Povestea ariciului intelept

Vladimir Colin

A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da, un arici bătrîn, tare bătrîn şi tare înţelept. De bătrîn ce era, îi crescuse o barbă albă pînă la piept şi de înţelept ce era... uf! nici nu ştiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine? Aşa... se trezeşte într-o bună dimineaţă ariciul... – Hm! Cum o fi pe-afară? Îşi scoate el nasul pe fereastră... (Dar ce credeţi voi? Avea o casă gospodărească, avea uşă, un coş şi o fereastră.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos: – Bun! Nu plouă. Îşi apucă atunci ariciul barba cu amîndouă lăbuţele şi şi-o trece de cîteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene... Şi-şi piaptănă ariciul barba, se ferchezuieşte şi, cînd i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia bastonul şi-o porneşte fluierînd prin pădure. Mergea ariciul fluierînd, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluiera mai fără grijă, se întîlni cu... un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic. – Brr! mîrîi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheamă, piciule? – Arici, răspunse ariciul. – Aşa? Ei, pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănînc... Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria. – Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mîncat de un lup. Numai că... – Ha, ha, ţi-e frică! rîse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?... M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să mănînc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit... Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te înghit atît de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama...

– Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mîncat încă... – Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu. Că încolo... – Da, da, încolo... să fii mîncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere... N-ai să mă crezi, dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate: – Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!... Rrr! – Vai! strigă deodată ariciul, cît putu de tare. Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mînios: – Cum?... Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume? – Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte... Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea! – O poveste?... mîrîi lupul. Clănţăni de cîteva ori, aşa cum făcea cînd chibzuia temeinic, şi se hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie... Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut, niciunul dintre toţi cîţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste... – Cum? Ai vrea?... Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene... Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întîlneam o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pă-lăria şi rosteam „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluieram mai fără grijă, m-am întîlnit cu... un lup! – Nesărată poveste! spuse lupul. – Stai să vezi! răspunse ariciul, urmînd îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mîrîi el. Pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănînc...” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azidimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui...” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o mie!...” – „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi...”

era un lup. nu-i aşa? Lupul cel prost a răcnit: – Văleu-u-u! şi. apoi spuse înciudat: – Aşa-i.” Dar lupul era acum la capătul răbdării.. cu nasul şi limba însîngerate..... ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi. – Eu?. – Să nu fie tot un lup.. m-am ferchezuit şi. la apărare)... de pildă. Şi.. cum se repezi. mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Ariciul se uită în jur.. acum.. – Hei. aşa că strigă de se cutremură pădurea: – Minţi! N-ai mai spus nimic. că nu ştiu ce fac! răcni lupul. îmi slujeau drept pieptene!. . mi-am pus pălăria. Pînă aici ţi-a fost.. Nu cumva vorbeşti despre mine? – Dar despre cine. – Nemaipomenit! se minună ariciul. cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos. povestea. Acu’.. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe? Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine ştie unde şi încă mai răsuna pădurea de schelălăitul lui. holbînd doi ochi flămînzi şi sălbatici.. Mi-am pieptănat barba. dar nu văzu nimic. – Vai de mine! spuse el. de pildă. Dacă nu mai văzuse nicicînd un arici?!. „Rrr! mîrîi el. Cum de-ai ghicit? Într-adevăr. uite-aşa! şi cum strigă. a tulit-o cît ai zice peşte.. Stai că-ţi arăt eu ţie! – Şi povestea? Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni.. Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţi mai baţi joc de mine. lupule! Lupule! a strigat ariciul după el... Voi. Nici gînd! spuse ariciul şi se grăbi să povestească mai departe: „Mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. care aţi aflat că ariciul are ţepi (ştiţi. pentru că lupul te-a înghiţit.. tocmai cînd fluieram mai fără grijă. voi vă puteţi închipui lesne ce s-a petrecut. socotind să-l înghită dintr-odată.– Îţi baţi joc de mine? răcni lupul. flecarule? strigă lupul.” Eu i-am spus: „Lupule dragă. ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise mînia lupului. m-am întîlnit cu. ariciule! Am să te mănînc..

să se lege de un arici bătrîn şi înţelept.Allah! Stâlpul nu era stâlp. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. şi de atunci nu s-a mai întîmplat niciodată ca un pui de lup. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos. scoţîndu-şi pălăria. bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. am să găsesc pe ţărm lem-ne şi peşti zvârliţi pe nisip. când se a-şeza cu picioarele încrucişate sub el. la malul mării. dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi. şi-i de piatră. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră.. şi trist îşi fu-ma luleaua. pentru greutăţi de năvod e prea mare. sprijinindu-l de subsuori.. era un om de piatră. după care s-a dus glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi.” Într-o noapte se dezlănţui o furtună. dar veşnic amărât. privind jocul valurilor. prost şi obraznic.. trăia bătrânul Cadâr. vai. lacrimi începură să picure din ochii bătrânului. Povestea fericirii Vladimir Colin A fost. Fulgerele se repezeau bezmetice. Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hîrtie.. dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge. stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. şi drept ca o trestie. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. peştii îi mănânci. Oriunde ai apuca-o. Apoi şi-a trecut lăbuţele prin barba albă şi s-a aşezat să mai răsufle oleacă.Vai.. se apropie de stâlpul de pia-tră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau. şi-i mort. În coliba lui. Şi frumos ca o lună nouă. te-nţeapă şi doare. „Vai. Şi cum să nu fie.. şi o lacrimă căzu peste fruntea al-bă a omului de piatră. Dar Cadâr nu vedea nimic. bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul. vai. Lemnele le arzi. „Mare noroc. n-a fost.” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav. căreia i-a dat drumul pe fereastră. şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. spuse Cadâr. pentru că plângea şi mormăia: .– Nu te salut. în bună limbă aricească. şi-a şters sudoarea de pe frunte. Era un bătrân de treabă. i-a povestit totul. Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gîndea: ” Dacă ies în zori. a spus atunci ariciul şi. pe seară. La gândul feciorului. . Înfăşurat în ierburi de mare. . unii zic c-a fost. Într-o colibă. nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale.

S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: . că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea. Când s-a mai liniştit. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu.Plângi. ca pielea de om. fiica mării. şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: . şoptind: . aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou. apoi a alergat şontâc. piatra se muia şi se făcea trandafirie. Liniştindu-se..Cum te cheamă. a deschis gura şi a spus: . a vrut să ducă la ca-păt schimbarea omului de piatră. a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi.Tare-am înţepenit!. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie.Tată. feciorul tatii? . din nou a prins să sa-ră pe nisip. De unde la-crimi. Mama mea e Aişe. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră. frumos cum nu se mai văzuse. plângi. şi neamul nostru nemuritor. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de .. să nu mă ostenesc de pomană. A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr. ca un ţap. m-ar fi dezlegat. cu lacrimile lui.. că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr.. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omulde piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. Se freca fără şovăială. din pricina cepii.. a întrebat: . L-a scăldat Cadâr în lacrimi.Vreau. până s-a ridicat din nisip omul de piatră.Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi. dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră. unde cădeau. . şontâc la bordeiul lui.Tasin. a răspuns omul de piatră.. pâ-nă a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească. iar când lacrimile i-au picurat pe buze. Plângi înainte. dar s-a trezit că nu mai are lacrimi.Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu. dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit. a deschis omul de pia-tră doi ochi negri şi strălucitori. şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi. bătrân de treabă.

Doar să găsim un cadiu şi să scriem un contract de căsătorie.De căsătorie? Cu cine? . spuse Tasin. vorbi el apoi. păşiră pe fun-dul apei. Aişe. spuse omul de piatră şi.. Aişe. unde tu. îi aduse un bostan. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. tată.. şi-acum e şi al meu.Arată-mi casa noastră. Încolo. mamă. femeie albastră? râse Cadâr. Casâr îl duse la bordeiul lui.Ibadula. şi Cadâr a râs cel mai tare. . acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. iar Cadâr văzu fundul mării. ni-mic. cusută cu fir scump.Cu cine. văd că trebuie să mă apuc de treabă. luându-l pe Cadâr de mână. soră cu ceapa cu care se frecase la ochi. spuse Tasin când ajunseră la ţărm. dar cere-ne ce vrei. . Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bîtrânul nu se împotrivi. .. Iată. îi dărui atunci lui Ca-dâr o năframă. Cadâr. se desfăcură ca două canaturi. în care intrară după ce îşi scoaseră încălţă-rile. împingându-l înainte pe Cadâr. pentru că pe fundul mării. Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului..Vino. aproape că nu poţi căpăta răsplată. s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ. iar porţile mă-rii se închiseră în urma lor. şi pe jos se afla o singură rogojină. Feciorul meu Tasin îmi ajun-ge. rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: .Ce să cer? răspunse Cadâr. cine m-a dez-legat de blestem.. .. dacă nu cu tine. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin. . deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară. .Ei. tătucă. sărutând mâna bătrânului. Pentru binele pe care ni l-ai făcut. m-ai mântuit. unde trăim noi. Dar mai întâi dă-mi de mâncare.lacrimile unui om... mai lămuri tânărul. fiica mării. Îi aduse Cadâr o ceapă. nu se află oameni. Bordeiul lui Cadâr era sărac. adăugă tânărul.. .. Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: . Femeia albastră se ridică în picioare şi.Nu suntem bogaţi. Dar mama mea. Tasin e fiul tău.N-am nevoie de altă răsplată. după care-i lăsă să plece. să prind puteri.

. dar Ta-sin îi vorbi aşa: . se apucă să mănânce. aşa că nu pot dormi. iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare. îl înghiţi şi spuse mulţumit: . feciorul meu Tasin. Dar.. Cadâr apucă un ultim bob de orez. deschide poarta! . . Poate că ştie padişahul. dincolo de Marea Albastră. văzând şi pilaf şi salma! Fără multă vorbă.Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. bucuria mea. Dacă are fericirea asta. .Se spune.. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. . dar cu cât luau din pilaf.. inima-mi doreşte un singur lucru. Culcă-te. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire.Acum.. Au mâncat o zi şi o noapte. cu bobul ăsta.Tătucă. Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării.Te-ai săturat? întrebă Tasin. nu văd salma!.... Ce-ţi doreşte inima? . padişahul e hain. cuvântă Cadâr. Cadâr începu să caşte. nu mai doreşte nimic. şi luând fru-moasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină.Asta-i mâncare? întrebă Tasin. văd că ţi-e somn. Dar Tasin nu dormea. Eu sunt pus pe fapte mari. pe Insula Galbenă.Feciorul meu Tasin.. iar.Ibadula. răspunse Cadâr. dar se spune că nu-i uşor de găsit. că viaţa oamenilor era tare ticăloasă.Vezi. .Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. Tasin rîmase pe gânduri. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori.. .Ce este fericirea? întrebă el. şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. aşa cum mai strigase: . fără să sfârşească nici pilaful. asta n-aş putea spune. oftă Cadâr.. pe dată adormi... Care nu fu mirarea bătrânului. cu atât creştea muntele de orez din strachină. Inima-mi doreşte fericirea. m-am săturat. Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină. nu primeşte pe oricine. că fericirea e tot ce-ţi poate dori unul mai de preţ.În Cetatea Veche. cum se culcă. Nu văd pilaf. nici salmaua. .

