Povestea ariciului intelept

Vladimir Colin

A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da, un arici bătrîn, tare bătrîn şi tare înţelept. De bătrîn ce era, îi crescuse o barbă albă pînă la piept şi de înţelept ce era... uf! nici nu ştiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine? Aşa... se trezeşte într-o bună dimineaţă ariciul... – Hm! Cum o fi pe-afară? Îşi scoate el nasul pe fereastră... (Dar ce credeţi voi? Avea o casă gospodărească, avea uşă, un coş şi o fereastră.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos: – Bun! Nu plouă. Îşi apucă atunci ariciul barba cu amîndouă lăbuţele şi şi-o trece de cîteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene... Şi-şi piaptănă ariciul barba, se ferchezuieşte şi, cînd i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia bastonul şi-o porneşte fluierînd prin pădure. Mergea ariciul fluierînd, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluiera mai fără grijă, se întîlni cu... un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic. – Brr! mîrîi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheamă, piciule? – Arici, răspunse ariciul. – Aşa? Ei, pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănînc... Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria. – Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mîncat de un lup. Numai că... – Ha, ha, ţi-e frică! rîse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?... M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să mănînc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit... Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te înghit atît de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama...

– Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mîncat încă... – Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu. Că încolo... – Da, da, încolo... să fii mîncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere... N-ai să mă crezi, dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate: – Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!... Rrr! – Vai! strigă deodată ariciul, cît putu de tare. Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mînios: – Cum?... Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume? – Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte... Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea! – O poveste?... mîrîi lupul. Clănţăni de cîteva ori, aşa cum făcea cînd chibzuia temeinic, şi se hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie... Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut, niciunul dintre toţi cîţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste... – Cum? Ai vrea?... Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene... Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întîlneam o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pă-lăria şi rosteam „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluieram mai fără grijă, m-am întîlnit cu... un lup! – Nesărată poveste! spuse lupul. – Stai să vezi! răspunse ariciul, urmînd îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mîrîi el. Pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănînc...” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azidimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui...” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o mie!...” – „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi...”

” Dar lupul era acum la capătul răbdării.. de pildă. aşa că strigă de se cutremură pădurea: – Minţi! N-ai mai spus nimic. Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţi mai baţi joc de mine.” Eu i-am spus: „Lupule dragă. mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi.. îmi slujeau drept pieptene!.. voi vă puteţi închipui lesne ce s-a petrecut.. cu nasul şi limba însîngerate.. socotind să-l înghită dintr-odată. mi-am pus pălăria. .. – Nemaipomenit! se minună ariciul. apoi spuse înciudat: – Aşa-i. ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise mînia lupului.... care aţi aflat că ariciul are ţepi (ştiţi. a tulit-o cît ai zice peşte.. Ariciul se uită în jur. Voi. flecarule? strigă lupul. cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos. la apărare).. m-am ferchezuit şi... Nici gînd! spuse ariciul şi se grăbi să povestească mai departe: „Mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi.. ariciule! Am să te mănînc. că nu ştiu ce fac! răcni lupul. Acu’. – Eu?.. Nu cumva vorbeşti despre mine? – Dar despre cine. de pildă. – Hei. Cum de-ai ghicit? Într-adevăr.– Îţi baţi joc de mine? răcni lupul. acum.. Stai că-ţi arăt eu ţie! – Şi povestea? Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni. nu-i aşa? Lupul cel prost a răcnit: – Văleu-u-u! şi. era un lup. uite-aşa! şi cum strigă. cum se repezi.. lupule! Lupule! a strigat ariciul după el. Mi-am pieptănat barba. – Să nu fie tot un lup... tocmai cînd fluieram mai fără grijă. povestea. Şi. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe? Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine ştie unde şi încă mai răsuna pădurea de schelălăitul lui. holbînd doi ochi flămînzi şi sălbatici.. – Vai de mine! spuse el. „Rrr! mîrîi el. dar nu văzu nimic. Dacă nu mai văzuse nicicînd un arici?!. pentru că lupul te-a înghiţit. m-am întîlnit cu. Pînă aici ţi-a fost.

. pentru greutăţi de năvod e prea mare. pe seară. nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale. şi trist îşi fu-ma luleaua. Dar Cadâr nu vedea nimic. stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. Lemnele le arzi.” Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Şi frumos ca o lună nouă. peştii îi mănânci. a spus atunci ariciul şi. scoţîndu-şi pălăria. spuse Cadâr. Apoi şi-a trecut lăbuţele prin barba albă şi s-a aşezat să mai răsufle oleacă. după care s-a dus glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi. Şi cum să nu fie.. şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gîndea: ” Dacă ies în zori.Vai. te-nţeapă şi doare. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită. sprijinindu-l de subsuori. dar veşnic amărât. în bună limbă aricească. i-a povestit totul. dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi. bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul. Povestea fericirii Vladimir Colin A fost. să se lege de un arici bătrîn şi înţelept. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare.– Nu te salut.. Într-o colibă. dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge. . „Mare noroc.. şi-i de piatră. şi-a şters sudoarea de pe frunte.. şi o lacrimă căzu peste fruntea al-bă a omului de piatră. privind jocul valurilor. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. era un om de piatră. n-a fost. lacrimi începură să picure din ochii bătrânului.Allah! Stâlpul nu era stâlp. când se a-şeza cu picioarele încrucişate sub el. şi-i mort. am să găsesc pe ţărm lem-ne şi peşti zvârliţi pe nisip. vai. se apropie de stâlpul de pia-tră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau. şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. pentru că plângea şi mormăia: . şi de atunci nu s-a mai întîmplat niciodată ca un pui de lup. trăia bătrânul Cadâr. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos. La gândul feciorului.. Oriunde ai apuca-o. prost şi obraznic. vai. În coliba lui. „Vai. căreia i-a dat drumul pe fereastră. Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hîrtie. unii zic c-a fost.. Fulgerele se repezeau bezmetice. la malul mării. şi drept ca o trestie. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră.” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav. bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Înfăşurat în ierburi de mare. Era un bătrân de treabă.

