P. 1
Vladimir Colin - Basme

Vladimir Colin - Basme

5.0

|Views: 2,613|Likes:
Published by madamarga
text literar
text literar

More info:

Published by: madamarga on Jul 23, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/03/2015

pdf

text

original

Povestea ariciului intelept

Vladimir Colin

A fost odată ca niciodată, a fost odată un arici. Da, da, un arici bătrîn, tare bătrîn şi tare înţelept. De bătrîn ce era, îi crescuse o barbă albă pînă la piept şi de înţelept ce era... uf! nici nu ştiu ce să vă mai spun. Poftim! N-am văzut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine? Aşa... se trezeşte într-o bună dimineaţă ariciul... – Hm! Cum o fi pe-afară? Îşi scoate el nasul pe fereastră... (Dar ce credeţi voi? Avea o casă gospodărească, avea uşă, un coş şi o fereastră.) Îşi scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în sus şi în jos: – Bun! Nu plouă. Îşi apucă atunci ariciul barba cu amîndouă lăbuţele şi şi-o trece de cîteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de trebi. Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene... Şi-şi piaptănă ariciul barba, se ferchezuieşte şi, cînd i se pare că s-a gătit cum nu se poate mai frumos, îşi pune pălăria, îşi ia bastonul şi-o porneşte fluierînd prin pădure. Mergea ariciul fluierînd, se proptea uşurel în baston şi, dacă întîlnea o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, se apleca îndată, îşi scotea pălăria şi rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluiera mai fără grijă, se întîlni cu... un lup. Un pui de lup, prost şi obraznic. – Brr! mîrîi lupul. Ce dihanie caraghioasă! N-am mai văzut aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheamă, piciule? – Arici, răspunse ariciul. – Aşa? Ei, pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am să te mănînc... Ariciul îşi scoase cuviincios pălăria. – Vă salut, dar fără stimă! spuse el. N-am nimic împotrivă să fiu mîncat de un lup. Numai că... – Ha, ha, ţi-e frică! rîse lupul. Brr! Eh, ce să-i faci?... M-am obişnuit. Ori de cîte ori vreau să mănînc şi eu, i se face frică celui pe care am să-l înghit... Cu toate astea, ştii, nu-i mare lucru. Te înghit atît de repede! Nici n-apuci să-ţi dai seama...

– Nu mai spune! grăi ariciul. Vezi, eu n-am fost mîncat încă... – Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Ascultă-mă pe mine: începutul e mai greu. Că încolo... – Da, da, încolo... să fii mîncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere... N-ai să mă crezi, dar nici nu m-aşteptam să am parte de o asemenea plăcere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate: – Rrrr! Hai, pregăteşte-te, că mi s-a făcut o foame!... Rrr! – Vai! strigă deodată ariciul, cît putu de tare. Lupul se sperie, sări în sus şi răcni mînios: – Cum?... Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume? – Lupule, dragă, abia acum mi-am adus aminte... Azi-dimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui. Vai, vai, ce păcat că nimeni n-are să-mi afle povestea! – O poveste?... mîrîi lupul. Clănţăni de cîteva ori, aşa cum făcea cînd chibzuia temeinic, şi se hotărî: Hm, ştii ceva? Spune-mi-o mie... Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca un făcut, niciunul dintre toţi cîţi am înghiţit pînă în ziua de azi nu mi-a spus nici o poveste... – Cum? Ai vrea?... Bucuros! strigă ariciul şi, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se aşeză mai în voie, prinse să povestească: Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pildă, îmi slujeau drept pieptene... Mi-am pieptănat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus pălăria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. Mergeam eu fluierînd, mă propteam uşurel în baston şi dacă întîlneam o veveriţă, un iepure sau altă cunoştinţă, mă aplecam, îmi scoteam pă-lăria şi rosteam „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare. Şi tocmai cînd fluieram mai fără grijă, m-am întîlnit cu... un lup! – Nesărată poveste! spuse lupul. – Stai să vezi! răspunse ariciul, urmînd îndată cu povestea. M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mîrîi el. Pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Am să te mănînc...” Eu i-am spus: „Lupule dragă, azidimineaţă am născocit o poveste şi n-am apucat s-o spun nimănui...” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o mie!...” – „Bucuros!” Şi am început să-i spun: „Azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi...”

povestea.– Îţi baţi joc de mine? răcni lupul. mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin pădure. tocmai cînd fluieram mai fără grijă. Dar bagă bine de seamă! Dacă-ţi mai baţi joc de mine... Stai că-ţi arăt eu ţie! – Şi povestea? Mai clănţăni lupul ce mai clănţăni... era un lup. Mi-am pieptănat barba. . apoi spuse înciudat: – Aşa-i. – Să nu fie tot un lup.. acum.. nu-i aşa? Lupul cel prost a răcnit: – Văleu-u-u! şi. Nici gînd! spuse ariciul şi se grăbi să povestească mai departe: „Mi-am apucat barba cu amîndouă lăbuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi.” Eu i-am spus: „Lupule dragă. îmi slujeau drept pieptene!.. a tulit-o cît ai zice peşte.... ţepii care-i slujesc la tot soiul de trebi. – Eu?. Acu’. – Vai de mine! spuse el. mi-am pus pălăria. de pildă. Nu vrei s-asculţi povestea mai departe? Dar cine să-i răspundă? că lupul era acum cine ştie unde şi încă mai răsuna pădurea de schelălăitul lui. m-am întîlnit cu.. voi vă puteţi închipui lesne ce s-a petrecut. care aţi aflat că ariciul are ţepi (ştiţi.. pentru că lupul te-a înghiţit. cu nasul şi limba însîngerate. flecarule? strigă lupul. ca şi cum l-ar fi căutat pe cel care stîrnise mînia lupului. Cum de-ai ghicit? Într-adevăr. că nu ştiu ce fac! răcni lupul.. cînd mi s-a părut că m-am gătit cum nu se poate mai frumos. dar nu văzu nimic. Ariciul se uită în jur.. Voi. lupule! Lupule! a strigat ariciul după el... de pildă. holbînd doi ochi flămînzi şi sălbatici. – Nemaipomenit! se minună ariciul... Pînă aici ţi-a fost. – Hei. Şi. m-am ferchezuit şi. „Rrr! mîrîi el. ariciule! Am să te mănînc... socotind să-l înghită dintr-odată.” Dar lupul era acum la capătul răbdării. uite-aşa! şi cum strigă. la apărare). aşa că strigă de se cutremură pădurea: – Minţi! N-ai mai spus nimic. Dacă nu mai văzuse nicicînd un arici?!. cum se repezi. Nu cumva vorbeşti despre mine? – Dar despre cine.

” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav. prost şi obraznic. „Mare noroc. . şi drept ca o trestie. n-a fost. Lemnele le arzi. pe seară. era un om de piatră. Povestea fericirii Vladimir Colin A fost. în bună limbă aricească. dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi. . şi o lacrimă căzu peste fruntea al-bă a omului de piatră. vai. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită.” Într-o noapte se dezlănţui o furtună.. bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. scoţîndu-şi pălăria. se apropie de stâlpul de pia-tră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau. sprijinindu-l de subsuori. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului. dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge. Oriunde ai apuca-o. nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale. Fulgerele se repezeau bezmetice. privind jocul valurilor. unii zic c-a fost. şi de atunci nu s-a mai întîmplat niciodată ca un pui de lup. i-a povestit totul. Într-o colibă.. spuse Cadâr. Dar Cadâr nu vedea nimic. bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul. Şi frumos ca o lună nouă. am să găsesc pe ţărm lem-ne şi peşti zvârliţi pe nisip. să se lege de un arici bătrîn şi înţelept. Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gîndea: ” Dacă ies în zori. şi-i de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare.Allah! Stâlpul nu era stâlp. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. pentru că plângea şi mormăia: . Era un bătrân de treabă. vai.. când se a-şeza cu picioarele încrucişate sub el. te-nţeapă şi doare. a spus atunci ariciul şi. şi-i mort. În coliba lui. dar veşnic amărât. după care s-a dus glonţ la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi. peştii îi mănânci.– Nu te salut. Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hîrtie. Apoi şi-a trecut lăbuţele prin barba albă şi s-a aşezat să mai răsufle oleacă. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos. „Vai. pentru greutăţi de năvod e prea mare. trăia bătrânul Cadâr. la malul mării. şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. lacrimi începură să picure din ochii bătrânului. Şi cum să nu fie. şi-a şters sudoarea de pe frunte. stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. căreia i-a dat drumul pe fereastră..Vai.. şi trist îşi fu-ma luleaua. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră..

cu lacrimile lui. piatra se muia şi se făcea trandafirie. Se freca fără şovăială. şi neamul nostru nemuritor. că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr. din pricina cepii. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: . A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea. Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească.. şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi. a întrebat: .Plângi. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră. dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră. Liniştindu-se. şontâc la bordeiul lui.Vreau..Cum te cheamă. Plângi înainte. dar s-a trezit că nu mai are lacrimi..Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi. a vrut să ducă la ca-păt schimbarea omului de piatră. pâ-nă a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. a răspuns omul de piatră. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu. până s-a ridicat din nisip omul de piatră. dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit. apoi a alergat şontâc. De unde la-crimi.Tare-am înţepenit!.. şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. Mama mea e Aişe. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omulde piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. din nou a prins să sa-ră pe nisip. bătrân de treabă. a deschis gura şi a spus: . a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. . ca pielea de om. m-ar fi dezlegat.. aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou. ca un ţap.Tată. a deschis omul de pia-tră doi ochi negri şi strălucitori.Tasin. plângi.Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de . S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: . unde cădeau. fiica mării. A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr. L-a scăldat Cadâr în lacrimi.. Când s-a mai liniştit. iar când lacrimile i-au picurat pe buze. frumos cum nu se mai văzuse. să nu mă ostenesc de pomană. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie. şoptind: . feciorul tatii? .

Dar mama mea. îi aduse un bostan. unde tu. adăugă tânărul. Aişe. mai lămuri tânărul.. . iar Cadâr văzu fundul mării. nu se află oameni. Casâr îl duse la bordeiul lui. şi pe jos se afla o singură rogojină. dacă nu cu tine. văd că trebuie să mă apuc de treabă.. cusută cu fir scump. după care-i lăsă să plece. păşiră pe fun-dul apei.. mamă. acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. . vorbi el apoi. . sărutând mâna bătrânului. Pentru binele pe care ni l-ai făcut.. iar porţile mă-rii se închiseră în urma lor. luându-l pe Cadâr de mână. femeie albastră? râse Cadâr. . spuse Tasin când ajunseră la ţărm.lacrimile unui om. îi dărui atunci lui Ca-dâr o năframă.N-am nevoie de altă răsplată. Îi aduse Cadâr o ceapă. Tasin e fiul tău.Ei. Bordeiul lui Cadâr era sărac. deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară. fiica mării. s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ.. spuse Tasin. în care intrară după ce îşi scoaseră încălţă-rile. pentru că pe fundul mării.. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin.Vino. Iată. Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului. împingându-l înainte pe Cadâr. . Doar să găsim un cadiu şi să scriem un contract de căsătorie. ni-mic.Ce să cer? răspunse Cadâr.Ibadula. să prind puteri. Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bîtrânul nu se împotrivi. Încolo. Dar mai întâi dă-mi de mâncare.De căsătorie? Cu cine? .. Femeia albastră se ridică în picioare şi. aproape că nu poţi căpăta răsplată. Cadâr. Aişe. unde trăim noi.. se desfăcură ca două canaturi.. Feciorul meu Tasin îmi ajun-ge.. Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: .Cu cine. cine m-a dez-legat de blestem. şi Cadâr a râs cel mai tare. rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: . soră cu ceapa cu care se frecase la ochi. tată. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. spuse omul de piatră şi. tătucă. .Nu suntem bogaţi. dar cere-ne ce vrei. şi-acum e şi al meu. .Arată-mi casa noastră. m-ai mântuit.

Cadâr apucă un ultim bob de orez. Tasin rîmase pe gânduri. cu atât creştea muntele de orez din strachină. Poate că ştie padişahul. Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină. deschide poarta! . Cadâr începu să caşte. inima-mi doreşte un singur lucru. cu bobul ăsta. aşa că nu pot dormi.. Eu sunt pus pe fapte mari. că fericirea e tot ce-ţi poate dori unul mai de preţ.Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. nu văd salma!.Ibadula. asta n-aş putea spune. Care nu fu mirarea bătrânului.Feciorul meu Tasin. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori. .Se spune..Vezi.. Au mâncat o zi şi o noapte. . se apucă să mănânce. cuvântă Cadâr. . aşa cum mai strigase: . cum se culcă. şi luând fru-moasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. dar se spune că nu-i uşor de găsit. iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el.Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin.. feciorul meu Tasin. m-am săturat. bucuria mea.În Cetatea Veche. .. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare.. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. iar. văd că ţi-e somn. fără să sfârşească nici pilaful.. Dacă are fericirea asta.Te-ai săturat? întrebă Tasin.. pe dată adormi. nu mai doreşte nimic... Dar Tasin nu dormea. Dar. Ce-ţi doreşte inima? . dar cu cât luau din pilaf.Tătucă. dincolo de Marea Albastră. Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării. ..Acum. că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. oftă Cadâr.Ce este fericirea? întrebă el. Inima-mi doreşte fericirea. şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. răspunse Cadâr. Culcă-te. văzând şi pilaf şi salma! Fără multă vorbă. dar Ta-sin îi vorbi aşa: . nici salmaua.. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire.Asta-i mâncare? întrebă Tasin. padişahul e hain. nu primeşte pe oricine. Nu văd pilaf. îl înghiţi şi spuse mulţumit: . . pe Insula Galbenă. .

alături de vizirul lui. Se afla într-una din încăperile padişahului. . Tasin cercetă încăperea de piatră şi. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde. urcă şi coborî nenumărate scări. La zgomotul uşii deschise de Tasin. Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula. una neagră şi o alta roşie. Rămas singur. o des-chise. De teamă să nu orbească. . şi câinele îşi mişcă bucuros coada. Porun-ceşte mai degrabă să vină gâdea. o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Câinele tresări şi pieri. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva. Se trezi curând într-o încă-pere cât o moschee. Îşi vârî degetele în crăpă-tura de piatră şi îndată se simţi apucat. grăi cu îndrăzneală Tasin. şi încă o zi. lu-minând ca zece sori la un loc. Se învârti Tasin în jurul insulei. Aişe era albastră. puţin câte puţin. şi încă o noapte. lumină a luminilor.Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. dând din cap. aşa că n-o deranjă. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura în-gustă. se afla un câine mare. a văzut stele de mare. pe pardoseala de piatră. Auzea cântece îmsoţite de tobe.Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. .Nu-l crede. se înălţa palatul padişahului. .Tu m-ai adus aici? strigă Tasin. a văzut meduze moi şi colorate. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene.Am de spus o taină padişahului. pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. cu blana albă. zidit din piatră verde. zări o crăpătură chiar acolo unde se iz-beau valurile. pentru care am să capăt de la el o lămu-rire. Şi câte. a văzut delfinii negri. iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate. câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. Merse o noapte. Dar în mijlocul ei. dormea. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde. strigă vizirul. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se pă-rură atât de apropiaţi. iar în Cetatea Verde. Merse printr-un coridor. spărgâdu-se într-o fremătare înspumată. găsind o uşă. arapii mărilor. Încăperea era goală. Deschise uşa. o roabă albă. . sultanul se întoarse. Tasin închise ochii şi-i deschise iar. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici. o roabă galbenă. Mama lui. dar se auzi un sunet de gong. care era un om rău. până la urmă se opri în dreptul unei uşi. iar mult timp să se mire nu avu. o zi. Era o insulă de piatră.

Tasin se plecă.Am îndeplinit porunca padişahului. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: . sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea. de două ori. Unde se află fericirea? .Ce. în timp ce roabele ţipau ascuţit.Bine. nu alta. nemuritor. .Cere-mi ce vrei. s-ar fi mirat mai puţin.Ai carnea tare. . dar unde se află fericirea nu-ţi spun. De spaimă.De unde ştii? strigă sultanul. De asta l-am şi pedepsit. . . chiar adineauri. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizi-rul uneltea să te ucidă. îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu. răspunse Tasin. Să lăsăm asta. băiete. Blestematul pre-gătise firmanul care-l numea padişah. De ce nu mori? Tasin râdea. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi. răspunse liniştit Tasin.. dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin.. . care se strâmbase şi se turtise la vârf. . Unde mai găsesc a-cum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. ticălosule? . grăi voinicul. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. de trei ori.Pădişahul era spanchiu. .. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră. taie-mi capul. . Îţi dau aur şi pietre scumpe. Ce vrei ca răsplată? .Atât: să-mi spui unde se află fericirea.Ce-i asta? bâlbâi padişahul. Apoi aruncă hangerul. cu paloşul reteză căpăţâna vizirului.ce-ai făcut. se uimi sultanul. . Îl privi pe vizir. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată.Într-adevăr. Piatră. dacă vrei. îţi dau o raia întreagă. spuse el.. scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse.Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. spuse sultanul. după ce citi rândurile scrise.Nu-mi trebuie nimic.Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar.

unde găsi din nou câinele cu blană albă.Nu-ţi spun.Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă. După ce coborâră nişte trepte de lemn. . Acolo se sfârşea grădina.. Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. depărtându-se de sultanul împie-trit pe perna lui verde. Luându-se dupî el. mai spuse fata. Braţul i se împietri. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. vorbi Tasin. dar padişahul nu se dădu bătut. dar care erau pline de fel de fel de minunăţii.. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână. cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. voinul ieşi din gârlici. . . Tasin apucă belciugul. Nu aşteptă prea mult. şi eu m-am prefăcut în Umie. de fier. intrară într-un gârlici întunecat. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal.. Strecurându-se prin chepeng. trecu prin săli unde nu se afla picior de om. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur.Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului. În cârliciul ăsta e Lacul-de-subpământ-care-nu-minte. . va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit. Frumoasă era Umie! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului. o rază luci undeva în beznă. n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. şi a-junse în grădina palatului. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă. răspunse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui. trase cu putere. apoi se auzi un clipocit: .Mă cheamă Umie.Cine eşti! întrebă uimit Tasin. măcar că nu înţelesese cine vorbea. . . Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare. şi un chepeng se deschise. Câinele lătră şi se repezi înainte.Unde este fericirea? .Umie.Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. încercând să-l tragă după el. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. aproape putrezite. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima.

Dar de unde luăm papucii? .Umie. Avem nevoie de papucii de fier. cum ar fi făcut un om de treabă. dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. desprinzându-se din braţele lui Tasin. Papucii de fier se numărau printre ele.. Supărat. Tasin însă nu mai părea stânjenit. E departe ţara Van. . cu o cămaşă ruptă. .Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? . aruncându-le o privire rea. şi nici nu-i pofti la masă.N-am uitat. Ali dădu din mâini: ..Şi. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea. spuse el. Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit.. răspunse Tasin.. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de pa-puci? . Acolo e patria mea. am venit la tine pentru o treabă însemnată.Papucii. ... -Salem! mormăi Ali. îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgâr-cit. care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Şi se purta calic. Numai în ţara Van. zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă.. spuse fata... deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. . Când l-au găsit.Papucii? strigă zgarcitul. Să vedem ce ne-o cere în schimb. Era acesta un moşneag care se purta calic. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc. .Da.Cinstite Ali. răspunse Umie.Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie. . Tasin. şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. cred că ştiu unde se află fericirea.Salem! spuseră cuviincios tinerii. dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. .

eu am venit să-ţi dau. la drum... Întovărăşit de Umie. altul cu rubine. strigă însufleţit bătrânul. saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?. N-am! N-am papuci.Am. Îl luară pe Ali pe sus. Ce fru-mos ar fi! . Se găsi cu cine să facă schimb.. cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. Şi.Acum. vorbi el. pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea..Cinstite Ali. Tasin râse din toată inima.. La chemarea fiului albastrei Aişe. atât de repede. bine-cuvântată-i fie amintirea.. Fie-ţi milă de un biet bătrân. Tasin o luă în braţe şi şopti: . . ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui. dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic.Nu s-ar putea să-mi dai.În ţara Van. nişte şalvari negri. câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine..Bine. n-am nimic. cer. iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei. târându-l cu ea pe Ali. Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim. cu blă-nuri. Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrâ-nului zgârcit. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur.” Dar nu! Toţi cer. că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele. pe o coloană de piatră. găsiră şi papucii de fier. dacă mi-ai da tot ce se poate da.. cistite Ali.. spuse încruntat Tasin. fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. altul cu smaral-de. am venit să-ţi dau. Tasin îi puse îndată în picioare. dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce. bătând din palme. Împărţi cu atâta dreptate. apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. aşa că plecă şi baba mulţumită! . Umie zâmbi.Destul. şi tinerii intrară.. vai de bătrâneţele mele. . găsiră tot ce mintea poa-te închipui şi.. strigă de trei ori: Iba-dula. .Asta nu.... Ibadula! strigă iarăşi de trei ori Tasin. sărac lipit. grăbind să-l întreacă.. cu mătăsuri.. pofeşte-ncoa! Se auzi un muget înspaimântător. ce-ai să-mi ceri pe papuci! . în timp ce i-ar fi dorit roşii. încât îi căzu turbanul. răspunse Tasin.Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”.. Se rosto-golea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte. Şi a-junseră la ţintă. spuse Umie. . Găsiră saci cu grâu mucegăit.. ma-rea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi. şi tot aşa. .. care se putu în sfârşit sătura. dar nu se îndura să-l dea nimănui. Să moară de foame.O.n-am nimic! Sunt sărac.

şi că deci nu avea unde se duce. Numai că Umie ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi. . Alergă în pădu-re şi. Dădeau o raită prin suk (piaţă) şi se întorceau la căsuţa lor. Asta e. apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească.Am ghicit? . Curând.Tu. Umie. vedeai numai flori roşii fre-mătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului. O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. .Unde suntem? întrebă Tasin. Iar când s-a împlinit ceasul. e lângă tine. o masă.Unde anume.. Au zburat deci. niciodată n-am fost atât de bucuros. o cuprin-se în braţe pe Umie. .Spune. întrecând în iuţeală rândunicile. Umie pregătea prânzul şi Tasin o privea... Încotro te uitai. Din bârne ridică pe dată o căsu-ţă. strigă el. de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Tasin. . Zburau amandoi. Dar fericirea. Ca două turturele se .Trebui să ştii. casa fu gata. Apoi se duceau la hamam (baie la arabi). scaune. şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. zburau peste păduri şi peste câmpii. zburau peste oraşe.În ţara mea. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umie. tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea. se apucă de lucru. că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umie. o rugă din nou Tasin. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi. Totul mergea cum nu se poate mai bine. preţ de un ceas. aproape s-o atingi cu mâna.Abia rostise cele trei cuvinte. că fericirea nu se capătă pe ghicite. fericirea. . Tasin. . Repezindu-se. . ..Şi unde-i fericirea. când deasupra şi când dedesubtul norilor. pes-te ape. cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne. strigă Tasin. uşurel.. alcătui un gard şi începu să lucreze un pat.. Umie? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. răspunse Umie.O. Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. începu să doboare copa-cii. desi-gur. Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. zâmbindu-i tot atât de neînţeles. Umie? Fata tăcea. şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. au început să coboare uşurel. n-aş putea să-ţi spun.

să nu fie văzut.Umie. şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Tasin? . parcă-mi lipseşte ceva..Ţi-e somn. mai drept e trupul dragului meu. .N-ai găsit fericirea.Fericirea. Umblă încet printre florile roşii. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. dar nu izbuti. Tasin o privi. tuşi. sufletul meu e plin. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. Iar seara Umie lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb. Decât pâinea cea caldă. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licu-rici. împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră. mai viteaz e cugetul dragului meu.aşezau apoi şi mâncau. care lumina ca un foc mare. bâigui voinicul. Deodată ajunse într-un luminiş. Într-adevăr. cum minciuna nu-şi putea face loc între ei. dar. Nerăbdător. Umie! .Caută. unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. sclipind. iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. Tasin asculta şi privea. Umie îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. mai caldă e inima dragului meu. mormi Tasin. . . Eu. . dar. cu un zâmbet. câmpul era acum gol şi trist. Se plimbau. Se apropie. Decât luna rotundă. mai rotundă e faţa dragului meu.Un rubin! Încercă să-l ridice. spuse: . intră apoi în pădure.. de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. ci una de preţ. deloc. Se culcau. Tasin alergă spre casă. Tasin. voinicul ieşi din casă. . arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Nu era o piatră de rând. Tasin? mai întrebă Umie.. luă o sapă. Decât şoimul. care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. cu toate că îl acoperise cu crengi. Rubinul era pe jumătate îngropat în pă-mânt. Şi.Nu..

bogăţia e singura fericire.Tasin duse cu greu rubinul în odaie: . şi omul deschise ochii.Înţelegi. giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate. acum suntem bogaţi.Am de vânzare un robin. Putem face tot ce vrem. văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. mii de nestemate mi-au trecut prin mână. îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. mâncară de câte zece ori pe zi. dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. . Nici bogăţia nu înseamnă fericire. Tasin. aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti. s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr. de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici. unii se pierdură cu firea. Umie. Tasin se îngrăşă şi se plictisea. dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut. averile lor nu plăteau decât o parte din rubin.. Chiar puse la un loc.Nu. care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ... răspunse cu blândeţe Umie. . că fericirea nu se capă-tă pe ghicite.Caută. De astă dată am ghicit! . spuse el într-o seară. Tasin îl stropi cu apă rece. Înfăşură bucata într-o pânză. caută. Negustorul îl pofti înăuntru. . Umie.Umie. spuse Tasin. o puse în coş şi se duse la suk.Aminteşte-ţi.. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată. Dar Tasin n-o auzea. O îmbrăcă pe Umie în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie.. . alţii plânseră. Tasin. iar sacii de aur erau parcă neatinşi. Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om.. Ochii negustorului scânteiară. . îndreptân-du-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. îl aşeză pe o pernă. alţii se mulţumi-ră să-şi frece mâinile. nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvergii din suk. alţii cântară. vorbi după o vreme Tasin.. fără suflare. Vă-zând rubinul. şi neatinsă părea şi nestemata cea mare.. oftă negustorul. Am să sparg o bucată de rubin. în suk. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure. şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. .Frumosule tânăr.

văzu că se află lângă un sat. răspunse Tasin. fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde.. Un an de zile înche-iat a sta şi a tot învăţat şi. nici la jocul copiilor. din ca-re citea. . de care se credea aproape.Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi. îl întâmpină cu multă cuviinţă. Umie nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase. Se întunecase. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe. umbla Tasin pe câmpie. bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. . Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului.. pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă. a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului.. Îşi căută alt to-iag. Mişcat. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Acolo. îi fugea iară printre degete. văzu o colibă. depărtându-se tot mai mult de casă. Ceru găzduire la prima colibă. Dacă ştii cât mai multe lucruri. Dacă te-am chemat în ţara Van. . Păşea gânditor. şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut.Umie. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Merse vreme îndelungată. peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. umbrită de un turban mare. nu se poate să nu fii fericit. Fericirea. lângă apă. Unde sărea un ciob înflorea un mac.Ce te aduce. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului. când o prinzi.Viteazul meu Tasin. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag. unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. fiule. Dar acum am ghicit. era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. eşti sigură că fericirea se află aici. rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Alergi după ea şi. răspunse Umie.Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi. aşa că toiagul i se toci. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă. le zvârli pa câmp. sunt tot atât de departe de ea ca la început. iată. adunând cioburile în saci. .Caut fericirea. goi şi crăpaţi de vreme. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. şi-l toci şi pe al doilea. . şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. prin aceste locuri unde numai liştea se întâlneşte? . cinstitule înţelept. Fericirea se află.. în învăţătură. strigă el într-o zi. desigur. nu lua seama nici la zborul pă-sărilor. . „Într-adevăr.” Gândind astfel.E mai frumos aşa. îşi spuse Tasin. ajungând la jumătate. spuse Tasin.

că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: . Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. totul e altfel decât a fost. Se minună voinicul şi întrebă: . Peste puţin se ivi o flacără. Apoi. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece. îi învăţă să frigă carnea.. Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate.Binefăcătorul nostru Tasin. copiii se jucau fără griji. .. şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă. dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De odihnit ai să te odihneşti. dacă niciunul dintre părinţii. dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului.. de când ai venit la noi. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamneii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. spuse el cu mirare.Dar în vale nu coborâţi niciodată? . Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni. călătorule.Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. băţul se roti şi. Privi cu teamă spre Tasin. De unde să ştie că focul arde. . Îi mulţumi Tasin şi.De o viaţă de om trăiesc aici. printre Munţii Albi.Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Spre marea mirare a oame-nilor adunaţi. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii. tresărind. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de să-geată cu care doborau mai mult vânat. Dar intră.. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră. Cunoscând fierul. o şuviţă de fum se ridică din scobitură. frunzele se aprinseră. Atunci apucă un băţ. pluguri de lemn şi ace de os. Atras de strălucirea focului. du-pă o vreme. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de tre-buinţă. îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. întrebându-se ce şi-ar putea dori. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. doar de mâncat n-ai să mănânci. se culcă de-a dreptul pe pământ. Aici e loc destul. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene. cum era istovit. şi Tasin le acoperi cu vrescuri. bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. dar niciodată nu i-am crezut. bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele. rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic.

Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră.Ai găsit fericirea. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh. târând oameni şi înecând bordeie. la Aişe cea albastră. iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. Tasin? întrebă Cadâr. De cînd mă ştiu. iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri. aflară fericirea.?” . dacă vreţi să mă răsplătiţi. binefăcătorul nostru. printre oamenii aceia. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Toci un toiag pe drum. strălucitoare ca luna plină. vorbi gazda. Tasin..Unde se află fericirea.Prietenii mei. . iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor. în timp ce oamenii se sfătuiau între ei. Tasin luă o daulă şi.Lângă tine. Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. tată. oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. muncind fiecare pentru toţi..Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. dând oamenilor fericirea. .O.. stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. . îl toci şi pe al doilea. îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo. acoperind câmpuri.. începu să vadă binişor. tată. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat.. Când îşi făuresc fericirea. şi acolo au rămas până în ziua de azi. . ca să împiedice mânia Gârlei Negre. şi dacă apa .. adună sfatul obştii.. Fericirea omului. găsise fericirea şi pen-tru el. Tasin se întoarse cu Umie în adâncurile mării. Tasin? Voinicul o strânse în braţe. îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. noi nu pricem întrebarea ta. copiii care se stingeau de foame zburdă. îşi spuse el. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună. bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace. Iar oamenii se apucară de treabă şi. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt. Fericirea noastră eşti tu. în toată vremea slugile padişahului fură de sting. se simţea fericit. spuse fără şovăială Cadâr. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin. spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar. dar când o văzu pe Umie. Pricepu atunci Tasin că. că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi. nu cumva. În prag îl aştepta Umie: . bătând în ea. femeile care plângeau au învăţat să cânte. . Bucuros.Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. „Atunci.

măi Martine? . . . Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei. niciodată! Povestea ursului cafeniu Vladimir Colin Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi.mării este limpede. se ştie. Nu. mormăind. că se întâlni cu nişte urşi albi. Ei. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi.E mânjit tot! . spre marea lui mirare. se întâmplă să-l vezi pe Tasin.. un urs mare şi frumos. . să hohotească şi să se prăpădească de râs. nu văzu niciun urs.Eu sunt curat. şi toate surorile ei începură să chicotească. şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu. ba mai fac şi baie) când.Fraţilor! strigă bucuros Martin.Parc-a fost muiat în sos! Uite-aşa râdeau focile.. Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar. râdeau de nu mai puteau..Vai. . M-am spălat chiar azi dimineaţă. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd. care venea tocmai din munţii noştri. fireşte. spuse şi mai supărat Martin. Dar fericirea a poposit pe pământ. că nu ştiu. .. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii.. Aşa.Păi de cine.Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.Ia te uită!. care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe. Şi nu merse el cine ştie cât.Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat. vai. ce caraghios! . se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară. .. şi pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Un urs murdar! strigă o focă. aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa. . îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ).De la gheare pân' la bot! . dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini.

Bombănind. . . aduse o bucată de săpun. ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. De mânios ce era se frecă bine. legânându-şi îngâmfaţi blănurile. cât ai bate din palme. Fă-mi mie plăcerea asta. Vai. Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă. vino cu mine! Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi. bine.De ce plângi. . ce urs frumos! strigă un urs alb. M-am spălat chiar azi-dimineaţă! . .Vai. Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire. fraţilor. .. . ca şi voi? -Urşii cumsecade sunt albi.. răspunse primul urs alb.Şi tu? se supără ursul. . la noi toţi urşii sunt cafenii. nu vedeţi că sunt urs.iată .Stai! Rămâi aşa! Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi. spuse pinguinul. Pinguinul era o pasăre tare isteaţă. destul. un pinguin se apropia încetişor.Cum să nu plâng. . ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă! Şi cum plângea aşa. şi .Aşa. dar pinguinul îl opri. ursule? întrebă pinguinul.Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai... bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.Nu-i nimic. . toţi urşii albi plecară. pinguinule. Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă. de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.Ia săpuneşte-te bine.curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori. De ciudă.Făcea să bat atâta cale până la pol. răspunse pinguinul. bine. dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu. .Dar bine. Le-am spus şi focilor că sunt curat. .

şi ursul nostru era din nou cafeniu . uitând de toate. Deodată însă..Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. Martin se pomeni în apă. la adăpost de alte primejdii. Speriaţi. văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin... Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi. Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi. încremeni. văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor.Puiul! Puiul meu!. .. . când ajunse lângă Martin. un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau. . se ridică pe un sloi ce plutea. eşti un urs bun şi viteaz. dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe. adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba.Ce blană albă! se minună al doilea. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba". Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice: .. înotând.. . Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. înotând voiniceşte.rămase pe sloi..Alb sau cafeniu. Cu chiu. săriră în apă şi se depărtară degrabă. cu vai sparse lespedea şi. Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare. în vreme ce Martin neobişnuit cu viaţa de la pol. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. dar.. mari cât o casă. Din ziua aceea. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Îţi mulţumesc. Urşii se opriră din joacă.Nu blana îl face pe urs.. se prăbuşea. A rămas pe sloi! Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă. ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era). Dar puiul era nevătămat.Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă. O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească.Totul pârâia. spuse mama ursuleţului. nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă. strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. . încuviinţară şi ceilalţi urşi albi. valurile ţâşniră înalte cât muntele.

. şi a povestit întâmplarea. care scrie toate poveştile pentru copii.Ba eu! Dacă au văzut şi au văzut că nu se pot înţelege.Ba eu! .Miau! Bine.Dragă câine. De dimineaţa până seara cele şapte raţe nu făceau altceva decât să se certe între ele: .Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie. a patra avea o aripă mai lungă decât cealaltă. vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorba ”miau”? . judecătorul să chibzuiască şi să hotărască de partea cui este dreptatea. Dar ce-are a face? Fiecare dintre cele şapte raţe credea că e cea mai frumoasă din lume. S-au dus întâi la motan. alb sau cafeniu? Inima să-ţi fie dreaptă. Prima era şchioapă. care-i cea mai frumoasă dintre noi? Motanul le-a privit şi le-a răspuns: . iar a şaptea era niţel cam surdă. a treia avea ciocul strâmb.Eu sunt cea mai frumoasă! .Dragă motanule. a cincea era cam jumulită de pene. bine. dar ce înseamnă ”miau”? Raţele nu ştiau. S-au dus atunci la câine: . au hotărât să meargă toate şapte la un judecător drept. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi: Crezi că-mi pasă că te ştiu Negru. a şasea n-avea coadă. iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu. Eu te judec după faptă! Povestea celor sapte rate Vladimir Colin Au fost odată şapte raţe. a doua era chioară.

Cele şapte raţe au început de îndată să se certe: . Dar. .Nu vă certaţi. .Eu sunt cea mai gustoasă! .Ham! Bună treabă! Acum erau şi mai încurcate. strigă o altă raţă.. gustoasă. credeţi-mă.. vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” şi ”ham”? Boul le-a privit şi le-a răspuns: .Vrem.Dragă vulpe.Ba eu! . pentru că avusese de multe ori de-a face cu tot felul de raţe şi le învăţase graiul.. judecătorul cel mai nepărtinitor. vrem! Măcăiră raţele îmbulzindu-se toate şapte. S-au dus la bou. răspunse vulpea.Vreţi să ştiţi care-i cea mai gustoasă? .Dragele mele.Mda.. . frumoase sunteţi toate deopotrivă.. .Ba eu! .Mu-u! Nu mai pricepeau bietele raţe nimic. . ”ham” şi ”mu”? Le-a privit vulpea. Şi vulpea înghiţi prima raţă cu pene cu tot! .. S-au dus la vulpe.. spuse ea morfolind. le spuse vulpea..Eu sunt mai gustoasă.Da? Nu vreau să o nedreptăţesc pe niciuna dintre voi. s-a lins pe bot şi. vrei să ne spui tu care-i cea mai frunoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” .Câinele le-a privit şi le-a răspuns: .Ba eu! . Doar aţi venit la mine. nu-i mare lucru! Totul e să fii gustoasă. nimic de spus.. le-a spus: .Dragă boule.

plângea cu lacrimi de crocodil. aşa-i că eu am fost cea mai gustoasă? Vulpea o înghiţi cât te-ai şterge la ochi . a şaptea raţă a început să strige: . plângea cu lacrimi de crocodil Căprioara.Cum să nu plâng. Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic. Ce puşcă? Mă doare inima. De ce plângi? Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere: . un nelegiuit. cât de rău îmi pare! Vai.. raţelor. a şasea şi a şaptea... Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit. care nu-l avea la inimă pe crocodil. cu puşcă şi raniţă.Vai. încercă să-l mângâie: .. plângea crocodilul. cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos. .Spune.Dragă crocodilule.. sunt nemângâiat! . spune. a cincea . Nu pricepi nimic!.Ce-ai păţit. dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa.Da’ de unde! gemu crocodilul.Gustoase ca gustoase. A fel făcu şi cu a treia. cu tot? Căprioara... spuse ea.. dar proaste ştiu că aţi fost toate şapte. ... râse bucuroasă: . crocodilule? întrebă o căprioară. inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit.Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej. a patra. aşa-i? ...Şi înghiţi şi a doua raţă. dacă-i văzu durerea. N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi! Şi plângea. cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator. Dar chiar în botul vulpii. care se ţinuse departe. care cunoştea toate pădurile sălbatice. Povestea crocodilului care plange Vladimir Colin Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea. se apropie de crocodil. se linse pe bot şi grăi apoi: . Văd că-ţi pare rău. toate cotloanele pământului. vai. vai.

bine a făcut! . care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase. ca tine. da! Am să pasc iarbă.Proasto! mârâi el apoi. Căprioara se apropie de crocodil. Numai că. Căprioara se apropie..Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil! Şi a aflat toată pădurea. deşi nu ţi-a făcut nimic. Un papagal. i-a povestit cele întâmplate.. şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului.. acrişoare sau amare. . Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori.Nu... spuse din nou crocodilul. aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha.Dragul meu! şopti înduioşată căprioara. clătină din cap şi strigă: .Da....Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă. . şi. dar bine am mai mâncat azi.Bietul explorator! grăi ea. . Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei..Rău! Rău! strigă crocodilul.. Dar vino mai aproape. .Nu! Nu! strigă crocodilul. Arată-mi ierburile dulci.. se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot.Ce e? . iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată.. care a venit plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi. Nu crezi? Căprioara râse şi-l linişti pe dată: . Uite. . Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară. nu vreau amare! strigă crocodilul. că nu te aud prea bine. nu. L-ai înghiţit. Auzi. . nu-i aşa? ... Ard de dorinţa de a paşte mai degrabă.. tot plângând.. pe cuvântul meu. cele mai dulci cu putinţă. iarbă dulce.Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare. Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă..

Măria ta. iar nevoiaşii câte o clipă… Apoi. avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe. ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă! Dacă au văzut aşa. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani. îmbătrânind. care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat. Dacă venea însă o văduvă. Meşterul dădu din cap. de atunci. meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. Avea însă un pitic într-un sertar. abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat. vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limbă de aur. Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. împăratul îi spunea: .Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. plimbându-se printr-o pădure de la marginea oraşului. Nu merge bine. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare. Într-o zi. nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară. Pe vremea aceea. făcând tic – tac. care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucăţică de pâine.Ei. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc ţăranii.Meştere. Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi. tic – tac… Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. construi un pitic de fier. Repară ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină. ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter. în fiecare ceas locuia un pitic. piticii . Măria – ta! L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel. din nou vorbiră boierii câte o oră. clipa ţinea. ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă. doar o veni păgubitul după el. . Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …) Pentru a ieşi din impas.Povestea ceasului cu inima Vladimir Colin Trăia odată un ceasornicar bătrân. s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat. (…) Ajuns acasă. fără să apuce să deschidă gura. doar. fără inimă. care dorind să fie pe placul împăratului. văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. . Îl duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea.

om cu scaun la cap.. — Oare cealălaltă n-o fi având apă mai bună ? întrebă prostul cu scaun la cap. iar.dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii. Prostul cuminte căzu pe gânduri. — Phiii! Tare bună. atunci din care să bem? — He-he. băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart.) Desteptaciunea prostilor Vladimir Colin Doi proşti s-au întâlnit cândva la cruce de drumuri.din ceasornice se mutară. grăi: — Ştii că ai dreptate ? Păi. încuviinţă al doilea. una lângă alta. Şi. ca un făcut. te-nvăţ eu. râse cel cu scaun la cap. nişte apă. răspunse al doilea.. — Bună vreme. umplând lumea pân-n ziua de azi. om cu minte. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui. Am zis că a doua are apă mai bună? Iacă. în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi pitici de fier.. deşi soarele ardea.. dădură îndată peste două fântâni aşezate. purta două căciuli şi trei cojoace. Privi fântânile cu îndoială. cu două căciuli şi trei cojoace. rând pe rând. bem dintr-a doua! Dar prostul cuminte.cu pendule sau cu cuc.cu lanţ. şi izbindu-se cu palma peste frunte. pendule şi cuci. căzu parcă şi mai tare pe gânduri. lanţuri. Auzind fiecare vorbele celuilalt. — Mulţumesc dumitale. — Vezi ? Eu am să beau dintr-asta. — Bună ar fi acum. .. cine ştie de ce. spuse aşadar primul prost văzând că se întâlneşte cu unul care. oprindu-se lângă una dintre fântâni. spuse cel dintâi. că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. Bună de tot. dacă merseră ce merseră li se făcu sete. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care încotro. pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună. Celălalt se suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti.(…. spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace. sau arcuri.

— Nu mai plânge. să vezi comedie. şi gata. nasul i se opri într-un ochi de apă stătută. oameni buni!. Oftau şi cugetau. Ce ne facem? Şi amândoi uscându-se de sete. neputându-se hotărî din care să bea. răspunse el după o vreme.. plângând cu lacrimi cât bobul de strugure.. Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre fântâni. pare lesne de zis. Când colo. strigă deznădăjduit prostul cuminte. Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână... tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap. — Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi.. Dar. izbucnind în hohote de plâns. vorbi încurcat al doilea prost. — Frate-meu. măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace. auzi ?.. Una nu le-ajungea ? Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe : — Ajutor! Săriţi. Ce păcat că nu suntem mai proşti. când la alta. — Numai ca să ne răpună cu zile au săpat. Şi două. două fântâni taman aici. Mă tem c-am şi murit de-a binelea .. cum se aflau departe de sat nimeni nu-1 auzi. care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare. rosti atunci cel dinţâi. Murim de sete! Dar.— Aşa-i.. Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte. Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizînd ochii îşi propti capul în ţărână.. spuse al doilea prost. — Hai. rosti atunci înviorat prostul cuminte. a? Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare. mare şi n-o închise decât după ce strigă: — Vai de mine! Şi ce-i de făcut? — Iaca. bău toată apa aia verzuie. cursă din găleata cine ştie cui..Dar cum să bem aşa. ca proştii! Nu-i ruşine ? — Drept! Aşa-i. rămaseră să cugete. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase! . Am bea şi noi ca proştii. Ca proştii nu putem bea. tot nu mă pricep ce să spun. să mergem. lipăind încetişor. te miri ce ticăloşi. că-mi sfâşii inima. să nu-l simtă tovarăşul. dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună. frate-miu. — Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap.

încântaţi că nu băuseră ca proştii. Cel ce nu i-a întâlnit Rog să-mi scrie negreşit. .— Că bine zici. răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. Lasă-le naibii de fântâni. trei cojoace şi un scaun cu fundul spart.. Şi.. frăţioare. cei doi înţelepţi îşi urmară drumul cărând două căciuli.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->