Bibliografie

Vladimir Colin (pe numele real Jean Colin; n. 1 mai 1921, București, România – d. 6
decembrie 1991, București, România) a fost un scriitor român de literatură științifico-
fantastică, fantastică, literatură pentru copii și basme. Era evreu de origine.
Fiul lui Lazăr Colin, funcționar, și al Ellei (născută Rabinsohn, soră a Anei Pauker) a crescut într-o
familie de evrei emancipați. Dinspre partea tatălui a fost nepotul lui Liviu Cohn-Colin, avocat
angajat în Ministerul comerțului. A studiat la Liceul Cantemir Vodă unde a absolvit în 1944 și
apoi, la Facultatea de Litere, pe care însă, a abandonat-o după un an. deoarece timpul îi era
acaparat de activitatea politică de activist al Comitetului Central al UTC. Ulterior a fost redactor la
mai multe reviste, Revista literară, Flacăra si secretar general de redacție la Viața românească.
În 1992, la București, scriitorul Leonard Oprea creează Fundația Culturală Română Vladimir
Colin, onorând cu Premiul Internațional Vladimir Colin VIP americani-români și români, cum
sunt: Vladimir Tismăneanu, Andrei Codrescu, Nicolae Manolescu, Șerban Foarță, Bogdan
Ficeac, Radu Pavel Gheo.
S-a căsătorit în anul 1943 cu poeta Nina Cassian[5], de care a divorțat după doi ani, apoi cu
graficiana Marcela Cordescu[6], care i-a ilustrat câteva din cărțile pentru copii (Basmele
omului și Legendele țării lui Vam). În anul 1944 a publicat primul său poem intitulat Manifesto,
semnat Ștefan Colin. În 1945 a publicat Poemul lui Octombrie, o traducere din limba rusă a
poemelor lui Vladimir Maiakovski.

