentru a spune şi celorlalte naţiuni din
prerie ceea ce fac letonii.
—Atunci e bine. Tatăl meu a fumat cu şefii multor sfaturi, reluă Mahtoree, care se simţea destul de
sigur de bunăvoinţa celuilalt pentru a trece în mod nemijlocit la subiect. Mahtoree va vorbi cu limba
iubitului său prieten şi tată. O tânără Faţă—palidă va asculta atunci când îşi deschide gura un om
bătrân din neamul ei. Hai; tatăl meu va spune ceea ce un biet indian găseşte că e potrivit pentru o
ureche albă.
—Vorbeşte tare! spuse trapper—ul, care înţelese numaidecât că metafora exprima dorinţa tetonului de
a—i deveni interpret; vorbeşte, şi tinerii mei bărbaţi vor asculta. Ei, căpitane, şi tu, prietene căutător de
miere, pregătiţi—vă să înfruntaţi vicleniile acestui sălbatic cu inima împietrită, aşa cum se cuvine unor
războinici albi. Dacă simţiţi că voinţa vi se clatină din pricina ameninţărilor, uitaţi—vă la vrednicul
pawnee: timpul lui e măsurat cu o mână tot atât de zgârcită ca şi a neguţătorilor din oraşe care vând
fructele Domnului bucată cu bucată, pentru aşi îndestula lăcomia. O singură privire asupra băiatului
aceluia va fi de ajuns ca să vă oţetească hotărârea.
—Fratele meu şi—a întors ochii spre o cale greşită, îl întrerupse Mahtoree cu o bunăvoinţă care arăta
cât de puţin ar fi vrut să—şi jignească viitorul tălmaci.
—Şeful dakota vrea să le vorbească tinerilor mei?
—După ce va cînta în urechea florii feţelor palide.
—Dumnezeu să—l ierte pe netrebnicul acela! exclamă bătrânul în englezeşte. Nimeni, oricât ar fi de
firav, de tânăr ori de nevinovat, nu poate scăpa dorinţelor lui lacome. Dar cuvintele grele şi privirile
crâncene nu pot folosi la nimic; va fi nevoie, de aceea, să vorbesc deschis. Mahtoree să—şi deschidă
gura!
—Vrea oare tatăl meu să strige în aşa fel încât toate femeile şi toţi copiii să audă înţelepciunea şefilor?
Vom intra în locuinţa mea şi vom vorbi în şoaptă.
Şi, de îndată ce termină de vorbit, tetonul făcu un gest grăitor spre unul din corturi, împodobit cât se
poate de bătător la ochi cu trofeele câştigate într—una din luptele cele mai grele; cortul acesta era
aşezat puţin mai la o parte, ca şi cum ar fi vrut să dea de înţeles că e vorba de reşedinţa uneia din
căpeteniile de vază ale tribului. Scutul şi tolba, puse chiar la intrare, erau mult mai bogate decât ale
unui războinic obişnuit, ceea ce vădea că proprietarul e un om însemnat. Amănuntele celelalte însă
dovedeau mai curând sărăcia acestuia. Ustensilele casnice se găseau în număr mai mic şi erau mai
simple decât cele care se vedeau până şi în locuinţele mai modeste; şi nici măcar un singur obiect din
cele folosite zi de zi de oamenii civilizaţi şi pe care naivii băştinaşi le pot cumpăra din când în când pe
la bâlciuri, nu se afla în cortul lui Mahtoree. Erau lucruri pe care şeful, generos, le dăruia supuşilor săi
de îndată ce le cumpăra; el îşi întărea astfel autoritatea şi devenea stăpânul vieţii şi al destinelor lor,
ceea ce însemna o comoară mult mai preţioasă în sine şi mult mai folositoare ambiţiilor sale.
Bătrânul ştia că asta e locuinţa lui Mahtoree, şi, în semn de supunere faţă de dorinţa şefului, porni spre
ea cu paşi rari şi zăbavnici. Dar trapper—ul şi şeful teton nu erau singurii oameni pe care—i interesa
consfătuirea ce urma să aibă loc în cortul lui
Mahtoree. Middleton, cu privirea lui mereu trează şi cu urechile veşnic la pândă, se simţea chinuit de
cele mai groaznice presimţiri. Reuşi, cu un efort nemaipomenit, să se scoale în picioare şi să strige în
urma trapper—ului care se îndepărta:
—Te rog din suflet, moşule, dacă dragostea pe care ai purtat—o rudelor mele a fost ceva mai mult
decât nişte vorbe goale, sau dacă dragostea pe care o porţi Dumnezeului tău e cea a unui creştin, nu
rosti nici o singură silabă ce—ar putea răni urechea acelei nevinovate...
Apoi, cu totul sleit sufleteşte şi cu membrele încătuşate, căzu ca o buturugă la pământ şi rămase
nemişcat.
Paul prinse însă firul şi completă îndemnul în felul lui propriu:
—Ascultă, bătrâne trapper, strigă el şi încercă, fără a reuşi, însă, să facă un gest semeţ cu mâna, dacă
vrei să faci pe tălmaciul, vorbeşte sălbaticului aceluia blestemat aşa cum trebuie să vorbească un alb cu
un păgân. Spune—i din partea mea că dacă va face sau va spune ceva necuviincios faţă de Nelly
Wade, îl voi blestema cu ultima mea suflare; şi că mă voi ruga de toţi creştinii din Kentucky să—l
blesteme, fie că mănâncă sau beau, că se luptă, se roagă sau că sunt la vreo cursă de cai; fie că se află
în locuinţele lor, sau sub cerul liber, fie că e vară, iarnă sau luna martie; şi—l voi urmări, da, şi nu
glumesc deloc, şi—l voi urmări sub chip de strigoi, dacă strigoiul unei feţe palide se poate ridica dintr
—un mormânt săpat de mâinile unei piei roşii.
Şi, după ce rosti aceste ameninţări — căci altele mai groaznice nu—şi putea imagina — cinstitul
căutător de miere rămase să aştepte roadele lor cu tot calmul şi resemnarea ce stau în firea unui om de
la hotarele dinspre soare—apune şi care, în afară de toate astea mai are şi norocul de—a fi prizonier şi
legat fedeleş. Nu vom ţine povestirea noastră în loc oprindu—ne asupra ciudatelor superstiţii amintite
de Paul pe când încerca să învioreze moralul tovarăşului său de suferinţă; şi nici asupra straniilor
binecuvântări cu care blagoslovi toate triburile indienilor dakota, începând cu cei de pe malurile
îndepărtatului Mississippi învinuiţi de furt şi de omor şi terminând, la fel de energic, cu tribul tetonilor.
Tribul acesta din urmă fu onorat însă cu blesteme mult mai complicate şi mai expresive. Dar cum
Middleton îşi reveni din starea de sfârşeală în care căzuse, încercă să domolească furia tovarăşului său;
îi arătă că ameninţările nu foloseau la nimic, ba dimpotrivă, puteau grăbi nenorocirea de care se
temeau atâta, pentru că aţâţau ura unui trib îndeajuns de crud chiar şi atunci când erau însufleţiţi de
sentimente mai paşnice.
În timpul acesta trapper—ul şi căpetenia tetonilor îşi continuau drumul spre cort. Bătrânul, plin de
îndurerare, îl spionă tot timpul acesta pe Mahtoree, dar şeful tetonilor era un om mult prea stăpânit
pentru a îngădui să i se citească pe faţă vreun gând care să—i trădeze starea sufletească. Îşi fixase
privirea asupra micului cort de care se apropiau, iar gândurile păreau că, pentru moment, i se învârtesc
numai în jurul acelei vizite neobişnuite.
Interiorul locuinţei se potrivea întru totul cu exteriorul ei. Era mai încăpătoare ca celelalte, mai îngrijit
lucrată şi din materiale mai bune, dar superioritatea ei se oprea aici. Nimic nu putea fi mai simplu şi
mai pe placul mulţimii decât felul de viaţă ales de acest şef ambiţios şi puternic, pe care—l putea
controla oricare supus. O aleasă colecţie de arme pentru vânătoare, vreo trei sau patru medalii dăruite
de negustori sau de agenţii politici ai Canadei în semn de omagiu, sau mai curând ca o recunoaştere a
rangului său, alături de câteva obiecte strict necesare, alcătuiau tot mobilierul. Nu se aflau nici măcar
provizii de vânat, deoarece Mahtoree, viclean cum era, ştia prea bine că mărinimia lui va fi răsplătită
din plin de darurile zilnice ale întregului trib. Căci, deşi era tot atât de dibaci la vânătoare ca şi la
război, nimeni n—a văzut intrând vreodată în locuinţa lui o căprioară sau un bivol întreg. În schimb,
rareori se aducea în tabără vreun animal din care să nu fie dăruită o parte şi familiei lui Mahtoree. Dar
politica şefului nu îngăduia să se păstreze în locuinţa sa mai multă hrană decât era nevoie în ziua aceea,
fiind de părere că toată lumea trebuie să sufere la un moment dat de foame, această plagă a vieţii
sălbaticilor.
Chiar lângă arcul favorit al şefului era agăţat misteriosul şi sfântul sac cu leacuri, înconjurat de un fel
de cerc magic alcătuit din lăncile, pavezele şi săgeţile care—i aduseseră mari servicii în trecut. Era un
sac lucrat cu multă măiestrie şi împodobit din belşug cu mărgele şi cu ţepi de arici, după cele mai
artistice desene născocite de spiritul inventiv al indienilor. Libertatea lui Mahtoree în privinţa
credinţelor sale religioase îi fusese din nou îngrădită şi părea, printr—o ciudată contradicţie, că—şi
concentrase toată atenţia asupra acelei embleme a unei puteri supranaturale, în care nu credea deloc.
Căci acest şef teton imitase la perfecţie metoda aşa de cunoscută a fariseilor care fac totul aşa ca „să
poată fi văzuţi şi de ceilalţi".
Cu toate acestea, Mahtoree nu mai pusese piciorul înăuntrul cortului din clipa în care se întorsese din
ultima lui expediţie. Aşa după cum trebuie să—şi fi închipuit mai dinainte cititorul, cortul acesta
servea drept închisoare pentru Inez şi Ellen. Mireasa lui Middleton stătea pe un culcuş simplu, făcut
din ierburi parfumate şi acoperit cu piei. Suferise aşa de mult şi fusese martora unor fapte atât de crude
şi de neaşteptate în scurtul timp al captivităţii ei, încât fiecare nouă nenorocire ce se abătea asupra—i îi
înrâurea tot mai puţin moralul. Obrajii îi erau livizi, ochii, negri şi ele obicei atât de vii, şi adânciseră
într—o calmă mâhnire, iar trupul ei părea închircit şi peste măsură de simţitor la suferinţele fizice. Dar,
în ciuda acestor semne de vădită slăbiciune fizică, din când în când dădea dovadă de o resemnare
religioasă de—a dreptul impresionantă; faţa îi era atunci iluminată de o speranţă atât de mare, că se
putea pune întrebarea dacă trebuia privită cu milă sau mai curând cu admiraţie. Toate învăţăturile
părintelui Ignatius se fixaseră în memoria ei credincioasă, iar mare parte din viziunile despre care
auzise povestindu—se pluteau acum în imaginaţia ei înfierbântată. Sprijinită de credinţa ei, această fată
blândă, răbdătoare şi plină de viaţă, îşi pleca fruntea în faţa noii lovituri a Providenţei cu toată
seninătatea, aşa cum s—ar fi supus oricărei alte pedepse, deşi erau clipe când natura se împotrivea
aprig unei constrângeri atât de umilitoare.
Ellen însă, care avea o înfăţişare mult mai obişnuită, încerca, cum era şi normal, sentimente ceva mai
fireşti. Plânsese aşa de mult, că ochii i se înroşiseră şi i se umflaseră. Pe chip i se citea o mânie
cumplită şi,întreaga ei înfăţişare vădea că e mistuită de nişte sentimente deosebit de puternice, care nu
însemnau numai teama de viitor. Pe scurt, în ochii şi în purtarea logodnicii lui Paul era ceva care
spunea că, dacă vor apuca zile mai fericite, căutătorul de miere va avea o tovarăşă de viaţă cât se poate
de potrivită cu temperamentul lui clocotitor.
Dar lângă aceste două femei se mai vedea încă o făptură, Era cea mai tânără, cea mai plină de virtuţi şi,
până atunci, cea mai iubită dintre nevestele şefului teton. Farmecul ei se bucurase de nespusă trecere în
ochii lui Mahtoree până când aceştia se opriseră asupra frumuseţii atât de neobişnuite a lui Inez. Şi din
clipa aceea nenorocită, graţia, afecţiunea şi fidelitatea tinerei indiene îşi pierduseră orice putere. Cu
toate acestea, faţa lui Tachechana26 , deşi mai puţin strălucitoare decât a rivalei sale, era luminoasă şi
plină de sănătate. Ochii ei căprui erau la fel de jucăuşi şi de dulci ca şi ochii unei gazele, glasul ei cald
şi zglobiu amintea de cântecul sfredeluşului, iar râsul ei fericit era însăşi muzica pădurii. Dintre toate
fetele indienilor sioux, Tachechana era cea mai veselă, iar soarta ei cea mai râvnită. Tatăl ei fusese un
războinic de frunte, iar fraţii ei îşi lăsaseră oasele pe un câmp de luptă îndepărtat şi pustiu. Mulţi
războinici îşi trimiseseră darurile în locuinţa părinţilor ei, dar nici unul nu fusese primit, până nu se
înfăţişă un sol din partea marelui Mahtoree. Era a treia lui nevastă, e drept, dar cea mai iubită din toate.
Fericirea lor ţinuse numai două anotimpuri, iar fructul ei dormea în momentul acela la picioarele
tinerei indiene, înfăşurat în felurite bucăţi de piele şi de coajă de copac, materiale din care se fac de
obicei scutecele unui mic indian.
În clipa când Mahtoree şi trapper—ul ajunseră înaintea deschizăturii cortului, Tachechana stătea pe un
scaun simplu şi—şi plimba ochii ei dulci, cu o căutătură în care se citea când dragostea când mirarea,
de la nevinovatul, ei prunc la cele două fiinţe ciudate care umpluseră mintea ei tânără şi naivă de o
uimire şi admiraţie fără margini. Cu toate că Ellen şi Inez petrecuseră o zi încheiată în faţa ochilor ei,
curiozitatea tinerei indiene părea a creşte cu fiecare nouă privire pe care le—o arunca. Le socotea cu
totul deosebite de femeile care trăiau în prerie. Chiar şi tăietura complicată a hainelor pe care le purtau
o influenţă într—o oarecare măsură, deşi ceea ce o atrăgea mai mult era graţia şi farmecul celor două
femei albe. Căci firea ei generoasă recunoştea din toată inima că străinele sunt mult mai frumoase
decât fetele din tribul dakotanilor şi nu vedea nici un motiv să le micşoreze meritele. Vizita pe care
tocmai se pregătea s—o primească era cea dintâi ce i—o făcea soţul după întoarcerea lui din ultima
expediţie; ea îl vedea întotdeauna sub chipul unui războinic acoperit de glorie, deşi în răstimpuri de
pace Mahtoree nu se dădea în lături să mărturisească şi sentimente ceva mai duioase, de soţ şi de tată.
Până în clipa aceasta ne—am dat toată silinţa să arătăm că, deşi Mahtoree era un adevărat războinic al
preriei, deprinderile lui, care vesteau zorii civilizaţiei, îl ridicau cu mult deasupra celorlalţi membri ai
tribului. Venise de foarte multe ori în legătură cu negustorii şi cu trupele canadiene, ceea ce îi
schimbase mare parte din credinţele cu care se naşte orice sălbatic, deşi nu—i fură înlocuite cu nimic
altceva, cu toate că era în stare să înveţe foarte multe lucruri. Gândirea lui era mai curând vicleană
decât sinceră, iar filozofia mai mult îndrăzneaţă decât profundă. Ca mii din oamenii aceştia care—şi
închipuie că pot înfrunta încercările existenţei umane fără alt ajutor în afară de propria lor voinţă,
morala lui lăsa oarecum de dorit, iar pricina acestei lipse nu era alta decât egoismul. Şi ori de câte ori îl
vom întâlni pe Mahtoree în cine ştie ce situaţie grea, trebuie să avem în vedere toate amănuntele
acestea, căci oamenii cu o fire ca a lui, care—ar putea fi schimbată dacă împrejurările le—ar fi
prielnice, au întotdeauna nevoie ca cineva să le ia apărarea, fie şi printr—un cuvânt cât de mic.
Deşi erau de faţă şi cele două femei albe, intrarea războinicului teton în locuinţa soţiei sale favorite fu
făcută cu tot ceremonialul unui stăpân. Zgomotul mocasinilor săi abia se auzea, dar zăngănitul
26
Ciuta (n.a.)
brăţărilor şi al podoabelor de argint care—i atârnau de jambiere îi vesti apropierea cu mult mai înainte
de—a da la o parte perdeaua de piele din faţa deschizăturii cortului şi de a păşi înăuntru. Un uşor
strigăt de bucurie se desprinse de pe buzele tinerei Tachechana, dar îşi stăpâni numaidecât emoţia şi—
şi luă o ţinută plină de reţinere, aşa cum se cuvenea unei femei de vază din tribul ei, în loc de—a
răspunde la privirea furişă a soţiei sale, care se bucura atât de mult că—l vede, Mahtoree se îndreptă
spre culcuşul unde se aflau prizonierele şi se opri în faţa lor cu aerul plin de semeţie al unui şef indian.
Bătrânul trapper se strecură în spatele şefului, aşa cum fac de obicei tâlmacii.
Surpriza le amuţi pentru moment pe cele două femei albe şi aproape că le tăie răsuflarea. Deşi erau
obişnuite cu înfăţişarea luptătorilor din prerie, pe care—i văzuseră îmbrăcaţi în groaznicele lor
veşminte de război, li se păru că intrarea lui Mahtoree prevestea lucruri atât de rele, iar privirea de
nepătruns a învingătorului era atât de îndrăzneaţă, că—şi plecară amândouă ochii în pământ, copleşite
de teamă şi, poate, de sfială. După aceea Inez îşi reveni şi, adresându—i—se trapperului, îl întrebă, cu
demnitatea unei nobile jignite, deşi cu obişnuita ei graţie, cărei împrejurări trebuie să—i mulţumească
pentru cinstea unei vizite atât de neaşteptate. Bătrânul şovăi, apoi îşi drese vocea, ca şi cum vorbele pe
care trebuia să le rostească l—ar fi costat mari sforţări.
—Lady, spuse, el, un sălbatic nu—i decât un sălbatic şi nu trebuie să vă aşteptaţi, în mijlocul acestei
prerii bătute de furtuni, la obiceiurile şi purtările alese din oraşe. Căci, după cum ar spune indienii
ăştia, politeţea şi curtenia sunt lucruri atât de uşoare, că le—ar putea sufla până şi vântul. În tinereţea
mea am fost om de serviciu; nu unul dintr—aceia ce se învârtesc toată vremea în preajma unei
gospodării, ci un bărbat care—şi face serviciul aşa cum trebuie, străbătând pădurile alături de ofiţerul
lui; aşa că ştiu foarte bine cum trebuie să mă port cu soţia unui căpitan. Iată, dac—ar fi fost să mă
înfăţişez singur în faţa dumneavoastră, întâi aş fi tuşit cât se poate de tare în faţa intrării, pentru a vă da
de veste că vine cineva străin, pe urmă...
—Da, purtările se deosebesc, îl întrerupse Inez, mult prea nerăbdătoare ca să mai poată aştepta sfârşitul
unor explicaţii care lua lucrurile pe departe; dar care—i scopul acestei vizite?
—Despre asta va vorbi chiar sălbaticul. Fiicele feţelor palide doresc să ştie pentru ce—a venit marele
teton în locuinţa lor.
Mahtoree se uită la bătrân cu uimire, ceea ce arătă cât de nemaipomenită i se păruse lui acea întrebare.
Apoi, luându—şi un aer plin de bunăvoinţă, răspunse după un scurt răstimp de tăcere:
—Cântă în urechea celei cu părul negru. Spune—i că locuinţa lui Mahtoree e foarte încăpătoare şi că
nu—i încă plină. Şi că Păr—negru îşi va găsi loc în locuinţa lui, şi că nimeni nu va fi mai presus de ea.
Spune—i celei cu păr luminos că şi ea—şi poate găsi un loc în locuinţa unui viteaz şi că poate să
mănânce din vânatul lui. Mahtoree e un şef mare; mâna lui nu rămâne niciodată închisă.
—Tetonule, răspunse trapper—ul, scuturându—şi capul în semn de dezaprobare la auzul acestor
cuvinte, limba unei piei roşii ar trebui să capete o culoare albă înainte de a putea cânta în urechea unea
feţe palide. Dac—aş tălmăci vorbele tale, fiicele mele şi—ar închide urechile, iar Mahtoree n—ar
preţui în ochii lor mai mult decât un negustor. Iar acum ia seama la cuvintele pe care ţi le spune un om
cu capul sur, şi pe urmă potriveşte—ţi cuvintele pe măsura lor. Poporul meu e un popor puternic.
Soarele răsare la hotarele lui dinspre răsărit şi apune la cele dinspre apus. Ţara e plină de fete cu ochi
strălucitori şi de fete care râd, întocmai ca cele din faţa ta; da, tetonule, nu—i nici o minciună în asta,
întări el, văzând că Mahtoree îl priveşte neîncrezător, fete cu ochi strălucitori şi plăcute la vedere,
întocmai ca cele din faţa ta.
—Tatăl meu are o sută de neveste? îl întrerupse sălbaticul punându—şi degetul pe umărul bătrânului;
şi aşteptă apoi plin de interes şi de curiozitate, răspunsul.
—Nu, tinere dakota, Stăpânul Vieţii mi—a spus: „Trăieşte singur; locuinţa ta să fie pădurea, iar
acoperişul wigwam—ului tău norii". Dar cu toate că nu m—am împărtăşit niciodată din credinţa aceea
tainică care leagă bărbaţii şi femeile din neamul meu pentru toată viaţa, am văzut de multe ori cât sunt
de puternice simţămintele ce unesc două fiinţe omeneşti. Du—te în ţinuturile în care locuieşte poporul
meu; vei vedea fiicele ţării mele alergând prin oraş ca tot atâtea păsări vesele şi cu penele frumos
colorate din anotimpul când se deschid mugurii. Le vei întâlni cântând şi veselindu—se de—a lungul
marilor drumuri ale ţării, şi vei auzi pădurile răsunând de râsetele lor. Sunt minunate la vedere şi tinerii
se bucură nespus de mult când le pot privi.
—Ah! exclamă Mahtoree care asculta totul cu cea mai mare atenţie.
—Da. Poţi avea toată încrederea în ceea ce auzi, pentru că ceea ce spun nu—i minciună. Dar când un
tânăr găseşte fata care—i place, îi vorbeşte cu un glas atât de duios, că nimeni altul nu poate auzi ceea
ce—i şopteşte. Căci nu spune: „Locuinţa mea e goală şi mai e loc în ea şi pentru altcineva," ci: „Voi
clădi o casă nouă, vrea oare să—mi arate fecioara lângă care izvor ar vrea să locuiască?" Glasul lui e
mai dulce decât mierea pe care o fac albinele, şi cântă în urechi ca trilurile unui sfredeluş. Aşa că, dacă
fratele meu doreşte ca vorbele lui să fie ascultate, trebuie să vorbească în felul oamenilor albi.
Mahtoree stătu şi chibzui câtva timp; şi era aşa de mirat, că nici măcar nu încercă să se ascundă. Ceea
ce—i spusese bătrânul, cum că trebuie să se umilească în faţa unei femei, însemna răsturnarea întregii
orânduiri sociale a tribului şi, având în vedere regulile după care se călăuziseră întotdeauna, punea în
primejdie însăşi demnitatea unui şef de războinici. Inez stătea în faţa lui cu aerul ei rezervat şi
impunător; nu avea nici cea mai slabă bănuială despre soarta ce i se pregătea şi adevăratul scop al unei
vizite atât de neobişnuite; sălbaticul suferea totuşi înrâurirea acestei comportări pe care n—o mai
întâlnise nicicând până atunci. Plecându—şi capul, ca şi cum şi—ar fi recunoscut vina, făcu un pas
înapoi şi—şi luă o ţinută plină de demnitate, potrivit rangului, apoi începu să vorbească, însufleţit de
încrederea aceea a omului care strălucea la fel de mult prin darul de a—şi subjuga ascultătorii datorită
cuvintelor lui meşteşugite, ca şi prin faptele sale de vitejie. Aţintindu—şi ochii asupra neştiutoarei
mirese a lui Middleton, începu după cum urmează:
—Sunt un bărbat cu pielea roşie, dar ochii mei sunt negri. Şi au văzut căzând multe rânduri de zăpezi.
S—au oprit asupra multor lucruri; ştiu să deosebească un viteaz de un laş. Pe când eram băiat n—am
cunoscut decât bizoni şi căprioare. M—am dus apoi la vânătoare şi am văzut pume şi urşi. Iar asta a
făcut din Mahtoree un bărbat. Şi de atunci n—a mai stat de vorbă cu maică—sa. Urechile lui s—au
deschis la înţelepciunea bătrânilor. Aceştia i—au vorbit despre toate, i—au vorbit despre Cuţitele—
lungi. Apoi s—a dus la război; pe atunci era cel din urmă, acum e în fruntea tuturor. Care dakota ar
îndrăzni să spună că—i ia înainte lui Mahtoree când e vorba să vâneze pe pământurile indienilor
pawnee? Şefii i—au ieşit în întâmpinare în faţa porţilor şi i—au spus: „Fiul meu e lipsit de cămin " Şi i
—au dăruit locuinţele lor, şi i—au dăruit avuţiile, şi i—au dăruit fiicele. Atunci Mahtoree a ajuns o
căpetenie, aşa cum au fost şi strămoşii lui. A lovit în războinicii tuturor triburilor duşmane, şi şi—ar fi
putut lua neveste dintre fiicele tribului pawnee, omaha şi konza; dar el iubea mai mult vânătoarea.
Credea că un cal e mai plăcut decât o fată de dakota. Dar a găsit în prerie o floare, a cules—o şi a adus
—o în locuinţa lui. Şi uită că e stăpânul unui singur cal. Îi dăruieşte pe toţi ceilalţi străinului, pentru că
Mahtoree nu—i un hoţ; vrea să—şi păstreze numai floarea pe care a găsit—o în prerie. Picioarele ei
sunt foarte firave. Şi nu va putea merge până la poarta părintelui ei; va rămâne în locuinţa unui
războinic pentru totdeauna.
Şi, după ce termină de vorbit, tetonul aşteptă să—i fie tălmăcite cuvintele, cu aerul unui avocat care nu
se îndoieşte aproape deloc de succes. Trapper—ul nu pierduse nici o silabă din ceea ce spusese
Mahtoree şi tocmai se pregătea să traducă totul în englezeşte, dar aşa încât ideea principală să apară şi
mai obscură decât în original. Dar chiar în clipa în care buzele lui şovăielnice stăteau gata să se
deschidă, Ellen ridică un deget, aruncă o privire ageră spre Inez, care stătea în aşteptare şi—l
întrerupse :
—Păstrează—ţi vorbele, spuse ea.
Inez tresări, roşi şi dădu din cap cu un aer rezervat, ca şi când ar fi vrut să—i mulţumească bătrânului
pentru intenţiile sale, cu destulă răceală însă, după care îi spuse că ar dori să rămână singură..
—Fiicele mele n—au nevoie de urechi pentru a înţelege ceea ce spune un mare dakota, rosti trapper—
ul, întorcându—se spre Mahtoree, care stătea în aşteptare. Privirea lui şi semnele pe care le—a făcut au
fost deajuns. L—au înţeles; ele doresc să se mai gândească la cuvintele rostite de el, pentru că
mlădiţele unor mari viteji, aşa cum sunt părinţii lor, nu fac nimic fără să se gândească mult.
Explicaţia aceasta, atât de măgulitoare pentru forţa elocvenţei lui Mahtoree şi atât de promiţătoare în
ceea ce privea speranţele lui, îl mulţumi pe deplin. Scoţând apoi obişnuita exclamaţie de încuviinţare,
se pregăti să se retragă. Salutând femeile în felul rece dar plin de demnitate al poporului său, îşi strânse
veşmântul în jurul trupului gata să părăsească cortul.
Dar vorbele lui fuseseră auzite şi de altcineva, o făptură care rămăsese tot timpul nemişcată şi pe care n
—o băgase nimeni în seamă, deşi fusese rănită de moarte. O singură silabă nu se desprinsese de pe
buzele soţului atât de mult dorit, care să nu fi lovit drept în inima nevinovatei sale soţii. Tot aşa o
peţise şi pe ea din locuinţa părintească; iar ea, ascultând cum îi erau descrise faptele celui mai de frunte
dintre vitejii tribului, rămăsese surdă la cuvintele pline de duioşie ale celorlalţi tineri sioux.
În clipa când Mathoree se întoarse pregătindu—se să părăsească încăperea, se pomeni faţă în faţă cu
această făptură pe jumătate uitată şi pe care nici nu se aştepta măcar s—o vadă. Stătea aproape tăindu
—i calea, plină de umilinţă şi speriată ca orice indiană, ţinând în braţe fructul trecutei lor iubiri. Şeful
teton tresări, dar numai o secundă, apoi îşi recapătă nepăsarea lui de piatră, aşa cum îi stătea în fire, şi
—i făcu semn, cu multă autoritate, să—i lase drumul liber.
—Tachechana nu—i oare şi ea fata unui şef? întrebă soţia cu glas stins, în care mândria se lupta,
deznădăjduită, cu teama; iar fraţii ei n—au fost nişte adevăraţi viteji?
—Pleacă, bărbaţii strigă după căpetenia lor! Iar el n—are urechi pentru o femeie.
—Nu, răspunse rugător femeia, ceea ce auzi nu—i glasul Tachechanei, ci al băiatului care vorbeşte
limba mamei lui. El e fiul unui şef, iar cuvintele lui se vor sui până la urechile tatălui. Ascultă ceea ce
spune. Când i—a fost lui Mahtoree foame şi Tachechana n—a avut ce să—i dea de mâncare? Când a
plecat el pe cărarea care duce spre tribul pawnee şi, găsind—o goală, mama mea n—a izbucnit în
plâns? Şi când s—a întors el cu trupul acoperit de răni şi ea n—a început să cânte? Ce fată din tribul
sioux i—a dăruit vreunui viteaz un asemenea fiu? Uită—te bine la mine, aşa ca să mă poţi cunoaşte.
Ochii mei sunt ca, ochii vulturului. Mă uit la soare şi râd. Şi nu va trece mult şi indienii dakota mă vor
urma la vânătoare şi pe câmpul de luptă. De ce—şi întoarce atunci tatăl meu ochii de la femeia care mă
hrăneşte cu laptele ei? De ce a uitat—o atât de repede pe fiica unui sioux atât de puternic?
Timp de o secundă, privirea rece a fericitului tată se plimbă pe faţa zâmbitoare a băieţelului şi firea
aspră a tetonului păru că se îmblânzeşte. Dar se scutură numaidecât de sentimentul acesta de
recunoştinţă, ca orice om care vrea să ocolească durerea şi orice alt sentiment neplăcut, aşa că—şi puse
mâna, cu calmul lui obişnuit, pe braţul soţiei sale şi o duse în faţa lui Inez. Şi, arătând spre dulcea
făptură ce se uita la el cu nespusă milă, tăcu câtva timp pentru a îngădui soţiei sale să contemple
frumuseţea aceea pe care mintea simplă a tinerei indiene o socotea mai presus de orice, dar care se
dovedise primejdioasă pentru firea nestatornică a soţului ei. Când crezu c—a trecut timp destul, smulse
pe neaşteptate mica oglindă ce atârna pe pieptul soţiei sale, podoabă pe care i—o dăruise chiar el, într
—o clipă de mare pasiune, ca un omagiu adus frumuseţii acesteia, şi o puse în faţa obrazului ei
întunecat. Apoi, strângându—şi din nou veşmântul în jurul său, tetonul făcu semn trapper—ului să—l
urmeze şi părăsi încăperea plin de semeţie, mormăind din mers: — Mahtoree e foarte înţelept! Care
trib are un şef aşa de mare ca tetonii?
Tachechana rămase o clipă încremenită, asemenea unei statui a umilinţei. Apoi, pe faţa ei blândă şi de
obicei atât de veselă, se iviră semnele unei mari lupte lăuntrice. Inez şi Ellen nu pricepuseră ceea ce—i
spusese Mahtoree tinerei lui soţii, cu toate că mintea ageră şi ascuţită a lui Ellen începuse să aibă
oarecari bănuieli; Inez însă, în inocenţa ei fără margini, nu—şi dădea seama de nimic. Dar erau, şi una
şi alta, gata să—i arate toată simpatia, când îşi dădură seama că nu mai era nevoie de aşa ceva.
Convulsiunile care diformaseră trăsăturile tinerei indiene dispărură, iar înfăţişarea îi deveni rece şi
rigidă, ca şi cum ar fi fost o piatră şlefuită. Pe figura ei nu mai stăruia decât o durere înăbuşită, pe care
—o trăda doar linia sprâncenelor. Şi această durere nu se mai şterse niciodată de pe faţa ei, cu toate
schimbările aduse de anotimpuri, de întâmplări şi de ani, şi cu toate variaţiile care caracterizează viaţa
pe care e obligată s—o ducă o femeie indiană. Atunci când planta se ofileşte prea de timpuriu, ea poate
să—şi revină, dar pecetea nimicitoarei atingeri rămâne pentru totdeauna.
Tachechana se despuie, în primul rând, de toate podoabele acelea primitive, dar atât de preţuite, cu
care obişnuia s—o copleşească dărnicia soţului; apoi i le prezentă lui Inez, plină de blândeţe şi fără să
murmure măcar, ca o ofrandă adusă frumuseţii neîntrecute a acesteia. Îşi scoase brăţările de la
încheieturi, bogatele broderii de mărgele de la pantaloni şi banda lată de argint de deasupra
sprâncenelor. Apoi se opri câtva timp; s—ar fi zis că în sufletul ei se dă o luptă dureroasă. Dar păru că
hotărârea pe care o luase nu mai putea fi schimbată de sentimentele care mai zăboveau încă în inima ei,
aşa cum era de altfel şi firesc. În cele din urmă îşi depuse şi copilul la picioarele presupusei ei rivale; şi
soţia tetonului, care se umilise într—atâta, avea tot dreptul să creadă că paharul jertfei de sine se
umpluse.
În timp ce Inez şi Ellen priveau purtarea aceasta stranie, cu ochi plini de uimire, se auzi o voce scăzută
şi melodioasă ce vorbea într—o limbă din care ele nu putură înţelege nici un singur cuvânt:
—Băiatului meu i se va spune cum să devină bărbat într—o limbă străină. Va auzi sunete cu totul noi
pentru el; dar le va învăţa şi va uita glasul mamei lui. Asta e voinţa lui Wahcondah şi o fată sioux nu
trebuie să se plângă. Vorbeşte—i cu blândeţe, pentru că urechile lui sunt foarte mici; când va fi mare,
cuvintele tale pot fi ceva mai grele. Nu—l lăsa să capete deprinderi de fată, fiindcă viaţa unei femei e
tare tristă. Învaţă—l să—şi ţină ochii aţintiţi asupra bărbaţilor. Arată—i cum să—i lovească aşa ca să
—i doară, şi nu—l lăsa să uite vreodată că trebuie să plătească lovitură pentru lovitură. Iar când se va
duce la vânătoare, Floarea feţelor palide, încheie Tachechana, întrebuinţând, plină de amărăciune,
metafora creată de imaginaţia trădătorului ei soţ, să—i şoptească blând că pielea mamei lui a fost roşie
şi că era numită Ciuta tetonilor.
Tachechana sărută buzele copilului, apoi se retrase în colţul cel mai îndepărtat al încăperii. Îşi trase
peste cap veşmântul ei uşor de pânză şi se aşeză, în semn de umilinţă, de—a dreptul pe pământ. Toate
eforturile făcute de Inez şi de Ellen pentru a—i atrage atenţia asupra lor rămaseră fără rezultat. Ea nu
auzi nici chemările lor îmbietoare şi nu simţi nici atingerile lor prietenoase. Vocea i se ridică o dată sau
de două ori într—un fel de melodie jalnică, dar nu atinse nici o clipă intensitatea aceea caracteristică
muzicii sălbaticilor. Şi rămase aşa ore în şir, în timp ce în afara cortului se petreceau fapte care
schimbară nu numai cursul vieţii ei, dar înrâuriră adânc şi pentru totdeauna însăşi soarta tribului
rătăcitor al tetonilor.
CAPITOLUL XXVII
Nu—s hoţ: cu cinstea şi cu binele duc casă bună.

