Povestea ariciului intelept

Vladimir Colin

A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da, un arici bătrîn, tare bătrîn şi tare înţelept. De bătrîn ce era, îi crescuse o barbă albă pînă la piept şi de înţelept ce era... uf! nici nu ştiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine? Aşa... se trezeşte într-o bună dimineaţă ariciul... – Hm! Cum o fi pe-afară? Îşi scoate el nasul pe fereastră... (Dar ce credeţi voi? Avea o casă gospodărească, avea uşă, un coş şi o fereastră.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos: – Bun! Nu plouă. Îşi apucă atunci ariciul barba cu amîndouă lăbuţele şi şi-o trece de cîteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene... Şi-şi piaptănă ariciul barba, se ferchezuieşte şi, cînd i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia bastonul şi-o porneşte fluierînd prin pădure. Mergea ariciul fluierînd, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluiera mai fără grijă, se întîlni cu... un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic. – Brr! mîrîi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheamă, piciule? – Arici, răspunse ariciul. – Aşa? Ei, pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănînc... Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria. – Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mîncat de un lup. Numai că... – Ha, ha, ţi-e frică! rîse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?... M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să mănînc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit... Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te înghit atît de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama...

– Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mîncat încă... – Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu. Că încolo... – Da, da, încolo... să fii mîncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere... N-ai să mă crezi, dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate: – Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!... Rrr! – Vai! strigă deodată ariciul, cît putu de tare. Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mînios: – Cum?... Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume? – Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte... Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea! – O poveste?... mîrîi lupul. Clănţăni de cîteva ori, aşa cum făcea cînd chibzuia temeinic, şi se hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie... Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut, niciunul dintre toţi cîţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste... – Cum? Ai vrea?... Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene... Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întîlneam o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pă-lăria şi rosteam „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluieram mai fără grijă, m-am întîlnit cu... un lup! – Nesărată poveste! spuse lupul. – Stai să vezi! răspunse ariciul, urmînd îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mîrîi el. Pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănînc...” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azidimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui...” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o mie!...” – „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi...”

nu-i aşa? Lupul cel prost a răcnit: – Văleu-u-u! şi. Nu cumva vorbeşti despre mine? – Dar despre cine... ariciule! Am să te mănînc. Stai că-ţi arăt eu ţie! – Şi povestea? Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni. mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure.. Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţi mai baţi joc de mine. voi vă puteţi închipui lesne ce s-a petrecut.. m-am ferchezuit şi.. – Vai de mine! spuse el.. lupule! Lupule! a strigat ariciul după el. de pildă. Nici gînd! spuse ariciul şi se grăbi să povestească mai departe: „Mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi.. care aţi aflat că ariciul are ţepi (ştiţi.. aşa că strigă de se cutremură pădurea: – Minţi! N-ai mai spus nimic. – Hei. – Eu?.. .– Îţi baţi joc de mine? răcni lupul. îmi slujeau drept pieptene!. acum. pentru că lupul te-a înghiţit. dar nu văzu nimic. cum se repezi... ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi. – Să nu fie tot un lup. socotind să-l înghită dintr-odată. Mi-am pieptănat barba. de pildă. Şi.. cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos. mi-am pus pălăria. apoi spuse înciudat: – Aşa-i. „Rrr! mîrîi el. tocmai cînd fluieram mai fără grijă. – Nemaipomenit! se minună ariciul.. Acu’. Dacă nu mai văzuse nicicînd un arici?!.. m-am întîlnit cu. la apărare).. Voi.” Eu i-am spus: „Lupule dragă.” Dar lupul era acum la capătul răbdării. Ariciul se uită în jur. ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise mînia lupului.. uite-aşa! şi cum strigă. holbînd doi ochi flămînzi şi sălbatici. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe? Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine ştie unde şi încă mai răsuna pădurea de schelălăitul lui. că nu ştiu ce fac! răcni lupul.. Pînă aici ţi-a fost.. Cum de-ai ghicit? Într-adevăr. povestea. cu nasul şi limba însîngerate. flecarule? strigă lupul. a tulit-o cît ai zice peşte. era un lup...

La gândul feciorului. n-a fost. a spus atunci ariciul şi. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Povestea fericirii Vladimir Colin A fost. Înfăşurat în ierburi de mare. şi drept ca o trestie. trăia bătrânul Cadâr. Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gîndea: ” Dacă ies în zori. Oriunde ai apuca-o. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită. se apropie de stâlpul de pia-tră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau. căreia i-a dat drumul pe fereastră. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. şi-i mort.Allah! Stâlpul nu era stâlp. şi-a şters sudoarea de pe frunte. Era un bătrân de treabă. În coliba lui. bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Dar Cadâr nu vedea nimic. Într-o colibă. dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge. Apoi şi-a trecut lăbuţele prin barba albă şi s-a aşezat să mai răsufle oleacă. spuse Cadâr. prost şi obraznic. privind jocul valurilor. şi o lacrimă căzu peste fruntea al-bă a omului de piatră. Fulgerele se repezeau bezmetice.. pe seară. stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. pentru că plângea şi mormăia: .. lacrimi începură să picure din ochii bătrânului. unii zic c-a fost. „Mare noroc.– Nu te salut. şi de atunci nu s-a mai întîmplat niciodată ca un pui de lup. . vai. era un om de piatră. Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hîrtie. în bună limbă aricească.. dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos. scoţîndu-şi pălăria. Şi frumos ca o lună nouă. pentru greutăţi de năvod e prea mare. când se a-şeza cu picioarele încrucişate sub el. şi-i de piatră.Vai. „Vai. şi trist îşi fu-ma luleaua. Lemnele le arzi. şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. vai. la malul mării. sprijinindu-l de subsuori. dar veşnic amărât. am să găsesc pe ţărm lem-ne şi peşti zvârliţi pe nisip. peştii îi mănânci. i-a povestit totul.. . Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare..” Într-o noapte se dezlănţui o furtună. să se lege de un arici bătrîn şi înţelept. şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale. Şi cum să nu fie. bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul.. te-nţeapă şi doare.” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav. după care s-a dus glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi.