Operă literară
A debutat cu un volum de Basme, în 1953, care a obținut Premiul de Stat. Au urmat apoi
volumele de literatură fantastică Legendele țării lui Vam (1961) și de literatură științifico-
fantastică A zecea lume, Pentagrama, 1967, Un pește invizibil și douăzeci de povestiri
fantastice, 1970, Imposibila oază, 1984. A excelat în genul science fantasy și a obținut trei
premii Eurocon, o performanță de neegalat pentru un autor din România. Printre operele din
acest gen se numără și volumele de povestiri Viitorul al doilea, Dinții lui Cronos sau mini-
romanul Babel.
A scris romane fantastice, romane științifico-fantastice (așa cum ar fi A zecea lume și Babel),
basme, volume de povestiri științifico-fantastice și o carte de fantezie istorică, Legendele țării lui
Vam. Aceasta a devenit cartea sa cea mai cunoscută, fiind editată și tipărită în Spania și Franța
în volume de benzi desenate avându-l ca desenator pe artistul croat Igor Kordej (Igor Kordey în
publicațiile americane și franceze).[7] Editura Nemira i-a republicat cărțile într-o serie de
autor Vladimir Colin, aducându-i un omagiu postum. A scris foarte multe basme moderne sau
literatură de popularizare pentru copii.
Povestea nucii lăudăroase
de Vladimir Colin
A fost odată o nucă , o nucă … ei , ca toate nucile ! Şi nuca asta creştea într-un nuc . Dar
nucul nu mai era ca toţi nucii … Şi ştiţi de ce ? Pentru că nucul ăsta se pomenise crescând în
pădure . Nu ştiu cum ajunsese acolo , printre stejari şi fagi , dar ce ştiu e că acolo trăia de ani şi
ani de zile . Şi uite că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca noastră .
Ei , şi într-o bună zi vine un urs mare , mai mare chiar decât nenea Niţă , şi se întinde sub
nuc să tragă un pui de somn .
-Ah , ce bine o să dorm ! spuse ursul şi se puse cu burta în sus , cu labele pe după ceafă şi
începu să sforăie : Sfârrrr-mârrr ! Sfârrr-mârrr !
Tocmai atunci , creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră strigă veselă :
-Ei , nucă-nucuşoară ! Gata , poţi să-ţi dai drumul , că eşti coaptă bine …
Fireşte , nuca nu aşteptă să i se spună de două ori . Se aruncă de pe creanga ei , fără
umbrelă sau paraşută , se aruncă vitejeşte , aşa cum se aruncă nucile şi … drept pe nasul ursului
se opri .
-Văleu ! răcni ursul , deşteptat fără veste , dar nepricepând ce-l izbise tocmai de nas ( care
e partea lui cea mai simţitoare ), se ridică degrabă şi-o luă la sănătoasa .
-Ehei , aţi văzut cine sunt eu ? strigă atunci nuca . Sunt pesemne nespus de puternică dacă
până şi ursul se teme de mine !
Iepurele , care văzuse tot ce se petrecuse , se apropie tremurând de nucă şi o rugă cu glas
stins :
- Puternică nucă , milostiveşte-te de un biet iepure ! … Să nu mă mănânci !
-Bine , îi răspunse nuca . De astă dată te iert , dar vezi să nu mă superi prea tare şi să nu-
mi mai ieşi înainte că de ! nu ştiu , zău …
Veveriţa se rugă şi ea , plângând :
-Of şi of , puternică nucă ! Îndură-te şi de o biată veveriţă … N-o mânca nici pe ea !
- Ia ascultaţi , făpturi neroade ! se supără de astă dată nuca . Ce , vreţi să mă lăsaţi să mor
de foame ? … Păi , mâine o să vină lupul să mă roage să-l cruţ , apoi mistreţul , apoi cine mai
ştie care alt neisprăvit … Şi eu ? V-aţi gândit că şi eu trebuie să mă hrănesc ? Doar sunt o nucă
adevărată , o nucă puternică , o nucă … Ehei , ce ştiţi voi !
Iepurele şi veveriţa o luară la fugă şi vestiră înspăimântaţi că s-a sfârşit cu pacea pădurii .
S-a ivit o dihanie cumplită , una care pare mică şi neînsemnată , dar care mănâncă urşi , lupi şi
mistreţi , cum ai înghiţi un fir de iarbă ! Toate sălbăticiunile se zăvorâră în vizuinile lor , aşteptând
cu inima strânsă ca dihania cea cumplită să li se ivească înaintea porţilor . În pădure se lăsase o
tăcere grea şi nici măcar păsările nu se mai încumetau să cânte . Iar în tăcerea aceea se auzeau
când şi când nişte ţipete grozave :
 -Unde-s lupii , urşii şi mistreţii ? Unde-s leii , zmeii şi balaurii ? … Vreau să le trag o mamă
de bătaie şi să-i înghit pe nemestecate ! Aşa striga nuca de răsuna pădurea şi nici lupii , nici
urşii , nici mistreţii , ba nici chiar leii , zmeii şi balaurii nu cutezau să crâcnească .
Dar într-o zi veni un băieţel , se plimbă prin pădure , găsi nuca şi , după ce-i sparse coaja,
o mâncă .

Ursul cafeniu
Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din pricina asta le
spune urşi albi (dar, fireşte, dacă vreunul dintre voi a aflat că li se
spune albi din alte pricini, îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai
lase să scriu minciuni ). Aşa…

Ei, şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs
cafeniu, un urs mare şi frumos, care venea tocmai din munţii noştri. Cum a
ajuns el la pol să nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo
şi că a început să căşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se
zbenguiau pe ei.

– Ia te uită!… Un urs murdar! strigă o focă, şi toate surorile ei începură să

chicotească, să hohoteasca şi să se prăpădească de râs.
– E mânjit tot!
– De la gheare pân la bot!
– Vai, vai, ce caraghios!
– Parc-a fost muiat în sos!

Uite-aşa râdeau focile, râdeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uită în jur
gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii, se ştie, se spală pe
dinţi în fiecare dimineaţă şi seară, ba mai fac şi baie) când, spre marea lui
mirare, nu văzu niciun urs.
– Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat.
– Păi de cine, măi Martine?
– Eu sunt curat, spuse şi mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi
dimineaţă.

Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe, aşa că bietul urs îşi luă
tălpăşiţa, mormăind.
Şi nu merse el cine ştie cât, că se întâlni cu nişte urşi albi.
– Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd…
– Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.
– Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.
De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.
– Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca şi voi?
– Urşii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, şi fără a-l mai
învrednicii cu o privire, toţi urşii albi plecară, legănându-şi îngâmfaţi
blănurile.

Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.

– Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură?
se întreba el. Vai, ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă!

Şi cum plângea aşa, un pinguin se apropia încetişor.

– De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.
– Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de
mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.
Pinguinul era o pasăre tare isteaţă.
– Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine!
Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi, cât ai bate din palme, aduse o bucată de
săpun.
– Ia săpuneşte-te bine, de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.
– Şi tu? se supără ursul. Le-am spus şi focilor că sunt curat. M-am spălat
chiar azi-dimineaţă!
– Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta….
Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De
mânios ce era se frecă bine, bine, bine, şi – iată – curând toată blana îi era
plină de clăbuci albi şi strălucitori.
– Aşa, destul, spuse pinguinul.
Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl
opri.
– Stai! Rămâi aşa!

Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi.

– Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.
– Ce blană albă! se minună al doilea.
– Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. Bietul Martin nu mai
înţelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii
albi, că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. Îi mulţumi pinguinului şi rămase
printre urşii albi cu care juca „bâz” şi „baba-oarba”, uitând de toate.

Deodată însă, un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau.

– Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă, înotând voiniceşte.

Urşii se opriră din joacă, văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de

sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. Speriaţi, săriră în
apă şi se depărtară degrabă, în vreme ce Martin – neobişnuit cu viaţa de la
pol- rămase pe sloi. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în
apă. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice:
– Puiul! Puiul meu!… A rămas pe sloi!
Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, nici unul nu
cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul.

Îl află pe o moviliță de zăpadă şi-l luă în braţe, dar în clipa aceea se auzi un
trosnet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.Totul pârâia, se prăbuşea,
valurile ţâşniră înalte cât muntele. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile
de gheaţă, mari cât o casă, Martin se pomeni în apă. Fusese rănit de
suliţele de gheaţă. Dar puiul era nevătămat.
O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu
vai sparse lespedea şi, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de
alte primejdii.

Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească, dar, când ajunse lângă

Martin, încremeni. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. Clăbucii de săpun
din blana lui Martin se topiseră în apă, şi ursul nostru era din nou cafeniu …
– Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz, spuse mama ursuleţului, văzând
cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Îţi mulţumesc…
Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi…
– Nu blana îl face pe urs, încuviinţară şi ceilalţi urşi albi, adunându-se în
jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba.
Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu
clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi
pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece
gheare, ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era).

Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie, iar când s-a
întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveştile pentru
copii, şi a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi:
Crezi că-mi pasă că te ştiu
Negru, alb sau cafeniu?
Inima să-ţi fie dreaptă.
Eu te judec după faptă!

Crocodilul
Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea, plângea cu lacrimi de crocodil.
– Vai, vai, cât de rău îmi pare! Vai, vai, sunt nemângâiat!
– Ce-ai păţit, crocodilule? întrebă o căprioară. De ce plângi?
Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere:
– Cum să nu plâng, cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator, cu puşcă
şi raniţă, cu tot?
Căprioara, care nu-l avea la inimă pe crocodil, râse bucuroasă:
– Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej, aşa-i?
– Da’ de unde! gemu crocodilul. Nu pricepi nimic!… Ce puşcă? Mă doare inima, inima
mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit… Un om atât de
îndrăzneţ! Un bărbat voinic, care cunoştea toate pădurile sălbatice, toate cotloanele
pământului… Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit, cu puşcă şi
raniţă cu tot? Sunt un ticălos, un nelegiuit… N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi!
Şi plângea, plângea crocodilul, plângea cu lacrimi de crocodil
Căprioara, care se ţinuse departe, se apropie de crocodil, dacă-i văzu durerea, încercă
să-l mângâie:
– Dragă crocodilule, spuse ea, dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa…
Văd că-ţi pare rău…
– Rău! Rău! strigă crocodilul. Dar vino mai aproape, că nu te aud prea bine… Căprioara
se apropie.
– Bietul explorator! grăi ea. L-ai înghiţit, deşi nu ţi-a făcut nimic… Dar de azi înainte n-ai
să mai înghiţi exploratori, nu-i aşa?
– Nu! Nu! strigă crocodilul. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să
pasc iarbă, ca tine…
– Dragul meu! şopti înduioşată căprioara.
– Da, da! Am să pasc iarbă, spuse din nou crocodilul. Numai că…
– Ce e?
– Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare. Ar fi păcat să mor otrăvit
în floarea vârstei. Nu crezi?
Căprioara râse şi-l linişti pe dată:
– Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci,
acrişoare sau amare…
– Nu, nu, nu vreau amare! strigă crocodilul. Arată-mi ierburile dulci, cele mai dulci cu
putinţă… Uite, iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată. Ard de dorinţa
de a paşte mai degrabă…
Căprioara se apropie de crocodil, se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea
crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot.
– Proasto! mârâi el apoi. Auzi, iarbă dulce… Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă,
aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha, dar bine am mai
mâncat azi.
Un papagal, care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase, clătină din cap şi
strigă:
– Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil!
Şi a aflat toată pădurea, şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului, care a venit
plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi, tot plângând, i-a
povestit cele întâmplate. Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară, şi, pe cuvântul
meu, bine a făcut!