şi încă o zi. o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. pe pardoseala de piatră. a văzut meduze moi şi colorate.Nu-l crede. Merse printr-un coridor. Rămas singur. iar mult timp să se mire nu avu. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici.Am de spus o taină padişahului. pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva. La zgomotul uşii deschise de Tasin. . găsind o uşă. a văzut stele de mare. câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. Tasin închise ochii şi-i deschise iar. care era un om rău. arapii mărilor. urcă şi coborî nenumărate scări. iar în Cetatea Verde. şi încă o noapte. una neagră şi o alta roşie. cu blana albă. până la urmă se opri în dreptul unei uşi. iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde. o zi. Merse o noapte. De teamă să nu orbească. şi câinele îşi mişcă bucuros coada. o roabă galbenă. dar se auzi un sunet de gong. .Tu m-ai adus aici? strigă Tasin. Era o insulă de piatră. Tasin cercetă încăperea de piatră şi. a văzut delfinii negri. Aişe era albastră. puţin câte puţin. zidit din piatră verde. . Îşi vârî degetele în crăpă-tura de piatră şi îndată se simţi apucat. Porun-ceşte mai degrabă să vină gâdea. Câinele tresări şi pieri. alături de vizirul lui. Şi câte. Dar în mijlocul ei. strigă vizirul. zări o crăpătură chiar acolo unde se iz-beau valurile.Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. lumină a luminilor. se înălţa palatul padişahului. Se afla într-una din încăperile padişahului. grăi cu îndrăzneală Tasin. o roabă albă.Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene. spărgâdu-se într-o fremătare înspumată. pentru care am să capăt de la el o lămu-rire. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se pă-rură atât de apropiaţi. dormea. Încăperea era goală. . Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula. . se afla un câine mare. Se învârti Tasin în jurul insulei. sultanul se întoarse. lu-minând ca zece sori la un loc. aşa că n-o deranjă. Deschise uşa. Se trezi curând într-o încă-pere cât o moschee. Mama lui. o des-chise. dând din cap. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura în-gustă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde. Auzea cântece îmsoţite de tobe.

Tasin se plecă. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată.De unde ştii? strigă sultanul. De asta l-am şi pedepsit. spuse sultanul. De ce nu mori? Tasin râdea. Blestematul pre-gătise firmanul care-l numea padişah. taie-mi capul. . de trei ori. Îţi dau aur şi pietre scumpe. s-ar fi mirat mai puţin. în timp ce roabele ţipau ascuţit.Bine.. Unde se află fericirea? . îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu. ticălosule? . Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră. după ce citi rândurile scrise. sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea. cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Să lăsăm asta. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi. scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. Îl privi pe vizir. Unde mai găsesc a-cum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. care se strâmbase şi se turtise la vârf. nemuritor. ..Ai carnea tare. . grăi voinicul. dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin.Cere-mi ce vrei.Într-adevăr.Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizi-rul uneltea să te ucidă. .. răspunse Tasin.Atât: să-mi spui unde se află fericirea. . chiar adineauri.ce-ai făcut. spuse el. răspunse liniştit Tasin. nu alta. Piatră.Am îndeplinit porunca padişahului. Apoi aruncă hangerul. băiete. de două ori. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: . Ce vrei ca răsplată? . De spaimă. dar unde se află fericirea nu-ţi spun. .Pădişahul era spanchiu.. dacă vrei. . .Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar.Ce. îţi dau o raia întreagă.Nu-mi trebuie nimic.Ce-i asta? bâlbâi padişahul. . se uimi sultanul.

. de fier. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. trecu prin săli unde nu se afla picior de om. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. .Mă cheamă Umie. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână. . Luându-se dupî el. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. trase cu putere. dar care erau pline de fel de fel de minunăţii. intrară într-un gârlici întunecat. . În cârliciul ăsta e Lacul-de-subpământ-care-nu-minte. În apa lui toate arată aşa cum sunt. aproape putrezite. şi eu m-am prefăcut în Umie. Tasin apucă belciugul.. răspunse fata. Acolo se sfârşea grădina. După ce coborâră nişte trepte de lemn. . depărtându-se de sultanul împie-trit pe perna lui verde. Braţul i se împietri. măcar că nu înţelesese cine vorbea. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. o rază luci undeva în beznă.Umie. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă.Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă.. apoi se auzi un clipocit: . Tasin o ascultă şi-i fremătă inima.. Frumoasă era Umie! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului. Strecurându-se prin chepeng.Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului. încercând să-l tragă după el. Nu aşteptă prea mult.Nu-ţi spun. şi un chepeng se deschise. Câinele lătră şi se repezi înainte. Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. dar padişahul nu se dădu bătut.Cine eşti! întrebă uimit Tasin. unde găsi din nou câinele cu blană albă. va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit. n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept.Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui.Unde este fericirea? . mai spuse fata. voinul ieşi din gârlici. vorbi Tasin. şi a-junse în grădina palatului. . Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare.

dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. aruncându-le o privire rea. Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit.Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie. Acolo e patria mea. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc. Supărat. Papucii de fier se numărau printre ele. cum ar fi făcut un om de treabă.N-am uitat. .Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? .Dar de unde luăm papucii? . Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea. deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă.. cred că ştiu unde se află fericirea. spuse fata. E departe ţara Van. şi nici nu-i pofti la masă.Papucii. . Ali dădu din mâini: .Da.Şi. spuse el. Avem nevoie de papucii de fier. dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgâr-cit.Umie. Să vedem ce ne-o cere în schimb. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de pa-puci? . desprinzându-se din braţele lui Tasin. răspunse Umie.. . cu o cămaşă ruptă.. zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă.. .. Numai în ţara Van. răspunse Tasin. şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban.. ..Papucii? strigă zgarcitul..Cinstite Ali. Şi se purta calic.Salem! spuseră cuviincios tinerii.. -Salem! mormăi Ali. Când l-au găsit. . Tasin. care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. am venit la tine pentru o treabă însemnată. Era acesta un moşneag care se purta calic. Tasin însă nu mai părea stânjenit. .

De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?. Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim. atât de repede.Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”.. spuse Umie.. cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. .. găsiră şi papucii de fier. ce-ai să-mi ceri pe papuci! . bine-cuvântată-i fie amintirea. strigă de trei ori: Iba-dula. răspunse Tasin. Îl luară pe Ali pe sus. eu am venit să-ţi dau. găsiră tot ce mintea poa-te închipui şi. Ibadula! strigă iarăşi de trei ori Tasin. iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei. . dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce. Împărţi cu atâta dreptate..Acum. pofeşte-ncoa! Se auzi un muget înspaimântător.. vai de bătrâneţele mele.Nu s-ar putea să-mi dai. şi tinerii intrară. am venit să-ţi dau.Am. dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic.. că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele. Tasin o luă în braţe şi şopti: . sărac lipit.Destul. Întovărăşit de Umie... n-am nimic.Asta nu. aşa că plecă şi baba mulţumită! . Să moară de foame. care se putu în sfârşit sătura. Şi a-junseră la ţintă. Tasin îi puse îndată în picioare... Ce fru-mos ar fi! . . fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali... târându-l cu ea pe Ali. cistite Ali. saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire. în timp ce i-ar fi dorit roşii. Şi.. Umie zâmbi.n-am nimic! Sunt sărac. vorbi el.. spuse încruntat Tasin. N-am! N-am papuci. şi tot aşa.O. altul cu rubine.Bine.. pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea. apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Se rosto-golea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte. ma-rea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. nişte şalvari negri.Cinstite Ali... cer. Găsiră saci cu grâu mucegăit.. Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrâ-nului zgârcit. câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine. altul cu smaral-de. dacă mi-ai da tot ce se poate da. . Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur. bătând din palme. Se găsi cu cine să facă schimb. Tasin râse din toată inima. Fie-ţi milă de un biet bătrân. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi. . pe o coloană de piatră. La chemarea fiului albastrei Aişe. strigă însufleţit bătrânul. la drum. dar nu se îndura să-l dea nimănui. ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui.În ţara Van. grăbind să-l întreacă. cu mătăsuri.” Dar nu! Toţi cer. încât îi căzu turbanul.. cu blă-nuri.

scaune. o rugă din nou Tasin. .Trebui să ştii. Asta e. aproape s-o atingi cu mâna. fericirea. Curând. se apucă de lucru. . Tasin. zâmbindu-i tot atât de neînţeles. . o cuprin-se în braţe pe Umie. Iar când s-a împlinit ceasul. începu să doboare copa-cii. au început să coboare uşurel. întrecând în iuţeală rândunicile.O. apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Umie pregătea prânzul şi Tasin o privea. preţ de un ceas. . Apoi se duceau la hamam (baie la arabi). Din bârne ridică pe dată o căsu-ţă. Dădeau o raită prin suk (piaţă) şi se întorceau la căsuţa lor.Unde suntem? întrebă Tasin. Umie.Am ghicit? . Alergă în pădu-re şi. vedeai numai flori roşii fre-mătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului. care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici... şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. . uşurel. şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă.Abia rostise cele trei cuvinte. că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umie. alcătui un gard şi începu să lucreze un pat. n-aş putea să-ţi spun. Tasin. Numai că Umie ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umie. pes-te ape. . şi că deci nu avea unde se duce. . Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă.Unde anume.Tu. Ca două turturele se . că fericirea nu se capătă pe ghicite.. tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea. cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne.Spune. de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. niciodată n-am fost atât de bucuros. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi. Umie? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. Repezindu-se.Şi unde-i fericirea. e lângă tine. Umie? Fata tăcea. . Au zburat deci. când deasupra şi când dedesubtul norilor. Dar fericirea. desi-gur. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. zburau peste păduri şi peste câmpii. răspunse Umie.În ţara mea.. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Încotro te uitai. zburau peste oraşe. casa fu gata. strigă el. Zburau amandoi. o masă. O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. strigă Tasin... Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise.

mai rotundă e faţa dragului meu. Tasin asculta şi privea. cu toate că îl acoperise cu crengi.Nu.Fericirea. . sclipind.Ţi-e somn. dar nu izbuti. Într-adevăr.. Tasin o privi. . mai viteaz e cugetul dragului meu. deloc. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licu-rici. dar. tuşi. intră apoi în pădure. Decât pâinea cea caldă. Tasin. arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Iar seara Umie lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb. şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Umblă încet printre florile roşii. Se apropie. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Deodată ajunse într-un luminiş. .Caută. ci una de preţ. Se plimbau. bâigui voinicul. luă o sapă. voinicul ieşi din casă.N-ai găsit fericirea.. cu un zâmbet. sufletul meu e plin. Umie! . Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră. Tasin alergă spre casă. împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş. Se culcau.Umie. iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. Şi. Eu. Tasin? . .aşezau apoi şi mâncau. dar. Tasin? mai întrebă Umie. care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. câmpul era acum gol şi trist. Rubinul era pe jumătate îngropat în pă-mânt. Nerăbdător. unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. mormi Tasin. mai drept e trupul dragului meu.. Decât luna rotundă..Un rubin! Încercă să-l ridice. mai caldă e inima dragului meu. Umie îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. spuse: . . Nu era o piatră de rând. cum minciuna nu-şi putea face loc între ei. care lumina ca un foc mare. parcă-mi lipseşte ceva. Decât şoimul. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. să nu fie văzut. Poate că fericirea nu stă numai în iubire.

de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici. . iar sacii de aur erau parcă neatinşi. .Frumosule tânăr. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată. . mâncară de câte zece ori pe zi. alţii se mulţumi-ră să-şi frece mâinile.Nu. alţii plânseră.. bogăţia e singura fericire. averile lor nu plăteau decât o parte din rubin. Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. că fericirea nu se capă-tă pe ghicite. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure. Putem face tot ce vrem. Înfăşură bucata într-o pânză. Tasin îl stropi cu apă rece. Tasin. Chiar puse la un loc. dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut. s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr. Tasin se îngrăşă şi se plictisea.Caută. vorbi după o vreme Tasin. mii de nestemate mi-au trecut prin mână. şi omul deschise ochii. Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. fără suflare. în suk. Dar Tasin n-o auzea.Aminteşte-ţi. spuse Tasin... spuse el într-o seară. şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. Umie. . De astă dată am ghicit! . . Negustorul îl pofti înăuntru.. răspunse cu blândeţe Umie.. şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. oftă negustorul. caută. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă. o puse în coş şi se duse la suk. văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. Am să sparg o bucată de rubin. unii se pierdură cu firea.. care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. .. Nici bogăţia nu înseamnă fericire.Tasin duse cu greu rubinul în odaie: . dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvergii din suk. giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. îl aşeză pe o pernă.Am de vânzare un robin. Vă-zând rubinul.Înţelegi. O îmbrăcă pe Umie în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase. aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti. acum suntem bogaţi.. Umie. Ochii negustorului scânteiară.Umie. alţii cântară. Tasin. îndreptân-du-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu.

În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă. . aşa că toiagul i se toci. văzu o colibă. pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. răspunse Tasin. . Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe. desigur. răspunse Umie. Dar acum am ghicit. când o prinzi. şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut. Dacă ştii cât mai multe lucruri. adunând cioburile în saci.. le zvârli pa câmp. în învăţătură. era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. Păşea gânditor.Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Unde sărea un ciob înflorea un mac. eşti sigură că fericirea se află aici. Ceru găzduire la prima colibă. în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi.. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului. Uite că fericirea e ca o şopârlă. lângă apă.Viteazul meu Tasin. văzu că se află lângă un sat. . îl întâmpină cu multă cuviinţă. „Într-adevăr. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră.. depărtându-se tot mai mult de casă. de care se credea aproape.. Un an de zile înche-iat a sta şi a tot învăţat şi. prin aceste locuri unde numai liştea se întâlneşte? . ajungând la jumătate.” Gândind astfel. bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. iată. cinstitule înţelept. peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. îşi spuse Tasin. spuse Tasin. sunt tot atât de departe de ea ca la început. Fericirea se află. unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. Dacă te-am chemat în ţara Van. Merse vreme îndelungată.Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van.Ce te aduce. Se întunecase. şi-l toci şi pe al doilea. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag. strigă el într-o zi. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă. rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Mişcat. umbrită de un turban mare. din ca-re citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Îşi căută alt to-iag. Alergi după ea şi. nu lua seama nici la zborul pă-sărilor. fiule. Acolo. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. . Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Umie nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase.Umie. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. nu se poate să nu fii fericit. fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde.E mai frumos aşa. îi fugea iară printre degete. umbla Tasin pe câmpie. a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului.Caut fericirea. nici la jocul copiilor. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi. . goi şi crăpaţi de vreme. Fericirea. .

se culcă de-a dreptul pe pământ. bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele. dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii. îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de să-geată cu care doborau mai mult vânat. Îi mulţumi Tasin şi. îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: . Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. Apoi. tresărind. Cunoscând fierul.Binefăcătorul nostru Tasin. du-pă o vreme. Peste puţin se ivi o flacără. îi învăţă să frigă carnea. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă. dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Privi cu teamă spre Tasin.Dar în vale nu coborâţi niciodată? .. pluguri de lemn şi ace de os. întrebându-se ce şi-ar putea dori. de când ai venit la noi. Dar intră. frunzele se aprinseră. Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate.Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Atras de strălucirea focului. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece. De unde să ştie că focul arde. dar niciodată nu i-am crezut. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene. . cum era istovit. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. totul e altfel decât a fost.. şi Tasin le acoperi cu vrescuri. călătorule. copiii se jucau fără griji. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni. dacă niciunul dintre părinţii. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamneii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. . băţul se roti şi. Aici e loc destul. Atunci apucă un băţ. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de tre-buinţă. Se minună voinicul şi întrebă: . Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. De odihnit ai să te odihneşti. doar de mâncat n-ai să mănânci. printre Munţii Albi. şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră. bărbaţii munceau cu spor şi voie bună.. că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic. Spre marea mirare a oame-nilor adunaţi..De o viaţă de om trăiesc aici.Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. spuse el cu mirare.

Ai găsit fericirea. spuse fără şovăială Cadâr. dând oamenilor fericirea. . dar când o văzu pe Umie. găsise fericirea şi pen-tru el. vorbi gazda. . printre oamenii aceia. îşi spuse el.?” . aflară fericirea. bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace.Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina.. adună sfatul obştii. stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. începu să vadă binişor.Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. Tasin luă o daulă şi.Unde se află fericirea. dacă vreţi să mă răsplătiţi. şi acolo au rămas până în ziua de azi. că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi..O. spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar. nu cumva. în toată vremea slugile padişahului fură de sting. femeile care plângeau au învăţat să cânte. târând oameni şi înecând bordeie. . îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo. tată. iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor. „Atunci.. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună. tată.Prietenii mei.. În prag îl aştepta Umie: . strălucitoare ca luna plină. la Aişe cea albastră. Tasin se întoarse cu Umie în adâncurile mării. Toci un toiag pe drum. Fericirea noastră eşti tu. Fericirea omului. . muncind fiecare pentru toţi. binefăcătorul nostru. ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Bucuros. Pricepu atunci Tasin că. iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt. Tasin. Iar oamenii se apucară de treabă şi. De cînd mă ştiu.. bătând în ea. acoperind câmpuri. copiii care se stingeau de foame zburdă. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh. îl toci şi pe al doilea. plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. noi nu pricem întrebarea ta.Lângă tine. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Tasin? Voinicul o strânse în braţe. iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. se simţea fericit. Când îşi făuresc fericirea. . Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin.. Tasin? întrebă Cadâr. îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă.. în timp ce oamenii se sfătuiau între ei.Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră. şi dacă apa . Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah.

nu văzu niciun urs. îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ).. mormăind. dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini. . spuse şi mai supărat Martin. şi pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe.Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat. că nu ştiu. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi. Dar fericirea a poposit pe pământ. care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare.Păi de cine. .De la gheare pân' la bot! . Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei. . şi toate surorile ei începură să chicotească..mării este limpede.E mânjit tot! . că se întâlni cu nişte urşi albi. Un urs murdar! strigă o focă. un urs mare şi frumos. . aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa. Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd. se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară.Vai. . şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu.Ia te uită!. spre marea lui mirare. Şi nu merse el cine ştie cât. se ştie. Ei. vai.. Aşa.Eu sunt curat. M-am spălat chiar azi dimineaţă. . ce caraghios! . ba mai fac şi baie) când. să hohotească şi să se prăpădească de râs. fireşte.Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb. .. măi Martine? .Parc-a fost muiat în sos! Uite-aşa râdeau focile... Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii. care venea tocmai din munţii noştri. niciodată! Povestea ursului cafeniu Vladimir Colin Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Nu. se întâmplă să-l vezi pe Tasin. râdeau de nu mai puteau.Fraţilor! strigă bucuros Martin.

aduse o bucată de săpun. . ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă! Şi cum plângea aşa. Fă-mi mie plăcerea asta.Făcea să bat atâta cale până la pol.Dar bine. la noi toţi urşii sunt cafenii. . toţi urşii albi plecară. . cât ai bate din palme. Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. ce urs frumos! strigă un urs alb. ursule? întrebă pinguinul. bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.Aşa.. Vai. spuse pinguinul.Ia săpuneşte-te bine.iată . răspunse pinguinul. şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire. Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă. bine. . fraţilor.Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai. dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu. nu vedeţi că sunt urs. .Nu-i nimic.. ca şi voi? -Urşii cumsecade sunt albi.Şi tu? se supără ursul. vino cu mine! Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi. M-am spălat chiar azi-dimineaţă! . destul. pinguinule. .curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori. un pinguin se apropia încetişor. . Pinguinul era o pasăre tare isteaţă. . ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. bine. De mânios ce era se frecă bine.Vai.De ce plângi. .Stai! Rămâi aşa! Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi. . şi . legânându-şi îngâmfaţi blănurile. De ciudă. . Bombănind. dar pinguinul îl opri.Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul. Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.. răspunse primul urs alb.. de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.Cum să nu plâng. Le-am spus şi focilor că sunt curat.

. dar. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă. încremeni. Cu chiu. eşti un urs bun şi viteaz.. Speriaţi.Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. mari cât o casă. . . valurile ţâşniră înalte cât muntele. spuse mama ursuleţului. strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă.Totul pârâia. A rămas pe sloi! Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi.. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul.. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba". dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice: . în vreme ce Martin neobişnuit cu viaţa de la pol. se ridică pe un sloi ce plutea. că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor. ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era). .. Dar puiul era nevătămat. se prăbuşea. uitând de toate.rămase pe sloi. un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau.Ce blană albă! se minună al doilea. adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba. săriră în apă şi se depărtară degrabă. nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi.Nu blana îl face pe urs. înotând voiniceşte. încuviinţară şi ceilalţi urşi albi.. . Martin se pomeni în apă. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă. Din ziua aceea.Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă. Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic..Puiul! Puiul meu!. Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare. Urşii se opriră din joacă. Îţi mulţumesc. O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină.. când ajunse lângă Martin..Alb sau cafeniu. văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. înotând. . cu vai sparse lespedea şi. şi ursul nostru era din nou cafeniu . Deodată însă. Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe. Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească. la adăpost de alte primejdii.

a patra avea o aripă mai lungă decât cealaltă. alb sau cafeniu? Inima să-ţi fie dreaptă.Eu sunt cea mai frumoasă! . Eu te judec după faptă! Povestea celor sapte rate Vladimir Colin Au fost odată şapte raţe. dar ce înseamnă ”miau”? Raţele nu ştiau. Prima era şchioapă. .Ba eu! .Miau! Bine. S-au dus întâi la motan. care scrie toate poveştile pentru copii. iar a şaptea era niţel cam surdă. S-au dus atunci la câine: . vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorba ”miau”? .Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie.Ba eu! Dacă au văzut şi au văzut că nu se pot înţelege. a doua era chioară. Dar ce-are a face? Fiecare dintre cele şapte raţe credea că e cea mai frumoasă din lume. iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu. a cincea era cam jumulită de pene. De dimineaţa până seara cele şapte raţe nu făceau altceva decât să se certe între ele: .Dragă câine. care-i cea mai frumoasă dintre noi? Motanul le-a privit şi le-a răspuns: . De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi: Crezi că-mi pasă că te ştiu Negru. au hotărât să meargă toate şapte la un judecător drept. judecătorul să chibzuiască şi să hotărască de partea cui este dreptatea. a şasea n-avea coadă. şi a povestit întâmplarea. bine. a treia avea ciocul strâmb.Dragă motanule.

Ba eu! ..Ba eu! .Eu sunt cea mai gustoasă! . ... vrem! Măcăiră raţele îmbulzindu-se toate şapte.Vrem. Şi vulpea înghiţi prima raţă cu pene cu tot! . S-au dus la vulpe. vrei să ne spui tu care-i cea mai frunoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” . Doar aţi venit la mine. nimic de spus... Dar. . . vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” şi ”ham”? Boul le-a privit şi le-a răspuns: . s-a lins pe bot şi.Ba eu! .Eu sunt mai gustoasă. . le spuse vulpea.Ham! Bună treabă! Acum erau şi mai încurcate. Cele şapte raţe au început de îndată să se certe: .Nu vă certaţi. credeţi-mă.Da? Nu vreau să o nedreptăţesc pe niciuna dintre voi. .Dragă boule. gustoasă.Câinele le-a privit şi le-a răspuns: . ”ham” şi ”mu”? Le-a privit vulpea. strigă o altă raţă.. le-a spus: .Dragele mele. nu-i mare lucru! Totul e să fii gustoasă.Mda. răspunse vulpea. S-au dus la bou. judecătorul cel mai nepărtinitor.. spuse ea morfolind. frumoase sunteţi toate deopotrivă..Mu-u! Nu mai pricepeau bietele raţe nimic.Dragă vulpe.Vreţi să ştiţi care-i cea mai gustoasă? . pentru că avusese de multe ori de-a face cu tot felul de raţe şi le învăţase graiul..

spuse ea. Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic.Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej. Văd că-ţi pare rău. a patra. De ce plângi? Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere: . dar proaste ştiu că aţi fost toate şapte. Nu pricepi nimic!. spune. cât de rău îmi pare! Vai.Vai.Spune. vai..Dragă crocodilule. care se ţinuse departe. sunt nemângâiat! .Da’ de unde! gemu crocodilul. a şaptea raţă a început să strige: . cu puşcă şi raniţă. se apropie de crocodil. Ce puşcă? Mă doare inima. Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit.. toate cotloanele pământului. Dar chiar în botul vulpii.Cum să nu plâng.. un nelegiuit.. dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa. încercă să-l mângâie: . a şasea şi a şaptea. A fel făcu şi cu a treia.Şi înghiţi şi a doua raţă. inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit. cu tot? Căprioara. plângea cu lacrimi de crocodil Căprioara.Gustoase ca gustoase.. . N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi! Şi plângea. Povestea crocodilului care plange Vladimir Colin Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea. care cunoştea toate pădurile sălbatice... aşa-i că eu am fost cea mai gustoasă? Vulpea o înghiţi cât te-ai şterge la ochi . dacă-i văzu durerea. râse bucuroasă: .. . plângea cu lacrimi de crocodil.. a cincea . vai..Ce-ai păţit. raţelor. plângea crocodilul. care nu-l avea la inimă pe crocodil. crocodilule? întrebă o căprioară. se linse pe bot şi grăi apoi: .. cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator.. cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos. aşa-i? .

bine a făcut! . . care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase... Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară.. că nu te aud prea bine.... Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă. . clătină din cap şi strigă: . ca tine... cele mai dulci cu putinţă. iarbă dulce.Nu! Nu! strigă crocodilul. . nu-i aşa? . Ard de dorinţa de a paşte mai degrabă.Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare. nu.. Auzi. şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului. se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot.Dragul meu! şopti înduioşată căprioara. . Dar vino mai aproape.Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil! Şi a aflat toată pădurea. dar bine am mai mâncat azi... da! Am să pasc iarbă.. Uite. şi. . acrişoare sau amare.Ce e? . iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată. aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha. care a venit plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi. Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă. Un papagal. pe cuvântul meu. Arată-mi ierburile dulci.Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci.Nu.Da. nu vreau amare! strigă crocodilul.. Căprioara se apropie. Numai că. deşi nu ţi-a făcut nimic.Proasto! mârâi el apoi...Bietul explorator! grăi ea. Nu crezi? Căprioara râse şi-l linişti pe dată: .Rău! Rău! strigă crocodilul. Căprioara se apropie de crocodil. spuse din nou crocodilul. Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei. . tot plângând. i-a povestit cele întâmplate.. L-ai înghiţit..

Măria – ta! L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea. (…) Ajuns acasă. plimbându-se printr-o pădure de la marginea oraşului.Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. doar o veni păgubitul după el. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel. fără să apuce să deschidă gura. Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. Avea însă un pitic într-un sertar. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani. făcând tic – tac. nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară. Îl duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi.Meştere. . Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi. fără inimă. din nou vorbiră boierii câte o oră. care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat.Măria ta. Într-o zi. s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat. împăratul îi spunea: . Dacă venea însă o văduvă. doar. care dorind să fie pe placul împăratului. construi un pitic de fier. văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Pe vremea aceea. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc ţăranii. Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …) Pentru a ieşi din impas. tic – tac… Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. Meşterul dădu din cap. ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter.Povestea ceasului cu inima Vladimir Colin Trăia odată un ceasornicar bătrân. piticii . clipa ţinea. Nu merge bine. . vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limbă de aur. care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucăţică de pâine. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare.Ei. de atunci. meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat. ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă. de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. în fiecare ceas locuia un pitic. ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă! Dacă au văzut aşa. îmbătrânind. iar nevoiaşii câte o clipă… Apoi. Repară ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină. avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe.

râse cel cu scaun la cap. căzu parcă şi mai tare pe gânduri.. Şi.cu lanţ. Am zis că a doua are apă mai bună? Iacă. Privi fântânile cu îndoială. dădură îndată peste două fântâni aşezate. om cu minte. — Phiii! Tare bună. Celălalt se suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. răspunse al doilea. sau arcuri. spuse aşadar primul prost văzând că se întâlneşte cu unul care. dacă merseră ce merseră li se făcu sete. atunci din care să bem? — He-he. Prostul cuminte căzu pe gânduri. grăi: — Ştii că ai dreptate ? Păi. băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care încotro. şi izbindu-se cu palma peste frunte. om cu scaun la cap. iar. rând pe rând.dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii. ca un făcut. Auzind fiecare vorbele celuilalt.. te-nvăţ eu. cine ştie de ce.din ceasornice se mutară. că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. pendule şi cuci..cu pendule sau cu cuc. — Vezi ? Eu am să beau dintr-asta. — Bună vreme. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui. — Mulţumesc dumitale. umplând lumea pân-n ziua de azi. pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună. lanţuri. deşi soarele ardea. în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi pitici de fier. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc.. una lângă alta. bem dintr-a doua! Dar prostul cuminte.) Desteptaciunea prostilor Vladimir Colin Doi proşti s-au întâlnit cândva la cruce de drumuri. . — Bună ar fi acum. încuviinţă al doilea. spuse cel dintâi.(…. oprindu-se lângă una dintre fântâni. Bună de tot. cu două căciuli şi trei cojoace.. purta două căciuli şi trei cojoace. — Oare cealălaltă n-o fi având apă mai bună ? întrebă prostul cu scaun la cap. nişte apă. spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace.

Şi două. două fântâni taman aici. Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizînd ochii îşi propti capul în ţărână. Oftau şi cugetau. — Numai ca să ne răpună cu zile au săpat. strigă deznădăjduit prostul cuminte. Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte. rosti atunci înviorat prostul cuminte. — Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. Mă tem c-am şi murit de-a binelea . că-mi sfâşii inima. Când colo. izbucnind în hohote de plâns. frate-miu. plângând cu lacrimi cât bobul de strugure. lipăind încetişor. să vezi comedie. Ce păcat că nu suntem mai proşti. să mergem. Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână. măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace. Ce ne facem? Şi amândoi uscându-se de sete. mare şi n-o închise decât după ce strigă: — Vai de mine! Şi ce-i de făcut? — Iaca. să nu-l simtă tovarăşul. Murim de sete! Dar.. neputându-se hotărî din care să bea. rosti atunci cel dinţâi. auzi ?. nasul i se opri într-un ochi de apă stătută.. — Nu mai plânge. ca proştii! Nu-i ruşine ? — Drept! Aşa-i... bău toată apa aia verzuie.Dar cum să bem aşa. rămaseră să cugete.. tot nu mă pricep ce să spun. — Frate-meu. cum se aflau departe de sat nimeni nu-1 auzi. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase! ... Ca proştii nu putem bea. cursă din găleata cine ştie cui. — Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi.— Aşa-i. tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap. spuse al doilea prost.. oameni buni!. pare lesne de zis. care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare. Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre fântâni. — Hai.. Am bea şi noi ca proştii.. Dar. şi gata. vorbi încurcat al doilea prost. Una nu le-ajungea ? Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe : — Ajutor! Săriţi. dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună. când la alta. a? Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare. te miri ce ticăloşi. răspunse el după o vreme.

încântaţi că nu băuseră ca proştii.. Şi. Cel ce nu i-a întâlnit Rog să-mi scrie negreşit.— Că bine zici. trei cojoace şi un scaun cu fundul spart. . cei doi înţelepţi îşi urmară drumul cărând două căciuli. Lasă-le naibii de fântâni. răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. frăţioare..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful