COCOŞELUL NEGRU ÎN CIOC CU CREASTA DE FOC (cocoșelul cu creasta de aur)

38. Кот, петух и лиса

Cat, rooster and fox
Copii, darurile străinilor sunt otrăvite!

Trăiau odată un motan, un sturz şi un cocoşel negru în cioc, cu creasta de foc. Căsuţa în
care sălăşluiau ei se afla în mijlocul pădurii. Uneori, când motanul şi sturzul se duceau în
pădure ca să taie lemne, cocoşelul rămânea singur acasă. Şi de fiecare dată, la plecare, cei doi
îi dădeau poruncă şi—ndrumare:
—Bagă de seamă că plecăm departe, în pădurea deasă. Tu să ai grijă de casă şi să nu te—arăţi
de cumva hâtra vulpe va veni încoa'! Capul de—l scoţi pe fereastră, te—nhată de creastă!
Într—o zi mirosi vulpea că motanul şi sturzul sunt plecaţi de—acasă. Veni fuguliţa, se piti
sub fereastra căsuţei şi începu a cânta cam aşa:

—Cocoşel negru în cioc

Cu creasta de foc,
Cu ochi de mărgele
Ca două stele,
De scoţi capul afară
Ţi—oi da bob de secară.

Iar cocoşelul hop! şi scoase capul pe fereastră. Vulpii atâta îi trebui: puse gheara pe el şi
fuga spre vizuina ei! Începu a striga atunci bietul cocoşel:

—Sări, motanule,
Şi tu, sturzule,
Că vulpea cea rea
Mă duce cu ea
Peste munţi şi stânci,
Peste ape—adânci,
Prin codri fără soare,
Ca să mă omoare
 Auzind strigarea, motanul şi sturzul porniră glonţ pe urmele vulpii şi îl scăpară pe cocoşel.
Peste câtăva vreme, cei doi se duseră din nou în pădure ca să taie lemne şi, lăsându—l pe
cocoşel acasă, la plecare îi dădură iar poruncă şi—ndrumare:

—Bagă de seamă, cocoşelule, capul să nu—l scoţi pe fereastră, că vom fi departe de căsuţa
noastră şi s—ar putea să nu—ţi auzim glasul.
Abia de plecară cei doi că vulpea, cât ai bate din palme, iar se ivi sub fereastra căsuţei şi
prinse a cânta tot aşa:

—Cocoşel negru în cioc

Cu creastă de foc,
Cu ochi de mărgele
Ca două stele,
De scoţi capul afară
Ţi—oi da bob de secară,

Dar cocoşelul nici nu vede, nici n—aude. Tace chitic. Atunci vulpea dă—i cu gura
altminteri:

—Fugeau nişte copii pe drum

Cu—o traistă subsuoară
Din traistă—n colb curgeau mereu
Tot boabe de secară.
Găinile au venit buluc
Şi—au prins să se îndoape,
Dar pe cocoş nici că—l lăsau
Să vină pe aproape...

Auzind una ca asta, cocoşelul scoase supărat capul afară:

—CO...CO...CO! Cum aşa, să nu—l lase?! Vulpea atâta aşteptă: mi—l înhaţă îndată şi fugi,
cumătra! Şi iar începe a striga bietul cocoşel cât îl ţineau puterile:

—Sări, motanule,
Şi tu sturzule,
Că vulpea cea rea
Mă duce cu ea
Peste munţi şi stânci,
Peste ape—adânci,
Prin codri fără soare,
Ca să mă omoare!...
 Auzind strigarea, motanul şi sturzul porniră numaidecât pe urmele vulpii. O ajung din
urmă şi sturzul cu ciocul îi scurmă cojocul, iar motanul cu gheara îi trage papara. Aşa i l—au
luat vulpii pe cocoşel.

Şi iarăşi, peste o lună sau peste o zi (că n—avem de unde şti!), s—au socotit motanul şi
sturzul să se ducă în pădure ca să taie lemne. La plecare îl dăscăliră ca de obicei pe cocoşel:
—Să n—asculţi de cumătra vicleană şi să nu scoţi capul pe fereastră, că acum mergem până
hăt, într—o poiană, şi anevoie îţi vom auzi glasul.
Şi plecară cei doi şi mai departe, în pădure, ca să taie lemne. Vulpea nu se lăsă aşteptată şi
veni sub fereastră îndată:

—Cocoşel negru în cioc

Cu creastă de foc,
Cu ochi de mărgele
Ca două stele,
De scoţi capul afară
Ţi—oi da bob de secară.

Dar cocoşelul nici nu vede, nici n—aude. Tace chitic. Atunci vulpea dă—i din gură iar:

—Fugeau nişte copii pe drum

Cu—o traistă subsuoară,
Din traistă—n colb curgeau mereu
Tot boabe de secară.
Găinile—au venit buluc
Şi—au prins să se îndoape,
Dar pe cocoş nici că—l lăsau
Să vină pe aproape...

Dar cocoşelul parcă luase apă—n plisc — nici pâs! Atunci vulpea dă—i cu gura altminteri:

—Fugeau nişte ţărani pe drum

Cu—o traistă în spinare,
Din traistă—n colb curgeau mereu
Alune gălbioare.
Găinile—au venit buluc
Şi—au prins să se îndoape,
Dar pe cocoş nici că—l lăsau
Să vină pe aproape...

Auzind una ca asta, cocoşelul scoase supărat capul afară:

—Co...co...co! Cum aşa, să nu—l lase?!
Atâta aştepta vulpea: puse gheara pe el şi fugi, cumătră, peste munţi şi stânci, peste ape—
adânci, drept spre vizuina ei.

Degeaba strigă cocoşelul, până răguşi, că nimeni nu—l mai auzi. Când se—ntoarseră
motanul şi sturzul acasă, cocoşelul ia—l de unde nu—i!
Şi—au pornit cei doi degrabă prin pădure, tot mirosind urmele vulpii. Motanul fugea, iar
sturzul deasupra zbura, şi tot aşa au ajuns ei la vizuina cumetrei. Aici motanul pe loc îşi struni
cobza şi prinse a cânta cam aşa:

—Zdrâng, zdrâng, cobzişoară,

Strună subţirică,
Ia ieşi, vulpe—surioară,
Să nu—ţi fie frică.

Ascultă ce ascultă vulpea cântecul şi—şi spuse: „Ia să văd cine—mi cântă din cobză aşa de
frumos, cu glas duios".
Şi—şi scoase capul afară. Atâta aşteptau motanul şi sturzul: o luară pe cumătră ca din oală
şi dă—i chelfăneală!

Atâta o jumuliră şi—o năuciră, că abia de scăpă cumătră cu fuga.

 Apoi îl luară pe cocoşel, îl puseră—ntr—un paneraş şi o porniră iavaş—iavaş până la
căsuţa lor.
De—atunci trăiră fără grijă şi necaz, şi mai trăiesc poate şi azi.