Povestea ceasului cu inima - Vladimir Colin

Traia odata un ceasornicar batran. Într-o zi, plimbandu-se printr-o padure de la
marginea oraşului, vazu un ceas aruncat la radacina unui stejar. Era mare cat un
baiat sau o fetița de patru ani, avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe.
Niciodata nu mai vazuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate parţile
însa ceasul nu mergea. Îl lua acasa şi îl desfacu sa îl repare. Pe vremea aceea, în
fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mişca roţile dinţate şi batea cu un
ciocanel, facand tic – tac, tic – tac…
Ceasul pe care îl gasise meşterul nu avea pitic. Avea însa un pitic într-un sertar,
de la un ceas care fusese strivit din greşeala de stapanul sau. Repara
ceasornicarul ceasul şi îl aşeza în vitrina, doar, doar o veni pagubitul dupa el.
Într-o zi trecu pe acolo împaratul care vazand ceasul dori sa-l cumpere. Îl duse la
palat şi îl aşeza în sala tronului pazit de doi ostaşi.Din ziua aceea se petrecu un
lucru tare ciudat. De cate ori venea la palat cate un boier sa se planga ca-l
necajesc ţaranii, abia îi spunea împaratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie sa vorbeşti o
ora…” ca ceasul cu limbi de aur şi arata ca ora trecuse! Pleca boierul suparat,
fara sa apuce sa deschida gura. Daca venea însa o vaduva, care îl învinuia pe
boier ca-i fura şi ultima bucaţica de paine, împaratul îi spunea:
– Ei, vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipa… Şi iata ca dupa ceasul cu limba de aur,
clipa ţinea, ţinea şi nu se mai sfarşea… Pleca vaduva numai cand spusese tot ce
avea pe inima!
Daca au vazut aşa, s-au strans boierii într-o zi şi s-au dus la împarat.
– Maria ta, nu se mai poate… Ceasul Mariei tale ne face viaţa amara. Nu merge
bine, Maria – ta!
L-a chemat împaratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul sa-l repare. (…) Ajuns
acasa, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întreba ce se întampla.
– Meştere, meştere – ofta piticul – ce sa fac daca am o inima? Inima ţine cu
oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrapareţi… Atunci pun ceasul sa
mearga mai repede sau mai încet dupa cum cred eu ca e bine. Meşterul dadu din
cap. Doar avea şi el o inima şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …)
Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apela la ajutorul altui meşter, care dorind
sa fie pe placul împaratului, construi un pitic de fier, fara inima, care sa puna
ceasul în mişcare ca şi piticul adevarat. Tare s-au bucurat boierii şi împaratul de
noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi, de atunci, din nou vorbira boierii cate o
ora, iar nevoiaşii cate o clipa… Apoi, îmbatranind, piticii din ceasornice se
mutara, rand pe rand, în ţara poveştilor şi în locul lor fura aşezaţi pitici de fier,
sau arcuri, lanţuri, pendule şi cuci. Pana în zilele noastre se cunosc ceasuri cu
arc,cu lanţ,cu pendule sau cu cuc,dar ceasuri cu pitic sau cu inima nu se mai
cunosc decat în poveştile pentru copii.(…..)