Închide uşa să nu intre hoţii: n—am trăit cu hoţii şi nici n—am pungăşit pe cineva vreodată: închide
uşa, rogu—te.
Shakespeare
Mahtoree se întâlni chiar în uşa locuinţei sale cu Ishmael, Abiram şi Esther. Şi, din prima privire
aruncată pe faţa gravă şi ameninţătoare a colonistului, vicleanul teton îşi dădu seama că perfidul
armistiţiu, pe care—l încheiase cu nerozii aceştia numai datorită inteligenţei lui superioare, e în
primejdie de a lua sfârşit.
—Ascultă, bătrână barbă—sură, spuse Ishmael punând mâna pe trapper şi învârtindu—l ca pe—o
jucărie, am obosit să tot vorbesc cu degetele în loc de limbă; aşa c—o să—mi ţii loc de tălmaci şi—o
să—mi treci cuvintele în indiana asta fără cap şi fără coadă şi asta fără să—ţi pese prea mult dacă
stomacul acestei piei roşii le va putea mistui ori ba.
—Dă—i drumul, prietene, răspunse liniştit trapper—ul, le voi preda aşa cum le voi primi.
—Prietene! repetă colonistul, uitându—se la bătrân într—un fel care nu se putea defini. Nu mai mult
decât un cuvânt. Spune—i hoţului ăstuia de indian c—am venit să—mi cer drepturile căpătate când am
încheiat târgul la picioarele stâncii.
După ce trapper—ul traduse cuvintele acestea în limba indienilor sioux, Mahtoree întrebă cu un aer
plin de nedumerire:
—Fratelui meu i—e frig? Piei de bivoli se găsesc din belşug. I—e foame? Îmi voi trimite tinerii să—i
care vânatul în locuinţa lui.
Colonistul îşi ridică pumnul în semn de ameninţare şi izbi cu violenţă în palma—i deschisă, întărind în
felul acesta hotărârile luate, apoi răspunse:
—Spune—i mincinosului ăstuia netrebnic că n—am venit aici ca un cerşetor ca să culeg oasele
aruncate de el, ci ca un cetăţean liber, care—şi cere drepturile; şi le va căpăta. Şi, mai mult decât atâta,
spune—i că cer, de asemenea, ca şi tu, păcătos nenorocit, să fii judecat. Căci nu—i nici un fel de
înşelăciune la mijloc. Prizoniera mea, nepoata mea şi cu tine: vă cer pe toţi trei din mâinile lui, ca
urmare a jurământului schimbat între noi.
Bătrânul rămase neclintit, apoi zâmbi într—un fel cât se poate de ciudat. În cele din urmă răspunse;
—Prietene colonist, ceri ceea ce puţini oameni ar îndrăzni să ceară. Căci mai înainte de asta ar trebui
să smulgi limba din gura tetonului, iar apoi inima din piept.
—Puţin îl priveşte pe Ishmael Bush cine şi de ce va fi păgubit atunci când îşi cere ceea ce i se cuvine.
Dar spune lucrurile astea în limba lor, iar când vei pomeni de tine, fă un semn aşa ca să—l poată
înţelege şi—un alb, şi—atunci o să fiu sigur că nu—i nici o păcăleală la mijloc.
Trapper—ul râse în felul lui ciudat, neauzit aproape, rosti câteva cuvinte pentru sine, apoi i se adresă
căpeteniei tetone:
—Mahtoree să—şi deschidă bine urechile, spuse, căci or să intre în ele cuvinte mari. Prietenul său,
cuţitul—lung, vine cu mâna goală şi spune că tetonul trebuie să i—o umple.
—Uff! Mahtoree e un şef bogat. El e stăpânitorul preriilor.
—Trebuie să i—o dea pe Păr—negru!
Sprâncenele căpeteniei indiene se încruntară înspăimântător, dar aducându—şi aminte de planurile pe
care le urmărea în momentul acela, răspunse cu dibăcie, zâmbind prefăcut:
—O fată e ceva prea uşor pentru mâna unui om aşa de viteaz. I—o voi umple cu bivoli.
—El spune că are nevoie şi de Păr—luminos, căci în vinele acesteia curge sânge din sângele lui.
—Ea va fi soţia lui Mahtoree; şi cuţitul—lung va fi atunci tatăl unui şef.
—Şi de mine, de asemenea, continuă trapper—ul făcând unul din semnele acelea grăitoare prin care
băştinaşii îşi împărtăşesc ideile la fel de uşor ca şi prin viu grai; în acelaşi timp se întoarse şi către
Ishmael, ca acesta să vadă că s—a purtat cât se poate de cinstit cu el. — Cere un trapper nefericit şi
lipsit de vlagă.
Tetonul înlănţui grumazul bătrânului cu un aer de mare afecţiune înainte de—a răspunde la cea de a
treia şi ultima cerere.
—Prietenul meu e bătrân, spuse el, şi nu poate călători departe. El va rămâne cu tetonii, ca aceştia să
deprindă înţelepciunea din vorbele sale. Care sioux vorbeşte aşa cum vorbeşte tatăl meu? Nu, cuvintele
sale să fie foarte blânde, dar cât se poate de limpezi. Mahtoree va da piei şi bivoli. Va da tinerilor
feţelor—palide neveste, dar nu poate da pe nimeni care trăieşte chiar în locuinţa lui.
Şi, mulţumit de răspunsul dat lui Ishmael, şeful teton porni spre sfetnicii săi, care îl aşteptau; apoi se
întoarse pe neaşteptate, îl întrerupse pe trapper, căci acesta începuse să—i traducă spusele colonistului,
şi adăugă:
—Spune—i Marelui—Buffalo (unul din numele cu care îl şi botezaseră tetonii pe Ishmael) că
Mahtoree are mâinile veşnic deschise. Iată, continuă el, arătând spre faţa aspră şi plină de zbârcituri a
lui Esther, care asculta cu atenţie, soţia lui e prea bătrână pentru un şef aşa de mare. S—o dea afară din
casa lui. Mahtoree îl iubeşte ca pe—un frate. El este fratele lui. Şi va avea pe cea mai tânără soţie a
tetonului. Tachechana, cea mai mândră din fetele tetone, îi va pregăti vânatul, şi mulţi viteji îl vor privi
cu ochi plini de pizmă. Iată: un dakota e mărinimos!
Răceala cu care făcu tetonul asemenea îndrăzneaţă propunere îl puse în încurcătură până şi pe
încercatul trapper. Se uită cu nemărginită uimire după făptura indianului ce se îndepărta, fără să caute
măcar să şi—o ascundă; şi numai când şeful se pierdu în mulţimea războinicilor, care—l aşteptau cu
răbdarea lor caracteristică să se reîntoarcă, începu să tălmăcească vorbele lui Mahtoree:
—Şeful tetonilor a vorbit foarte limpede, urmă atunci bătrânul, nu ţi—o va înapoia pe doamna asupra
căreia, Dumnezeu ştie bine, n—ai nici un drept în afară de dreptul pe care—l are lupul asupra mielului.
Şi nu—ţi va înapoia nici copila căreia—i spui nepoată; în privinţa asta, recunosc că nu sunt sigur dacă
dreptatea e de partea lui. Şi, mai mult decât atâta, Mahtoree se împotriveşte cu toată tăria şi cererii tale
în ceea ce mă priveşte, şi cred c—a luat o hotărâre foarte înţeleaptă, deşi sunt un om nefolositor; şi
cred că a chibzuit cu înţelepciune, înţelegând că am pricini bine întemeiate ca să nu mă bucure o
călătorie atât de lungă în tovărăşia voastră. Îţi face însă o propunere, pe care sunt silit să ţi—o aduc la
cunoştinţă. Tetonul spune, prin mijlocirea mea, care nu sunt decât o unealtă a gurii lui, ceea ce
înseamnă că nu sunt răspunzător de păcatul ce se ascunde în vorbele mele; tetonul spune, zic, că
această vrednică femeie a trecut de vârsta frumuseţii şi că ai toată dreptatea să ţi se urască alături de ea.
Aşa că te sfătuieşte s—o alungi, şi atunci când locuinţa ta va fi goală, el îţi va trimite în locul ei pe
propria lui favorită, pe „Ciuta", cum îi spun indienii sioux. Vezi, aşadar, că tetonul, deşi vrea să
păstreze ceea ce—i al tău, e gata să te despăgubească.
Ishmael ascultă răspunsul dat de Mahtoree la feluritele lui cereri cu indignarea aceea specifică firilor
domoale, care ajung însă, treptat—treptat, în culmea mâniei. Se prefăcu însă că—i vine să râdă la
gândul de—a o schimba pe Esther a lui cea mult încercată cu tânăra Tachechana, cu toate că vocea îi
era spartă şi nefirească din pricina sforţării de a—şi ascunde mânia. Dar Esther era departe de—a primi
asemenea propunere cu aceeaşi nepăsare. Aşa că izbucni, ridicându—şi vocea până la nota ei cea mai
de sus şi trăgându—şi răsuflarea ca un om care fusese în mare primejdie de—a fi strangulat:
—Asta—i bună! Cine—i dă dreptul unui indian să facă şi să desfacă drepturile unei soţii luată cu
cununie? îşi închipuie c—o femeie e un animal din prerie, şi că poate fi gonită din sat cu câinii şi cu
carabina? Să poftească în faţa mea cea mai vrednică squaw27 şi să se laude cu ceea ce—a făcut; şi care
—mi poate arăta atâţia copii câţi am eu? Hoţomanul ăsta de indian e un despot nelegiuit, un tâlhar
neruşinat, sunt sigură de asta. Ar vrea să poruncească şi străinilor aşa cum le porunceşte supuşilor. O
femeie cinstită nu preţuieşte în ochii lui mai mult ca o coadă de mătură. Iar tu, Ishmael Bush, tată a
şapte flăcăi şi a atâtor fete frumoase, încearcă numai şi deschide gura! Ţi—ai putea dezonora oare
familia devenind părintele unui neam de bastarzi? Diavolul te—a ispitit de multe ori, omule, dar nu ţi
—a pus niciodată în faţa ochilor o capcană aşa de ademenitoare ca asta. Întoarce—te lângă copiii tăi,
prietene; întoarce—te lângă ei şi adu—ţi aminte că nu eşti un urs rătăcitor, ci un creştin, şi mulţumeşte
lui Dumnezeu că—mi eşti soţ legiuit!
Înţeleptul trapper prevăzuse revolta lui Esther. Nu—i fusese greu să—şi dea seama că sângele i se va
înfierbânta la auzul propunerii neruşinate a lui Mahtoree, aşa că profită de furtuna care izbucnise şi se
retrase tiptil, punându—se la adăpost măcar de furia lui Ishmael, mai puţin aprins dar mult mai
primejdios. Colonistul ceruse ceea ce i se cuvenea cu hotărârea neclintită de a căpăta ceea ce ceruse,
dar fu abătut din drum, ca atâţia alţi soţi de altfel, de torentul acesta de mânie; şi pentru a potoli gelozia
soţiei sale, care semăna cu o ursoaică ce—şi apără puii, se arătă gata să se îndepărteze de casa unde
ştia că se află nevinovata pricină a izbucnirii ei pătimaşe.
—Să poftească destrăbălată aceea arămie aici şi să—şi arate frumuseţea dinaintea unei femei care—a
auzit bătând clopotele atâtor biserici şi care—a văzut câtă putere are virtutea cea adevărată, strigă
Esther vânturându—şi triumfătoare mâinile, în timp ce—i împingea pe Ishmael şi pe Abiram spre
tabără, ca şi cum ar fi fost doi băieţaşi chiulangii. Sunt sigură, sunt sigură că se află pe—aici cineva
care—ar dezvăţa—o repede de lucrurile astea. Nici prin gând să nu vă treacă să mai zăboviţi prin
locurile astea, prieteni; nici prin gând să nu vă treacă să aţipiţi într—o tabără în care diavolul umblă ca
la el acasă, asemenea unui domn şi stăpânitor. Ei, Abner, Enoch, Jesse, unde v—aţi băgat? Puneţi—vă
pe treabă, puneţi—vă pe treabă; dacă omul ăsta aşa de slab de înger cum e tatăl vostru va mânca şi va
mai bea prin locurile astea, va fi otrăvit de viclenia pieilor roşii. Nu că mi—ar păsa de cine mi—ar lua
locul meu în ziua în care va scăpa, după lege, de îndatoririle lui de soţ; dar, Ishmael, eu naş fi crezut
niciodată că ţie, care ai avut o femeie cu pielea albă, îţi va face plăcere să te uiţi la o neruşinată cu
pielea arămie; căci nimeni nu se poate îndoi că are pielea arămie, iar că e şi neruşinată, nu mai încape
nici o îndoială.
În faţa acestei izbucniri, încercatul soţ nu fu în stare să se împotrivească decât cu o slabă exclamaţie
prin care căuta să—şi dovedească nevinovăţia. Furia femeii nu putu fi însă potolită. Era surdă la orice
în afară de propria ei voce, aşa că nu mai auzi altceva decât ordinul de plecare.
27
Femeie.
Colonistul îşi adună toate vitele şi—şi încarcă toate căruţele ca mijloc de precauţie, înainte de—a lua şi
cele din urmă măsuri pe care le plănuise. Aşa că Esther îşi văzu dorinţele împlinite. Băieţii se uitau
unii la alţii văzând cât de tare îşi pierduse cumpătul mama lor, deşi nu se prea sinchiseau de un lucru
care se repetase de nenumărate ori de—a lungul vieţii lor plină de încercări. La ordinul dat de Ishmael,
corturile fură încărcate şi ele în vehicule, ca un fel de demonstraţie a lipsei de încredere pe care o
încercau faţă de foştii lor aliaţi, apoi convoiul părăsi locul în felul lui obişnuit, fără zgomot şi fără
grabă.
Şi cum un grup de tineri bine înarmaţi apărau cele din urmă vehicule din convoi, indienii sioux se uitau
cum pleacă fără să dea nici cel mai neînsemnat semn de mirare sau de mânie. Sălbaticii, ca şi tigrul, îşi
atacă foarte rar duşmanii în clipele când aceştia se aşteaptă să fie atacaţi; iar dacă războinicii tetoni s—
ar fi gândit totuşi la un eventual atac, apoi se gândeau la el în felul acela liniştit şi răbdător cu care
felinele pândesc clipa de neatenţie a victimelor lor viitoare. Gândurile lui Mahtoree erau însă de
nepătruns. Poate că se simţea mulţumit c—a scăpat atât de uşor de nişte oameni care ridicau pretenţii
nespus de supărătoare; poate că era în aşteptarea unui moment ceva mai prielnic pentru a—şi desfăşura
forţele; sau poate că—l frământau gânduri mai grave, aşa că nu avea timp să se îngrijească şi de
altceva.
Deşi se părea că Ishmael şi—a părăsit tabăra îndemnat de mânia soţiei sale, nici prin minte nu—i
trecea să renunţe la ţelul pe care—l urmărea. Convoiul merse de—a lungul râului cam o milă, apoi se
opri pe povârnişul ţărmului celui mai înalt. Ajuns acolo, îşi ridică din nou corturile, deshămă animalele
şi trimise vitele la păscut; făcu adică toate pregătirile pentru a petrece noaptea pe loc, şi asta cu aceeaşi
nepăsare şi chibzuială de totdeauna, ca şi cum nu i—ar fi provocat printr—o jignire atât de adâncă pe
primejdioşii săi vecini.
În timpul acesta, tetonii erau preocupaţi de lucruri care—i interesau mult mai mult decât plecarea lui
Ishmael. Din clipa în care li se adusese la cunoştinţă că şeful lor se întoarce din expediţie cu mult
temutul şi urâtul conducător al duşmanilor lor,în tabăra indienilor se iscase o bucurie sălbatică. Şi după
puţine, ceasuri, bătrânele tribului începură să umble din locuinţă în locuinţă pentru a—i aţâţa pe
războinici la acte de cruzime. Unuia îi vorbeau despre un fiu al cărui scalp se usca la fumul unui cort
pawnee. Altuia îi numărau propriile lui cicatrice, nenorocirile şi umilinţele. Unui al treilea îi aduceau
aminte de pieile şi de caii pe care—i pierduse; iar pe un al patrulea îl îndemnau la răzbunare, punându
—i cine ştie ce întrebare plină de tâlc, în legătură cu vreo întâmplare de unde se ştia că acesta ieşise
destul de păgubit.
Aşa că bărbaţii, întărâtaţi din cale—afară, se strânseră cu toţii, după cum am văzut mai sus, deşi nici
unul nu ştia până unde va merge cu răzbunarea. Fură rostite, felurite păreri despre cum ar trebui
executaţi prizonierii, dar Mahtoree puse capăt oricăror vorbe de acest fel, căci voia să—şi dea seama în
ce măsură ar putea sluji asemenea propuneri ţelurilor sale. Până atunci consfătuirea avusese mai mult
un caracter introductiv, căci fiecare căpetenie urmărea să găsească un număr cât mai mare de partizani,
pentru a—i susţine părerea atunci când pricina aceasta atât de tulburătoare ar fi ajuns în faţa unui sfat
cu mai mare greutate. În cele din urmă clipa mult aşteptată sosi, iar pregătirile pentru ţinerea marelui
sfat se făcură cu o solemnitate la fel de mare ca şi interesul iscat de evenimentul acesta.
Cu un rafinament al cruzimii, de care nimeni în afară de un sioux n—ar fi fost în stare, locul ales
pentru ţinerea sfatului fu fixat foarte aproape de stâlpul unde se aflau prizonierii. Middleton şi Paul
fură aduşi, aşa legaţi cum se aflau, şi aşezaţi la picioarele căpeteniei pawnee; apoi indienii sioux
începură să—şi ocupe locurile potrivit rangului. Războinic după războinic se apropia şi se aşeza în cerc
cu un aer atât de preocupat, de parcă fiecare din ei ar fi fost învestit şi cu divina însuşire a iertării.
Pentru trei sau patru dintre căpeteniile mai de seamă fu oprit un loc anume iar câteva din femeile mai
vârstnice, peste care anii, greutăţile vieţii şi patimile nedomolite ce le încercaseră lăsaseră urme adânci,
intrară în cercul din mijloc; cruzimea, niciodată pe deplin ogoită, le făcea cutezătoare, dar scuza lor era
vârsta şi neclintita dragoste faţă de trib.
Toată lumea, în afară de şefii de care am pomenit, se afla adunată pentru sfat. Căpeteniile apărură şi ele
după scurt timp, nutrind fiecare speranţa că va învinge propriul său punct de vedere; pentru că, deşi
Mahtoree avea o înrâurire covârşitoare asupra supuşilor săi, n—ar fi putut să—şi păstreze puterea dacă
uneori n—ar fi ţinut seama de dorinţele acestora şi nu le—ar fi făcut pe plac. Iar când, în cele din
urmă, aceste personaje importante intrară şi ele în cerc, privirile crâncene şi sprâncenele lor încruntate
arătau destul de limpede că sunt nemulţumiţi. În ochii lui Mahtoree se citea mereu altceva; uneori
scânteiau scurt, şi atunci îi trădau impulsurile, alteori îşi recăpătau hotărârea aceea rece, mult mai
potrivită unui şef în plin consiliu. Luă loc cu simplitatea calculată a unui demagog, deşi căutătura
ascuţită cu care îmbrăţişa numaidecât întreaga adunare, ce păstra cea mai desăvârşită tăcere, vădea mai
curând firea unui tiran.
Şi când toată lumea intră în cerc, un războinic bătrân aprinse marea pipă a tribului şi suflă fumul către
cele patru zări. Iar după ce aduse ofranda aceasta prin care se cerea ocrotirea spiritelor binevoitoare,
întinse pipa la Mahtoree; acesta, cu prefăcută umilinţă, i—o trecu uneia din căpeteniile mai în vârstă de
lângă el. Şi, după ce pipa aducătoare de gânduri bune trecu pe la toată lumea, urmă un răstimp de
tăcere adâncă; părea că nimeni dintre cei de faţă nu se gândea decât la ceea ce era de datoria lor să
hotărască. Apoi se ridică un indian bătrân şi vorbi după cum urmează:
—Vulturul de la căderile fluviului fără sfârşit era în ou, căci multe zăpezi au căzut după ce mâna mea a
lovit cei dintâi pawnee. Dar ceea ce spune acum limba mea; ochii mei au văzut. Bohrecheena e foarte
bătrân. Dealurile au stat mai multă vreme pe locurile lor decât el în propriul lui trib, iar râurile au fost
pline şi seci înainte de—a se fi născut el; dar unde se află indianul sioux care să cunoască mai multe
lucruri decât el? Ceea ce va spune el, ceilalţi vor auzi. Dacă parte din cuvintele lui vor cădea la
pământ, ei le vor ridica şi le vor ţine la urechile lor. Dacă unele vor fi suflate de vânt, tinerii mei, care
sunt foarte ageri, le vor prinde. Şi acum, ascultaţi! De când curg apele şi cresc arborii, indienii sioux i
—au găsit pe indienii pawnee pe poteca războiului. Şi aşa cum iubeşte puma antilopa, tot aşa îşi
iubeşte şi un dakota duşmanul. Când lupul întâlneşte o ciută, se culcă oare şi doarme? Când pantera
zăreşte căprioara la izvor, închide oare ochii? Voi ştiţi că nu face astfel. Şi pantera bea, dar bea sânge!
Un sioux e o panteră care se aruncă asupra prăzii; un pawnee e o căprioară care tremură. Copiii mei să
mă asculte. Căci vor găsi cuvintele mele pline de înţelepciune. Am spus!
De pe buzele tuturor supuşilor lui Mahtoree ţâşni o guturală exclamaţie de simpatie la auzul sfatului pe
care—l rostise gura unuia dintre cei mai vârstnici războinici ai tribului. Indienii sioux, a căror dragoste
de răzbunare, sentiment adânc înrădăcinat în ei, alcătuia una dintre cele mai de seamă însuşiri ale firii
lor, simţiră o mare mulţumire auzind acele aluzii metaforice, iar Mahtoree văzu în reacţia aceasta un
semn cât se poate de bun pentru împlinirea propriilor lui planuri. Dar războinicii, care păreau a fi de
partea prietenului său, nu alcătuiau încă majoritatea. După cuvintele primului vorbitor urmă o pauză
destul de lungă, după cum cerea şi eticheta, pentru ca fiecare să poată chibzui cu toată seriozitatea
asupra propriilor sale simţăminte şi păreri; apoi se ridică alt vorbitor, care respingea de obicei
propunerile celui dintâi. Acesta al doilea orator, deşi trecuse de prima jumătate a vieţii, era foarte tânăr
în comparaţie cu cel care vorbise înaintea lui. Simţi numaidecât că lucrul acesta i—ar putea dăuna şi
încercă să—şi facă uitată lipsa anilor printr—un prisos de umilinţă.
—Sunt doar un copil, începu el şi se uită pe furiş de jur împrejur, ca să vadă cum e primită asemenea
mărturisire, căci faima lui de om chibzuit şi curajos era cunoscută de tot tribul. Iar dacă creştetul meu e
sur, asta nu s—a întâmplat din pricină, c—aş fi bătrân. Parte din zăpezile care—au trecut peste el în
timp ce dormeam pe câmpul de luptă au îngheţat acolo unde—au căzut, iar soarele din apropierea
aşezămintelor osagilor n—a fost destul de fierbinte pentru a le topi. Din mulţime se ridică un murmur
de admiraţie, ca un prinos adus isprăvilor pe care vorbitorul le amintise cu atâta dibăcie. Atunci
oratorul se opri, plin de modestie, ca manifestarea aceasta de simpatie să se mai domolească, după care
continuă cu o energie din ce în ce mai mare, ca şi când laudele i—ar fi dat curaj: Dar ochii unui om
tânăr şi viteaz sunt buni. El poate vedea departe; e un linx. Uitaţi—vă bine la mine. Mă voi întoarce cu
spatele, ca să mă puteţi vedea din toate părţile. Şi acum ştiţi că vă sunt prieten, pentru că vedeţi o parte
pe care n—a văzut—o niciodată vreun pawnee. Iar acum priviţi—mi şi faţa; nu cicatricea asta, căci
ochii voştri nu vor pătrunde niciodată în sufletul meu prin ea, căci ea nu—i decât o gaură tăiată de un
konza. Dar pe faţa mea se află şi o deschizătură făcută de însuşi Wahcondah, prin care veţi putea privi
în sufletul meu. Ce sunt eu? Un dakota şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Voi ştiţi bine asta, aşa că
ascultaţi—mă. Sângele tuturor creaturilor din prerii e roşu. Cine poate deosebi locul în care a fost
doborât un pawnee de acela unde tinerii mei au răpus un bizon? Au aceeaşi culoare. Stăpânul vieţii i—
a creat unii pentru alţii. I—a făcut asemenea. Dar va mai creşte oare iarbă verde acolo unde va fi ucisă
o faţă—palidă? Tinerii mei nu trebuie să creadă că tribul lor e atât de mare încât nu va simţi lipsa unuia
din războinicii săi. Căci el îi strigă adesea şi se întreabă: „Unde sunt fiii mei?" Iar dacă îi va lipsi unul,
va trimite să fie căutat în prerie. Şi va spune iscoadelor lor să se ducă la indienii sioux şi să—l caute
acolo. Fraţilor, oamenii albi nu—s nebuni. În mijlocul nostru se află acum unul din vracii lor cei mari;
cine poate spune cât de tare e glasul lui sau cât de lung îi e braţul?...
Cuvântarea oratorului, care începuse să pătrundă în miezul subiectului, fu întreruptă brusc de
nerăbdătorul Mahtoree; acesta se sculă pe neaşteptate şi, cu o voce de, stăpân ce—i dispreţuieşte
oarecum pe ceilalţi, rosti pe un ton muşcător:
—Tinerii mei să aducă Spiritul—rău al feţelor—palide înaintea consiliului. Fratele meu îl va vedea
pe vraci cu ochii lui.
După întreruperea aceasta neobişnuită, se lăsă o tăcere de moarte. Căci asta nu însemna numai o gravă
jignire adusă etichetei, dar ordinul dat de Mahtoree părea să înfrunte puterea necunoscută a unei fiinţe
misterioase, şi puţini indieni, având în vedere superstiţiile în care erau crescuţi, aveau îndrăzneala s—o
privească în faţă. Cu toate acestea, indienii dădură ascultare şefului, şi Obed fu scos din încăperea în
care se afla şi urcat pe Asinus cu o pompă deosebită, deşi intenţia lui Mahtoree era să—şi bată joc de
el. Iar atunci când ajunse în faţa adunării şi intră în cerc, Obed se uită cu atenţie de jur împrejur, pentru
a—şi afla soarta de pe feţele întunecate ale indienilor.
Adevărul este că aerul şi echipamentul naturalistului ar fi trezit uimirea oricui şi în orice loc. Capul îi
fusese ras cu mare grijă, după obiceiul indienilor sioux. Din părul lui bogat nu—i mai rămăsese decât o
elegantă şuviţă de scalp care, dacă i s—ar fi cerut şi lui părerea, ar fi fost rasă şi ea; şi având în vedere
anotimpul friguros în care se aflau, lucrul acesta era tare neplăcut. Pe căpăţâna goală fuseseră întinse
straturi groase de vopsea, iar în jurul ochilor şi gurii se vedeau diferite desene fanteziste; ele dădeau
expresiei vioaie a doctorului un aer de viclenie scăpărătoare, iar înfăţişării lui dogmatice ceva din
ferocitatea unui vrăjitor. Fusese despuiat, de la brâu în sus, de toate veşmintele, iar în locul lor i se
dăduse o tunică din piele de căprioară, plină de desene fantastice, care—l ferea în oarecare măsură de
frig. Şi pentru a—şi bate joc de cercetările întreprinse de el, îi prinseseră, de unica şuviţă de păr din
vârful capului, de urechi şi de alte părţi ale corpului, fel de fel de lighioane, cum ar fi broaşte, şopârle,
fluturi şi altele, aşa cum le preparase însuşi doctorul, pentru a împodobi, într—un viitor ceva mai
blând, cabinetul său de lucru. Dacă la efectul produs de aceste ciudate anexe ale costumului adăugăm
şi căutătura lui plină de îndoială şi gravitate, ne putem da seama că nimeni nu se mai îndoia de puterile
supranaturale ale onorabilului Obed, mai ales că acesta încerca să—şi menţină demnitatea personală
neştirbită, deşi se simţea foarte umilit, căci avea convingerea că e victima unui sacrificiu păgân; aşa că
cititorul îşi va putea imagina cu destulă uşurinţă veneraţia pe care—o iscă apariţia lui în mijlocul unor
oameni pregătiţi mai dinainte să—l adore, căci îl luau drept emisar al Spiritului răului.
Weucha îl duse pe Asinus drept în mijlocul adunării şi, lăsându—l acolo împreună cu stăpânul său,
fiindcă picioarele naturalistului erau legate de animal în aşa fel că cele două corpuri păreau contopite
într—unul singur, se întoarse la locul lui; se uita însă la vrăjitor plin de uimire şi de admiraţie,
sentimente foarte potrivite cu întunericul care domnea în mintea sa.
Mirarea părea însă să fi cuprins nu numai pe spectatori, dar şi pe naturalist. Dacă tetonii contemplau
misterioasele atribute ale vraciului cu teamă şi cu veneraţie, doctorul privea în jurul său cu o privire în
care se puteau citi aceleaşi sentimente, cu toate că—i era o frică nemaipomenită. Oriunde sar fi uitat,
ochii lui nu întâlneau decât feţe întunecate, sălbatice şi împietrite; şi de pe niciuna nu putu culege
măcar o singură privire de simpatie sau de compătimire. În cele din urmă dădu de figura gravă şi
cinstită a trapper—ului; acesta stătea la marginea cercului, cu Hector la picioare, rezemat în arma care
i se dăduse înapoi, căci indienii sioux socoteau că li—e prieten.
—Venerabile vânător sau trapper, spuse prea nefericitul Obed. Sunt foarte mulţumit că te întâlnesc din
nou. Mi—e teamă că preţiosul timp care mi—a fost destinat pentru a completa marea mea operă se
apropie de un sfârşit prematur, şi aş fi fericit să—ţi pot comunica unele lucruri, căci, deşi nu eşti un
adept al ştiinţei, posezi câte ceva din cunoştinţele pe care civilizaţia le împarte până şi celor mai
neînsemnaţi supuşi ai ei. Nu există îndoială că multe societăţi ştiinţifice ale lumii vor face cercetări în
ceea ce priveşte moartea mea şi poate că vor trimite şi câteva expediţii în regiunile acestea, pentru a
căpăta lămuririle necesare. Mă consider fericit că se află de faţă şi un om care vorbeşte limba mea
maternă, pentru a păstra amintirea sfârşitului meu. Vei spune că după o viaţă bine folosită şi acoperită
de glorie, am murit ca un martir al ştiinţei şi ca o victimă a întunericului care mai domneşte încă în
mintea unor anumiţi oameni. Sper să fiu deosebit de calm şi de firesc în aceste ultime clipe ale mele,
aşa că vei adăuga şi unele amănunte privitoare la tăria sufletească şi la demnitatea scolastică cu care
am înfruntat moartea, căci acestea i—ar putea încuraja pe cei ce vor veni după mine. Iar acum, prietene
trapper, din datoria ce o am faţă de natura umană, voi termina prin a te întreba dacă nu mai am, într—
adevăr, nici o speranţă; sau dacă mai există încă mijlocul ca atâtea informaţii preţioase să fie salvate
din gheara ignoranţei şi să fie păstrate pentru paginile istoriei ştiinţelor naturii.
Bătrânul ascultă cu toată atenţia cuvintele doctorului şi păru să chibzuiască adânc înainte de a se hotărî
să răspundă.
—Eu cred, prietene doctor, răspunse el cu gravitate, că viaţa şi moartea ta stau în mâinile Providenţei.
În ceea ce mă priveşte, eu nu văd prea mare deosebire dacă mori acum sau mai târziu, căci asta e un
lucru care nu te priveşte decât pe tine.
—Crezi că prăbuşirea pietrei unghiulare a edificiului învăţământului e un fapt care—ar putea lăsa
indiferenţi pe contemporani sau pe cei ce vor veni după noi? îl întrerupse cu violenţă Obed, sufocându
—se de indignare, în afară de asta, adăugă el cu glas mustrător, interesul pe care—l are cineva ca să—
şi salveze viaţa,nu poate fi trecut în nici un caz cu vederea, cu toate că acest interes poate fi eclipsat de
devotamentul faţă de unele idei mai generale şi mai filantropice.
—Ceea ce—aş vrea să spun ar fi asta, reluă trapper—ul, departe de—a înţelege toate subtilităţile cu
care naturalistul găsea de cuviinţă să—şi împodobească vorbirea: nu e decât o singură naştere şi o
singură moarte pentru toate vieţuitoarele, fie că e vorba de un câine sau de o căprioară, de o piele roşie
sau de un alb. Căci şi moartea şi viaţa se află în mâinile Domnului, şi e mare nelegiuire să încerci a
împiedica naşterea sau a grăbi moartea cuiva. Dar nu vreau să spun că nu s—ar putea face ceva pentru
a amâna cea din urmă clipă măcar pentru câtva timp, căci în privinţa asta fiecare om îşi are părerea lui,
judecând după cât de departe vrea să meargă şi după câte vrea să îndure. Multe ierni friguroase şi veri
calde au trecut în timp ce eu mă întorceam pe o parte şi pe alta pentru a adăuga, încă o oră vieţii mele,
care numără optzeci de ani. În ceea ce mă priveşte, eu sunt gata să răspund „prezent" ca un soldat la
apelul de seară. După judecata mea, politica şefului sioux va face ca mulţimea să vă sacrifice pe toţi.
Iar eu nu pun nici un fel de temei pe prietenia care mi—o arată; aşa că întrebarea e dacă voi sunteţi
gata pentru asemenea călătorie, iar dacă sunteţi gata, n—ar fi mai bine să porniţi la drum numaidecât?
În caz că mi s—ar cere părerea, aş spune că viaţa ţi—a fost neprihănită, când stai să te gândeşti câte
nelegiuiri ai fi putut face; dar cinstea mă sileşte să adaug că nu cred să fi săvârşit ceva care să poată fi
trecut în registrele cele mari.
Obed întoarse o privire tristă spre faţa calmă a bătrânului, în timp ce acesta—i dădea lămuririle cerute
în cuvinte ce nu prevesteau nimic bun; apoi îşi drese vocea pentru a—şi ascunde deznădejdea, deşi mai
păstra urme din mândria aceea care rareori părăseşte cu totul biata natură umană, chiar atunci când
trece prin cele mai grele încercări.
—Cred, venerabile vânător, răspunse el, că studiind problema sub toate aspectele şi considerând că
teoria dumitale e justă, cel mai bun lucru ar fi să tragem totuşi concluzia că nu mă simt pregătit pentru
o plecare aşa de grabnică şi că, în consecinţă, ar trebui luate unele măsuri de precauţie.
—Dacă lucrurile stau aşa, răspunse prevăzător trapper—ul, voi face pentru tine întocmai cum aş face
şi pentru mine, cu toate că timpul a început să se grăbească în ceea ce te priveşte; aşa că te sfătuiesc să
fii cu ochii în patru, căci s—ar putea să—ţi auzi numele într—un moment la fel de neprielnic ca şi cel
de—acuma.
Cu aceste cuvinte prieteneşti şi înţelegătoare, bătrânul se întoarse din nou în cerc, oprindu—se acolo
unde stătuse şi mai înainte; apoi începu să chibzuiască asupra felului în care va trebui să se poarte de—
acum înainte; făcu asta cu un ciudat amestec de hotărâre şi de resemnare, amestec care—şi avea
obârşia în obiceiurile şi în umilinţa lui, căci toate acestea se îmbinaseră în aşa fel, încât dăduseră
naştere unui caracter ce reunea în chip straniu un prisos de energie şi cea mai deplină supunere.
CAPITOLUL XXVIII
În Smithfield fi—va arsă vrăjitoarea;