bătrân de treabă. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omulde piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. până s-a ridicat din nisip omul de piatră.Cum te cheamă. şontâc la bordeiul lui. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu. Când s-a mai liniştit. Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească. şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. pâ-nă a început să sufle greu şi a căzut pe nisip.. unde cădeau. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de . feciorul tatii? .. să nu mă ostenesc de pomană.Tasin. fiica mării. dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră. Plângi înainte..Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu. apoi a alergat şontâc. frumos cum nu se mai văzuse. a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. piatra se muia şi se făcea trandafirie..Vreau.Plângi. a deschis gura şi a spus: . ca un ţap.Tată. m-ar fi dezlegat. din pricina cepii. A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr.Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: . a vrut să ducă la ca-păt schimbarea omului de piatră. Mama mea e Aişe. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie. Liniştindu-se. dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit. că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea. Se freca fără şovăială. L-a scăldat Cadâr în lacrimi. că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr. a întrebat: . cu lacrimile lui. a răspuns omul de piatră. iar când lacrimile i-au picurat pe buze. A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. ca pielea de om. aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou. şoptind: . plângi..Tare-am înţepenit!. a deschis omul de pia-tră doi ochi negri şi strălucitori. şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi. şi neamul nostru nemuritor. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: . De unde la-crimi. dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. . Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră.. din nou a prins să sa-ră pe nisip.

. mamă. s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ.Nu suntem bogaţi. Femeia albastră se ridică în picioare şi. tată.N-am nevoie de altă răsplată. nu se află oameni. fiica mării. soră cu ceapa cu care se frecase la ochi. Feciorul meu Tasin îmi ajun-ge. iar Cadâr văzu fundul mării. şi pe jos se afla o singură rogojină. Cadâr. unde trăim noi..Arată-mi casa noastră. sărutând mâna bătrânului.Ei. aproape că nu poţi căpăta răsplată. şi-acum e şi al meu.Ce să cer? răspunse Cadâr. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin. Dar mai întâi dă-mi de mâncare. cine m-a dez-legat de blestem. dacă nu cu tine. dar cere-ne ce vrei. Iată. deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară. mai lămuri tânărul. m-ai mântuit. şi Cadâr a râs cel mai tare. Pentru binele pe care ni l-ai făcut. Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bîtrânul nu se împotrivi. femeie albastră? râse Cadâr.lacrimile unui om. Casâr îl duse la bordeiul lui.. spuse Tasin.Ibadula. Bordeiul lui Cadâr era sărac. Îi aduse Cadâr o ceapă. spuse omul de piatră şi. îi aduse un bostan. Dar mama mea. în care intrară după ce îşi scoaseră încălţă-rile. să prind puteri. Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: . după care-i lăsă să plece. . pentru că pe fundul mării.. rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: . . . iar porţile mă-rii se închiseră în urma lor. adăugă tânărul. Aişe.. îi dărui atunci lui Ca-dâr o năframă. . Încolo. vorbi el apoi.De căsătorie? Cu cine? .. cusută cu fir scump. . Doar să găsim un cadiu şi să scriem un contract de căsătorie. acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. luându-l pe Cadâr de mână. .. Aişe.. tătucă.. . văd că trebuie să mă apuc de treabă. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. se desfăcură ca două canaturi. păşiră pe fun-dul apei. împingându-l înainte pe Cadâr.Vino. Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului. spuse Tasin când ajunseră la ţărm.Cu cine. ni-mic. Tasin e fiul tău.. unde tu.

Cadâr începu să caşte. dar Ta-sin îi vorbi aşa: . Dacă are fericirea asta.. . Culcă-te..Feciorul meu Tasin. Tasin rîmase pe gânduri. . m-am săturat. oftă Cadâr.În Cetatea Veche. dar se spune că nu-i uşor de găsit. răspunse Cadâr. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. bucuria mea. îl înghiţi şi spuse mulţumit: . Poate că ştie padişahul.. şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. .Ibadula. dar cu cât luau din pilaf.Asta-i mâncare? întrebă Tasin. asta n-aş putea spune. nu mai doreşte nimic.Se spune. . aşa că nu pot dormi. Ce-ţi doreşte inima? . Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare.. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire. pe dată adormi. Inima-mi doreşte fericirea. că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării. dincolo de Marea Albastră... Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori.Acum. aşa cum mai strigase: . Nu văd pilaf. cum se culcă. feciorul meu Tasin.Tătucă. Cadâr apucă un ultim bob de orez. nici salmaua.. văd că ţi-e somn.. . cu bobul ăsta..Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. că fericirea e tot ce-ţi poate dori unul mai de preţ.. cu atât creştea muntele de orez din strachină.Vezi. nu văd salma!. inima-mi doreşte un singur lucru. . Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină. pe Insula Galbenă. Dar Tasin nu dormea. deschide poarta! . Au mâncat o zi şi o noapte. fără să sfârşească nici pilaful..Ce este fericirea? întrebă el.Te-ai săturat? întrebă Tasin. se apucă să mănânce. Eu sunt pus pe fapte mari.Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. padişahul e hain. Care nu fu mirarea bătrânului. văzând şi pilaf şi salma! Fără multă vorbă. iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el.. iar. Dar. cuvântă Cadâr. nu primeşte pe oricine. şi luând fru-moasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. .

