CĂSUŢA DIN PĂDURE

64. Зимовье зверей

Wintering beasts

Trăiau odată o babă şi un moş şi—aveau în bătătură un cocoş, un tăuraş, un berbec, un

gânsac şi—un godac. Într—una din zile, moşul îi spune babei:
—Ce zici, babo, tot n—avem nici un folos de la cocoşul nostru, ia să—l tăiem de sărbători!
—Dacă zici tu, moşnege, hai să—l tăiem, eu nu mă pun împotrivă.
Însă cocoşul, auzind ce pun la cale baba şi moşul, fugi de acasă în pădurea deasă. A doua
zi moşul îl căută prin toată ograda pe cocoş, dar nu—l află nicăieri. Pe seară, îi spune el babei:
—Auzi, babo, nu l—am găsit pe cocoş, ce să fac?... M—am gândit să—l tăiem pe godac!
—Dacă spui tu, moşnege, hai să—l tăiem, eu nu mă pun împotrivă.
 Auzind ce pun la cale cei doi, o tuli şi godacul de—acasă în pădurea deasă. Îl căută ce—l
căută moşneagul pe godac, dar neaflându—l nicăieri, veni din nou la babă:
—Să—l tăiem pe berbec degrabă, că nu—l găsesc pe godac. Parcă l—a înghiţit pământul!
—Să—l tăiem, moşnege, dacă zici tu.
Berbecul trase cu urechea la cele puse la cale de cei doi şi—i spuse gânsacului:
—Să fugim şi noi de—acasă în pădurea deasă, până nu ne taie moşnegii.
Şi o luară amândoi la sănătoasa.
Ieşi moşul în ogradă şi ce să vadă? Nici tu berbec, nici tu gânsac! Îi căută peste tot, dar
negăsindu—i nicăieri, veni iar la babă şi—i spune:
—Curat minune! Toate orătăniile şi dobitoacele au pierit, pe nicăieri nu le—am găsit; ne—a
mai rămas tăuraşul. Să—l tăiem pe el.
—Să—l tăiem, moşnege, se învoi baba.
Auzind ce—l aşteaptă, nici tăuraşul nu stătu în loc, ci apucă la fel drumul pădurii.
Vara în pădure e mai mare plăcerea să trăieşti, aşa încât pe fugarii noştri nici capul nu—i
durea. Dar veni iarna cea grea. Atunci tăuraşul se duse la berbec:

—Frăţie, vine iarna geroasă.

Să ne facem o casă.

Dar berbecul de colo:

—Am cojoc miţos

şi nu—s friguros.
N—are decât să vie...

Atunci tăuraşul se duse la godac:

—Măi, godacule, vine iarna geroasă.
Să ne facem o casă.
—Când mă—ngrop în pământ,
nici că—mi pasă de ger şi de vânt.
N—are decât să—şi scuture iarna cojoacele cât o pofti!

Şi se duse atunci tăuraşul la gânsac:

—Măi, frăţioare,
vine iarna cu ger şi ninsoare.
Să ne facem o casă.
—Nici că—mi pasă!
O aripă dedesubt o pun,
iar cealaltă—i în loc de zăbun...
Din partea—mi, poate să vie!

Se duse tăuraşul şi la cocoş:

—Măi, cocoşel cu creastă frumoasă,
să ne facem o casă.
—N—am trebuinţă.
Cetina de brad mi—e casă,
sub ea nici că—mi pasă!

Văzând tăuraşul că nu—i chip s—o scoată la capăt cu ei, se hotărî să facă toată treaba
singur, fără nici un ajutor.
—Nu—i nimic, le spuse el,

faceţi precum poftiţi,

dar la mine pe urmă să nu veniţi.
Mi—oi face casă şi fără voi!

Şi chiar că—şi făcu o căsuţă de mai mare dragul. Aprinse apoi focul în vatră, se tolăni
lângă ea şi prinse a rumega.
 Se nimeri ca iarna aceea să fie tare geroasă, o iarnă cum nu s—a mai pomenit. Bietul
berbec, de frig rebegit, alergă de colo—colo prin pădure ca să se încălzească, dar văzând că
nu e chip, se duse la tăuraş:

—Be—he—he!... Măi, tăuraş,

rogu—te să—mi dai sălaş!

—Ba nu ţi—oi da, berbecule! Când te—am poftit să facem casa împreună, ziceai că ai cojoc
miţos, că nu eşti friguros şi că nu—ţi pasă de iarnă.

—De nu—mi dai drumul,

pe loc mi—oi face vânt
şi—ţi dărâm uşa la pământ.
Să—ngheţi şi tu ca şi mine!
 Se gândi tăuraşul ce se gândi şi—şi zise:
„Mai bine să—l las, căci poznaşul chiar că—mi strică sălaşul şi mă lasă să—ngheţ de
frig..."
—Haide, intră, berbecule!
Berbecul intră bucuros şi se—ntinse sub laviţă, jos, mai pe—aproape de cuptor.
Nu trecu multă vreme şi iată că vine fuguţa şi godacul:

—Guiţ!... Guiţ!...
Măi, tăuraş, rogu—te să—mi dai sălaş,
să mă—ncălzesc şi eu oleacă!

—Ba nu ţi—oi da, godacule! Când te—am chemat să facem casa împreună, ziceai că te—
ngropi în pământ, că nu—ţi pasă de ger şi de vânt.

—De nu mă laşi, măi vere,

ţi—oi râma pe sub unghere
şi—ţi surp casa cât ai zice peşte!
 Se gândeşte tăuraşul ce se gândeşte şi—şi zice;
„Mai bine să—l las, căci poznaşul chiar că—mi surpă sălaşul".
—Haide, intră, godacule!
Acesta intră bucuros şi se vârî în beciul casei, căci ştia unde—i prieşte godacului. Dar iată
că vine în zbor şi gânsacul:

—Ga, gaa, gaaa, tăuraş, rogu—te să—mi dai sălaş!

—Ba nu ţi—oi da, gânsacule! Ai uitat ce—mi spuneai? „O aripă dedesubt o pun, iar cealaltă
—i în loc da zăbun..." Încălzeşte—te acuma cu ele!

—De nu—mi dai drumul în casă,

ţi—oi ciuguli tot lutul din pereţi,
de frig să îngheţi!

Se gândi ce se gândi tăuraşul şi—l lăsă pe gânsac. Acesta intră în casă şi zbură pe
prichiciul sobei. Dar nici n—apucă să se aşeze bine, că iată şi cocoşul vine:

—Cucuriguu, tăuraş,
rogu—te să—mi dai sălaş!

—Ba nu ţi—oi da, cocoşule. Cetina deasă spuneai că ţi—e casă. Du—te şi dormi sub ea.

—De nu mă—i lăsa,

în pod m—oi urca,
peste tot l—oi scurma.
Să te pătrundă frigul până la oase!
 Ce să facă tăuraşul, îl lăsă şi pe cocoş. Acesta intră în tindă şi se—aşeză pe o grindă. Şi—
aşa au început cei cinci să vieţuiască împreună, fără să le pese de nimic.

Despre asta aflară lupul şi ursul cel voinic.

—Să mergem, hotărâră ei, i—om mânca

şi—n casă, la cald, ne—om muta.
 Şi veniră tiptil—tiptil până la căsuţa cu pricina. Aici lupul îi zice ursului:

—Intră tu, martine, că eşti mai voinic decât mine.

—Ba să intri tu, măi lupule, că eşti mai sprinteior de picior.

Atunci lupul intră în casă. Dar de—ndată ce intră, tăuraşul în coarne—l luă şi—l propti de
perete. Nici berbecul pe gânduri nu stete: buf, în el o dată, buf şi iar buf, de—l lua pe lup cu
năduf, iar coastele îi pârâiră una câte una... Şi chiar atunci prinde godacul din beci a striga şi
—a cuvânta:
—Guiţ, guiţ, alelei!...
Daţi—mi—l mie, voinicii mei,
că ascut topoarele şi cuţitele,
să—i mănânc potroacele!

Gânsacul cu ciocul îi smulge cojocul, iar cocoşul aleargă pe grindă, din pinteni bătând şi
strigând:

—Cucuriguu, fârtaţi!
Încoace mi—l daţi!
Că am un cuţit ascuţit şi—o frânghie,
să—l spânzur de bagdadie!

Auzind aceste strigări cumplite, ursul o luă la sănătoasa. Iar lupul, dând din colţ în colţ, o
zbughi glonţ pe uşă—afară, îl ajunse pe urs din urmă şi începu a—i povesti şi a se tângui:

—Valeu, ce—am păţit,

în bătaie m—au năucit...
A sărit un ţăran,
în suman,
cu o furcă cât toate zilele,
m—a proptit în perete,
iar un altul mai mititel,
în cojocel,
s—a repezit la mine
şi buf, şi dă—i, şi dă—i, şi buf!...
de mă lua cu năduf,
iar coastele îmi pârâiră una câte una...
Iar un alt ţărănaş,
în alb sumănaş,
cu un cleşte,
de coapse mă tot ciupeşte...
Iar cel mai ţărănaş,
în roş sumănaş,
tot alerga pe—o grindă
şi striga din tindă:
„Cucuriguu, fârtaţi!
Încoace mi—l daţi!
Am un cuţit ascuţit şi—o frânghie,
să—l spânzur de bagdadie!"
Iar din beci, cineva aşa cuvânta:
„Ascut topoarele şi cuţitele
să—i mănânc potroacele!"

De atunci, lupul şi ursul ocoleau căsuţa aceea cale de o poştă, iar tăuraşul, cocoşul,
berbecul, gânsacul şi godacul trăiră în bună pace, aşa cum se cuvine şi între dobitoace.