Iar voi, tustrei, veţi fi urcaţi în ştreang,
Shakespeare
Răbdători ca totdeauna, indienii sioux aşteptară să se termine convorbirea de care am pomenit. Cea
mai mare parte din ei se înfrânaseră din pricina veneraţiei cu care priveau misterioasa persoană a lui
Obed, în timp ce parte din căpeteniile mai luminate profitară cu multă bucurie de răgazul acesta, pentru
a—şi orândui ideile în vederea luptei ce avea să înceapă peste puţin. Mahtoree, care nu încercase nici
unul din sentimentele ce însufleţeau cele două grupuri, era mulţumit căi poate arăta trapper—ului cât
de multe lucruri îi îngăduie, şi asta numai pentru a—i face plăcere; iar când bătrânul termină de vorbit,
privirea lui Mahtoree îi reaminti din plin lucrul acesta. Urmă apoi un, răstimp de tăcere adâncă. După
aceea, Mahtoree se sculă în picioare, pregătindu—se să vorbească. Îşi luă chiar de la început o
atitudine plină de demnitate, aruncând asupra întregii adunări căutătura lui fermă şi severă. Dar
expresia ochilor i se schimba pe măsură ce întâlnea feţele, atât de diferite, ale partizanilor şi ale celor
care—i stăteau împotrivă. Privirea lui n—avea nimic ameninţător când se opri asupra celor dintâi;
potrivnicilor însă, părea să le aducă aminte că e foarte primejdios să înfrunte dorinţele unui şef atât de
puternic.
Cu toată trufia şi încrederea pe care—o avea în propria lui forţă, înţelepciunea şi viclenia, aceste două
însuşiri de căpetenie ale oricărui teton, nu—l părăsiră nici o clipă; căci, după ce—şi aruncă provocarea
în faţa întregului trib, chipul lui deveni ceva mai prietenos, iar ochii mai puţini mânioşi. Abia în clipa
aceea i se auzi glasul, în mijlocul unei tăceri de moarte, glas pe care şi—l modulă după caracterul
imaginilor folosite şi după cerinţele artei oratorice.
—Ce este un sioux? începu şeful, plin de înţelepciune, este mai—marele preriilor şi stăpânul tuturor
animalelor care trăiesc în prerie. Peştii din râurile cu apă tulbure îl cunosc şi—i ascultă chemarea. La
sfat e asemenea vulpii, ochii îi sunt de vultur, iar pe câmpul de luptă ca un urs cenuşiu. Căci un dakota
e un bărbat! Apoi Mahtoree se opri puţin, aşteptând ca murmurul de aprobare ce se iscă la auzul
acestor vorbe măgulitoare să se stingă, după care urmă: Ce este un pawnee? Un hoţ care fură numai de
la femei; o piele roşie lipsită de vitejie; un vânător ce—şi cerşeşte vânatul. La sfat e asemenea
veveriţei, sare de la un lucru la altul; e o bufniţă care străbate preria numai după căderea nopţii; iar pe
câmpul de luptă e un elan cu picioare lungi. Un pawnee e o femeie!
Urmă o nouă pauză, în timpul căreia ţâşni de pe mai multe buze un chiot de plăcere; apoi cineva ceru
ca vorbele acestea batjocoritoare să—i fie tălmăcite şi lui Inimă—Tare ţinta muşcătorului lor dispreţ.
Mahtoree îi făcu trapper—ului un semn din ochi şi acesta se supuse. Inimă—Tare ascultă cu gravitate,
apoi, ca şi cum ar fi ştiut că momentul în care trebuia să vorbească nu sosise încă, îşi pironi din nou
privirea asupra acelui lucru nevăzut de ceilalţi. Oratorul teton îi pândea chipul cu o expresie ce arăta
câtă ură neţărmurită nutrea faţă de acea vitează căpetenie pawnee, a cărei faimă părea c—o întrece
chiar şi pe a lui. Şi încercă o mare dezamăgire văzând că nu poate atinge mândria unui ins pe care—l
socotea copil încă apoi începu să—şi aţâţe războinicii pentru a—şi atinge ţelul;
—Dacă pământul ar fi acoperit cu şobolani nefolositori, continuă el, n—ar mai fi loc pentru bivolii
care dau indianului hrană şi îmbrăcăminte. Dacă preriile ar fi acoperite cu indieni pawnee, n—ar mai fi
loc nici pentru un singur picior de dakota. Un pawnee e un şobolan, un sioux, un bivol puternic; aşa că
bivolii să—i calce pe şobolani în picioare şi să—şi facă loc. Fraţilor, v—a vorbit înainte un copil. V—
a spus că părul său nu—i cenuşiu, ci acoperit de zăpezi, că iarba nu va creşte acolo unde va muri o faţă
—palidă. Cunoaşte el culoarea sângelui unui cuţit—lung? Nu! Eu ştiu că n—o cunoaşte; nu i—a văzut
niciodată culoarea. Care dakota, în afară de Mahtoree, a lovit vreodată o faţă—palidă? Niciunul. Dar
Mahtoree trebuie să tacă. Iar tetonii trebuie să—şi închidă urechile când vorbeşte el. Scalpurile de
deasupra locuinţei sale au fost luate de către femei. Ele au fost luate de către Mahtoree, şi el e o
femeie. Gura lui e închisă; el a aşteptat sărbătorile ca să cânte laolaltă cu fetele.
Cu toate că aceste declaraţii atât de umilitoare stârniră multe exclamaţii de reproş, şeful teton se aşeză
la loc, ca şi când ar fi fost hotărât să nu mai vorbească; dar când murmurele se ridicară de pretutindeni,
şi mult mai puternice, ceea ce ar fi făcut ca sfatul să se termine fără să se fi luat vreo hotărâre, se sculă
şi, schimbând tactica, îşi încheie discursul printr—o chemare pătimaşă şi plină de mânie, chemarea
unui războinic pornit pe răzbunare.
—Tinerii mei să se ducă să—l caute pe Tetao, strigă el, îi vor găsi scalpul uscându—i—se la fumul
unei locuinţe pawnee. Undei fiul lui Bohrecheena? Oasele lui sunt mai albe decât feţele ucigaşilor. Mai
doarme oare Mahhat în culcuşul lui? Ştiţi foarte bine că sunt multe luni de când a pornit spre preriile
binecuvântate. Dacă ar fi aici, ne—ar putea spune de ce culoare a fost mâna celui care i—a luat
scalpul.
Dibaciul şef teton continuă în felul acesta mai multe minute la şir; îşi chema pe nume războinicii care
—şi găsiseră moartea în luptă cu indienii pawnee, sau în ciocnirile acelea nelegiuite ce aveau loc între
indienii sioux şi unele grupuri de albi foarte puţin deosebiţi de ei în ceea ce privea moravurile. Iar
timpul era prea scurt ca să se mai poată gândi cineva şi la lipsa de merite a celor pe care—i striga
Mahtoree, căci trecea foarte repede peste numele lor; dar pomenea despre isprăvile tuturor cu atâta
dibăcie şi cu un glas atât de impresionant, adânc şi răscolitor, încât fiecare cuvânt rostit de el lovea câte
o coardă din sufletul ascultătorilor.
Mahtoree rostea tocmai una din cele mai înaripate tirade ale sale, când un bărbat foarte bătrân, care
mergea cu mare greutate, păşi înăuntrul cercului şi se opri chiar în faţa vorbitorului. De îndată ce
privirea lui Mahtoree căzu asupra acestui personaj neaşteptat, glasul i se schimbă; dar schimbarea
aceasta era atât de imperceptibilă, că numai o ureche foarte fină sau cineva care—ar fi cunoscut
îndeaproape legăturile dintre cei doi bărbaţi ar fi putut—o bănui. Bătrânul se bucurase odinioară de—o
faimă nemaipomenită pentru frumuseţea chipului şi a trupului, cât şi pentru privirea de vultur căreia nu
—i putea scăpa nimic. Dar acum pielea îi era zbârcită, iar faţa brăzdată de atâtea cicatrice, încât
francezii din Canada îi dăduseră o poreclă cu care fuseseră cinstiţi câţiva eroi ai Franţei şi care fusese
împământenită şi în limba tribului sioux, căci era cea mai potrivită pentru acest viteaz al lor. La
apariţia lui, întreaga adunare fu străbătută de un singur murmur: Le Balafre! Lucrul acesta arăta nu
numai preţuirea de care se bucura, dar şi faptul că venirea lui acolo era socotită ca ceva neobişnuit. Dar
cum nu spuse nimic şi nici nu făcu vreo mişcare, murmurul de uimire se stinse; privirile indienilor se
întoarseră din nou către Mahtoree, iar urechile lor sorbiră iarăşi otrava cuvintelor lui răscolitoare. Ar fi
uşor să se urmărească felul în care se oglindea victoria lui Mahtoree pe feţele ascultătorilor. Căci nu
trecu mult şi în ochii întunecaţi ai celor mai mulţi războinici tetoni străfulgera o undă de mare cruzime
şi un dor aprins de răzbunare; iar viclenele aluzii ale lui Mahtoree în legătură cu felul în care vor trebui
să—şi nimicească duşmanii, fură urmate de un şir de strigăte puternice, ce—i încuviinţau spusele.
Îmbătat de succes, şeful teton îşi încheie cuvântarea printr—o răscolitoare chemare la mândria şi
vitejia tribului său, după care se aşeză brusc.
În mijlocul murmurului de aprobare care salută cuvântarea aceasta atât de strălucită se auzi o voce
slabă, mai mult o şoaptă; ea se înălţa încet, ca şi cum ar fi ieşit din cele mai adânci ascunzişuri ale
pieptului omenesc, şi câştiga putere abia în clipa când se întâlnea cu aerul. Se făcu numaidecât tăcere,
şi numai atunci se văzură mişcându—se şi buzele bătrânului.
—Ziua lui Le Balafre se apropie de sfârşit, fură cele dintâi cuvinte care se auziră desluşit. El e
asemenea unui bivol pe care nu va mai creşte păr niciodată. Şi e gata oricând să—şi părăsească
locuinţa pentru a porni în căutarea alteia, foarte departe de satele indienilor sioux; aşa că ceea ce va
spune nu—l va privi pe el, ci pe cei care rămân în urma lui. Cuvintele lui sunt asemenea fructelor de pe
pom, coapte şi gata pregătite pentru a fi dăruite şefilor. Multe zăpezi au căzut de când Le Balafre nu se
mai află pe poteca luptelor. Sângele lui a fost foarte fierbinte, dar a avut timp să se răcească.
Wahcondah nu—i mai trimite de mult timp visuri războinice; el vede că—i mult mai bine să trăieşti în
pace. Fraţilor, unul din picioarele lui a şi pornit spre plaiurile fericitei vânători, iar celălalt îl va urma în
curând; şi atunci şeful cel bătrân va căuta urmele mocasinilor tatălui său, ca nu cumva să se rătăcească,
ci să fie sigur că va ajunge în faţa Stăpânului Vieţii pe acelaşi drum pe care au mers şi alţi indieni buni.
Dar după el cine va veni? Le Balafre n—are fiu. Cel mai mare din ei a călărit pe prea mulţi cai de—ai
indienilor pawnee; iar oasele celui mai tânăr au fost roase de câinii indienilor konza! Le Balafre a venit
să caute un braţ tânăr, pe care să se poată sprijini, a venit să—şi găsească un fiu, ca după ce va pleca
locuinţa lui să nu rămână goală. Tachechana, Ciuta tetonilor, e prea slabă ca să sprijine un războinic
bătrân. Ea priveşte înainte, nu înapoi: sufletul ei e în locuinţa soţului.
Bătrânul războinic vorbi liniştit, dar limpede şi cu hotărâre. Cuvintele lui fură primite în tăcere; şi cu
toate că mulţi din şefii care făceau parte din sfatul lui Mahtoree îşi întoarseră privirea către acesta,
nimeni n—ar fi îndrăznit să înfrunte hotărârea unui şef aşa de bătrân şi viteaz ca Le Balafre, mai ales
că hotărârea aceasta respecta întocmai obiceiurile tribului. Până şi Mahtoree dorea să afle ceea ce avea
să urmeze după spusele lui Le Balafre; şi aşteptă totul în linişte, deşi fulgere de mânie îi ţâşneau din
ochi; acestea trădau tulburarea din sufletul lui când auzea pomenindu—se de obiceiul acesta ce ţintea
să—i răpească tocmai victima pe care o ura mai mult.
În timpul acesta, Le Balafre înainta cu paşi înceţi şi anevoioşi către prizonieri. Se opri apoi în faţa lui
Inimă—Tare cercetându—i îndelung statura desăvârşită, privirea nemişcată şi aeru—i mândru. După
aceea, cu un gest de autoritate, aşteptă până ce ordinul lui fu îndeplinit, adică până când tânărul
războinic fu dezlegat de stâlp şi eliberat din legături. Tânărul pawnee fu adus mai aproape de ochii
slabi ai bătrânului, iar acesta începu să—l cerceteze din nou.
—E bun, şopti în cele din urmă prevăzătorul bătrân când îşi dădu seama că, deşi îl cântărise cu multă
dibăcie, nu—i putuse găsi nici un cusur. E o panteră gata să sară. Vorbeşte oare fiul meu cu limba unui
teton?
Prin ochii lui Inimă—Tare trecu o scurtă scânteie de înţelegere, căci pricepuse cât se poate de bine
întrebarea, dar era prea trufaş pentru a—şi încredinţa gândurile unei limbi care aparţinea duşmanilor
săi. Câţiva din războinicii care se aflau în apropierea lui Le Balafre îi explicaseră bătrânului şef că
prizonierul e un lup—pawnee.
—Fiul meu şi—a deschis ochii pe „apele lupilor", rosti bătrânul Le Balafre în limba acestora, dar şi—i
va închide la cotitura „râului cu ape tulburi". S—a născut pawnee şi va muri dakota. Uită—te la mine;
sunt un sicomor care—a acoperit odinioară pe mulţi cu umbra lui. Frunzele au căzut, iar crengile au
început să se plece; un singur vlăstar mai ţâşneşte din rădăcinile mele; e o mlădiţă mică de viţă ce se
caţără în jurul unui arbore verde încă. De multă vreme am căutat pe cineva potrivit care să crească
alături de mine, iar acum l—am găsit. Le Balafre nu mai e fără fiu; numele lui nu va mai fi dat uitării
după ce va pleca. Bărbaţi tetoni, îl iau pe acest tânăr în locuinţa mea!
Şi nimeni nu îndrăzni să se opună acestui drept de care se slujiseră de—atâtea ori războinici mult mai
puţin însemnaţi decât cel de faţă, şi ceremonialul adoptării tânărului pawnee fu urmărit într—o tăcere
gravă şi respectuoasă. Le Balafre îl luă de braţ pe cel pe care şi—l alesese drept fiu şi—l conduse
triumfător spre mijlocul cercului, pentru ca indienii să—i poată preţui alegerea. Mahtoree nu—şi trăda
prin nimic gândurile, aşteptând un moment mai prielnic. Căpeteniile mai cu experienţă îşi dădură
seama numaidecât că e cu neputinţă ca cei doi faimoşi conducători, care se duşmăneau de moarte de—
atâta vreme, să poatră trăi liniştiţi în mijlocul aceluiaşi trib. Personalitatea lui Le Balafre era însă atât
de covârşitoare, iar calea aleasă de el atât de sacră, încât nimeni nu îndrăzni să—l înfrunte. Pândeau
totuşi cu un interes din ce în ce mai mare, ascunzându—şi neliniştea sub masca unei nepăsări
desăvârşite. Dar tânărul pawnee, interesat mai mult decât ceilalţi ca planurile lui Le Balafre să
izbutească, luă o hotărâre care—i zgudui pe toţi tetonii, trezindu—i din uluiala ce—i copleşise.
În timpul scenei acesteia ar fi fost foarte greu să desluşim vreun semn de emoţie pe faţa prizonierului.
Ascultase ordinul de a fi eliberat la fel de nepăsător cum ascultase şi ordinul prin care fusese legat de
stâlp. Dar acum, când sosise clipa de—a lua o hotărâre, vorbi într—un fel ce dovedi că tăria de la care
—i venise porecla nu—l părăsise nici în clipele acelea.
—Tatăl meu e foarte bătrân, dar n—a privit încă asupra tuturor lucrurilor, spuse Inimă—Tare, cu glas
ridicat, aşa ca să fie auzit de toată lumea. El n—a văzut niciodată un bivol preschimbat în liliac. Şi nu
va vedea niciodată un pawnee care să fi ajuns sioux!
Căpetenia indienilor pawnee avea în glas o umbră de bruscheţe, dar şi mult calm, ceea ce îi asigură pe
mulţi indieni că hotărârea îi era de nestrămutat. Dar inima lui Le Balafre jinduia după un fiu şi
îngăduinţa ce stă în firea unui om de vârsta lui nu putea da înapoi prea uşor. Frânând izbucnirea de
admiraţie şi de triumf pe care—o iscă îndrăzneala lui lnimă—Tare, ca şi noile speranţe de răzbunare
ale tetonilor, bătrânul îşi roti privirea arzătoare de jur—împrejur şi se adresă din nou fiului său adoptiv,
ca şi cum acesta nu i—ar fi respins propunerea:
—Foarte bine, spuse, astea sunt tocmai cuvintele pe care le foloseşte un viteaz pentru ca războinicii să
—i poată cunoaşte inima. A fost o zi în care glasul lui Le Balafre a răsunat tare de tot printre locuinţele
indienilor konza. Dar la rădăcina unui fir de păr alb se află înţelepciune. Copilul meu va arăta tetonilor
cât e de viteaz zdrobindu—le duşmanii. Bărbaţi din tribul indienilor dakota, acesta e fiul meu!
Tânărul pawnee şovăi o clipă, apoi păşi în faţa bătrânului şef; îi luă mâna aspră şi zbârcită şi şi—o
puse, plin de smerenie, pe cap ca şi când ar fi vrut să—i arate cât îi e de îndatorat. După aceea se dădu
cu un pas înapoi, îşi înălţă capul, se uită plin de trufie şi de dispreţ la duşmanii care—l înconjurau şi
începu să vorbească în limba tribului sioux:
—Inimă—Tare s—a cercetat şi pe dinăuntru şi pe dinafară: sa gândit la tot ce—a făcut la vânătoare şi
pe câmpul de luptă. E acelaşi peste tot. Nu se schimbă niciodată. În tot ce săvârşeşte rămâne pawnee.
A răpus atâţia tetoni, că nu va putea mânca niciodată în locuinţele acestora. Săgeţile lui ar zbura spre
altă ţintă, iar vârful suliţei lui s—ar afla numai bine la capătul celălalt; prietenii lor ar plânge după
fiecare strigăt de război pe care l—ar scoate; duşmanii lor ar râde. Ştiu oare tetonii ce înseamnă un
lup? Să se uite la el din nou. Capul lui e vopsit, braţul lui e din carne, dar inima lui e din stâncă. Când
tetonii vor vedea că soarele răsare dinspre Munţii Stâncoşi şi porneşte spre ţara feţelor palide, atunci
mintea lui Inimă—Tare va scădea, iar spiritul lui va deveni sioux. Până în ziua aceea va trăi şi va muri
pawnee!
Vorbitorul fu întrerupt de un chiot de bucurie, un ciudat amestec de cruzime şi totodată de admiraţie;
acesta îi arătă însă lui Inimă—Tare cât se poate de limpede care îi va fi soarta. Prizonierul aşteptă o
clipă ca zgomotul să se potolească şi apoi, întorcându—se din nou către Le Balafre, continuă pe un ton
mult mai împăciuitor şi mai blând, aşa ca să nu rănească mândria celui care se oferise să—i ţină loc de
tată:
—Tatăl meu să se sprijine cu mai multă tărie pe Ciuta indienilor dakota, spuse el. Acum e slabă, dar
când locuinţa ei se va umple de tineri, va deveni puternică. Uite, adăugă el, îndreptându—şi privirea
către faţa serioasă şi atentă a trapper—ului, Inimă—Tare nu—i lipsit de un cap sur care să—i arate
cărarea spre preriile binecuvântate. Dacă va avea vreodată alt tată, acela va fi războinicul acesta plin de
vrednicie.
Le Balafre îşi întoarse, dezamăgit, faţa de la tânărul pawnee, apropiindu—se de străin. Cei doi bătrâni
se cercetară îndelung, plini de o mare curiozitate. Căci nu era uşor să dibui adevăratele trăsături ale
trapper—ului prin masca pe care i—o puseseră pe faţă furtunile atâtor şi atâtor ani, mai ales că purta şi
o îmbrăcăminte destul de ciudată; Se scurseră câteva clipe până ce tetonul începu să vorbească; iar
atunci când vorbi, nimeni nu ştiu dacă se adresează vreunui războinic din seminţia lui, sau unui
reprezentant al acelei rase rătăcitoare, despre care se spunea că se răspândise prin ţară asemenea unui
stol de lăcuste flămânde.
—Capul fratelui meu e foarte alb, spuse el, dar ochiul lui Le Balafre nu mai e ca al vulturului. Care e
culoarea pielii lui?
—Wahcondah m—a făcut la fel cu cei pe care—i vezi că aşteaptă judecata unui dakota; dar aerul şi
vântul mi—au făcut faţa mai roşcată decât blana unei vulpi. Dar ce însemnătate are asta? Deşi coaja e
jupuită şi crăpată, măduva copacului e sănătoasă.
—Fratele meu e un cuţit—lung! Să—şi întoarcă privirea spre soare—apune şi să—şi deschidă ochii
bine. Vede el oare lacul sărat de dincolo de munţi?
—Era o vreme, tetonule, când puţini oameni puteau zări pata cea albă de pe creştetul vulturului de la o
depărtare mai mare ca mine; dar lumina celor optzeci de ierni mi—a întunecat vederea, şi în zilele
astea târzii ale vieţii mele nu mă prea pot lăuda cu ochii mei. Oare un sioux crede că o faţă—palidă e
un zeu care poate vedea şi ce e dincolo de munţi?
—Să privească atunci fratele meu asupra lui însuşi. Sunt aproape de el, dar el poate vedea că nu sunt
altceva decât o piele roşie care nu preţuieşte nimic. De ce oare poporul tău nu poate vedea totul, deşi
râvneşte să pună mâna pe tot?
—Te înţeleg, bătrâne conducător; nu vreau să spun că nu se află şi adevăr în vorbele tale. Dar, cu toate
că fac şi eu parte din rasa aceea pe care o iubeşti aşa de puţin, nici cel mai înverşunat duşman al meu,
nici măcar un mingo mincinos n—ar îndrăzni să spună c—am pus vreodată mâna pe bunul altuia sau c
—am râvnit vreodată la mai mult pământ decât atât cât i—a hărăzit Domnul fiecăruia.
—Şi cu toate astea, fratele meu a venit printre indieni ca să—şi găsească un fiu?
Trapper—ul puse un deget pe umărul gol al lui Le Balafre şi, uitându—se la faţa plină de cicatrice a
acestuia, luă un aer încrezător şi spuse:
—Da, dar numai pentru că i—am dorit binele. Dacă—ţi închipui cumva că l—am înfiat numai ca să—
mi fie toiag bătrâneţilor, mă judeci greşit; iar asta mă face să cred că nici nu—ţi dai seama de planurile
pe care le urzeşte poporul tău. L—am înfiat ca să ştie că va rămâne cineva după el; linişte, Hector,
linişte! E frumos oare, căţelule, când vezi că stau de vorbă două capete sure, să vii şi să le strici sfatul
cu schelălăitul tău de câine? Câinele e bătrân, tetonule, şi cu toate că ştie cum să se poarte, cred c—a
mai uitat şi el din obiceiurile deprinse în tinereţe.
Între cei doi veterani se înfiripă iarăşi vorba, dar fură întrerupţi de strigătul strident ce ţâşni de pe
buzele unei duzini de femei bătrâne care, precum am mai pomenit, reuşiseră să pătrundă până spre
mijlocul cercului. Strigătul acesta fusese provocat de schimbarea neaşteptată a atitudinii lui Inimă—
Tare; iar când Le Balafre se întoarse către tânărul războinic pawnee, îl văzu stând chiar în mijlocul
cercului, cu capul ridicat şi cu ochii aţintiţi în gol, ca şi cum şi—ar fi încordat toate simţurile pentru a
prinde vreun sunet. Apoi pe faţa lui Inimă—Tare trecu lumina unui zâmbet; după aceea reveni la starea
dinainte, reluându—şi aerul lui demn şi nepăsător. Gestul prizonierului fusese tălmăcit ca un act de
dispreţ, şi până şi şefii începură să—şi piardă răbdarea. Femeile însă nu—şi mai putură stăpâni mânia
şi năvăliră chiar în mijlocul cercului, acoperindu—l pe prizonier cu cele mai grele insulte. Se lăudau cu
victoriile fiilor lor împotriva numeroaselor triburi pawnee. Puneau la îndoială faima lui de războinic, îi
spuneau să se uite Ia Mahtoree dacă n—a văzut până în clipa aceea cum arată un viteaz adevărat. Il
luau în râs spunându—i că—l alăptase pesemne o căprioară şi că supsese laşitatea odată cu laptele ei.
Pe scurt, aruncară asupra prizonierului un adevărat torent de ocări; şi se ştie că femeile indiene sunt
foarte meştere în asemenea lucruri, dar acestea au fost povestite de prea multe ori, aşa că nu le vom
mai repeta şi aici.
Urmarea acestei izbucniri de mânie fu de neînlăturat. Deznădăjduit, Le Balafre se amestecă printre
ceilalţi războinici ai tribului, în timp ce trapper—ul, a cărui faţă cinstită îşi schimbă numaidecât
expresia, se apropie cât putu de tânărul pawnee, aşa cum fac prietenii unui condamnat, care sunt în
stare să—i înfrunte pe toţi ceilalţi oameni şi să rămână în apropierea locului de execuţie, pentru a—l
sprijini în clipa morţii. Războinicii de rang mai mic se simţiră şi ei aţâţaţi, cu toate că şefii întârziau să
facă semnul care să încredinţeze victima bunului lor plac. Mahtoree, care aştepta ca iniţiativa să
pornească de la partizanii săi, căci voia să—şi ascundă ura şi invidia care—l rodeau, obosi în cele din
urmă şi făcu semn călăilor să înceapă supliciul.
Weucha, care ardea de nerăbdare să se apuce de lucru, pândea de multă vreme faţa şefului său; şi,
văzând semnul făcut de Mahtoree, sări ca un câine slobozit din lesă. Îşi făcu loc până—n mijlocul
femeilor care se pregăteau să treacă de la ocări la acte de violenţă şi, după ce le mustră din cauză că se
arată aşa de nerăbdătoare, le sfătui să aştepte, căci îl va schingiui în aşa fel pe Inimă—Tare, încât îl vor
vedea plângând ca o femeie.
Sălbaticul, a cărui cruzime era cunoscută, începu prin a—şi agita tomahawk—ul deasupra capului lui
Inimă—Tare, în aşa fel încât se putea crede că tăişul acestuia avea să i se înfigă în orice clipă în carne,
cu toate că nu—i atingea nici măcar pielea. Faţă de procedeul acesta atât de obişnuit, Inimă—Tare
rămase cât se poate de rece. Ochii lui, păstraseră aceeaşi căutătură neclintită, aţintită undeva, în
văzduh, cu toate că securea descria un cere strălucitor de lumină prin faţa lui. Văzând că încercarea
aceasta dăduse greş, Weucha aşeză tăişul tomahawk—ului pe capul gol al victimei, după aceea începu
să înşire feluritele metode prin care l—ar putea jupui. Femeile răspunseră printr—un nou val de ocări,
dându—şi toată silinţa să smulgă de pe faţa încremenită a războinicului pawnee o tresărire cât de mică.
Acesta se stăpânea însă, dornic să rămână la fel de neclintit şi—n clipele de chin adevărat, când
mândria lui s—ar fi putut arăta într—un fel mult mai potrivit cu faima lui nepătată.
Ochii, trapper—ului urmăreau mişcările securii cu interesul unui adevărat părinte; dar în cele din urmă
nu—şi mai putu stăpâni indignarea şi începu să strige:
—Fiul meu şi—a uitat viclenia. Ăsta e un indian slab de minte, unul care poate fi scos foarte repede
din fire. Eu nu pot face aşa ceva, căci obiceiurile mele nu îngăduie unui războinic aflat în pragul morţii
să—şi umilească duşmanii, însă crezul unei piei roşii este altul. Să rostească războinicul pawnee vorbe
crude, şi—şi va afla o moarte uşoară. Şi sunt sigur că va izbuti, dacă va avea grijă să vorbească mai
înainte ca şefii cei înţelepţi să împiedice prostia acestui nebun.
Weucha, care auzise cuvintele dar nu le prinsese înţelesul, se întoarse spre trapper şi—l ameninţă că—
l va ucide pe loc pentru îndrăzneala lui.
—Da, fă aşa cum doreşti, spuse bătrânul cu încăpăţânare, căci sunt pregătit pentru moarte, cu toate că
—i vorba de—o moarte pe care nu şi—o poate dori nici un om cinstit. Uită—te la şeful pawnee,
tetonule, şi vezi cum se poartă o piele roşie care ştie de frica Stăpânului Vieţii şi care—i urmează
legile. Câţi războinici din neamul vostru a trimis el în preriile cele îndepărtate? continuă bătrânul,
socotind, că atâta timp cât primejdia nu—l ameninţă decât pe el, nu era păcat să preamărească meritele
prietenului său; câţi luptători sioux n—a răpus el în luptă dreaptă, ca un războinic adevărat, în timp ce
săgeţile zburau prin văzduh ca un roi de fulgi de zăpadă? Hai! să rostească Weucha numele unui singur
duşman pe care să—l fi răpus cu propriile lui mâini!
—Inimă—Tare, strigă Weucha, întorcându—se furios şi pregătindu—se să—şi lovească duşmanul de
moarte. Dar securea ajunse în mâna victimei. Cei doi inamici rămaseră preţ de—o clipă ca vrăjiţi, unul
încremenit de împotrivirea neaşteptată a tânărului pawnee, celălalt plecându—şi capul nu pentru că se
temea să dea ochii cu moartea, ci pentru că, în aşteptarea ei, era absorbit doar de propriile sale gânduri.
Femeile scoteau chiote de triumf, fiindcă îşi închipuiau că stăpânirea de sine a captivului se va nărui în
cele din urmă. Trapper—ul tremura pentru onoarea prietenului său, iar Hector, ca şi când şi—ar fi dat
seama de ceea ce se întâmplă, îşi ridică botul în aer şi scoase un chelălăit trist.
Războinicul pawnee şovăi doar o clipă. Apoi îşi ridică mâna cealaltă, asemenea unui fulger, securea
scânteie prin aer, iar Weucha se prăbuşi la picioarele lui cu capul despicat până între sprâncene. Pe
urmă, deschizându—şi drum cu arma însângerată, Inimă—Tare se repezi prin locul lăsat liber de
femeile care se dăduseră înapoi speriate şi coborî povârnişul dintr—o singură săritură.
Dacă în mijlocul tetonilor ar fi căzut un trăsnet, aceştia n—ar fi rămas mai uluiţi decât în faţa acestui
act de deznădăjduită îndrăzneală. De pe buzele tuturor femeilor izbucni un ascuţit strigăt de jale: şi
câteva clipe se păru că până şi cei mai bătrâni războinici şi—au pierdut judecata.
Un răcnet de răzbunare ieşi apoi din sute de gâtlejuri, în timp ce tot atâţia războinici porniră pe urmele
lui Inimă—Tare, hotărâţi să—i dea o pedeapsă cât mai cruntă. Dar Mahtoree scoase un strigăt puternic
şi poruncitor, care—i opri pe loc; îşi întinse braţul către râu şi taina fu dezlegată.
Inimă—Tare străbătuse aproape jumătate din distanţa care despărţea povârnişul de malul apei. Şi chiar
în clipa aceea un grup de indieni pawnee, înarmaţi şi călări, se iviră de după o înălţime şi începură să
galopeze spre malul râului; Inimă—Tare ajunse numaidecât la mal, se aruncă în apă şi în câteva minute
braţele lui vânjoase îl ajutară să treacă curentul. De pe malul celălalt răsună un chiot victorios, care
acoperi de umilinţă tribul tetonilor.
CAPITOLUL XXIX
Dacă ciobanul n—o fi însurat, dă—i drumul, blestemele şi torturile or să zguduie trupul omului, inima
monstrului.
Shakespeare
Întâmplarea pe care—am istorisit—o mai înainte iscă o vâlvă nemaipomenită printre indienii sioux.
Mahtoree îşi conduse, oamenii din nou în tabără; apoi, prevăzător, luă toate precauţiile pentru ca ochiul
duşmanului să nu—i poată descoperi. Dar, cu toate acestea, grupul, indienilor pawnee nu numai că
aflase unde se afla tabăra duşmană, dar descoperise şi punctele în care tetonii n—aveau nici măcar
santinele; căci acestea se risipiseră printre numeroasele ridicături de pământ din apropierea locuinţelor
şi nu—şi dădură seama de primejdie decât în ultima clipă.
În starea aceasta de mare îngrijorare, părea că nu mai e timp pentru a chibzui asupra măsurilor ce
trebuiau luate. Dar Mahtoree, dând dovadă de acea forţă spirituală care—l ajutase să iasă din
încurcături la fel de mari şi datorită căreia îşi întărise prestigiul în faţa tribului său, nu şovăi nici acum.
Cu toată situaţia grea în care se afla, cu toată dezordinea din tabără şi cu toate strigătele, zbieretele şi
urletele ce se ridicau de pretutindeni, Mahtoree îşi făcu simţită numaidecât autoritatea şi—şi rosti
ordinele cu calmul unui veteran încercat.
În timp ce războinicii se înarmau, băieţii fură trimişi pe câmp după cai. Corturile fură strânse la
repezeală de către femei şi puse de îndată pe spinarea animalelor care nu mai erau în stare să—şi
servească stăpânii pe câmpul de bătălie. Pruncii fură aruncaţi în spatele mamelor, iar copiii mai
mărişori, care puteau umbla şi singuri, fură mânaţi din urmă ca o turmă de mici animale. Cu toate că
tabăra semăna cu un al doilea turn Babei, din pricina strigătelor şi urletelor, pregătirile acestea se
desfăşurau cu o iuţeală şi o pricepere de necrezut.
În timpul acesta Mahtoree nu—şi uitase nici îndatoririle pe care i le cerea poziţia lui de şef. Se suise pe
o ridicătură de pe care putea cuprinde cu ochii pe toţi războinicii şi toate mişcările duşmanilor. Şi un
zâmbet fioros îi lumină faţa când îşi dădu seama că prin număr, oamenii săi le erau cu mult superiori.
Dar cu toate acestea, armata lui avea unele puncte slabe care—i puneau în mare primejdie victoria.
Căci tribul lui locuia o regiune mai nordică şi mai puţin mănoasă decât cea a duşmanilor, aşa că erau
săraci în cai şi arme, lucruri ce alcătuiesc toată bogăţia indianului din vest. Duşmanii lui erau cu toţii
călare, iar când aceştia ajunseră destul de aproape pentru a—şi salva şeful, Mahtoree îşi dădu seama că
sunt nişte războinici tot unul şi unul. Pe de altă parte, majoritatea supuşilor săi erau mai îndemânatici
la vânătoare decât pe câmpul de luptă: oameni cât se poate de pricepuţi de—a abate atenţia
duşmanului, dar de la care nu se putea aştepta la cine ştie ce isprăvi. Apoi ochii lui scânteietori se
opriră asupra unui grup de războinici tetoni; care nu—l dezamăgise niciodată şi în care îşi pusese de
nenumărate ori nădejdea; dar în împrejurarea de faţă găsi că e mult mai înţelept să amâne ciocnirea, cu
toate că n—avea de gând s—o ocolească.
Şi nici indienii pawnee, care—şi atinseseră în mod atât de strălucit şi de neaşteptat primul şi cel mai de
seamă ţel al lor, nu păreau gata să împingă lucrurile mai departe. Râul era o stavilă destul de
periculoasă în cazul c—ar fi vrut s—o treacă, deşi pe malul celălalt se afla un duşman atât de hotărât;
aşa că o retragere vremelnică, pentru a ataca la ceas de noapte şi în oarecare siguranţă, ar fi fost o
soluţie mult mai potrivită cu firea lor precaută. Dar Inimă—Tare era înzestrat cu un curaj care—l
ridica, în momentul acela, mult mai presus de obişnuita tactică de război a sălbaticilor. Pieptul lui
ardea de dorinţa de—a şterge ruşinea prin care trecuse, şi poate că nutrea şi speranţa că în tabăra
duşmană îl aşteaptă o răsplată ce începuse să aibă în ochii lui un preţ mai mare decât cincizeci de
scalpuri tetone. Oricare—ar fi fost pricina ce—l îmboldea să treacă numaidecât la fapte, de cum primi
scurtele felicitări ale oamenilor săi, Inimă—Tare împărtăşi şi celorlalte căpetenii ceea ce avea de gând
să facă; apoi se pregăti de luptă, hotărât să—şi păstreze faima câştigată şi să—şi împlinească în acelaşi
timp şi dorinţele. Îi fu adus apoi un cal de rasă ce luase parte la nenumărate partide de vânătoare, deşi
nu mai avea aproape nici o şansă să scape teafăr din lupta care se apropia. Pe spinarea animalului
fuseseră aşezate, cu o delicateţe şi un respect ce dovedeau cât de mult preţuiau supuşii neobişnuitele
calităţi ale tânărului conducător, arcul, lancea şi tolba menite să fie aduse jertfă pe mormântul eroului
răpus în floarea vârstei; una din îndatoririle acelea pioase pe care se obligase să le aducă la îndeplinire
şi trapper—ul.
Cu toate că Inimă—Tare era cât se poate de simţitor faţă de devotamentul războinicilor săi şi era pe
deplin convins că un şef înzestrat cu un asemenea echipament poate pleca fără grijă spre îndepărtatele
terenuri de vânătoare ale Stăpânului Vieţii, nu era mai puţin convins că atât calul cât şi echipamentul
pot fi la fel de folositoare şi într—o ciocnire cu duşmanii. Faţa lui se lumină de plăcere când încercă
elasticitatea arcului şi când îşi potrivi lancea. Privirea aruncată scutului fu trecătoare şi indiferentă faţă
de elanul cu care se aruncă în spinarea calului său favorit, elan ce dezminţea întru totul obişnuita
nehotărâre a indienilor. Apoi începu să călărească încoace şi încolo printre războinicii săi, la fel de
înflăcăraţi, strunindu—şi calul cu o graţie şi o dibăcie neîntrecute; din când în când îşi vântura lancea
în aer, iar uneori îşi cerceta carabina cu dragostea celui ce reintră pe neaşteptate în stăpânirea
comorilor care înseamnă mândria şi fericirea lui.
Tocmai în clipa aceea, Mahtoree se pregătea pentru actul hotărâtor. Tetonul avusese foarte multă
bătaie, de cap în privinţa dispoziţiilor care—i priveau pe prizonieri. Corturile colonistului se aflau în
acelaşi loc, nu departe de tabăra tetonilor, şi prevăzătorul Mahtoree îşi dădu seama că se putea aştepta
în orice clipă la un atac din partea lui Ishmael; aşa că trebuia să supravegheze şi mişcările acestuia, şi
cele ale indienilor pawnee. La început se simţi îmboldit să—şi înmoaie tomahawk—ul în sângele celor
trei prizonieri, lăsându—le pe femei să împărtăşească soarta femeilor din tribul său. Dar, felul în care
majoritatea războinicilor săi continuau să—l privească pe presupusul vraci al cuţitelor—lungi îl
preveni că un asemenea act de cruzime ar fi fost destul de riscant în pragul bătăliei. Căci uciderea
vraciului ar fi putut fi socotită ca o prevestire a propriei lor înfrângeri. Făcu atunci semn unui războinic
foarte bătrân, care nu mai făcea parte dintre combatanţi, îl luă deoparte şi, punându—i un deget pe
umăr, îi vorbi pe un ton autoritar, dar plin de încredere:
—Când tinerii mei îi vor zdrobi pe indienii pawnee, înarmează—le pe femei cu cuţite. Şi asta e de
ajuns, căci tatăl meu e foarte bătrân; n—are nevoie să înveţe înţelepciunea de la un băiat.
Bătrânul îi răspunse printr—o privire plină de tâlc; după care Mahtoree nu se mai gândi la soarta
prizonierilor săi. Din clipa aceea se dedică în întregime planurilor sale de răzbunare. Se aruncă apoi pe
cal, după care, cu aerul unui adevărat prinţ, făcu semn şi celor din suită ca să—i urmeze pilda, şi, fără
multă vorbă puse capăt cântecelor de război şi riturilor solemne cu care—şi întăreau curajul cei mai
mulţi războinici. Când totul intră în ordine, porniră în cea mai mare linişte şi foarte hotărâţi spre malul
râului.
Între cele două tabere duşmane nu se afla în momentul acela decât stavila pe care le—o punea apa.
Râul era prea larg pentru obişnuitele atacuri indiene; dar câteva împuşcături tot fură schimbate între
carabinele şefilor, mai mult ca un fel de bravadă decât în nădejdea că vor avea vreo urmare. Dar cum
demonstraţiile acestea nefolositoare luară destul timp, îi vom părăsi o vreme pe războinicii celor două
triburi indiene şi ne vom întoarce la prizonieri.
Ar însemna să facem, risipă de cerneală şi de hârtie, care ar putea fi întrebuinţate altfel şi cu mai mult
folos, dacă am crede că e neapărată nevoie să aducem la cunoştinţa cititorului că puţine lucruri au
scăpat privirilor încercate ale bătrânului trapper. Acesta rămăsese şi el uimit de gestul neaşteptat al lui
Inimă—Tare căci, deşi era plin de înţelegere şi bunăvoinţă, ar fi fost foarte mâhnit dac—ar fi desluşit
vreun semn de slăbiciune pe faţa războinicului care trezise în el un asemenea val de simpatie. Dar
când, în locul unei agonii neputincioase şi nedemne de un bărbat, văzu că prietenul său îndură totul cu
răbdarea plină de demnitate a unui războinic indian până când se ivi prilejul de—a fugi, mulţumirea
bătrânului fu atât de mare, că nici nu încercă să şi—o ascundă. În mijlocul vaietelor şi a zarvei care se
iscă după moartea lui Weucha şi fuga prizonierului, trapper—ul se aşeză în apropierea prietenilor săi
albi hotărât ca, orice avea să se mai întâmple, să nu stea cu braţele încrucişate dacă furia sălbaticilor s
—ar revărsa cumva asupra acestora. Dar apariţia indienilor pawnee îl scuti să—şi pună planurile în
aplicare, aşa că rămase să—şi continue observaţiile şi să urzească noi planuri.
Băgă mai ales de seamă că, în timp ce majoritatea femeilor şi a copiilor, împreună cu întreaga avuţie a
bandei, fuseseră trimise în mare grabă, ca să se ascundă, poate, prin pădurile din apropiere, cortul lui
Mahtoree şi femeile dinlăuntrul lui rămăseseră pe loc. În preajma cortului aşteptau însă doi cai de rasă,
păziţi de doi băieţandri prea nevârstnici pentru a lua parte la luptă, dar destul de mari ca să se priceapă
la îngrijirea animalelor. Aşa că trapper—ul trase concluzia că Mahtoree nu voia să—şi încredinţeze
„florile" proaspăt găsite unor mâini străine, dar că—şi luase în acelaşi timp toate măsurile pentru cazul
că ar fi fost cumva înfrânt.
Trapper—ul îl văzuse pe şeful teton când îi dăduse indianului celui bătrân porunca mai sus amintită şi
observase totodată şi bucuria, plină de cruzime, cu care acesta îşi primise însărcinarea. Şi, băgând de
seamă toate mişcările acestea misterioase, bătrânul trapper rămase încredinţat că sfârşitul e aproape,
aşa că făcu apel la toate cunoştinţele şi la toată experienţa vieţii sale îndelungate, pentru a putea ieşi
din situaţia aceea atât de deznădăjduită. În timp ce chibzuia asupra mijloacelor pe care ar trebui să le
folosească, doctorul îi atrase iarăşi atenţia asupra lui, cerându—i desperat ajutor.
—Venerabile trapper, sau mai bine spus eliberatorule, începu Obed, îndurerat, cred c—a sosit
momentul potrivit pentru a desface nefireasca legătură care uneşte membrele mele inferioare cu trupul
lui Asinus. Poate că, dacă această porţiune a membrelor mele ar fi pusă în libertate, lucru care mar face
stăpân şi peste celelalte, am putea trage oarecare folos din această împrejurare favorabilă încercând un
marş forţat către aşezări, iar speranţele de—a putea păstra acele comori ale ştiinţei, al căror nedemn
paznic sunt, n—ar fi cu totul pierdute. Marea importanţă a scopului îndreptăţeşte, cu siguranţă,
riscurile unei încercări de felul acesta.
—Nu ştiu, nu ştiu, răspunse bătrânul cu cumpătare. Lighioanele şi târâtoarele pe care le cari după tine
au fost create de Dumnezeu pentru a trăi în prerie, şi nu văd de ce—ar trebui duse în locuri nepotrivite
cu firea lor. Şi, mai mult decât atât, tu poţi fi de foarte mare folos rămânând aşa, pe măgarul tău, cu
toate că nu mă miră deloc că nu ţi—ai dat încă seama de asta, când pun la socoteală că nepriceperea
face parte dintre virtuţile unui om atât de învăţat ca tine.
—S—ar părea că va fi o mare vărsare de sânge între cele două tabere inamice de păgâni, şi cu toate că
nu doresc prea mult acest lucru, ar fi mai bine să mă ocup de unele experimente chirurgicale decât să—
mi pierd atâtea preţioase momente martirizându—mi sufletul şi trupul.
—Nu—mi prea vine—a crede că pieile roşii s—ar da pe mâna unui doctor în timp ce le răsună în
urechi strigătul de luptă. Răbdarea e una din virtuţile oricărui indian, şi socotesc că nu l—ar face de
ruşine nici pe—un creştin alb. Uită—te la zgripţuroaicele acelea, prietene doctor; dacă nu nutresc
gânduri sângeroase şi dacă n—au de gând să se repeadă la noi şi să ne sfâşie de vii, atunci înseamnă că
nu ştiu ce—i aceea un sălbatic. Dar atâta timp cât vei rămâne călare pe măgar şi—ţi vei păstra
dârzenia, deşi asta e o virtute care n—are nici o legătură cu tine, frica ce—o încearcă orice sălbatic în
faţa unui vraci mare i—ar mai putea domoli. Stau aici întocmai ca un general la începutul luptei, şi ştiu
că e de datoria mea să fac aşa cum e mai bine, deoarece cunosc toate vicleşugurile indienilor. Şi crede
—mă că e mult mai folositor pentru tine să rămâi acolo unde eşti, decât să te arunci în cine ştie ce
isprăvi necugetate.
—Ia ascultă, bătrâne trapper, strigă Paul, a cărui răbdare ajunsese la capăt auzind cuvintele şi
socotelile lor încâlcite, ce—ar fi să tai dintr—o dată două lucruri ? Adică, ştii, în primul rând vorbăria
ta, — foarte plăcută lângă o cocoaşă de bivol bine friptă — şi curelele astea blestemate de piele care nu
pot fi plăcute nicăieri. O singură lovitură de cuţit ar fi de mai mare folos acum decât cel mai lung
discurs care s—a ţinut vreodată într—o judecătorie din Kentueky.
—Da, judecătoriile sunt „fericitele terenuri de vânătoare", cum ar spune o piele roşie, pentru cei care—
au fost blagosloviţi numai cu darul de—a croi minciuni. M—au cărat şi pe mine pe vremuri într—una
din găurile acelea nelegiuite, şi toate astea pentru un lucru care nu făcea nici cât o piele de căprioară.
Dumnezeu să—i ierte! Dumnezeu să—i ierte! căci nu ştiu nimic altceva şi s—au lăsat mânaţi de
judecata lor cea slabă, aşa că nu merită decât milă; deşi era un lucru nemaipomenit să vezi un om în
vârstă, care—a trăit totdeauna în aer liber, dar căruia legea îi pusese mâna—n gât şi—l făcuse de ocară
în faţa femeilor şi copiilor, din oraşul acela al pierzaniei, ce—l arătau cu degetul.
—Dacă asta e lăudabila dumitale părere în ceea ce priveşte suprimarea libertăţii, cinstite prieten, ai
face mult mai bine să ţi—o pui în practică eliberându—ne cât mai repede, spuse Middleton, care găsea,
ca şi tovarăşul său, că şovăiala încercatului trapper e, pe cât de neaşteptată, pe atât de neplăcută.
—Ce n—aş da să pot face aşa ceva, mai cu seamă în ceea ce te priveşte, căpitane, căci ai putea trage
multe foloase dac—ai vedea cu ochii dumitale şiretlicurile şi vicleniile unei lupte între indieni. În ceea
ce—l priveşte pe prietenul nostru aici de faţă, n—ar avea de învăţat mare lucru, fiindcă albinele nu pot
fi răpuse în acelaşi fel cu indienii.
—Socotesc, că vorbele astea batjocoritoare, judecând după starea nenorocită în care ne aflăm, n—au
nici cap nici coadă, ca să nu întrebuinţez cuvinte mai tari...
—Da, bunicul dumitale avea sângele iute, şi nu te poţi aştepta ca puiul unei pantere să se târască în
ţărână ca un pui de porc spinos. Acuma staţi amândoi liniştiţi şi faceţi aşa ca să se creadă că spun ceva
în legătură cu luptele de pe câmpie; asta ca să închidă ochii celor care—i închid foarte rar când e vorba
de cruzimi. Cred că mişelul, acela de teton a dat ordin să fim ucişi de îndată ce va crede că lucrul poate
fi înfăptuit fără prea mare tărăboi
—Dumnezeule mare! Şi vrei să ne laşi să fim măcelăriţi ca nişte oi neputincioase?
—Tăcere, căpitane, tăcere! Nerăbdarea strică totdeauna atunci când şiretenia preţuieşte mai mult ca
loviturile. Ah, ce nobil e tânărul pawnee! Ţi—ar încălzi inima dacă l—ai putea vedea cum se
îndepărtează de râu pentru a—i sili pe duşmani să treacă şi ei dincolo; şi deşi vederea mi—e slabă,
cred că tetonii au câte doi războinici pentru unul de—ai lui. Dar, cum am mai spus, graba nu poate
folosi la nimic şi nici lipsa de cumpătare. Lucrurile sunt totuşi aşa de limpezi, că şi—un copil le—ar
putea, vedea. Sălbaticii au păreri diferite în ceea ce priveşte soarta noastră. Unii se tem de noi din
pricina culorii noastre şi cu dragă inimă ne—ar da drumul să plecăm; în timp ce alţii ne—ar arăta tot
atâta milă câtă arată un lup flămând unei căprioare. Iar când în sfatul unui trib părerile sunt împărţite,
omenia câştigă foarte rar. Uitaţi—vă acum la acele squaws zbârcite şi crude, dar nu, nu le puteţi vedea
aşa cum staţi voi, culcaţi; aflaţi atunci că sunt prin preajmă, gata să se năpustească asupra noastră ca
nişte ursoaice rănite.
—Ascultă, bătrâne gentleman trapper, îl întrerupse Paul, cu oarecare amărăciune în glas, spui toate
astea ca să te distrezi pe tine sau pe noi? Dacă e pentru distracţia noastră, atunci fă economie de vorbe,
pentru că eu sunt gata să mă sufoc de atâta haz.
—Sst! spuse trapper—ul, tăind cu mare dexteritate şi cu o repeziciune nemaipomenită cureaua ce—i
lega unul din braţe, după care—i puse cuţitul în mâna eliberată. Tăcere, băiete, tăcere! A fost o clipă
norocoasă. Strigătul de pe câmpul de luptă a atras privirile harpiilor ăstora într—acolo, şi atâta timp cât
sunt cu ochii la bătălie, ne putem socoti în siguranţă. Aşa că foloseşte bine prilejul, ai însă grijă să nu
te vadă nimeni.
—Îţi mulţumesc pentru bunătate, bătrâne eliberator; mormăi căutătorul de miere, cu toate că vine ca
zăpada în luna mai, la timp destul de nepotrivit.
—Băiat nechibzuit! exclamă trapper—ul, care se depărtase puţin de prietenii săi, dând impresia că
urmăreşte cu cea mai mate atenţie desfăşurarea ostilităţilor — n—ai să înveţi niciodată înţelepciunea
răbdării? Şi dumneata de asemenea, căpitane; cu toate că sunt un om care nu se pierde cu firea în faţa
deşertăciunilor, văd că nu scoţi nici o vorbă, şi asta din pricină că nu găseşti demn de dumneata să ceri
un hatâr unui ins aşa de neajutorat ca mine. Ştiu că sunteţi tineri amândoi şi plini de mândria forţei şi a
bărbăţiei voastre, dar sunt sigur că vă închipuiţi că singurul lucru pe care—l aveţi de făcut, după ce vi
se vor tăia curelele, e să vă năpustiţi asupra duşmanului. Cel care a văzut multe e în stare să şi
chibzuiască mult. Dacă aş fi alergat ca o femeie deznădăjduită să vă eliberez, zgripţuroaicele astea ar fi
văzut totul, şi—atunci unde aţi fi fost acuma? Sub tomahawk şi sub cuţitele lor, ca nişte copii
plângăreţi şi slabi, cu toate că sunteţi clădiţi ca nişte bărbaţi. Întreabă—l pe prietenul nostru, căutătorul
de miere, cu ce sorţi de izbândă ai putea lupta împotriva unui războinic teton, după atâtea ceasuri de
încătuşare, ca să nu mai vorbim câţi sorţi de izbândă ai avea dacă te—ai repezi asupra unei duzini de
squaws însetate de sânge!
—Adevărat, bătrâne trapper, răspunse Paul, întinzându—şi membrele, pentru a—şi pune sângele în
mişcare; ai oarecare pricepere în lucrurile astea. Iată—mă pe mine, Paul Hover, un bărbat pe care
puţini oameni se pot lăuda că—l întrec la luptă sau la fugă, dar mai neputincios acum decât atunci când
mi—am făcut intrarea în casa tatălui meu Dumnezeu să—i ierte toate păcatele pe care le—a făcut cât
timp a zăbovit prin Kentucky! Iată, de pildă, piciorul ăsta care n—are nici un chef să atingă pământul
pe o distanţă mai mare de şase inci. Şi fiindcă ai făcut atâtea pentru noi; ai bunătatea şi ţine
zgripţuroaicele astea, despre care ne—ai spus atâtea lucruri ispititoare, ceva mai departe de noi, până—
mi voi pune sângele în mişcare ca să le pot primi aşa cum se cuvine.
Trapper—ul îi făcu un semn, dându—i a înţelege că a priceput totul, apoi se îndreptă spre bătrânul
sălbatic care părea gata să aducă la îndeplinire ordinul primit de la şeful suprem. Îl lăsă aşadar pe
căutătorul de miere să—şi pună în mişcare membrele amorţite şi să—l elibereze şi pe Middleton,
pentru a se putea apăra cum trebuie.
Mahtoree nu dăduse greş când alesese omul care trebuia să—i ducă planul la îndeplinire. Căci bătrânul
sălbatic făcea parte din tagma acelor războinici fără milă şi fără cruţare, aşa cum se găsesc în orice trib;
el îşi câştigase oarecare faimă fiindcă vădea un curaj ce—şi avea obârşia în dragostea lui înnăscută
pentru cruzime. Contrar înaltului sentiment cavaleresc potrivit căruia indienii preriilor socotesc că e un
mare merit să renunţi la trofeul câştigat prin victoria asupra inamicului căzut, acest bătrân era cunoscut
prin faptul că prefera plăcerea pe care—o dă nimicirea vieţii în locul gloriei dea lupta împotriva morţii.
În timp ce alţi războinici, mai devotaţi şi mai ambiţioşi, erau preocupaţi de onoarea persoanei lor, chiar
şi în toiul celor mai aprige lupte, el se punea întotdeauna la adăpost în vreun loc sigur, sau se
îndeletnicea cu uciderea duşmanilor răniţi. Ori de câte ori se săvârşise în tribul său vreo faptă
sângeroasă, el fusese întotdeauna în frunte, şi nici un sioux nu—l întrecea când era vorba de vreo
cruzime.
Aşa că aşteptă cu mare nerăbdare momentul când va trece la îndeplinirea poruncii lui Mahtoree; căci
fără încuviinţarea şi ocrotirea puternicului şef n—ar fi îndrăznit să facă nici un singur pas, deoarece
avea nenumăraţi duşmani chiar în propriul lui trib. Evenimentele se precipitară însă şi, cum rezultatul
luptei dintre cele două triburi duşmane era cât se poate de limpede, socoti, spre nemărginita lui
bucurie, c—a sosit vremea să treacă la fapte Trapper—ul îl găsi împărţind cuţite femeilor; acestea îşi
primeau darul cântând încet o melodie monotonă, în care se reaminteau pierderile suferite de indienii
sioux ori de câte ori se ciocniseră cu albii, preamărind în acelaşi timp, bucuria şi gloria răzbunării.
Ceremonia aceasta era aşa de tulburătoare, că orice om, mai puţin obişnuit cu asemenea lucruri decât
bătrânul, ar fi dat numaidecât înapoi. După ce—şi primiră armele, femeile porniră să se rotească în
jurul bătrânului sălbatic într—un fel de dans magic, pe care—l executau cu nişte paşi înceţi şi
măsuraţi, dar lipsiţi de orice graţie. Mişcările le erau comandate în oarecare măsură de cuvintele
cântecului, aşa după cum gândurile comandă gesturile. Când pomeneau de pierderile pe care le suferise
tribul, îşi ridicară pletele lor lungi şi cenuşii în sus sau şi le lăsau să cadă în dezordine peste gâturile lor
zbârcite; iar când vreuna din ele simula loviturile date de indieni, celelalte, drept răspuns, scoteau cu
toatele acelaşi strigăt, după care urma o înlănţuire de gesturi îndeajuns de grăitoare pentru a le aduce în
starea de aţâţare cerută în asemenea împrejurare. Făcându—le semn să înceteze, bătrânul trapper le
întrebă:
—De ce cântă oare mamele tetonilor cu glas plin de amărăciune? Prizonierii pawnee nu sunt încă în
locuinţele lor, iar tinerii lor fii nu s—au înapoiat încă încărcaţi de scalpuri!
I se răspunse cu un alt urlet, îngrozitor, iar câteva femei mai îndrăzneţe încercară să se apropie,
agitându—şi cuţitele chiar pe lângă ochii lui; dar trapper—ul nici nu clipi măcar.
—În faţa voastră stă un războinic, nu un servitor al cuţitelor—lungi, care păleşte la vederea unui
tomakawk, spuse neclintit trapper—ul: să se gândească bine femeile indienilor sioux; dacă moare o
singură faţă albă, în locul în care—a căzut răsar o sută.
Cu toate acestea, zgripţuroaicele începură să dănţuiască şi mai repede şi—şi ridicară glasul din ce în ce
mai ameninţător. Şi pe neaşteptate, una din femeile cele mai bătrâne şi mai fioroase rupse cercul şi
porni în fugă spre prizonieri; era asemenea unei păsări răpitoare care s—a rotit câtva timp deasupra
prăzii, iar în cele din urmă se aruncă asupra ei. O urmară şi celelalte, ca un cârd gălăgios, de teamă să
nu întârzie şi să scape prilejul de aşi potoli setea de sânge.
—Puternice vraci al poporului meu! strigă atunci trapper—ul în limba tetonilor, înalţă—ţi glasul şi
vorbeşte, aşa ca să te poată auzi şi tribul indienilor sioux!
Fie că Asinus dobândise destul de multă înţelepciune cu prilejul ultimei lui experienţe şi—şi dădea
seama de valoarea calităţilor lui vocale, fie că strania înfăţişare a celor douăsprezece furii, care zburau
pe lângă el umplând văzduhul cu strigăte ce zgâriau chiar şi urechile unui măgar, îl sperie prea tare, dar
animalul făcu ceea ce i se ceruse lui Obed să facă; şi, bineînţeles, cu un efect mult mai mare decât ar fi
avut vocea naturalistului, chiar dacă doctorul şi—ar fi dat toate silinţele. De când fusese adus în tabăra
indienilor, animalul nu—şi deschisese gura niciodată. Auzind glasul acela înfricoşător, femeile se
risipiră asemenea unor hultani înfricoşaţi de propria lor pradă; continuau să ţipe, dar uitaseră că trebuie
să—şi sacrifice prizonierii.
Între timp, în vinele lui Paul şi ale lui Middleton sângele prinse să alerge cu o viteză neaşteptată atunci
când tinerii văzură apropiindu—se cele douăsprezece femei însetate de răzbunare. Paul se ridică
numaidecât în picioare, într—o ţinută mult mai ameninţătoare decât şi—ar fi putut lua în alte
împrejurări, şi până şi Middleton reuşi să se ridice în genunchi, gata să facă tot ceea ce—i stătea în
putere pentru a—şi apăra viaţa. Femeile puseră această inexplicabilă eliberare a captivilor din
legăturile lor tot pe seama puterilor vrăjitoreşti ale lui Obed, şi greşeala aceasta le fu tot aşa de
folositoare albilor, ca şi intervenţia miraculoasă a lui Asinus.
—A venit clipa să părăsim poziţiile, rosti trapper—ul, grăbindu—se să se alăture prietenilor săi, şi să
pornim la luptă deschisă ca nişte bărbaţi adevăraţi. Ar fi fost mai bine să amânăm lupta până s—ar fi
înzdrăvenit şi căpitanul, dar fiindcă suntem descoperiţi, trebuie să ne apărăm vieţile cu orice preţ.
Dar se opri numaidecât, căci simţi pe umăr o mână gigantică. Se întoarse ca ars, având impresia că
locul acela ar fi supus unei nefaste influenţe magice, când văzu că se află în faţa unui vrăjitor la fel de
primejdios şi de puternic: Ishmael Bush. Grupul alcătuit din băieţii colonistului, înarmaţi până—n
dinţi, care apăru chiar în clipa aceea de după cortul lui Mahtoree. Îi făcu să înţeleagă pe dată nu numai
că li s—a tăiat orice cale de fugă, dar şi că orice împotrivire ar fi zadarnică.
Nici Ishmael şi nici fiii lui nu găsiră de cuviinţă să le dea vreo explicaţie. Middleton şi Paul fură legaţi
din nou cu o repeziciune nemaipomenită şi într—o linişte desăvârşită; iar bătrânul trapper avu de data
aceasta aceeaşi soartă. Cortul fu demontat, femeile aşezate pe spinarea cailor, iar convoiul porni la
drum spre tabăra colonistului cu o viteză atât de mare, încât ar fi putut sta mărturie pentru a dovedi
existenţa magiei.
În timp ce toate acestea se urmau cu repeziciune, bătrânul războinic al lui Mahtoree şi fioroasele lui
tovarăşe o luară la goană peste câmpie, pentru a—şi ajunge din urmă familiile pornite la drum mai
înainte; iar în clipa când Ishmael părăsi tabăra cu prizonierii şi cu prada, locul acela, care răsunase
numai cu puţin mai înainte de larma obişnuită a unei tabere indiene, rămase la fel de tăcut şi de pustiu
ca oricare alt punct al preriei.
CAPITOLUL XXX
Cinstită e puterea asta? Dreaptă—i?

Shakespeare
În timp ce pe tăpşanul unde era aşezată tabăra aveau loc evenimentele de care am pomenit, războinicii,
aflaţi în plină câmpie, nu—şi pierdură vremea nici ei. Părăsisem cele două bande duşmane ce se
spionau reciproc — una de pe un mal al râului şi cealaltă de pe altul — şi încercau, prin insultele şi
sudălmile cele mai înjositoare, să—şi împingă adversarul spre cine ştie ce faptă nechibzuită. Dar Inimă
—Tare îşi dădu destul de repede seama că vicleanul lui vrăjmaş caută să amâne ciocnirea. Aşa că—şi
schimbă tactica şi se îndepărtă de mal, după cum am aflat puţin mai înainte, prin mijlocirea trapper—
ului, pentru a—i sili pe tetoni, mult mai numeroşi decât războinicii lui, să treacă râul. Provocarea nu
prinse însă, şi lupii fură nevoiţi să întrebuinţeze alt mijloc.
Şi, în loc să—şi piardă timpul tot încercând să—şi convingă inamicul să treacă râul, tânărul şef pawnee
îşi călăuzi trupa, într—un galop rapid, de—a lungul malului, în căutarea unui punct prielnic pe unde să
—şi treacă oamenii dincolo, luându—şi duşmanul prin surprindere. Dar Mahtoree dibui numaidecât
planul urzit de căpetenia pawnee, şi în spatele fiecărui teton călare apăru şi câte un războinic pedestru,
căci şeful teton era hotărât să întâmpine atacul vrăjmaş cu forţe cât mai mari. Atunci Inimă—Tare,
văzând că Mahtoree i—a dejucat planurile şi cum nu voia să—şi obosească animalele într—o cursă
fără rost, se opri chiar pe malul apei.
Fiindcă terenul era mult prea descoperit pentru hărţuielile cu care obişnuiesc indienii să se sâcâie şi
pentru că nu aveau nici timp prea mult, Inimă—Tare hotărî să pună capăt luptei printr—una din faptele
acelea de curaj personal ce duc faima războinicilor indieni până departe şi—i fac să câştige cel mai de
preţ renume. Locul pe care—l alesese viteazul pawnee era foarte potrivit pentru asemenea planuri.
Râul, adânc şi iute pe aproape tot parcursul, îşi lărgise matca destul de mult în locul acela, iar
încreţiturile care—i brăzdau faţa vădeau că nici adâncimea nu—i era prea mare. În mijlocul curentului
se afla un banc de nisip ce se ridica numai cu puţin deasupra nivelului apei; iar un ochi încercat îşi
dădea numaidecât seama, după culoarea şi compoziţia nisipului, că e destul de solid. Inimă—Tare
cercetă câtva timp locul şi în scurt timp se şi hotărî, apoi împărtăşi şi războinicilor săi ceea ce plănuise;
după aceea se aruncă în valuri şi, mai înotând, mai folosindu—se de picioarele calului său, ajunse
curând pe banc.
Felul în care—şi aduse planul la îndeplinire îl mulţumi din cale—afară pe Inimă—Tare. Când
armăsarul ieşi din apă sforăind, se afla pe o fâşie de nisip umedă şi compactă, de—a lungul şi dea latul
căreia putea să alerge în voie. Iar calul părea că—şi dă bine seama de lucrul acesta şi începu să—şi
poarte călăreţul în pas vioi şi cu o semeţie care nu l—ar fi dat de ruşine nici pe cel mai nobil cal de
luptă. Sângele din vinele călăreţului începu să alerge mai iute, biciuit de ciudăţenia situaţiei în care se
afla. Stătea pe cal ca şi cum ar fi ştiut că ochii oamenilor din cele două triburi îi urmăresc fiece
mişcare, ca şi cum nimic n—ar fi fost mai pe placul alor săi decât dovada aceea de graţie firească şi de
curaj, şi nimic mai umilitor pentru duşmanii lor.
Apariţia atât de neaşteptată a căpeteniei pawnee pe bancul de nisip fu primită de tetoni cu un strigăt
sălbatic de furie. Porniră numaidecât spre mal, apoi sloboziră vreo cincizeci de săgeţi şi câteva
carabine; o parte din războinici se arătară gata să se arunce în apă pentru a pedepsi îndrăzneala
trufaşului lor vrăjmaş. Dar ordinul dat de Mahtoree îi opri, potolind în acelaşi timp şi zelul celorlalţi
oameni ai săi. Nu numai că Mahtoree nu îngădui nici unui singur războinic să se arunce în valuri sau să
—şi urmărească duşmanii prin salve care n—ar fi folosit la nimic, ci dădu poruncă ca toată lumea să se
retragă de pe mal; apoi spuse câteva cuvinte celor mai apropiaţi războinici.
Când indienii pawnee văzură mişcarea vrăjmaşului, săriră în apă vreo douăzeci de războinici; dar de
îndată ce tetonii se retraseră, făcură şi ei la fel, lăsîndu—şi şeful să—şi arate iscusinţa lui mult
încercată şi curaju—i bine cunoscut. Poruncile date de Inimă—Tare atunci când îşi părăsise războinicii
erau demne de devotamentul şi de îndrăzneala sa. Căci atâta timp cât va fi atacat numai de un singur
vrăjmaş, acesta trebuia lăsat în grija lui Wahcondah şi a propriului său braţ, dar dacă aveau să—l atace
în număr mare, atunci ai săi trebuiau să—l ajute, rând pe rând, până la ultima lui suflare. Ordinele date
de şeful pawnee fură ascultate cu sfinţenie; şi cu toate că mulţi războinici ai tribului ardeau de
nerăbdare să împartă gloria şi primejdia alături de el, nu se găsi totuşi nici un singur om care să nu—şi
poată ascunde nerăbdarea sub obişnuita mască a stăpânirii de sine, însuşire atât de des întâlnită la
indieni. Pândeau desfăşurarea evenimentelor cu ochii lor neastâmpăraţi şi ageri, dar nici un strigăt de
mirare nu le scăpă atunci când băgară de seamă, aşa cum se va vedea în curând, că încercarea lui Inimă
—Tare părea să ducă mai curând la o înţelegere.
După ce Mahtoree le împărtăşi şi celorlalţi ceea ce avea de gând să facă şi—şi trimise oamenii înapoi
pe mal, intră în apă, făcu vreo câţiva paşi, apoi se opri. După aceea, ţinându—şi palmele în afară, îşi
ridică mâinile de mai multe ori: erau semnele prin care indienii obişnuiesc să—i asigure pe cei din faţa
lor că nutresc cele mai paşnice sentimente. Şi, ca şi când ar fi vrut să—şi dovedească credinţa, îşi
aruncă flinta pe mal; în sfârşit, mai înaintă puţin, dar se opri din nou pentru a vedea cum primeşte
căpetenia pawnee propunerile lui de pace.
Vicleanul sioux îşi făcuse foarte bine socotelile când se bizuise pe firea nobilă şi cinstită ă vrăjmaşului
său mai tânăr. Chiar şi în clipa când duşmanii îşi descărcaseră armele asupra lui şi când păreau că vor
porni cu toţii la atac, Inimă—Tare continuase să galopeze de—a lungul fâşiei de pământ cu acelaşi aer
mândru şi încrezător cu care—i înfruntase şi prima dată. Iar când îl zărise pe şeful teton intrând în apă,
îşi fluturase mâna în semn de triumf şi, vânturându—şi lancea prin aer, scosese puternicul strigăt de
război al tribului său, căci era nerăbdător să înceapă lupta. Dar când văzu că Mahtoree cere să se pună
capăt neînţelegerilor, deşi cunoştea cât se poate de bine viclenia de care se folosea un sioux în timpul
luptei, nu voi să dea dovadă de mai puţină încredere în el însuşi decât aceea ceo arăta duşmanului său.
Călărind până la marginea bancului de nisip, îşi aruncă şi el flinta, apoi se întoarse pe locul de unde
pornise.
Cei doi şefi erau înarmaţi acum la fel. Îşi avea fiecare lancea, arcul şi tolba de săgeţi, securea de luptă
şi cuţitul, şi, de asemenea, scutul de piele, minunat mijloc de apărare împotriva surprizei pe care le—ar
fi pregătit—o fiecare dintre aceste arme. Căpetenia tetonă nu mai şovăi şi înaintă în şuvoi până ce puse
piciorul pe marginea bancului de nisip pe care i—o lăsase nobilul său adversar.
Dacă cineva ar fi putut citi pe chipul lui Mahtoree în timp ce străbătea vâna de apă aflată între el şi
vrăjmaşul său, temut şi totodată urât, ar fi putut crede că desluşeşte o sclipire de mare bucurie ce—i
lumina faţa pe care şiretenia şi josnicia aşternuseră o mască de nepătruns; cu toate acestea, erau şi
momente când observatorul ar fi putut pune fulgerele din privirea tetonului şi freamătul nărilor sale, pe
seama unor simţăminte mai înalte şi ceva mai potrivite unui adevărat şef indian.
Inimă—Tare se retrase la unul din capetele bancului de nisip, aşteptându—şi inamicul cu calm şi
demnitate. Tetonul se roti de câteva ori în galop pentru a potoli nerăbdarea armăsarului şi pentru a—şi
regăsi echilibrul în şa în urma efortului pe care—l făcuse trecând şuvoiul; după aceea înaintă până în
mijlocul insulei poftindu—şi rivalul, printr—un gest plin de curtenie, să se apropie. Inimă—Tare călări
spre el până ajunse la o distanţă la fel de prielnică şi înaintării, şi retragerii, apoi se opri, aţintindu—şi
privirea scânteietoare asupra vrăjmaşului. Urmă o pauză destul de lungă, când cei doi războinici, care
nu mai stătuseră niciodată unul în faţa celuilalt cu armele în mână, se priviră ca nişte luptători capabili
să preţuiască meritele unui inamic chiar dacă—l urau de moarte. Faţa lui Mahtoree însă era mai puţin
încremenită şi avea un aer ceva mai paşnic decât aceea a căpeteniei lupilor. Aruncându—şi scutul
peste umăr, ca şi cum ar fi vrut să—şi încredinţeze duşmanul de gândurile lui cele bune, Mahtoree făcu
un semn de salut şi începu să vorbească:
—Să se urce indienii pawnee pe culmea dealurilor; spuse, şi să privească de la soare—răsare până la
soare—apune, de la ţara zăpezilor până spre câmpiile acoperite cu flori, şi or să vadă că pământul e
foarte întins. De ce nu—şi pot găsi oare oamenii roşii loc destul pentru satele lor?
—A văzut oare cândva vreun teton un lup venind în aşezămintele indienilor sioux ca să cerşească loc
pentru locuinţă? răspunse viteazul Inimă—Tare şi cătă spre Mahtoree cu o privire din care nici nu
încercă să—şi alunge mândria şi dispreţul. Când lupii ies la vânătoare, trimit ei oare crainici la
Mahtoree să—l întrebe dacă se află sau nu indieni sioux prin prerie?
—Când foametea—şi face loc în locuinţa unui războinic, el caută bivolii care i—au fost hărăziţi drept
hrană, continuă tetonul încercând să—şi stăpânească furia ce—l cuprinsese în faţa privirii
dispreţuitoare a celuilalt. Wahcondah a făcut mai mulţi bivoli decât indieni. Şi n—a spus: bivolul ăsta
e pentru un pawnee, iar celălalt pentru un dakota; castorul ăsta e pentru un konza, iar celălalt pentru un
omaha. Nu! Ci a spus: e de ajuns pentru toată lumea. Eu îmi iubesc copiii roşii şi le—am dăruit bogăţii
mari. Şi nici cel mai iute cal nu va ajunge prea repede de la satul tetonilor la cel al lupilor. Şi e mare
depărtare de la aşezările indienilor pawnee până la râul osagilor. E loc destul pentru cei care—l iubesc.
De ce să—şi lovească omul roşu fratele?
Inimă—Tare îşi îndreptă vârful lăncii sale spre pământ şi—şi aruncă şi el scutul peste umăr, apoi,
rezemându—se uşurel în lance, răspunse zâmbind:
—Sunt oare tetonii obosiţi de vânătoare şi de războaie? Vor ei oare să nu mai vâneze, ci numai să—şi
frigă vânatul? Vor ei oare să lase să le crească părul lung ca să le acopere capetele, aşa ca duşmanul să
nu le mai poată găsi scalpul?
O groaznică licărire de cruzime trecu pe faţa neclintită a şefului dakota la auzul acestor insulte
muşcătoare; dar vădi destulă stăpânire de sine pentru a—şi înăbuşi sentimentele, păstrându—şi o
expresie mult mai potrivită cu scopul pe care—l urmărea.
—Asta e felul în care trebuie să vorbească un tânăr războinic despre lupte, răspunse el cât se poate de
calm; dar Mahtoree a văzut nenorocirile mai multor ierni decât fratele său. În timp ce nopţile nu se mai
sfârşeau şi în locuinţa lui era întuneric, în timp ce tinerii lui dormeau, el se gândea la greutăţile pe care
le are de îndurat tribul său. Şi—şi spunea: Tetonule, numără scalpurile care se afumă în locuinţa ta!
Toate sunt roşii, în afară de două. Oare lupul sfâşie lupii, sau şarpele cu clopoţei îşi loveşte fratele? Ştii
bine că animalele nu fac aşa; de aceea, tetonule, păcătuieşti când apuci pe poteca ce duce spre satul
celorlalte piei—roşii ţinând tomahawk—ul în mână.
—Indianul sioux vrea oare să—i răpească războinicului faima de care se bucură? Ar fi oare în stare să
spună tinerilor lui: Duceţi—vă în prerie, săpaţi gropi şi îngropaţi tomahawk—urile în ele, pentru că nu
mai sunteţi războinici?
—Dacă limba lui Mahtoree ar spune vreodată aşa ceva, răspunse vicleanul şef teton, prefăcându—se
cât se poate de indignat, atunci femeile sale să i—o taie şi să i—o ardă laolaltă cu măruntaiele
bivolului. Nu, adăugă el, înaintând câţiva paşi către Inimă—Tare, care nici nu se clinti din loc; nu, căci
omul roşu nu duce niciodată lipsă de duşmani; duşmanii lui sunt mai numeroşi decât frunzele
copacilor, decât păsările cerului şi decât bivolii preriilor. Fratele meu să—şi deschidă bine ochii; nu
vede el oare nicăieri un duşman pe care—ar trebui să—l lovească?
—Cât timp a trecut de când a numărat tetonul scalpurile războinicilor săi, care se usucă la fumul unei
locuinţe pawnee? Mâna care le—a luat e aici, şi e gata să facă din optsprezece douăzeci!
—O, dar să nu rătăcească mintea fratelui meu pe—o cărare greşită! Dacă pieile roşii vor lovi
întotdeauna pieile roşii, cine va mai stăpâni atunci preriile dacă nu vor mai rămâne războinici care să
spună: „Astea sunt ale mele!" Ascultă glasul celor bătrâni. Ei spun că în zilele tinereţii lor un mare
număr de indieni au ieşit din păduri către soare—răsare şi au umplut preriile cu plângerile lor,
povestind despre jafurile făcute de cuţitele—lungi. Unde apare o faţă—palidă, nu se mai găseşte loc
nici pentru un singur indian. Ţara e prea mică. Şi ei sunt întotdeauna flămânzi. Priveşte—i, sunt foarte
aproape de noi!
Şi de îndată ce termină de vorbit, tetonul arătă spre corturile lui Ishmael, ce se vedeau destul de bine
din locul acela; apoi tăcu, pentru a—şi da seama de impresia pe care—o făcuseră cuvintele lui asupra
isteţului său adversar. Inimă—Tare ascultă întocmai ca omul în mintea căruia s—a ivit un şir de
gânduri noi şi neaşteptate. Şi înainte de a întreba, rămase câtva timp tăcut:
—Şi ce spun înţelepţii şefi ai tetonilor c—ar trebui să facem?
—Ei gândesc că mocasinii feţelor—palide ar trebui urmăriţi întocmai ca urmele unui urs. Că albii care
vin în prerie nu trebuie să se mai întoarcă niciodată înapoi. Că drumul să fie deschis pentru cei ce vin
şi închis pentru cei ce vor să plece. Iar albii pe care—i vezi acolo sunt puternici. Au cai şi puşti. Ei sunt
bogaţi, dar noi suntem săraci. Lupii să stea la sfat cu tetonii; iar când soarele va coborî după Munţii
Stâncoşi, să poată spune: „Asta e pentru un lup, şi asta pentru un teton".
—Nu, tetonule! Inimă—Tare n—a lovit niciodată în străini. Ei vin în locuinţa lui şi se ospătează şi
pleacă din ea în deplină siguranţă. Un şef puternic e totdeauna prieten cu ei! Nu, tetonule, braţul lui nu
se va ridica niciodată asupra vreunui străin!
—Nebunule, mori atunci cu mâinile goale! strigă Mahtoree punându—şi o săgeată în arc şi slobozind
—o pe neaşteptate spre pieptul gol al generosului şi încrezătorului său duşman.
Tetonul săvârşi totul cu atâta repeziciune şi chibzuială, că şeful pawnee nu se mai putu apăra cu
mijloacele care—i stăteau la îndemână. Scutul îi atârna de umăr şi nici chiar săgeata nu mai era la locul
ei, căci o ţinea în palmă. Dar ochiul lui ager avu destul timp să prindă mişcarea, iar prezenţa de spirit
nu—l părăsi nici o clipă. Trăgând cu putere de căpăstru, îşi sili armăsarul să se ridice pe picioarele din
spate, în timp ce el se plecă cât putu de mult, aşa că animalul îi sluji drept pavăză. Mahtoree îl ochise
însă cu atâta precizie şi forţă, încât săgeata pătrunse în gâtul animalului şi—i găuri pielea şi de partea
cealaltă.
Dar, iute ca gândul, Inimă—Tare răspunse şi el printr—o săgeată. Scutul tetonului fu străpuns, dar
trupul îi rămase nevătămat. Şuieratul arcurilor şi scânteierea săgeţilor dură câteva clipe. Nu trecu mult
până ce tolbele fură golite, şi curse şi sânge, dar nu îndeajuns de mult pentru a slăbi elanul luptătorilor.
După aceea Mahtoree şi Inimă—Tare începură să călărească în galop, executând o serie de figuri iuţi şi
pline de măiestrie. Întoarcerile, şarjele, înaintările şi retragerile păreau un zbor rotit de rândunele. Se
loviră cu lancea, nisipul fu zvârlit în aer, iar loviturile părură de foarte multe ori fatale; dar cei doi
adversari stăteau încă în şa şi—şi ţineau frâiele cu o mână sigură.
În cele din urmă tetonul fu nevoit să se arunce de pe cal pentru a se feri de—o lovitură care i—ar fi
putut aduce moartea. Inimă—Tare îi străpunse armăsarul cu lancea şi în iureşul galopului scoase un
strigăt de triumf. Când se întoarse însă, gata să treacă din nou la atac, armăsarul său, istovit, se poticni
şi căzu. Mahtoree răspunse numaidecât strigătului de triumf al lui Inimă—Tare, scos mult prea de
timpuriu, şi se năpusti asupra tânărului său potrivnic, care nu se eliberase încă din şa, cu tomahawk—
ul şi cuţitul. În ciuda agerimii lui, Inimă—Tare nu putu scăpa la timp din legăturile ce—l ţineau
înlănţuit de animal; îşi dădu seama că situaţia e deznădăjduită. Întinse mâna după cuţit, îi apucă lama
între două degete şi—l azvârli cu un nemaipomenit sânge rece în duşmanul care venea spre el. Arma
ascuţită zbură câtva timp prin aer; apoi, întâlnind pieptul gol al năvalnicului sioux, intră în carne până
—n mâner.
Mahtoree puse mâna pe ea şi păru că şovăie; s—o scoată din rană sau nu? Ura şi cruzimea îi întunecară
preţ de—o clipă faţa, apoi, ca şi cum i s—ar fi dat de ştire că viaţa îi e pe sfârşite, porni, poticnindu—
se, spre marginea bancului de nisip şi se opri cu picioarele în apă. Viclenia şi făţărnicia ce—i
schimonosiseră de atâtea ori trăsăturile nobile şi generoase ale feţei se pierdură în nepieritorul
sentiment al mândriei de care era pătruns încă din tinereţe.
—Odraslă a lupilor! spuse el, zâmbind cu mulţumire, scalpul unui şef dakota nu se va usca niciodată la
fumul unei locuinţe pawnee!
Îşi smulse cuţitul din rană şi îl aruncă dispreţuitor în duşman. Apoi, fluturându—şi braţul către Inimă
—Tare, în timp ce pe faţa lui întunecată părea că se dă o luptă crâncenă între ura şi dispreţul pe care nu
şi le mai putea arăta prin vorbe, se aruncă numaidecât în valuri; braţul său mai flutura încă, triumfător,
deasupra apei, chiar şi după ce trupul îi fusese înghiţit, pentru totdeauna, de talazuri. Dar între timp se
eliberase din şa şi Inimă—Tare.
Liniştea care domnise până atunci în sânul celor două bande fu sfâşiată pe neaşteptate de un urlet
general şi sălbatic. Vreo cincizeci de războinici, şi dintr—o parte şi din alta, se aruncară numaidecât în
râu; unii se grăbeau să—l nimicească, iar alţii să—l apere pe învingător, aşa că lupta era abia la
început. Dar Inimă—Tare, beat de victorie, cu toată primejdia care se apropia şi cu toate că era aşa de
slab înarmat, rămase nepăsător. Sări numaidecât după cuţit şi, alergând de—a lungul bancului de nisip
cu iuţeala unei antilope, începu să—şi caute prada în undele care se rostogoleau prin faţa lui. O pată
întunecată de sânge îi arătă locul unde se afla Mahtoree şi, înarmat numai cu cuţitul, Inimă—Tare se
cufundă în valuri, hotărât să—şi găsească moartea în adâncul lor sau să se întoarcă purtându—şi
trofeul.
În timpul acesta bancul de nisip se transformă într—un adevărat câmp de luptă. Având, cai buni,
indienii pawnee izbutiră totuşi să ajungă pe banc într—un număr destul de mare pentru a—şi sili
inamicul să se retragă. Învingătorii trecură apoi pe celălalt mal, câştigând, în vălmăşagul luptei, o
însemnată suprafaţă de teren. Dar fură întâmpinaţi de restul tetonilor pedeştri şi siliţi să se retragă şi ei.
După aceea, lupta luă apoi o altă întorsătură. Când elanul celor dintâi impulsuri ce—i îndemnaseră pe
indieni să se arunce într—o bătălie pe viaţă şi pe moarte, începu să se mai răcească, conducătorii celor
două tabere căutară să—şi mai domolească oamenii, aşa că indienii sioux porniră să—şi caute adăpost
printre ierburi şi prin tufişurile semănate ici şi colo, sau pe câte—o ridicătură de pământ; în timpul
acesta se mai răriră şi atacurile războinicilor pawnee, care deveniră mai puţin primejdioase.
Încăierarea continuă în felul acesta, fără prea multe pierderi, în timp ce balanţa victoriei se apleca,
şovăitoare, când într—o parte când în cealaltă. La capătul unor mari strădanii, indienii sioux izbutiră să
se retragă pe o porţiune de pământ acoperită cu ierburi foarte înalte şi încâlcite, unde caii inamicilor
nu puteau să pătrundă, iar dacă totuşi pătrundeau, nu mai erau buni de nimic. Tetonii trebuiau deci
scoşi cu orice preţ de acolo; altfel, lupta era zadarnică. Şi deoarece nenumăratele încercări ale
indienilor pawnee fură respinse, aceştia, descurajaţi, începură să se gândească la o posibilă retragere,
când deodată răsună strigătul de luptă al lui Inimă—Tare, şi după o clipă tânărul şef apăru în mijlocul
lor, fluturând scalpul căpeteniei tetone, asemenea unui steag ce avea să—i poarte spre victorie.
Fu întâmpinat cu un strigăt de bucurie şi urmat spre ierburile unde se ascunseseră tetonii; pentru o
clipă avântul războinicilor săi mătură din cale toate piedicile. Dar însângeratul trofeu din mâna
conducătorului pawnee îi îndemnă la luptă şi pe cei atacaţi; Mathoree lăsase în urmă mulţi războinici
cutezători, iar vorbitorul care, în timpul sfatului mai sus pomenit, dăduse dovadă de nişte gânduri atât
de paşnice, vădi acum cel mai generos devotament: cu toate că nu—l iubise niciodată pe Mahtoree,
porni la luptă pentru a—i smulge scalpul din mâinile lui Inimă—Tare, cel mai înverşunat duşman al
tribului său.
Bătălia fu câştigată de cei mai numeroşi. După o luptă crâncenă, în cursul căreia şefii indieni îşi
puseseră în joc onoarea şi tot curajul, lupii fură siliţi să se retragă în câmp deschis, urmăriţi pas cu pas
de tetoni; aceştia luau în stăpânire fiecare palmă de pământ părăsită de duşman. Dacă tetonii s—ar fi
oprit la marginea regiunii de ierburi, s—ar fi putut ca ziua să se încheie cu victoria lor, cu toată
pierderea de neînlocuit pe care o suferiseră prin moartea lui Mahtoree. Dar câţiva dintre războinicii
mai nechibzuiţi ai tribului se făcură vinovaţi de—o faptă smintită, ce schimbă numaidecât soarta
luptei, văduvindu—i dintr—odată de toate avantajele câştigate cu atâta trudă.
Unul din conducătorii indienilor pawnee se prăbuşi la un moment dat din pricina numeroaselor răni
căpătate şi deveni pe dată ţinta unei duzini de săgeţi, căci războinicul lup se afla în ariergarda bandei
care se retrăgea. Fără să se gândească la urmările nesăbuite ale acestui fapt, războinicii sioux porniră în
goană, cu strigătul de luptă pe buze, să lovească trupul mortului, lucru socotit ca un act de mare
bravură. Fură întâmpinaţi însă de Inimă—Tare, cu o ceată de războinici viteji pe care—i mâna, la
rându—le aceeaşi dorinţă neabătută de a salva onoarea tribului, înlăturând o pată atât de ruşinoasă.
Urmă o luptă corp la corp şi sângele începu să curgă şiroaie. Iar când indienii pawnee se retraseră cu
trupul neînsufleţit al celui căzut, tetonii se năpustiră pe urmele lor; în timpul acesta ieşiră din
ascunzişuri şi ceilalţi indieni sioux, care scoteau strigăte sălbatice şi ameninţau să reteze orice
împotrivire datorită superiorităţii lor numerice.
Soarta lui Inimă—Tare şi a tovarăşilor lui, care mai curând ar fi murit cu toţii decât să părăsească
trupul mortului, ar fi fost pecetluită dacă nu le—ar fi sărit nimeni în ajutor. În clipa aceea se auzi însă
un strigăt ce venea dinspre un mic desiş din stânga, şi numaidecât răsunară salvele câtorva carabine din
vest. Cinci sau şase indieni sioux ţâşniră înainte, seceraţi pe loc de gloanţe, în timp ce restul îşi ridicară
armele în semn de supunere. Era ca şi cum ar fi căzut trăsnetul din cer pentru a veni în ajutorul lupilor.
Atunci apărură Ishmael şi feciorii lui, care se năpustiră asupra foştilor aliaţi trădători cu nişte strigăte
înfiorătoare.
Lovitura fusese prea puternică pentru forţele tetonilor. Parte dintre cei mai viteji şefi ai lor căzuseră în
luptă, iar cei rămaşi în viaţă fură numaidecât părăsiţi de cei laşi. Câţiva dintre cei mai vajnici zăboviră
încă în apropierea scalpului lui Mahtoree, primindu—şi moartea din mâna indienilor pawnee, cu toată
nobleţea cuvenită unor şefi indieni. Iar cea de—a doua salvă trasă de carabinele grupului de albi
pecetlui fără nici un fel de tăgadă victoria.
Supravieţuitorii bandei lui Mahtoree porniră apoi în goană spre adăposturile lor îndepărtate cu acelaşi
zel şi deznădejde cu care se năpustiseră cu puţin înainte în vălmăşagul luptei. Lupii, îmbătaţi de
victorie, se luară după ei. Strigătul victoriei şi al răzbunării răsuna din toate părţile. O parte din fugari
îndrăzniseră să care cu ei şi trupurile războinicilor căzuţi, dar elanul urmăritorilor îi sili să—şi
părăsească morţii pentru a salva viaţa celor vii.
Am arătat ceva mai înainte ce atitudine luase în sfatul din dimineaţa aceea una din căpeteniile tetonilor,
care îndrăznise să se împotrivească planurilor sângeroase ale lui Mahtoree şi ale partizanilor săi. Dar
după ce—şi ridicase zadarnic glasul în apărarea păcii, braţul său îşi făcuse pe deplin datoria în timpul
luptei. Am pomenit în treacăt de curajul cu care susţinuse moralul tetonilor după moartea lui Mahtoree.
În inima acestui războinic căruia, în limbajul figurat al poporului i se spunea Vulturul—ce—se—
năpusteşte, speranţa victoriei licări mai îndelung decât în oricare alta. Când îşi dădu seama că ajutorul
dat de temutele arme de foc ale albilor răpeşte tribului său tot ceea ce câştigase până atunci, se retrase,
cu moartea în suflet, în hăţişul unor ierburi foarte înalte unde—şi lăsase calul, în timp ce gloanţele
plouau în jurul lui cu nemiluita. Aici îl găsi însă pe Bohrecheena, bătrânul prieten al lui Mahtoree, cel
care—şi înălţase glasul împotriva sfaturilor înţelepte ale Vulturului; bătrânul războinic fusese străpuns
de o săgeată şi, cu toate că moartea îi dădea târcoale, se chinuia să încalece.
—Am fost pentru cea din urmă oară pe cărarea războiului, spuse Bohrecheena când îşi dădu seama că
Vulturul venise să—şi ia animalul; să ducă oare un pawnee părul alb al unui războinic sioux în satul
său ca să ajungă batjocura femeilor şi a copiilor săi?
Vulturul îi strânse mâna, răspunzând la dorinţa bătrânului cu o privire gravă, în care lucea o hotărâre
de nestrămutat. Şi, după ce—l linişti prin această mărturie mută, ajută rănitului să încalece. Apoi îşi
mână calul până la marginea ascunzătorii, se aruncă şi el pe spinarea animalului şi, apucându—şi
tovarăşul de cingătoare, ieşi în câmp deschis şi porni într—un galop nebun. Câţiva războinici pawnee
îl zăriră, îşi întoarseră caii şi porniră după el. Cursa ţinu aproape o milă, fără ca rănitul să scoată un
singur geamăt măcar, deşi pe lângă suferinţa care—i macină trupul, încerca şi durerea de a vedea cum
se apropie duşmanul pas cu pas.
—Opreşte! spuse, ridicându—şi braţul slab pentru ca tovarăşul său să—şi micşoreze viteza; vulturul
tribului meu să—şi întindă aripile mai departe. El să fie acela care să ducă părul alb al unui bătrân
războinic în satul lemnului—ars!
Nu era nevoie de prea multe cuvinte între aceşti doi bărbaţi stăpâniţi de aceleaşi legi ale gloriei şi
adânc încredinţaţi că principiile romanticei lor demnităţi se bizuie pe o temelie de neclintit. Vulturul se
dădu jos de pe cal şi—l ajută pe bătrân să coboare. Bătrânul izbuti să rămână în genunchi, deşi se
clătina rău de tot, şi aruncându—i tovarăşului său o privire prin care părea că—şi ia rămas bun, îşi
întinse gâtul pentru a primi lovitura fatală, cerută chiar de el. Câteva lovituri de tomahawk, apoi
mişcarea circulară a cuţitului şi capul bătrânului fu separat de trunchi. După care tetonul încalecă din
nou şi tocmai la timp pentru a scăpa de zborul săgeţilor trimise cu mult zel de urmăritori. Fluturând
prin aer faţa însângerată şi groaznică la vedere a bătrânului, ţâşni în goană, cu un strigăt de triumf; apoi
lupii îl văzură gonind nebuneşte peste câmpie, ca şi cum ar fi fost purtat de aripile păsării aceleia
puternice de la care primise măgulitorul său nume. Vulturul—care—se—năpusteşte ajunse în satul său
nevătămat. El fu unul din puţinii şefi sioux care scăpară din masacrul acelei zile nenorocite; şi, pentru
o bună bucată de timp, el singur îşi ridică glasul în sfatul tribului său, unde era ascultat cu aceeaşi
încredere.
Cuţitul şi lancea tăiară retragerea celor mai mulţi războinici sioux. Până şi grupul format de către femei
şi copii fu risipit de învingători; iar soarele coborâse de multă vreme linia ondulată a zării înainte ca
lupta să fi luat sfârşit.
CAPITOLUL XXXI
Neguţătorul care—i? Dar evreul?