pe pardoseala de piatră. Câinele tresări şi pieri. Se învârti Tasin în jurul insulei.Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. Dar în mijlocul ei. Era o insulă de piatră. a văzut meduze moi şi colorate. şi încă o noapte. alături de vizirul lui. a văzut delfinii negri.Am de spus o taină padişahului. urcă şi coborî nenumărate scări. grăi cu îndrăzneală Tasin. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde. Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula. Mama lui. zări o crăpătură chiar acolo unde se iz-beau valurile. sultanul se întoarse. pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. . o des-chise. iar mult timp să se mire nu avu. cu blana albă. De teamă să nu orbească. Şi câte. o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Încăperea era goală. . . iar în Cetatea Verde. dând din cap. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde. Se afla într-una din încăperile padişahului. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici. o roabă albă. . lumină a luminilor. dormea. o roabă galbenă. a văzut stele de mare. Auzea cântece îmsoţite de tobe. o zi. lu-minând ca zece sori la un loc. pentru care am să capăt de la el o lămu-rire. Tasin cercetă încăperea de piatră şi. Se trezi curând într-o încă-pere cât o moschee. Îşi vârî degetele în crăpă-tura de piatră şi îndată se simţi apucat. puţin câte puţin. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se pă-rură atât de apropiaţi. Merse o noapte. . se afla un câine mare. Aişe era albastră.Tu m-ai adus aici? strigă Tasin. Porun-ceşte mai degrabă să vină gâdea. dar se auzi un sunet de gong.Nu-l crede. Tasin închise ochii şi-i deschise iar. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura în-gustă.Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. se înălţa palatul padişahului. care era un om rău. Rămas singur. zidit din piatră verde. spărgâdu-se într-o fremătare înspumată. arapii mărilor. Deschise uşa. până la urmă se opri în dreptul unei uşi. La zgomotul uşii deschise de Tasin. aşa că n-o deranjă. iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate. şi câinele îşi mişcă bucuros coada. strigă vizirul. şi încă o zi. Merse printr-un coridor. una neagră şi o alta roşie. găsind o uşă.

De asta l-am şi pedepsit.. Să lăsăm asta.ce-ai făcut. dacă vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe. Tasin se plecă.Ce-i asta? bâlbâi padişahul. spuse sultanul. răspunse Tasin. dar unde se află fericirea nu-ţi spun.Ce.Într-adevăr. Îl privi pe vizir. băiete. se uimi sultanul..De unde ştii? strigă sultanul. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată. în timp ce roabele ţipau ascuţit. îţi dau o raia întreagă. nemuritor. ticălosule? . Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi.. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: . Apoi aruncă hangerul.Am îndeplinit porunca padişahului. dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin. Unde mai găsesc a-cum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. Ce vrei ca răsplată? . . Blestematul pre-gătise firmanul care-l numea padişah. chiar adineauri.Nu-mi trebuie nimic. . taie-mi capul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizi-rul uneltea să te ucidă. . îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu.Pădişahul era spanchiu. . nu alta.. . Piatră. care se strâmbase şi se turtise la vârf.Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul.Ai carnea tare.Atât: să-mi spui unde se află fericirea. scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. spuse el. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră. . după ce citi rândurile scrise. .Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar. de trei ori. cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. Unde se află fericirea? . . grăi voinicul. De ce nu mori? Tasin râdea. De spaimă. răspunse liniştit Tasin.Bine. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. s-ar fi mirat mai puţin. sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea. de două ori.Cere-mi ce vrei. .

Unde este fericirea? . n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept.. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui. . Tasin apucă belciugul. şi un chepeng se deschise. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. încercând să-l tragă după el. După ce coborâră nişte trepte de lemn. Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. şi a-junse în grădina palatului. Frumoasă era Umie! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului. Câinele lătră şi se repezi înainte. aproape putrezite. şi eu m-am prefăcut în Umie. .. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare.Cine eşti! întrebă uimit Tasin. unde găsi din nou câinele cu blană albă. răspunse fata.Umie. vorbi Tasin. Nu aşteptă prea mult. mai spuse fata. va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit. cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. Luându-se dupî el. intrară într-un gârlici întunecat. . Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână. Braţul i se împietri. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. dar padişahul nu se dădu bătut. dar care erau pline de fel de fel de minunăţii.. voinul ieşi din gârlici. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur.Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă. trase cu putere.Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului. În cârliciul ăsta e Lacul-de-subpământ-care-nu-minte. apoi se auzi un clipocit: . depărtându-se de sultanul împie-trit pe perna lui verde.Mă cheamă Umie. . Strecurându-se prin chepeng. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. . Acolo se sfârşea grădina. de fier. o rază luci undeva în beznă. . În apa lui toate arată aşa cum sunt. trecu prin săli unde nu se afla picior de om.Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe.Nu-ţi spun. măcar că nu înţelesese cine vorbea. Sfârşi prin a ajunge om de piatră.

. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea.. dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. . Ali dădu din mâini: . .Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie. . am venit la tine pentru o treabă însemnată. Tasin însă nu mai părea stânjenit.Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? . Avem nevoie de papucii de fier. cu o cămaşă ruptă. cum ar fi făcut un om de treabă.Papucii? strigă zgarcitul. deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Acolo e patria mea. şi nici nu-i pofti la masă. răspunse Tasin. şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. spuse el.. dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. spuse fata. Era acesta un moşneag care se purta calic. aruncându-le o privire rea.Salem! spuseră cuviincios tinerii.. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de pa-puci? . . Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc. ..Da. Tasin.Umie. -Salem! mormăi Ali. Numai în ţara Van.Dar de unde luăm papucii? .Şi.. Şi se purta calic. îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgâr-cit. Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Supărat.N-am uitat. . Papucii de fier se numărau printre ele.. răspunse Umie.. cred că ştiu unde se află fericirea. E departe ţara Van.Papucii. . Să vedem ce ne-o cere în schimb. Când l-au găsit. zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă.. care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă.Cinstite Ali. desprinzându-se din braţele lui Tasin.

ce-ai să-mi ceri pe papuci! . câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine. Fie-ţi milă de un biet bătrân. N-am! N-am papuci. . . cu blă-nuri. dar nu se îndura să-l dea nimănui. spuse Umie. Şi. strigă însufleţit bătrânul. dacă mi-ai da tot ce se poate da. târându-l cu ea pe Ali..O.. care se putu în sfârşit sătura. sărac lipit. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi..Asta nu. pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea. vai de bătrâneţele mele... Găsiră saci cu grâu mucegăit. altul cu smaral-de. La chemarea fiului albastrei Aişe. iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei. Să moară de foame. . Împărţi cu atâta dreptate. şi tot aşa. Umie zâmbi. bătând din palme. în timp ce i-ar fi dorit roşii.. Tasin îi puse îndată în picioare. vorbi el. găsiră şi papucii de fier... încât îi căzu turbanul. Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim. Şi a-junseră la ţintă. pofeşte-ncoa! Se auzi un muget înspaimântător.n-am nimic! Sunt sărac. găsiră tot ce mintea poa-te închipui şi. cer. şi tinerii intrară.. strigă de trei ori: Iba-dula.Acum. dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce. ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui. .Bine... cistite Ali. Tasin râse din toată inima. cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. bine-cuvântată-i fie amintirea. saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire.. nişte şalvari negri.. fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali.. eu am venit să-ţi dau.Destul. . Ibadula! strigă iarăşi de trei ori Tasin. ma-rea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Îl luară pe Ali pe sus. spuse încruntat Tasin.Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. Ce fru-mos ar fi! . cu mătăsuri. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur. Întovărăşit de Umie. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?.. pe o coloană de piatră. am venit să-ţi dau..Am.Cinstite Ali.În ţara Van. la drum... că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele. atât de repede. Se găsi cu cine să facă schimb. dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic.Nu s-ar putea să-mi dai.. n-am nimic. răspunse Tasin. aşa că plecă şi baba mulţumită! . altul cu rubine. apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Tasin o luă în braţe şi şopti: . grăbind să-l întreacă. Se rosto-golea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte.” Dar nu! Toţi cer. Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrâ-nului zgârcit.

Au zburat deci. O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. niciodată n-am fost atât de bucuros. Dar fericirea.Trebui să ştii. o rugă din nou Tasin.. se apucă de lucru. Dădeau o raită prin suk (piaţă) şi se întorceau la căsuţa lor.În ţara mea. Totul mergea cum nu se poate mai bine. .Tu. Din bârne ridică pe dată o căsu-ţă. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umie. de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. aproape s-o atingi cu mâna. . strigă Tasin. .. vedeai numai flori roşii fre-mătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului.. au început să coboare uşurel. începu să doboare copa-cii. zburau peste păduri şi peste câmpii. tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea. uşurel. Tasin.Unde anume. o cuprin-se în braţe pe Umie. când deasupra şi când dedesubtul norilor. . o masă. fericirea. zburau peste oraşe. zâmbindu-i tot atât de neînţeles. Ca două turturele se . Repezindu-se. e lângă tine. preţ de un ceas. . Tasin.Spune. Umie? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. Curând. cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne. apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. scaune. pes-te ape. casa fu gata. Alergă în pădu-re şi..Am ghicit? . strigă el. Umie pregătea prânzul şi Tasin o privea. Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. desi-gur. întrecând în iuţeală rândunicile. Umie. Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi. că fericirea nu se capătă pe ghicite. Apoi se duceau la hamam (baie la arabi). Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. n-aş putea să-ţi spun. . Umie? Fata tăcea. . răspunse Umie. Încotro te uitai. că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umie.. Asta e.Unde suntem? întrebă Tasin. Zburau amandoi. Iar când s-a împlinit ceasul. care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici.Şi unde-i fericirea.Abia rostise cele trei cuvinte. .O. alcătui un gard şi începu să lucreze un pat. Numai că Umie ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi.. şi că deci nu avea unde se duce.

Decât luna rotundă. care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Decât pâinea cea caldă.Un rubin! Încercă să-l ridice. de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ.Umie. Şi. ci una de preţ.Nu. luă o sapă. Deodată ajunse într-un luminiş. Se culcau. voinicul ieşi din casă. Într-adevăr. dar nu izbuti. Decât şoimul. şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. cum minciuna nu-şi putea face loc între ei. Se plimbau. care lumina ca un foc mare. împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş. cu un zâmbet. . Umie îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. Nerăbdător. iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. mormi Tasin. dar. deloc. tuşi. dar..Fericirea. . mai rotundă e faţa dragului meu.N-ai găsit fericirea. câmpul era acum gol şi trist. parcă-mi lipseşte ceva. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. intră apoi în pădure. Rubinul era pe jumătate îngropat în pă-mânt.. . unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci.. Tasin asculta şi privea. sclipind. mai drept e trupul dragului meu. Tasin o privi. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. sufletul meu e plin. Tasin alergă spre casă. cu toate că îl acoperise cu crengi. Iar seara Umie lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb. . bâigui voinicul. Nu era o piatră de rând. Tasin? ..Ţi-e somn. arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Tasin? mai întrebă Umie. Se apropie. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licu-rici. Tasin. spuse: .aşezau apoi şi mâncau. .Caută. să nu fie văzut. Umblă încet printre florile roşii. Umie! . Eu. mai viteaz e cugetul dragului meu. mai caldă e inima dragului meu.

fără suflare.. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată. . Tasin. caută.Frumosule tânăr. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure. şi omul deschise ochii.. Putem face tot ce vrem. dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur.. nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvergii din suk. . Tasin îl stropi cu apă rece. văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea.Înţelegi. . alţii se mulţumi-ră să-şi frece mâinile. unii se pierdură cu firea. . aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti. mâncară de câte zece ori pe zi.Caută.Nu. că fericirea nu se capă-tă pe ghicite. spuse el într-o seară. Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană.. Dar Tasin n-o auzea. în suk. Umie. Umie. Tasin se îngrăşă şi se plictisea.Am de vânzare un robin. îndreptân-du-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. .. Înfăşură bucata într-o pânză. mii de nestemate mi-au trecut prin mână.. de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici. spuse Tasin. O îmbrăcă pe Umie în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie..Tasin duse cu greu rubinul în odaie: . alţii plânseră. îl aşeză pe o pernă.Umie. . Ochii negustorului scânteiară. bogăţia e singura fericire. Vă-zând rubinul. Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. vorbi după o vreme Tasin. Am să sparg o bucată de rubin. Negustorul îl pofti înăuntru.Aminteşte-ţi. oftă negustorul.. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă. şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. Chiar puse la un loc. De astă dată am ghicit! . acum suntem bogaţi. dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut. Nici bogăţia nu înseamnă fericire. care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. o puse în coş şi se duse la suk. răspunse cu blândeţe Umie. iar sacii de aur erau parcă neatinşi. alţii cântară. şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate. Tasin. s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr. averile lor nu plăteau decât o parte din rubin.

era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. de care se credea aproape. Merse vreme îndelungată.Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. sunt tot atât de departe de ea ca la început.” Gândind astfel. depărtându-se tot mai mult de casă. îi fugea iară printre degete. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă. Umie nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase.. umbrită de un turban mare. .. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră. şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe. fiule. Păşea gânditor. Acolo. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. . din ca-re citea. văzu o colibă. Unde sărea un ciob înflorea un mac. Uite că fericirea e ca o şopârlă. nici la jocul copiilor. Fericirea se află. unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. le zvârli pa câmp. a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă. spuse Tasin. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag. aşa că toiagul i se toci. fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. îl întâmpină cu multă cuviinţă. . Ceru găzduire la prima colibă. Alergi după ea şi. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului.Ce te aduce. şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. răspunse Umie. Dacă ştii cât mai multe lucruri. nu se poate să nu fii fericit. desigur. nu lua seama nici la zborul pă-sărilor. .Umie. adunând cioburile în saci. iată. cinstitule înţelept. Mişcat. şi-l toci şi pe al doilea. îşi spuse Tasin. lângă apă. . când o prinzi. răspunse Tasin. umbla Tasin pe câmpie. în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi. ajungând la jumătate. Un an de zile înche-iat a sta şi a tot învăţat şi. Dacă te-am chemat în ţara Van. văzu că se află lângă un sat. pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Dar acum am ghicit. în învăţătură. Se întunecase. bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. goi şi crăpaţi de vreme. peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. eşti sigură că fericirea se află aici. Îşi căută alt to-iag.E mai frumos aşa.Viteazul meu Tasin. ... prin aceste locuri unde numai liştea se întâlneşte? .Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Fericirea. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi.Caut fericirea. „Într-adevăr. strigă el într-o zi.

o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. totul e altfel decât a fost. . frunzele se aprinseră. printre Munţii Albi.. Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: . pluguri de lemn şi ace de os. tresărind.. spuse el cu mirare. îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Dar intră. un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii. du-pă o vreme. dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. doar de mâncat n-ai să mănânci. Cunoscând fierul. Aici e loc destul. De odihnit ai să te odihneşti. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă. Spre marea mirare a oame-nilor adunaţi.Binefăcătorul nostru Tasin. bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. Îi mulţumi Tasin şi. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni. oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de să-geată cu care doborau mai mult vânat. Privi cu teamă spre Tasin. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene.. că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. cum era istovit.Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Atras de strălucirea focului.Dar în vale nu coborâţi niciodată? . şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut. . Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamneii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă.De o viaţă de om trăiesc aici. rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic. băţul se roti şi. se culcă de-a dreptul pe pământ. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. călătorule. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. dar niciodată nu i-am crezut. Apoi. Peste puţin se ivi o flacără. copiii se jucau fără griji. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de tre-buinţă.Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Se minună voinicul şi întrebă: . dacă niciunul dintre părinţii. de când ai venit la noi. Atunci apucă un băţ. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră.. întrebându-se ce şi-ar putea dori. De unde să ştie că focul arde. şi Tasin le acoperi cu vrescuri. îi învăţă să frigă carnea. bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele.

Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin.. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună.. Tasin? întrebă Cadâr. .Ai găsit fericirea. .. stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. Bucuros. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo. tată. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt. începu să vadă binişor. Când îşi făuresc fericirea. şi dacă apa . Iar oamenii se apucară de treabă şi. muncind fiecare pentru toţi. oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Pricepu atunci Tasin că. Fericirea noastră eşti tu.Lângă tine. în timp ce oamenii se sfătuiau între ei. Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. ca să împiedice mânia Gârlei Negre. tată. binefăcătorul nostru. dacă vreţi să mă răsplătiţi. acoperind câmpuri. găsise fericirea şi pen-tru el. bătând în ea.Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Tasin luă o daulă şi.Prietenii mei. Tasin se întoarse cu Umie în adâncurile mării. că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi. spuse fără şovăială Cadâr. În prag îl aştepta Umie: . iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri. iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. Toci un toiag pe drum.O. se simţea fericit. aflară fericirea. Fericirea omului.Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră. la Aişe cea albastră. iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor. printre oamenii aceia.. dând oamenilor fericirea. „Atunci. îşi spuse el.. copiii care se stingeau de foame zburdă. De cînd mă ştiu. .Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. adună sfatul obştii. Tasin? Voinicul o strânse în braţe. bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace. târând oameni şi înecând bordeie. şi acolo au rămas până în ziua de azi. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat. femeile care plângeau au învăţat să cânte.?” .. în toată vremea slugile padişahului fură de sting. îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. noi nu pricem întrebarea ta.. . nu cumva. plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. strălucitoare ca luna plină. spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar. . vorbi gazda.Unde se află fericirea. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh. îl toci şi pe al doilea. dar când o văzu pe Umie. Tasin.

Fraţilor! strigă bucuros Martin. că nu ştiu. se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară. spre marea lui mirare. Aşa..Eu sunt curat. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii. un urs mare şi frumos.Ia te uită!. măi Martine? . ce caraghios! ..De la gheare pân' la bot! . nu văzu niciun urs. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd. spuse şi mai supărat Martin. .. fireşte. râdeau de nu mai puteau. îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ). Şi nu merse el cine ştie cât. . niciodată! Povestea ursului cafeniu Vladimir Colin Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. să hohotească şi să se prăpădească de râs. . şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu. aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa. Dar fericirea a poposit pe pământ.. care venea tocmai din munţii noştri..Păi de cine. Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe. . se ştie.Vai. . . şi toate surorile ei începură să chicotească. . se întâmplă să-l vezi pe Tasin.Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi.Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb. Un urs murdar! strigă o focă. M-am spălat chiar azi dimineaţă.E mânjit tot! . ba mai fac şi baie) când. mormăind. dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini. vai.mării este limpede. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei.Parc-a fost muiat în sos! Uite-aşa râdeau focile. care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. că se întâlni cu nişte urşi albi.. şi pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar. Ei. Nu.

bine. . Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai. . . fraţilor.. un pinguin se apropia încetişor.Aşa. la noi toţi urşii sunt cafenii. destul. ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă! Şi cum plângea aşa. ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el.Şi tu? se supără ursul. legânându-şi îngâmfaţi blănurile. De mânios ce era se frecă bine. De ciudă. aduse o bucată de săpun. Vai.Nu-i nimic. vino cu mine! Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi. pinguinule..Vai. şi . . . Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu.Cum să nu plâng. ursule? întrebă pinguinul. . . răspunse primul urs alb..iată . M-am spălat chiar azi-dimineaţă! . spuse pinguinul. de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin. dar pinguinul îl opri. bine.Stai! Rămâi aşa! Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi. răspunse pinguinul. ca şi voi? -Urşii cumsecade sunt albi. Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă. bietul Martin simţi că-i dau lacrimile. . Pinguinul era o pasăre tare isteaţă. nu vedeţi că sunt urs. Le-am spus şi focilor că sunt curat. . şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire.curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori. .Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul. cât ai bate din palme.Dar bine.Făcea să bat atâta cale până la pol. toţi urşii albi plecară.De ce plângi. Bombănind.Ia săpuneşte-te bine. Fă-mi mie plăcerea asta.. ce urs frumos! strigă un urs alb. .

dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.Totul pârâia. încuviinţară şi ceilalţi urşi albi. că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă.Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă.Nu blana îl face pe urs.. Deodată însă. văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Din ziua aceea. strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba". văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă. A rămas pe sloi! Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă. Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare. mari cât o casă. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. încremeni. înotând.. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi.. O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină.. Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe.. înotând voiniceşte. . un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau. Îţi mulţumesc. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. se prăbuşea. la adăpost de alte primejdii. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. săriră în apă şi se depărtară degrabă. .. spuse mama ursuleţului. şi ursul nostru era din nou cafeniu . când ajunse lângă Martin.. Speriaţi. valurile ţâşniră înalte cât muntele. Urşii se opriră din joacă. Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi.Ce blană albă! se minună al doilea. ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era).Alb sau cafeniu. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul. adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba. dar. . cu vai sparse lespedea şi. Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească. eşti un urs bun şi viteaz.rămase pe sloi. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice: .. . Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă. Cu chiu. Martin se pomeni în apă. . nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi.Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea.Puiul! Puiul meu!. uitând de toate. Dar puiul era nevătămat. se ridică pe un sloi ce plutea.. în vreme ce Martin neobişnuit cu viaţa de la pol.

vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorba ”miau”? . care-i cea mai frumoasă dintre noi? Motanul le-a privit şi le-a răspuns: . De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi: Crezi că-mi pasă că te ştiu Negru. şi a povestit întâmplarea. Eu te judec după faptă! Povestea celor sapte rate Vladimir Colin Au fost odată şapte raţe. a cincea era cam jumulită de pene. judecătorul să chibzuiască şi să hotărască de partea cui este dreptatea. au hotărât să meargă toate şapte la un judecător drept. Prima era şchioapă. S-au dus întâi la motan. S-au dus atunci la câine: .Ba eu! Dacă au văzut şi au văzut că nu se pot înţelege. De dimineaţa până seara cele şapte raţe nu făceau altceva decât să se certe între ele: .Miau! Bine. iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu. a doua era chioară. dar ce înseamnă ”miau”? Raţele nu ştiau. a patra avea o aripă mai lungă decât cealaltă. Dar ce-are a face? Fiecare dintre cele şapte raţe credea că e cea mai frumoasă din lume.Eu sunt cea mai frumoasă! . alb sau cafeniu? Inima să-ţi fie dreaptă. iar a şaptea era niţel cam surdă.Dragă câine. care scrie toate poveştile pentru copii. bine. a treia avea ciocul strâmb.Dragă motanule.Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie. a şasea n-avea coadă.Ba eu! . .

Nu vă certaţi.. credeţi-mă..Mu-u! Nu mai pricepeau bietele raţe nimic. S-au dus la bou. Cele şapte raţe au început de îndată să se certe: . vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” şi ”ham”? Boul le-a privit şi le-a răspuns: .Mda. vrei să ne spui tu care-i cea mai frunoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” .. . S-au dus la vulpe. Şi vulpea înghiţi prima raţă cu pene cu tot! . Doar aţi venit la mine. .Vrem. judecătorul cel mai nepărtinitor. frumoase sunteţi toate deopotrivă.Eu sunt cea mai gustoasă! .Dragă boule. le-a spus: .Câinele le-a privit şi le-a răspuns: . nu-i mare lucru! Totul e să fii gustoasă. pentru că avusese de multe ori de-a face cu tot felul de raţe şi le învăţase graiul. Dar. răspunse vulpea..Eu sunt mai gustoasă.... .Dragele mele.Vreţi să ştiţi care-i cea mai gustoasă? . strigă o altă raţă. s-a lins pe bot şi.Ba eu! . ”ham” şi ”mu”? Le-a privit vulpea. le spuse vulpea. spuse ea morfolind. nimic de spus. ...Ham! Bună treabă! Acum erau şi mai încurcate. vrem! Măcăiră raţele îmbulzindu-se toate şapte.Ba eu! . gustoasă.Ba eu! .Dragă vulpe. .Da? Nu vreau să o nedreptăţesc pe niciuna dintre voi.

aşa-i că eu am fost cea mai gustoasă? Vulpea o înghiţi cât te-ai şterge la ochi .. . raţelor. Ce puşcă? Mă doare inima. aşa-i? . .Spune. inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit.Şi înghiţi şi a doua raţă.. spuse ea.Da’ de unde! gemu crocodilul. vai.Vai.Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej. a şasea şi a şaptea.Gustoase ca gustoase.. De ce plângi? Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere: . toate cotloanele pământului.. plângea crocodilul. dacă-i văzu durerea. care nu-l avea la inimă pe crocodil. cât de rău îmi pare! Vai. vai. crocodilule? întrebă o căprioară. dar proaste ştiu că aţi fost toate şapte.Cum să nu plâng.Dragă crocodilule.. cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos... a cincea . A fel făcu şi cu a treia.. încercă să-l mângâie: . Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit.. a şaptea raţă a început să strige: . Văd că-ţi pare rău. râse bucuroasă: . Nu pricepi nimic!. sunt nemângâiat! . care se ţinuse departe. un nelegiuit. plângea cu lacrimi de crocodil Căprioara..Ce-ai păţit. cu tot? Căprioara. a patra. cu puşcă şi raniţă. cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator. dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa. Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic. N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi! Şi plângea. Povestea crocodilului care plange Vladimir Colin Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea.. se apropie de crocodil. spune. se linse pe bot şi grăi apoi: .. Dar chiar în botul vulpii. plângea cu lacrimi de crocodil. care cunoştea toate pădurile sălbatice.

aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha. i-a povestit cele întâmplate.Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci. şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului. care a venit plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi. tot plângând.Da. spuse din nou crocodilul... nu-i aşa? ..Dragul meu! şopti înduioşată căprioara. Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară.. Nu crezi? Căprioara râse şi-l linişti pe dată: . şi.. bine a făcut! . dar bine am mai mâncat azi.. cele mai dulci cu putinţă. Dar vino mai aproape.Ce e? . că nu te aud prea bine. Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori. Căprioara se apropie. .Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil! Şi a aflat toată pădurea. clătină din cap şi strigă: . .. Un papagal.. iarbă dulce. iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată. L-ai înghiţit. nu. . acrişoare sau amare. .Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare. Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă... . Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei. nu vreau amare! strigă crocodilul. ca tine.. Ard de dorinţa de a paşte mai degrabă. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă.Rău! Rău! strigă crocodilul. ... Uite.. deşi nu ţi-a făcut nimic. Căprioara se apropie de crocodil. Arată-mi ierburile dulci.. Numai că..Nu. Auzi.Proasto! mârâi el apoi. care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase.Bietul explorator! grăi ea. se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot. pe cuvântul meu..Nu! Nu! strigă crocodilul. da! Am să pasc iarbă.