cu lacrimile lui.Plângi. bătrân de treabă. ca pielea de om. Se freca fără şovăială.. dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. a întrebat: . Plângi înainte. Când s-a mai liniştit. dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit.Tasin. a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi.Tare-am înţepenit!. a deschis omul de pia-tră doi ochi negri şi strălucitori. A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu. ca un ţap. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de . plângi. şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi. şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind.Tată.. feciorul tatii? .. A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie.Cum te cheamă.. . L-a scăldat Cadâr în lacrimi. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră. Mama mea e Aişe. şoptind: . să nu mă ostenesc de pomană..Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu. a răspuns omul de piatră. Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească. De unde la-crimi. pâ-nă a început să sufle greu şi a căzut pe nisip.. până s-a ridicat din nisip omul de piatră. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: . S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: . şi neamul nostru nemuritor.Vreau. şontâc la bordeiul lui. fiica mării. că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea. aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou. dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră. din nou a prins să sa-ră pe nisip. a vrut să ducă la ca-păt schimbarea omului de piatră. a deschis gura şi a spus: .Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omulde piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. apoi a alergat şontâc. piatra se muia şi se făcea trandafirie. din pricina cepii. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie. Liniştindu-se. frumos cum nu se mai văzuse. că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr. m-ar fi dezlegat. iar când lacrimile i-au picurat pe buze. unde cădeau.

Cu cine.N-am nevoie de altă răsplată. . văd că trebuie să mă apuc de treabă. dacă nu cu tine. Aişe.. cusută cu fir scump.. ni-mic. . iar porţile mă-rii se închiseră în urma lor. unde trăim noi. Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului. Pentru binele pe care ni l-ai făcut. Cadâr. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin... spuse omul de piatră şi. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea.Nu suntem bogaţi.Arată-mi casa noastră. s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ. vorbi el apoi.. acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. femeie albastră? râse Cadâr.De căsătorie? Cu cine? . . . mamă.. sărutând mâna bătrânului.. . unde tu. . şi Cadâr a râs cel mai tare. cine m-a dez-legat de blestem. iar Cadâr văzu fundul mării. adăugă tânărul. fiica mării. luându-l pe Cadâr de mână. Dar mai întâi dă-mi de mâncare.. pentru că pe fundul mării.Ce să cer? răspunse Cadâr. dar cere-ne ce vrei. Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: .. rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: . Încolo. să prind puteri.Vino. Iată. se desfăcură ca două canaturi. Bordeiul lui Cadâr era sărac. nu se află oameni. Tasin e fiul tău. mai lămuri tânărul. Feciorul meu Tasin îmi ajun-ge. şi pe jos se afla o singură rogojină. şi-acum e şi al meu. soră cu ceapa cu care se frecase la ochi. Dar mama mea. aproape că nu poţi căpăta răsplată. Femeia albastră se ridică în picioare şi. Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bîtrânul nu se împotrivi. m-ai mântuit. împingându-l înainte pe Cadâr. Îi aduse Cadâr o ceapă.Ei. deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară. .Ibadula.. Aişe. Casâr îl duse la bordeiul lui. spuse Tasin. în care intrară după ce îşi scoaseră încălţă-rile. tată. tătucă. îi dărui atunci lui Ca-dâr o năframă. păşiră pe fun-dul apei. după care-i lăsă să plece.lacrimile unui om. îi aduse un bostan. spuse Tasin când ajunseră la ţărm. Doar să găsim un cadiu şi să scriem un contract de căsătorie.

Nu văd pilaf. Dar. că fericirea e tot ce-ţi poate dori unul mai de preţ. Cererea bătrânului îl umplu de mirare...Te-ai săturat? întrebă Tasin. îl înghiţi şi spuse mulţumit: . . m-am săturat. nu primeşte pe oricine.Acum. . iar. cuvântă Cadâr. Dacă are fericirea asta. văd că ţi-e somn. Culcă-te.Vezi.Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. dar se spune că nu-i uşor de găsit. cum se culcă. că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. nici salmaua. aşa că nu pot dormi. oftă Cadâr. fără să sfârşească nici pilaful.. asta n-aş putea spune... şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. pe Insula Galbenă. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori. cu bobul ăsta. Cadâr începu să caşte.. răspunse Cadâr. . cu atât creştea muntele de orez din strachină. Cadâr apucă un ultim bob de orez.. nu văd salma!.. padişahul e hain. aşa cum mai strigase: .În Cetatea Veche. iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el. .Se spune.Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Tasin rîmase pe gânduri.Ibadula.. dar cu cât luau din pilaf. Inima-mi doreşte fericirea. Care nu fu mirarea bătrânului. Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină. Ce-ţi doreşte inima? . feciorul meu Tasin. se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare.Ce este fericirea? întrebă el.. dar Ta-sin îi vorbi aşa: .. Poate că ştie padişahul.Feciorul meu Tasin. nu mai doreşte nimic. Au mâncat o zi şi o noapte. Dar Tasin nu dormea. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire. pe dată adormi.Tătucă. dincolo de Marea Albastră. şi luând fru-moasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. Eu sunt pus pe fapte mari. văzând şi pilaf şi salma! Fără multă vorbă. bucuria mea.Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. inima-mi doreşte un singur lucru.. . . . Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării. deschide poarta! .

Deschise uşa. o roabă albă. Tasin închise ochii şi-i deschise iar. Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula. Aişe era albastră. şi încă o noapte. alături de vizirul lui. Merse printr-un coridor. care era un om rău. Încăperea era goală. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici. Câinele tresări şi pieri. grăi cu îndrăzneală Tasin. cu blana albă. dormea. Se învârti Tasin în jurul insulei. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene. dând din cap. a văzut delfinii negri. se afla un câine mare. De teamă să nu orbească. . Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde. zări o crăpătură chiar acolo unde se iz-beau valurile. câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. Porun-ceşte mai degrabă să vină gâdea. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura în-gustă.Nu-l crede. o roabă galbenă. . iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate. şi câinele îşi mişcă bucuros coada. Tasin cercetă încăperea de piatră şi. Mama lui. Se afla într-una din încăperile padişahului. găsind o uşă. Se trezi curând într-o încă-pere cât o moschee. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se pă-rură atât de apropiaţi. La zgomotul uşii deschise de Tasin.Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. Şi câte. . pentru care am să capăt de la el o lămu-rire. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde. puţin câte puţin. până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Dar în mijlocul ei. lu-minând ca zece sori la un loc. pe pardoseala de piatră. se înălţa palatul padişahului.Am de spus o taină padişahului. Îşi vârî degetele în crăpă-tura de piatră şi îndată se simţi apucat.Tu m-ai adus aici? strigă Tasin. Era o insulă de piatră. Merse o noapte. urcă şi coborî nenumărate scări. a văzut stele de mare. o zi. lumină a luminilor. . . pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. sultanul se întoarse. arapii mărilor. strigă vizirul. aşa că n-o deranjă. spărgâdu-se într-o fremătare înspumată. una neagră şi o alta roşie. Rămas singur. iar mult timp să se mire nu avu. o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. zidit din piatră verde. iar în Cetatea Verde. o des-chise. a văzut meduze moi şi colorate. şi încă o zi.Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. dar se auzi un sunet de gong. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva. Auzea cântece îmsoţite de tobe.

. Îţi dau aur şi pietre scumpe. . îţi dau o raia întreagă. Blestematul pre-gătise firmanul care-l numea padişah. ticălosule? . Ce vrei ca răsplată? . Să lăsăm asta. De ce nu mori? Tasin râdea. De asta l-am şi pedepsit. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizi-rul uneltea să te ucidă. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră.Într-adevăr..Am îndeplinit porunca padişahului. . . Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. răspunse Tasin. Unde mai găsesc a-cum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. chiar adineauri.Cere-mi ce vrei. dacă vrei. îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu. Unde se află fericirea? . . după ce citi rândurile scrise. băiete. Apoi aruncă hangerul. dar unde se află fericirea nu-ţi spun.Bine..ce-ai făcut.Ce. cu paloşul reteză căpăţâna vizirului.De unde ştii? strigă sultanul. Piatră. . grăi voinicul. taie-mi capul.Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Tasin se plecă. care se strâmbase şi se turtise la vârf. se uimi sultanul. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi.Ce-i asta? bâlbâi padişahul.Ai carnea tare. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată. nemuritor. . sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea.Nu-mi trebuie nimic. spuse sultanul. de trei ori. s-ar fi mirat mai puţin... răspunse liniştit Tasin. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: . . De spaimă. dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin. de două ori.Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar. nu alta. . Îl privi pe vizir.Atât: să-mi spui unde se află fericirea. scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. spuse el. în timp ce roabele ţipau ascuţit.Pădişahul era spanchiu.

Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă. şi un chepeng se deschise. o rază luci undeva în beznă. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare. .Nu-ţi spun.Unde este fericirea? . Nu aşteptă prea mult. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână. mai spuse fata. aproape putrezite. Luându-se dupî el. dar care erau pline de fel de fel de minunăţii. După ce coborâră nişte trepte de lemn. . depărtându-se de sultanul împie-trit pe perna lui verde. În apa lui toate arată aşa cum sunt.Cine eşti! întrebă uimit Tasin. voinul ieşi din gârlici. unde găsi din nou câinele cu blană albă. În cârliciul ăsta e Lacul-de-subpământ-care-nu-minte.Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă. Frumoasă era Umie! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului. apoi se auzi un clipocit: . trecu prin săli unde nu se afla picior de om. n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept.Mă cheamă Umie. de fier. vorbi Tasin. Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. măcar că nu înţelesese cine vorbea. . Tasin apucă belciugul.Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului. va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit. dar padişahul nu se dădu bătut. Strecurându-se prin chepeng. intrară într-un gârlici întunecat.Umie. . Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Braţul i se împietri. încercând să-l tragă după el. Câinele lătră şi se repezi înainte. Acolo se sfârşea grădina. şi eu m-am prefăcut în Umie. şi a-junse în grădina palatului...Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. . Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui. trase cu putere.. cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. . răspunse fata.

Dar de unde luăm papucii? . Ali dădu din mâini: .Şi. Supărat. . Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit... cred că ştiu unde se află fericirea. spuse fata. . Era acesta un moşneag care se purta calic. şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă. . am venit la tine pentru o treabă însemnată. -Salem! mormăi Ali. răspunse Tasin. desprinzându-se din braţele lui Tasin. cu o cămaşă ruptă. cum ar fi făcut un om de treabă.Papucii. dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de pa-puci? . Numai în ţara Van..Da. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc. şi nici nu-i pofti la masă.Papucii? strigă zgarcitul. spuse el. Acolo e patria mea. . E departe ţara Van. care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă.. Şi se purta calic.Umie. dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. .. Să vedem ce ne-o cere în schimb.Cinstite Ali.. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea. . îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgâr-cit.. răspunse Umie.Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.. Avem nevoie de papucii de fier. aruncându-le o privire rea.Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? . Papucii de fier se numărau printre ele. Tasin.N-am uitat. Tasin însă nu mai părea stânjenit.Salem! spuseră cuviincios tinerii.. Când l-au găsit. .

dacă mi-ai da tot ce se poate da.Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”.” Dar nu! Toţi cer. aşa că plecă şi baba mulţumită! . dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. şi tinerii intrară.. Fie-ţi milă de un biet bătrân.. cu blă-nuri. găsiră tot ce mintea poa-te închipui şi. care se putu în sfârşit sătura. dar nu se îndura să-l dea nimănui. că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele. sărac lipit.. cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui.. Se rosto-golea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte.Am. Găsiră saci cu grâu mucegăit. târându-l cu ea pe Ali. .Acum. Să moară de foame. şi tot aşa.Bine. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi.. saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire. altul cu rubine.. nişte şalvari negri. ma-rea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. bătând din palme. cu mătăsuri. ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui. apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă.. Şi. N-am! N-am papuci. răspunse Tasin. bine-cuvântată-i fie amintirea.Cinstite Ali. spuse încruntat Tasin. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur. iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei. .O. vorbi el. Împărţi cu atâta dreptate. Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrâ-nului zgârcit. Tasin îi puse îndată în picioare.. dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce.. Ce fru-mos ar fi! .. Şi a-junseră la ţintă. strigă însufleţit bătrânul.. găsiră şi papucii de fier. cer. strigă de trei ori: Iba-dula. câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine.. Întovărăşit de Umie.În ţara Van. fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Ibadula! strigă iarăşi de trei ori Tasin. spuse Umie.. .Asta nu. Umie zâmbi. cistite Ali. Tasin râse din toată inima. ce-ai să-mi ceri pe papuci! .Nu s-ar putea să-mi dai.Destul.n-am nimic! Sunt sărac. în timp ce i-ar fi dorit roşii. încât îi căzu turbanul. pe o coloană de piatră. Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim.. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?. eu am venit să-ţi dau. pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea. Se găsi cu cine să facă schimb. pofeşte-ncoa! Se auzi un muget înspaimântător. . altul cu smaral-de. vai de bătrâneţele mele.. n-am nimic. La chemarea fiului albastrei Aişe. am venit să-ţi dau.. la drum.. Tasin o luă în braţe şi şopti: . grăbind să-l întreacă.. atât de repede. . Îl luară pe Ali pe sus..

fericirea. zburau peste păduri şi peste câmpii. . o masă. Tasin. . Umie? Fata îl privi zâmbind şi tăcu.Am ghicit? .. strigă Tasin. Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Repezindu-se.În ţara mea. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi. Numai că Umie ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi. uşurel. că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umie. Încotro te uitai. alcătui un gard şi începu să lucreze un pat. Umie pregătea prânzul şi Tasin o privea.Şi unde-i fericirea.Unde anume. răspunse Umie. casa fu gata. Dar fericirea.O. apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. zburau peste oraşe.Spune. Umie? Fata tăcea. e lângă tine. de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună.. Tasin. şi că deci nu avea unde se duce. desi-gur. Zburau amandoi. niciodată n-am fost atât de bucuros. preţ de un ceas. cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne. întrecând în iuţeală rândunicile. o rugă din nou Tasin..Tu. se apucă de lucru.. Umie. Asta e.. n-aş putea să-ţi spun. . Dădeau o raită prin suk (piaţă) şi se întorceau la căsuţa lor. şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. vedeai numai flori roşii fre-mătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului.Trebui să ştii.. Iar când s-a împlinit ceasul. că fericirea nu se capătă pe ghicite. Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Ca două turturele se . Din bârne ridică pe dată o căsu-ţă. Au zburat deci. scaune. Alergă în pădu-re şi. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umie. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. strigă el. începu să doboare copa-cii. zâmbindu-i tot atât de neînţeles. . aproape s-o atingi cu mâna. Apoi se duceau la hamam (baie la arabi). Totul mergea cum nu se poate mai bine. pes-te ape. când deasupra şi când dedesubtul norilor. . au început să coboare uşurel. şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea.Unde suntem? întrebă Tasin. care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici.Abia rostise cele trei cuvinte. Curând. . o cuprin-se în braţe pe Umie. . O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. .

mai caldă e inima dragului meu. Umie îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş. care lumina ca un foc mare. arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. cum minciuna nu-şi putea face loc între ei. Tasin o privi. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licu-rici. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. tuşi. Rubinul era pe jumătate îngropat în pă-mânt. . Se culcau.Fericirea. spuse: .Un rubin! Încercă să-l ridice. ci una de preţ. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră. Decât luna rotundă. şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. . parcă-mi lipseşte ceva. Decât pâinea cea caldă. Umblă încet printre florile roşii. Umie! . deloc.Umie. . dar.. unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. Tasin asculta şi privea. Tasin. luă o sapă. Şi.aşezau apoi şi mâncau. sclipind. Nu era o piatră de rând. Se plimbau. bâigui voinicul. iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. intră apoi în pădure. care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Tasin? . . Deodată ajunse într-un luminiş.N-ai găsit fericirea. Nerăbdător.. să nu fie văzut. sufletul meu e plin. mai viteaz e cugetul dragului meu. . de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ.Caută. voinicul ieşi din casă. Iar seara Umie lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb. cu un zâmbet.Ţi-e somn.. mormi Tasin. Decât şoimul. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. câmpul era acum gol şi trist. cu toate că îl acoperise cu crengi. Tasin? mai întrebă Umie. Se apropie. mai rotundă e faţa dragului meu..Nu. Eu. dar nu izbuti. mai drept e trupul dragului meu. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Într-adevăr. dar. Tasin alergă spre casă.

. Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. alţii plânseră. . spuse Tasin. Am să sparg o bucată de rubin.Frumosule tânăr. fără suflare. în suk. de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici. alţii se mulţumi-ră să-şi frece mâinile.Caută. şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. Dar Tasin n-o auzea..Umie. dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut. îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte...Aminteşte-ţi. îndreptân-du-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu.. unii se pierdură cu firea. nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvergii din suk.Am de vânzare un robin. o puse în coş şi se duse la suk. Ochii negustorului scânteiară. mâncară de câte zece ori pe zi. s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr. Chiar puse la un loc. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. . . Tasin îl stropi cu apă rece. De astă dată am ghicit! . Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată.Tasin duse cu greu rubinul în odaie: . vorbi după o vreme Tasin. şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. şi omul deschise ochii. văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. acum suntem bogaţi. oftă negustorul. Înfăşură bucata într-o pânză. caută. îl aşeză pe o pernă. alţii cântară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire. aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti. Tasin se îngrăşă şi se plictisea. Vă-zând rubinul. care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Tasin. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure. spuse el într-o seară. Negustorul îl pofti înăuntru. giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate. Putem face tot ce vrem. O îmbrăcă pe Umie în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase. Tasin. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă. iar sacii de aur erau parcă neatinşi.. Umie. dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană..Nu.. răspunse cu blândeţe Umie.Înţelegi. . . . averile lor nu plăteau decât o parte din rubin. mii de nestemate mi-au trecut prin mână. Umie. bogăţia e singura fericire. că fericirea nu se capă-tă pe ghicite.

desigur. . răspunse Umie. văzu că se află lângă un sat. . Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. de care se credea aproape. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi. pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă.. Îşi căută alt to-iag. peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. eşti sigură că fericirea se află aici. nu se poate să nu fii fericit. sunt tot atât de departe de ea ca la început. rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. . răspunse Tasin. din ca-re citea. aşa că toiagul i se toci. ajungând la jumătate. în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi. .Viteazul meu Tasin. Dacă ştii cât mai multe lucruri. bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. în învăţătură.Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Fericirea. adunând cioburile în saci. şi-l toci şi pe al doilea. a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. fiule. şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. lângă apă.. Se întunecase. văzu o colibă. depărtându-se tot mai mult de casă.E mai frumos aşa. Alergi după ea şi. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. Unde sărea un ciob înflorea un mac. îi fugea iară printre degete. umbla Tasin pe câmpie. unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe. . cinstitule înţelept. Ceru găzduire la prima colibă. spuse Tasin. fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. nici la jocul copiilor. Un an de zile înche-iat a sta şi a tot învăţat şi.Caut fericirea. goi şi crăpaţi de vreme. Acolo. şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut.” Gândind astfel. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag. „Într-adevăr. . Umie nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase. Dacă te-am chemat în ţara Van. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi.. Fericirea se află. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă. îşi spuse Tasin. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului. îl întâmpină cu multă cuviinţă. Merse vreme îndelungată. când o prinzi. Dar acum am ghicit. nu lua seama nici la zborul pă-sărilor. Păşea gânditor. umbrită de un turban mare. prin aceste locuri unde numai liştea se întâlneşte? . iată.Ce te aduce. strigă el într-o zi.. Uite că fericirea e ca o şopârlă. le zvârli pa câmp.Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare.Umie. Mişcat.

Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab.. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă. De unde să ştie că focul arde. Aici e loc destul. de când ai venit la noi. băţul se roti şi. cum era istovit. Privi cu teamă spre Tasin. şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamneii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. tresărind. Atras de strălucirea focului. bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. De odihnit ai să te odihneşti. copiii se jucau fără griji. Apoi. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul.Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult.Dar în vale nu coborâţi niciodată? . pluguri de lemn şi ace de os. dacă niciunul dintre părinţii. şi Tasin le acoperi cu vrescuri. un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii. dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. spuse el cu mirare. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. . Peste puţin se ivi o flacără. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene. dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele.. totul e altfel decât a fost. Dar intră. Spre marea mirare a oame-nilor adunaţi. că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. doar de mâncat n-ai să mănânci. frunzele se aprinseră. îi învăţă să frigă carnea.. rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece. printre Munţii Albi. oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de să-geată cu care doborau mai mult vânat. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină.. Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Atunci apucă un băţ. Îi mulţumi Tasin şi. îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: . Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră.De o viaţă de om trăiesc aici. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de tre-buinţă. dar niciodată nu i-am crezut. Cunoscând fierul. . Se minună voinicul şi întrebă: . se culcă de-a dreptul pe pământ.Binefăcătorul nostru Tasin. o şuviţă de fum se ridică din scobitură. du-pă o vreme. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. călătorule. întrebându-se ce şi-ar putea dori.

Tasin? întrebă Cadâr. Tasin.. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt. . Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Tasin? Voinicul o strânse în braţe. dacă vreţi să mă răsplătiţi. şi dacă apa . în timp ce oamenii se sfătuiau între ei. aflară fericirea. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat. . . Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. nu cumva. Iar oamenii se apucară de treabă şi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună. iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. găsise fericirea şi pen-tru el. Tasin se întoarse cu Umie în adâncurile mării.Ai găsit fericirea. plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. tată.O. târând oameni şi înecând bordeie. ca să împiedice mânia Gârlei Negre. iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri. îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. În prag îl aştepta Umie: . îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo. spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar. spuse fără şovăială Cadâr. . noi nu pricem întrebarea ta. se simţea fericit. îşi spuse el. copiii care se stingeau de foame zburdă. Tasin luă o daulă şi. tată. bătând în ea. oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. binefăcătorul nostru.Unde se află fericirea. îl toci şi pe al doilea. „Atunci.. acoperind câmpuri. dar când o văzu pe Umie.Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin. în toată vremea slugile padişahului fură de sting. De cînd mă ştiu. Bucuros. . dând oamenilor fericirea. Fericirea omului.. începu să vadă binişor.Prietenii mei. că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi. Când îşi făuresc fericirea.. şi acolo au rămas până în ziua de azi.Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace.?” . muncind fiecare pentru toţi.. Toci un toiag pe drum.Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră. stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. Fericirea noastră eşti tu. iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor. strălucitoare ca luna plină. printre oamenii aceia. vorbi gazda.Lângă tine... la Aişe cea albastră. femeile care plângeau au învăţat să cânte. Pricepu atunci Tasin că. adună sfatul obştii.

fireşte.Păi de cine. spuse şi mai supărat Martin.... vai. mormăind.mării este limpede. şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu. să hohotească şi să se prăpădească de râs. Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe.Parc-a fost muiat în sos! Uite-aşa râdeau focile. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei. niciodată! Povestea ursului cafeniu Vladimir Colin Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Dar fericirea a poposit pe pământ. dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini. că nu ştiu. ba mai fac şi baie) când.Ia te uită!. Nu. măi Martine? . care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa. se întâmplă să-l vezi pe Tasin. .Fraţilor! strigă bucuros Martin.Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb. . şi pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. se ştie.. un urs mare şi frumos. .. Un urs murdar! strigă o focă. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii.De la gheare pân' la bot! . M-am spălat chiar azi dimineaţă. şi toate surorile ei începură să chicotească.Vai. nu văzu niciun urs. care venea tocmai din munţii noştri. spre marea lui mirare. ce caraghios! . râdeau de nu mai puteau.. Aşa. îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ). Şi nu merse el cine ştie cât. .Eu sunt curat. . se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi. .E mânjit tot! . că se întâlni cu nişte urşi albi.Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd. . Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar. Ei.

Bombănind. dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu. bietul Martin simţi că-i dau lacrimile. Le-am spus şi focilor că sunt curat. bine. Vai.Cum să nu plâng.Aşa..Nu-i nimic. la noi toţi urşii sunt cafenii.Vai. răspunse primul urs alb.. ca şi voi? -Urşii cumsecade sunt albi. .Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai.. . un pinguin se apropia încetişor. Pinguinul era o pasăre tare isteaţă. . fraţilor. M-am spălat chiar azi-dimineaţă! .Ia săpuneşte-te bine.Stai! Rămâi aşa! Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi. Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă. . .Şi tu? se supără ursul.Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul. nu vedeţi că sunt urs. Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă. răspunse pinguinul.Dar bine. cât ai bate din palme. . ce urs frumos! strigă un urs alb. şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire. .De ce plângi. toţi urşii albi plecară. ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. ursule? întrebă pinguinul. Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De mânios ce era se frecă bine.iată . . legânându-şi îngâmfaţi blănurile. ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă! Şi cum plângea aşa. şi . destul.curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori.. pinguinule. . dar pinguinul îl opri. vino cu mine! Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi. bine. Fă-mi mie plăcerea asta. aduse o bucată de săpun. De ciudă. de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin. . . spuse pinguinul.Făcea să bat atâta cale până la pol.

eşti un urs bun şi viteaz. . nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi.Totul pârâia. se prăbuşea. când ajunse lângă Martin. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi.Alb sau cafeniu. Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească.. Îţi mulţumesc. cu vai sparse lespedea şi.Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă. dar. înotând. Dar puiul era nevătămat.. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă. spuse mama ursuleţului.. Martin se pomeni în apă. Cu chiu.. în vreme ce Martin neobişnuit cu viaţa de la pol.. Speriaţi. că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. încremeni. uitând de toate. .Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Urşii se opriră din joacă. Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi. Deodată însă. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul.rămase pe sloi. se ridică pe un sloi ce plutea. un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice: . adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba. Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare. săriră în apă şi se depărtară degrabă. văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor. ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era). O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Din ziua aceea. înotând voiniceşte... A rămas pe sloi! Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă. valurile ţâşniră înalte cât muntele. .Puiul! Puiul meu!. .. încuviinţară şi ceilalţi urşi albi. Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe.Nu blana îl face pe urs. . la adăpost de alte primejdii. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă.. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba".Ce blană albă! se minună al doilea. şi ursul nostru era din nou cafeniu . mari cât o casă. dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.

alb sau cafeniu? Inima să-ţi fie dreaptă.Ba eu! . au hotărât să meargă toate şapte la un judecător drept. iar a şaptea era niţel cam surdă.Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie. De dimineaţa până seara cele şapte raţe nu făceau altceva decât să se certe între ele: . Dar ce-are a face? Fiecare dintre cele şapte raţe credea că e cea mai frumoasă din lume. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi: Crezi că-mi pasă că te ştiu Negru. care-i cea mai frumoasă dintre noi? Motanul le-a privit şi le-a răspuns: . bine.Miau! Bine. judecătorul să chibzuiască şi să hotărască de partea cui este dreptatea. dar ce înseamnă ”miau”? Raţele nu ştiau.Ba eu! Dacă au văzut şi au văzut că nu se pot înţelege. a doua era chioară. a patra avea o aripă mai lungă decât cealaltă. şi a povestit întâmplarea.Dragă câine. care scrie toate poveştile pentru copii.Eu sunt cea mai frumoasă! . iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu. a treia avea ciocul strâmb. a cincea era cam jumulită de pene. Eu te judec după faptă! Povestea celor sapte rate Vladimir Colin Au fost odată şapte raţe. vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorba ”miau”? . Prima era şchioapă. S-au dus întâi la motan. .Dragă motanule. S-au dus atunci la câine: . a şasea n-avea coadă.

. Doar aţi venit la mine. vrei să ne spui tu care-i cea mai frunoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” . vrem! Măcăiră raţele îmbulzindu-se toate şapte. .Mda.. nu-i mare lucru! Totul e să fii gustoasă. Cele şapte raţe au început de îndată să se certe: . credeţi-mă... S-au dus la bou. frumoase sunteţi toate deopotrivă. vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” şi ”ham”? Boul le-a privit şi le-a răspuns: . s-a lins pe bot şi.Dragă vulpe.Ba eu! . Şi vulpea înghiţi prima raţă cu pene cu tot! .Câinele le-a privit şi le-a răspuns: ..Dragă boule.Eu sunt cea mai gustoasă! . răspunse vulpea. nimic de spus. .Ba eu! .Ham! Bună treabă! Acum erau şi mai încurcate. S-au dus la vulpe.Eu sunt mai gustoasă.Dragele mele. le spuse vulpea. .Ba eu! . judecătorul cel mai nepărtinitor.Vreţi să ştiţi care-i cea mai gustoasă? . spuse ea morfolind. pentru că avusese de multe ori de-a face cu tot felul de raţe şi le învăţase graiul. strigă o altă raţă.. Dar..Da? Nu vreau să o nedreptăţesc pe niciuna dintre voi. le-a spus: .. .Mu-u! Nu mai pricepeau bietele raţe nimic.Nu vă certaţi..Vrem.. gustoasă. ”ham” şi ”mu”? Le-a privit vulpea.

Nu pricepi nimic!.Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej. dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa. se linse pe bot şi grăi apoi: . a şasea şi a şaptea. a şaptea raţă a început să strige: . raţelor. Dar chiar în botul vulpii. Ce puşcă? Mă doare inima. crocodilule? întrebă o căprioară. Văd că-ţi pare rău. un nelegiuit. aşa-i? . a patra. dacă-i văzu durerea. N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi! Şi plângea.Vai... Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic. vai.. a cincea . spuse ea.. sunt nemângâiat! ..Gustoase ca gustoase.. De ce plângi? Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere: . cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator. care se ţinuse departe.. cu puşcă şi raniţă. inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit. care cunoştea toate pădurile sălbatice. Povestea crocodilului care plange Vladimir Colin Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea. spune.. cât de rău îmi pare! Vai. toate cotloanele pământului. plângea cu lacrimi de crocodil Căprioara. cu tot? Căprioara.Da’ de unde! gemu crocodilul.Spune. plângea cu lacrimi de crocodil.Şi înghiţi şi a doua raţă. se apropie de crocodil....Cum să nu plâng.Dragă crocodilule. dar proaste ştiu că aţi fost toate şapte.Ce-ai păţit. cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos. Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit. vai. . .. A fel făcu şi cu a treia. râse bucuroasă: . care nu-l avea la inimă pe crocodil. încercă să-l mângâie: . aşa-i că eu am fost cea mai gustoasă? Vulpea o înghiţi cât te-ai şterge la ochi . plângea crocodilul.

ca tine. Căprioara se apropie de crocodil.Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare.. Auzi.Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci.Nu.Bietul explorator! grăi ea. acrişoare sau amare. pe cuvântul meu. se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot. şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă. clătină din cap şi strigă: . Arată-mi ierburile dulci.. .. nu-i aşa? . Numai că.. .Ce e? .. spuse din nou crocodilul. aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha. L-ai înghiţit. Ard de dorinţa de a paşte mai degrabă.. tot plângând. Dar vino mai aproape. .. i-a povestit cele întâmplate. Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei.. Un papagal.. care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase.Da. nu vreau amare! strigă crocodilul.. că nu te aud prea bine. Uite.Rău! Rău! strigă crocodilul. Căprioara se apropie. nu. . care a venit plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi.. Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori. dar bine am mai mâncat azi.. iarbă dulce.Proasto! mârâi el apoi. şi.Nu! Nu! strigă crocodilul.. iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată. da! Am să pasc iarbă. cele mai dulci cu putinţă. Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară. bine a făcut! ... Nu crezi? Căprioara râse şi-l linişti pe dată: .Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil! Şi a aflat toată pădurea. .. deşi nu ţi-a făcut nimic. . Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă..Dragul meu! şopti înduioşată căprioara.

în fiecare ceas locuia un pitic. Avea însă un pitic într-un sertar. împăratul îi spunea: . ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter. Dacă venea însă o văduvă. clipa ţinea. iar nevoiaşii câte o clipă… Apoi. Nu merge bine. care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucăţică de pâine. tic – tac… Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe. Repară ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină.Meştere. făcând tic – tac.Povestea ceasului cu inima Vladimir Colin Trăia odată un ceasornicar bătrân. construi un pitic de fier. s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat. din nou vorbiră boierii câte o oră.Măria ta. doar. văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea. Îl duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi. doar o veni păgubitul după el. Măria – ta! L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. plimbându-se printr-o pădure de la marginea oraşului. (…) Ajuns acasă. Meşterul dădu din cap. . Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …) Pentru a ieşi din impas. îmbătrânind. ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă! Dacă au văzut aşa. . nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară. care dorind să fie pe placul împăratului. piticii . De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc ţăranii.Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. fără să apuce să deschidă gura. meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limbă de aur. Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi. Pe vremea aceea. fără inimă. abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat.Ei. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel. de atunci. care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat. de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani. Într-o zi. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare.

spuse cel dintâi. purta două căciuli şi trei cojoace. Prostul cuminte căzu pe gânduri.dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii. te-nvăţ eu.(…. băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart. pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună. nişte apă. pendule şi cuci. atunci din care să bem? — He-he. oprindu-se lângă una dintre fântâni. Am zis că a doua are apă mai bună? Iacă. Privi fântânile cu îndoială. cine ştie de ce. căzu parcă şi mai tare pe gânduri. una lângă alta.. cu două căciuli şi trei cojoace. ca un făcut. — Oare cealălaltă n-o fi având apă mai bună ? întrebă prostul cu scaun la cap. sau arcuri. grăi: — Ştii că ai dreptate ? Păi. umplând lumea pân-n ziua de azi. râse cel cu scaun la cap. dacă merseră ce merseră li se făcu sete. răspunse al doilea. — Bună vreme. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care încotro. spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace.) Desteptaciunea prostilor Vladimir Colin Doi proşti s-au întâlnit cândva la cruce de drumuri. deşi soarele ardea. că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. Auzind fiecare vorbele celuilalt. Bună de tot.cu lanţ. şi izbindu-se cu palma peste frunte.din ceasornice se mutară. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc. bem dintr-a doua! Dar prostul cuminte. rând pe rând. în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi pitici de fier.cu pendule sau cu cuc... dădură îndată peste două fântâni aşezate.. Şi. . Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui. om cu minte. — Mulţumesc dumitale. Celălalt se suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. — Bună ar fi acum. — Phiii! Tare bună. — Vezi ? Eu am să beau dintr-asta. spuse aşadar primul prost văzând că se întâlneşte cu unul care.. om cu scaun la cap. iar. încuviinţă al doilea. lanţuri.

Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână... Dar. Murim de sete! Dar. cum se aflau departe de sat nimeni nu-1 auzi. Când colo. să vezi comedie. lipăind încetişor. Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte. Ce păcat că nu suntem mai proşti. ca proştii! Nu-i ruşine ? — Drept! Aşa-i.. Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizînd ochii îşi propti capul în ţărână. şi gata. oameni buni!. spuse al doilea prost. te miri ce ticăloşi. cursă din găleata cine ştie cui. — Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi. — Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre fântâni.. bău toată apa aia verzuie. plângând cu lacrimi cât bobul de strugure. rămaseră să cugete. tot nu mă pricep ce să spun. Oftau şi cugetau. care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare. izbucnind în hohote de plâns. Una nu le-ajungea ? Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe : — Ajutor! Săriţi. rosti atunci înviorat prostul cuminte. răspunse el după o vreme.. — Nu mai plânge. Ce ne facem? Şi amândoi uscându-se de sete. când la alta. tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap. Ca proştii nu putem bea. — Hai. să mergem. — Numai ca să ne răpună cu zile au săpat. măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace. dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase! .. — Frate-meu. Am bea şi noi ca proştii. două fântâni taman aici.Dar cum să bem aşa. auzi ?.. pare lesne de zis. a? Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare.. neputându-se hotărî din care să bea. vorbi încurcat al doilea prost.— Aşa-i. mare şi n-o închise decât după ce strigă: — Vai de mine! Şi ce-i de făcut? — Iaca. că-mi sfâşii inima. strigă deznădăjduit prostul cuminte. Mă tem c-am şi murit de-a binelea . rosti atunci cel dinţâi... frate-miu. să nu-l simtă tovarăşul. Şi două. nasul i se opri într-un ochi de apă stătută.

. Lasă-le naibii de fântâni. răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. trei cojoace şi un scaun cu fundul spart. Cel ce nu i-a întâlnit Rog să-mi scrie negreşit. încântaţi că nu băuseră ca proştii.. . Şi. cei doi înţelepţi îşi urmară drumul cărând două căciuli. frăţioare.— Că bine zici.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Special offer for students: Only $4.99/month.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Cancel anytime.