Shakespeare
Zorile dimineţii următoare se ridicară peste o scenă mult mai liniştită. Măcelul încetase cu desăvârşire,
iar când răsări soarele, razele lui se răspândiră asupra păcii şi a singurătăţii. Corturile lui Ishmael erau
tot în locul unde le—am văzut ultima oară; dar pe întinsul preriei nu se mai zărea nici un alt semn de
viaţă. Ici şi colo, mici cârduri de păsări de pradă se roteau şi ţipau deasupra locurilor în care—şi găsise
moartea vreun teton istovit, dar orice altă urmă a bătăliei din ajun dispăruse. Panglica râului putea fi
urmărită până departe, şerpuind pe nesfârşitele întinderi ale preriei, din pricina aburului ridicat de pe
faţa lui; apoi micii nouraşi argintii ce pluteau peste ochiurile de apă şi peste pârâiaşele răspândite pe
câmpie începură să se mistuie în aerul care se încălzea din ce în ce mai tare, în bătaia razelor
dogoritoare ale soarelui; razele lui învăluiau totul într—o lumină blândă şi transparentă, specifică
regiunii acesteia nemărginite şi lipsite de umbră. Preria era întocmai ca cerul după furtună: blândă,
calmă şi odihnitoare.
Familia colonistului se adună într—o linişte desăvârşită, pentru a hotărî odată pentru totdeauna soarta
celor ce căzuseră iarăşi în puterea lor, în urma cursului schimbător al întâmplărilor pe care vi le—am
istorisit. Băieţii se aflau în picioare încă din clipa când apăruseră, spre răsărit, cele dintâi dungi cenuşii;
şi vlăstarele cele mai tinere ale acestui neam rătăcitor îşi dădeau seama că sosise clipa când
întâmplările prin care trecuseră trebuiau să ia o întorsătură ce va putea înrâuri în mare măsură viaţa lor
pe jumătate sălbatică.
Ishmael se mişca prin mica lui tabără cu importanţa unui om pe umerii căruia începuse să apese, dintr
—odată, grava răspundere a unor lucruri ce întreceau cu mult experienţa de toate zilele a existenţei lui
pline de zbucium. Băieţii, deşi avuseseră adesea prilejul să simtă pe propria piele asprimea tatălui,
arătau, prin înfăţişarea lor dârză şi strălucirea rece a ochilor, că sunt gata să—i sprijine hotărârile ce
altădată trebuiau, de cele mai multe ori, să fie impuse cu forţa. Esther era şi ea mişcată de evenimentele
acelea care păreau să fie atât de strâns legate de interesele familiei lor. Dar nu—şi uita nici una din
îndatoririle ei domestice, care şi—ar fi urmat cursul lor normal în orice fel de împrejurări, întocmai
după cum pământul continuă să se rotească în ciuda faptului că există cutremure ce—i sfâşie coaja şi
vulcani ce—i distrug măruntaiele; dar puterea glasului ei scăzuse atât de mult, încât ocările, deşi
plouau ca de obicei, puteau să fie luate drept nişte blânde mărturii ale autorităţii părinteşti.
Abiram părea, ca întotdeauna, cel mai îngrijorat şi mai şovăielnic. Dar din privirile aruncate când şi
când spre chipul neînduplecat al lui Ishmael, se putea ghici că înţelegerea şi încrederea ce dăinuiseră
înainte vreme între ei se risipiseră cu totul. Şi, lucru destul de ciudat, privirile lui Abiram păreau că
pregetă între speranţă şi teamă. Faţa lui se lumina uneori de razele unei bucurii josnice, în timp ce—şi
oprea privirea pe cortul în care se găsea Inez, ca apoi bucuria aceasta să—i fie din nou alungată de
umbrele unei spaime adânci. Iar atunci ochii lui căutau spre faţa încruntată şi de nepătruns a lui
Ishmael. Dar acesta îi dădea mai curând temei de îngrijorare, fiindcă din înfăţişarea colonistului reieşea
un adevăr înfiorător: acela că se eliberase pe de—a întregul de sub influenţa hoţului de copii şi că nu se
gândea la nimic altceva decât la felul în care avea să aducă la îndeplinire hotărârile sale de neclintit.
Aşa stăteau lucrurile când fiii lui Ishmael, potrivit ordinului dat de tatăl lor, conduseră prizonierii —
asupra cărora meditase atât de mult colonistul, ba luase chiar şi unele hotărâri — din locul unde
fuseseră închişi în aer liber. Nici unul din prizonieri nu fusese scutit de asemenea tratament.
Middleton şi Inez, Paul şi Ellen, Obed şi trapper—ul fură aduşi cu toţii afară şi aşezaţi aşa ca să poată
auzi cât mai bine sentinţa dată de acest neobişnuit judecător. Copiii se strânseseră şi ei în preajma
captivilor, plini de—o curiozitate din ce în ce mai mare; şi până şi Esther îşi părăsi îndeletnicirile—i
culinare şi se apropie cât putu de mult pentru a auzi totul.
Din banda indienilor pawnee nu era prezent decât Inimă—Tare, în calitatea lui de martor într—o
judecată atât de ieşită din comun. Stătea rezemat, plin de gravitate, în lance, în timp ce armăsarul său
înspumat, ce păştea în vecinătatea locului mărturisea că făcuse drum lung şi greu pentru a putea lua
parte la ea.
Ishmael îl întâmpină pe noul său aliat cu răceală, cea mai bună dovadă că nu se simţea prea
impresionat de delicateţea care—l hotărâse pe tânărul şef pawnee să vină singur, ca nu cumva prezenţa
războinicilor săi să trezească nelinişte sau neîncredere. Ishmael nu—i dorea pe indieni, dar nici nu se
temea de duşmănia lor, căci în momentul acela pornise cu atâta calm să pună capăt tuturor
neînţelegerilor, ca şi cum autoritatea patriarhală pe care se pregătea s—o exercite ar fi fost recunoscută
de toată lumea.
Există ceva înălţător în faptul că cineva stăpâneşte o anumită autoritate, cu toate că în numele ei se pot
făptui şi abuzuri. Dar asupra lui Ishmael Bush autoritatea aceasta avu un efect îmbucurător. Grav ca
înfăţişare, morocănos din fire, de—o neobişnuită forţă fizică şi o încăpăţânare fără margini, bătrânul
Ishmael Bush trezi în toţi cei de faţă un sentiment de respect ce sfârşi prin a—l tulbura chiar şi pe
Middleton, cu toată inteligenţa lui. Dar nu avu la îndemână decât foarte puţină vreme pentru a—şi
pune oarecare ordine în gândire, căci Ishmael, deşi nu era obişnuit cu graba, îşi luase hotărârile mai
dinainte, aşa că nu dorea să—şi piardă vremea cu amânările. Când văzu că sunt acolo cu toţii, şi că
fiecare se afla la locul cuvenit, îşi aruncă privirea—i întunecată asupra prizonierilor, apoi i se adresă
căpitanului, acesta fiind persoana cea mai de seamă dintre ei toţi:
—Sunt chemat să îndeplinesc o sarcină pe care voi, în oraşe, o încredinţaţi judecătorilor; căci ei
hotărăsc asupra neînţelegerilor ivite între oameni. Am prea puţine cunoştinţe despre felul cum merg
lucrurile în curţile de judecată, cu toate că este o lege bine cunoscută tuturor, iar aceasta ne învaţă că
trebuie să plătim cu măsura cu care ni s—a plătit şi nouă, adică dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi.
N—am călcat prea des pragul tribunalelor şi nu se află om căruia să—i placă şerifii mai puţin decât
mie. Dar am credinţa că şi legea care te pune la adăpost de orice primejdie, dacă—i dai ascultare, îşi
are rostul ei, aşa că şi judecata asta, potrivit căreia îşi va primi fiecare ceea ce i se cuvine şi nimic mai
mult, îşi are greutatea ei.
După ce Ishmael rosti cuvintele acestea, eliberându—şi mintea de—o grea sarcină, se opri o clipă şi se
uită în jur, ca şi cum ar fi vrut să vadă ce efect au avut cele spuse de el asupra ascultătorilor. Când
ochii colonistului întâlniră privirea lui Middleton, acesta din urmă răspunse:
—Dacă răufăcătorul trebuie pedepsit, iar cel care n—a făcut nici un rău nimănui trebuie lăsat să plece
unde—i place, atunci dumneata ar trebui să—ţi schimbi soarta cu mine şi să devii prizonier în loc de
judecător.
—Vrei să spui, cu alte cuvinte, că ţi—am pricinuit vreun rău luând—o pe doamna din casa părintelui
ei şi aducând—o, împotriva voinţei ei, în regiunile astea pustii? răspunse nepăsător colonistul, căci nu
simţea nici un fel de remuşcare pentru fapta de care se făcuse vinovat. N—am să iau spusele tale drept
minciună şi nici n—am să te contrazic. De când s—au întâmplat lucrurile de care vorbeşti, am chibzuit
în tihnă asupra lor şi, cu toate că n—am o minte prea ageră, pentru că nu sunt din oamenii aceia care
numai ce—şi aruncă privirea asupra cuiva şi ştiu cu ce fel de ins au de—a face, sunt totuşi în stare să
văd totul aşa cum este, să judec şi să nu mai răstălmăcesc adevărul. Şi tocmai de aceea am ajuns la
convingerea c—a fost o mare greşeală să fi luat copila de lângă părintele ei, aşa că doamna aici de faţă
va fi dusă înapoi cu aceeaşi grijă cu care a fost adusă şi până aici, atâta cât ne stă în putinţă însă.
—Da, da, adăugă şi Esther, omul are deplină dreptate. Sărăcia şi munca l—au apăsat din greu, iar
oamenii stăpânirii l—au hărţuit într—atâta, c—a fost de ajuns doar o clipă de slăbiciune ca să se dedea
la o asemenea nelegiuire; dar mi—a ascultat cuvintele, şi mintea lui a intrat din nou pe făgaşul cel
drept. Căci e un lucru groaznic şi tare primejdios să aduci fiicele străinilor în familia ta paşnică şi bine
orânduită!
—Şi cine îţi va mulţumi pentru asta? Căci ceea ce s—a făcut s—a făcut, bombăni Abiram, cu un rânjet
plin de lăcomie, în care frica şi răutatea se împleteau într—un chip atât de dezgustător. Când dracu ţi—
a făcut o dată socotelile, trebuie să—ţi iei chitanţa chiar din mâinile lui.
—Linişte! spuse Ishmael, întinzându—şi braţul puternic spre cumnatul său, astfel că acesta tăcu
numaidecât. Glasul tău sună în urechile mele ca croncănitul unui corb. Dacă tu nai fi vorbit niciodată,
niciodată n—aş fi cunoscut ruşinea asta !
—Pentru că ai început să nu mai preţuieşti răul şi să vezi adevărul, spuse Middleton, nu lăsa lucrurile
la jumătate; poartă—te mai generos şi câştigă—ţi prieteni, ca aceştia să te ajute şi să te apere în
viitoarele neajunsuri pe care ţi le—ar putea pricinui legea...
—Tinere, îl întrerupse colonistul, uitându—se încruntat la el, ai vorbit şi tu destul. Dacă mi—ar fi
teamă de lege, n—ai vedea în ce chip face dreptate Ishmael Bush!
—Nu—ţi uita bunele intenţii şi nici nu uita că dacă ai de gând să săvârşeşti vreun act de violenţă
împotriva cuiva dintre noi, braţul legii aceleia pe care o dispreţuieşti se întinde foarte departe, şi cu
toate că uneori zăboveşte, asta nu înseamnă că nu loveşte la sigur.
—Da, cuvintele căpitanului cuprind foarte mult adevăr, Ishmael Bush, rosti trapper—ul, care era foarte
atent la ceea ce se vorbea şi nu scăpa o singură silabă. Pare să fie un braţ lung şi uneori cât se poate de
sâcâitor, chiar şi aici, în ţara asta a Americii.
În timpul acesta, Ishmael se mulţumi să păstreze cea mai deplină tăcere, deşi privirea cu care căuta
spre trapper n—avea nimic de—a face cu prietenia. După ce bătrânul isprăvi, colonistul se întoarse
către Middleton şi—şi reluă firul vorbirii de acolo de unde fusese întrerupt.
—Dar în ceea ce ne priveşte pe noi, căpitane, greşeala e de amândouă părţile. Dacă eu te—am făcut să
suferi atâta pentru că ţi—am luat soţia, cu toate că aveam de gând să ţi—o înapoiez atunci când
planurile diavolului ăstuia împieliţat s—ar fi împlinit, tot aşa ai făcut şi tu, năvălind în tabără şi
ajutând, aşa cum se spune când e vorba de afaceri ceva mai cinstite, să mi se răpească avutul.
—N—am făcut decât să eliberez...
—Socoteala—i încheiată, îl întrerupse colonistul, cu aerul unui om care şi—a format o anumită părere
asupra unui lucru şi prea puţin îi pasă de ceea ce cred alţii. Tu şi soţia ta sunteţi liberi să plecaţi sau să
veniţi când şi unde vă place. Abner, pune—l în libertate pe căpitan; şi acum, dacă vrei să mai zăboveşti
până ce—o să ajung în preajma vreunui oraş, putem folosi căruţele împreună; dacă nu, n—ai să poţi
spune că nu te—am poftit ca pe—un prieten.
—Pedeapsa cerului să cadă asupra mea, iar păcatele să mi se întoarcă numaidecât împotrivă dacă—ţi
voi uita vreodată cinstea, cu toate că a ieşit la iveală cu atâta întârziere, strigă Middleton grăbindu—se
către Inez, care începuse să plângă chiar în clipa eliberării ei, — prietene, îţi dau cuvântul meu de
soldat că rolul pe care l—ai avut în toată tărăşenia asta va fi dat uitării, în ciuda a tot ce—aş crede eu
că trebuie făcut atunci când voi ajunge într—un loc unde mă pot folosi de braţul guvernământului.
Zâmbetul lipsit de orice expresie cu care răspunse colonistul auzind toate acestea dovedi cât de puţin
preţ punea el pe făgăduiala făcută de tânărul căpitan sub acel prim impuls al sentimentelor.
—Nici frica şi nici dorinţa de—a fi răsplătit, ci numai ceea ce numesc eu dreptate m—a făcut să iau
asemenea hotărâre, spuse; fă aşa cum găseşti tu că e drept şi crede—mă, lumea e destul de largă ca să
încăpem în ea amândoi, fără a fi nevoiţi să ne încrucişăm iarăşi drumurile. Dacă eşti mulţumit, bine; iar
de nu, încearcă să te linişteşti după cum ţi—e obiceiul. Nu—ţi voi cere să mă eliberezi dacă vei izbuti
să pui vreodată mâna pe mine. Iar acum, doctore, am ajuns şi la pagina dumitale din carnetul meu de
însemnări. A venit timpul să punem rânduială şi în socotelile noastre. Noi doi am încheiat o înţelegere
făţişă şi bărbătească; dar în ce fel ai înţeles să—ţi cinsteşti cuvântul dat?
Ideea fericită a lui Ishmael Bush care încerca acum să treacă răspunderea faptelor sale pe umerii
prizonierilor, mai ales că împrejurările nu îngăduiau o cercetare mai amănunţită, îi puse într—o
încurcătură destul de mare, căci se văzură astfel nevoiţi să dea socoteală de nişte fapte pe care le
socotiseră, potrivit judecăţii lor simple, cât se poate de îndreptăţite. Viaţa lui Obed fusese condusă de
nişte legi atât de rigide, încât uimirea lui nici nu mai cunoscu margini, deşi în situaţia în care se găsea,
lucrul acesta n—ar fi trebuit să i se pară aşa de extraordinar dacă ar fi fost ceva mai obişnuit cu
obiceiurile lumii. Vrednicul naturalist nu fu totuşi cel dintâi om pus în situaţia de—a da socoteală de
faptele sale exact în clipa când se aştepta să primească laude. Cu toate că era destul de indignat de
întorsătura atât de neaşteptată a lucrurilor, era gata să facă tot ce—i stătea în putinţă în clipele acelea,
aducând în apărarea sa toate faptele de care—şi aducea aminte, deşi mintea îi era cam înnegurată.
—Că a existat un contract sau înţelegere între Obed Bat şi Ishmael Bush, fermier rătăcitor — rosti el,
folosind nişte termeni care să nu poată jigni pe nimeni — e cu neputinţă să neg. Recunosc că prin acest
contract s—a căzut la învoială sau stipulat că se va face o anumită călătorie în comun sau în tovărăşie,
timp de un anumit număr de zile. Dar cum timpul menţionat în contract a expirat, presupun că e cât se
poate de drept să considerăm învoiala căzută în desuetudine.
—Ishmael! îl întrerupse Esther nerăbdătoare; nu mai lungi vorba cu un om care—ţi poate rupe oasele
cu aceeaşi uşurinţă cu care ţi le şi pune la loc, şi lasă diavolul ăsta veninos să plece unde—o pofti. E un
şmecher fără pereche; aşa că dă—i lui jumătate din prerie, iar cealaltă jumătate ia—ţi—o tu. Căci de
un lucru sunt sigură, Ishmael! Nu—mi plac tovarăşii de drum care fac aşa ca limba unei femei cinstite
să nu mai poată lega nici două vorbe, şi fără să—i pese măcar dacă gospodăria ei merge sau nu cum
trebuie.
Faţa posacă a colonistului se mai însenină câteva clipe din pricina privirii jucăuşe pe care—o avu când
răspunse:
—Nu toată lumea judecă la fel ce poate el ca vraci, Esther. Dar, fiindcă doreşti să—i dau drumul să
plece, n—o să ard preria ca să—i fac călătoria mai anevoioasă. Eşti liber, prietene, să te duci în
aşezăminte, şi te sfătuiesc să rămâi acolo, căci oamenii ca mine, care încheie, atât de rar câte o
învoială, nu se prea bucură când văd cu câtă uşurinţă o rup ceilalţi.
—Iar acum, Ishmael, încheie soţia lui, victorioasă, pentru ca liniştea să domnească şi mai departe în
familia noastră şi să se stingă orice urmă de neînţelegere între noi doi, arată—i indianului aceluia şi
fiicei lui — şi rostind cuvintele acestea făcu semn către bătrânul Le Balafre şi tânăra văduvă
Tachechana — drumul spre satul lor, şi să le spunem dintr—o suflare un „Dumnezeu să vă
binecuvânteze şi călătorie uşoară!"
—Ei sunt prizonierii lui Inimă—Tare, potrivit legilor războiului indian, şi nu—i pot încălca drepturile.
—Fereşte—te de diavol, bărbate, căci e mare şarlatan şi ispititor şi nimeni nu se poate socoti în deplină
siguranţă când are în faţă groaznicele năluciri pe care i le arată. Primeşte sfatul ăsta din partea cuiva
care are cinstea să—ţi poarte numele în suflet, şi trimite—o pe această neagră Jezebel în satul ei.
Colonistul îşi puse mâna—i puternică pe umărul ei şi i se uită ţintă în ochi, apoi îi răspunse pe un ton
sever, dar totodată solemn:
—Femeie, în faţa noastră stau îndatoriri mari şi ne silesc să ne gândim la cu totul alte lucruri, nu la
prostiile astea care—ţi întunecă mintea. Adu—ţi aminte câte mai avem de făcut şi mai slăbeşte—mă cu
gelozia!
—Ai dreptate, ai deplină dreptate! murmură Esther, întorcându—se spre fiicele lor. Dumnezeu să mă
ierte c—am putut uita!
—Iar acum, tinere, cu tine care—ai venit atât de des pe lângă tabăra mea sub cuvânt că umbli după
albinele ce roiau prin scorburi, reluă Ishmael, după o scurtă pauză, ca şi cum ar fi vrut să—şi
regăsească limpezimea minţii, cu tine am de încheiat o socoteală ceva mai grea. Nu te—ai mulţumit că
mi—ai răvăşit tabăra, ci ai furat şi pe nepoata nevestei mele, pe fata hărăzită să—mi fie într—o bună zi
noră.
Cuvintele acestea stârniră mult mai multă mirare decât tot ceea ce rostise colonistul până atunci.
Băieţii lui Ishmael îşi îndreptară, plini de curiozitate, privirea spre Paul şi Ellen; Paul era cât se poate
de încurcat, iar Ellen îşi plecase ochii în pământ, ruşinată.
—Ascultă, prietene Ishmael Bush, răspunse căutătorul de miere, auzind că fusese învinuit de spargere
şi de răpire, că nu m—am purtat aşa cum trebuie cu oalele şi cu găleţile tale, recunosc. Şi dacă mi—ai
spune cât costă, s—ar putea întâmpla să fii despăgubit fără prea multă vorbărie. N—aveam gânduri
prea paşnice când am ajuns pe stânca voastră, şi—am dat cu multă sete în mărfurile tale, dar până şi
gaura din cea mai bună haină a omului se poate cârpi când ai bani. Dar fiindcă veni vorba şi de Ellen
Wade, aici trebuie să ne oprim mai mult. Oamenii au fel de fel de păreri în privinţa căsătoriei. Unii
cred că—i de ajuns să spui DA şi NU la întrebările judecătorului sau ale preotului, şi cu asta s—a şi
pus temelia unui cămin liniştit; dar eu cred că acolo unde—şi găseşte sprijin sufletul unei femei tinere,
acolo trebuie să—i fie lăsat şi trupul. Nu c—aş vrea să spun prin asta că Ellen n—a fost forţată să facă
ceea ce—a făcut, aşa că ea e tot aşa de nevinovată în privinţa asta ca şi măgarul acela de colo care—a
purtat—o în spinare; şi pentru lucrul ăsta, aş fi gata să jur, căci tot aşa ar spune şi el dac—ar putea
vorbi.
—Nelly, reluă colonistul care dăduse foarte puţină atenţie acestor vorbe, deşi Paul credea că sunt
deosebit de convingătoare şi de dibace, Nelly, lumea în care te—ai aruncat cu atâta grabă e mare şi rea.
Ai mâncat şi ai dormit în tabăra mea un an de zile, şi am tras nădejde că aerul curat al câmpiilor o să
priască atât de mult sufletului tău, încât o să doreşti să rămâi mereu printre noi.
—Lasă fata să facă ce vrea, bombăni din spatele lui Esther, acela care ar fi putut s—o convingă să
rămână cu noi doarme afară, în pământul rece şi gol al preriilor; şi—apoi, mintea unei femei e plină de
încăpăţânare şi nu se lasă prea uşor abătută din cale atunci când a luat o hotărâre. Lucrul ăsta—l ştii
foarte bine, căci altfel nu m—aş afla eu aici, mama fiilor şi a fiicelor tale!
Colonistul însă nu păru să renunţe la planurile lui în legătură cu Ellen, şi înainte de a—i răspunde
nevestei sale, îşi mai întoarse o dată privirea spre feţele curioase ale băieţilor lui, să vadă dacă nu
cumva se află printre ei vreunul care să—l poată înlocui pe cel dispărut. Paul îşi dădu numaidecât
seama de gândurile tainice ale lui Ishmael şi crezu c—a găsit mijlocul prin care să poată înlătura orice
piedică.
—E lucru cât se poate de sigur, prietene Bush, spuse el, că în privinţa asta sunt două păreri: a ta în ceea
ce—i priveşte pe fiii tăi, şi a mea în ceea ce mă priveşte pe mine. Dar nu se află decât o singură cale
paşnică pentru a pune capăt neînţelegerii şi anume: alege dintre băieţii tăi unul singur, oricare ar fi el,
şi lasă—ne să facem o mică plimbare prin prerie — numai câteva mile; iar cel ce va rămâne acolo nu
va mai tulbura în vecii vecilor căminul cuiva, însă cel ce se va întoarce va căuta să facă tot ce—i va sta
în putinţă pentru a—i fi pe plac lui Ellen.
—Paul! exclamă aceasta cu glas căzut, dar mustrător.
—Nu te teme, Nelly! şopti căutătorul de miere, a cărui minte, cu totul lipsită de subtilitate, nu putea
bănui că prietena sa ar putea avea şi alt motiv de îngrijorare, în afară de siguranţa propriei lui persoane.
I—am cântărit pe toţi şi poţi avea toată încrederea într—un ochi care—a văzut roind atâtea albine în
scorbura lor.
—Eu nu vreau să pun ordine în pornirile fireşti ale oamenilor, îl întrerupse colonistul. Dacă inima lui
Ellen o îndeamnă cu adevărat spre oraşe, să spună; şi n—am să—i pun nici o piedică. Vorbeşte, Nelly,
şi ceea ce vei spune, spune—o din adâncul inimii, fără frică sau părtinire. Vrei să ne părăseşti ca să te
duci cu tânărul ăsta în aşezăminte, sau vrei să rămâi şi să împarţi împreună cu noi, puţinul ce—l avem,
dar pe care ţi—l dăruim cu cea mai mare bucurie?
Pusă în faţa situaţiei de—a lua o hotărâre, Ellen nu mai putu şovăi. La început, căutătura îi fu sfioasă şi
furişă. Dar pe urmă, sângele îi năvăli în obraji, respiraţia i se iuţi şi, lăsând sfiala la o parte, începu să
vorbească:
—M—aţi luat orfană de tată, sărăcită şi fără nici un fel de rubedenie, spuse ea, făcând un mare efort
pentru a—şi stăpâni vocea, în timp ce alţii, care trăiau mai curând în belşug dac—ar fi să—i compar cu
voi, m—au dat uitării; şi cerul să vă binecuvânteze pentru asta! Puţinul pe care l—am făcut pentru voi
nu va putea răsplăti niciodată binefacerea asta. Mie nu—mi place însă felul vostru de viaţă: e foarte
deosebit de cel cu care am fost obişnuită în copilăria mea, şi e foarte departe de dorinţele mele; totuşi,
dacă n—aţi fi luat—o pe această blândă şi nevinovată lady de la prietenii ei, nu v—aş fi părăsit
niciodată până în clipa în care nu mi—aţi fi cerut voi singuri s—o fac, spunându—mi: „Du—te, şi
binecuvântarea Domnului fie cu tine"!
—Felul în care ne—am purtat cu tânăra lady n—a fost deloc un lucru înţelept, dar ne—am căit destul
din pricina asta şi—o să dregem totul în măsura în care se va putea drege. Iar acum, vorbeşte limpede:
vrei să rămâi sau vrei să pleci?
—I—am promis acestei lady, spuse Ellen, plecându—şi din nou ochii în pământ, că n—o voi părăsi; şi
după ce s—au abătut asupra ei atâtea nenorociri, şi asta datorită nouă, are tot dreptul să ceară să—mi
ţin cuvântul dat.
—Dezlegaţi—l pe tânărul acela, spuse Ishmael. Iar după ce ordinul fu executat, făcu un semn către fiii
lui, poruncindu—le să se apropie de el cu toţii, după care îi înşirui în faţa lui Ellen. Acum, continuă el,
lasă gluma la o parte şi dechide—ţi inima! Iată tot ce—ţi pot dărui, împreună cu un „bun venit" din
toată inima.
Nenorocită, fata îşi plimbă privirea—i sfioasă de la unul la altul, până când ochii ei întâlniră figura
încurcată şi îngrijorată a lui Paul. Şi atunci natura triumfă asupra convenienţelor. Se aruncă în braţele
căutătorului de miere, subliniindu—şi alegerea prin puternice hohote de plâns. Ishmael făcu fiilor lui
semn să se retragă şi jignit, deşi poate nu dezamăgit de rezultat, nu mai şovăi nici o clipă.
—Ia—o, spuse, şi poartă—te cinstit şi prietenos cu ea. Fata asta are toate darurile care pot ferici casa
oricărui bărbat, şi nu mi—ar plăcea s—aud c—a supărat—o vreodată cineva. Acum, c—am încheiat
socotelile şi cu tine, trag nădejde că nu ţi s—au părut prea grele, ci dimpotrivă, drepte şi cinstite, aşa că
—ţi mai pun o singură întrebare, aceea pe care i—o pun şi căpitanului: Vrei să te întorci în aşezăminte
în căruţele mele sau ai alte planuri?
—Aud că un grup din soldaţii care fac parte din compania mea au fost văzuţi pe lângă satele indienilor
pawnee, răspunse Middleton, şi am de gând să—l însoţesc pe Inimă—Tare până—mi voi întâlni
oamenii.
—Atunci, cu cât ne vom despărţi mai repede, cu atât va fi mai bine. Cai găsiţi din belşug pe câmpie.
Plecaţi, deci; alegeţi orice animal vă place şi lăsaţi—ne cu ale noastre!
—E cu neputinţă să facem aşa ceva, atâta vreme cât bătrânul acesta, care a fost prietenul familiei mele
aproape o jumătate de secol, rămâne aici ca prizonier. Ce—a făptuit oare de nu i se dă şi lui libertate?
—Nu întreba lucruri la care ţi s—ar putea da un răspuns neplăcut, spuse posac colonistul; am de
încheiat cu el anumite socoteli, nişte socoteli unde n—are ce căuta un ofiţer al Statelor. Şi acum du—
te, atâta timp cât ţi—e calea deschisă.
—Omul ţi—ar putea da sfaturi cinstite şi care—ar putea privi pe toată lumea, rosti bătrânul captiv, fără
să arate nici cel mai mic semn de nelinişte, deşi se găsea într—o situaţie aşa de proastă. Indienii sioux
sunt un trib numeros şi au o fire crudă şi nimeni n—ar putea spune cât va mai trece pân—or găsi prilej
de răzbunare. Aşa că vă spun şi eu tot aşa: duceţi—vă şi fiţi cu mare băgare de seamă când străbateţi
locurile deschise, ca să nu vă treziţi iarăşi înconjuraţi de flăcări, căci vânătorii dau de multe ori foc
ierburilor în anotimpul ăsta, pentru ca bivolii să găsească la primăvară păşuni verzi şi gustoase.
—Asta ar însemna să uit nu numai recunoştinţa faţă de bătrân, dar şi datoria pe care—o am faţă de
legi, dacă l—aş lăsa în mâinile voastre, fie chiar şi cu consimţământul lui, fără să cunosc natura crimei
făptuite, la care s—ar putea să fi luat parte cu toţii, chiar dacă nu ne—am dat seama de nimic.
—O să te socoteşti mulţumit când o să afli că i se cuvine pedeapsa pe care i—o voi da?
—Îmi va schimba, oricum, părerea pe care—o am despre el.
—Atunci priveşte asta, spuse Ishmael, punând sub ochii căpitanului glonţul găsit în trupul lui Asa; a
răpus cu bucăţica asta de plumb pe cel mai straşnic băiat care—a bucurat vreodată ochii părinţilor lui!
—Nu pot crede să fi făcut asemenea faptă dacă n—ar fi fost în legitimă apărare, sau ca răspuns la vreo
provocare. Că avea cunoştinţă de moartea fiului tău, recunosc, fiindcă ne—a arătat desişul în care
zăcea trupul neînsufleţit al acestuia, dar că i—ar fi răpit viaţa în chip mişelesc, nimic nu mă va putea
convinge în afară de propria lui mărturisire.
—Am trăit mult, începu trapper—ul, care—şi dădu seama, după tăcerea generală care se lăsase, că—i
aşteptau cu toţii cuvântul de apărare, ţinând seama cât de grea era învinuirea — şi am văzut multe
ticăloşii în viaţa mea. Am întâlnit mulţi urşi rătăcitori şi multe pantere gata să se repeadă asupra prăzii
sau luptându—se pentru bucata care li se ivise în cale; şi am văzut mulţi oameni înzestraţi cu darul
gândirii, răfuindu—se unii cu alţii până când îi ajungea moartea, aşa ca şi nebunia omenească să—şi
aibă partea ei. În ceea ce mă priveşte, trag nădejde că nu—mi va lua nimeni în nume de rău dacă voi
spune că, deşi mâinile mele au curmat deseori nelegiuirea şi împilarea, n—au dat niciodată vreo
lovitură pe care să—mi fie ruşine atunci când voi da socoteală în faţa unui judecător mult mai mare
decât cel ce—mi stă acum în faţă.
—Dacă tatăl meu a luat viaţa unuia din propriul său trib, spuse tânărul pawnee, al cărui ochi ager
desluşi înţelesul celor ce se petreceau, să se predea prietenilor celui mort ca un războinic. El e prea
drept ca să aibă nevoie de curele pentru a fi dus în faţa judecăţii.
—Băiete, trag nădejde că—mi vei face dreptate. Dacă aş fi săvârşit fapta aceea mârşavă care mi—o
pun în spinare, aş avea destul curaj ca să—mi plec capul pentru a fi lovit de dreapta pedeapsă, aşa cum
fac toţi indienii buni şi cinstiţi; apoi, încredinţându—şi prietenul indian, printr—o singură privire, că e
nevinovat, se întoarse spre ceilalţi şi continuă în englezeşte: vreau să vă povestesc o scurtă întâmplare,
şi cel ce—o va crede va crede adevărul, iar cine nu, va porni pe o cale greşită, şi poate că—l va
îndemna la asta şi pe cel de lângă el. Eram în jurul taberei tale cu toţii, prietene Ishmael, când am aflat
că în ea se găseşte închisă pe nedrept soţia căpitanului, şi—atunci am luat hotărârea, nici cinstită, nici
necinstită, de—a o elibera prin dreptul pe care ni—l dădea natura cât şi legea. Socotind că sunt o
iscoadă destul de pricepută m—au trimis în prerie pentru recunoaştere, în timp ce ei au rămas ascunşi.
Şi nici prin cap nu v—ar fi trecut că se află cineva atât de aproape de voi, încât să poată vedea tot ce se
întâmplă în tabără; eu eram însă acolo, când culcat în vreun tufiş, când lângă vreun snop de iarbă, iar
alte ori rostogolindu—mă de pe vreo movilă jos pe câmpie, iar voi nici nu visaţi că vă pândeam toate
mişcările, aşa cum pândeşte pantera căprioara când se adapă. Doamne! Ishmael, când eram bărbat în
floarea vârstei m—am uitat în corturile duşmanilor chiar prin deschizătura cea mare, iar ei dormeau,
da, dormeau şi visau că se află acasă şi că—i pace! Aş vrea să am destul timp ca să vă pot da amă...
—Continuă—ţi povestirea; îl întrerupse nerăbdător Middleton.
—Ah, şi ceea ce am văzut a fost o nelegiuire sângeroasă! Stăteam întins într—un culcuş de ierburi,
când s—au întâlnit doi dintre vânătorii voştri. Nu s—au întâlnit ca doi prieteni, şi nici aşa cum
obişnuiesc să se întâlnească bărbaţii în deşert; dar am crezut că se vor despărţi paşnic, până când am
văzut că unul din ei pune puşca la umăr şi şi—o aţinteşte în spinarea celuilalt, săvârşind ceea ce
socotesc că se cheamă o crimă mârşavă şi trădătoare. A fost un tânăr nobil şi plin de curaj băiatul
acela! Şi deşi glontele i—a pătruns prin haină, a rămas în picioare mai mult de—un minut. După asta s
—a ridicat în genunchi şi a început să—şi facă loc prin desiş ca un adevărat bărbat; era asemenea
ursului rănit care se trage spre vizuină.
—Şi pentru ce, în numele justiţiei cereşti, ai ascuns lucrul acesta? strigă Middleton.
—Ce, crezi oare, căpitane, că un om care—a petrecut mai mult de şaizeci de ani în pustietate n—a
învăţat ce—i aceea prevedere? Care războinic roşu aleargă să spună cele văzute de el înainte de—a
sosi momentul potrivit? L—am dus apoi pe doctor în locul acela pentru a vedea dacă priceperea lui
mai poate fi de folos la ceva; iar prietenul nostru, căutătorul de miere, era şi el de faţă, aşa c—a văzut
şi el că ramurile desişului îi ţineau trupul în picioare.
—Da, e adevărat, spuse Paul; dar, neştiind pricina pentru care acoperă trapper—ul asemenea
întâmplare, am vorbit cât se poate de puţin despre ea adică mai nimic.
—Şi cine—a fost autorul acestei fapte? întrebă Middleton.
—Dacă prin autor îl înţelegi pe acela care—a săvârşit asemenea faptă, iată omul; şi e o ruşine şi—o
înjosire pentru neamul nostru că e din acelaşi sânge şi din aceiaşi familie cu cel ucis.
—Minte! Minte! strigă Abiram. N—am comis nici o crimă! Am lovit pentru c—am fost lovit şi eu !
Ishmael răspunse cu o voce adâncă şi îngrozitoare!
—Ajunge. Lăsaţi—l pe trapper să plece. Băieţi, puneţi—l pe fratele mamei voastre acolo unde i—e
locul.
—Nu vă atingeţi de mine! strigă Abiram. Vă blestem dacă vă atingeţi de mine!

Sălbaticele străfulgerări din ochii lui Abiram îi tulburară în aşa măsură pe băieţi, încât nu îndrăzniră să
facă nici un pas; dar când Abner, cel mai în vârstă şi mai hotărât dintre ei, porni, plin de ură, spre
Abiram, acesta se întoarse îngrozit şi încercă să fugă. Alunecă şi căzu cu faţa la pământ, rămânând
nemişcat ca un mort. În mijlocul exclamaţiilor de groază ce urmară, Ishmael făcu un gest, poruncind
fiilor săi să ducă trupul într—un cort.
— Iar acum, spuse, întorcându—se spre cei străini de familie, nu ne mai rămâne decât să ne despărţim.
Vă urez fiecăruia numai bine; iar ţie, Ellen, îţi spun, cu toate că nu ştiu dacă pui preţ pe—asemenea
dar: „Fii binecuvântată!"
Middleton, îngrozit de lucrul acesta, pe care—l socotea ca o pedeapsă a cerului, nu mai avu nimic de
adăugat şi se pregăti de plecare. De îndată ce fură gata, îşi luară un scurt rămas bun de la colonist şi de
la familia lui, după care tot grupul, alcătuit din oameni atât de deosebiţi, îl urmă încet şi în linişte pe
Inimă—Tare, spre îndepărtatele lui aşezări.
CAPITOLUL XXXII
Smerit te rog:
Desparte—odată legea de puterea—ţi
Şi printr—un rău de mică—nsemnătate
Vei săvârşi un bine drept şi mare.
Shakespeare
Ishmael aşteptă răbdător, timp îndelungat, ca pestriţul grup condus de Inimă—Tare să dispară. Iar când
iscoada îi aduse la cunoştinţă că toţi indienii care se alăturaseră şefului lor, la o distanţă destul de mare
de tabăra colonistului, pentru a nu isca nici un fel de îngrijorare din cauza mulţimii lor, se mistuiseră
după colina cea mai îndepărtată a preriei, dădu numaidecât ordin să se strângă corturile. Animalele fură
înhămate în mare grabă, iar mobilele mutate în locurile lor obişnuite din diferitele vehicule ale
convoiului.
Şi când toate pregătirile acestea luară sfârşit, căruţa care—o adăpostise atâta vreme pe Inez fu trasă
înaintea cortului unde zăcea trupul căzut în nesimţire al răpitorului de copii. Şi abia atunci când apăru
şi Abiram, palid, îngrozit, împleticindu—se sub povara crimei care ieşise la iveală, aflară şi cei mai
tineri dintre membrii familiei că acesta mai făcea parte încă dintre cei vii. O tulburătoare stare de
nelinişte le spunea că fărădelegea înfăptuită de Abiram era dreapta pedeapsă pe care le—o trimisese
cerul; începură să se uite la unchiul lor ca la o fiinţă dintr—o altă lume, nu ca la un muritor căruia îi
mai era dat să treacă prin multe încercări înainte de—a se desprinde din marele lanţ al existenţei
umane.
Criminalul părea să fie şi el într—o stare foarte ciudată; frica lui nu cunoştea margini, dar trupu—i
zăcea într—o desăvârşită nesimţire. Adevărul era că, în timp ce trupul nu—şi revenise încă de pe urma
zguduirii prin care trecuse, teama îi chinuia mintea fără încetare. Când se văzu în aer liber, cătă de la
unul la altul sperând să desluşească pe feţele celor ce făceau roată în jurul lui un semn cât de mic
privitor la soarta lui viitoare. Ochii lui întâlniră numai feţe grave, dar calme, şi pe nici una din ele nu
putu să citească vreo ameninţare, aşa că ticălosul începu să—şi revină; şi în timp ce rămase închis în
căruţă, viclenia lui porni să pună la cale felurite planuri, menite să preîntâmpine ura atât de îndreptăţită
a rudelor sale şi să caute mijlocul de—a scăpa de pedeapsa aceea îngrozitoare care presimţea că—l
aşteaptă.
În timpul pregătirilor de care am pomenit, Ishmael vorbi foarte puţin. Era de ajuns un singur gest sau o
singură privire pentru ca băieţii să—i ghicească dorinţele, şi calea aceasta atât de simplă de—a
comunica între ei părea să fie pe placul tuturor. Când se dădu semnalul de plecare, colonistul, cu puşca
subsuoară şi toporul în spinare, îşi luă, ca de obicei, rolul de conducător. Esther se ascunse în căruţa în
care aflau fetele; băieţii îşi ocupară locurile lor obişnuite, printre vite sau la atelaje; iar convoiul porni
la drum, păstrându—şi înfăţişarea lui de totdeauna, de nepăsare dar şi de statornicie.
Şi pentru prima oară după atâtea zile, colonistul se îndreptă spre soare—răsare. Porni pe drumul ce
ducea spre ţinuturile civilizate, iar din felul cum călca, înţeleseră cu toţii, pentru că familia învăţase să
desluşească hotărârile părintelui numai cât se uita la el, că expediţia lor prin prerie se apropie de sfârşit.
Multe ceasuri în şir însă, nu se întâmplă nimic din care s—ar fi putut observa că s—a petrecut vreo
schimbare atât de neaşteptată în planurile sau sentimentele lui Ishmael. În tot timpul acesta merse
singur, ţinându—se la câteva sute de metri de convoi şi dând din când în când semne de mare
tulburare. O dată sau de două ori, băieţii lui îl văzură oprindu—se pe creştetul unei coline mai
îndepărtate unde rămase pe gânduri câteva clipe, cu capul plecat în pământ şi rezemându—se în
carabină. Umbrele caravanei începuseră să se lungească de multă vreme spre soare—răsare, dar
direcţia spre care porniseră la început rămase neschimbată. Trecură prin vadurile feluritelor cursuri de
apă, străbătură câmpii, urcară şi coborâră nenumărate ridicături de pământ, dar marşul lor nu suferi nici
o modificare. Obişnuit de atâta vreme cu greutăţile unei călătorii prin prerie, colonistul ocolea piedicile
care i se iveau în cale printr—un fel de instinct, cotind exact atunci când trebuia, fie la dreapta fie la
stânga, după cum îi dicta înfăţişarea solului, prezenţa copacilor sau cursul apelor.
În cele din urmă sosi şi ora când, din milă pentru oameni şi pentru animale, fu nevoit să facă un popas.
Ishmael alese locul pentru tabără cu obişnuita lui pricepere. Configuraţia oarecum regulată a regiunii,
despre care am pomenit în primele pagini ale acestei cărţi, se schimbase; şi în locul colinelor se iviseră,
ici şi colo, porţiuni destul de accidentate. În general însă, se întâlneau aceleaşi vaste pustietăţi, aceleaşi
pământuri bogate şi întinse şi acea unică şi sălbatică alternanţă de şesuri unduitoare şi de suprafeţe cu
desăvârşire lipsite de vegetaţie, care dădea regiunii înfăţişarea unor pământuri străvechi, rămase, nu se
ştie de ce, şi fără locuitori, şi fără aşezări omeneşti. Dar aspectul acesta, caracteristic pentru ceea ce se
cheamă rolling prairies, se schimbase de mult şi convoiul trecea acum printr—o regiune acoperită de
dealuri neregulate, masive stâncoase aruncate ici şi colo, la întâmplare, şi limbi întinse de pădure.
Ishmael alese un izvor care ţâşnea de la poalele unei stânci de vreo patruzeci—cincizeci de metri
înălţime, un loc cât se poate de potrivit pentru a—şi adăpa cireada. Apa curgea printr—un vad îngust,
săpat chiar în spatele stâncii, mărginit de smocuri bogate de iarbă. O singură salcie izbutise să—şi
înfigă rădăcinile în pământul acesta sărac şi—şi înălţase trunchiul la o înălţime mult mai mare decât
aceea a stâncii din apropiere, al cărei creştet fusese, odinioară, umbrit de ramurile ei; ramurile acestea
însă se uscaseră, fiind nevoite să se supună misteriosului principiu al vieţii. Şi, ca o ironie faţă de
sărăcăcioasa vegetaţie a locului, salcia rămăsese ca un nobil şi solemn monument al unei fertilităţi
apuse. Crengile ei lungi, aspre, împletite într—un fel fantastic, tot mai atrăgeau privirea, în timp ce
trunchiul, alb şi scorţos, stătea gol în bătaia vântului. Nici o singură frunză, nici un singur semn de
viaţă nu se putea zări pe trunchi sau pe crengi. Stătea acolo ca un simbol al fragilităţii şi al trecerii
timpului.
Ishmael, după ce făcu semnul obişnuit de oprire, se aruncă jos şi rămase pe gânduri, părând să cugete
asupra răspunderii ce—i apăsa grumazul. Fiii lui sosiră şi ei peste puţin, deoarece animalele, simţind
că apa şi nutreţul sunt pe—aproape, îşi grăbiră pasul, după care urmă obişnuita forfotă şi acel dute—
vino prilejuit de fiecare haltă.
Impresia pe care—o făcuse scena din dimineaţa aceea asupra copiilor lui Ishmael şi ai Estherei nu
fusese nici atât de adâncă şi nici atât de trainică ca ei să poată trece cu vederea cerinţele naturii. Dar în
timp ce băieţii căutau în coşurile cu provizii ceva cu care să—şi astâmpere foamea, iar cei mai mici
dintre ei se ciorovăiau în jurul mesei frugale la care erau aşezaţi, pe părinţii lor îi frământau lucruri
mult mai grave.
Când colonistul văzu că toţi ceilalţi, chiar şi Abiram, care—şi revenise cu totul, se preocupau de
mâncare, îi aruncă tovarăşei sale de viaţă o anumită privire; apoi se îndreptă spre răsărit, către una din
înălţimile preriei, întâlnirea celor doi soţi în locul acela sterp era asemenea unei vizite pe care—ar fi
făcut—o la mormântul fiului lor ucis. Ishmael îi spuse soţiei sale să se aşeze alături de el, pe o bucată
de stâncă; după aceea se scurse un lung răstimp de tăcere, căci nu păreau dornici să vorbească.
—Am călătorit mult împreună şi—am împărţit şi binele şi răul, începu în cele din urmă Ishmael; am
fost puşi la nenumărate încercări, şi multe cupe amare am fost nevoiţi să bem, femeie! Dar ceea ce ni s
—a întâmplat acum nu ni s—a mai ivit niciodată în drum.
—E o cruce prea grea pentru o biată femeie rătăcită şi păcătoasă, răspunse Esther cu capul plecat pe
genunchi şi faţa ascunsă în cutele rochiei. E o greutate prea mare pentru umerii unei mame şi a unei
surori!
—Da, căci aici stă toată greutatea. Sufletul meu se pregătise destul de uşor ca să—l pedepsească pe
trapper—ul acela fără căpătâi, pentru că omul nu—mi făcuse cine ştie ce bine, şi Dumnezeu să mă
ierte dacă l—am bănuit pe nedrept de asemenea mârşăvie! Asta ar fi fost ca şi cum mi—aş fi adus
ruşinea în casă printr—o uşă şi aş fi dat—o afară prin alta. Dar ca unul din fiii mei să fie ucis, şi ca cel
care—a săvârşit omorul să plece liber din casa mea, asta ar însemna ca băiatul să nu—şi găsească
niciodată odihna!
—Oh, Ishmael, am împins lucrurile prea departe! Dac—ai fi vorbit mai puţin, nu crezi c—ar fi fost
mai înţelept? Cugetul nostru ar fi putut fi liniştit.
—Esther, răspunse bărbatul întorcându—se spre ea cu o privire aspră şi mustrătoare: a fost o clipă,
femeie, când ai crezut şi tu că ticăloşia a fost săvârşită de altă mână, nu—i aşa?
—Sigur c—am crezut! M—am uitat în Carte, Ishmael, şi acolo mi—am găsit mângâierea.
—Poate că ai Cartea aceea la îndemână. Ne—ar putea da vreun sfat, căci trecem printr—o încercare
prea crâncenă.
Esther se scotoci prin buzunare şi după câtva timp scoase un fragment din Biblie. Era singura carte
care se găsea în bagajele colonistului, păstrată de soţia lui ca o tristă amintire a unor zile mai
îmbelşugate, şi fără doar şi poate mai puţin împovărate de rele. Şi de multă vreme luase obiceiul să—i
ceară ajutorul ori de câte ori era vorba de lucruri pe care înţelepciunea omului nu le putea da de capăt;
deşi tăria caracterului ei căuta numai rareori sprijin în nişte precepte ce îngăduiau ca răul să fie plătit şi
prin alte mijloace decât răzbunarea. Aşa că Esther îşi făcuse mai curând un aliat din cuvântul
Domnului, cerându—i cât mai rar sfatul, şi numai în împrejurări cu totul deosebite. Încredinţăm
cazuiştilor sarcina de—a hotărî cât de mult semăna ea în privinţa asta cu ceilalţi credincioşi, în timp ce
noi vom merge cu povestirea mai departe.
—În Cartea asta se află multe versete care te umplu de groază, Ishmael, rosti ea, întorcând încet
paginile; iar în unele se vorbeşte şi despre pedeapsă.
Ishmael ascultă cu toată gravitatea, în timp ce tovarăşa lui de viaţă îi citi câteva din versetele pe care i
le indicase memoria; acestea se potriveau întru totul situaţiei lor. Îi ceru apoi să—i arate cuvintele; se
uită la ele cu un fel de stranie evlavie. Hotărârea luată de un ins care se urnea cu atâta greutate era
îndeobşte de nestrămutat. Puse mâna pe carte şi o închise el însuşi, părând mulţumit de rezultat. Esther,
care—i cunoştea atât de bine firea, începu să tremure când îl văzu că închide cartea; şi uitându—se la
el ţintă, spuse:
—Şi totuşi, Ishmael, sângele meu, ca şi sângele copiilor mei, curge şi prin vinele lui. N—ar putea afla
nici un fel de îndurare?
—Femeie, răspunse cu asprime bărbatul, când am crezut că fapta a fost săvârşită de nenorocitul acela
de trapper bătrân, nu s—a pomenit nici un cuvânt despre îndurare.
Esther nu răspunse nimic ci, încrucişându—şi braţele peste piept, rămase câtva timp tăcută şi
îngândurată. Pe urmă îşi întoarse din nou căutătura îngrijorată spre faţa soţului ei, dar nu întâlni decât o
mască de rece nepăsare, sub care se pitiseră toate grijile şi simţămintele ce—l frământau. Încredinţată
că soarta fratelui său e pecetluită şi gândind, poate, că pedeapsa i se cuvenea din plin, socoti că nu mai
are nimic de făcut. Aşa că nu mai schimbară nici nu cuvânt. Privirile li se întâlniră doar o clipă, apoi se
ridicară de jos amândoi şi porniră în cea mai deplină linişte către tabără.
Colonistul îşi găsi băieţii aşteptându—i întoarcerea cu obişnuita lor nepăsare. Vitele fuseseră strânse
laolaltă, iar caii, înhămaţi, stăteau gata să pornească în orice clipă ar fi dorit
Ishmael. Copiii cei mici se suiseră în căruţa lor, aşa că numai lipsa părinţilor îi mai împiedica să
pornească la drum.
—Abner, spuse tatăl, cu hotărârea aceea care—i caracteriza toate acţiunile; scoate—l pe fratele soţiei
mele din căruţă şi lasă—l afară!
Abiram ieşi din închisoarea lui tremurând, dar departe de a fi pierdut speranţa c—ar putea domoli
dreapta mânie a cumnatului său. Se uită cu atenţie de jur împrejur, în nădejdea zadarnică că va
descoperi vreo rază de simpatie pe feţele nepoţilor săi; în acelaşi timp încerca să—şi domolească
temerile care—l cuprinseseră cu aceeaşi tărie de la început şi căută să reînnoade vechea prietenie dintre
el şi cumnatul său.
—Vitele au obosit, frate, spuse el, şi cum am mers destul de repede până aici, n—ar fi bine să aşezăm
tabăra? Căci va trebui să cauţi mult şi bine până vei mai da de—un loc aşa de potrivit pentru noapte.
—Îmi pare bine că—ţi place. Fiindcă se pare că vei rămâne multă vreme aici. Băieţi, daţi—vă mai
aproape şi luaţi aminte! Abiram White —, adăugă el, scoţându—şi boneta din cap şi rostind cuvintele
cu o tărie şi solemnitate care izbutiră să—i transforme înfăţişarea greoaie într—una impunătoare — l
—ai ucis pe întâiul meu născut şi, după toate legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor, trebuie să mori şi
tu!
Răpitorul de copii încremeni auzind acea sentinţa îngrozitoare şi neaşteptată şi fu cuprins de groaza
celui ce s—ar găsi prins pe neaşteptate în ghearele cine ştie cărui monstru, fără nici o putinţă de
scăpare. Cu toate că avusese cele mai negre presimţiri în privinţa asta, n—avea curajul să privească
pericolul în faţă, ci—şi căuta refugiu în mângâierea înşelătoare a sufletelor laşe, gândindu—se să scape
prin cine ştie ce şiretlic, în loc să se pregătească de moarte.
—Să mor? repetă el cu glas abia şoptit. Un om trebuie să se afle în siguranţă când trăieşte laolaltă cu
rudele lui!
—Aşa a crezut şi băiatul meu, răspunse colonistul, apoi, în timp ce—şi cercetă cu mult sânge rece
încărcătura armei, făcu semn spre căruţa în care i se afla soţia şi fiicele să pornească. Cu carabina l—ai
răpus pe fiul meu, aşa că trebuie să—ţi afli moartea de pe urma aceleiaşi arme.
Abiram se uită la Ishmael ca şi cum ar fi vrut să—i spună că nu—i în toate minţile. Ba chiar începu să
şi râdă, vrând să—i convingă şi pe ceilalţi, nu numai pe el, că ceea ce auzise fusese doar o simplă,
glumă, iar Ishmael încercase să—l sperie. Dar hohotul acela fioros nu găsi ecou în sufletul nimănui.
Cei din jur rămaseră gravi şi tăcuţi. Feţele nepoţilor săi, deşi aţâţate, se arătau cât se poate de reci, iar
cea a cumnatului său îngrozitor de hotărâtă. Tăria de pe chipurile rudelor sale prevestea lucruri de o
mie de ori mai rele şi mai neîndurătoare; decât mânia. Căci mâniei i s—ar fi putut împotrivi, pe când
aşa fu silit să, se sprijine numai pe slabele mijloace pe care le avea la îndemână în clipa aceea.
—Frate, spuse el, într—un fel de şoaptă grăbită şi nefirească, te—am auzit oare bine?
—Cuvintele mele sunt cât se poate de limpezi, Abiram White; ai făptuit un omor, aşa că trebuie să
mori şi tu!
—Unde—i Esther? Soră, soră, ai de gând să mă părăseşti? Oh, soră, nu—mi auzi strigătul?
—Aud glasul cuiva care strigă din mormânt! îi răspunse vocea răguşită a lui Esther, în timp ce căruţa
ei trecea pe lângă ucigaş. E glasul primului meu născut şi cere să i se facă dreptate! Dumnezeu să te
ierte şi să aibă grijă de sufletul tău!
Căruţa îşi continuă drumul în linişte; Abiram pierdu atunci orice strop de nădejde. Dar nu găsi atâta
putere în el ca să—şi privească moartea în faţă, şi ar fi încercat să fugă dacă l—ar fi ţinut picioarele.
Apoi, trecând numaidecât de la speranţă la deznădejde, căzu în genunchi şi începu să se roage lui
Dumnezeu, cerând, pe lângă iertarea propriilor lui păcate, aspră pedeapsă pentru cumnatul său. Fiii lui
Ishmael îşi întoarseră faţa, scârbiţi, de la un spectacol atât de dezgustător, şi până şi firea neclintită a
colonistului începu să se moaie, văzând până unde poate merge laşitatea unui om.
—Ceea ce—i ceri Domnului să ţi se întoarcă însutit; spuse, dar un tată nu—şi poate uita niciodată fiul
ucis mişeleşte.
I se răspunse cu cele mai umile cuvinte, cerându—i—se măcar o amânare. O săptămână, o zi, o oră; şi
toate astea fură rostite cu un patos ce dovedea cât de mult preţuia Abiram un răgaz, fie el oricât de
scurt. Colonistul se simţi foarte tulburat, aşa că, până la urmă se înduplecă într—o oarecare măsură.
Hotărârea pe care—o luase cu puţin timp înainte rămase neclintită, numai că modifică mijloacele.
—Abner, spuse, suie—te pe stâncă şi uită—te în toate părţile, ca să fim siguri că nu se află nimeni prin
preajmă!
În timp ce băiatul îi executa ordinul, pe faţa răpitorului de copii se iviră noi raze de speranţă.
Răspunsul fu favorabil: nu se zărea nici o vietate, nimic în afară de căruţa care se îndepărta; dar se
vedea apropiindu—se, în mare grabă, un sol trimis din partea lui Esther. Ishmael aşteptă până la
sosirea acestuia. Şi primi, din mâna uneia din fiicele lui, uimite şi înspăimântate, un fragment din
Cartea aceea pe care o păstrase cu atâta grijă Esther. Colonistul trimise fata înapoi, apoi aşeză foile în
mâinile asasinului.
—Ţi le—a trimis Esther, rosti.

—A fost întotdeauna bună şi îngăduitoare cu mine? Dar am nevoie de timp ca să pot citi toate astea;
timp frate, timp!
—Nu vei duce lipsă de timp, căci vei fi propriul tău călău; nu eu voi săvârşi fapta!
Ishmael porni apoi să facă ceea ce hotărâse. Iar temerile îl părăsiră numaidecât pe Abiram, când află că
va mai putea trăi câteva zile, cu toate că pedeapsa era de neînlăturat. Pentru un om atât de josnic şi de
ticălos ca Abiram, păsuiala avu efectul unei graţieri. Ţinu să ia chiar parte activă la îngrozitoarele
pregătiri ce se făceau; şi dintre toţi actorii tragediei doar el avu inima să vorbească şi încă pe un ton
destul de glumeţ.
Stânca avea o ieşitură care înainta chiar sub una din crengile scorojite ale sălciei. Steiul acela se afla la
o înălţime de câteva picioare de pământ şi era foarte potrivit scopului urmărit de colonist; deşi poate că
tocmai faptul acesta îl inspirase pe Ishmael. Criminalul fu dus pe mica platformă stâncoasă; avea
braţele legate la spate, în dreptul coatelor, luându—i—se astfel orice posibilitate de a se elibera; iar cu
altă funie, care—i fusese trecută în jurul gâtului, fu legat de creanga copacului, aşezată în aşa fel, încât
în clipa când omul ar fi încercat să se ridice, picioarele lui n—ar mai fi găsit nici un punct de sprijin.
Fragmentul din Biblie îi fu pus între picioare; apoi fu lăsat să—şi găsească mângâierea în paginile ei,
aşa cum va putea.
—Iar acum, Abiram White, spuse colonistul, de îndată ce fiii lui terminară toate pregătirile, îţi pun o
ultimă şi solemnă întrebare: Moartea care—ţi stă în faţă are două înfăţişări. Carabina asta ţi—ar putea
scurta suferinţele numaidecât, pe când funia îţi va veni de hac mai devreme sau mai târziu.
—Mai lasă—mă să trăiesc încă! Oh, Ishmael, nu ştii cât e de dulce viaţa când ultima ta clipă se află aşa
de aproape!
—Gata! spuse colonistul, făcând semn băieţilor să pornească după convoi. Iar acuma, nenorocitule,
dacă asta ar putea să—ţi uşureze în vreun fel ultimele clipe, află că te iert pentru tot răul pe care mi l—
ai făcut şi te las în mâna Dumnezeului tău!
Apoi Ishmael plecă, pornind de—a curmezişul preriei cu mersul lui greoi şi măsurat. Cu toate că—şi
ţinea capul plecat în pământ, nu se putu împiedica să nu arunce o privire în urmă. O dată chiar i se păru
că—l şi strigă cineva, cu un glas sugrumat, dar nu se opri din drum.
Locul unde se sfătuise nu de mult cu Esther era punctul cel mai îndepărtat din care se putea zări stânca.
Se opri şi se încumetă să se uite într—acolo. Soarele stătea gata—gata să se mistuie dincolo de
marginea zării, iar ultimele lui raze învăluiau în lumină golaşele crengi ale sălciei. Văzu forma ei
neregulată profilându—se pe cerul învăpăiat şi putu să zărească şi silueta, încă nemişcată, a omului pe
care—l lăsase pradă nenorocirii. În clipa în care începu să coboare panta colinei, încercă un sentiment
foarte ciudat: acela de—a se fi despărţit pentru totdeauna, şi într—un fel aşa de neaşteptat, de unul din
cei mai apropiaţi tovarăşi ai săi.
După vreo milă, colonistul se întâlni cu restul caravanei; Fiii lui descoperiseră un loc destul de potrivit
pentru a aşeza tabăra în noaptea aceea şi acuma îl aşteptau să—şi dea încuviinţarea; ceea ce Ishmael
făcu în foarte puţine cuvinte. Întocmirea taberei se petrecu într—o linişte cu totul neobişnuită. Esther
nu—i mai certă decât rareori pe cei mici, dar cu multă blândeţe, nu arţăgoasă ca de obicei.
Între soţ,şi soţie nu avu loc nici un fel de explicaţie, şi nimeni nu puse nici o întrebare. Numai în clipa
în care Esther se pregătea să se retragă pentru noapte, laolaltă cu copiii cei mici, băgă soţul ei de seamă
că aruncase o privire furişă spre tigăiţa carabinei. Ishmael porunci băieţilor să se ducă şi ei la culcare,
spunându—le că va veghea singur asupra taberei. Iar când totul se linişti, porni prin prerie, căci simţea
că nu va putea respira în voie dacă va rămâne în apropierea, corturilor. Noaptea era cât se poate de
potrivită pentru a—i stimula sentimentele care—l năpădiseră în urma evenimentelor din timpul zilei.
Vântul începu să bată exact în clipa când răsărea şi luna, iar din când în când trecea printre ierburile
preriei şuierând; dar aşa de straniu, încât lui Ishmael i se păru că—n şuierul lui se amestecau şi glasuri
supranaturale. Se lăsă în voia puternicelor impulsuri ce puseseră stăpânire pe el şi se uită cu grijă de jur
împrejur pentru a se convinge că tabăra nu—i ameninţată de nimeni; porni apoi spre colina de care am
pomenit. Acolo sus, colonistul se afla într—un punct de unde putea vedea până departe, şi spre apus şi
spre răsărit. Peste faţa lunii, umedă şi rece, treceau nori uşori şi pufoşi, cu toate că erau şi momente
când blândele ei raze se răspândeau peste nesfârşitele întinderi albastre, părând că împrumută
lucrurilor pe care le atingea ceva din dulceaţa ei fermecătoare.
Pentru prima dată în viaţa lui atât de bogată în aventuri sălbatice, Ishmael avu cumplita revelaţie a
sentimentului de singurătate. Preriile, lipsite de orice urmă de viaţă, arătau ca un pustiu fără margini,
iar şuierul vântului părea că poartă, cu el şoaptele morţii. Nu trecu mult şi i se păru că aude un ţipăt; nu
părea strigăt de om pământean, căci străbătu aerul într—un chip înfricoşător, însoţit de vuietul lugubru
al vântului. Dinţii colonistului se încleştară, iar mâna—i puternică i se strânse pe armă, ca şi cum ar fi
vrut să—i strivească metalul. După aceea vântul se mai potoli şi se auzi un strigăt de groază: lui
Ishmael i se păru c—a pornit chiar de lângă urechile lui. Şi, fără să vrea, de pe buze i se desprinse un
fel de ecou, aşa cum se întâmplă cu cei mai mulţi oameni, atunci când se află sub impresia unor
evenimente extraordinare; apoi îşi aruncă puşca pe umăr şi porni spre stâncă cu nişte paşi de uriaş.
Nu se întâmplă prea des ca sângele lui Ishmael să alerge aşa cum aleargă de obicei în venele celorlalţi
oameni; dar în momentul acela simţea că e gata să—i ţâşnească prin toţi porii trupului. În timp ce
înainta, auzi din nou strigătele acelea ce păreau uneori că se lasă din nori, iar altădată treceau atât de
aproape de el, c—avea impresia că răsar din pământ. În cele din urmă prinse un ţipăt ce nu mai putea fi
luat drept închipuire, iar imaginaţia nu mai trebuia să—i adauge nici o notă de groază. Părea că umple
fiecare gol al aerului, aşa cum un singur fulger, scânteietor, încarcă uneori orizontul până la refuz.
Auzi în mod cât se poate de clar numele lui Dumnezeu, dar însoţit de groaznice blesteme. Colonistul
se opri pentru o clipă în loc şi—şi acoperi urechile cu mâinile. Când şi le retrase, o voce sugrumată şi
răguşită întrebă, pe un ton blând, chiar lângă el:
—Nu auzi nimic, bărbate?
—Sst! se întoarse soţul, trecându—şi braţul său puternic în jurul trupului lui Esther; dar nu arătă nici
cea mai mică surpriză văzând—o alături de el. Sst! Dacă ţi—e teamă de Cel de Sus, stai liniştită!
Urmă un răstimp de tăcere profundă. Cu toate că vântul bătea ca şi mai înainte, şuierul lui nu mai era
amestecat cu strigăte de groază. Suflarea îi era înălţătoare şi plină de profunzime, gravă şi măreaţă ca
natura în singurătatea ei.
—Să mergem într—acolo, spuse Esther, nu se mai aude nimic!
—Femeie, de ce—ai venit aici? o întrebă bărbatul; sângele lui începuse să curgă iarăşi potolit, iar
gândurile prindeau să i se domolească.
—L—a ucis pe primul nostru născut, Ishmael; dar nu se cuvine ca fiul mamei mele să zacă pe pământ
asemenea unei scârne de câine.
—Să mergem atunci, răspunse colonistul, punând din nou mâna pe puşcă.
Porniră amândoi spre stâncă. Distanţa era însă destul de mare, şi viteza cu care înaintau scădea tot mai
mult, căci îi cuprinsese groaza. Trecură mai multe minute până ajunseră într—un loc de unde se puteau
desluşi siluetele obiectelor întunecate.
—Unde i—ai aşezat trupul? şopti Esther. Iată o sapă şi o lopată, aşa ca fratele meu să—şi poată găsi
odihna în pământ.
În clipa aceea luna apăru de după o perdea de nori, iar ochii femeii putură urmări degetul lui Ishmael,
îndreptat spre o formă omenească ce se bălăbănea în bătaia vântului sub creanga scorojită a sălciei.
Esther îşi plecă fruntea şi—şi acoperi ochii în faţa unei asemenea privelişti. Dar Ishmael se apropie şi
se uită la trupul cumnatului său cuprins de groază, deşi nu simţea nici un fel de căinţă. Foile Cărţii
Sfinte se împrăştiaseră pe pământ, iar o bucăţică din colţul acela de stâncă, unde îl aşezase pe Abiram,
se clintise din locul ei în clipa în care răpitorul de copii fusese cuprins de frigurile agoniei. Dar în
momentul acela, liniştea morţii domnea, atotputernică. Chipul înfricoşător al victimei trecea când şi
când în bătaia razelor lunii. Şi cum vântul se mai domolise, frânghia se proiecta, asemenea unei dungi
de întuneric, peste discul ei luminos. Colonistul îşi ridică arma cu cea mai mare grijă şi trase. Frânghia
se rupse, iar trupul căzu la pământ cu un zgomot înfundat: o masă grea şi neînsufleţită.
Până în clipa aceea Esther nici nu se mişcă şi nici nu vorbi. Dar mâinile ei înfăptuiră, harnice, tot ceea
ce trebuia. Groapa fu săpată în scurtă vreme şi apoi pregătită pentru a—şi primi victima. Când trupul
fu coborât înăuntru, Esther, care—i susţinea capul, cătă la faţa soţului ei cu o privire plină de teamă şi
spuse:
—Ishmael, băiete, e îngrozitor! Nu pot săruta cadavrul copilului tatălui meu!
Colonistul îşi aşeză mâna lui uriaşă pe pieptul mortului şi rosti:
—Abiram White, avem nevoie de îndurare cu toţii; te iert din tot sufletul.
Femeia îşi plecă faţa şi depuse un sărut îndelung şi fierbinte pe fruntea palidă a fratelui ei. După
aceasta rostogoliră peste el bulgări de pământ şi groapa se umplu. Esther rămase îngenuncheată, iar
Ishmael îşi descoperi capul. Apoi totul se sfârşi.
A doua zi dimineaţa, atelajele şi cirezile colonistului îşi urmară drumul către aşezăminte. Când se
apropiară de hotarele lumii civilizate, caravana lui se amestecă printre alte o sută. Cu toate că unii din
numeroşii descendenţi ai acestei ciudate perechi au fost trimişi mai târziu în judecată din pricina vieţii
nelegiuite şi pe jumătate barbare pe care—au dus—o, Ishmael şi Esther Bush n—au mai făcut nici un
rău nimănui.
CAPITOLUL XXXIII
Nu voi pleca. Mereu în preajma ta,

De—ar fi pământul să—l străbat, voi sta.
Shakespeare
Drumul făcut de tânărul şef pawnee până în satul său nu fu tulburat de nici un fel de întâmplare
neplăcută. Căci răzbunarea lui fusese deplină şi neîndoielnică. Pe terenurile de vânătoare pe care era
nevoit să le străbată nu mai rămăsese nici o singură iscoadă tetonă; astfel că şi călătoria grupului
condus de Middleton avu parte de linişte, ca şi cum ar fi făcut o simplă plimbare prin centrul Statelor
Unite. Îşi întrerupeau din când în când marşul numai pentru a preîntâmpina oboseala femeilor. Pe
scurt; se părea că indienii învingători nu mai păstrau nici cea mai mică urmă de cruzime după ce—şi
răpuseseră duşmanul şi acum păreau gata să prevină dorinţele cele mai ridicole ale acestui neam
hrăpăreţ, care le încălca în fiecare zi drepturile, silindu—i să devină, din acei mândri şi liberi oameni ai
vestului, nişte fugari rătăcitori.
Limitele povestirii noastre nu ne îngăduie să redăm pe de—a întregul intrarea triumfală a cuceritorilor
în satul lor. Entuziasmul tribului era tot atât de mare ca şi descurajarea de care fusese cuprins mai
înainte. Mamele se făleau cu moartea glorioasă a fiilor, nevestele arătau tuturor cicatricele de pe trupul
soţilor, iar fetele îi răsplăteau pe tinerii viteji prin cântece de triumf. Războinicii expuseră numaidecât
trofeele luate de la duşmani, aşa precum se desfăşoară steagurile în regiunile civilizate. Faptele de
arme ale războinicilor de odinioară, pe care le povestiseră bătrânii tribului, fură întunecate de gloria
acestei victorii proaspăt dobândite; iar Inimă—Tare, care se făcuse cunoscut prin isprăvile sale încă din
adolescenţă, fu proclamat în unanimitate drept cel mai vrednic şi cel mai neînfricat războinic pe care—
l dăruise vreodată
Wahcondah celor mai iubiţi copii ai lui, indienii pawnee.
Cu toate că Middleton îşi dădea seama că Inez se află în deplină siguranţă, se bucură nespus de mult
când îi văzu pe credincioşii şi îndrăzneţii lui artilerişti, care—l aşteptaseră în satul lupilor,
amestecându—se printre indieni şi întâmpinându—l cu uralele lor soldăţeşti.
Prezenţa soldaţilor, deşi puţini la număr, îi alungă din suflet orice urmă de nelinişte. Lucrul acesta îl
făcu stăpân pe mişcările sale, îi redădu demnitatea şi importanţa cuvenită, ajutându—l să învingă toate
greutăţile acelui drum lung ce trebuiau să—l străbată din satul indienilor pawnee până la fortul cel mai
apropiat.
Celor două fete, Inez şi Ellen, li se dădu o locuinţă aparte; şi chiar şi Paul se simţi foarte mulţumit că
se poate plimba fără nici o grijă printre locuinţele pieilor roşii, interesându—se cu multă discreţie de
viaţa lor casnică; şi vorbea cu multă bunăvoinţă şi înţelegere despre diferitele lor datini, iar uneori
încerca să se facă înţeles de gospodine, care—l priveau uimite, şi să le dea explicaţii în legătură cu
obiceiurile albilor.
Dar Paul, cu firea lui iscoditoare, nu—şi găsi nici un singur imitator printre indieni. Delicateţea şi
rezerva: lui Inimă—Tare se răspândiră şi printre ceilalţi lupi. Deşi curiozitatea pe care—o arătară
străinii cu privire la simplitatea obiceiurilor fu satisfăcută pe deplin, nici un singur picior de indian nu
fu lăsat să se apropie de locuinţele destinate albilor; aceştia fură lăsaţi să se odihnească după pofta
inimii şi potrivit propriilor lor obiceiuri.
Cântecele de veselie ale tribului continuară, cu toate acestea, până noaptea târziu; iar de pe
acoperişurile câtorva locuinţe se puteau auzi vocile războinicilor care povesteau faptele vitejeşti ale
lupilor şi gloria lor legendară.
Toţi indienii însă, deşi vegheaseră aproape toată noaptea, se sculară odată cu primele raze ale soarelui.
Entuziasmul care le luminase feţele cu o zi mai înainte făcuse loc unei expresii ceva mai potrivită cu
evenimentele care se pregăteau în clipele acelea.
Căci toată lumea înţelesese că feţele—palide, care se împrieteniseră aşa de mult cu şeful lor, erau pe
cale să—şi ia rămas bun de la trib. Soldaţii lui Middleton tocmiseră, încă înainte de sosirea acestuia în
satul indienilor, barca unui negustor păgubos; barca se şi găsea pe apă, gata să—şi primească pasagerii,
astfel că pregătirile pentru lunga lor călătorie puteau fi socotite ca şi încheiate.
Middleton aştepta clipa plecării cu oarecare temeri. Admiraţia cu care—o privea Inimă—Tare pe Inez
nu—i scăpase căpitanului, după cum nu—i putuse scăpa nici căutătura încărcată de dorinţe a lui
Mahtoree. Cunoştea, pe de altă parte, şi iscusinţa cu care—şi putea ascunde un sălbatic simţămintele,
aşa c—ar fi dat dovadă de o nemaipomenită slăbiciune dacă nu s—ar fi pregătit să preîntâmpine chiar
şi cele mai rele lucruri. Îşi instrui, deci, oamenii în mare taină, deşi pusese măsurile acestea pe seama
paradei militare prin care aveau de gând să—şi anunţe plecarea.
Se mustră însă singur atunci când văzu că tot tribul îi însoţeşte până la marginea apei; indienii nu
aveau nici un fel de armă, iar pe feţele lor se putea citi o sinceră părere de rău. După aceea, se adunară
roată în jurul străinilor şi al şefului lor, privind în linişte şi cu foarte mare atenţie ceea ce se petrecea.
Şi pentru că Inimă—Tare făcu semn că vrea să spună câteva cuvinte, iar indienii îşi arătară dorinţa de a
—l: asculta, trapper—ul se pregăti să slujească drept tălmaci. Atunci tânărul şef pawnee se adresă
supuşilor săi folosind limbajul obişnuit al indienilor, încărcat adică de metafore, începu prin a aminti
de vechimea seminţiei lor şi de gloria trecută. Vorbi apoi despre izbânzile obţinute la vânătoare şi pe
câmpul de luptă, despre felul în care au ştiut întotdeauna să—şi apere drepturile şi să—şi alunge
duşmanii.
Şi după ce spuse destul de multe lucruri pentru a—şi arăta respectul faţă de măreţia lupilor, trecu
numaidecât la rasa din care făceau parte străinii. Compară numărul fără sfârşit al acestora cu stolurile
păsărilor călătoare în anotimpul în care firea se trezeşte la viaţă, sau când aşteaptă, istovită, venirea
iernii. Şi, cu o delicateţe caracteristică pentru iscusinţa unui războinic indian, nu aduse nicidecum
vorba despre firea lacomă pe care o vădiseră atâţia albi în relaţiile lor cu pieile roşii.
Deoarece ştia că neîncrederea era adânc înrădăcinată în firea oamenilor din tribul său, Inimă—Tare
încercă să îmblânzească dorul de răzbunare al acestora, scuzându—i pe albi într—un fel cât se poate de
dibaci, dar nu de—a dreptul, ci pe ocolite; reaminti celor ce—l ascultau că înşişi lupii pawnee fuseseră
nevoiţi să alunge din satele lor o puzderie de indieni, netrebnici. Wahcondah însuşi îşi întorsese de
multe ori faţa de la oamenii roşii. Şi, fără îndoială că şi Marele Spirit al oamenilor albi îşi priveşte de
multe ori copiii cu ochi mânioşi. Căci cei ce se află în puterea răului nu se pot arăta niciodată viteji sau
cinstiţi, oricare ar fi culoarea pielii lor.
Îi rugă apoi pe tinerii lui să privească mâinile cuţitelor—lungi. Acestea nu erau goale ca ale unor
cerşetori flămânzi; dar nici nu erau pline de bogăţii, ca ale unor negustori prădalnici; cuţitele—lungi
erau, întocmai ca şi ei, războinici, şi purtau asupra lor arme de care ştiau să se folosească în chip
desăvârşit, şi erau demni să—i numească fraţi.
După aceea îşi îndreptă atenţia asupra căpeteniei străinilor. Acesta era unul din fiii Marelui lor Tată
Alb. El nu venise în prerie pentru a speria bizonii de pe întinsul păşunilor şi nici pentru a se face stăpân
pe vânatul indienilor. O mână de oameni răi îi răpise una dintre soţii; şi, fără îndoială, aceasta fusese
cea mai ascultătoare, cea mai blândă şi cea mai frumoasă dintre toate. Şi nu era nevoie decât ca tinerii
lui războinici să—şi deschidă bine ochii, şi vor vedea că spune numai şi numai adevărul. Iar acum,
după ce şeful alb şi—a găsit soţia, se pregăteşte să se întoarcă în mijlocul poporului său. El vrea să
spună însă străinilor că indienii pawnee sunt nişte oameni drepţi, şi că între cele două naţiuni va exista
întotdeauna un şir întreg de wampums. Aşa că toţi supuşii lui trebuiau să dorească străinilor o
întoarcere norocoasă în oraşele lor. Războinicii lupi ştiu cum trebuie să—şi primească duşmanul, dar şi
cum să cureţe de spini calea prietenilor.
Inima lui Middleton începuse să bată mult mai repede atunci când tânărul conducător indian pomeni
despre frumuseţea lui Inez, şi privirea lui cată plină de nerăbdare spre micul grup de artilerişti; dar
Inimă—Tare păru c—a uitat, din clipa aceea, c—a văzut vreodată o fiinţă aşa de suavă. Simţămintele
lui, dac—ar fi fost însufleţite vreodată de chipul, minunat al lui Inez, fură ascunse sub masca rece a
renunţării; apoi strânse mâna tuturor războinicilor albi, fără să—l uite nici pe cel mai neînsemnat
soldat, dar privirea lui nu se opri nici o clipă asupra celor două femei. Făcuse tot ce—i stătea în putinţă
pentru ca Ellen şi Inez să poată călători cât mai la largul lor, iar grija şi risipa aceasta de bunăvoinţă
trezi oarecare mirare printre războinicii lui; dar Inimă—Tare se feri să jignească orgoliul lor bărbătesc
şi prin altfel de atenţii acordate femeilor. Despărţirea fu deosebit de mişcătoare. Fiecare războinic lup
se arătă cât se poate de prevenitor, ca nu cumva războinicii străini să fie lipsiţi de grija ce li se cuvenea,
aşa că ceremonia aceasta dură destul de mult. În privinţa asta se făcu totuşi o excepţie, deşi afirmaţia
nu—i priveşte pe toţi indienii; iar excepţia aceasta îl privea pe doctorul Battius. Adevărul este că mare
parte din tinerii războinici pawnee nu găsiră de cuviinţă să—şi piardă vremea cu un om care avea o
profesie atât de îndoielnică; dar vrednicul naturalist găsi oarecare mângâiere în dovezile de preţuire pe
care i le arătară războinicii mai vârstnici; aceştia ajunseseră la concluzia că, deşi în timp de război nu
fusese de cine ştie ce folos, vraciul cuţitelor—lungi ar putea aduce mari servicii în timp de pace.
Când Middleton şi cu toţi ai lui se suiră în barcă, trapper—ul ridică o mică legătură de la picioarele lui,
îl fluieră pe Hector să vină mai aproape, apoi se aşeză. Artileriştii scoaseră uralele lor obişnuite, la care
tribul răspunse printr—un strigăt general, apoi barca fu împinsă spre mijlocul curentului şi începu să
alunece încet la vale.
Urmă după aceea un lung răstimp de tăcere, îmbibat cu oarecare melancolie. Cel dintâi vorbi trapper—
ul, ai cărui ochi, încărcaţi de tristeţe, trădau cât se poate de limpede părerile lui de rău.
—E un trib viteaz şi cinstit, rosti el, şi spun asta cu toată convingerea. Vai, căpitane, dacă ai fi văzut
cât bine şi cât rău sunt în stare să facă triburile pieilor roşii, ţi—ai putea da seama cât de mare preţ pun
ei pe un războinic viteaz şi curat la suflet! Ştiu că sunt oameni care—şi închipuie că un indian e numai
puţintel mai bun decât fiarele de pe câmpiile astea pustii. Adevărul e că trebuie să fii tu însuţi cinstit,
pentru a putea judeca cum trebuie cinstea celorlalţi. Nu încape îndoială că ei îşi cunosc duşmanii, şi nu
—şi dau nici cea mai mică osteneală să le arate dragoste şi încredere!
—Aşa trebuie să fie un adevărat bărbat, răspunse căpitanul, şi sunt sigur că nu le lipseşte nici una din
calităţile fireşti ale unui bărbat.
—Sigur că nu; puţine lucruri ar mai fi trebuit să le dăruiască natura! Dar cel care n—a văzut decât un
singur indian în viaţa lui nu poate cunoaşte cu adevărat firea lor, ba nici chiar dac—a văzut un trib
întreg; aşa după cum nimeni nu—şi poate da seama de culoarea penelor dacă n—a văzut în viaţa lui
decât o singură cioară. Acum, prietene cârmaci, îndreaptă barca spre bancul acela de nisip de—acolo!
—De ce? întrebă Middleton. Suntem purtaţi de—un curent foarte repede, iar dacă vom acosta, îl vom
pierde.
—Oprirea va fi de scurtă durată, răspunse bătrânul, punând el însuşi mâna pe cârmă. Cârmaciul îşi
dădu seama că bătrânul avea destulă influenţă asupra căpitanului şi că acesta n—avea de gând să i se
opună; şi mai înainte de—a fi avut timpul necesar să ceară vreo lămurire, botul bărcii atinse malul.
—Căpitane, reluă trapper—ul, începând să—şi desfacă legătura cu cea mai mare chibzuială şi într—un
fel care dovedea că—i face plăcere să mai zăbovească; vreau să—ţi propun o mică afacere. Nu—i cine
ştie ce afacere, asta—i drept; dar e cea mai bună afacere pe care ţi—o poate propune înainte de
despărţire un om ce nu mai poate mânui arma cu dibăcia lui de odinioară şi care nu—i nimic altceva
decât un biet trapper.
—Despărţire! se desprinse cuvântul, asemenea unui ecou, de pe buzele tuturor celor ce împărţiseră nu
de mult primejdiile laolaltă cu el şi care profitaseră de experienţa şi grija lui.
—Ce dracu, bătrâne trapper, ai de gând s—ajungi la aşezăminte pe jos, cu toate că poţi face drumul
ăsta cu barca şi încă numai în jumătate din timpul care ţi—ar trebui ca să mergi pe spinarea măgarului
dăruit de doctor lui Inimă—Tare?
—Aşezăminte! Ei, băiete, e multă vreme de când mi—am luat rămas bun de la zădărnicia şi de la
deşertăciunile oraşelor şi ale satelor.
—Nu m—am gândit c—o să ne despărţim, răspunse Middleton şi—şi întoarse privirea spre fetele pline
de compătimire ale prietenilor săi, încercând, în felul acesta, să scape de senzaţia aceea de apăsare care
—l cuprinse; dimpotrivă, am sperat că ne vei întovărăşi până acolo unde, fac cea mai solemnă
făgăduială, nu vei duce lipsă de absolut nimic din ceea ce ţi—ar putea face viaţa mai uşoară.
—Da, tinere, te cred; nu ţi—ai face decât datoria; dar ce preţ au sforţările unui om faţă de uneltirile
celor răi? Dar ce preţ are bogăţia fără mulţumire? În faţa mea, oricum, nu se mai află decât puţin timp;
şi nădăjduiesc că nu poate fi socotit drept păcat pentru un om care—a trăit cât se poate de cinstit
optzeci de ierni şi de veri, să—şi petreacă şi puţinele ceasuri ce i—au mai rămas în mulţumire şi tihnă.
Dacă socoţi, căpitane, c—am făcut o faptă rea venind aşa de departe cu tine, ca apoi să te părăsesc,
trebuie să recunoşti că motivul care m—a îndemnat la asemenea lucru n—are nimic josnic în el. Cu
toate că m—am obişnuit să trăiesc în singurătate, trebuie să mărturisesc că simţirea mea, la fel ca şi
pielea, e întocmai ca a unui alb. Dar nu cred c—ar fi prea potrivit pentru lupii pawnee să vadă cum
cade pradă slăbiciunii un bătrân războinic, în clipa când se va despărţi pentru totdeauna de cei pe care
—i iubeşte, cu toate că n—are puterea să—i poruncească inimii să meargă cu ei în aşezăminte !
—Ascultă, bătrâne trapper, spuse Paul, dregându—şi cu mare greutate glasul. Vreau să fac şi eu o
afacere cu tine, fiindcă te—am auzit vorbind despre afaceri; vreau să—ţi ofer, adică, jumătate din
coliba mea, chiar dac—ar fi vorba de partea cea mai mare; cea mai dulce şi cea mai curată miere pe
care—o poate da salcâmul sălbatic; mâncare de ajuns întotdeauna când şi când o bucată de vânat sau,
mai bine zis, câte o bucată de cocoaşă de bivol — căci am de gând să fac cât mai des cunoştinţă cu
animalul ăsta — gătită aşa cum s—or pricepe mai bine mâinile unei Ellen. Wade, deşi îşi va schimba
numele curând; şi toate astea împreună cu primirea pe care un om cu bun simţ înţelege s—o facă
prietenului său cel mai bun; sau, în cazul de faţă, propriului său tată. Iar pentru toate astea tu ne vei
dărui, atunci când vei găsi de cuviinţă, câte una din vechile tale povestiri, sau câte un sfat potrivit cu
împrejurările laolaltă cu tovărăşia ta, atâta timp cât îţi va face plăcere.
—Bine, bine, băiete, răspunse bătrânul scotocind prin traistă; ai vorbit, cinstit, dar eu deşi îţi sunt
recunoscător, trebuie să spun nu, căci aşa ceva nu se poate; nu, asta nu se poate în ruptul capului!
—Venerabile vânător, rosti doctorul Battius, sunt anumite obligaţii pe care le are orice om faţă de
societate şi de natura umană. Şi a venit timpul să te întorci printre cei de—un neam cu tine, ca să
împărtăşeşti parte din cunoştinţele şi experienţele dobândite în decursul unei vieţi întregi petrecute în
mijlocul naturii; aceste cunoştinţe, deşi ar putea fi greşite din pricina ideilor tale preconcepute, se vor
dovedi cât se poate de folositoare celor pe care, după cum spui, va trebui să—i părăseşti în curând şi
pentru totdeauna.
—Prietene doctor, răspunse trapper—ul, uitându—i—se drept în ochi; după cum n—ar fi prea uşor să
judeci firea unui şarpe cu clopoţei uitându—te la făptura unei gazele, tot aşa de greu e să vorbeşti şi de
foloasele pe care le—ar putea aduce un om, gândindu—te numai la nevoile altora. Ai şi tu cu ce te
lăuda, şi nici prin gând nu—mi trece să—ţi pun însuşirile la îndoială. Dar în ceea ce mă priveşte,
Dumnezeu m—a făcut să preţuiesc mai mult fapta decât vorba, şi de aceea cred că nu greşesc când îmi
închid urechile auzind ceea ce mă pofteşti să fac.
—Şi cu asta, gata, interveni Middleton, am auzit şi am văzut atâtea lucruri în ceea ce—l priveşte pe
omul acesta nemaipomenit, încât îmi dau seama că nimic nu—i va putea schimba hotărârea luată. Întîi
îţi vom asculta dorinţele, prietene, iar după aceea vom vedea ce se va putea face ca să fii cât mai
mulţumit cu putinţă.
—E un lucru mărunt, căpitane, răspunse bătrânul, reuşind în cele din urmă să—şi desfacă legătura; un
lucru mic şi fără însemnătate, faţă de ceea ce am fost eu obişnuit să ofer într—o afacere; dar e cel mai
preţios lucru pe care—l am, aşa că nu trebuie să—l priviţi cu dispreţ. Aici se află pieile a patru castori
pe care i—am prins cu vreo lună înainte de—a ne fi întâlnit, iar dincoace, e una de urs—spălător, ce nu
preţuieşte prea mult, dar face ca balanţa să nu stea chiar aşa de ridicată în partea mea.
—Şi ce vrei să faci cu ele?
—Le dau drept schimb. Nemernicii aceia de tetoni; Dumnezeu să mă ierte pentru că i—am învinovăţit
pe nedrept pe indienii konza, mi—au furat cele mai bune capcane, silindu—mă să născocesc fel de fel
de cârpăceli; şi dacă viaţa mea s—ar mai prelungi încă un anotimp, apoi asta înseamnă că voi avea de
trecut o iarnă foarte grea. Aşa că vă rog să luaţi pieile astea şi să le daţi vreunui ins care se
îndeletniceşte şi el cu întinderea curselor, vreunui alt trapper adică, căci sunt sigur că veţi întâlni destui
puţin mai încolo, şi spuneţi—i să trimită capcanele, pe numele meu, în satul lui Inimă—Tare. Dar luaţi
seama ca să fie însemnate cu semnul meu: litera N, alături de urechea unui câine şi de trăgaciul unei
carabine. Şi nu se află nici un indian care să—mi pună drepturile la îndoială. Iar pentru toată osteneala
asta, am prea puţine lucruri cu care să vă răsplătesc, în afară de mulţumirile mele, numai dacă prietenul
meu, căutătorul de miere, n—ar vrea să primească pielea de urs—spălător şi să ia asupra lui toată
povestea asta.
—Dacă voi lua—o, să nu fiu..
Gura lui Paul fu astupată de mâna drăgălaşă a lui Ellen, aşa că fu nevoit să—şi înghită restul frazei.
—Bine—bine, răspunse cu blândeţe bătrânul. Trag nădejde că propunerea mea nu—i o jignire prea
mare. Ştiu că pielea unui urs—spălător nu preţuieşte cine ştie cât, dar nici ceea ce cer eu în schimb nu
—i un lucru prea greu.
—Ai înţeles cu totul greşit ce—a vrut să spună prietenul nostru, îl întrerupse Middleton, care
observase că Paul se uita în toate părţile numai acolo unde trebuie nu; şi nici nu era în stare să se apere.
El n—a vrut să spună că refuză să—ţi îndeplinească dorinţa ci că, dimpotrivă, refuză orice fel de
răsplată. Dar nu mai e nevoie să vorbim despre asta; e de datoria mea să mă îngrijesc ca tot ceea ce—ţi
datorăm, în semn de recunoştinţă pentru cele făcute pentru noi toţi, să fie îndeplinit până la capăt şi ca
toate nevoile tale să fie preîntâmpinate.
—Ce? spuse bătrânul şi—l privi întrebător pe căpitan, cerându—i, în felul acesta, să se explice.
—Totul va fi precum doreşti. Pune pieile în bagajele mele.
Ne vom tocmi pentru tine aşa cum ne—am tocmi pentru noi.
—Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, căpitane ! Bunicul tău era darnic la suflet şi—avea o minte limpede; şi
nu pe degeaba l—au numit indienii delaware Mână—Deschisă. Aş dori acum, aşa cum am fost
obişnuit să fac şi altădată, să—i pot trimite doamnei tale câteva blănuri gingaşe, pentru gulere şi haine,
ca să vă arăt că ştiu cum se răspunde la bunăvoinţă. Dar să nu vă aşteptaţi la asemenea lucru, căci sunt
prea bătrân ca să mai pot făgădui ceva. Totul va fi după cum va crede de cuviinţă Cel de Sus. Nu vă
pot dărui nimic mai mult, deşi aş fi vrut, căci n—am trăit atâta în ţinuturile astea sălbatice ca să fi uitat
purtările unui adevărat gentleman.
—Ascultă, bătrâne trapper, strigă căutătorul de miere, lovind puternic cu mâna în palma deschisă a
celuilalt, am să—ţi spun două lucruri. Întâi, că prietenul nostru căpitanul a lămurit cât se poate de bine
ceea ce avusesem de gând să spun; şi al doilea, că, dacă—ţi lipseşte vreo piele, fie pentru folosinţa ta,
fie pentru a o trimite peste hotare, este una care—ţi stă tot timpul la dispoziţie : pielea unuia Paul
Hover.
Bătrânul răspunse şi el la această strângere de mână şi începu să râdă în felul lui aparte, adică în
desăvârşită linişte.
—Cred că n—ai fi bătut palma pentru aşa ceva, băiete; atunci când în jurul tău se aflau zgripţuroaicele
acelea tetone, înarmate cu cuţitele lor, spuse el. Ah, eşti în plină tinereţe, în plină forţă şi fericire, dar
vezi de mergi pe calea cinstei. Apoi expresia feţei lui aspre se schimbă brusc, devenind îngândurată şi
serioasă. Vino încoace, băiete, spuse el şi, apucându—l de unul din nasturi, îl trase spre mal şi începu
să—i vorbească în mare taină: — Multe lucruri am spus despre bucuriile şi cinstea pe care ţi le
dăruieşte viaţa petrecută în păduri şi la hotare. Nu vreau să—ţi spun acum că ceea ce ai auzit n—ar fi
adevărat; numai că oamenii au firi deosebite, şi unii din ei au nevoie de—o anumită îngrijire. Ai strâns
la pieptul tău o copilă bună şi blândă, aşa că e de datoria ta să ţii seama şi de ea, nu numai de tine, când
vă veţi orândui viaţa. Văd că nu prea simţi îndemnul să trăieşti în aşezăminte, dar, după biata mea
judecată, fata va înflori mai curând în razele soarelui din luminişuri decât în bătaia vânturilor din
prerie. Aşa că uită ceea ce ai auzit de la mine în legătură cu frumuseţea vieţii trăită în singurătate, ceea
ce nu înseamnă că vorbele mele n—ar fi adevărate, şi întoarce—ţi privirea spre drumurile din inima
ţării.
Paul nu putu răspunde decât tot printr—o strângere de mână, care i—ar fi făcut să scoată gemete de
durere pe cei mai mulţi dintre bărbaţi; dar asupra muşchilor căliţi ai trapper—ului, ea nu avu altă
urmare decât aceea de a—l face să râdă şi a da din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună c—a luat
strângerea aceasta de mână drept o făgăduială că Paul va ţine seama de sfatul primit. După aceea,
trapper—ul îşi întoarse faţa de la tovarăşul său, aspru dar cu o inimă de aur, şi chemându—l pe Hector
din barcă, rămase pe gânduri, ca şi cum ar fi vrut să mai spună câteva cuvinte.
—Căpitane, continuă el în cele din urmă, ştiu că atunci când un biet om nevoiaş vorbeşte despre credit,
foloseşte un cuvânt tare gingaş, dac—ar fi să ne luăm după obiceiurile lumii; şi cind un om bătrân
vorbeşte despre viaţă, vorbeşte despre un lucru pe care nu—l va mai avea niciodată: cu toate astea, a
mai rămas ceva despre care aş vrea să—ţi vorbesc, şi asta nu atât în legătură cu mine, cât în legătură cu
altcineva. Iată—l pe Hector, un căţel bun şi credincios, care—a trecut de multă vreme marginea
hărăzită vieţii unui câine; şi el, ca şi stăpânul său, se îngrijeşte mai mult de bunăstarea lui decât de
orice alt lucru. Dar creatura asta are şi ea simţămintele ei, întocmai ca orice suflet de creştin. S—a
întovărăşit în timpul din urmă cu cineva din neamul lui, ceea ce—i face mare bucurie, aşa că vă aduc la
cunoştinţă că m—ar durea foarte mult să despart perechea aşa de repede. Dacă ţii aşa de mult la câinele
tău, voi încerca să ţi—l trimit înapoi în primăvară, rugându—te să mi—l împrumuţi numai peste iarnă.
Cred că nici câinele meu nu va mai duce—o mult după ce va ieşi din iarnă, şi judecata mea nu dă greş
niciodată când e vorba de lucruri din astea, căci am văzut plecându—mi nenumăraţi prieteni, cu toate
că Dumnezeu n—a dat încă poruncă îngerilor săi să—mi rostească numele cu glas tare.
—Ia—l, ia—l, strigă Middleton, ia tot, ia orice doreşti! Atunci, printr—un fluierat, bătrânul îl chemă la
mal şi pe câinele cel tânăr; după aceea porni să—şi ia cel din urmă rămas bun. Puţine vorbe s—au
rostit cu prilejul acesta. Trapper—ul dădu mâna cu toţi, şi asta în chip solemn, adresându—le tuturor
cuvinte pline de căldură şi prietenie. Middleton amuţise, prefăcându—se că—şi caută ceva prin bagaje.
Paul începuse să fluiere din răsputeri, iar Obed se despărţi de bătrân într—un fel care aducea mai
curând cu o deznădăjduită hotărâre filozofică. După ce—şi luă rămas bun de la toată lumea, bătrânul
împinse barca spre mijlocul curentului cu propria lui mână, dorindu—le ca Dumnezeu să—i ajute să
ajungă la capătul călătoriei lor cât mai repede. Şi—apoi, nici o vorbă, nici o singură mişcare de vâsle
până ce fură nevoiţi să cotească; iar atunci nu—l mai putură zări pe trapper. Îl lăsară pe malul apei,
rezemat în carabină, cu Hector încolăcit la picioare, în timp ce câinele celălalt alerga în jurul movilelor
de nisip, zburdalnic la anii lui tineri şi plini de vigoare.
CAPITOLUL XXXIV
Mi s—a părut c—aud un glas.

Shakespeare
Nivelul apei era în creştere, iar barca zbura la vale asemenea unei păsări purtată de iuţeala curentului.
Călătoria se dovedise norocoasă şi fusese făcută în foarte scurt timp; datorită râurilor acelora iuţi,
drumul durase de trei ori mai puţin decât dacă s—ar fi mers pe uscat. Trecând dintr—un râu într—
altul, aşa cum venele corpului omenesc comunică între ele şi ajung până la cele mai de seamă canale
purtătoare de viaţă, călătorii noştri au ajuns până la artera principală a apelor din vest şi au debarcat,
sănătoşi şi teferi, chiar în faţa casei tatălui lui Inez.
Bucuria lui don Augustin şi încurcătura în care a fost pus cuviosul frate Ignatius e uşor de imaginat.
Cel dintâi a ridicat şi el rugi de mulţumire cerului, dar n—a plâns. Blânzii locuitori ai acelui oraş de
provincie erau mult prea bucuroşi ca să mai pună şi întrebări asupra felului în care s—a ajuns la un
sfârşit atât de fericit; şi, nu după multă vreme, toată lumea era convinsă că mireasa lui Middleton
fusese răpită de un răufăcător, dar că a fost eliberată din mâinile acestuia şi redată familiei cu ajutorul
câtorva prieteni devotaţi. Mai erau, fără îndoială, şi unii ce se arătau destul de neîncrezători auzind
asemenea explicaţie, dar aceştia nu şi—au împărtăşit părerile decât între cei patru pereţi ai casei,
bucurându—se doar de răsplata cu totul dezinteresată pe care o încearcă un avar atunci când îşi
priveşte, în taină, comorile.
Pentru a da şi vrednicului preot prilej de bucurie, Middleton îi încredinţă misiunea de a—l uni pe Paul
cu Ellen.
Paul primi bucuros ca această ceremonie să fie săvârşită, căci îşi dădu seama că toţi prietenii lui pun
mare preţ pe asemenea lucru; dar câtva timp după asta îşi duse mireasa în ţinutul Kentucky, sub cuvânt
că trebuie să facă unele vizite, cerute de obiceiul pământului, nenumăraţilor membri ai familiei Hover.
Odată ajuns acolo, folosi prilejul pentru a—şi legaliza căsătoria cu ajutorul unui judecător de pace, o
veche cunoştinţă, în destoinicia căruia avea mai multă încredere decât în a oricărui slujitor al Bisericii
romane. Ellen, care—şi dădea foarte bine seama că e nevoie de multă răbdare pentru a îngrădi o fire
atât de nărăvaşă ca cea a tovarăşului ei de viaţă, nu se împotrivi acestui dublu legământ, aşa că toată
lumea se arătă mulţumită.
Importanţa socială pe care a căpătat—o Middleton în provincia respectivă în urma căsătoriei sale cu
fiica unui proprietar atât de avut ca don Augustin, importanţă la care se adăugau şi meritele sale
personale, atrase atenţia guvernului. Şi peste puţină vreme i s—au încredinţat numeroase şi mari
însărcinări, acordându—i—se toată încrederea, lucru care—l înălţă în stima concetăţenilor săi şi—i
dădu, totodată, şi prilejul de a—şi arăta bunăvoinţa faţă de ei.
Căutătorul de miere se bucură de favoarea lui Middleton printre cei dintâi. Căci nu era prea greu să
găseşti o slujbă potrivită unui om cu calităţile lui Paul, într—o societate care se afla în stadiul acela
specific de dezvoltare de acum douăzeci şi trei de ani. Strădaniile lui Middleton şi ale lui Inez, care
lucra în numele soţului ei, susţinute cu căldură şi înţelepciune de către Ellen, izbutiră, în decursul
timpului, să aducă o mare şi binefăcătoare schimbare în caracterul lui Paul. Aşa că, nu după mult timp,
deveni proprietar de pământ, apoi cultivator cu greutate, iar în cele din urmă demnitar al oraşului.
Prin creşterea treptată a avutului său, fapt care, în republica noastră, oricât ar fi de straniu, face să
crească în aceeaşi măsură cunoştinţele şi respectul de sine, Paul a urcat scara onorurilor treaptă cu
treaptă; şi aceasta până când soţia sa avu marea fericire să vadă că pe copiii ei nu—i mai pândeşte
primejdia întoarcerii la starea de la care porniseră părinţii lor.
Paul se numără, astăzi, printre membrii ramurei inferioare în legislaţia statului; şi—a câştigat oarecare
faimă prin discursurile pe care le rosteşte; acestea aduc o undă de bună dispoziţie printre membrii
acelei instanţe atât de cumpătate, căci, întemeiate pe o solidă cunoaştere a regiunii respective, au acel
merit ce lipseşte cu totul discursurilor mult mai subtile, rostite aproape, zilnic de anumiţi politicieni în
asemenea adunări. Dar roadele acestea îmbelşugate fură culese târziu de tot, după un lung şir de ani şi
după multe necazuri.
Middleton, care ocupă, potrivit unei educaţii mult diferită de a lui Paul, un post foarte important în
legislaţia superioară, este izvorul de unde ne—am adăpat cât am putut mai mult pentru adunarea
informaţiilor necesare alcătuirii povestirii de faţă. În cele din urmă a adăugat şi o scurtă istorisire a
vizitei ulterioare pe care a făcut—o în prerie; vizita aceasta, credem, noi, ar fi cea mai bună încheiere,
a întâmplărilor povestite mai înainte.
În toamna anului ce urmă după evenimentele relatate până acum, tânărul Middleton, aflându—se încă
în armata ţării, se găsea pe apele fluviului Missouri, la un punct nu prea îndepărtat de aşezările
indienilor pawnee. Şi cum în momentul acela datoria nu—l chema în altă parte, şi cum Paul, care îl
întovărăşea, era nerăbdător să facă asemenea călătorie, se hotărî să—şi ia calul şi să străbată ţinutul
pentru a—l vizita pe stăpânitorul acestuia şi pentru a se interesa de soarta prietenului său, trapper—ul.
Dar era urmat de o suită numeroasă, potrivit funcţiei şi rangului său, aşa că drumul a fost destul de
anevoios, căci trebuia să biruie felurite greutăţi şi lipsuri, cu toate că nu mai avea de întâmpinat
pericolele şi spaima care—i însoţiseră pe călătorii noştri prima dată.
Când fură la o distanţă potrivită, îi trimise lui Inimă—Tare un sol indian dintr—un trib prieten, ca să—
şi anunţe sosirea. În timpul acesta, Middleton îşi continua drumul în pas domol, pentru ca vestea să
poată ajunge, aşa cum se cuvenea, mai înainte de sosirea lui. Spre mirarea călătorilor însă, solia rămase
fără răspuns.
Trecu oră după oră, străbătură milă după milă, dar nu văzură nici cel mai mic semn c—ar fi aşteptaţi
cu onorurile cuvenite, ba nici măcar că vor fi primiţi cu bunăvoinţă, în cele din urmă cavalcada, în
fruntea căreia călăreau Middleton şi Paul, coborî platoul înalt, unde zăboviră timp destul de îndelungat,
şi ajunse într—o câmpie cu vegetaţia bogată, ce se întindea până la satul lupilor.
Soarele sta să apună, şi un mănunchi de raze aurii se răspândiseră peste tot, învăluind întinderile
necuprinse în culorile şi nuanţele acelea strălucitoare, cu care imaginaţia omului înfrumuseţează, de
obicei, scenele cele mai impresionante.
Herghelii de cai şi de catâri păşteau netulburate de nimeni pe acele imense pajişti naturale sub paza
câtorva tineri pawnee. Paul arătă numaidecât spre silueta lui Asinus. Măgarul doctorului Obed se
îngrăşase, blana îi lucea de curăţenie şi părea că trăieşte în deplină mulţumire. Stătea în mijlocul
câmpiei cu urechile lipite de cap şi cu ochii închişi, părând că meditează asupra existenţei sale prezente
şi a privilegiilor de care se bucura.
Grupul călătorilor noştri trecu destul de aproape de unul din tinerii pawnee, cărora li se încredinţase o
sarcină atât de importantă ca paza celei mai de seamă bogăţii a tribului. Băiatul auzi tropotul cailor şi
—şi aruncă privirea spre grupul călăreţilor, dar în loc să dea vreun semn de curiozitate sau de teamă,
privirea lui se întoarse numaidecât către sat.
—Se petrec lucruri curioase, şopti Middleton, destul de rănit în amorul său propriu, căci socotea că
purtarea indienilor nu vădea numai un nemărginit dispreţ faţă de rangul său, dar era totodată şi o
ofensă adusă lui însuşi.
—Băiatul acela a auzit de venirea noastră, căci altfel s—ar fi repezit să—şi vestească tribul şi, cu toate
astea, abia binevoieşte să ne onoreze cu o privire. Controlaţi—vă armele, oameni buni; s—ar putea s—
avem nevoie de ele.
—În privinţa asta, căpitane, cred că greşeşti, răspunse Paul, dacă se află cinste prin preriile astea,
atunci o vei găsi la vechiul nostru prieten, Inimă—Tare; nu poţi judeca un indian după legile unui alb.
Priveşte! nu suntem cu totul trecuţi cu vederea, căci iată un grup care vine în întâmpinarea noastră,
deşi e cam ponosit la înfăţişare, iar despre număr, nici să nu mai vorbim!
Paul avea deplină dreptate. Căci se zări, într—adevăr, un grup de călăreţi care ocolea tocmai un desiş
de mărăcini şi se îndrepta, străbătând câmpia de—a curmezişul, drept spre ei. Indienii înaintau încet şi
cu multă demnitate. Când ajunseră mai aproape, călăreţii noştri văzură în fruntea grupului de indieni
pe însăşi conducătorul lupilor, înconjurat de—o duzină de tineri războinici. Erau complet neînarmaţi şi
nu purtau nici acele podoabe sau pene prin care indienii îşi arătau respectul faţă de oaspeţi, cât şi
propriul lor rang.
Întâlnirea fu prietenoasă, deşi cât se poate de reţinută. Middleton, care ţinea foarte mult ca ceilalţi să—
i dea consideraţia cuvenită, bănui c—ar fi la mijloc o anumită influenţă a agenţilor canadieni, aşa că se
văzu nevoit să se poarte cu răceală, ceea ce nu avea nici o legătură cu adevăratele lui sentimente. Nu
era uşor să înţeleagă purtarea indienilor pawnee. Calmi, demni, şi cu toate acestea departe de a fi prea
distanţi, dădeau dovadă de o anumită politeţe, dar şi de multă rezervă, atitudine la care zadarnic ar fi
năzuit atâţia diplomaţi ai unor ţări mult mai civilizate.
Cele două grupuri de călăreţi îşi continuarea astfel calea spre aşezările indiene. Middleton avu timp, în
cursul drumului ce le mai rămăsese de făcut, să se gândească la tot ce i—ar fi putut hotărî pe indieni să
le facă o primire atât de stranie. Cu toate că era întovărăşit de un interpret oficial, cei doi şefi se
salutară în aşa fel, încât nu mai fu nevoie de serviciile acestuia.
De douăzeci de ori îşi întoarse căpitanul privirea spre vechiul său prieten, încercând să înţeleagă de ce
faţa acestuia e atât de rigidă. Dar toate strădaniile şi toate presupunerile se dovediră la fel de
nefolositoare. Ochii lui Inimă—Tare erau neclintiţi, fermi şi oarecum îngrijoraţi. Nu vorbea şi nici nu
înclina să—şi îmbie musafirii la vorbă; aşa că Middleton fu nevoit să facă acelaşi lucru şi să aştepte
explicaţiile cuvenite la timpul lor.
Când intrară în aşezăminte, văzură, strânşi într—o piaţă deschisă, pe mai toţi locuitorii acestora,
aşezaţi potrivit vârstei şi rangului fiecăruia. Indienii formau un cerc larg, iar în mijloc se aflau vreo
duzină din şefii cei mai de vază ai tribului. Inimă—Tare făcu, apropiindu—se, un semn cu mâna; iar
când masa aceea de trupuri se dădu la o parte, deschizându—le drum, tânărul războinic trecu prin
mijlocul lor călare, urmat de toţi cei care îl întovărăşeau. Apoi descălecară, şi după ce caii fură duşi în
altă parte, străinii se văzură înconjuraţi de vreo mie de feţe grave şi serioase, dar primitoare.
Middleton privi de jur împrejur cu îngrijorare crescândă, fiindcă nu se auzea nici un strigăt, nici un
cântec şi nici o singură exclamaţie de bun—venit, deşi se afla în mijlocul unui trib de care, nu de mult,
se despărţise cu multă părere de rău. Sentimentul acesta de nelinişte, ca să nu—i spunem de teamă, era
împărtăşit de toţi oamenii din suită. Dar îngrijorarea din ochii oamenilor săi se preschimbă numaidecât
în hotărâre, aşa că fiecare bărbat începu să—şi pipăie arma în linişte, asigurându—se că e gata
pregătită să—i vină în ajutor dac—ar fi avut nevoie de sprijinul ei. Dar nu observară nici cel mai mic
semn de duşmănie din partea gazdelor. Inimă—Tare îi rugă, pe Middleton şi pe Paul, să—l urmeze
către grupul de oameni care se zărea în centrul cercului. Şi în locul acela vizitatorii aflară răspuns la tot
ceea ce le dăduse până atunci motive de îngrijorare.
Bătrânul trapper stătea pe un fel de jilţ primitiv, alcătuit cu multă pricepere însă, pentru a—i susţine
trupul într—o poziţie demnă şi în acelaşi timp comodă. Fu de ajuns o singură privire doar, şi vechii lui
prieteni îşi dădură seama că bătrânul era pe cale să—şi plătească cel din urmă tribut faţă de natură.
Ochii, sticloşi, erau fixaţi în gol şi păreau lipsiţi de orice expresie. Trăsăturile îi erau puţin răvăşite şi
mult mai pronunţate ca înainte; dar acestea erau singurele schimbări în ceea ce privea persoana lui
fizică. Sfârşitul, care se apropia, nu putea fi pus pe socoteala vreunei boli, ci numai pe socoteala unei
slăbiri treptate şi destul de blânde a forţelor sale. E drept că suflarea vieţii mai zăbovea în trupul lui
lipsit de vlagă, gata uneori să—l părăsească, însufleţind apoi iarăşi chipul lui sfârşit, ca şi cum nu s—ar
fi îndurat să plece din lăcaşul acela neîntinat de nici un viciu şi de nici un fel de boală. Nu e nevoie de
o imaginaţie prea aprinsă ca să—ţi dai seama că spiritul plutea în jurul buzelor nemişcate ale
bătrânului pădurar, refuzând să părăsească trupul, care—i fusese atâta timp locuinţă cinstită şi
cuviincioasă.
Era aşezat în aşa fel, încât lumina soarelui ce cobora spre apus cădea peste faţa lui gravă. Avea capul
gol, iar buclele argintii ale părului lui lung şi subţire fluturau în bătaia brizei de seară. Puşca îi era
aşezată pe genunchi, iar celelalte unelte de vânătoare alături de el, ca să—i fie la îndemână. Între
genunchi se afla trupul unui câine, cu capul lipit de pământ, ca şi cum ar fi dormit; iar poziţia lui era
aşa de firească, încât Middleton fu nevoit să se uite încă o dată la el, pentru a—şi da seama că nu era
decât blana lui Hector, dar împăiată de indieni cu atâta pricepere şi dragoste, încât dădea iluzia unui
animal viu. Câinele lui Middleton se juca nu prea departe, cu copilul frumoasei Tachechana şi al lui
Mahtoree. Până şi tânăra mamă se afla prin preajmă, ţinând în braţe o nouă progenitură, care se putea
mândri cu o paternitate nu mai puţin onorabilă, aceea a lui Inimă—Tare. Le Balafre stătea în
apropierea trapper—ului, iar trupul lui vădea că şi plecarea lui va avea loc în curând. Ceilalţi
războinici din centrul cercului celui mare erau oameni în vârstă, care se apropiaseră, pesemne, pentru a
vedea în ce fel va trebui să pornească la cea mai lungă dintre călătorii un războinic drept şi neînfricat.
Bătrânul trapper culegea, printr—o moarte paşnică şi liniştită, răsplata unei vieţi cu totul deosebite în
ceea ce priveşte cumpătarea şi vrednicia. Vigoarea organismului său rezistase, într—un fel, până la
urmă. Iar declinul, atunci când venise, fusese fulgerător şi fără să—i pricinuiască vreo suferinţă. Se
dusese la vânătoare cu bărbaţii tribului toată primăvara, ba chiar şi o bună bucată din vară când, brusc,
membrele lui refuzaseră să—i mai dea ascultare. Slăbiciunea pusese stăpânire pe întreaga lui fiinţă, iar
indienii pawnee crezuseră că—şi vor pierde foarte curând sfetnicul pe care începuseră să—l iubească
şi să—l respecte cu toţii. Dar, aşa cum am mai spus, nemuritorul locuitor ce hălăduise în trupul
bătrânului trapper nu părea grăbit să—şi părăsească lăcaşul. Flacăra vieţii pâlpâia numai, dar de stins
nu se stingea.
În dimineaţa zilei în care sosise Middleton, bătrânul trapper se mai învioră puţin. Buzele articulară din
nou o parte din maximele lui atât de înţelepte, iar ochii lui recunoşteau din când în când vechii prieteni.
Dar înviorarea aceasta de—o clipă se dovedi numai un scurt şi ultim contact cu lumea al unui om care
îşi luase de multă vreme rămas bun de la ea.
După ce—şi rândui oaspeţii în faţa muribundului, Inimă—Tare păstră un scurt răstimp de tăcere,
pricinuit atât de întristare cât şi de convenienţe, apoi se plecă puţin înainte şi întrebă:
—Aude oare tatăl meu vorbele fiului său?
—Vorbeşte, răspunse trapper—ul, cu un glas care venea parcă din adâncul pieptului, dar îngrozitor de
limpede datorită tăcerii de moarte din jur. Sunt pe cale de—a părăsi satul lupilor, şi în curând n—o să
—ţi mai aud vocea.
—Să n—aibă nici o grijă înţeleptul nostru şef pentru călătoria sa, continuă Inimă—Tare, cu asemenea
zel, că uită, pentru moment, că mai sunt şi alţii care vor să schimbe câteva cuvinte cu părintele, lui
adoptiv; o sută de lupi îi vor curăţa drumul de spini.
—Tinere pawnee, eu mor aşa cum am trăit, ca un creştin, reluă trapper—ul, cu o nouă forţă în glas,
care avu acelaşi efect răscolitor asupra celor de faţă, ca şi sunetul unei trompete ce se înalţă liber şi pe
neaşteptate în văzduh, după ce mai înainte se auzea anevoie şi de la mari depărtări; aşa cum am venit
pe lume, aşa vreau s—o şi părăsesc. În faţa Marelui Spirit al poporului mei nu e nevoie nici de cai, nici
de arme. El cunoaşte culoarea feţei mele şi îmi va judeca faptele potrivit darurilor care mi—au fost
hărăzite.
—Tatăl meu va spune tinerilor mei războinici câţi mingo a răpus şi ce fapte de vitejie şi de dreptate a
săvârşit, ca să le fie drept pildă.
—Glasul unui om care se laudă nu—i auzit niciodată în cerul unui om alb, răspunse cu solemnitate
bătrânul. Marele Spirit cunoaşte toate faptele mele. Ochii Lui sunt întotdeauna deschişi. Şi faptele
mele bune şi le va reaminti; iar dacă am greşit, nu—şi va uita pedeapsa, cu toate că va avea îndurare de
mine. Nu, fiule, o faţă palidă nu se poate lăuda singură, şi nici nu poate nădăjdui că laudele acestea vor
fi primite de Dumnezeul căruia i se închină.
Puţin dezamăgit, tânărul conducător păşi cu modestie la o parte, făcând loc şi celorlalţi să se apropie.
Middleton apucă una din mâinile trapper—ului şi, făcând mari sforţări să se stăpânească, izbuti să—i
spună că se află şi el acolo.
Bătrânul ascultă ca şi cum gândurile lui ar fi rătăcit asupra altor lucruri, dar când tânărul ofiţer reuşi să
—l facă să înţeleagă că se află lângă el, peste trăsăturile lui veştede trecu o undă de mare bucurie.
—Sper că nu i—ai uitat atât de repede pe cei cărora le—ai făcut atâta bine, continuă Middleton, aş fi
foarte îndurerat dac—aş vedea că m—ai uitat.
—Puţine lucruri din câte mi—a fost dat să văd am uitat, răspunse trapper—ul. Am ajuns la capătul
unui lung şir de zile grele, dar nu se află printre ele nici una singură măcar, pe care aş dori s—o trec cu
vederea. Îmi aduc bine aminte de tine şi de toţi prietenii tăi, da, şi de bunicul tău pe care l—am
cunoscut cu mult înaintea ta. Mă bucur că te—ai întors în prerie, fiindcă aveam nevoie de cineva care
să vorbească englezeşte, căci nu prea poţi avea încredere în negustorii ce străbat ţinuturile astea. Vrei,
băiete, să—i faci un bine unui om bătrân care se află în pragul morţii?
—Spune despre ce e vorba, răspunse Middleton, şi dorinţa îţi va fi împlinită.
—E un drum foarte lung pentru a trimite asemenea nimicuri, continuă bătrânul, vorbind rar, după cum
îi îngăduiau puterile şi răsuflarea; e un drum lung şi greu, dar dragostea şi prietenia sunt lucruri care nu
se uită. Se află o aşezare printre munţii Otsego...
—Cunosc locul, îl întrerupse Middleton, dându—şi seama că bătrânul vorbeşte din ce în ce mai
anevoie, aşa că spune—mi numai ce trebuie să fac.
—Ia puşca asta atunci, cartuşiera şi cornul ăsta de praf şi trimite—le celui ce—şi are numele săpat pe
placa de pe patul puştii. Literele le—a săpat un negustor cu cuţitul, căci e multă vreme de când am vrut
să—i trimit acest zălog al iubirii mele.
—Voi face întocmai. Altceva nu mai doreşti?
—De dăruit am prea puţine lucruri. Capcanele le dăruiesc fiului meu indian, fiindcă şi—a ţinut
credinţa cu cinste şi cu dragoste. Să vină în faţa mea.
Middleton explică şefului indian ceea ce spusese trapper—ul şi—i cedă locul.
—Tinere pawnee, continuă bătrânul, vorbind iarăşi în limba acestuia, în poporul meu e obiceiul ca tatăl
să—şi binecuvânteze fiul înainte de—a închide ochii pentru totdeauna. Binecuvântarea asta ţi—o dau
ţie; primeşte—o, căci rugăciunile unui creştin nu vor face ca drumul unui adevărat războinic spre
preriile binecuvântate să fie mai lung sau mai anevoios. Fie ca Dumnezeul unui om alb să privească cu
îngăduinţă faptele tale, şi fie ca tu să nu săvârşeşti niciodată ceva care să—i întunece faţa. Nu ştiu dacă
ne vom mai întâlni vreodată. Sunt multe legende cu privire la locul în care se adună sufletele celor
drepţi. Tu crezi în preriile binecuvântate, iar eu în cele de care vorbesc strămoşii mei. Dacă amândouă
credinţele astea sunt adevărate, atunci despărţirea noastră e veşnică; dar dacă s—ar dovedi cumva că
nu e decât un singur adevăr, ascuns însă sub cuvinte deosebite, atunci vom fi din nou împreună, tinere
pawnee, în faţa lui Wahcondah al tău, care va fi totuna cu Dumnezeul meu. Sunt multe lucruri de spus
în sprijinul celor două religii, fiindcă fiecare pare potrivită cu credincioşii ei, şi nu e nici o îndoială că
asta s—a şi urmărit. Mă tem că n—am urmat întru totul chemările darurilor ce mi—au fost hărăzite de
culoarea pielii mele, pentru că, uite, mi se pare cam dureros să nu mai mânuiesc niciodată carabina şi
nici să mai încerc bucuriile vânătorii. Dar greşeala a fost a mea, pentru că nu putea fi a Lui. Da,
Hector, continuă bătrânul căutând urechile câinelui, clipa despărţirii noastre a sosit şi ea, căţelule, şi—
are să fie o vânătoare cam lungă. Ai fost un câine cinstit, curajos şi credincios. Tinere Pawnee, nu poţi
ucide câinele pe mormântul meu, căci unde cade câinele unui creştin, acolo şi rămâne în vecii vecilor;
dar poţi fi blând cu el după plecarea mea, şi asta în numele iubirii pe care i—o porţi stăpânului.
—Cuvintele tatălui meu au rămas în urechile mele, răspunse tânărul conducător pawnee, consimţind la
toate acestea printr—un gest grav şi plin de respect.
—Auzi ce—a făgăduit şeful, căţelule? întrebă trapper—ul, făcând un oarecare efort pentru a atrage
atenţia formei neînsufleţite a câinelui său. Dar cum nu i se aruncă nici o privire drept răspuns şi nu auzi
nici un scheunat prietenos, bătrânul prinse a—i căuta botul, încercând să—şi vâre mâna între buzele
reci ale animalului. In clipa aceea pricepu tot adevărul, deşi nu mai era în stare să simtă durerea pe care
ar fi încercat—o altădată. Căzu din nou în jilţ şi—şi lăsă capul pe piept, ca un om care a primit o
lovitură grea şi neaşteptată. Folosindu—se de slăbiciunea aceasta trecătoare, doi tineri indieni luară
numaidecât câinele de acolo.
—A murit câinele, murmură trapper—ul, după un lung răstimp de tăcere; un câine îşi are şi el sorocul
lui, întocmai ca un om; şi a trăit aşa cum se cuvine! Căpitane, adăugă el, forţându—se să facă un semn
spre Middleton, mă bucur c—ai venit, pentru că aceşti indieni, cu toată bunăvoinţa, dragostea şi
celelalte daruri ale lor, nu sunt prea potriviţi ca să aşeze în mormânt trupul unui alb. M—am gândit şi
la câinele ăsta care zace la picioarele mele; şi asta nu pentru că un creştin s—ar aştepta să—şi mai
întâlnească vreodată câinele; nu poate fi totuşi nimic rău dacă s—ar aşeza rămăşiţele unui slujitor atât
de credincios lângă osemintele stăpânului său.
—Nu, sigur că nu; totul va fi aşa precum doreşti.
—Îmi pare bine că eşti de aceeaşi părere cu mine. Atunci, ca să te scutesc de osteneală, pune câinele la
picioarele mele, sau, dacă vrei, chiar lângă mine. Unui vânător nu trebuie să—i fie niciodată ruşine că
se află în tovărăşia câinelui său.
—Iau asupra mea îndeplinirea acestei dorinţe.

Bătrânul făcu atunci o pauză mai lungă, părând că meditează. Din când în când însă, îşi ridica privirile
încărcate de gânduri ca şi cum ar fi vrut să i se adreseze din nou lui Middleton, dar părea că vorbele îi
sunt stăvilite de un fel de barieră lăuntrică. Căpitanul însă, care observase şovăiala bătrânului, îl
întrebă, mai mult ca să—i dea curaj, dacă mai are să—i împărtăşească vreo dorinţă.
—N—am nici prieteni, nici rude în lumea asta largă, răspunse trapper—ul, aşa că, după ce voi pleca,
se va sfârşi cu neamul meu. Noi n—am fost niciodată şefi, dar am fost oameni cinstiţi şi folositori.
Tatăl meu zace îngropat aproape de malul mării, iar oasele fiului său se vor albi în prerie...
—Spune—mi numele locului, şi rămăşiţele tale pământeşti vor fi aşezate lângă tatăl tău, îl întrerupse
Middleton.
—Nu, nu, căpitane. Lasă—mă să mă odihnesc acolo unde am trăit, departe de gălăgia aşezămintelor.
Cu toate că nu văd pricina pentru care mormântul unui om cinstit ar trebui să fie ascuns întocmai ca o
piele roşie pitită într—un tufiş. Am plătit unui om din aşezăminte să pună o piatră pe locul unde
odihneşte tatăl meu. I—am plătit douăsprezece piei de castor, şi piatra a fost lucrată cât se poate de
iscusit. Şi toţi cei ce treceau pe acolo aflau că sub piatra aceea zace trupul unui creştin; şi mai aflau şi
despre viaţa care—o dusese, despre vârsta şi cinstea lui. Când s—a terminat războiul cel mare cu
francezii, m—am dus până acolo ca să văd dacă lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie, şi—mi pare bine
că pot spune că meşteşugarul nu şi—a făcut cinstea de ruşine.
—Ai vrea să ai pe mormânt o piatră de felul acesta?
—Eu? Nu, nu; eu nu am decât un fiu, pe Inimă—Tare, şi un indian nu prea cunoaşte obiceiurile şi
deprinderile celor albi. Iar pe lângă asta, îi sunt foarte îndatorat, căci am făcut mult prea puţin de când
trăiesc în tribul lui. Carabina ar putea acoperi preţul unui asemenea lucru, şi ştiu că i—ar face mare
plăcere băiatului să şi—o poată agăţa în tinda casei, pentru că multe căprioare şi păsări a doborât
odinioară. Nu, nu; arma trebuie trimisă celui al cărui nume stă scris pe patul ei.
—Există însă cineva care s—ar simţi fericit dacă şi—ar putea dovedi dragostea în felul acesta; cineva
care—ţi este îndatorat nu numai fiindcă l—ai salvat de atâtea ori pe ei însuşi, ci şi fiindcă are de plătit
cu recunoştinţă o datorie grea, lăsată de strămoşii săi. Piatra aceasta va fi pusă la căpătâiul
mormântului tău.
Bătrânul îşi întinse braţu—i vlăguit şi mulţumi căpitanului printr—o strângere de mână.
—Eram sigur că vei face asta pentru mine, dar îmi venea greu să—ţi cer asemenea hatâr, spuse trapper
—ul, căci nu eşti rudă cu mine. Nu săpa cuvinte de laudă, ci numai numele, vârsta, data morţii şi vreun
verset din Biblie; nimic mai mult, nimic mai mult. Numele meu nu va pieri cu desăvârşire; iar de
altceva nu am trebuinţă.
Middleton îi dădu să înţeleagă că va face întocmai; apoi urmă o nouă pauză, întreruptă din când în
când de frazele fără înţeles pe care le rostea muribundul. Părea că şi—a încheiat socotelile cu viaţa şi
că nu aşteaptă decât chemarea cea din urmă ca s—o părăsească pentru totdeauna. Middleton şi Inimă
—Tare se aşezară de o parte şi de alta a jilţului veghind, copleşiţi de întristare, schimbările din
înfăţişarea bătrânului. Timp de două ore, pe faţa lui veştedă şi bătută de vreme, ce vădea numai calm şi
demnitate, nu se văzu nimic deosebit. Din când în când şoptea câteva cuvinte, propoziţii scurte prin
care dădea unele sfaturi sau se interesa de soarta prietenilor săi. În timpul acesta, oamenii tribului
pawnee rămaseră fiecare la locul său, aşteptând cu cea mai mare răbdare. Când bătrânul începea să
vorbească, îşi plecau cu toţii capul, ca să asculte; şi după ce cuvintele erau pronunţate, păreau să
mediteze asupra înţelepciunii şi folosului pe care le cuprindeau.
Şi cum lumina ajunse mai aproape de ochii bătrânului, vocea i se stinse; apoi urmară câteva clipe când
cei de faţă crezură că nu se mai află printre cei vii. Middleton, care pândea fiecare schimbare ivită pe
faţa aceea bătută de vânturi cu interesul unui ager observator al naturii umane, interes îndulcit însă de
emoţia ce—o încerca; îşi imagina că poate citi pe trăsăturile feţei bătrânului trapper toată lupta
lăuntrică a acestuia. Şi e sigur că tot ceea ce căpitanul luă drept dezamăgire nu era decât o greşeală,
căci cine s—a întors vreodată din lumea aceea necunoscută pentru a povesti cum şi—a făcut intrarea în
împărăţia cea înfricoşătoare? Fără pretenţia de—a putea lămuri acest veşnic mister pentru cei vii, vom
istorisi cât mai simplu tot ceea ce s—a întâmplat.
Trapper—ul rămase complet nemişcat aproape o oră. Numai ochii i se mai deschideau din când în
când, dar i se închideau apoi la loc. Iar atunci când se deschideau, păreau aţintiţi asupra norilor care
pluteau la orizont către soare—apune, oglindind tot coloritul strălucitor al cerului şi toate nuanţele
acelea de—o nefirească măreţie ale unui apus de soare american. Ora, frumuseţea calmă a ano—;
timpului, ca şi gravitatea momentului treziră în toţi cei de faţă o anume frică, nu lipsită însă de—o
ciudată solemnitate. Şi dintr—odată, în timp ce medita asupra celor ce se petreceau sub ochii lui,
Middleton simţi că mâna pe care—o, ţinea într—a sa îl strânge cu o forţă neobişnuită, şi bătrânul,
susţinut şi dintr—o parte şi din cealaltă de către, prietenii săi, se sculă în picioare. Privi doar o clipă de
jur împrejur, ca şi cum ar fi vrut să—i invite pe toţi cei de faţă să ia aminte (urme întârziate ale
slăbiciunii omeneşti), apoi, înălţându—şi capul într—un fel triumfal, şi cu o voce care putu fi auzită de
toată lumea, rosti cu o neasemuită mândrie: „Prezent!"
Un gest atât de îndrăzneţ, ca şi aerul acela de măreţie şi de umilinţă ce se îmbinaseră atât de
impresionant în ţinuta bătrânului trapper, ca şi limpezimea şi neobişnuita forţă a felului în care
pronunţase cuvântul sus—pomenit, iscară oarecare tulburare în sufletul celor din jur. Când Middleton
şi Inimă—Tare care, fără să vrea, îşi întinseseră mâinile ca să susţină trupul bătrânului, se întoarseră
către el, îşi dădură seama că acesta plecase din mijlocul lor şi că nu mai avea nevoie de nici un sprijin.
Aşezară, îndureraţi, trupul în jilţ, iar Le Balafre, se sculă pentru a vesti şi celor din trib că totul s—a
terminat.
—Un războinic drept, înţelept şi vrednic de laudă a plecat pe drumul care îl va duce spre plaiurile
binecuvântate ale poporului său, spuse acesta. Când glasul lui Wahcondah l—a strigat, el era gata
pregătit să—i răspundă. Duceţi—vă, copiii mei: amintiţi—vă de înţeleptul şef al feţelor—palide şi
curăţaţi calea voastră de spini !
Mormântul i—a fost săpat la umbra unor stejari uriaşi. Şi a fost păzit cu toată grija de indienii pawnee
până în clipa de faţă, fiind deseori arătat călătorilor şi negustorilor ca un loc unde odihneşte un om alb,
care a cinstit dreptatea. Iar la timpul cuvenit, la căpătâiul bătrânului trapper a fost aşezată o piatră
funerară pe care era săpată doar o singură inscripţie, aşa cum ceruse chiar el. Singura libertate pe care
şi—a luat—o Middleton a fost aceea de a adăuga: „Fie ca rămăşiţele sale pământeşti să nu fie tulburate
niciodată de mâna vreunui pângăritor!"

Preria

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Preria

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|Preria cooper

The Prairie 1827

De poate desfătarea—n ăst pustiu

Ăst cort mi—o fi la noapte adăpost,

Privesc războiul cu mai multă obidă

O, vrednic tată, ce—avem de pierdut? — Legea

E—atât de ţanţoş şi de fandosit

Cum? Cincizeci de prieteni dintr—odată?

Acum se sfâşie între ei. Mă duc să—i privesc.

Stâlceşti limba latină

Adam, te dă deoparte ca s—auzi

E—atât de hâd un cer fără furtuni!

Fă, Doamne, Pork iertare să ne ceară!

O cazma doar, o lopată,

De partea cui sunt orăşenii, oare?

Atât de mult se veseleşte cerul

Dovezile ne—arată c—a fugit,

Te—apropie. Vederea ţi—o va pierde

scape din strânsoare şi începu să se învârtească repede—repede în jurul doctorului, adulmecând

Voi sta la pândă pe acoperişul casei lui Philemon; înăuntru e Jupiter.

Cum, dacă nu s—o ţine pe picioare?

Bine—ai venit, bătrâne Pistol!

Cu zeii nu îţi pierde vremea, lasă—i,

În veci pe ochii lui s—au pogorât

Cred, Hal, că—i timpul să dormim. Cu bine!

—Ce sfat ne poate da fratele meu?

Cum, bătrânul Pistol e încă

Nu ştiu să plâng cum plâng de obicei

Nu—s hoţ: cu cinstea şi cu binele duc casă bună.

În Smithfield fi—va arsă vrăjitoarea;

Cinstită e puterea asta? Dreaptă—i?

Neguţătorul care—i? Dar evreul?

—Nu vă atingeţi de mine! strigă Abiram. Vă blestem dacă vă atingeţi de mine!

—Ţi le—a trimis Esther, rosti.

Nu voi pleca. Mereu în preajma ta,

Mi s—a părut c—aud un glas.

—Iau asupra mea îndeplinirea acestei dorinţe.

S-ar putea să vă placă și