Îl duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi. doar. vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limbă de aur. s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat. împăratul îi spunea: . Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi. fără să apuce să deschidă gura. avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe. plimbându-se printr-o pădure de la marginea oraşului. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel.Măria ta. Repară ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină. iar nevoiaşii câte o clipă… Apoi. nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară. de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani.Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. Dacă venea însă o văduvă. . făcând tic – tac. în fiecare ceas locuia un pitic. ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter. de atunci. văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. din nou vorbiră boierii câte o oră. care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucăţică de pâine. Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. (…) Ajuns acasă.Ei. Într-o zi. care dorind să fie pe placul împăratului. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare. Măria – ta! L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc ţăranii. meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. Pe vremea aceea. Avea însă un pitic într-un sertar. . tic – tac… Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. clipa ţinea. fără inimă. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea. care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat.Meştere. ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă. doar o veni păgubitul după el.Povestea ceasului cu inima Vladimir Colin Trăia odată un ceasornicar bătrân. Meşterul dădu din cap. ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă! Dacă au văzut aşa. îmbătrânind. piticii . abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat. Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …) Pentru a ieşi din impas. Nu merge bine. construi un pitic de fier.

Celălalt se suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. iar. Auzind fiecare vorbele celuilalt.cu lanţ. cu două căciuli şi trei cojoace. încuviinţă al doilea. oprindu-se lângă una dintre fântâni. . răspunse al doilea. — Bună ar fi acum. pendule şi cuci.dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii. te-nvăţ eu. — Vezi ? Eu am să beau dintr-asta. spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace. grăi: — Ştii că ai dreptate ? Păi. şi izbindu-se cu palma peste frunte. nişte apă. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui. ca un făcut. lanţuri. Şi. Privi fântânile cu îndoială. căzu parcă şi mai tare pe gânduri. că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi pitici de fier. Prostul cuminte căzu pe gânduri. dădură îndată peste două fântâni aşezate. — Mulţumesc dumitale. Bună de tot.. băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart... sau arcuri. spuse cel dintâi..(…. pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună. dacă merseră ce merseră li se făcu sete. umplând lumea pân-n ziua de azi. deşi soarele ardea. — Phiii! Tare bună. om cu minte.din ceasornice se mutară.cu pendule sau cu cuc. cine ştie de ce. atunci din care să bem? — He-he. rând pe rând. — Oare cealălaltă n-o fi având apă mai bună ? întrebă prostul cu scaun la cap. Am zis că a doua are apă mai bună? Iacă.. om cu scaun la cap. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc. — Bună vreme. una lângă alta. spuse aşadar primul prost văzând că se întâlneşte cu unul care.) Desteptaciunea prostilor Vladimir Colin Doi proşti s-au întâlnit cândva la cruce de drumuri. purta două căciuli şi trei cojoace. bem dintr-a doua! Dar prostul cuminte. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care încotro. râse cel cu scaun la cap.

a? Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare. şi gata.. Ce ne facem? Şi amândoi uscându-se de sete.Dar cum să bem aşa. spuse al doilea prost. mare şi n-o închise decât după ce strigă: — Vai de mine! Şi ce-i de făcut? — Iaca..— Aşa-i. să nu-l simtă tovarăşul. rosti atunci cel dinţâi. Murim de sete! Dar. cursă din găleata cine ştie cui. — Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. rosti atunci înviorat prostul cuminte. cum se aflau departe de sat nimeni nu-1 auzi. rămaseră să cugete.. Ce păcat că nu suntem mai proşti. două fântâni taman aici. lipăind încetişor. răspunse el după o vreme... — Frate-meu. — Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi.. te miri ce ticăloşi. vorbi încurcat al doilea prost. să vezi comedie. Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre fântâni. neputându-se hotărî din care să bea. Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizînd ochii îşi propti capul în ţărână. că-mi sfâşii inima. bău toată apa aia verzuie. oameni buni!. — Nu mai plânge. dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună.. Oftau şi cugetau. măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace. tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap. Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte. Una nu le-ajungea ? Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe : — Ajutor! Săriţi.. ca proştii! Nu-i ruşine ? — Drept! Aşa-i. Mă tem c-am şi murit de-a binelea . Dar. Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână. când la alta. nasul i se opri într-un ochi de apă stătută. care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare.. Când colo. Am bea şi noi ca proştii. tot nu mă pricep ce să spun. pare lesne de zis. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase! . plângând cu lacrimi cât bobul de strugure. strigă deznădăjduit prostul cuminte. — Numai ca să ne răpună cu zile au săpat. auzi ?. frate-miu. izbucnind în hohote de plâns. Ca proştii nu putem bea. să mergem. Şi două. — Hai..

. . frăţioare. Lasă-le naibii de fântâni. cei doi înţelepţi îşi urmară drumul cărând două căciuli. Cel ce nu i-a întâlnit Rog să-mi scrie negreşit. trei cojoace şi un scaun cu fundul spart. încântaţi că nu băuseră ca proştii. răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap..— Că bine zici. Şi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful