1|ivan, fiul de șăran și ciudo-iudo

IVAN, FIUL DE ȚĂRAN, ȘI CIUDO—IUDO

(Ivan fecior de țăran și balaurul)

Иван — крестьянский сын и чудо-юдо(137.Иван Быкович) Ivan Bykovich

Ivan is a peasant son and wonder-yudo

Ivan, mezinul ce își întrece frații și în putere și în istețime. Un adevărat învingător.

2|ivan, fiul de șăran și ciudo-iudo

Într—o împărăţie oarecare trăiau odată un moş şi o babă care aveau trei fii. Pe cel mai mic îl
chema Ivan, şi toţi îi spuneau Ivanuşka. Trăiau fără griji şi munceau fără preget. Arau
pământul şi semănau grâu.
3|ivan, fiul de șăran și ciudo-iudo

Odată s—a răspândit vestea prin împărăţie că Ciudo—Iudo necuratul se pregătea să

pârjolească oraşele şi satele. Bătrânul şi bătrâna s—au întristat. Fiii cei mari au început să—i
liniştească:
—Nu fiţi supăraţi, tăicuţă şi măicuţă! Ne ducem noi împotriva lui Ciudo—Iudo şi ne vom
lupta pe viaţă şi pe moarte. Şi ca să nu vă fie greu, ţineţi—l pe Ivanuşka acasă. E prea crud
încă să meargă la luptă.
—Nu! zise Ivanuşka. Nu se cade să stau acasă şi să vă aştept. Merg şi eu să mă lupt cu Ciudo
—Iudo!

N—au putut bătrânul şi bătrâna să—l oprească pe Ivanuşka, aşa că i—au pregătit de drum
4|ivan, fiul de șăran și ciudo-iudo

pe toţi trei. Au luat fraţii săbii ascuţite, au încălecat pe cai breji şi au plecat la drum.

Au mers ei cât au mers şi au ajuns într—un sat. S—au uitat şi au văzut că nu era nici ţipenie
de om acolo, totul era dărâmat şi pârjolit. Rămăsese în picioare o singură izbă mică, dar şi
aceea stătea să cadă. Au intrat fraţii înăuntru şi au văzut pe cuptor o bătrână care stătea întinsă
şi ofta.

—Bună ziua, bunică! i—au spus fraţii.

—Bună să vă fie inima, vitejilor! Încotro aţi pornit—o ?
—Mergem la Râul de Coacăze, la Podul de Călin. Vrem să ne luptăm cu Ciudo—Iudo, ca să
nu—l lăsăm să ne calce pământurile.
—La grea treabă v—aţi mai înhămat, vitejilor! Ştiţi doar cât de rău este. Toate împărăţiile din
jur le—a nimicit. Pe oameni i—a luat în robie şi i—a dat morţii cumplite. Am rămas doar eu:
se vede treaba că nu—s o hrană de preţ pentru el.
5|ivan, fiul de șăran și ciudo-iudo

Fraţii au înnoptat în izba aceea, iar dimineaţa, când s—au sculat, au plecat mai departe. Au
ajuns la Râul de Coacăze şi la Podul de Călin. S—au uitat şi au văzut că de—a lungul malului
erau numai oase de oameni.
Nu departe de pod, fraţii au găsit o izbă părăsită şi au hotărât să înnopteze acolo.

—Fraților, le spuse Ivan, am venit într—o ţară străină. Trebuie să ţinem urechile ciulite şi să
fim cu ochii în patru, nu cumva să treacă Ciudo—Iudo peste Râul de Coacăze. Vom face de
strajă cu rândul.
În prima noapte a stat de pază fratele cel mare. S—a plimbat pe malul Râului de Coacăze, a
văzut că e linişte, că nu se vede şi nu se aude nimic. S—a culcat sub o tufă şi a căzut într—un
somn adânc.

Ivan stătea în izbă şi somnul nu—l lua deloc. Cum a trecut de miezul nopţii, s—a ridicat
din pat, şi—a luat sabia şi s—a dus la Râul de Coacăze. L—a văzut pe fratele lui mai mare
dormind sub tufă şi nu l—a trezit. S—a băgat sub Podul de Călin şi pândea, trăgând cu
urechea dacă nu cumva vine cineva.
Deodată apa râului s—a învolburat, iar păsările din stejari au început să strige. Venea Ciudo
—Iudo, zmeul cu şase capete. Când a ajuns la jumătatea podului, calul zmeului s—a
împiedicat, corbul de pe umărul său a tresărit, iar câinelui care îl urma i s—a zbârlit blana.
Ciudo—Iudo, zmeul cu şase capete, s—a mâniat şi a întrebat:
—De ce te împiedici, gloabă? Iar tu, pană de cioară, de ce tresari? Ţie, javră, de ce ţi s—a
zbârlit blana? Sau l—aţi simţit pe Ivan, fiul de ţăran ? Nu s—a născut el încă. Iar dacă s—a
născut, e încă mic pentru a lupta. Îl iau într—o palmă şi—l strivesc cu cealaltă.
—Nu te lăuda, spurcatule! Nici n—ai vânat ursul şi deja îi vinzi blana. Dacă nu l—ai văzut pe
6|ivan, fiul de șăran și ciudo-iudo

viteaz, n—ai voie să—l huleşti! Hai mai bine să ne măsurăm puterile ! Cine va birui, acela se
va putea lăuda, a zis Ivan.

S—au repezit unul la altul şi s—au ciocnit atât de tare, încât a gemut pământul sub ei,
Ivanuşka şi—a învârtit sabia în văzduh şi i—a retezat zmeului trei capete.
—Aşteaptă, Ivane, fiu de ţăran! a strigat Ciudo—Iudo. Hai să ne odihnim niţel!
—Ce să ne mai odihnim? Eu am un singur cap, pe când ţie ţi—au rămas încă trei. Când o să—
ţi rămână unul singur, atunci o să ne putem odihni.

Iar s—au repezit unul la altul şi s—au ciocnit. Ivan, fiul de ţăran, i—a retezat şi celelalte trei
capete. Apoi i—a tăiat leşul în bucăţele şi le—a aruncat în Râul de Coacăze, iar toate cele
şase capete le—a adunat şi le—a ascuns sub pod. S—a întors în izbă şi s—a culcat.
7|ivan, fiul de șăran și ciudo-iudo

Dimineaţa a venit fratele cel mare. Ivan l—a întrebat:

—N—ai văzut pe nimeni ?
—N—am văzut pe nimeni. Nici măcar o muscă n—a trecut în zbor.
Ivan a tăcut. A doua zi, s—a dus să facă de strajă fratele mijlociu. A umblat puţin şi a văzut
că în jur e linişte şi pace. Atunci s—a băgat într—un tufiş şi a adormit.

Ivan însă n—a avut încredere în el. După miezul nopţii s—a îmbrăcat, şi—a luat sabia şi s—
a dus la Râul de Coacăze. S—a ascuns sub Podul de Călin şi a rămas în aşteptare. Deodată
apa râului s—a învolburat şi păsărelele din stejar au început să ţipe. Venea Ciudo—Iudo,
zmeul cel cu nouă capete. Nici n—a păşit bine pe Podul de Călin, că i s—a şi împiedicat calul.
Corbul de pe umeri a tresărit, iar câinelui negru, care venea din urmă, i s—a zbârlit blana.
Zmeul şi—a biciuit calul, i—a dat una corbului, iar pe câine l—a tras de urechi.
—De ce te—mpiedici, gloabă? De ce tresari, cioroiule? Iar tu, câine negru, de ce te sperii? L
—aţi simţit cumva pe Ivan, fiul de ţăran? El nici măcar nu s—a născut. Iar dacă s—a născut,
încă nu e bun de luptă. Îl strivesc cu un singur deget.
Ivan a ieşit de sub pod şi i—a spus:
8|ivan, fiul de șăran și ciudo-iudo

—Nu zice hop până n—ai sărit, Ciudo—Iudo! Hai să vedem care pe care!
Ivan a învârtit sabia prin văzduh o dată, de două ori, şi zmeului i—au şi zburat şase capete.
Ciudo—Iudo l—a lovit pe Ivan şi l—a îngropat în pământ până la genunchi. Ivan a luat o
mână de ţărână şi i—a aruncat—o zmeului în ochi. Până când acesta şi—a şters ochii, Ivan i
—a retezat şi celelalte trei capete. Apoi i—a tăiat leşul în bucăţi şi le—a aruncat în Râul de
Coacăze. Cele nouă capete le—a ascuns sub Podul de Călin, după care a intrat în izbă, s—a
culcat şi a adormit.

Dimineaţa s—a întors fratele mijlociu:

—Ei, cum a fost? l—a întrebat Ivan. Ai văzut pe cineva?
—N—am văzut pe nimeni. Nici măcar un ţânţar n—a trecut pe lângă mine.
—Ei, dacă—i aşa, haideţi, fraţilor, cu mine să vă arăt eu musca şi ţânţarul.
Ivan i—a dus pe fraţii săi sub pod şi le—a arătat capetele zmeilor.
9|ivan, fiul de șăran și ciudo-iudo

—Iată ce mai muşte şi ce mai ţânţari zboară noaptea pe—aici! Voi nu sunteţi buni de luptă, ci
doar de dormit în aşternut.

Fraţii s—au ruşinat.

—Ne—a cuprins somnul, i—au spus ei.
A treia noapte a plecat să stea de pază chiar Ivan.
—Uite ce—i, fraţilor, a spus el la despărţire. Mă duc la luptă pe viaţă şi pe moarte. Voi să nu
vă culcaţi. Când veţi auzi fluieratul meu, sloboziţi—mi calul şi săriţi—mi degrabă în ajutor.
S—a dus Ivan, fiul de ţăran, la Râul de Coacăze, s—a ascuns sub Podul de Călin şi a
început să aştepte.
După miezul nopţii, s—a cutremurat pământul, apa din râu s—a învolburat, s—a ridicat un
vârtej deasupra drumului şi au început să croncăne corbii deasupra stejarilor. Venea Ciudo—
Iudo, zmeul cu douăsprezece capete. Toate capetele şuierau şi scuipau foc. Calul lui Ciudo—
Iudo avea douăsprezece perechi de aripi, pielea de aramă, iar coada şi coama îi erau de fier.
Cum a păşit pe Podul de Călin, cum s—a împiedicat calul, corbul de pe umăr a tresărit, iar
câinelui negru, care venea din urmă, i s—a zbârlit blana. S—a mâniat Ciudo—Iudo, zmeul cu
douăsprezece capete, şi a întrebat:
—De ce te—ai împiedicat, calule ? Tu de ce—ai tresărit, corbule ? Iar tu, câine, de ce te—ai
speriat? Sau l—aţi simţit pe Ivan, fiul de ţăran? De unde, că el nici nu s—a născut şi, chiar de
s—ar fi născut, nu—i încă bun de luptă. Doar să suflu şi n—o să rămână nici urmă din el!
Ivan, fiul de ţăran, a sărit de sub Podul de Călin şi a zis:
10 | i v a n , f i u l d e ș ă r a n ș i c i u d o - i u d o

—Nu zice hop până n—ai sărit!

—Tu erai deci, Ivane, fiu de ţăran? De ce—ai venit?
—Să te văd şi să mă măsor cu tine!
—Tu să te masori cu mine ? Nu vezi că eşti ca o muscă în faţa mea ? Ivan, fiul de ţăran, îi
răspunse:
—N—am venit aici să pălăvrăgesc cu tine, ci la luptă pe viaţă şi pe moarte, ca să—i scap pe
oameni de răutatea ta.
Şi—a rotit Ivan o dată sabia şi i—a zburat zmeului trei capete. Zmeul le—a apucat, le—a
atins cu degetul de foc şi acestea s—au lipit la loc ca şi cum nu s—ar fi clintit de acolo.

Îi era greu lui Ivan, fiul de ţăran. Ciudo—Iudo îl asurzea cu şuieratul şi îl ardea, aruncând
asupra lui scântei. Zmeul l—a apucat şi l—a băgat în pământ până la genunchi. Ba a mai şi
râs de el:
11 | i v a n , f i u l d e ș ă r a n ș i c i u d o - i u d o

—Ivane, fiu de ţăran, n—ai vrea să—ţi tragi un pic sufletul ca să capeţi putere?
—Ce odihnă! Eu ştiu una şi bună: loveşte, taie, spintecă fără să te cruţi! i—a răspuns
Ivanuşka.
A fluierat el şi şi—a aruncat mănuşa dreaptă în izba în care rămăseseră fraţii lui. A răsunat
geamul spart, dar fraţii dormeau şi n—au auzit nimic.
Şi—a adunat Ivan puterile, s—a avântat şi i—a retezat zmeului şase capete. Zmeul l—a
băgat în pământ până la brâu. Şi—a cules capetele, le—a atins cu degetul de foc şi ele s—au
lipit la locul lor ca şi cum n—ar fi fost niciodată clintite de acolo.

A văzut Ivan că treaba nu—i bună, şi—a scos mănuşa din mâna stângă şi a aruncat—o în
izbă. I—a zburat izbei acoperişul, dar fraţii dormeau mai departe fără să audă nimic. A învârtit
Ivan sabia şi i—a retezat zmeului nouă capete, iar zmeul l—a băgat în pământ până la umeri.
A cules capetele tăiate, le—a atins cu degetul de foc şi acestea s—au lipit la loc ca şi cum n—
ar fi fost clintite niciodată de acolo.
Şi—a luat Ivan coiful de pe cap şi l—a aruncat în izbă. S—a cutremurat izba, gata—gata să
cadă. Fraţii s—au trezit şi au auzit calul lui Ivan nechezând şi smucindu—se. Au fugit la
grajd, au dezlegat calul şi au venit şi ei să—l ajute pe Ivan.
12 | i v a n , f i u l d e ș ă r a n ș i c i u d o - i u d o

Calul voinicului a ajuns la Podul de Călin şi s—a aruncat asupra lui Ciudo—Iudo, lovindu
—l cu copitele. Zmeul a început să urle, să şuiere şi a suflat asupra calului cu scântei şi cu foc.
În acest timp, Ivan, fiul de ţăran, a ieşit din pământ, şi—a luat avânt şi i—a retezat zmeului
degetul de foc. Apoi s—a apucat să—i taie capetele. După ce i le—a retezat pe toate, l—a
tăiat în bucăţi şi l—a aruncat în Râul de Coacăze. Când a terminat toată treaba, au ajuns acolo
şi fraţii lui.
—Ei, somnoroşilor, din cauza voastră era cât pe ce să—mi pierd capul!
Fraţii l—au luat pe Ivan, l—au dus în izbă, l—au spălat, i—au dat de mâncare şi l—au
culcat. Dimineaţa, Ivan s—a trezit şi a început să se îmbrace şi să se încalţe.
—Unde te grăbeşti aşa de dimineaţă? l—au întrebat fraţii lui. Ar trebui să te odihneşti mai
bine după o luptă aşa de grea.
—Nu! le—a răspuns Ivan. Nu—mi stă mie gândul la odihnă. Mi—am pierdut batista lângă
Podul de Călin. Mă duc s—o caut.
—Nu te duce! i—au spus fraţii. Ajungem în oraş şi—ţi cumperi alta.
—Nu! Eu de asta am nevoie.
S—a dus Ivan la Râul de Coacăze, a trecut pe Podul de Călin pe malul celălalt, a mers cât a
mers şi a dat de palatul lui Ciudo—Iudo. S—a apropiat pe furiş de un geam deschis şi a auzit
ce vorbeau între ele zmeoaica bătrână şi cele trei surori ale ei, nevestele celor trei zmei.
13 | i v a n , f i u l d e ș ă r a n ș i c i u d o - i u d o

Nevasta zmeului cel mare zise:

—Am să mă răzbun pe Ivan, fiul de ţăran, pentru bărbatul meu când va pleca împreună cu
fraţii lui spre casă. Am să fug înaintea lor şi am să le trimit o arşiţă dogoritoare, iar eu mă voi
preface într—o fântână. Când vor bea apă, vor muri de la prima înghiţitură.
—Te—ai gândit bine, a spus zmeoaica bătrână. Soţia zmeului mijlociu zise:
—Eu am să fug înaintea lor şi—am să mă prefac în măr. Când vor gusta din mere, vor fi
sfâşiaţi în bucăţi.
—Eu, spuse nevasta celui de—al treilea zmeu, am să fug înaintea lor şi am să—i fac să—şi
dorească să doarmă, iar eu am să mă prefac într—un covor moale şi în nişte perne pufoase.
Când se vor culca pe covor, vor arde imediat în foc.
—Și tu te—ai gândit bine, a spus zmeoaica bătrână. Dar dacă voi n—o să dovediţi să—i
pierdeţi pe cei trei fraţi, eu însămi o să—i ajung mâine din urmă şi—o să—i înghit.

Ivan s—a întors la fraţii lui.

—Cum e? Ţi—ai găsit batista? l—au întrebat ei.
14 | i v a n , f i u l d e ș ă r a n ș i c i u d o - i u d o

—Am găsit—o.
—Dar mult ai mai căutat—o! Nu merita să pierdem atâta vreme din pricina ei.
—Ba eu cred că a meritat.
Fraţii au încălecat şi au pornit către casă.
Au mers ei prin câmp, au mers peste păşuni şi deodată s—a făcut o arşiţă dogoritoare.
Tuturor li s—a făcut sete. Nu mai aveau putere să rabde. Au văzut o fântână cu o găletușă de
argint legată de lanţ. Fraţii i—au spus lui Ivan:
—Hai să poposim. Bem un pic de apă rece şi ne adăpăm şi caii.
—Încă nu ştim ce fel de apă este în fântâna asta, zise Ivan. Dacă nu—i bună de băut?
A descălecat, şi—a scos sabia din teacă şi a început să lovească în fântână. A prins fântâna
să geamă şi să ţipe ca din gură de şarpe şi în aceeaşi clipă arşiţa s—a risipit ca şi cum n—ar fi
fost, iar celor trei fraţi le—a trecut setea.

—Aţi văzut, fraţilor, ce fel de apă era în fântână? a întrebat Ivan. Au plecat mai departe. Au
mers cât au mers şi au zărit un măr care creştea lângă drum, iar pe ramurile lui atârnau mere
rumene şi coapte.
De îndată ce fraţii au sărit de pe cai şi s—au repezit la mere, Ivan a dat fuga la pom şi a
început să—i reteze ramurile cu sabia. Se auziră doar vaiete şi gemete.
—Aţi văzut, fraţilor, ce fel de măr era ăsta? Nu v—ar fi fost deloc bine de la merele lui.
15 | i v a n , f i u l d e ș ă r a n ș i c i u d o - i u d o

S—au urcat fraţii în şa şi au plecat mai departe. Au mers ei cât au mers şi i—a toropit
oboseala. S—au uitat şi au văzut un covor moale cu perne pufoase pe el, întins în mijlocul
câmpului.
—Haideţi să ne întindem pe covor, să ne odihnim un pic! ziseră fraţii.
—Nu, fraţilor, n—o să ne fie moale pe covorul ăsta! le—a spus Ivan.
Fraţii s—au supărat:
—Ce tot comanzi atâta: aia nu, aia nu!
Ivan a tăcut, şi—a scos brâul şi l—a aruncat pe covor. În clipa în care a căzut, brâul a luat
foc şi a ars în întregime. Nici cenuşă nu a rămas după el.
—Şi cu voi s—ar fi întâmplat la fel! a spus Ivan.
S—a apropiat el de covor şi a început să—l taie în bucăţi. Covorul gemea şi urla. Ivan a
risipit bucăţile de covor pe câmp şi a zis:
16 | i v a n , f i u l d e ș ă r a n ș i c i u d o - i u d o

—Degeaba v—aţi supărat pe mine, iubiţii mei fraţi. Acelea n—au fost nici fântână, nici măr şi
nici covor, ci erau nevestele zmeilor. Au vrut să ne piardă şi au pierit ele însele.
Fraţii i—au mulţumit lui Ivan şi au plecat mai departe cu toţii.
Au mers ei cât au mers şi deodată s—a întunecat cerul şi s—a stârnit vântul, care a început
să şuiere şi să urle. Când s—au uitat fraţii, au văzut—o pe zmeoaica bătrână venind spre ei. Şi
—a deschis gura uriaşă şi a vrut să—i înghită, dar ei nu s—au pierdut. Au scos din desagi
sare, i—au aruncat—o în gură şi au plecat mai departe.
Zmeoaica s—a bucurat, crezând că i—au nimerit în gură cei trei voinici, s—a oprit şi a
început să mestece sarea. Dar nu după mult timp şi—a dat seama că fraţii o păcăliseră şi s—a
luat iarăşi după ei.
Cei trei alergau ca vântul pe caii lor, dar zmeoaica venea în urma lor şi mai repede. Ivan a
înţeles că nu—i chip de scăpare şi că va trebui să se lupte. Deodată fraţii au zărit în faţa lor o
fierărie unde lucrau doisprezece fierari.
—Bună vreme, cinstiţi fierari! le spuse Ivan. Ascundeţi—ne la voi în fierărie. Ne urmăreşte
zmeoaica bătrână.
—Bine, i—au răspuns fierarii, vă ascundem!
I—au lăsat să intre, au proptit uşa cu drugi de fier şi au pus douăsprezece lacăte pe ea.
S—a apropiat zmeoaica de fierărie şi a început să strige:
—Ei, fraţilor, daţi—mi—i pe Ivan, fiul de ţăran, şi pe fraţii lui!
Fierarii i—au răspuns:
—Dacă ai să reuşeşti să lingi cei doisprezece drugi de fier şi cele douăsprezece lacăte, ai să
ajungi singură la ei!
S—a apucat zmeoaica să lingă drugii de fier şi lacătele. A lins, a lins şi, când mai avea un
singur drug şi un singur lacăt, a obosit şi s—a aşezat să se odihnească.
17 | i v a n , f i u l d e ș ă r a n ș i c i u d o - i u d o

Ivan a ieşit pe geamul fierăriei, s—a furişat până la zmeoaica, a ridicat—o în văzduh şi a
izbit—o de pământ. Doar praful s—a ales de ea, şi pe acela l—a risipit vântul. Din clipa aceea
n—au mai apărut pe acolo zmei fioroşi, iar oamenii au început să trăiască fără teamă.

Ivan, fiul de ţăran, şi fraţii săi s—au întors acasă şi au început să trăiască mai bine ca
înainte. Arau pământul şi semănau grâu. Şi mai trăiesc şi acum.
18 | i v a n , f i u l d e ș ă r a n ș i c i u d o - i u d o