Povestea ariciului intelept

Vladimir Colin

A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da, un arici bătrîn, tare bătrîn şi tare înţelept. De bătrîn ce era, îi crescuse o barbă albă pînă la piept şi de înţelept ce era... uf! nici nu ştiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine? Aşa... se trezeşte într-o bună dimineaţă ariciul... – Hm! Cum o fi pe-afară? Îşi scoate el nasul pe fereastră... (Dar ce credeţi voi? Avea o casă gospodărească, avea uşă, un coş şi o fereastră.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos: – Bun! Nu plouă. Îşi apucă atunci ariciul barba cu amîndouă lăbuţele şi şi-o trece de cîteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene... Şi-şi piaptănă ariciul barba, se ferchezuieşte şi, cînd i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia bastonul şi-o porneşte fluierînd prin pădure. Mergea ariciul fluierînd, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluiera mai fără grijă, se întîlni cu... un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic. – Brr! mîrîi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheamă, piciule? – Arici, răspunse ariciul. – Aşa? Ei, pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănînc... Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria. – Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mîncat de un lup. Numai că... – Ha, ha, ţi-e frică! rîse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?... M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să mănînc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit... Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te înghit atît de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama...

– Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mîncat încă... – Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu. Că încolo... – Da, da, încolo... să fii mîncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere... N-ai să mă crezi, dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate: – Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!... Rrr! – Vai! strigă deodată ariciul, cît putu de tare. Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mînios: – Cum?... Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume? – Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte... Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea! – O poveste?... mîrîi lupul. Clănţăni de cîteva ori, aşa cum făcea cînd chibzuia temeinic, şi se hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie... Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut, niciunul dintre toţi cîţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste... – Cum? Ai vrea?... Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene... Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întîlneam o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pă-lăria şi rosteam „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluieram mai fără grijă, m-am întîlnit cu... un lup! – Nesărată poveste! spuse lupul. – Stai să vezi! răspunse ariciul, urmînd îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mîrîi el. Pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănînc...” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azidimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui...” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o mie!...” – „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi...”

. aşa că strigă de se cutremură pădurea: – Minţi! N-ai mai spus nimic.. voi vă puteţi închipui lesne ce s-a petrecut. Şi. nu-i aşa? Lupul cel prost a răcnit: – Văleu-u-u! şi. Nici gînd! spuse ariciul şi se grăbi să povestească mai departe: „Mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi.. că nu ştiu ce fac! răcni lupul. Mi-am pieptănat barba. Stai că-ţi arăt eu ţie! – Şi povestea? Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni. de pildă. ariciule! Am să te mănînc. de pildă.. Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţi mai baţi joc de mine. Nu cumva vorbeşti despre mine? – Dar despre cine..” Dar lupul era acum la capătul răbdării. uite-aşa! şi cum strigă. la apărare)... Acu’. care aţi aflat că ariciul are ţepi (ştiţi. dar nu văzu nimic.... îmi slujeau drept pieptene!.. – Eu?. mi-am pus pălăria. era un lup.– Îţi baţi joc de mine? răcni lupul. – Hei.. „Rrr! mîrîi el. ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi. holbînd doi ochi flămînzi şi sălbatici... tocmai cînd fluieram mai fără grijă.. povestea. cu nasul şi limba însîngerate. apoi spuse înciudat: – Aşa-i.. – Nemaipomenit! se minună ariciul. socotind să-l înghită dintr-odată.. flecarule? strigă lupul. m-am ferchezuit şi. – Vai de mine! spuse el.” Eu i-am spus: „Lupule dragă. lupule! Lupule! a strigat ariciul după el. Pînă aici ţi-a fost. cum se repezi.. Ariciul se uită în jur. cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos. Voi. m-am întîlnit cu. Dacă nu mai văzuse nicicînd un arici?!. ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise mînia lupului. Cum de-ai ghicit? Într-adevăr. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe? Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine ştie unde şi încă mai răsuna pădurea de schelălăitul lui. pentru că lupul te-a înghiţit. – Să nu fie tot un lup.. acum. a tulit-o cît ai zice peşte... mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure.

– Nu te salut. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită. dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge. şi drept ca o trestie. şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. să se lege de un arici bătrîn şi înţelept. căreia i-a dat drumul pe fereastră. şi de atunci nu s-a mai întîmplat niciodată ca un pui de lup. unii zic c-a fost. i-a povestit totul. stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. prost şi obraznic. nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale. dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi. Şi cum să nu fie. şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. era un om de piatră. vai. bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. dar veşnic amărât. peştii îi mănânci. Înfăşurat în ierburi de mare.Vai. la malul mării.. trăia bătrânul Cadâr. .. Era un bătrân de treabă. spuse Cadâr. vai. şi-i de piatră.” Într-o noapte se dezlănţui o furtună. privind jocul valurilor. bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul. când se a-şeza cu picioarele încrucişate sub el. Fulgerele se repezeau bezmetice. „Vai. n-a fost.. În coliba lui. am să găsesc pe ţărm lem-ne şi peşti zvârliţi pe nisip. pe seară. şi o lacrimă căzu peste fruntea al-bă a omului de piatră. Oriunde ai apuca-o. te-nţeapă şi doare. La gândul feciorului. „Mare noroc. pentru greutăţi de năvod e prea mare. şi trist îşi fu-ma luleaua.. lacrimi începură să picure din ochii bătrânului. Povestea fericirii Vladimir Colin A fost. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Şi frumos ca o lună nouă. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos.Allah! Stâlpul nu era stâlp. şi-a şters sudoarea de pe frunte. a spus atunci ariciul şi.” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav. Lemnele le arzi. Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hîrtie. . Dar Cadâr nu vedea nimic. în bună limbă aricească. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. pentru că plângea şi mormăia: .. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare.. şi-i mort. Apoi şi-a trecut lăbuţele prin barba albă şi s-a aşezat să mai răsufle oleacă. scoţîndu-şi pălăria. sprijinindu-l de subsuori. Într-o colibă. Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gîndea: ” Dacă ies în zori. se apropie de stâlpul de pia-tră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau. după care s-a dus glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi.

De unde la-crimi. şi neamul nostru nemuritor. şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind.. dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit. că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea..Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omulde piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. piatra se muia şi se făcea trandafirie. şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră.. să nu mă ostenesc de pomană. Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească.Plângi.Vreau. Se freca fără şovăială. şontâc la bordeiul lui.Cum te cheamă. că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr. până s-a ridicat din nisip omul de piatră.. m-ar fi dezlegat. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: . dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră. a răspuns omul de piatră.Tasin. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: . din pricina cepii. fiica mării. L-a scăldat Cadâr în lacrimi. a vrut să ducă la ca-păt schimbarea omului de piatră. plângi. A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. .Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu. a deschis omul de pia-tră doi ochi negri şi strălucitori. apoi a alergat şontâc. Liniştindu-se. Mama mea e Aişe. cu lacrimile lui. a întrebat: . a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr. bătrân de treabă.. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de . frumos cum nu se mai văzuse. a deschis gura şi a spus: . dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. ca un ţap. ca pielea de om. şoptind: . Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu. iar când lacrimile i-au picurat pe buze. aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou. pâ-nă a început să sufle greu şi a căzut pe nisip.Tată.Tare-am înţepenit!.. feciorul tatii? . unde cădeau. Când s-a mai liniştit. din nou a prins să sa-ră pe nisip. Plângi înainte.

Casâr îl duse la bordeiul lui. şi pe jos se afla o singură rogojină. . Aişe. femeie albastră? râse Cadâr. împingându-l înainte pe Cadâr.N-am nevoie de altă răsplată. mamă.. după care-i lăsă să plece. şi-acum e şi al meu. Încolo. fiica mării. . aproape că nu poţi căpăta răsplată. pentru că pe fundul mării.. Dar mama mea. s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ.Ce să cer? răspunse Cadâr. se desfăcură ca două canaturi. rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: . Femeia albastră se ridică în picioare şi. Feciorul meu Tasin îmi ajun-ge. . Tasin e fiul tău.De căsătorie? Cu cine? . iar porţile mă-rii se închiseră în urma lor. Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bîtrânul nu se împotrivi.. Aişe. iar Cadâr văzu fundul mării. m-ai mântuit. Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului.Cu cine. nu se află oameni. cine m-a dez-legat de blestem.. unde trăim noi.. .. îi dărui atunci lui Ca-dâr o năframă. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin.Vino.. dacă nu cu tine. păşiră pe fun-dul apei.. Dar mai întâi dă-mi de mâncare. deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară. Îi aduse Cadâr o ceapă. luându-l pe Cadâr de mână.. ni-mic. . tătucă. Pentru binele pe care ni l-ai făcut. cusută cu fir scump. văd că trebuie să mă apuc de treabă. unde tu. dar cere-ne ce vrei. în care intrară după ce îşi scoaseră încălţă-rile. soră cu ceapa cu care se frecase la ochi. Iată.Ei. vorbi el apoi. Doar să găsim un cadiu şi să scriem un contract de căsătorie. Cadâr. spuse Tasin când ajunseră la ţărm. mai lămuri tânărul.Nu suntem bogaţi. spuse omul de piatră şi. să prind puteri. adăugă tânărul. acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. şi Cadâr a râs cel mai tare.Arată-mi casa noastră. Bordeiul lui Cadâr era sărac.Ibadula. . . Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: . tată.. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. spuse Tasin.lacrimile unui om. sărutând mâna bătrânului. îi aduse un bostan.

padişahul e hain. pe Insula Galbenă.Tătucă. nici salmaua. Tasin rîmase pe gânduri. aşa că nu pot dormi..Ce este fericirea? întrebă el.Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. iar. Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină. dar Ta-sin îi vorbi aşa: .Acum. Inima-mi doreşte fericirea. şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cererea bătrânului îl umplu de mirare.Ibadula. pe dată adormi.Se spune.. m-am săturat. văzând şi pilaf şi salma! Fără multă vorbă. oftă Cadâr. nu văd salma!. Eu sunt pus pe fapte mari. inima-mi doreşte un singur lucru. dar se spune că nu-i uşor de găsit.. cu bobul ăsta. asta n-aş putea spune. . că viaţa oamenilor era tare ticăloasă.Vezi.. Cadâr începu să caşte. răspunse Cadâr.Te-ai săturat? întrebă Tasin. se apucă să mănânce. şi luând fru-moasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el. Dacă are fericirea asta.Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare. văd că ţi-e somn. dincolo de Marea Albastră. aşa cum mai strigase: . .Feciorul meu Tasin. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire. nu primeşte pe oricine. Care nu fu mirarea bătrânului. Culcă-te. Dar. dar cu cât luau din pilaf.Asta-i mâncare? întrebă Tasin. feciorul meu Tasin. cuvântă Cadâr.. Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării... Dar Tasin nu dormea. Poate că ştie padişahul. fără să sfârşească nici pilaful.. Au mâncat o zi şi o noapte. . că fericirea e tot ce-ţi poate dori unul mai de preţ.. Nu văd pilaf. . cu atât creştea muntele de orez din strachină. Ce-ţi doreşte inima? . nu mai doreşte nimic. Cadâr apucă un ultim bob de orez. . .În Cetatea Veche. . Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori. cum se culcă. îl înghiţi şi spuse mulţumit: .. deschide poarta! .. bucuria mea..

dar se auzi un sunet de gong. . Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde. zări o crăpătură chiar acolo unde se iz-beau valurile.Nu-l crede. o zi.Tu m-ai adus aici? strigă Tasin. pe pardoseala de piatră. Aişe era albastră. lu-minând ca zece sori la un loc. o roabă albă. grăi cu îndrăzneală Tasin. dormea. a văzut stele de mare. pentru care am să capăt de la el o lămu-rire. alături de vizirul lui. Merse printr-un coridor. . Porun-ceşte mai degrabă să vină gâdea. Merse o noapte. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura în-gustă. şi câinele îşi mişcă bucuros coada. Era o insulă de piatră. iar în Cetatea Verde. Dar în mijlocul ei. Şi câte. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde. iar mult timp să se mire nu avu. Tasin cercetă încăperea de piatră şi. Mama lui. spărgâdu-se într-o fremătare înspumată.Am de spus o taină padişahului. lumină a luminilor. Câinele tresări şi pieri.Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. La zgomotul uşii deschise de Tasin. arapii mărilor. De teamă să nu orbească. se afla un câine mare. a văzut meduze moi şi colorate. Auzea cântece îmsoţite de tobe. sultanul se întoarse. zidit din piatră verde. una neagră şi o alta roşie. care era un om rău. se înălţa palatul padişahului. . iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate. o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. puţin câte puţin. urcă şi coborî nenumărate scări. Se afla într-una din încăperile padişahului. şi încă o noapte. Tasin închise ochii şi-i deschise iar. Îşi vârî degetele în crăpă-tura de piatră şi îndată se simţi apucat. câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. dând din cap. Încăperea era goală. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene. cu blana albă. şi încă o zi.Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. Se trezi curând într-o încă-pere cât o moschee. Deschise uşa. Se învârti Tasin în jurul insulei. găsind o uşă. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se pă-rură atât de apropiaţi. strigă vizirul. Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula. o des-chise. . pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. o roabă galbenă. până la urmă se opri în dreptul unei uşi. aşa că n-o deranjă. a văzut delfinii negri. Rămas singur. .

ticălosule? . Blestematul pre-gătise firmanul care-l numea padişah.Am îndeplinit porunca padişahului. . după ce citi rândurile scrise.Ce-i asta? bâlbâi padişahul.Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar.Bine. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată. îţi dau o raia întreagă. sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea. de două ori. .. . răspunse liniştit Tasin.Pădişahul era spanchiu. băiete. spuse sultanul. de trei ori. dar unde se află fericirea nu-ţi spun. . scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. Îl privi pe vizir. nemuritor. în timp ce roabele ţipau ascuţit. dacă vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe. . spuse el.. se uimi sultanul. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: .ce-ai făcut. chiar adineauri. răspunse Tasin. . Ce vrei ca răsplată? . dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin. Tasin se plecă. Apoi aruncă hangerul.Într-adevăr.Ai carnea tare. . Unde mai găsesc a-cum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. Să lăsăm asta.De unde ştii? strigă sultanul.Cere-mi ce vrei.Atât: să-mi spui unde se află fericirea.Ce. De ce nu mori? Tasin râdea. De spaimă.. . Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi. îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu. . Unde se află fericirea? . cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră.Nu-mi trebuie nimic. grăi voinicul. nu alta. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizi-rul uneltea să te ucidă. Piatră.. taie-mi capul. s-ar fi mirat mai puţin. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. care se strâmbase şi se turtise la vârf. De asta l-am şi pedepsit.Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul.

. trecu prin săli unde nu se afla picior de om. şi eu m-am prefăcut în Umie. cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Nu aşteptă prea mult. . va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit. încercând să-l tragă după el. răspunse fata. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Frumoasă era Umie! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului. măcar că nu înţelesese cine vorbea. Acolo se sfârşea grădina. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare.. apoi se auzi un clipocit: . Strecurându-se prin chepeng. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. trase cu putere. n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Tasin apucă belciugul. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. şi a-junse în grădina palatului. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână.Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului. unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele lătră şi se repezi înainte. dar care erau pline de fel de fel de minunăţii. Braţul i se împietri..Unde este fericirea? . voinul ieşi din gârlici. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. În apa lui toate arată aşa cum sunt. Luându-se dupî el. o rază luci undeva în beznă. După ce coborâră nişte trepte de lemn. intrară într-un gârlici întunecat. vorbi Tasin. aproape putrezite. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. depărtându-se de sultanul împie-trit pe perna lui verde.Nu-ţi spun. şi un chepeng se deschise. .Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. . Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui. de fier. . În cârliciul ăsta e Lacul-de-subpământ-care-nu-minte. . mai spuse fata. dar padişahul nu se dădu bătut.Umie.Mă cheamă Umie.Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă.Cine eşti! întrebă uimit Tasin. .

..Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.Şi. . Ali dădu din mâini: . Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea. Şi se purta calic.... Avem nevoie de papucii de fier. . Numai în ţara Van. cum ar fi făcut un om de treabă. Acolo e patria mea. îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgâr-cit. .Da. -Salem! mormăi Ali. dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe.Papucii. Era acesta un moşneag care se purta calic. cred că ştiu unde se află fericirea. şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban.. spuse fata. zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă. spuse el. care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit.Papucii? strigă zgarcitul.N-am uitat. E departe ţara Van.Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? . aruncându-le o privire rea.Cinstite Ali..Salem! spuseră cuviincios tinerii. răspunse Umie. răspunse Tasin. Papucii de fier se numărau printre ele. desprinzându-se din braţele lui Tasin. Supărat.. . Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de pa-puci? .. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc. deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. am venit la tine pentru o treabă însemnată. . Când l-au găsit. şi nici nu-i pofti la masă. cu o cămaşă ruptă. .Dar de unde luăm papucii? . Să vedem ce ne-o cere în schimb. dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. Tasin.Umie. . Tasin însă nu mai părea stânjenit.

dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. care se putu în sfârşit sătura.. strigă de trei ori: Iba-dula.. . Tasin îi puse îndată în picioare.. pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea.Destul. grăbind să-l întreacă. câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine. găsiră tot ce mintea poa-te închipui şi. cu blă-nuri. cu mătăsuri.Asta nu. Împărţi cu atâta dreptate. ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui.Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. în timp ce i-ar fi dorit roşii.. pe o coloană de piatră. altul cu smaral-de. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?. apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă.n-am nimic! Sunt sărac. Tasin o luă în braţe şi şopti: . La chemarea fiului albastrei Aişe. atât de repede. N-am! N-am papuci. .. spuse încruntat Tasin. Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrâ-nului zgârcit. pofeşte-ncoa! Se auzi un muget înspaimântător... Umie zâmbi.. Se găsi cu cine să facă schimb. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi.Bine. Şi. cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. târându-l cu ea pe Ali. Se rosto-golea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte.. am venit să-ţi dau. încât îi căzu turbanul. cistite Ali.” Dar nu! Toţi cer. cer. . dacă mi-ai da tot ce se poate da. nişte şalvari negri. bine-cuvântată-i fie amintirea. Şi a-junseră la ţintă. Să moară de foame.În ţara Van.. şi tot aşa. bătând din palme. altul cu rubine. ma-rea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce. ce-ai să-mi ceri pe papuci! . n-am nimic.O. Ce fru-mos ar fi! . aşa că plecă şi baba mulţumită! .Acum. vorbi el.. fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele. Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim. Fie-ţi milă de un biet bătrân.. Tasin râse din toată inima.. vai de bătrâneţele mele. strigă însufleţit bătrânul. Ibadula! strigă iarăşi de trei ori Tasin... răspunse Tasin. sărac lipit.. şi tinerii intrară. la drum. saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire. găsiră şi papucii de fier. Găsiră saci cu grâu mucegăit... Îl luară pe Ali pe sus. dar nu se îndura să-l dea nimănui.Nu s-ar putea să-mi dai.Cinstite Ali. iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei. Întovărăşit de Umie.Am.. spuse Umie. . Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur. eu am venit să-ţi dau. .

În ţara mea. Alergă în pădu-re şi. Zburau amandoi.Am ghicit? . Iar când s-a împlinit ceasul. strigă el. o cuprin-se în braţe pe Umie. aproape s-o atingi cu mâna. n-aş putea să-ţi spun. O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. . Ca două turturele se . cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne... Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici.. uşurel. Curând. apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Umie. o rugă din nou Tasin. o masă. Repezindu-se.O.Unde anume. răspunse Umie. Tasin. Umie? Fata tăcea. când deasupra şi când dedesubtul norilor. Tasin. . zburau peste păduri şi peste câmpii. Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. . Dar fericirea. desi-gur. .Unde suntem? întrebă Tasin. fericirea. că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umie. că fericirea nu se capătă pe ghicite. întrecând în iuţeală rândunicile. Încotro te uitai. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi. zburau peste oraşe. casa fu gata. preţ de un ceas. alcătui un gard şi începu să lucreze un pat. .. . Apoi se duceau la hamam (baie la arabi).Spune..Abia rostise cele trei cuvinte. de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Au zburat deci. şi că deci nu avea unde se duce.Şi unde-i fericirea. niciodată n-am fost atât de bucuros. începu să doboare copa-cii. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umie. tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea. Asta e.. zâmbindu-i tot atât de neînţeles. scaune. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. . au început să coboare uşurel. pes-te ape. Umie pregătea prânzul şi Tasin o privea. Umie? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Din bârne ridică pe dată o căsu-ţă. strigă Tasin. şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci.Tu.Trebui să ştii. . Numai că Umie ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi. e lângă tine. vedeai numai flori roşii fre-mătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului. se apucă de lucru. Dădeau o raită prin suk (piaţă) şi se întorceau la căsuţa lor.

Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. voinicul ieşi din casă. Decât luna rotundă. ci una de preţ. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licu-rici. Tasin? mai întrebă Umie.Nu. Tasin alergă spre casă. . sufletul meu e plin. Umblă încet printre florile roşii. Tasin. luă o sapă. împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş. dar nu izbuti. cu un zâmbet. bâigui voinicul. Umie! . mai drept e trupul dragului meu.Un rubin! Încercă să-l ridice. dar. dar. Rubinul era pe jumătate îngropat în pă-mânt. Se culcau. tuşi.. Într-adevăr. care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. intră apoi în pădure. Şi. care lumina ca un foc mare. cum minciuna nu-şi putea face loc între ei.. spuse: . Tasin asculta şi privea. de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ.aşezau apoi şi mâncau. Nerăbdător. Iar seara Umie lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră.Umie. Tasin? . mai rotundă e faţa dragului meu. deloc. . unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. . Se apropie. . cu toate că îl acoperise cu crengi. arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. sclipind.Fericirea.Ţi-e somn.Caută. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. Umie îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. Se plimbau. Nu era o piatră de rând.. mai viteaz e cugetul dragului meu. Eu. Deodată ajunse într-un luminiş.. Decât şoimul. parcă-mi lipseşte ceva. Decât pâinea cea caldă. şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. mai caldă e inima dragului meu. . să nu fie văzut. Tasin o privi. mormi Tasin. câmpul era acum gol şi trist.N-ai găsit fericirea.

bogăţia e singura fericire. în suk. . spuse Tasin. Dar Tasin n-o auzea. şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. alţii se mulţumi-ră să-şi frece mâinile. şi neatinsă părea şi nestemata cea mare..Aminteşte-ţi. îndreptân-du-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Tasin îl stropi cu apă rece. Tasin se îngrăşă şi se plictisea.. unii se pierdură cu firea. vorbi după o vreme Tasin... Nici bogăţia nu înseamnă fericire. văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. oftă negustorul. Ochii negustorului scânteiară.. s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr.Tasin duse cu greu rubinul în odaie: .Am de vânzare un robin.. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată. dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut. Înfăşură bucata într-o pânză.Caută. fără suflare. De astă dată am ghicit! . O îmbrăcă pe Umie în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase. spuse el într-o seară. dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur.Nu. . Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure. de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă. o puse în coş şi se duse la suk. alţii plânseră. Vă-zând rubinul. Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvergii din suk. că fericirea nu se capă-tă pe ghicite. îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte.Frumosule tânăr. . iar sacii de aur erau parcă neatinşi. giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate. îl aşeză pe o pernă. Umie. Tasin. Umie. Negustorul îl pofti înăuntru. aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti. şi omul deschise ochii. . caută.. mii de nestemate mi-au trecut prin mână. Chiar puse la un loc. averile lor nu plăteau decât o parte din rubin. Putem face tot ce vrem..Înţelegi. acum suntem bogaţi. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. .Umie. alţii cântară. Am să sparg o bucată de rubin. răspunse cu blândeţe Umie. Tasin. mâncară de câte zece ori pe zi. .

sunt tot atât de departe de ea ca la început. Umie nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase. a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. fiule.. Ceru găzduire la prima colibă. îi fugea iară printre degete.Viteazul meu Tasin.Caut fericirea. adunând cioburile în saci. . strigă el într-o zi. Merse vreme îndelungată. nici la jocul copiilor. umbrită de un turban mare. aşa că toiagul i se toci. goi şi crăpaţi de vreme. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului. Un an de zile înche-iat a sta şi a tot învăţat şi.Ce te aduce. unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. îşi spuse Tasin. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă.Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van.E mai frumos aşa. Alergi după ea şi. . văzu o colibă. . Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. cinstitule înţelept. Păşea gânditor. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă. Se întunecase. . Dacă te-am chemat în ţara Van. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag. în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. ajungând la jumătate..” Gândind astfel. răspunse Tasin. în învăţătură. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe. Uite că fericirea e ca o şopârlă. peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. din ca-re citea. Fericirea se află. Mişcat. Fericirea. rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. umbla Tasin pe câmpie. era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. prin aceste locuri unde numai liştea se întâlneşte? . Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Îşi căută alt to-iag.Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. văzu că se află lângă un sat. depărtându-se tot mai mult de casă. . iată. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi..Umie. spuse Tasin. le zvârli pa câmp.. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. şi-l toci şi pe al doilea. eşti sigură că fericirea se află aici. lângă apă. Dacă ştii cât mai multe lucruri. pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. când o prinzi. bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. nu se poate să nu fii fericit. Unde sărea un ciob înflorea un mac. îl întâmpină cu multă cuviinţă. „Într-adevăr. şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. desigur. răspunse Umie. Dar acum am ghicit. de care se credea aproape. . Acolo. nu lua seama nici la zborul pă-sărilor. şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră.

călătorule. De unde să ştie că focul arde. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă. copiii se jucau fără griji. dar niciodată nu i-am crezut. doar de mâncat n-ai să mănânci. băţul se roti şi. o şuviţă de fum se ridică din scobitură.. bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele. Aici e loc destul. Dar intră. îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: . Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. .. . dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de tre-buinţă. bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. De odihnit ai să te odihneşti. de când ai venit la noi. Privi cu teamă spre Tasin. frunzele se aprinseră. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul.Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab.Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut. Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de să-geată cu care doborau mai mult vânat. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră. spuse el cu mirare. un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii. Se minună voinicul şi întrebă: . Dar o mare mirare îl aştepta în zori. cum era istovit.De o viaţă de om trăiesc aici. pluguri de lemn şi ace de os. îi învăţă să frigă carnea. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamneii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni. totul e altfel decât a fost. Îi mulţumi Tasin şi. Cunoscând fierul. şi Tasin le acoperi cu vrescuri. du-pă o vreme. îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. printre Munţii Albi. Atras de strălucirea focului. Peste puţin se ivi o flacără. se culcă de-a dreptul pe pământ. că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene. întrebându-se ce şi-ar putea dori.Dar în vale nu coborâţi niciodată? . Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece. Spre marea mirare a oame-nilor adunaţi..Binefăcătorul nostru Tasin.. tresărind. Atunci apucă un băţ. dacă niciunul dintre părinţii. dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. Apoi.

De cînd mă ştiu.Unde se află fericirea. strălucitoare ca luna plină. vorbi gazda. îşi spuse el.. oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah.?” .. binefăcătorul nostru. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat. iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri. Fericirea noastră eşti tu... spuse fără şovăială Cadâr. iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor. stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. printre oamenii aceia. la Aişe cea albastră.Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră. . Toci un toiag pe drum. şi dacă apa . găsise fericirea şi pen-tru el.Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. . dar când o văzu pe Umie. Fericirea omului. „Atunci. Bucuros. se simţea fericit. Tasin se întoarse cu Umie în adâncurile mării. nu cumva. Tasin? întrebă Cadâr. . muncind fiecare pentru toţi. Tasin. în toată vremea slugile padişahului fură de sting. începu să vadă binişor. Tasin luă o daulă şi.Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina.Ai găsit fericirea. Când îşi făuresc fericirea.Prietenii mei. aflară fericirea. Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. copiii care se stingeau de foame zburdă. şi acolo au rămas până în ziua de azi.. În prag îl aştepta Umie: . noi nu pricem întrebarea ta. spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar. îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă.. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh. în timp ce oamenii se sfătuiau între ei. târând oameni şi înecând bordeie.. dând oamenilor fericirea. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin. plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. ca să împiedice mânia Gârlei Negre.O. îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo. dacă vreţi să mă răsplătiţi. că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi. adună sfatul obştii. îl toci şi pe al doilea. bătând în ea.Lângă tine. Tasin? Voinicul o strânse în braţe. acoperind câmpuri. tată. tată. bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace. Iar oamenii se apucară de treabă şi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună. Pricepu atunci Tasin că. . . femeile care plângeau au învăţat să cânte.

. .. îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ).Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat. Dar fericirea a poposit pe pământ. râdeau de nu mai puteau. . fireşte.. Ei. se întâmplă să-l vezi pe Tasin.De la gheare pân' la bot! . nu văzu niciun urs. ce caraghios! .Parc-a fost muiat în sos! Uite-aşa râdeau focile. . vai.Ia te uită!. să hohotească şi să se prăpădească de râs. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii. niciodată! Povestea ursului cafeniu Vladimir Colin Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi.Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb. se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară. aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa.Păi de cine. Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe. că nu ştiu. şi toate surorile ei începură să chicotească. se ştie. spre marea lui mirare. ba mai fac şi baie) când. Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar. Aşa. un urs mare şi frumos. .mării este limpede. . Nu.Eu sunt curat. dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini.Vai. Şi nu merse el cine ştie cât. M-am spălat chiar azi dimineaţă. şi pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Un urs murdar! strigă o focă.Fraţilor! strigă bucuros Martin. spuse şi mai supărat Martin. mormăind. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd.. şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi..E mânjit tot! . că se întâlni cu nişte urşi albi.. măi Martine? . care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei. . . care venea tocmai din munţii noştri.

bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.Şi tu? se supără ursul. M-am spălat chiar azi-dimineaţă! . ursule? întrebă pinguinul. un pinguin se apropia încetişor. Fă-mi mie plăcerea asta.. . . toţi urşii albi plecară. bine. şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire. Bombănind. de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin. răspunse pinguinul.Făcea să bat atâta cale până la pol.. nu vedeţi că sunt urs.Nu-i nimic. fraţilor. ca şi voi? -Urşii cumsecade sunt albi. .. ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. . .De ce plângi.Aşa. . pinguinule. ce urs frumos! strigă un urs alb. aduse o bucată de săpun. dar pinguinul îl opri. cât ai bate din palme. Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă. spuse pinguinul. De ciudă. . dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu. răspunse primul urs alb. ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă! Şi cum plângea aşa.Dar bine. Pinguinul era o pasăre tare isteaţă..Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai. . Vai. Le-am spus şi focilor că sunt curat.iată . .curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori. la noi toţi urşii sunt cafenii.Ia săpuneşte-te bine.Cum să nu plâng. De mânios ce era se frecă bine. bine. vino cu mine! Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi.Stai! Rămâi aşa! Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi. . destul.Vai. Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă. Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni.Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul. . legânându-şi îngâmfaţi blănurile. şi .

încuviinţară şi ceilalţi urşi albi. Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi.Puiul! Puiul meu!. se ridică pe un sloi ce plutea.Nu blana îl face pe urs. la adăpost de alte primejdii. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. valurile ţâşniră înalte cât muntele. un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau.. nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă. spuse mama ursuleţului.Ce blană albă! se minună al doilea. .Totul pârâia. mari cât o casă. . Din ziua aceea. înotând voiniceşte. . dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul. .Alb sau cafeniu. se prăbuşea. încremeni.. şi ursul nostru era din nou cafeniu .. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice: .. A rămas pe sloi! Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă. . Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Îţi mulţumesc. strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu. văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor. Speriaţi. eşti un urs bun şi viteaz.Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească.. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. cu vai sparse lespedea şi.Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă.. în vreme ce Martin neobişnuit cu viaţa de la pol. când ajunse lângă Martin.. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba". Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi. ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era). Urşii se opriră din joacă. înotând.. Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe. Dar puiul era nevătămat. Deodată însă. dar. adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba. că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. uitând de toate. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă..rămase pe sloi. Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare. Martin se pomeni în apă. săriră în apă şi se depărtară degrabă.

iar a şaptea era niţel cam surdă. a patra avea o aripă mai lungă decât cealaltă. a doua era chioară.Eu sunt cea mai frumoasă! . Dar ce-are a face? Fiecare dintre cele şapte raţe credea că e cea mai frumoasă din lume.Dragă motanule.Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie. . bine. S-au dus atunci la câine: . Prima era şchioapă.Miau! Bine. S-au dus întâi la motan.Ba eu! . De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi: Crezi că-mi pasă că te ştiu Negru. a cincea era cam jumulită de pene. a şasea n-avea coadă. a treia avea ciocul strâmb. au hotărât să meargă toate şapte la un judecător drept. De dimineaţa până seara cele şapte raţe nu făceau altceva decât să se certe între ele: .Ba eu! Dacă au văzut şi au văzut că nu se pot înţelege. alb sau cafeniu? Inima să-ţi fie dreaptă. iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu. care scrie toate poveştile pentru copii. vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorba ”miau”? . care-i cea mai frumoasă dintre noi? Motanul le-a privit şi le-a răspuns: . şi a povestit întâmplarea.Dragă câine. dar ce înseamnă ”miau”? Raţele nu ştiau. Eu te judec după faptă! Povestea celor sapte rate Vladimir Colin Au fost odată şapte raţe. judecătorul să chibzuiască şi să hotărască de partea cui este dreptatea.

. vrei să ne spui tu care-i cea mai frunoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” .Ham! Bună treabă! Acum erau şi mai încurcate.Da? Nu vreau să o nedreptăţesc pe niciuna dintre voi. le-a spus: . Dar.Ba eu! . ”ham” şi ”mu”? Le-a privit vulpea. frumoase sunteţi toate deopotrivă. gustoasă. S-au dus la vulpe.. spuse ea morfolind.Nu vă certaţi.Mda. Doar aţi venit la mine.Vreţi să ştiţi care-i cea mai gustoasă? .Eu sunt mai gustoasă. vrem! Măcăiră raţele îmbulzindu-se toate şapte.Dragele mele..Dragă boule.Câinele le-a privit şi le-a răspuns: .. nimic de spus.Eu sunt cea mai gustoasă! . judecătorul cel mai nepărtinitor. Cele şapte raţe au început de îndată să se certe: . Şi vulpea înghiţi prima raţă cu pene cu tot! . s-a lins pe bot şi.. strigă o altă raţă.Ba eu! . ... . răspunse vulpea.. .. S-au dus la bou. . le spuse vulpea.. credeţi-mă.Vrem.Dragă vulpe. pentru că avusese de multe ori de-a face cu tot felul de raţe şi le învăţase graiul. vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” şi ”ham”? Boul le-a privit şi le-a răspuns: .Mu-u! Nu mai pricepeau bietele raţe nimic. nu-i mare lucru! Totul e să fii gustoasă.Ba eu! .

spune. spuse ea. cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos. toate cotloanele pământului..Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej. care cunoştea toate pădurile sălbatice. inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit.Da’ de unde! gemu crocodilul. plângea cu lacrimi de crocodil Căprioara. care se ţinuse departe. a patra. N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi! Şi plângea..Spune. cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator.. sunt nemângâiat! .. Povestea crocodilului care plange Vladimir Colin Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea. dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa..Şi înghiţi şi a doua raţă. dacă-i văzu durerea. vai.Ce-ai păţit. A fel făcu şi cu a treia.Vai.. Ce puşcă? Mă doare inima. Văd că-ţi pare rău.Gustoase ca gustoase. vai.Dragă crocodilule.Cum să nu plâng. se linse pe bot şi grăi apoi: . aşa-i? . un nelegiuit. Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit. a şasea şi a şaptea. dar proaste ştiu că aţi fost toate şapte. cât de rău îmi pare! Vai. . Nu pricepi nimic!.. a şaptea raţă a început să strige: . Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic. încercă să-l mângâie: . raţelor. ... aşa-i că eu am fost cea mai gustoasă? Vulpea o înghiţi cât te-ai şterge la ochi . crocodilule? întrebă o căprioară. plângea cu lacrimi de crocodil. se apropie de crocodil. care nu-l avea la inimă pe crocodil.. Dar chiar în botul vulpii. râse bucuroasă: .. plângea crocodilul. a cincea .. cu puşcă şi raniţă. De ce plângi? Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere: . cu tot? Căprioara.

.Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil! Şi a aflat toată pădurea. nu.. iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată. tot plângând. clătină din cap şi strigă: . bine a făcut! . .Nu.. nu-i aşa? .. L-ai înghiţit. care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase. Un papagal. şi..Rău! Rău! strigă crocodilul.Dragul meu! şopti înduioşată căprioara. da! Am să pasc iarbă. Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară.Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci. i-a povestit cele întâmplate. Uite. . Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă. Nu crezi? Căprioara râse şi-l linişti pe dată: . Ard de dorinţa de a paşte mai degrabă.Ce e? . spuse din nou crocodilul.. . Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă. cele mai dulci cu putinţă. Auzi...Proasto! mârâi el apoi.. deşi nu ţi-a făcut nimic. se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot. Arată-mi ierburile dulci. nu vreau amare! strigă crocodilul.. care a venit plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi. acrişoare sau amare.Bietul explorator! grăi ea. Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei. ca tine... Dar vino mai aproape...Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare. Căprioara se apropie de crocodil. că nu te aud prea bine.. Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori. . Numai că. iarbă dulce... pe cuvântul meu.Da. . Căprioara se apropie. dar bine am mai mâncat azi.. aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha.Nu! Nu! strigă crocodilul. şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului.

abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat. care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucăţică de pâine.Măria ta. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea. ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter. . care dorind să fie pe placul împăratului. care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat. avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe. Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi. ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă! Dacă au văzut aşa. îmbătrânind. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani. Îl duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare. doar o veni păgubitul după el. clipa ţinea. plimbându-se printr-o pădure de la marginea oraşului. în fiecare ceas locuia un pitic. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc ţăranii. ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă. Dacă venea însă o văduvă. vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limbă de aur. meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. tic – tac… Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. Nu merge bine. doar. împăratul îi spunea: . Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat.Meştere.Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară.Ei. Pe vremea aceea. fără inimă. din nou vorbiră boierii câte o oră. de atunci. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel. (…) Ajuns acasă. . Într-o zi. Meşterul dădu din cap. făcând tic – tac. Avea însă un pitic într-un sertar. Măria – ta! L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. Repară ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină.Povestea ceasului cu inima Vladimir Colin Trăia odată un ceasornicar bătrân. văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …) Pentru a ieşi din impas. piticii . fără să apuce să deschidă gura. iar nevoiaşii câte o clipă… Apoi. construi un pitic de fier.

te-nvăţ eu. dacă merseră ce merseră li se făcu sete. lanţuri. nişte apă. rând pe rând. pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună.) Desteptaciunea prostilor Vladimir Colin Doi proşti s-au întâlnit cândva la cruce de drumuri. bem dintr-a doua! Dar prostul cuminte. Şi. ca un făcut. cu două căciuli şi trei cojoace. spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace. sau arcuri. Am zis că a doua are apă mai bună? Iacă. purta două căciuli şi trei cojoace. grăi: — Ştii că ai dreptate ? Păi. iar. şi izbindu-se cu palma peste frunte. răspunse al doilea. Auzind fiecare vorbele celuilalt.. om cu minte. om cu scaun la cap. în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi pitici de fier. încuviinţă al doilea. Privi fântânile cu îndoială. pendule şi cuci. Bună de tot. oprindu-se lângă una dintre fântâni. una lângă alta. . Celălalt se suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui. — Oare cealălaltă n-o fi având apă mai bună ? întrebă prostul cu scaun la cap. deşi soarele ardea. dădură îndată peste două fântâni aşezate.din ceasornice se mutară.(…. Prostul cuminte căzu pe gânduri. că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. cine ştie de ce. băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart.dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii.cu lanţ. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care încotro. — Mulţumesc dumitale. — Phiii! Tare bună. — Bună ar fi acum.cu pendule sau cu cuc. atunci din care să bem? — He-he. spuse cel dintâi.. umplând lumea pân-n ziua de azi. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc. — Vezi ? Eu am să beau dintr-asta. râse cel cu scaun la cap. — Bună vreme... spuse aşadar primul prost văzând că se întâlneşte cu unul care.. căzu parcă şi mai tare pe gânduri.

Mă tem c-am şi murit de-a binelea . măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace. să nu-l simtă tovarăşul. pare lesne de zis. izbucnind în hohote de plâns. dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună. să vezi comedie. frate-miu. două fântâni taman aici. să mergem. Una nu le-ajungea ? Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe : — Ajutor! Săriţi. Ce ne facem? Şi amândoi uscându-se de sete. Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizînd ochii îşi propti capul în ţărână. tot nu mă pricep ce să spun. Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte. când la alta.. neputându-se hotărî din care să bea. Şi două... — Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. şi gata. rămaseră să cugete.Dar cum să bem aşa.. strigă deznădăjduit prostul cuminte. spuse al doilea prost. — Nu mai plânge. lipăind încetişor. Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână. că-mi sfâşii inima. Ce păcat că nu suntem mai proşti. nasul i se opri într-un ochi de apă stătută. — Numai ca să ne răpună cu zile au săpat. Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre fântâni. ca proştii! Nu-i ruşine ? — Drept! Aşa-i. rosti atunci înviorat prostul cuminte. oameni buni!.. cursă din găleata cine ştie cui. cum se aflau departe de sat nimeni nu-1 auzi. tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap... — Frate-meu.. te miri ce ticăloşi. Ca proştii nu putem bea. Oftau şi cugetau. Dar. mare şi n-o închise decât după ce strigă: — Vai de mine! Şi ce-i de făcut? — Iaca. a? Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare. Când colo. auzi ?. Murim de sete! Dar. — Hai. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase! .— Aşa-i. plângând cu lacrimi cât bobul de strugure.. care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare. bău toată apa aia verzuie. vorbi încurcat al doilea prost. Am bea şi noi ca proştii. — Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi.. răspunse el după o vreme. rosti atunci cel dinţâi.

— Că bine zici. răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. . încântaţi că nu băuseră ca proştii. trei cojoace şi un scaun cu fundul spart. Cel ce nu i-a întâlnit Rog să-mi scrie negreşit.. Lasă-le naibii de fântâni. Şi. cei doi înţelepţi îşi urmară drumul cărând două căciuli.. frăţioare.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful