Povestea ariciului intelept

Vladimir Colin

A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da, un arici bătrîn, tare bătrîn şi tare înţelept. De bătrîn ce era, îi crescuse o barbă albă pînă la piept şi de înţelept ce era... uf! nici nu ştiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine? Aşa... se trezeşte într-o bună dimineaţă ariciul... – Hm! Cum o fi pe-afară? Îşi scoate el nasul pe fereastră... (Dar ce credeţi voi? Avea o casă gospodărească, avea uşă, un coş şi o fereastră.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos: – Bun! Nu plouă. Îşi apucă atunci ariciul barba cu amîndouă lăbuţele şi şi-o trece de cîteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene... Şi-şi piaptănă ariciul barba, se ferchezuieşte şi, cînd i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia bastonul şi-o porneşte fluierînd prin pădure. Mergea ariciul fluierînd, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluiera mai fără grijă, se întîlni cu... un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic. – Brr! mîrîi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheamă, piciule? – Arici, răspunse ariciul. – Aşa? Ei, pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănînc... Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria. – Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mîncat de un lup. Numai că... – Ha, ha, ţi-e frică! rîse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?... M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să mănînc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit... Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te înghit atît de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama...

– Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mîncat încă... – Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu. Că încolo... – Da, da, încolo... să fii mîncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere... N-ai să mă crezi, dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate: – Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!... Rrr! – Vai! strigă deodată ariciul, cît putu de tare. Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mînios: – Cum?... Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume? – Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte... Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea! – O poveste?... mîrîi lupul. Clănţăni de cîteva ori, aşa cum făcea cînd chibzuia temeinic, şi se hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie... Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut, niciunul dintre toţi cîţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste... – Cum? Ai vrea?... Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene... Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întîlneam o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pă-lăria şi rosteam „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluieram mai fără grijă, m-am întîlnit cu... un lup! – Nesărată poveste! spuse lupul. – Stai să vezi! răspunse ariciul, urmînd îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mîrîi el. Pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănînc...” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azidimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui...” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o mie!...” – „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi...”

. Cum de-ai ghicit? Într-adevăr. Dacă nu mai văzuse nicicînd un arici?!.. de pildă. acum... Voi. Acu’. Mi-am pieptănat barba.. mi-am pus pălăria. Pînă aici ţi-a fost. nu-i aşa? Lupul cel prost a răcnit: – Văleu-u-u! şi. la apărare). Ariciul se uită în jur. îmi slujeau drept pieptene!.” Dar lupul era acum la capătul răbdării. – Să nu fie tot un lup. Nici gînd! spuse ariciul şi se grăbi să povestească mai departe: „Mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. ariciule! Am să te mănînc. de pildă.. socotind să-l înghită dintr-odată. – Nemaipomenit! se minună ariciul. pentru că lupul te-a înghiţit. – Hei. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe? Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine ştie unde şi încă mai răsuna pădurea de schelălăitul lui. ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi. – Vai de mine! spuse el.... voi vă puteţi închipui lesne ce s-a petrecut. cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos.” Eu i-am spus: „Lupule dragă. uite-aşa! şi cum strigă.. era un lup.. a tulit-o cît ai zice peşte. Şi. flecarule? strigă lupul. cu nasul şi limba însîngerate. mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. aşa că strigă de se cutremură pădurea: – Minţi! N-ai mai spus nimic. „Rrr! mîrîi el... m-am întîlnit cu. m-am ferchezuit şi. că nu ştiu ce fac! răcni lupul.– Îţi baţi joc de mine? răcni lupul. Nu cumva vorbeşti despre mine? – Dar despre cine... – Eu?. tocmai cînd fluieram mai fără grijă... . Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţi mai baţi joc de mine. povestea. holbînd doi ochi flămînzi şi sălbatici. care aţi aflat că ariciul are ţepi (ştiţi. apoi spuse înciudat: – Aşa-i... lupule! Lupule! a strigat ariciul după el. cum se repezi. Stai că-ţi arăt eu ţie! – Şi povestea? Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni.. ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise mînia lupului. dar nu văzu nimic.

Şi cum să nu fie.– Nu te salut. pentru că plângea şi mormăia: . când se a-şeza cu picioarele încrucişate sub el. şi drept ca o trestie. şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. era un om de piatră. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos. scoţîndu-şi pălăria. privind jocul valurilor.. dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. pentru greutăţi de năvod e prea mare. am să găsesc pe ţărm lem-ne şi peşti zvârliţi pe nisip. Într-o colibă. şi de atunci nu s-a mai întîmplat niciodată ca un pui de lup.Allah! Stâlpul nu era stâlp.” Într-o noapte se dezlănţui o furtună. şi o lacrimă căzu peste fruntea al-bă a omului de piatră. Apoi şi-a trecut lăbuţele prin barba albă şi s-a aşezat să mai răsufle oleacă. peştii îi mănânci. Dar Cadâr nu vedea nimic. dar veşnic amărât.. În coliba lui.. . bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul.” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav. „Vai. Povestea fericirii Vladimir Colin A fost. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. lacrimi începură să picure din ochii bătrânului. Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hîrtie.Vai. n-a fost.. Şi frumos ca o lună nouă. Fulgerele se repezeau bezmetice. vai. stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. La gândul feciorului. i-a povestit totul. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită. se apropie de stâlpul de pia-tră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau. vai. dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge. şi trist îşi fu-ma luleaua. Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gîndea: ” Dacă ies în zori. Înfăşurat în ierburi de mare. a spus atunci ariciul şi. sprijinindu-l de subsuori. pe seară.. te-nţeapă şi doare. după care s-a dus glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi. bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. şi-a şters sudoarea de pe frunte. unii zic c-a fost. la malul mării. să se lege de un arici bătrîn şi înţelept. şi-i mort. şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. prost şi obraznic. Era un bătrân de treabă. nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale. spuse Cadâr. căreia i-a dat drumul pe fereastră. şi-i de piatră. Lemnele le arzi. trăia bătrânul Cadâr. Oriunde ai apuca-o. în bună limbă aricească. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră.. „Mare noroc. .

Tasin.. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de . şoptind: . A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr. unde cădeau. feciorul tatii? . piatra se muia şi se făcea trandafirie. L-a scăldat Cadâr în lacrimi. că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea. să nu mă ostenesc de pomană. m-ar fi dezlegat.Vreau.. pâ-nă a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră. cu lacrimile lui. iar când lacrimile i-au picurat pe buze. apoi a alergat şontâc.. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie.. că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr. ca un ţap. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: . a deschis omul de pia-tră doi ochi negri şi strălucitori.Plângi. Plângi înainte. până s-a ridicat din nisip omul de piatră... Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească. Liniştindu-se. dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră. .Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi. Se freca fără şovăială. şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi. a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. plângi. bătrân de treabă. a răspuns omul de piatră.Tată. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu. A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. a deschis gura şi a spus: . şi neamul nostru nemuritor. a întrebat: . din nou a prins să sa-ră pe nisip. fiica mării. din pricina cepii.Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu.Tare-am înţepenit!.Cum te cheamă. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: . aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou. ca pielea de om. a vrut să ducă la ca-păt schimbarea omului de piatră. frumos cum nu se mai văzuse. Când s-a mai liniştit. şontâc la bordeiul lui. dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit. şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. Mama mea e Aişe. De unde la-crimi. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omulde piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise.

. Aişe. Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: . luându-l pe Cadâr de mână. Bordeiul lui Cadâr era sărac. unde tu.Cu cine.. Casâr îl duse la bordeiul lui. unde trăim noi. Doar să găsim un cadiu şi să scriem un contract de căsătorie. Încolo. vorbi el apoi. Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului. îi aduse un bostan. ni-mic. .. cusută cu fir scump.Vino. împingându-l înainte pe Cadâr.Nu suntem bogaţi. . Pentru binele pe care ni l-ai făcut. Tasin e fiul tău. fiica mării. Feciorul meu Tasin îmi ajun-ge.... soră cu ceapa cu care se frecase la ochi. tătucă. mai lămuri tânărul.N-am nevoie de altă răsplată.. . acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Îi aduse Cadâr o ceapă. şi Cadâr a râs cel mai tare.Arată-mi casa noastră. s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ. spuse omul de piatră şi. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin. văd că trebuie să mă apuc de treabă. . nu se află oameni... Cadâr. cine m-a dez-legat de blestem.Ei. tată. iar Cadâr văzu fundul mării. mamă. spuse Tasin. deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară. pentru că pe fundul mării. rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: .lacrimile unui om. dar cere-ne ce vrei. să prind puteri.Ibadula. femeie albastră? râse Cadâr. păşiră pe fun-dul apei. aproape că nu poţi căpăta răsplată. m-ai mântuit. . Iată. spuse Tasin când ajunseră la ţărm. Dar mai întâi dă-mi de mâncare. adăugă tânărul. sărutând mâna bătrânului. iar porţile mă-rii se închiseră în urma lor. . . Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea.De căsătorie? Cu cine? . îi dărui atunci lui Ca-dâr o năframă. Femeia albastră se ridică în picioare şi. şi pe jos se afla o singură rogojină.. după care-i lăsă să plece. dacă nu cu tine. şi-acum e şi al meu. se desfăcură ca două canaturi. Dar mama mea. Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bîtrânul nu se împotrivi. în care intrară după ce îşi scoaseră încălţă-rile.Ce să cer? răspunse Cadâr. Aişe.

. văzând şi pilaf şi salma! Fără multă vorbă..Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. cuvântă Cadâr. văd că ţi-e somn. dar cu cât luau din pilaf. Tasin rîmase pe gânduri. nu primeşte pe oricine.Asta-i mâncare? întrebă Tasin. fără să sfârşească nici pilaful.. cu atât creştea muntele de orez din strachină.Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin..Tătucă.. padişahul e hain. m-am săturat.Acum. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori. pe dată adormi. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare. Cadâr începu să caşte. Nu văd pilaf. dar Ta-sin îi vorbi aşa: . dar se spune că nu-i uşor de găsit.Ibadula. inima-mi doreşte un singur lucru. feciorul meu Tasin.Se spune. Culcă-te. deschide poarta! . Pe vremea aceea nu se auzise de fericire. Dacă are fericirea asta. Eu sunt pus pe fapte mari. Inima-mi doreşte fericirea. se apucă să mănânce. răspunse Cadâr.Te-ai săturat? întrebă Tasin.. iar. . . nu văd salma!. .Feciorul meu Tasin.Vezi. Care nu fu mirarea bătrânului. îl înghiţi şi spuse mulţumit: . şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. şi luând fru-moasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină.. aşa cum mai strigase: . . Ce-ţi doreşte inima? .. Dar Tasin nu dormea.Ce este fericirea? întrebă el. Dar. cu bobul ăsta. iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el. nu mai doreşte nimic.În Cetatea Veche.. că fericirea e tot ce-ţi poate dori unul mai de preţ. cum se culcă. că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. . Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină. . nici salmaua. bucuria mea.. Cadâr apucă un ultim bob de orez. Au mâncat o zi şi o noapte. pe Insula Galbenă. aşa că nu pot dormi. oftă Cadâr.. asta n-aş putea spune. . Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării. dincolo de Marea Albastră. Poate că ştie padişahul..

Se afla într-una din încăperile padişahului. arapii mărilor. Câinele tresări şi pieri. Auzea cântece îmsoţite de tobe. a văzut delfinii negri. iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate. Aişe era albastră. pe pardoseala de piatră. Porun-ceşte mai degrabă să vină gâdea. zări o crăpătură chiar acolo unde se iz-beau valurile. pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei.Nu-l crede. . spărgâdu-se într-o fremătare înspumată. a văzut meduze moi şi colorate. o zi. până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici. Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se pă-rură atât de apropiaţi. care era un om rău. Merse printr-un coridor. a văzut stele de mare.Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. dormea. şi încă o zi.Am de spus o taină padişahului. câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. Îşi vârî degetele în crăpă-tura de piatră şi îndată se simţi apucat. găsind o uşă. o des-chise. şi câinele îşi mişcă bucuros coada. lumină a luminilor. . o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. lu-minând ca zece sori la un loc. iar în Cetatea Verde. şi încă o noapte. Era o insulă de piatră. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva. alături de vizirul lui. se afla un câine mare. De teamă să nu orbească. Dar în mijlocul ei. aşa că n-o deranjă. urcă şi coborî nenumărate scări. Şi câte.Tu m-ai adus aici? strigă Tasin. grăi cu îndrăzneală Tasin. zidit din piatră verde. Mama lui. pentru care am să capăt de la el o lămu-rire. Se învârti Tasin în jurul insulei. strigă vizirul. cu blana albă. o roabă albă. una neagră şi o alta roşie. puţin câte puţin. o roabă galbenă. La zgomotul uşii deschise de Tasin. . . O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura în-gustă. Rămas singur.Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde. Se trezi curând într-o încă-pere cât o moschee. sultanul se întoarse. . Tasin cercetă încăperea de piatră şi. Merse o noapte. iar mult timp să se mire nu avu. se înălţa palatul padişahului. Deschise uşa. dar se auzi un sunet de gong. dând din cap. Tasin închise ochii şi-i deschise iar. Încăperea era goală.

De spaimă. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: . . Piatră. . Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată. Îţi dau aur şi pietre scumpe. de trei ori. dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin.Bine. răspunse Tasin. ..ce-ai făcut.Într-adevăr.Nu-mi trebuie nimic. spuse el. Ce vrei ca răsplată? . . spuse sultanul. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. . . dacă vrei. de două ori.. după ce citi rândurile scrise. nemuritor. chiar adineauri. Să lăsăm asta. dar unde se află fericirea nu-ţi spun. scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. Tasin se plecă.Atât: să-mi spui unde se află fericirea. sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea. grăi voinicul. ticălosule? .Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar. Blestematul pre-gătise firmanul care-l numea padişah.Ce-i asta? bâlbâi padişahul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizi-rul uneltea să te ucidă.. Apoi aruncă hangerul.Pădişahul era spanchiu. De asta l-am şi pedepsit. îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu. îţi dau o raia întreagă. Îl privi pe vizir. De ce nu mori? Tasin râdea. cu paloşul reteză căpăţâna vizirului.Ai carnea tare. s-ar fi mirat mai puţin. băiete. taie-mi capul. .. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră. nu alta. care se strâmbase şi se turtise la vârf.Am îndeplinit porunca padişahului.Cere-mi ce vrei. Unde se află fericirea? .Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi. răspunse liniştit Tasin. Unde mai găsesc a-cum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. se uimi sultanul.De unde ştii? strigă sultanul. .Ce. . în timp ce roabele ţipau ascuţit.

. şi un chepeng se deschise. de fier. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare. apoi se auzi un clipocit: . trecu prin săli unde nu se afla picior de om. trase cu putere.Umie. n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept.. După ce coborâră nişte trepte de lemn. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. .Cine eşti! întrebă uimit Tasin. dar padişahul nu se dădu bătut. În cârliciul ăsta e Lacul-de-subpământ-care-nu-minte. Nu aşteptă prea mult. . Luându-se dupî el. Strecurându-se prin chepeng. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui. măcar că nu înţelesese cine vorbea. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. . voinul ieşi din gârlici.. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. . . dar care erau pline de fel de fel de minunăţii.Unde este fericirea? . şi eu m-am prefăcut în Umie. Tasin apucă belciugul. va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit..Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş.Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. încercând să-l tragă după el. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă.Nu-ţi spun. intrară într-un gârlici întunecat. depărtându-se de sultanul împie-trit pe perna lui verde. În apa lui toate arată aşa cum sunt. vorbi Tasin. mai spuse fata. răspunse fata. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Câinele lătră şi se repezi înainte.Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă. unde găsi din nou câinele cu blană albă. aproape putrezite. Frumoasă era Umie! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului.Mă cheamă Umie. o rază luci undeva în beznă. Acolo se sfârşea grădina. Braţul i se împietri. cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. şi a-junse în grădina palatului.

Dar de unde luăm papucii? . spuse fata... cum ar fi făcut un om de treabă.Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? . îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgâr-cit. . Papucii de fier se numărau printre ele.Papucii. desprinzându-se din braţele lui Tasin.Salem! spuseră cuviincios tinerii. am venit la tine pentru o treabă însemnată. .Umie. dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. răspunse Tasin..Da. cred că ştiu unde se află fericirea. spuse el. . Numai în ţara Van. Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. cu o cămaşă ruptă. dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe.Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.Cinstite Ali..Papucii? strigă zgarcitul. şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban.. . zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă. Când l-au găsit.. Tasin însă nu mai părea stânjenit. care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă.. Acolo e patria mea. Supărat. deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Şi se purta calic. Să vedem ce ne-o cere în schimb. Tasin.N-am uitat. Avem nevoie de papucii de fier. răspunse Umie. . E departe ţara Van.. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de pa-puci? . -Salem! mormăi Ali. aruncându-le o privire rea. Ali dădu din mâini: . Era acesta un moşneag care se purta calic. .Şi.. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc. şi nici nu-i pofti la masă. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea. .

bine-cuvântată-i fie amintirea. cistite Ali. pe o coloană de piatră.. iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei. dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Împărţi cu atâta dreptate. Tasin râse din toată inima. Ce fru-mos ar fi! . încât îi căzu turbanul. cu mătăsuri. eu am venit să-ţi dau.Nu s-ar putea să-mi dai. dar nu se îndura să-l dea nimănui.. spuse Umie... pofeşte-ncoa! Se auzi un muget înspaimântător. Se rosto-golea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte. Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim.Cinstite Ali. răspunse Tasin. n-am nimic. câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine.. aşa că plecă şi baba mulţumită! . atât de repede. . La chemarea fiului albastrei Aişe.Asta nu.În ţara Van..Destul... Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur. la drum. găsiră tot ce mintea poa-te închipui şi.. Tasin o luă în braţe şi şopti: . . altul cu rubine.... dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce. Tasin îi puse îndată în picioare. grăbind să-l întreacă. apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. spuse încruntat Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi.. Întovărăşit de Umie.Acum. Să moară de foame.Bine. Ibadula! strigă iarăşi de trei ori Tasin. ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui. şi tot aşa. Îl luară pe Ali pe sus. târându-l cu ea pe Ali. am venit să-ţi dau. în timp ce i-ar fi dorit roşii. ce-ai să-mi ceri pe papuci! . şi tinerii intrară. dacă mi-ai da tot ce se poate da. sărac lipit. Se găsi cu cine să facă schimb. că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele. Găsiră saci cu grâu mucegăit. care se putu în sfârşit sătura. .. Fie-ţi milă de un biet bătrân. vai de bătrâneţele mele. cer. altul cu smaral-de.Am. nişte şalvari negri. bătând din palme. fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali.. Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrâ-nului zgârcit.Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”.n-am nimic! Sunt sărac. ma-rea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. găsiră şi papucii de fier. . pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea. saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire. . strigă de trei ori: Iba-dula.O. Şi.” Dar nu! Toţi cer. Umie zâmbi.. vorbi el... cu blă-nuri. strigă însufleţit bătrânul. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?. Şi a-junseră la ţintă. N-am! N-am papuci. cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui..

de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. au început să coboare uşurel. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi.O. Dădeau o raită prin suk (piaţă) şi se întorceau la căsuţa lor.. o masă. strigă Tasin. zburau peste păduri şi peste câmpii. Tasin. zâmbindu-i tot atât de neînţeles. că fericirea nu se capătă pe ghicite.Tu. . uşurel. Ca două turturele se . fericirea. vedeai numai flori roşii fre-mătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului.Am ghicit? . O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. se apucă de lucru.Spune. întrecând în iuţeală rândunicile. Umie? Fata tăcea.Unde suntem? întrebă Tasin. Zburau amandoi. o rugă din nou Tasin. Totul mergea cum nu se poate mai bine. . aproape s-o atingi cu mâna..Trebui să ştii.. cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne. şi că deci nu avea unde se duce.În ţara mea.Unde anume. Apoi se duceau la hamam (baie la arabi). Numai că Umie ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi. Umie pregătea prânzul şi Tasin o privea. o cuprin-se în braţe pe Umie.. Umie. Dar fericirea. strigă el. când deasupra şi când dedesubtul norilor. n-aş putea să-ţi spun.. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umie. pes-te ape. Tasin. . .Şi unde-i fericirea. Încotro te uitai. Umie? Fata îl privi zâmbind şi tăcu.Abia rostise cele trei cuvinte. alcătui un gard şi începu să lucreze un pat. apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umie.. Au zburat deci. începu să doboare copa-cii. e lângă tine. şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Iar când s-a împlinit ceasul. tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea. niciodată n-am fost atât de bucuros. . desi-gur. Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. scaune. Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. casa fu gata. Asta e. răspunse Umie. . preţ de un ceas. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. Curând. . . Alergă în pădu-re şi. Din bârne ridică pe dată o căsu-ţă. Repezindu-se. zburau peste oraşe.

dar. . luă o sapă. sufletul meu e plin. Decât pâinea cea caldă. voinicul ieşi din casă.Ţi-e somn. câmpul era acum gol şi trist. cu toate că îl acoperise cu crengi. Tasin alergă spre casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licu-rici. şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. cum minciuna nu-şi putea face loc între ei. Tasin? . mai rotundă e faţa dragului meu. mormi Tasin. . Nerăbdător. Se apropie. Se plimbau. . .. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Şi. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră. Iar seara Umie lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb. parcă-mi lipseşte ceva.Umie. cu un zâmbet. ci una de preţ. Umie! . de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ.aşezau apoi şi mâncau. Se culcau.Caută. Eu. Tasin o privi. Umie îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. Tasin. Tasin? mai întrebă Umie. tuşi. Într-adevăr. dar nu izbuti. care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Decât şoimul. Rubinul era pe jumătate îngropat în pă-mânt. dar. . Deodată ajunse într-un luminiş.. iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. mai caldă e inima dragului meu.N-ai găsit fericirea. bâigui voinicul. sclipind. să nu fie văzut.. Decât luna rotundă.Nu. mai drept e trupul dragului meu. unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş. care lumina ca un foc mare. arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Tasin asculta şi privea. Nu era o piatră de rând. Umblă încet printre florile roşii. spuse: .Un rubin! Încercă să-l ridice. mai viteaz e cugetul dragului meu. intră apoi în pădure. deloc.Fericirea..

în suk.. fără suflare.. caută. . alţii plânseră.Înţelegi. îl aşeză pe o pernă. de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici.Nu. Înfăşură bucata într-o pânză. spuse Tasin. Umie. Tasin. îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. bogăţia e singura fericire... Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure. nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvergii din suk. dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut. şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere.Aminteşte-ţi. mâncară de câte zece ori pe zi. Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. alţii se mulţumi-ră să-şi frece mâinile. o puse în coş şi se duse la suk. . Tasin se îngrăşă şi se plictisea. Putem face tot ce vrem. Negustorul îl pofti înăuntru. . spuse el într-o seară. acum suntem bogaţi. şi omul deschise ochii.Tasin duse cu greu rubinul în odaie: . răspunse cu blândeţe Umie. . mii de nestemate mi-au trecut prin mână. Umie.. giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate. Tasin.Am de vânzare un robin. văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. îndreptân-du-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă. Ochii negustorului scânteiară. averile lor nu plăteau decât o parte din rubin. . vorbi după o vreme Tasin. De astă dată am ghicit! . oftă negustorul. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată. alţii cântară. Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Nici bogăţia nu înseamnă fericire.Umie. aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti. Vă-zând rubinul.Caută.Frumosule tânăr. unii se pierdură cu firea. iar sacii de aur erau parcă neatinşi. Tasin îl stropi cu apă rece. s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr. care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. că fericirea nu se capă-tă pe ghicite. . Dar Tasin n-o auzea.. Am să sparg o bucată de rubin. O îmbrăcă pe Umie în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase.. Chiar puse la un loc. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie..

spuse Tasin. Păşea gânditor. pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin.E mai frumos aşa. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. Îşi căută alt to-iag. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii.Viteazul meu Tasin.Caut fericirea. Dacă te-am chemat în ţara Van. răspunse Tasin. cinstitule înţelept. îl întâmpină cu multă cuviinţă. şi-l toci şi pe al doilea. Ceru găzduire la prima colibă. ajungând la jumătate. era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut.Umie. în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi. Mişcat. goi şi crăpaţi de vreme. Un an de zile înche-iat a sta şi a tot învăţat şi. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului. . adunând cioburile în saci. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă. umbla Tasin pe câmpie.” Gândind astfel. lângă apă. a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. „Într-adevăr. Dar acum am ghicit. nu lua seama nici la zborul pă-sărilor. răspunse Umie.Ce te aduce. şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. văzu că se află lângă un sat. îi fugea iară printre degete.. Unde sărea un ciob înflorea un mac. Se întunecase.. Dacă ştii cât mai multe lucruri. când o prinzi. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe.Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. eşti sigură că fericirea se află aici. peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Umie nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase.. prin aceste locuri unde numai liştea se întâlneşte? . le zvârli pa câmp. de care se credea aproape. . aşa că toiagul i se toci.Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. îşi spuse Tasin.. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă. fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. nu se poate să nu fii fericit. . Alergi după ea şi. Acolo. Uite că fericirea e ca o şopârlă. depărtându-se tot mai mult de casă. bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. sunt tot atât de departe de ea ca la început. nici la jocul copiilor. văzu o colibă. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. în învăţătură. Fericirea. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi. . Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag. din ca-re citea. Merse vreme îndelungată. umbrită de un turban mare. iată. rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. desigur. fiule. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră. Fericirea se află. . strigă el într-o zi. .

Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab.De o viaţă de om trăiesc aici.. călătorule.Binefăcătorul nostru Tasin. cum era istovit. îi învăţă să frigă carnea. Îi mulţumi Tasin şi. Peste puţin se ivi o flacără. doar de mâncat n-ai să mănânci. un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii. dacă niciunul dintre părinţii. pluguri de lemn şi ace de os. Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Se minună voinicul şi întrebă: . Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Privi cu teamă spre Tasin. că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. printre Munţii Albi. dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. întrebându-se ce şi-ar putea dori. tresărind. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. băţul se roti şi. bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele. dar niciodată nu i-am crezut. şi Tasin le acoperi cu vrescuri.Dar în vale nu coborâţi niciodată? . spuse el cu mirare. oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de să-geată cu care doborau mai mult vânat. îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Spre marea mirare a oame-nilor adunaţi. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. . Cunoscând fierul. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni. frunzele se aprinseră... Apoi. bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. se culcă de-a dreptul pe pământ. dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Aici e loc destul. copiii se jucau fără griji. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă. şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. De unde să ştie că focul arde. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamneii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. o şuviţă de fum se ridică din scobitură. . Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Atras de strălucirea focului. îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: . du-pă o vreme. Dar intră. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene. totul e altfel decât a fost. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de tre-buinţă. De odihnit ai să te odihneşti.Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Atunci apucă un băţ.. rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic. de când ai venit la noi.

îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo. bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace. îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Fericirea omului. De cînd mă ştiu. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin.O. . Tasin se întoarse cu Umie în adâncurile mării. . în timp ce oamenii se sfătuiau între ei..Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. târând oameni şi înecând bordeie. stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. . dar când o văzu pe Umie. spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar. tată.. Bucuros. Fericirea noastră eşti tu. bătând în ea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat. iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale.. Când îşi făuresc fericirea. noi nu pricem întrebarea ta. dacă vreţi să mă răsplătiţi.. iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor. . Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. îşi spuse el. dând oamenilor fericirea. „Atunci. acoperind câmpuri.Ai găsit fericirea. tată. femeile care plângeau au învăţat să cânte. Tasin? întrebă Cadâr.. se simţea fericit. adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt. şi dacă apa .Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră. printre oamenii aceia.Prietenii mei. Tasin. spuse fără şovăială Cadâr..Lângă tine. aflară fericirea. începu să vadă binişor. . strălucitoare ca luna plină. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh. nu cumva. Tasin? Voinicul o strânse în braţe. ca să împiedice mânia Gârlei Negre. găsise fericirea şi pen-tru el. în toată vremea slugile padişahului fură de sting.?” . vorbi gazda. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună. şi acolo au rămas până în ziua de azi. Toci un toiag pe drum.. îl toci şi pe al doilea. Iar oamenii se apucară de treabă şi. În prag îl aştepta Umie: .Unde se află fericirea. la Aişe cea albastră. binefăcătorul nostru. iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri. oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. muncind fiecare pentru toţi. Pricepu atunci Tasin că. copiii care se stingeau de foame zburdă. plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr.Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Tasin luă o daulă şi. că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi.

Un urs murdar! strigă o focă. nu văzu niciun urs. . şi pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. se ştie.Fraţilor! strigă bucuros Martin. niciodată! Povestea ursului cafeniu Vladimir Colin Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi.Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi. .Ia te uită!.. Aşa.. . M-am spălat chiar azi dimineaţă. care venea tocmai din munţii noştri. şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu. Nu.Eu sunt curat. dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini. spuse şi mai supărat Martin. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii. ce caraghios! . spre marea lui mirare. ba mai fac şi baie) când. măi Martine? . şi toate surorile ei începură să chicotească. Ei. aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa.De la gheare pân' la bot! ..Păi de cine. se întâmplă să-l vezi pe Tasin. că nu ştiu. Dar fericirea a poposit pe pământ. Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe. . . Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar. să hohotească şi să se prăpădească de râs. fireşte.E mânjit tot! . Şi nu merse el cine ştie cât. râdeau de nu mai puteau.Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat. se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară. . care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei. îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ).. un urs mare şi frumos. vai.. că se întâlni cu nişte urşi albi.Parc-a fost muiat în sos! Uite-aşa râdeau focile. .Vai.. mormăind. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd.mării este limpede.

Fă-mi mie plăcerea asta. şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire.. . bine. De mânios ce era se frecă bine. ca şi voi? -Urşii cumsecade sunt albi. ce urs frumos! strigă un urs alb. dar pinguinul îl opri. Pinguinul era o pasăre tare isteaţă. spuse pinguinul. răspunse primul urs alb. bine.Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul. ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el.Dar bine. aduse o bucată de săpun. ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă! Şi cum plângea aşa. şi . . la noi toţi urşii sunt cafenii. Bombănind. legânându-şi îngâmfaţi blănurile.Stai! Rămâi aşa! Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi. cât ai bate din palme. .Nu-i nimic. . răspunse pinguinul.Şi tu? se supără ursul..Ia săpuneşte-te bine. dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu. destul. .. ursule? întrebă pinguinul. . Le-am spus şi focilor că sunt curat. . Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De ciudă.Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai. Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă. .. vino cu mine! Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi.Făcea să bat atâta cale până la pol.Vai.iată . de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin. Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori. pinguinule.Cum să nu plâng. Vai. M-am spălat chiar azi-dimineaţă! . .Aşa. . bietul Martin simţi că-i dau lacrimile. nu vedeţi că sunt urs. fraţilor.De ce plângi. . toţi urşii albi plecară. un pinguin se apropia încetişor.

. . strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă.. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă. . cu vai sparse lespedea şi. un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau. eşti un urs bun şi viteaz. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Din ziua aceea.Totul pârâia.. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. .. O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. mari cât o casă... .Puiul! Puiul meu!. Deodată însă. şi ursul nostru era din nou cafeniu . A rămas pe sloi! Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă. se prăbuşea. că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă.rămase pe sloi.Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea.Ce blană albă! se minună al doilea. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic.. înotând voiniceşte. uitând de toate. văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba". dar. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul. văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor. Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească. Cu chiu. dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul. încuviinţară şi ceilalţi urşi albi. valurile ţâşniră înalte cât muntele.Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice: . Speriaţi. Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi. Urşii se opriră din joacă. . Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi. la adăpost de alte primejdii. spuse mama ursuleţului. nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. săriră în apă şi se depărtară degrabă. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. Îţi mulţumesc.. Dar puiul era nevătămat. Martin se pomeni în apă.Nu blana îl face pe urs. înotând. încremeni. adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba. Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare.. în vreme ce Martin neobişnuit cu viaţa de la pol.Alb sau cafeniu. ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era). când ajunse lângă Martin. Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe. se ridică pe un sloi ce plutea. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă.

De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi: Crezi că-mi pasă că te ştiu Negru. Dar ce-are a face? Fiecare dintre cele şapte raţe credea că e cea mai frumoasă din lume. judecătorul să chibzuiască şi să hotărască de partea cui este dreptatea. a patra avea o aripă mai lungă decât cealaltă.Eu sunt cea mai frumoasă! . S-au dus întâi la motan.Ba eu! Dacă au văzut şi au văzut că nu se pot înţelege. dar ce înseamnă ”miau”? Raţele nu ştiau. De dimineaţa până seara cele şapte raţe nu făceau altceva decât să se certe între ele: . iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu. alb sau cafeniu? Inima să-ţi fie dreaptă. care-i cea mai frumoasă dintre noi? Motanul le-a privit şi le-a răspuns: .Ba eu! .Miau! Bine. a şasea n-avea coadă. vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorba ”miau”? . Eu te judec după faptă! Povestea celor sapte rate Vladimir Colin Au fost odată şapte raţe.Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie. au hotărât să meargă toate şapte la un judecător drept. Prima era şchioapă. . a doua era chioară.Dragă motanule. S-au dus atunci la câine: .Dragă câine. bine. şi a povestit întâmplarea. a treia avea ciocul strâmb. iar a şaptea era niţel cam surdă. a cincea era cam jumulită de pene. care scrie toate poveştile pentru copii.

gustoasă.Mda. s-a lins pe bot şi. Dar. strigă o altă raţă. vrem! Măcăiră raţele îmbulzindu-se toate şapte.Dragă vulpe. S-au dus la bou. le-a spus: . pentru că avusese de multe ori de-a face cu tot felul de raţe şi le învăţase graiul.Dragă boule.. .Ba eu! ..Ham! Bună treabă! Acum erau şi mai încurcate.Da? Nu vreau să o nedreptăţesc pe niciuna dintre voi. frumoase sunteţi toate deopotrivă.Eu sunt mai gustoasă. spuse ea morfolind.Dragele mele. . ”ham” şi ”mu”? Le-a privit vulpea. Şi vulpea înghiţi prima raţă cu pene cu tot! .Vreţi să ştiţi care-i cea mai gustoasă? .. . le spuse vulpea.. S-au dus la vulpe.Câinele le-a privit şi le-a răspuns: .Mu-u! Nu mai pricepeau bietele raţe nimic.Eu sunt cea mai gustoasă! . Doar aţi venit la mine. Cele şapte raţe au început de îndată să se certe: .. .Ba eu! . răspunse vulpea. credeţi-mă. ..Vrem.Nu vă certaţi. vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” şi ”ham”? Boul le-a privit şi le-a răspuns: .. nu-i mare lucru! Totul e să fii gustoasă. nimic de spus..Ba eu! . judecătorul cel mai nepărtinitor. vrei să ne spui tu care-i cea mai frunoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” ..

Spune. vai. spune. inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit. aşa-i că eu am fost cea mai gustoasă? Vulpea o înghiţi cât te-ai şterge la ochi . Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic. plângea crocodilul. cu tot? Căprioara. Dar chiar în botul vulpii. Văd că-ţi pare rău. A fel făcu şi cu a treia.Cum să nu plâng.Vai. a patra..Şi înghiţi şi a doua raţă.Gustoase ca gustoase. a şasea şi a şaptea. se apropie de crocodil. dar proaste ştiu că aţi fost toate şapte. spuse ea.. râse bucuroasă: .. care se ţinuse departe. plângea cu lacrimi de crocodil. un nelegiuit. încercă să-l mângâie: . care nu-l avea la inimă pe crocodil... . crocodilule? întrebă o căprioară. cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos. raţelor..Da’ de unde! gemu crocodilul. Povestea crocodilului care plange Vladimir Colin Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea. cu puşcă şi raniţă.. cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator.Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej.. vai. toate cotloanele pământului. a cincea .Dragă crocodilule. aşa-i? . sunt nemângâiat! . plângea cu lacrimi de crocodil Căprioara.. Ce puşcă? Mă doare inima. dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa. care cunoştea toate pădurile sălbatice. . De ce plângi? Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere: . se linse pe bot şi grăi apoi: . cât de rău îmi pare! Vai..Ce-ai păţit.. Nu pricepi nimic!. dacă-i văzu durerea. Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit. N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi! Şi plângea.. a şaptea raţă a început să strige: .

Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară.Dragul meu! şopti înduioşată căprioara. nu-i aşa? .Rău! Rău! strigă crocodilul.Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci. cele mai dulci cu putinţă. şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului. tot plângând. da! Am să pasc iarbă.Nu! Nu! strigă crocodilul. se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă. Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă.. că nu te aud prea bine. care a venit plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi.Nu. ca tine. .. Numai că.. Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori. Auzi.. Ard de dorinţa de a paşte mai degrabă..Bietul explorator! grăi ea. . care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase.Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil! Şi a aflat toată pădurea. .. deşi nu ţi-a făcut nimic.. i-a povestit cele întâmplate. .. iarbă dulce... Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei. Dar vino mai aproape.Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare..Proasto! mârâi el apoi. Uite. clătină din cap şi strigă: . L-ai înghiţit. nu. bine a făcut! . aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha. şi. nu vreau amare! strigă crocodilul.. Un papagal. .Da.... Nu crezi? Căprioara râse şi-l linişti pe dată: . spuse din nou crocodilul. Arată-mi ierburile dulci. pe cuvântul meu. acrişoare sau amare. Căprioara se apropie. Căprioara se apropie de crocodil.. . dar bine am mai mâncat azi..Ce e? . iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată.

îmbătrânind.Povestea ceasului cu inima Vladimir Colin Trăia odată un ceasornicar bătrân. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani. de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare. tic – tac… Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. care dorind să fie pe placul împăratului. Avea însă un pitic într-un sertar. Meşterul dădu din cap. piticii . Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe. iar nevoiaşii câte o clipă… Apoi.Meştere. abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat. care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucăţică de pâine.Măria ta.Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc ţăranii.Ei. ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă. împăratul îi spunea: . din nou vorbiră boierii câte o oră. doar. construi un pitic de fier. . Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi. clipa ţinea. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea. fără să apuce să deschidă gura. Pe vremea aceea. Îl duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi. făcând tic – tac. Repară ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină. ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă! Dacă au văzut aşa. meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. doar o veni păgubitul după el. . vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limbă de aur. fără inimă. de atunci. s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat. în fiecare ceas locuia un pitic. Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …) Pentru a ieşi din impas. (…) Ajuns acasă. ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter. nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară. Măria – ta! L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. Într-o zi. văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Dacă venea însă o văduvă. Nu merge bine. plimbându-se printr-o pădure de la marginea oraşului. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel.

— Bună ar fi acum. — Mulţumesc dumitale. ca un făcut. grăi: — Ştii că ai dreptate ? Păi. Auzind fiecare vorbele celuilalt. în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi pitici de fier. atunci din care să bem? — He-he. Şi. spuse aşadar primul prost văzând că se întâlneşte cu unul care. Am zis că a doua are apă mai bună? Iacă. răspunse al doilea. Celălalt se suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. te-nvăţ eu. căzu parcă şi mai tare pe gânduri. dacă merseră ce merseră li se făcu sete. — Phiii! Tare bună. cu două căciuli şi trei cojoace.cu lanţ. deşi soarele ardea.. spuse cel dintâi..cu pendule sau cu cuc. — Vezi ? Eu am să beau dintr-asta. Prostul cuminte căzu pe gânduri. purta două căciuli şi trei cojoace. — Bună vreme. iar. oprindu-se lângă una dintre fântâni. om cu minte.. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care încotro. lanţuri. spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace. nişte apă. rând pe rând. că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart. una lângă alta. pendule şi cuci. Bună de tot. cine ştie de ce. umplând lumea pân-n ziua de azi.(…. încuviinţă al doilea.dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii. om cu scaun la cap. şi izbindu-se cu palma peste frunte. dădură îndată peste două fântâni aşezate. .) Desteptaciunea prostilor Vladimir Colin Doi proşti s-au întâlnit cândva la cruce de drumuri. bem dintr-a doua! Dar prostul cuminte.. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui. pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună. — Oare cealălaltă n-o fi având apă mai bună ? întrebă prostul cu scaun la cap. Privi fântânile cu îndoială.din ceasornice se mutară. sau arcuri. râse cel cu scaun la cap..

Am bea şi noi ca proştii. dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună.. să mergem. Oftau şi cugetau.. strigă deznădăjduit prostul cuminte. — Numai ca să ne răpună cu zile au săpat. — Nu mai plânge. măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace. oameni buni!. Ce păcat că nu suntem mai proşti. Când colo. Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre fântâni. vorbi încurcat al doilea prost. cum se aflau departe de sat nimeni nu-1 auzi. şi gata. Mă tem c-am şi murit de-a binelea . Murim de sete! Dar. că-mi sfâşii inima. auzi ?. două fântâni taman aici. când la alta. ca proştii! Nu-i ruşine ? — Drept! Aşa-i. frate-miu. te miri ce ticăloşi. — Hai.. Ce ne facem? Şi amândoi uscându-se de sete. nasul i se opri într-un ochi de apă stătută. izbucnind în hohote de plâns. care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare. Ca proştii nu putem bea. mare şi n-o închise decât după ce strigă: — Vai de mine! Şi ce-i de făcut? — Iaca. rosti atunci cel dinţâi. pare lesne de zis... Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână. tot nu mă pricep ce să spun.— Aşa-i. Dar. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase! .. — Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. — Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi. Una nu le-ajungea ? Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe : — Ajutor! Săriţi.Dar cum să bem aşa. răspunse el după o vreme. a? Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare. rămaseră să cugete. Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizînd ochii îşi propti capul în ţărână. spuse al doilea prost... plângând cu lacrimi cât bobul de strugure. Şi două. să nu-l simtă tovarăşul. Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte. bău toată apa aia verzuie.. tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap. — Frate-meu. neputându-se hotărî din care să bea.. rosti atunci înviorat prostul cuminte. să vezi comedie. cursă din găleata cine ştie cui. lipăind încetişor.

frăţioare. încântaţi că nu băuseră ca proştii. cei doi înţelepţi îşi urmară drumul cărând două căciuli. Şi. Lasă-le naibii de fântâni..— Că bine zici. Cel ce nu i-a întâlnit Rog să-mi scrie negreşit. trei cojoace şi un scaun cu fundul spart. . răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful