Cum e lumea

de Veronica D. Niculescu

Dimineaţa devreme, când încă nu mișcă nimeni în toată grădina, un sunet infim trezește puiul
de urs. Dormea cu capul pe labe pe potecă, aproape de gard. A deschis ochii și a văzut făptașul:
un fluture roșcat care poposise pe un ciulin, dincolo de gratii, făcând tulpina uscată să trosnească.
Este un fluture neobișnuit de mare, cu aripi pestriţe, cum n ‐a mai văzut niciodată. Ursuleţul
întinde gâtul și adulmecă mireasma dulce a florii. Însă la fluture nu poate ajunge. Nu ‐i simte
atingerea delicată pe vârful nasului. Doar gratiile reci, cu vopseaua lor roasă.
De jur împrejur, liniște.
Puiul de urs lovește cu labele din faţă în roata de cauciuc atârnată de ‐o sfoară. Întins pe spate,
o privește cum se leagănă, icnește a plictiseală și se uită iarăși la fluture.
După un timp, apare îngrijitoarea cea grasă, împingând roaba pe cărările grădinii zoologice.
Le aruncă de mâncare maimuţelor, porcului spinos și păunilor. Face un pic de curăţenie prin
fiecare cușcă, vorbind cu animalele. Când ajunge la urși, pune sferturi de pâine neagră și mere în
toate jgheaburile de pe latura lungă a cuștii, vorbind întruna. Așa vorbește ea, îngrijitoarea cea
grasă. Despre vreme și despre durerile de oase care o supără acum, la capătul verii, când se simte
toamna în aer. Când vede că puiul de urs este treaz și se uită la ea, se îndreaptă de spate, își pune
mâinile în șold și îi zice:
— Ia uite, te‐ai trezit cu noaptea‐n cap, fetiţo. Păi, de ce? Ce griji ai tu, să nu poţi dormi? Ia
spune‐mi! Vezi că nu spui? Tu n‐ai nicio grijă, de‐asta taci. Păi, cum să ai, dacă ești doar un
copil?
Îngrijitoarea se apleacă peste roabă, ia de acolo o pară zemoasă și i‐o întinde ursuleţului.
— Doar un copil, asta ești mătăluţă. Ia la mama! Știu, ușor nu ţi ‐o fi nici ţie... Cine știe ce
viaţă te așteaptă. Când mă uit la maică ‐ta, mă ia cu fiori. E aici de atâţia ani. Eu o știu de când
era ca tine, așa. Și‐naintea ei a fost maică‐sa. Ei, bunică ‐ta era un urs sălbatic rău. Prost a sfârșit ‐
o ea, Bruna. Știu, știu... Ia și mănâncă, fetiţo, zice îngrijitoarea.
Apoi ursuleţul rămâne singur din nou. Și ce singur se simte în fiecare dimineaţă ca asta, când
mama și ceilalţi doi pui dorm duși, cuibăriţi în grota din celălalt capăt al cuștii...
După ce termină para, își amintește de fluturele cel mare. Se ridică pe labele din spate,
întinde gâtul încolo și‐ncoace, căutând să‐l mai vadă. Însă fluturele a sorbit tot ce era de sorbit
din floarea mov a ciulinului și a plecat mai departe.
„Departe“, își zice puiul de urs.
Fiindcă, deși s‐a născut aici, știe că există o lume întreagă dincolo de cușca asta. De acolo, de
departe, vin sunete și mirosuri, nu doar sunetele de pe lacul din preajmă, unde se plimbă
vizitatorii cu barca duminica, și nu doar mirosurile de mici și de vată de zahăr din acele
duminici. E vorba de un departe mult mai tainic și mai plin de promisiuni, care există în fiecare
zi, nu doar în cele de sărbătoare. Acel departe pe care îl bănuiește orice fiinţă, mică sau mare, un
loc mai larg, mai cuprinzător decât cel locuit, locul pe care fiecare dintre noi îl simte pulsând
înăuntru, deși el, locul, se află în afară.
Și puiul oftează de se clatină tulpina uscată a ciulinului.
S‐a născut, ca toţi puii de urs, în ianuarie. Medicul veterinar a strigat încântat că este fetiţă.
Datorită gulerașului alb, pe care nu‐l au decât puţini urși bruni, i‐au pus numele Bianca.
Bianca are acum șapte luni, e mai mare decât câinii cu care vin oamenii în vizită la zoo, știe
să se urce în copacul din cușcă și are gheare lungi cât degetele unui copilaș. E înnebunită după
joacă. S‐ar juca toată ziua cu fraţii ei. Când însă ei dorm, ca acum, ea visează cu ochii deschiși și
se lasă fermecată de câte‐o nălucă venită de departe, de dincolo. Ca fluturele nemaiîntâlnit
vreodată.
Ursuleţul își suge o gheară și se gândește unde s‐o fi dus fluturele. Poate a rămas aici, după
colţul cuștii, unde aleea face o buclă ce separă casa urșilor de pădure. Lumea de aici, de lumea de
dincolo.
*
Ceea ce s‐a întâmplat în clipele următoare la Zoo Sibiu nu avea să fie deslușit prea curând,
deși lucrurile care par incredibile au adesea explicaţii dintre cele mai simple.
Limpede este un singur lucru acum, când ursuleţul Bianca gonește pe alee, pe urmele
fluturelui: e splendid în lumea de dincolo de gratii! Pe partea dreaptă este un lac lunguieţ, raţe
sălbatice se trezesc și foșnesc în desiș, iar în stânga e marginea pădurii. Șiruri de copaci își trimit
umbrele lungi până departe, ca pentru a‐și marca teritoriul. Valea dintre pădure și lac este ca o
palmă întinsă, oferind diamante: iarba este plină de rouă. Ursuleţul aleargă îmbătat de fericire,
scuturând din căpșorul rotund, împingând cât poate de tare în labe și spărgând valuri de aer cu
pieptul. Blăniţa îi saltă în spinare ca un cojoc cu un număr prea mare.
Când lacul se termină, se termină și pădurea. Acum, în luminișul tăiat de poteca pietruită ce
face legătura între grădina zoologică și oraș, ursuleţul înaintează nestingherit. Nicăieri, niciun
om. Bianca aleargă, aleargă, înnebunită de întinderea nesfârșită pe care a bănuit ‐o în unele zile,
pe care a visat‐o în unele nopţi, dar pe care nu și‐a putut‐o închipui întocmai așa.
Acum a ieșit de pe alee.
Acum a intrat într‐un parc.
Acum s‐a ascuns după un tufiș, așteptând să treacă un alergător cu căști la urechi.
Acum aleargă printre tufe și copaci, strivind ierburi înalte și ude, făcând tumbe, oprindu ‐se ca
să adulmece ciuperci și să soarbă apa dimineţii adunată în scobiturile buturugilor groase.
Acum se odihnește într‐un petic de soare, sprijinită cu spatele de un ciot, cu labele din faţă
întinse pe lângă corp, cu ochii larg deschiși și cu respiraţia tăiată.
Iar acum pornește din nou înainte, unde vede cu ochii, pe lângă locul de joacă al copiilor, pe
lângă căruţa miniaturală unde un ponei blond este deja înhămat și ‐un bărbat mustăcios fumează
așezat pe o bancă, așteptându‐și clienţii, copilași pe care să ‐i plimbe de jur împrejurul Parcului
Sub Arini. Apoi pe malul șerpuit al pârâului Trinkbach, unde sunt mușuroaie de cârtiţă, până sub
un pod mititel. De aici până în orașul care se trezește mai este doar o azvârlitură de băţ.
*
Cam în același timp, într‐o cameră din centrul Sibiului suna telefonul. Mara Dumitrescu
tocmai se pregătea să plece de‐acasă.
— Vai, ce bine că te‐am prins. E un urs în oraș! a strigat mama fetei.
— În oraș? Cum să fie? Ce urs?
— Este! Au zis la televizor. E alarmă. Să nu ieși din casă! a turuit mama.
— Cum să nu ies, dacă trebuie să mă duc la serviciu? Și trebuie să trec mai întâi pe la
Pașapoarte. Iar exagerează la știri...
— Nu, Mara, nu te duci nicăieri. Dă drumul la televizor și‐o să vezi!
După ce‐a terminat conversaţia, Mara a ezitat două clipe. A aruncat o privire spre
telecomandă și una la ceas. Și a plecat imediat.
Trebuia să ajungă la bibliotecă la opt și jumătate, nu‐și permitea să întârzie, era angajată abia
de o lună. Iar la Pașapoarte, la opt. Of, mama o considera și acum tot o fetiţă, deși a terminat
facultatea în vara asta. O suna din Deva și dacă se anunţa un cutremur în București. Îi înţelegea
grijile, dar nici chiar așa. Acum, asta mai lipsea. Un urs! Ce urs? O fi un urs în Brașov și mama a
înţeles că e aici, la Sibiu.
La toate astea s‐a gândit Mara Dumitrescu, coborând din cămăruţa ei cu chirie și ieșind în
piaţeta pietruită din centrul vechi, unde era atât de liniște, încât se auzeau porumbeii gângurind
pe sub streșini.
Cândva, orașul acesta fusese pentru ea un teritoriu necunoscut. Se simţise aici ca o străină.
Acum însă îi știe fiecare cotlon. De la o vreme, își dorește foarte tare să plece. Să călătorească.
Să vadă și alte locuri, să cunoască și alte orașe, ba chiar alte ţări. De asta gonește așa către
Pașapoarte. E încântată că a fost invitată la un festival de poezie în Serbia. În septembrie, o să ‐și
citească poeziile pe o scenă de pe malul Dunării, în Belgrad. Mara nu a văzut Dunărea decât o
singură dată, și atunci doar din tren.
*
Când urcă de pe malul pârâului și pășește pe asfalt, Bianca intră în oraș.
E uluită de tot ce vede aici. De‐o parte și de alta sunt case, cu grădini și garduri înalte. Puiul
de urs se miră: oamenii trăiesc de bunăvoie în cuști? Și cum se face că, înaintând spre inima
orașului, nu se vede niciun om nicăieri? Pesemne că dorm în cotloanele lor. Dar iată că tremură o
perdea la o fereastră. Și încă una. Apoi apar și oamenii, rari, unul ici, altul dincolo.
Un paznic doarme pe o bancă, la intrarea într ‐un cămin studenţesc. Puiul de urs se apropie și ‐
i adulmecă ghetele, apoi pleacă tiptil mai departe.
O bătrână care mătură scările Tribunalului o vede cu coada ochiului, însă crede că este un
câine.
— Uuui, câtămai dulăul! Marș de‐aici! strigă ea.
În tot acest timp, „BREAKING NEWS: Un urs în libertate în centrul Sibiului!“. Uriaș, titlul
curge pe toate canalele de știri. Vestea, din ce în ce mai umflată, circulă iute. Perdelele tremură
tot mai des la ferestre. Ușile și porţile se încuie precaut, pe dinăuntru. Clic, clic. Și iarăși clic,
clic: pușca unui medic veterinar și a unui vânător, așteptând ivirea ursului în cătare.
*
Când intră în curtea Direcţiei Generale de Pașapoarte, visând la luminiţele de pe Dunăre,
Mara Dumitrescu simte în aer o vibraţie ciudată, chiar înainte să audă sau să vadă ceva.
Aude niște strigăte, dar înţelege târziu că se strigă la ea.
Vede niște oameni sus, la ferestre, dar nu înţelege ce vor de la ea.
— Ieși!
— Pleacă!
— Domnișoară, n‐auzi?! Du‐te de‐aici!
— Trântește‐te la pământ!
Sub bolta de la intrarea în curtea interioară, Mara încremenește privind la toţi oamenii ăștia.
Par să fie funcţionari, dar uite și niște jandarmi, poliţiști, uite și doi oameni cu pușca la umăr.
— Ce se întâmplă?... bâiguie fata.
Abia atunci, uitându‐se înainte, în locul către care sunt aţintite puștile, vede și ea.
În capătul curţii, lângă zidul galben cu tencuială scorojită, într ‐un ghiveci mare de lemn,
scăldat în lumina soarelui, este ursul. Ridicat între mușcatele curgătoare, pipăie cu labele din faţă
peretele, căutând să‐l escaladeze cumva și să dispară de ‐aici. Însă zidul este înalt și imposibil de
trecut. Ursuleţul pricepe și scâncește, privind peste umăr înapoi, în curtea pustie. Știe că este
înconjurat de oameni acum. I‐a văzut și i‐a auzit, sunt sus, de jur împrejur, strigă la el ca la o
arătare îngrozitoare:
— Ursul!
 — Uite‐l!
— Nu‐l pierdeţi din ochi! Să nu iasă viu de aici!
Însă acolo, la intrare, este încă pustiu. Un singur om, chiar sub boltă, o fată mărunţică pe care
poate c‐ar reuși s‐o păcălească, să treacă în goană pe lângă ea, să fugă pe unde ‐a venit, străduţă
cu străduţă înapoi, prin parc, pe lângă omul cu ponei, pe lângă buturugi și ciuperci, prin valea
presărată cu rouă, da, înapoi, pe urmele fluturelui, și înapoi prin ușiţa uitată deschisă de
îngrijitoarea cea bună, lângă roata de cauciuc, lângă fraţi, lângă mamă. Să fugă!
Clic, se aude. Clic, iarăși.
Fără să mai stea o clipă pe gânduri, Mara se repede spre urs chiar în clipa în care și ursul pare
că dă să fugă înspre ea.
— Foc! se aude un strigăt.
— Nu trageţi! strigă fata, cu o forţă pe care nu‐și închipuise c‐o are.
Din câteva salturi, a și ajuns lângă el. Se pune cu tot trupul ei subţirel în faţa animalului.
Ursul, care părea mai zdravăn când era ridicat pe labele din spate, s ‐a făcut mic acum, stă
ghemuit în spatele ei, mârâind și înfigându‐și ghearele în pământ.
O pală puternică de vânt străbate brusc curtea. Un pocnet și pietrele din pavaj se înroșesc
într‐o clipă.
— Nu, nu!... strigă Mara.
Dar nu, nu se poate să fi tras. S‐ar fi auzit mult mai puternic. S ‐or fi trântit niște ferestre, vreo
ușă. Și nu, pe pavaj nu e sânge. Vântul scutură mușcatele din ghiveci. Petale lângă petale se
aștern pe jos, în timp ce puștile tremură pe umărul celor care încă așteaptă.
— E doar un pui, le strigă fata, cu braţele deschise. Nu vedeţi? Pare mare, dar e numai un
pui!
Îi tremură mâinile când spune asta și, fără să‐și dea seama de ce, gândul îi zboară dintr ‐odată
la mama.
Urletele mulţimii se transformă în vorbe, apoi vorbele ‐n șoapte, șoaptele ‐n răsuflări de
ușurare:
— E‐un pui! se aude de ici și de colo.
— Da, domnule, e numai un pui.
— N‐o fi vrut decât să vadă și el cum e lumea...
Lumea se uită la ursuleţ. Ursuleţul privește fermecat petalele roșii ale mușcatelor, purtate de
vânt prin faţa ochilor săi înainte să se aștearnă pe jos. Seamănă atât de mult cu fluturele pe
urmele căruia a plecat de acasă!
 Platanos
de Doina Ruști
Am crezut inițial că făcea parte dintr-o familie sus-pusă, poate niște oameni distinși care se
trăgeau din prinți străvechi ori măcar din cine știe ce înalți funcționari, genul de indivizi care
călătoresc mult, locuiesc prin case mari, pline de cărți și de lucruri frumoase. Cei din familii
de-astea îți sar în ochi, nu pentru că ar fi îmbrăcați mai luxos, ci pentru felul îngăduitor în care-ți
vorbesc. Se uită la tine, zâmbind, gata să-ți intre în voie și, cu toate astea, te simți ca și cum ți s-a
făcut o favoare. El era un astfel de tip, luminat de acea clemență interioară, care te preface pe loc
într-o pisică prinsă de ploaie.
În dimineața de aprilie, mi-l amintesc, stătea înfipt lângă chioșc, destul de înalt pentru vârsta
lui, poate și din cauza sacoului, care-i ridica umerii.
— Ce faceți acolo, ne-a întrebat el, cu o voce încântătoare, nu cumva vorbiți despre Bila de
Aur?
Într-un prim moment n-a răspuns nimeni. Eram derutați. Înțeleseserăm la ce se referă, cu
toate că nimănui nu-i trecuse prin minte să-i spună așa. Dincolo de râu se vedea, într-adevăr, o
minge strălucitoare, era acolo de dinainte de venirea noastră, mare și tot atât de misterioasă cum
e Luna. Nu cred că cineva își pusese prea multe întrebări despre ea. Era acolo și gata. Totuși, în
dimineața cu pricina, remarcasem că acel glob își schimbase oarecum nuanța: acum bătea într-un
auriu-violet, ca și cum cineva ar fi suflat peste el o boare subțire, de liliac.
— Au vopsit-o ieri, ne-a lămurit el, cu aceeași voce jovială, ca și cum era de la sine înțeles că
toate mingile aurii pot fi vopsite.
O tăcere lungă și incomodă a crescut de la el până în creierul nostru. Și ce-am fi putut să
spunem, când până atunci singurul lucru vopsit pe care-l văzuserăm era chioșcul. Cati îl vopsea
periodic – fusese mov, apoi galben, iar de câteva săptămâni era alb.
Toți ochii stăteau pe noul venit, care mi se părea cea mai enigmatică ființă din câte văzusem,
iar Vio rămăsese, cum se zice, cu gura căscată de uluire. Dar și ceilalți, mai ales fetele, se uitau la
el cum nu mai priviseră pe nimeni, cu o admirație evidentă. Își dăduse seama, dar, în ciuda
avantajului, nu era îngâmfat. Cred și eu: când ești popular îți dă mâna s-o faci pe modestul!
Și avea și ceva, un fel de luminiță în ochi, care te făcea să-l iubești. Iar în momentul de
uimire, care ne încălzise pe toți, ne-a spus cum îl cheamă.
— Platanos!
În mod normal am fi râs, nu doar că suna caraghios, dar, ca să zic așa, ieșeau din cuvintele
sale un fel de pretenții, ceva țepos, ca o floare de plastic.
— Plātanos, a repetat el, cu accentul pe primul a!
Vocea îi suna acum mai prietenos, iar zâmbetele noastre s-au risipit.
— Este numele pe care mi l-am ales. Voi?
— Ce, noi? am mormăit eu.
— Ce nume v-ați luat?
Evident, nouă nu ne spusese nimeni că aveam dreptul să ne alegem un nume, doar nu veneam
din cine știe ce familii de șmecheri, ca el! De altfel, nici nu-mi mai aminteam cum arată ai mei.
Aveam patru ani când m-au luat de-acasă și, ca să fiu sincer, în momentul acesta am mai multe
amintiri despre Cati decât despre mama. Prin urmare, habar n-am cine mi-a ales numele. Un
singur lucru devenea cert: numele meu, care atâta vreme mi se păruse frumos, începea să sune
aiurea. Sisinel. Cum să mă prezint Sisinel, în fața unui tip care se recomandase Platanos?!
Continua să ne privească, încântat, de parcă el n-ar fi fost adus în tabără din aceleași motive
ca noi. Voiam să-l pun cu botul pe labe, într-un fel voiam să-i arăt cine sunt.
— De cât timp te-au dat afară ai tăi?
Nu era afectat, așa că am mai turnat niște motorină pe foc:
— Vreau să zic: unde ai stat până acum?
— Pe lângă Bila de Aur.
Acum chiar că ne captase atenția. Niciunul dintre noi nu ieșise din tabără. Eram aici de la
vârste mici și rareori se întâmplase să vedem pe altcineva în afară de îngrijitori și de Cati.
— Eram bine situat, s-a lăudat el, lângă o cafenea frecventată de lume bună. Vara e atât de
aglomerat, încât poți să simți în nas aburii cafelei, mirosul de scorțișoară ori parfumurile
femeilor. Pe timpul zilei se umple de elevi, care vin pentru înghețată și prăjituri.
Deși nu ne povestise mare lucru, în mintea noastră începuse să crească o prăjitură imensă, în
multe trepte, acoperită cu ciocolată și asaltată de elevi minusculi, zeci, sute de copii,
care escaladau treptele uriașei prăjituri.
— Iar seara, continuă el să povestească, cânta orchestra. Pe timp de vară abia apucam
să-nchid ochii, uneori mă prindea dimineața! Și n-aveți idee ce gălăgie nebună e în oraș: mașini,
sirene, scrâșnete și geamuri trântite. Însă pe mine cel mai tare mă enervau chicotelile de la ora 6,
când, timp de jumătate de oră, nu le auzeam decât pe tipele care lucrează la Bila de Aur.
— Ce e Bila asta? am îndrăznit eu.
— Un mall.
Probabil că pe fețele noastre se vedea cât suntem de idioți.
— N-ați fost niciodată în oraș?
Ar mai fi vrut să spună ceva, dar, în loc să continue, și-a mângâiat primul nasture al sacoului.
Cred că știa că, dacă a ajuns aici, n-o să mai vadă vreodată orașul. Ca și noi, și el se
născuse defect.
Platanos știa lucruri neobișnuite și câteva săptămâni l-am ascultat înghețați de uimire. Nu
îndrăzneam să-l întrerupem, iar noaptea, în loc să dormim, ne gândeam la ceea ce ne spusese.
Dacă am fi putut, am fi trecut râul chiar atunci, dar niciunul dintre noi nu-și putea părăsi locul.
Nici măcar Platanos, pe care Cati îl așezase lângă chioșc, considerându-l privilegiat ori în tot
cazul mai bun decât noi. Și eram de aceeași părere. Îmi doream să-l ascult, dacă s-ar fi putut ore
în șir, mai ales să-i pun acele întrebări pe care nu îndrăzneam să le pun altcuiva.
Într-o dimineață, Cati a venit încărcată de dulciuri. De obicei aveam mâncarea noastră, un
regim special, dar din când în când ne cumpăra ciocolată și mai ales niște prăjituri pufoase cu trei
straturi de cremă. Cati era veselă.

— Bucurați-vă, ne-a anunțat ea, cred că asta este ultima oară când mai pupați dulciuri. În
curând o să treceți în rândul adulților.
Nu știam ce înseamnă asta, dar glasul ei ne îndemna să ne bucurăm. Cati era o femeie fără
ascunzișuri, puteai să ai încredere în cuvintele ei. Avea și-o mutricică simpatică,
după standardele mele de atunci.
Ne-a pus în față cutiile, mișcându-se greu, lipăind cu papucii pe aleea care ne despărțea de
Platanos.
 Eram trei băieți și două fete, aliniați de-a lungul aleii care ne despărțea de Platanos, fiecare în
locul lui, pe care Cati ni-l alesese cu mult timp în urmă. Eu eram cel mai mic, iar Năsosu, din
cealaltă parte a șirului, era cel mai vârstnic – împlinise deja 14 ani.
Un timp s-a auzit doar zgomotul lingurițelor. Apoi am văzut cartonașul. Era de un
gri-alburiu, iar pe el se vedea ceva scris. Avuseserăm parte de un profesor care ne aducea uneori
cărți și filme, pe care le descărcam pe tableta de școală. Tot ce știam era de la el. Dar cartonul
rămas în urma lui Cati părea fără sens.
Vio s-a entuziasmat prima, era întotdeauna plină de optimism, dar era și cea mai stranie
dintre noi, din cauză că avea irisul ochilor foarte mic. Când o priveai prima oară, îți făcea
impresia că se holbează la tine, plus că era plină de teorii:
— Ar putea fi o scrisoare codată.
Năsosu credea că este un fel de parolă, pe care Cati o folosea ca să poată plăti pe la
magazine.
— Oh, nicidecum, a zis Platanos. E doar un orar. Toți cinci ne uitam la el, așteptând
explicațiile.
Toți cinci ne uitam la el, așteptând explicațiile.
— Zici așa, ca să te rupi în figuri!
Năsosu era supărat, se vedea clar că nu-l plăcea pe Platanos, care continuă să explice, ca și
cum Năsosu nici măcar n-ar fi existat.
— Probabil l-a luat din greșeală de la cofetărie. Luni, marți și joi e deschis între orele 7 și
22... Asta înseamnă.
Vorbea rar, foarte sigur pe el și întotdeauna gesticula discret cu o singură mână, ducând
uneori arătătorul la nas.
Năsosu a bufnit supărat, nu voia să-l aprobe, iar după obiceiul lui detestabil, a scuipat într-o
parte. Dar Platanos a insistat:
— Știu sigur că e un orar. Era un magazin la parterul mallului, o ciocolaterie, iar pe ușă
stătea agățat un orar exact cum e ăsta.
Mi-l imaginam, înalt, întinzând gâtul ca să vadă mai bine. Năsosu rânjea, iar câteva priviri își
arătau neîncrederea.
— Orar! a exclamat Vio. Cuvântul ăsta nici nu există! L-ai inventat tu!
— E scris în dicționar, completă Platanos. Ce? Nici de dicționar n-ați auzit? A fost o
perioadă, a zâmbit el, când m-au mutat în bibliotecă. Stăteam la intrare, lângă un card reader, și
spuneam: Bună ziua, vă rog să apropiați cardul! Când se umplea sala, cineva îmi aducea o
tabletă plină de cărți și putea să cadă tavanul pe mine, că nu mă mișcam. Citeam orice, dar mai
ales romane: Contele de Monte Cristo, Comoara din insulă, Singur pe lume, Mihail, câine de
circ și câte altele.
— Despre ce este vorba în ele? am îndrăznit eu.
Ochii lui Platanos străluceau. Era fericit că-l întrebasem.
— Ah! N-ai citit Singur pe lume? s-a mirat el. Mais ça, c’est inacceptable! E cea mai
frumoasă carte pe care am citit-o.
Rémi, așa îl cheamă pe personaj, nu mai are pe nimeni și rătăcește pe străzi cu o maimuță pe care
o cheamă Suflețel și cu un artist bătrân... E o carte despre prietenie extremă, despre bucuria
incomparabilă pe care o simte un om când altcineva se apropie de sufletul lui. Nu pot să-ți
povestesc, trebuie să citești neapărat!
*
 Prietenie extremă! Câteva nopți mi-am imaginat cum străbat și eu străzile, cum intru în
magazine, în biblioteci. Iar alături de mine, era mereu el, singurul lângă care mi-ar fi plăcut să
trăiesc până la capătul vieții. Mai mult, nu o mai puteam suporta pe Vio care pălăvrăgea mult,
Năsosu mi se părea necioplit, iar de ceilalți mă răcisem, deși multă vreme fuseseră singurii mei
prieteni.
Când Cati a trecut să ne vadă, am anunțat-o că am o dorință.
— Aș vrea, i-am spus eu, să mă mut din locul acesta.
Cati mă privea nedumerită, cu fața ei de gogoașă.
— Unde să te muți? s-a mirat ea, locul ăsta e cel mai bun pentru tine. Cred că-ți dai seama că
au fost luate toate măsurile ca să te simți bine.
Asta era culmea! Ea știa mai bine ca mine care-mi era locul! Mă cuprinsese
indignarea indignarea și probabil că mă roșisem până-n urechi. Totuși n-am îndrăznit să insist.
Mai mult chiar, am schimbat vorba:
— Ai putea să-mi aduci o carte?
— Bineînțeles. Ce carte vrei?
— Singur pe lume.
— Să nu-mi spui că te simți singur! Uite – o ai aici pe Vio și pe ceilalți. Toți
ați evoluat foarte bine. Ca să nu mai vorbim de priveliște! Ce frumos se vede orașul și cât de lin
curge râul!
Într-adevăr, nu mă puteam plânge. Îmi făcea bine să simt în nări curenții apei și căldurile
mâlului.
Câteva zile mai târziu mi-a adus cartea. Citeam și, pe măsură ce curgea subiectul, după ce-l
îndrăgisem pe Rémi și plânsesem odată cu el, l-am auzit pe Platanos:
— Ei? Cum ți se pare romanul?
— Suflețel mi se pare simpatic, am încercat eu.
— Asta-i tot ce-mi poți spune? Hai, prietene, poți mai mult!
Eram fâstâcit. Mă numise pe mine, care tremuram lângă Vio, înfiorată de răsuflările râului,
pe mine cel priponit în mocirlă, el, marele Platanos, mă numise prietenul lui.
Nu puteam să rămân indiferent, mi se părea nedemn să nu răspund cu aceeași monedă.
— Cati, i-am cerut eu supraveghetoarei noastre, vreau să mă mut lângă Platanos!
Femeia a făcut ochii mari, apoi a chicotit puțintel.
— Lângă Platanos! Ce vezi tu pe lângă Platanos, mă rog? Uită-te bine!
În jurul lui, în afară de buruieni, nu se vedea nimeni. Chioșcul, aleea, iar pe marginea ei, bine
înfipți în marginea râului, stăteam noi.
— Tocmai de aceea, că nu e nimeni, mută-mă lângă el!
Pe fața lui Cati se putea citi o totală dezaprobare. De fapt, toată lumea părea dezamăgită de
mine.
Doar nu vrei să ne părăsești, mi-a reproșat Vio, pentru neica-nimeni ăsta, de la oraș?! Nici
măcar nu-l cunoști!
— Nu e bine, a repetat Cati. Crede-mă: locul tău e aici!
— Dacă nu mă muți lângă el, am insistat eu, nu mai vreau să mănânc și nici să vorbesc!
Vio a țâțâit ușurel, iar Năsosu a scuipat într-o parte. Îmi părea rău de ei, dar în același timp
observasem că Platanos era flatat.
— Dacă vii aici, mi-a promis el, o să-ți țin de urât pe vreme de ploaie.
Nimic nu era mai greu, în condiția noastră, decât atunci când începeau ploile, toamna.
Muream de frig, dar Cati ne consola că abia astfel o să avem parte de o transformare rapidă.
 — Dacă-l muți pe el, atunci va trebui să mă muți și pe mine, a spus Năsosu.
Dar spre surprinderea mea, Platanos s-a opus vehement.
*
Câteva zile, Cati a uitat de mine, pentru că lui Vio i-au amorțit mâinile. Vorbea rar, iar pielea
ei prinsese o culoare de sfeclă. Știam că în curând avea să fie doar o plantă, înfiptă în mocirla de
lângă râu.
Toți eram speriați. Năsosu și-a amintit cum rămăsese „lipit“ de bancă. Așa începuse calvarul,
cu ani în urmă. Apoi cineva i-a convins pe ai lui să-l aducă în tabără. M-am gândit iarăși la câte
ploi trecuseră peste mine, de când stăteam înfipt lângă râu.
A doua zi i-am cerut lui Cati cu insistență să mă mute lângă Platanos. Nu era chiar ușor. Deja
aveam rădăcini, iar transformarea mea definitivă avea să se întâmple curând. Pe la gene îmi
apăruseră muguri, iar mâinile mi se mișcau greu.
— Dar să știi că nu te mai poți întoarce, m-a avertizat ea. Fiecare are dreptul la o singură
opțiune.
*
Mutarea mea s-a făcut cu multe precauții, iar în primele ore am pierdut legătura cu lumea.
Eram ca și mort.
Când mi-am revenit am constatat că mă aflam lângă Platanos, iar această fericire nu se
compara cu nimic. Foștii mei prieteni erau acum neînsemnați, capete răsărite în mâlul apei. Vio
aproape se transformase: din părți îi răsăriseră două frunze înguste. Ceva mai departe, Năsosu
intrase cu fața în mâl.
— Cum te simți? m-a întrebat Platanos, care acum mi se părea mai înalt.
Ore în șir l-am ascultat cu emoție, însă nu puteam să-l mai văd atât de bine ca înainte. Eram
prea aproape de el, mi se părea chiar mai înalt, deasupra lumii în care trăiam.
Și apoi a început transformarea. A mea și a lui. Din umerii lui Platanos creșteau crengi
groase, iar mie îmi mergea tot mai prost. În cele din urmă mi-au apărut frunze pe tot corpul, iar
privirea mi s-a încețoșat. Vocea, altădată catifelată, a lui Platanos, se făcuse o șoaptă. Ori poate
că auzul meu nu mai era la fel ca-nainte. Și pe urmă nu l-am mai auzit nici așa. El era acum
falnic și sus, iar eu aproape că mă uscasem. Poate Cati avusese dreptate, la umbra
pomilor falnici nu cresc decât buruieni.
*
Apoi a venit primăvara. Râul aducea aburi calzi, iar câțiva fluturi începuseră să zboare pe
lângă mine. Știam că în curând aveam să-nfloresc.
Într-o dimineață am auzit un glas nu departe de mine:
— N-arăți rău! Ești plin de flori albe!
Prin lumina cețoasă, zăream culorile dimprejur cu o plăcere imensă. Vocea, pe care n-o mai
auzisem demult, era a lui Vio, iar nu departe de mine se înșirau ceilalți, vechii mei prieteni. În
capătul rândului surâdea Năsosu – vorba vine că surâdea! Era doar o tufă bogată, care-și mișca
frunzele în mod delicat.
— Credeai c-o să te lăsăm singur? a spus el. La ce crezi tu că sunt buni prietenii?
 Vrem să vă dăruim câte o fereastră
de Matei Vișniec
(piesă într‐un act)
Personaje:
RADU 13 ani
DOINIŢA 13 ani
ELIZA 12 ani
Decor: Câteva cărţi agăţate cu fire invizibile de plafon. Câteva cadre de ferestre care
„plutesc“ și ele în aer, printre cărţi.
SCENA 1
Radu intră, citind. Eliza intră, scufundată și ea în lectură. Doiniţa intră cu o carte în mână și
cu una la subsuoară. Cei trei sunt atât de „prinși“ de ceea ce citesc, încât timp de câteva zeci de
secunde nici nu se văd unul pe altul.
Apoi se opresc brusc în faţa scenei și lasă cărţile din mână, care rămân „agăţate în aer“.
RADU (către spectatori) – Iată ce vă propun...
ELIZA (către spectatori) – Noi vă povestim tot...
DOINIŢA (către spectatori) – Și apoi voi ne spuneţi ce părere aveţi...
RADU (către spectatori) – Pentru că vrem să știm unde am greșit.
ELIZA (către Radu) – Radu...
RADU – Da?
ELIZA – Nu te grăbi. Că poate n‐am greșit deloc.
DOINIŢA – Așa e. Nu trebuie să‐i facem pe spectatorii noștri să creadă de la început că am făcut
cine știe ce prostie...
RADU (către cele două fete) – OK. (Către spectatori.) Deci să nu credeţi că am făcut vreo
boacănă, vreo prostie, vreo poznă sau...
ELIZA – Radu...
RADU – Da?
ELIZA (către Radu) – Nu te grăbi.
DOINIŢA (către Radu) – Hai să începem cu începutul.
RADU (către cele două fete) – OK. (Către spectatori.) Deci iată cum a început totul. Întrucât
începuse să plouă și întrucât ploaia ne‐a prins chiar în faţa bibliotecii...
ELIZA – În faţa noii biblioteci a orașului...
DOINIŢA – Să precizăm însă că noi ne întorceam toţi trei de la școală...
RADU – Da, pe la ora două și ceva...
ELIZA – Și, de fapt, aveam de gând să mergem în parc...
DOINIŢA – Deși eu v‐am propus întâi să mergem la cinema...
RADU – Staţi, staţi puţin... Că uite, spectatorii noștri nu mai înţeleg nimic. Deci, recapitulez
începutul. Vinerea trecută, când am ieșit de la școală, cum toţi trei locuim în același cartier, ne‐
am spus...
ELIZA (jucând momentul) – Ce‐ar fi să mergem să ne plimbăm puţin în parc?
DOINIŢA – Nu, nu, mai bine să mergem la cinema...
RADU – Ah, uite că începe să plouă...
ELIZA – Nu e grav, am eu o umbrelă.
Eliza scoate umbrela, o deschide. Toţi trei se înghesuie sub umbrelă.
DOINIŢA – Degeaba... Ciuciulete o să ne facă ploaia asta...
Radu iese de sub umbrelă și adoptă din nou atitudinea povestitorului.
RADU – Și atunci ne‐am dat seama că ne aflam în faţa unei uși impozante pe care scria
„Bibliotecă“.
ELIZA – Și rău am făcut că am intrat...
DOINIŢA – Am intrat din cauza ta, Radu.
RADU – A, nu... Eliza a zis „haideţi să intrăm să ne uităm la benzi desenate“...
ELIZA – Vă rog să nu daţi vina pe mine. Tu, Doiniţa, ai spus „haideţi să intrăm că poate au o
secţiune de muzică“...
DOINIŢA – Nu, nu... Radu a spus „ia te uită, haideţi să intrăm că poate au jocuri noi pe
computer“...
RADU – Gata, gata, gata... Haideţi să rezumăm. E foarte important să nu abuzăm de timpul
spectatorilor...
ELIZA (către spectatori) – Iertaţi‐ne. Este pentru prima dată când ne aflăm într ‐o astfel de
situaţie...
DOINIŢA – Și suntem cam stângaci...
ELIZA – Încercaţi să vă imaginaţi în locul nostru...
DOINIŢA – Vă spun că nu e ușor...
RADU – Deci, deci, deci... Haideţi să avansăm... Am intrat toţi trei în bibliotecă...
ELIZA – Și nu ne‐a venit să credem...
DOINIŢA – Pentru că peste tot erau numai cărţi...
RADU – Cărţi de sus până jos... Numai rafturi de cărţi.
ELIZA – Nu tu DVD‐uri, nu tu computere, nu tu fotolii ca să te tolănești în ele...
RADU – Și parcă nici nu avea ferestre.
ELIZA – Eu v‐am spus de cum am intrat că trebuia să ieșim repede de acolo... (Către spectatori.)
Ceva mi s‐a părut mie ciudat. Și le‐am spus „hai să o ștergem de aici că nu e nimic de făcut“...
RADU – Da, numai că Doiniţei i‐a plăcut plafonul...
DOINIŢA – Da, e drept că mi‐au plăcut plafoanele... Erau atât de înalte... Iar unele dintre ele
erau pictate. (Reconstituie scena.) Ia te uită... Ce caraghioși sunt... parcă ar fi niște îngerași...
RADU – Niște îngerași ghiduși...
ELIZA – O... ce caraghios... uite și un ţap...
DOINIȚA – Nu e ţap, e faun. Și uite și niște nimfe... Iar animalul acela este un inorog...
ELIZA – Ce este un inorog?
DOINIȚA – I se mai spune și licorn. În Evul Mediu era un simbol al purităţii...
Lumina scade, parcă intrăm într‐un vis, în spatele personajelor, la ferestre, apar niște chipuri
fantastice: un inorog, un faun, o nimfă și niște capete dolofane de îngerași ghiduși care scot
limba unii la alţii.
Acest moment de vis poate fi acompaniat cu muzică.
SCENA 2
Radu bate din palme și în felul acesta „gonește“ visul. Lumina se aprinde, muzica încetează,
personajele fantastice dispar.
RADU (către spectatori) – Aţi înţeles, Doiniţa este deșteapta clasei. Îi place istoria, îi plac caii
verzi pe pereţi, scrie și poezii... Și uneori visează cu ochii deschiși.
DOINIŢA – Radu!
RADU – Ce este?
DOINIȚA – Nu fi măgar!
RADU – Dar ce‐am făcut?
DOINIȚA – Atât îţi spun, nu fi măgar!
RADU – Dar n‐am spus nimic rău. (Către spectatori.) Am spus eu ceva urât?
ELIZA – Da, ai fost măgar!
RADU – Asta‐i bună! Când? Am martori... (Către spectatori.) Când am fost eu măgar?
DOINIȚA – Ce treabă ai tu că scriu eu poezii?
RADU – Păi, nu scrii?
DOINIȚA – Da, dar de ce trebuie să spui la toată lumea?
RADU – Păi... nu le scrii pentru ca să le citească toată lumea?
DOINIȚA – Nu, le scriu pentru mine.
RADU – Atunci, te rog să mă scuzi...
DOINIȚA – Nu te scuz, pentru că ai fost nepoliticos, măgar și intri cu bocancii unde nu trebuie...
ELIZA – Mai încearcă să‐ţi ceri scuze o dată, că poate te iartă...
RADU – Doiniţa, te rog să mă scuzi că am fost măgar, catâr cu bocanci, faun indiscret și gură-
spartă...
DOINIȚA – OK, te scuz.
Toţi trei se apropie de spectatori.
ELIZA – V‐am jucat această scenă ca să înţelegeţi mai bine cum de ne‐am rătăcit în bibliotecă.
DOINIȚA – În timp ce eu priveam plafoanele...
RADU – În timp ce Doiniţa mă făcea măgar...
ELIZA – În timp ce eu încercam să‐i împac...
DOINIȚA – Noi, de fapt, tot mergeam...
RADU – Dintr‐o încăpere în alta...
ELIZA – Una...
DOINIȚA – Două...
ELIZA – Trei...
DOINIŢA – Patru...
RADU – Douăsprezece...
ELIZA – Treisprezece...
DOINIŢA – Și toate erau la fel...
ELIZA – Adică plafoane înalte...
DOINIŢA – Cărţi până sub plafon...
RADU – Stop!
Cele două fete privesc spre Radu ca și cum s‐ar trezi dintr‐o hipnoză.
RADU – Gata, haideţi să ieșim că poate a stat ploaia.
ELIZA – O clipă, să ne facem totuși un selfie...
Cei trei se grupează pentru un selfie pe care îl face Eliza.
ELIZA – Ciudat...
DOINIŢA – Ce‐i?
ELIZA – Nu am semnal...
DOINIŢA – Nici eu...
RADU – Nici eu...
Cei trei se apropie din nou de spectatori și încep să „meargă“ pe loc.
ELIZA – Ne‐am îndreptat noi spre ieșire...
DOINIŢA – Sau mai bine spus în direcţia în care credeam noi că era ieșirea...
RADU – Numai că...
ELIZA – Parcă ne învârteam în cerc...
DOINIŢA – Treceam dintr‐o încăpere în alta...
RADU – Și toate parcă erau la fel...
ELIZA – Și am început să le numărăm...
DOINIŢA – Una...
ELIZA – Două...
DOINIŢA – Unsprezece...
ELIZA – Douăsprezece
DOINIŢA – Douăzeci și una...
ELIZA – Douăzeci și două...
Cei trei încep să „alerge“ pe loc.
ELIZA – Treizeci și una...
DOINIŢA – Treizeci și două...
ELIZA – Patruzeci și una...
DOINIŢA – Patruzeci și două...
RADU – Stop!
Cei trei se opresc, gâfâind.
RADU – Pe aici am mai trecut...
ELIZA – Ești sigur?
RADU – Absolut sigur.
ELIZA – De unde știi?
RADU – Faunul ăsta, pe plafon, l‐am mai văzut...
DOINIŢA – Să știţi că am intrat într‐un labirint.
ELIZA – Labirint, în orașul nostru?
DOINIŢA (strigând) – Hei, e cineva aici?
RADU – Mi s‐a părut mie ciudat de la început că nu era niciun portar, niciun bibliotecar...
ELIZA – Hei, ne aude cineva?
RADU – Ajutooooor!
ELIZA – Radu, nu te panica.
RADU – Nu mă panichez, doar că...
DOINIŢA – Nu‐i frumos să strigi „ajutor“ când ești într‐o bibliotecă.
RADU – Știu, numai că... Ajutoooor!
ELIZA – Hei, știe cineva pe unde este ieșirea?
DOINIŢA – Hei, unde este ieșirea, la dreapta sau la stânga?
SCENA 3
Lumina se aprinde în toată sala de spectacol, care devine, de fapt, „bibliotecă“.
Cei trei coboară în sală, trec printre spectatori și continuă să strige.
ELIZA – Hei, mă numesc Eliza, am 12 ani și m‐am rătăcit în bibliotecă. Mă aude cineva?
DOINIŢA – Hei, mă numesc Doiniţa, am 13 ani și m‐am rătăcit în bibliotecă. Mă aude cineva?
RADU – Hei, mă numesc Radu, am 13 ani și m‐am rătăcit în bibliotecă... Hei! Ajutaţi ‐mă să ies
și promit că nu mai pun niciodată piciorul aici...
ELIZA – După cum vedeţi, eram total blocaţi.
DOINIŢA – Total pierduţi.
RADU – Nicio încăpere nu avea ferestre.
ELIZA – Nu auzeam niciun zgomot exterior.
DOINIŢA – Mie uite‐așa începuse să‐mi bată inima...
ELIZA – Iar mie mi‐a venit să plâng.
DOINIŢA – Ba chiar ai plâns puţin.
ELIZA – Sigur că am plâns.
RADU – Iar eu înghiţeam în sec și aveam palmele transpirate, simţeam fiori reci și voiam să fac
și pipi, numai că mi‐era jenă din cauza fetelor.
ELIZA (către ceilalţi doi) – Suntem pierduţi...
DOINIŢA – Eliza, nu spune prostii. Nimeni nu se pierde într ‐o bibliotecă... (Către public.) Acela
a fost momentul când am avut o revelaţie. Când a spus Eliza „suntem pierduţi“. Nu știu de ce,
dar când Eliza a spus „suntem pierduţi“ mi‐a venit ideea aceasta simplă... elementară...
RADU – Uluitoare idee, într‐adevăr...
ELIZA – Doiniţa, ești o minunată prietenă... O minunată, inegalabilă prietenă...
RADU – Pare ciudat, dar așa e. Nouă nu ne‐a venit ideea... Nici mie și nici Elizei.
ELIZA – Nu, nouă nu ne‐a venit ideea, dar Doiniţa a spus...
SCENA 4
Cei trei urcă din nou pe scenă. Lumină doar pe feţele lor.
DOINIŢA (spre spectatori) – Ce‐ar fi să deschidem fiecare câte o carte?
RADU – Când Doiniţa a spus „ce‐ar fi să deschidem fiecare câte o carte“, parcă ni s ‐a aprins o
veioză în creier.
Muzică discretă. Niște beculeţe se pot aprinde în spatele ferestrelor.
ELIZA – Ne‐am apropiat de rafturi...
DOINIŢA – Pe rafturi erau etichete...
ELIZA – Cărţi de călătorie...
DOINIŢA – Romane... cu sutele...
RADU – Piese de teatru...
ELIZA – Cărţi de poezie...
DOINIŢA – Nuvele fantastice... cu miile...
RADU – Povești pentru copii... cu zecile de mii...
ELIZA – Cărţi de mitologie...
DOINIŢA – Cărţi despre extratereștri...
RADU – Totul, totul era acolo... milioane de cărţi...
ELIZA – Istoria marilor descoperiri geografice...
DOINIŢA – Oarecum instinctiv am luat atunci în mână o carte...
RADU – Am extras așa, din întâmplare, un roman... Pe copertă scria Insula misterioasă.
ELIZA – Iar eu m‐am trezit în mână cu o carte de poezie... Pe copertă scria Opere imperfecte...
DOINIŢA – Iar pe coperta cărţii mele scria Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele. Și
era o piesă de teatru.
RADU – Și vă rog să mă credeţi, s‐a întâmplat atunci ceva uluitor.
ELIZA – Toţi trei ne‐am deschis cărţile...
RADU – Am început să citim...
DOINIŢA – Și brusc ne‐am dat seama...
TOȚI TREI – Că biblioteca avea totuși ferestre... Ferestre pe care nu le văzuserăm până atunci...
 Fiecare se așază în cadrul unei ferestre.
DOINIŢA – Ferestre mari, care dădeau spre stradă, spre piaţa mare, spre parc, spre școală...
RADU – Spre gara centrală, spre propriile noastre locuinţe, spre birourile unde lucrează părinţii
noștri... Spre trecut și viitor.
ELIZA – Spre tot felul de munţi, de mări, de nori, de iubiri, de întrebări și de răspunsuri...
DOINIŢA – Și spre noi înșine...
RADU – Și nu ne‐am mai temut de nimic.
ELIZA – Ne‐am îndreptat, citind, spre ieșire...
Din nou, cei trei se apropie de public.
RADU – Acum înţelegeţi de ce ne aflăm în faţa voastră.
ELIZA – Cu cărţile astea în mână...
DOINIŢA – Vrem să vă dăruim...
RADU – Da, vrem să vă dăruim...
ELIZA – Pentru că sunteţi toţi niște inegalabili prieteni...
DOINIŢA – Vrem să vă dăruim câte o fereastră...
Cei trei pot să împartă fie cărţi, fie foi pe care sunt imprimate poeme sau bucăţi de proză.
Opţional: un cântec poate încheia reprezentaţia, iar versurile nu pot fi decât ale... Doiniţei.
Visele se nasc din cărţi,
Cărţile se nasc din vise,
Viaţa noastră e o carte
Cu ferestrele deschise.
Cine știe să citească
În cuvinte și în stele
Se va oglindi în lumi
Înţelepte și rebele.
Mai rapid decât săgeata,
Mai puternic decât vântul,
Mai solar decât lumina
Este numai el – cuvântul.
Cum cuvintele sunt vii,
Orice carte este vie
Și devine cel mai cosmic
Mijloc de călătorie.
Deschizând o carte nouă,
Crești o nouă dimineaţă
În grădina de cuvinte
Cu ferestrele spre viaţă.
Sfârșit
 Oracolul
de Mircea Cărtărescu
Eram în clasa a patra când IDR-ul a început să-mi iasă neobișnuit de mare. Deși era o injecţie,
nu prea ne era frică de ea, pentru că ne-o făceau în antebraţ, cu un acușor ridicol de mic, ce ne
vâra un strop de lichid sub piele. Ne înșiram în faţa ușii cabinetului medical, cu mâneca suflecată
și, când ajungeam înăuntru, ne uitam mai întâi cum le face la cei din faţă, ne băteam joc de fetele
și mai ales de băieţii fricoși și, când ne venea rândul, întindeam mâna și ne uitam în partea
cealaltă. Peste câteva zile veneau să vadă rezultatul. Atunci începea chinul meu.
Prima dată m-a luat prin surprindere. Nici nu mă mai gândisem la micul „vaccin”. Cel pe care
ţi-l făceau în picior era afurisit rău, a doua zi te durea groaznic și nici nu mai puteai să-ndoi
piciorul. Pe lângă el, IDR-ul era un fleac. Asistenta medicală a intrat în clasă și ne-a luat la rând.
Eu, deși cel mai mărunţel dintre băieţi, stăteam în ultima bancă, lângă un repetent de două ori cât
mine, Puică Ion, pe care, chipurile, trebuia să-l aduc pe calea cea bună. Puică ăsta era un tembel
ce nu s-a văzut. La o lecţie de citire cu faimoasa bătrânică ce alunecă iarna pe o pojghiţă de
gheaţă și copiii o ajută să se ridice, Puică citise „... și bă-trâ-nica a-lu-ne-că pe o ploș-niţă...”. Era
dezastru. El a văzut primul IDR-ul meu, la vreo două zile după ce ni-l făcuseră. Cu al lui mi l-am
comparat și eu și m-a apucat frica. La el, abia se cunoștea puţină roșeaţă în jurul înţepăturii. La
mine era ditamai pata cât o farfurioară, purpurie pe braţul meu subţire. „Bă tebecistule”, mi-a zis
Puică, „nu mai stau cu tine în bancă!”. Copiii s-au adunat în jurul meu și-au început să scandeze:
„Of-ti-co-sul! Of-ti-co-sul!” Cuvântul ăsta (cu care m-au zgândărit apoi câţiva ani la rând) m-a
mirat la început, fiindcă pentru mine ofticos era ăla care se supără la jocurile de cărţi sau la
fotbal: „Te oftici, bă, te oftici!”, striga câte unul.
Până să ajungă asistenta medicală la banca mea, copiii din clasă îmi trăgeau cu forţa deasupra
pupitrului braţul pe care voiam să mi-l ascund. Îmi amintesc că tremuram din toate încheieturile.
Toţi colegii râdeau și se strâmbau la mine. Asistenta mi-a luat braţul, mi-a măsurat pata cu o
riglă de plastic și a clătinat din cap. A vorbit puţin în șoaptă cu învăţătoarea. După aceea ne-a dat
pauză.
După o vreme mi-au repetat IDR-ul, numai mie, fără să știe colegii din clasă. Mi-a ieșit la fel.
Când am văzut iarăși pata crescând, m-am rușinat foarte tare. Eram ofticos și mă
păștea preventoriul, cum șoptise asistenta prea tare către Tovarășa, iar copiii auziseră și, cu voci
de desene animate, cotcodăceau după mine: „Preventooooriu! Preventooooriu!”...
În clasa noastră era o fată Petruţa, foarte bruneţică și-mbrăcată mereu în șorţul de uniformă cel
mai decolorat din clasă. Era foarte veselă, sprintenă ca o vrabie și n-avea niciun iubit, cu toate că
în clasa noastră aproape toţi aveau iubiţi și iubite, unii chiar mai multe. Ajunseseră chiar să joace
gajurile pe sărutate, suiţi pe câte o bancă, și unii nu se pupau numai așa, în aer, sau pe obraz...
Mie-mi plăcea de Lili, dar eram atât de sfios că, dacă doar se uita Lili la mine, o și luam la fugă
cât puteam. Iar de când cu IDR-ul, nici atât curaj cât înainte nu mai aveam...
Într-o zi, când m-am întors în clasă de la veceu, am găsit mulţi colegi adunaţi în jurul unei
bănci. Petruţa le făcea copiilor un oracol, adică le citea niște întrebări dintr-un caiet: dacă au
vreun iubit, din ce clasă e, dacă e înalt sau scund, blond sau brunet, dacă învaţă bine etc., și
pentru fiecare răspuns trăgea câte-o liniuţă în caiet. Apoi tăia liniuţele câte trei și ieșeau niște
cifre: 323, 132, 231 etc. După ele îţi spunea dacă cel la care te gândiseși te iubește sau nu, sau
doar îi placi, și mai erau și alte răspunsuri posibile. Toată lumea râdea și se distra. Petruţa tocmai
terminase cu ultimul și mai era timp din recreaţie, așa că picasem tocmai la timp. „Fă-i și lu’
Tebecistu’”, au început să strige, „că poate iubește și el vreo tebecistă de-a lui!”. N-am putut să
scap, m-au îmbrâncit peste fetele din bancă și așteptau acum ca Petruţa să-nceapă cu întrebările.
Dar ea mai întâi n-a vrut, a-nchis repede caietul și-a dat să-l bage în ghiozdan: „Nu mai, gata,
vine Tovarășa!” „Fă-i, fato, și lui, că nu vine!”, strigă Iosub de lângă ea și-i smulse și caietul, așa
că Petruţa trebui să-mi facă și mie oracolul.
Nu știu de ce, m-am gândit chiar la ea. Săraca, avea pielea atât de măslinie... Și părul, nu știu
cum, puţin unsuros... Și acasă nu stătea o clipă, făcea treabă, gătea, îngrijea de doi fraţi mai mici,
știam de la mama, care aflase la ședinţa cu părinţii. Cu toate astea, își făcea mereu temele, chiar
desena bujori și fluturași la colţurile paginii. Petruţa a-nceput să mă-ntrebe. Am dat toate
răspunsurile gândindu-mă la ea, dar uitându-mă-n altă parte, ca să nu înţeleagă nimeni la cine mă
gândeam. Și cum dădeam eu răspunsurile, deodată s-a-ntâmplat ceva. Am observat ceva la
Petruţa. Cred că doar faptul că nu mai era veselă. Nu știu ce-am simţit, de fapt, dar era ca și cum
ceilalţi din jur nu mai contau, de parc-aș fi rămas singur cu ea în sala pustie. Și de parcă ea se
prinsese la cine mă gândisem. După ce am dat toate răspunsurile, ea a tras liniuţele și oracolul a
ieșit: „Te iubește, dar o ascunde.” Toţi au început să râdă.
Ultima oră din ziua aceea, seara târziu, a fost ora de desen. Afară ningea de rupea. Se lăsase
întunericul. Fulgii păreau roz și, dacă te uitai mult la ei, ţi se părea că toată clasa zboară în sus,
spre cer. Petruţa stătea acum cu mine în bancă, pentru că la ora de desen puteam să ne așezăm cu
cine voiam noi, așa că toţi colegii și colegele se mutau cu iubitele și iubiţii lor. Și Petruţa a venit
deodată în banca mea. Am plecat în altă bancă, dar ea a venit iar lângă mine. Mi-era groaznic de
frică să nu creadă colegii că o iubesc! Până la urmă am lăsat-o. Ne pictam pe foi de bloc mic de
desen peisajele de iarnă cu case acoperite de zăpadă și oameni tot de zăpadă. Pictam tocmai
hornul încărcat de nea al casei și fumul care ieșea din el când, iarăși, s-a făcut un fel de liniște-n
jurul nostru. M-am uitat speriat la Petruţa, dar ea nu pictase absolut nimic, foaia ei era albă ca
zăpada. Cum de nu văzusem până atunci? Privea doar în jos, era de parcă ochii ei ar fi fost numai
gene. Și, când mă așteptam mai puţin, și-a lăsat încet degetele pătate de cerneală ale mâinii
stângi peste mâna mea. Am simţit că-mi bate deodată inima foarte tare, pentru că palma ei mi se
ridica pe braţ, împingându-mi încetișor mâneca hainei și a cămășii de uniformă! Încet-încet,
dezvăluită de degetele ei, groaznica mea pată roșie se ivea în văzul tuturor, creștea și se lăţea pe
măsură ce ea-mi dezvelea braţul tot mai sus, către cot. Și, nu știu cum, nu puteam să mă mișc, să
mi-l trag înapoi! Acum, pe mâna mea moale întinsă pe pupitrul jegos, pata cea roșie se vedea cu
totul, rotundă și fierbinte. Copiii ceilalţi erau acum un fel de mâzgălitură colorată, iar fulgii de
zăpadă se opriseră din căderea lor la ferestre și pâlpâiau nemișcaţi.
Și Petruţa, în liniștea clasei, și-a așezat ușor palma pe marea pată, mai ușor decât ar fi fost
atingerea unui fulg, și atunci pata mea a pălit cu încetul, contururile i s-au șters și culoarea a
dispărut în câteva minute. Doar înţepătura, ca un punctuleţ negru, mi-a mai rămas. Petruţa s-a
uitat din nou la mine, așa, serios și gata să plângă de parc-ar fi luat o notă proastă, după care a
fugit în altă bancă, iar eu am rămas năuc, frecându-mi braţul dezgolit.
A doua zi, asistenta a fost foarte mirată. M-au dus la spital și nu au mai găsit nici urmă de
microbi în sângele meu. Și părinţii mei au trebuit să umble foarte mult, fiindcă-mi făcuseră deja
formele să mă trimită în preventoriu. Acum trebuiau să mă-nscrie din nou la școală, o
complicaţie întreagă. Dar măcar se bucurau și ei că nu au un copil tebecist, fiindcă asta ar fi
însemnat încă și mai multă bătaie de cap.
De-atunci, IDR-ul nu mi-a mai ieșit niciodată mare, dar colegii mei mi-au zis, totuși, până-ntr-
a șaptea, tot Tebecistu’. Petruţa a mai stat la noi în clasă până la sfârșitul trimestrului, apoi
părinţii ei s-au mutat în alt cartier. Azi e vânzătoare la raionul de ceasuri al magazinului Cocor.
Trec uneori pe-acolo, nu prea des, o-ntreb câte ceva... Îmi răspunde profesional, aruncându-mi
doar câte-o scurtă privire. După treizeci de ani, e normal să nu mă mai recunoască.

Eu sunt Malala
de Malala Yousafzai și Patricia McCormick
(fragment)
Într-o zi, la începutul lui 2012, eram în Karachi, ca invitați ai GEO TV, iar o jurnalistă
pakistaneză care trăia în Alaska a venit să ne vadă; văzuse videoclipul din New York Times și
voia să mă cunoască. Voia și să-l întâlnească pe tata, să-i spună ceva.
Am văzut că avea ochii în lacrimi; apoi s-a dus cu tatăl meu la calculator. Păreau tulburați și
au închis în grabă pagina la care se uitau.
Puțin mai târziu, tatei i-a sunat telefonul. S-a dus să vorbească undeva unde nu putea fi auzit și
a revenit alb la față.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. E ceva ce nu-mi spui. Întotdeauna vorbise cu mine de la
egal la egal, dar acum îmi dădeam seama că încerca să decidă dacă să mă protejeze de acel lucru
sau să mi-l spună. A oftat din greu și mi-a arătat la ce se uitase pe calculator.
Mi-a căutat numele pe Google. „Malala Yousafzai”, spuneau talibanii, „ar trebui să fie
omorâtă”. Era acolo, negru pe alb. Eram amenințată cu moartea.
Cred că știusem că momentul acela putea veni; și acum, iată-l. Mi-am amintit de diminețile
din 2009, când s-a redeschis școala și trebuia să merg până acolo cu cărțile ascunse sub văl.
Eram atât de înfricoșată atunci! Dar mă schimbasem mult. Eram cu trei ani mai mare,
călătorisem și ținusem discursuri, câștigasem premii. Mă uitam la cineva care-mi cerea moartea –
o invitație pe care un terorist o făcea altuia: „Haide, împușc-o!” – și rămâneam cât se poate de
calmă. Era de parcă aș fi citit despre altcineva.
M-am uitat din nou la mesajul de pe ecran. Apoi am închis laptopul și nu am mai citit
niciodată cuvintele acelea. Se întâmplase ce era mai rău. Eram în vizorul talibanilor. Acum
trebuia să mă întorc să fac ceea ce eram menită să fac.
Eu eram calmă, dar dragul meu tată era în pragul plânsului.
— Ești bine, jani? mă întreba el.
— Aba, i-am spus, încercând să-l liniștesc, toată lumea știe că trebuie să murim cândva.
Nimeni nu poate opri moartea. Nu contează dacă vine de la un taliban sau de la cancer.
Nu era convins.
— Poate că ar trebui să oprim campania asta pentru o vreme. Poate că ar trebui să intrăm în
hibernare.
Tatăl meu paștun, mândru și neînfricat, era zguduit într-un fel cum nu-l mai văzusem. Și știam
de ce. Una era să fie el în vizorul talibanilor. Spunea mereu: „Lasă-i să mă omoare. O să mor
pentru lucrurile în care cred.”
 Dar nu-și închipuise niciodată că talibanii aveau să-și verse furia asupra unui copil. Asupra
mea.
Am privit chipul nefericit al tatei și am știut că avea să-mi respecte decizia, indiferent care ar
fi fost aceea. Dar nu aveam nicio decizie de luat. Asta era menirea mea. O forță extraordinară
venise să locuiască în mine, ceva mai mare și mai puternic decât mine, și mă făcuse neînfricată.
Acum era rândul meu să-i dau tatei o doză din curajul pe care el mi-l insuflase întotdeauna.
— Aba, i-am zis, tu mi-ai spus că, de vom crede în ceva mai mare decât viața noastră, atunci
vocile noastre se vor înmulți, chiar și după ce vom muri. Nu ne putem opri acum.
A înțeles, dar mi-a zis că trebuie să fim atenți ce spunem și cui.
În drum spre casă m-am întrebat ce m-aș face dacă un taliban ar veni să mă omoare. Ei bine,
mi-aș fi scos pantoful și l-aș fi aruncat în el.
Dar apoi m-am gândit: „Dacă arunci cu pantoful într-un taliban, nu mai e nicio diferență între
tine și el. Nu trebuie să-i tratezi pe alții cu cruzime. Trebuie să li te opui prin pace și prin dialog.”
„Malala”, mi-am zis, „spune-i ce e în inima ta. Că vrei educație. Pentru tine. Pentru toate
fetele. Pentru sora sau fata lui. Pentru el.”
Asta aveam de gând să fac. Apoi mi-am spus: „Acum poți să faci ce vrei.”
 Vizită...
de I.L. Caragiale
M-am dus de Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit
pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori.
N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte
elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am
găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am
început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii – d. Popescu tatăl este mare
agricultor –, despre criză ș.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la
plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei
femei cu petrecerile, mai ales când are copii.
— Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie
să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți dv. bărbații cât timp îi ia unei femei
educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație!
Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim
dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:
— Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!
— Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!
Apoi, cătră mine încet:
— Nu știi ce ștrengar se face... și deștept...
Dar vocea de dincolo adaogă:
— Coniță! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina!... Astâmpără-te, că te arzi!
— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!
— Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde!
— Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe
ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză
foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută...
— Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că dacă te-aprinzi, moare
mama? Vrei să moară mama?
— Dar – întrerup eu – pentru cine ați poruncit cafea, madam Popescu?
— Pentru dumneata.
— Da de ce vă mai supărați?
— Da ce supărare!
Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos.
El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese,
pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o
trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și,
legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi
spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea n-
aude nimica.
— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos când
sunt musafiri!
Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:
— Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.
— Maior! strigă mândrul militar.
— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă
numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.
Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gât toba, pe care o trântește cât
colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:
— Înainte! marș!
Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta,
jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o
clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca
o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un
țipăt de desperare.
— Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava!
Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic
înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă
din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică
lovitură de spadă.
— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul... Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-
mă, să-mi treacă și să te iert!
Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă
pregătesc să sorb din cafea...
— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează… și... dumnealui… mi se pare că-i
cam place.
Și zicând „dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul maior.
— A! zic eu, și dumnealui?
— Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs... ca un
om mare...
— A! asta nu e bine, domnule maior – zic eu –; tutunul este o otravă...
— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață...
— Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul...
Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru lingurițe; apoi iese cu cheseaua în vestibul.
— Unde te duci? întreabă mama.
— Viu acu! răspunde Ionel.
După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia
de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește,
ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama,
râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind țigareta mea,
militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo.
Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:
 — Scuipă-l, să nu mi-l deochi!
Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-
ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde tulbură grozav
liniștea ciucurilor de cristal.
— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară mama?
Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu
mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les
lèvres… mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe
pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață.
— Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ți-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe domnul!...
al’dată n-o să-ți mai aducă nicio jucărie!
Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:
— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!...
Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându- se la față ca de o adâncă groază. Apoi
dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:
— Ionel! mamă! ce ai?
Mă-ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată.
Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.
— Vai de mine! țipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul!
Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept.
— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!
Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.
— Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că
tutunul nu e lucru bun? Al’dată să nu mai fumezi!
Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și
am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce
maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul – ca să-mi toarne dulceață în șoșoni.
 Un păianjen care se crede Spiderman
de Adina Popescu
— Fugiți! Un păianjen URIAȘ în camera mea!
Am tresărit, tocmai ațipisem atârnat cu capul în jos de firul meu cel mai lung, de care sunt tare
mândru – mi-a luat aproape o săptămână să-l fac. Nu e foarte plăcut ca o voce ascuțită și
răzgâiată să-ți tulbure somnul de după-amiază. M-am cățărat cât am putut de repede pe unul
dintre firele mele. Abia dacă am avut timp să-l strâng și să-l pun cu grijă la păstrare, pentru că un
astfel de fir nu trebuie să se piardă, e păcat! Apoi mi-am lăsat de izbeliște bunătate de plasă,
țesută cu multă migală, și m-am ascuns în cartea mea preferată, Alice în Țara Minunilor, în locul
acela secret dintre copertă și prima pagină.
Am auzit pașii mamei tropăind pe scări.
— Unde e?
Uriaș?! Fetița asta cu siguranță exagerează, mi-am zis, cu amărăciune. Aș putea, la o adică, să
locuiesc într-un degetar ca într-un palat. Sunt atât de mic, încât de obicei nu mă observă nimeni.
Nici măcar musculițelor care mai intră pe geam nu le e frică de mine. Uriaș! Trebuie să recunosc
că am avut un sentiment de mândrie. Și m-am umflat în pene, mai ceva ca pasărea Dodo din
cartea în care mă pitisem.
— Uite, acolo! În colțul ăla, unde e raftul cu cărți! Mamă, îți jur că e foarte, foarte mare... și
foarte scârbos! s-a auzit din nou vocea Mariei. De data asta, era gata să izbucnească în plâns.
Scârbos? Mă rog, nu comentez.
— Nu văd niciun păianjen aici! a spus mama, împăciuitoare. Ți s-o fi părut.
— Ba da, este acolo! a insistat Maria. Pun pariu că s-a ascuns printre cărți. E șmecher. Caută-
l!
Mi-am dat seama imediat că, spre norocul meu, mama nu avea niciun chef să mă caute.
— Maria, dacă sunt păianjeni, tu ești singura vinovată. Te-am rugat de nu știu câte ori să-ți
faci curat în cameră. Ți-am explicat, la casă nu e ca la bloc, pot să mai apară păianjeni, gândaci,
chiar și șoareci, dacă nu faci curățenie. Eu n-am timp să le fac pe toate, a oftat mama.
Maria și părinții ei se mutaseră în urmă cu trei luni în casa în care am venit pe lume. Este o
casă veche, potrivită pentru o familie. Însă tatăl Mariei era mai mult plecat, lucra undeva în
străinătate, uneori fetița și mama vorbeau cu el pe Skype – ăsta e un program pe calculator care
apropie familiile aflate la distanță și pe care păianjenii nu-l au, pentru că pur și simplu n-au
calculatoare. Și, de obicei, n-au nici familie; eu, unul, nu-mi amintesc să fi avut vreuna. De
aceea, o invidiam pe Maria. Însă ea nu părea să-și dea seama că sunt avantaje în a o avea cel
puțin pe mamă prin preajmă, pentru că există cineva care să-ți facă ordine în cameră, să-ți alunge
fricile și tot soiul de monștri închipuiți (de pildă, pe mine) și, mai ales, ai cu cine să te cerți și
dup-aia să te împaci. Sau poate că fetița devenise atât de răsfățată pentru că îi era dor de tatăl ei.
— Promit să fac curat mâine... Dar găsește păianjenul ăla oribil! Te rooog! a implorat-o Maria
pe mama ei.
 Am simțit o zdruncinătură și am scos un pic capul din carte să văd ce se întâmplă. Mama
începuse să ia cărțile de pe raft, una câte una.
— Uită-te și tu cât praf s-a adunat aici! a răbufnit ea. Nici nu mă mir că ți-e plină camera de
păianjeni și de alte mizerii.
Mizerii? Aproape că m-am înecat de furie.
În primul rând, camera nu e plină de păianjeni. Sunt doar eu. Așa a fost dintotdeauna, chiar și
pe vremea când în camera de la etaj nu mai locuia nimeni în afară de mine. Ce vremuri! Puteam
să fac tot ce-mi poftea inima. Adică să atârn fire lungi din tavan, să mă dau huța și să sar de pe
unul pe altul, de ziceai că-s Spiderman. Nu mă deranja nimeni. Însă mă simțeam foarte singur.
Mi-aș fi dorit să fi avut măcar o soră care să mă aplaude când mă dădeam în spectacol. Apoi, au
venit Maria și părinții ei și nu m-am mai simțit atât de singur. Totuși, a trebuit să mă adaptez
situației, fiindcă nu-i ușor să trăiești la comun cu oamenii. Mă ascundeam prin colțuri și prin alte
locuri ferite, îmi țeseam pânza doar noaptea, iar odată a nimerit peste mine o șosetă murdară,
când Maria tocmai se întorsese de la ora de sport. Am fost înțelegător, pentru că școala începuse
de puțină vreme – Maria trecuse în clasa a VI-a. Camera era plină de cărți și de caiete, iar fata
devenise mai dezordonată decât înainte. Uneori, o urmăream din colțul meu cum scrie compuneri
pentru școală, le citea cu voce tare, ca să-și dea seama cum sună. Odată, după ce a venit în vizită
un coleg și au făcut împreună tema la mate (dar, de fapt, mai mult au ascultat muzică), s-a apucat
chiar să scrie o poezie pe care n-a citit-o cu voce tare, însă a tot șters și a mâzgălit la ea, oftând
melancolică, până când s-a enervat, a mototolit hârtia și a aruncat-o chiar în direcția mea. Nu m-a
nimerit, dar mi-a încurcat vreo trei fire din pânză și dup-aia m-am chinuit o zi întreagă să
desprind de pe ele cuvinte gen „iubire” și „amintire”. Așadar, de când s-a mutat fata asta în
camera mea, n-am mai avut o clipă de liniște. Totuși, am început să-i consider pe Maria, pe
mama ei și chiar pe tatăl ei, deși era mai mult plecat, familia mea.
În al doilea rând, un păianjen nu e o mizerie... e un păianjen... Și uite-o pe mamă cum golește
raftul de toate cărțile lui Roald Dahl, are în mână acum Marele Uriaș Prietenos, o lasă deoparte
și se întinde spre... hm... Alice în Țara Minunilor și spune cu duioșie:
— Ce dragă mi-a fost cartea astea când eram mică! Îmi citea bunica din ea...
— Te rog, n-o deschide, n-o deschide! Lasă cartea aia în pace! i-am strigat eu.
Însă mama nu m-a auzit și a deschis cartea. Maria, la rândul ei, a țipat de s-a cutremurat
întreaga casă, iar tencuiala de pe pereți a început să cadă:
— Păiajenul! Uite-l! OMOARĂ-L!
Nu mai e timp, trebuie s-o șterg cât mai repede. Alerg cu toate cele opt piciorușe ale mele prin
paginile cărții, sar de la un capitol la altul, de la o frază la alta, mă împiedic de câte un punct sau
de câte o virgulă, îmi trag sufletul la câte o ilustrație, îmi fac loc mai departe, printre Iepurele de
Martie și Pălărierul Nebun. Suflarea mamei atât de aproape spulberă un întreg pachet de cărți de
joc, o să mi se taie capul! Deodată, mă trezesc față în față cu Alice și o rog, o implor: „Dă-mi din
băutura ta fermecată, ca să cresc mare, mare... ca să mă fac un păianjen URIAȘ!” Poate doar așa
mama și fata o vor lua la fugă, iar eu voi scăpa cu viață.
— De păianjenul ăsta amărât te-ai speriat tu? râde mama, cu cartea deschisă în față. Uită-te și
tu cât e de mic... cât o gămălie de ac...
Oare băutura fermecată pe care mi-a dat-o Alice a avut efectul invers și m-am făcut atât de
mic, încât mai am un pic și o să dispar de tot? Sau totul se întâmplă doar în imaginația mea?
Mama deschide fereastra, afară e un soare blând de toamnă, o lumină de miere. Ea scutură
cartea, eu îmi scot la repezeală firul salvator, cel pe care îl pusesem la păstrare, și mă las pe el în
jos, spre o altă lume.
 — Du-te cu bine! aud vocea ei, în urma mea.
— Maria! strig eu. Uită-te la mine! Sunt Spiderman!
Și mă dau huța pe fir, ca un acrobat veritabil, frunze îngălbenite se desprind din copacul de
deasupra mea și cad lin pe lângă mine – e un decor grozav, mai ceva ca-n filme!
Însă Maria nici nu mă mai bagă în seamă. Ea nu va fi niciodată acea soră mai mică pe care mi-
o doream, care să mă aplaude și să mă admire, să-mi spună cât sunt de grozav. Va rămâne în casa
mare și veche împreună cu mama ei, se va întoarce și tatăl și vor trăi fericiți. Iar eu? Eu o voi
porni prin lume, poate îmi voi găsi la rândul meu o familie, doar a mea.

Popa Tanda
de Ioan Slavici
I
Ierte‐l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreț vestit [...]. Era dascăl în Butucani, bun sat
și mare, oameni cu stare și cu socoteală, pomeni și ospețe de bogat. Iară copii n ‐avea dascălul
Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat ‐o după Petrea Țapului, și pe Trandafir, părintele
Trandafir, popa din Sărăceni.
Pe părintele Trandafir să‐l țină Dumnezeu! Este om bun; a învățat multă carte și cântă mai
frumos decât chiar și răposatul tatăl său, Dumnezeu să ‐l ierte! și totdeauna vorbește drept și
cumpănit, ca și când ar citi din carte. Și harnic și grijitor om este părintele Trandafir. Adună din
multe și face din nimica ceva. Strânge, drege și culege, ca să aibă pentru sine și pentru alții.
Mult s‐a ostenit părintele Trandafir în tinerețea lui. Școlile cele mari nu se fac numai iac ‐așa,
mergând și venind. Omul sărac și mai are, și mai rabdă. Iară cu capul se lucrează mai greu decât
cu sapa și cu furca. Dar toate s‐au făcut și nici n ‐au rămas lucru zadarnic. Trandafirică a ajuns
popă în satul tătâne‐său, în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și cu socoteală, dar la
pomeni și la ospețe părintele Trandafir nu mergea bucuros.
Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l‐ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam
aspru la judecată: prea de‐a dreptul, prea verde ‐fățiș. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în
față, dacă i s‐a pus ceva pe inimă. [...] Un om ca el nici doi ani n ‐a putut să stea în Butucani.
Când una, când alta: o dată dă cu vorba în săteni, altă dată în protopop. [...] Cu mult, cu puțin,
părintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni – pentru buna înțelegere între credincioși.
Popă‐n Sărăceni? Cine știe ce vrea să zică popă‐n Sărăceni! Dar așa ‐i trebuie părintelui
Trandafir! Cine vrea să sară peste groapă arunce‐și mai nainte desagii peste ea. Părintele
Trandafir n‐avea însă decât o nevastă și doi copii: desagii îi erau deșerți. Pentru aceea îi era atât
de greu să sară din Butucani la Sărăceni.
*
Pe Valea‐Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat „Sărăceni“ pe o vale
„seacă“: mai rău nu poate să sune însămnarea unui loc.
[...] Primăvara, când se topește neaua în munți, Răpița se supără, varsă o parte din mânia ei în
cracul de pe Valea‐Seacă, și asta încetează de a mai fi „seacă“.
În câteva ceasuri, Sărăcenii sunt numai prea bogați de apă. Așa o pat aproape în fiecare an. Când
sămănăturile din vale par mai frumoase, Valea‐Seacă minte cu numele și spală tot ce ‐i pică în
cale. [...]
Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă... tot una câte una...
Gardurile sunt de prisos, fiindcă n‐au ce îngrădi; uliță este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn
la casă: fumul află cale și prin acoperiș. Nici muruiala pe pereții de lemn n‐are înțeles, fiindcă tot
cade cu vremea de pe dânșii. Câteva lemne clădite laolaltă, un acoperiș din paie amestecate cu
fân, un cuptor de imală cu prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru țapi bătuți în pământ, o
ușă făcută din trei scânduri înțepenite c‐un par cruciș și cu altul curmeziș... lucru scurt, lucru bun.
Cui nu‐i place să‐și facă altul mai pe plac.
În vârful satului, adecă la cel mai înălțat loc, este o alcătuială pe care sărăcenenii o numesc
„biserică“. Ce să fie asta? Este o grămadă de groși bătrâni, puși unii peste alții în chip de pereți.
[...]
Chiar de la început, părintele Trandafir a înțeles un lucru: cum că în Butucani era mai bine
decât în Sărăceni. Oamenii aveau câte ceva; iară de unde este poți lua. În Sărăceni însă toate
încuietorile erau de lemn. Și apoi părintele judeca: popa face treaba satului, iară satul să
îngrijească de traista popii. [...]
„Un lucru! își zise părintele mai în urmă. În satul sărac popa nici spice n ‐are de unde culege.
Câtă vreme vor fi sărăcenenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!“ Își puse dar de gând
ca să facă din poporenii săi oameni harnici. [...]
*
În cea dintâi duminecă, părintele Trandafir ține o predică înaintea oamenilor ce s ‐au adunat
în număr mare ca să vadă pe popa cel nou. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește
binele altora decât aceea când vede că este ascultat de către alții și că vorbele lui prind rădăcini.
[...]
[Părintele citește în acea zi evanghelia despre fiul risipitor și le dă sfaturi oamenilor din
Sărăceni, le arată cum pot lucra în fiecare anotimp pentru a ieși din sărăcie. Deși impresionați de
vorbele preotului, sătenii nu își schimbă obiceiurile; mai mult, ei încep să vină din ce în ce mai
rar pe la biserică.]
Dacă ar fi fost altfel de om, s‐ar fi oprit aci. Părintele Trandafir e însă ca și capra în grădina
cu curechi. Când îl scoți pe ușă, îți intră prin gard; când astupi gardul, dai că sare peste gard și îți
face mai multă pagubă, stricând și streașina gardului. Dar țină ‐l Dumnezeu! – e numai vorbă! –
tot bun om rămâne părintele Trandafir.
— Așteptați! grăi el. Dacă nu veniți voi la mine, mă duc eu la voi!
Și apoi porni popa la colindă. Cât e ziua de mare, gura lui nu se mai oprea. Unde prindea
oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. La câmp dai de popă; la deal dă popa de tine; mergi la vale, te
întâlnești cu popa; intri‐n pădure tot pe popa îl afli. Popa la biserică, popa la mort, popa la nuntă,
popa la vecin: trebuie să fugi din sat dacă voiești să scapi de popa. Și unde te prinde te omoară cu
sfatul.
Vrun an de zile a dus‐o părintele Trandafir cu sfatul. Oamenii ascultau bucuros; le plăcea să
stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau de sfaturi. Atâta însă, și mai departe tot povestea cea
veche: știau oamenii cum să facă, dar nu făceau. Părintele se cam necăjea. De la o vreme a fost
sfârșit cu sfaturile. Nu era om în sat asupra căruia să nu fi descărcat întreaga sa învățătură: nu
mai avea ce să spună.
„Ei! că nu e bine așa! grăi iarăși preotul. Nu merge cu sfatul. Să‐ncep cu ceva mai aspru.“
Se începu batjocura. Unde afla un om, părintele Trandafir începea a ‐l face de râs și a ‐și bate
joc de el în tot chipul. Trece pe lâng‐o casă, care nu e tocmai de ieri acoperită: „Măi! dar isteț om
mai ești tu! – grăiește către stăpân – prin vârful casei ai ferestre. Tare iubești lumina și sfântul
soare!“ [...]
Așa începe și o duce mai departe tot așa. A ajuns treaba într ‐atâta, încât oamenii cale de ‐o
poștă se feresc din drumul popei. A ajuns ca și ciuma. Dar mai rău decât toate este una: după
atâta tândălitură, oamenii i‐au pus numele „Popa Tanda“. Apoi Popa Tanda a și rămas. [...]
 Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte [...] Era lucru
minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc.
Ei! spună om cu suflet: să nu se supere părintele Trandafir? Ba să se mânie, greu să se mânie!
El s‐a și mâniat. A început să ocărască oamenii. Cum a purces la sfaturi, la batjocuri, așa
acum la ocări. Unde prindea omul, acolo‐l ocăra.
Dar acuma n‐a dus‐o departe. La început oamenii se lăsau ocărâți. Mai târziu, mai
răspundeau și ei câte ceva, așa, pe sub căciulă. În sfârșit însă, [...] începură și ei să ocărască pe
popa.
De aici înainte trebile se încâlciră. [...] Oamenii începură să spună popii vorba că nu se vor
lăsa de râs și de ocară, ci vor merge la episcopie și ‐l vor scoate din sat. [...] Așa a și mers;
poporenii s‐au pus în car. La protopop, și de acolo la episcopie. [...]
Părintele Trandafir astă dată n‐a avut noroc să tragă folos din răuvoitorii săi. Episcopul era un
suflet bun [...]. I s‐a făcut milă de bietul popă și i‐a dat dreptate, ocărând pe poporeni.
Adecă tot în Sărăceni a rămas Popa Tanda.
*
[...] Părintele Trandafir avea acum [...] o soție bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, o
casă numai hârb; prin pereți se furișa neaua, cuptorul afuma și acoperișul era tovarăș cu
vânturile, iar hambarele goale, punga deșartă și sufletul necăjit. [...]
II
Sfânta Scriptură ne învață că întocmai precum plugarul trăiește din rodul muncii sale, și
păstorul sufletesc, care slujește altarului, din slujba sa, de pe altar, să trăiască. Și părintele
Trandafir și într‐asta era credincios către sfânta învățătură; el totdeauna a lucrat numai pentru
povățuirea sufletească a poporenilor săi, așteptând ca aceștia, drept răsplată, să se îngrijească de
traiul lui zilnic. Nu însă întotdeauna lumea este întocmită după cum este scris și este poruncă
[...]. Din slujba sa părintele trăgea foarte puțin folos, atât cât nu era destul, adecă: patru bucăți de
pământ la țarină, birul de la poporeni și folosul de la cei născuți și cei morți. Toate la un loc –
nimic, fiindcă pe pământ nu răsare aproape nimic, birul nu este decât de nume, cei născuți se
botează de milă și celor morți li se face pomană de către popa.
[Părintele Trandafir cumpărase o casă pustie și dărăpănată din apropierea bisericii, dar nu
apucase să‐i aducă îmbunătățiri, fiind preocupat de soarta sărăcenenilor. Acum el decide să se
îngrijească de casa lui.]
În câteva zile toți patru pereții erau lipiți și muruiți. Acum părintele ședea mai bucuros afară
decât în casă, fiindcă din casă nu se vedea atât de bine muruiala casei; și era frumos lucru o casă
muruită în Sărăceni.
[...] În cealaltă sâmbătă acoperișul era cârpit și tivit pe vârf cu snopi de trestie, peste care erau
întinse doauă prăjini legate cu furci. Acum lucrul era chiar bun – și nu scump. Oamenii treceau
pe lângă casa popii, clătinau din cap și ziceau câteodată: „Popa e omul dracului!“ Iară popa
petrecea bucuros pe afară.
[Părintele Trandafir face gard și portiță, iar preoteasa se bucură când vede aceste schimbări.
Ea are ideea să sape straturi, pentru a semăna ceapă, morcovi, fasole, cartofi și varză. Curând,
familia preotului se bucură de roadele grădinii lor.]
Iară sătenii treceau pe lângă casa popii, priveau printre spini la straturile popii și ‐și ziceau și
astă dată: „Popa e omul dracului!“
— Auzi tu, preoteasă, grăi acum popa. Oare n‐ar fi bine să sămănăm păpușoi pe lângă gard și
împregiurul straturilor?
— Ba bine, zău așa! Mie‐mi place păpușoiul verde!
 — Și mie, mai ales copt pe jăratec!
Lucru nou! Popa se‐ncungiură cu păpușoi. Îi râdea inima când gândea cât se va face de
frumoasă treaba, când giur împregiur păpușoiul va crește și va acoperi spinii din gard, care
începeau a nu‐i mai plăcea părintelui. Dar tot vorba cea veche: un necaz naște pe celălalt. În
dosul casei era încă o bucată de loc, de vreo cinci ori mai mare decât aceea îngrădită. Asta nu
mai ieșea din mintea popii. Pentru ce să stea goală? Oare n ‐ar putea el pune păpușoi și în dosul
casei?
În țarinile de pe față oamenii arau și sămănau, în sat însă neatins era pământul, pentru că aici
era sat.
Marcul Florii Cucului, vecinul popii, avea un plug cam stricat... dar plug, iară Mitru Cătănaș,
vecinul lui Marcu, avea doi boi slabi și un cal spetit. Popa, Marcu, Mitru, boii și calul împreună
munciră o zi de dimineață până seara; locul fu arat și semănat cu păpușoi.
Popa de aci înainte sta mai bucuros în dosul casei. Era lucrul minunat și frumos – așa brazde
și printre brazde, pe ici și pe colea, câte un fir de păpușoi abia încolțit. Cu toate acestea, popa se
scărpina câteodată, ba foarte adeseori, după ureche. Părea că tot îi mai apasă ceva pe inimă. Era
lucru greu, de care nu cuteza a se prinde: pământurile din țarină. Până acum le ‐a fost dat în parte;
acum nu știa ce să facă cu ele. I‐ar fi plăcut ca să le lucreze însuși. Să ‐și vadă sămănăturile lui, să
meargă la ele cu preuteasa, apoi la toamnă... Era lucru foarte ademenitor!
S‐a făcut multă vorbă cu preuteasa asupra acestui lucru. Trebuiau cai, trăsură, plug, slugă,
grajd. O mulțime de lucruri trebuiau. Iară popa nu se prea pricepea la plugărie... Și totuși,
straturile erau verzi, păpușoiul încolțea. Popa își întări gândul; luă rămășița din zestrea preotesei,
care sta încă încuiată în ladă, și se apucă de muncă.
Plugul Marcului era bun pentru început. Un cal cumpără popa de la Mitru; alt cal se afla la un
om din Valea‐Răpiții; Stan Șchiopul avea un car cu trei roate.
Popa îl cumpără, fiindcă a câștigat o roată de la Mitru, ca adaos la calul spetit.
Cozonac clopotarul se prinse să fie slugă la popa, fiindcă casa lui era numai la o săritură de
aici. Popa bătu apoi patru stâlpi la capătul casei, doi mai înalți, doi mai scurți, alcătui trei pereți
de nuiele, făcu acoperiș de șovar, și grajdul fu gata.
În vremea asta, părintele Trandafir a îmbătrânit cu zece ani; dar întinerea când încărca
preuteasa și copiii în trăsură, da bici la cai și mergea ca să ‐și vadă holdele. .tab Sătenii îl vedeau,
clătinau din cap și iarăși ziceau: „Popa e omul dracului!“
[Părintele este nevoit să facă lese noi pentru căruță și, devenind meșter la împletitul nuielelor,
începe să vândă lese la târg și să aibă câștig.]
Ziua sfintelor Rusalii astă dată a fost zi bună. Preuteasa avea rochie nouă, cei trei mai
mărișori aveau păpucași din oraș, Măriuca cea mai micuță avea o pălărie de paie cu două flori
roșii, iară pereții erau albi chiar și pe dinafară, ferestrele erau întregi, casa era luminoasă. [...]
*
Vremile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva
ei.
III
Drumul de țară vine din oraș, trece pe lângă Valea ‐Seacă și merge mai departe pe la Valea ‐
Răpiții. Unde se întâlnesc drumurile, la împreunarea celor doauă văi, pe Răpița, este o moară,
lângă Răpița este o rugă, lângă rugă este o fântână, iar lângă fântână sunt opt paltini frumoși.
Locul acesta se zice: „La rugă la Sărăceni!“. De aici până la Sărăceni nu este decât cale de un
ceas. Cu toate aceste, de câte ori vine din oraș, sărăceneanul se oprește aci, adapă caii și mai stă
puțină vreme, așteptând ca să vie vrun drumeț care să întrebe: „Ce sat e acela unde se vede
biserica cea frumoasă cu pereți albi și cu turn sclipitor?“ Fiind întrebat astfel, el își netezește
mustățile și răspunde privind fălos spre acel loc: „Acolo sus pe Gropnița? Acela e satul nostru,
Sărăcenii. Dar clopotele să le auzi: ce clopote sunt în turnul acela!... S ‐aude cale de trei ceasuri!“
[...]

Tezeu și Minotaurul
de Florin Bican
Pentru a-l pedepsi pe Minos, regele insulei Creta, zeii au făcut-o pe soția sa, Pasifae, să se
îndrăgostească de un taur fermecat. Din iubirea lor s-a născut Minotaurul, o ființă
înspăimântătoare. Trupul său, mare, puternic și acoperit cu păr aspru și des, era de om. Dar pe
gâtul vânjos avea cap de taur, din care ieșeau două coarne groase și ascuțite la vârf, încovoiate
amenințător înainte. În ochii bulbucați ai monstrului scăpărau lumini roșietice. Coada lui
puternică șfichiuia aerul ca un bici și vai de nefericitul care nimerea în calea ei! Pădurile și
munții pe unde hălăduia Minotaurul se cutremurau de mugetele sale înfiorătoare.
— Ce mă fac acum? s-a îngrozit Minos. Pe lângă ocara adusă familiei mele, această lighioană
blestemată îmi terorizează supușii și îmi distruge regatul. Cum să scap de el? Voi cere sfatul
priceputului Dedal…
Dedal, renumit pentru iscusința lui, a fost chemat de îndată. Auzind despre ce este vorba, a
spus:
— Monstrul este puternic, dar, spre norocul nostru, capul de taur nu-l prea ajută. Voi construi
de aceea un labirint. După ce îl vei ademeni acolo, nu va mai reuși în veci să găsească drumul
spre ieșire.
— Ce e un labirint? s-a mirat Minos.
— E un păienjeniș de galerii amăgitoare. Seamănă toate între ele și te poftesc la fiecare pas să
le urmezi. Te conduc în cerc, până când nu mai știi dacă te duci sau vii, dacă mergi sau stai pe
loc.
După ce s-a construit labirintul și Minotaurul a fost închis acolo, regele Minos nu l-a lăsat să
piară de foame. În fiecare an, regele Atenei, Egeu, pe care Minos îl biruise în război, era obligat
să plătească tribut câte șapte băieți și șapte fete pentru a hrăni monstrul. Întreaga cetate a Atenei
era îndoliată.
Dar într-o zi, Tezeu, viteazul fiu al regelui atenian, a spus:
— Tată, nu putem privi nepăsători cum tiranul din Creta își hrănește monstrul cu floarea
tinerilor noștri.
— Crezi că eu nu sufăr, fiule? i-a răspuns Egeu îndurerat. Dar ce putem face? Dacă am refuza
să plătim tributul, Minos ar porni un nou război împotriva Atenei, iar pierderile noastre ar fi și
mai grele.
— Nu și dacă îi vin de hac Minotaurului!
 Oricât a încercat Egeu să-și înduplece fiul să renunțe, nu a reușit. Tezeu a plecat cu următoarea
corabie care ducea tinerii sortiți monstrului!
— Dacă vei fi în viață când se întoarce această corabie, l-a rugat tatăl său, nu uita să-i
înlocuiești pânza neagră cu una albă, pe care ți-am pregătit-o în cală. Până atunci te voi aștepta
aici, pe țărm.
— Așa voi face, tată, i-a promis Tezeu.
La sosirea în Creta, tinerii atenieni au fost întâmpinați de regele Minos și de familia lui. Fiica
regelui, Ariadna, a băgat de seamă imediat că între tinerii îngroziți care au coborât din corabia
ateniană era unul care nu părea să se teamă. Privea încrezător în jur, ba chiar zâmbea senin. Era
cel mai falnic dintre băieții atenieni și avea trăsăturile cele mai frumoase. Înainte să priceapă ce
se petrece cu ea, Ariadna s-a hotărât să-l salveze cu orice chip pe fermecătorul tânăr. Se
îndrăgostise de el fără să-și dea seama.
A reușit să rămână singură cu Tezeu și i-a oferit ajutorul, cerându-i în schimb ca, de va scăpa
cu bine, să se însoare cu ea și să o ia la Atena. Pentru a-l ajuta să-și găsească drumul în labirint,
Ariadna i-a dat lui Tezeu un ghem de sfoară, sfătuindu-l să-l deșire în urma lui, ca să poată găsi
drumul înapoi.
Când tinerii atenieni au intrat în labirint, Minotaurul flămând i-a găsit degrabă. Îndrăznețul
Tezeu l-a atacat fără să mai stea pe gânduri. Unii spun că Tezeu ar fi avut asupra lui o sabie, cu
care l-a străpuns pe monstru. Alții spun că sabia i-ar fi fost dată pe ascuns chiar de Ariadna, la
intrarea în labirint. Alții, că l-ar fi răpus pe monstru cu propriul lui corn, după ce a reușit să i-l
rupă. Iar alții că l-ar fi învins doar cu forța brațelor, sugrumându-l. Urmând firul Ariadnei, Tezeu
a ajuns din nou la ieșirea din labirint.
Pentru că nimeni nu se aștepta să scape, s-a strecurat afară nevăzut și a avut timp să dea găuri
în toate navele din flota Cretei, scufundându-le, ca să nu poată fi urmărit. A luat-o pe Ariadna și
au pornit spre Atena. Când au ajuns la o distanță sigură, au făcut un popas pe mica insulă Naxos.
Însă la plecare Tezeu a uitat s-o îmbarce și pe Ariadna, care adormise, epuizată, la umbra unui
copac. Trezindu-se singură și disperată, prințesa abandonată a invocat ajutorul zeilor. I-a răspuns
însuși Dionysos, zeul vinului și al fertilității, care s-a îndrăgostit de ea și a luat-o de soție.
Între timp, dumirindu-se că Ariadna lipsește, Tezeu a fost atât de tulburat, încât a uitat să
schimbe pânza neagră, cu care plecaseră în grabă din Creta. Văzând-o de pe țărm, Egeu a crezut
că și-a pierdut fiul și și-a pus capăt zilelor, aruncându-se în valurile zbuciumate. De atunci,
Marea Egee îi poartă numele.
Devenit regele Atenei, Tezeu a continuat să rătăcească prin lume, ca printr-un labirint fără
ziduri, săvârșind multe alte fapte de strălucită vitejie și cugetând la căile întortocheate ale acestei
lumi.
 Hronicul și cântecul vârstelor
de Lucian Blaga
(fragment)
Adevărații prieteni, rudele mai presus de sânge, erau trei: Vasile Bănățeanu, Roman al lui
Tudorel și Adam al Vicii. Eram născuți tuspatru în același an. Vârsta mea de la cinci la șapte ani
stă sub zodia de auroră a acestor prietenii. Dimineața, de-abia trezit, numai ce auzeam strigăte
din curte, din toate puterile: „Lúlu Pópii, Lúlu, Lúlu Pópii!” O mică pauză. Apoi: „Lulu”. Pe
urmă iarăși: „Lúlu Pópii! Lúlu Pópii!” Chemările se urmau cu modulații și variațiuni de accent
ce veneau de-a dreptul din dorul inimii. Fusese așa de lungă noaptea! O noapte întreagă nu ne-
am văzut! De multe ori îi lăsam într-adins să cheme cât mai mult și cât mai felurit, căci Mamii îi
făcea un deosebit haz acest cor ce varia între răcnete și cântece. Mă îmbrăcam și ieșeam. […]
Cam din același timp mă urmărește și amintirea unei zile când am pus la încercare cerul.
Umblând odată pe uliță cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot cu mine. Zenitul se
mișca din loc, ținându-se neîntrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul nouă, pe care mă
simțeam obligat să o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al inimii. Începeam să-
mi tălmăcesc viitorul pe linia de vis a acestei descoperiri, încât pentru nimic în lume nu m-aș fi
încumetat s-o împărtășesc și altora. În fiecare zi puneam zenitul la încercare, dacă se mai ține pe
urmele mele sau nu. Aș fi fost fără îndoială dezamăgit de moarte să fi aflat într-o zi că zenitul mă
trădează. Și continuam să țin taina sub trei lacăte și șapte peceți. Totuși, odată, în răgazul dintre
două jocuri, îi spun lui Adam al Vicii cât de ales este creștetul meu, sub tăria cerului.
Numaidecât Adam își ridică și el ochii – și o ia razna. Pe urmă se întoarce și-mi zice: „Și cu mine
vine cerul!” L-am privit cu un zâmbet de milă, cu îndoială apoi, și pe urmă cu nedumerire. Adam
își întărea cele spuse cu un „zău curat”, formula curentă a jurămintelor în sat. „Zău curat – nu
minți?”, îl mai întreb eu o dată, cu toate că știam că orice asemenea întrebare era de prisos. ,,Zău
curat că nu mint”, făcu încă o dată Adam, c-o hotărâre ce mă rușina. Formula era pentru noi
prea sacră, decât să mai fi putut sta la îndoială. Eram dezolat că nu mă dovedeam a fi singurul
ales, dar în aceeași clipă un alt gând mă îndruma către o nouă încercare. „Ascultă, Adam, îi zic,
tu s-o iei pe uliță în sus, eu o iau pe uliță în jos. Dacă cerul se ține de tine, cum zici, și vine și cu
mine, cum zic, atunci crapă și zărim ce-i acolo înăuntru. Poate că o să vedem chiar îngerii...” Și
Adam, înduplecat și el de logica mea, ce părea închegată și fără greș, o luă pe uliță în sus, iar eu
pe uliță în jos. După ce mântuirăm suta de pași, fără de a auzi niciun pocnet de grinzi cerești în
înalt, ne oprirăm. Tăria albastră nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarăși unul de celălalt. „Mergea
cerul cu tine?”, îl întreb. „Mergea”, zice Adam. „Și cu mine mergea, răspund eu, dar atunci de ce
nu crapă în două?”

Amintiri din copilărie

de Ion Creangă
(fragment)
Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp și pruncul, dezlipit
de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni
vremea să plec la Socola, după stăruința mamei. [...] Și Iașii, pe care nu‐i văzusem niciodată, nu
erau aproape de Neamț, ca Fălticenii. [...] Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de
două poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c‐o întindere de șase poște, lungi și
obositoare, de la Iași până la Neamț. Căci nu vă pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu‐i de la
Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin. [...]
Și, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moș Luca,
sărutăm noi mâna părinților, luându‐ne rămas‐bun cu ochii înecați în lacrimi și, după ce ne suim
în căruță, supărați și plânși, ca vai de noi, Luca Moșneagu, harabagiul nostru, dă bici cailor [...].
După un scurt popas, făcut la podul de la Timișești, de pe Moldova, pornim înainte spre
Moțca și suim încet‐încet codrul Pășcanilor. Apoi, din vârful acestui codru, mai
aruncăm, nemernicii de noi, câte‐o căutătură jalnică spre munții Neamțului: uriașii munți, cu
vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele și se revarsă pâraiele cu răpejune, șopotind
tainic, în mersul lor neîncetat, și ducând, poate, cu sine multe‐multe patimi și ahturi omenești, să
le înece‐n Dunărea măreață!
— Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborându‐ne la vale spre Pășcani; de‐acum și munții i‐am
pierdut din vedere, și înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme!
— Cum ne‐a fi scris de la Dumnezeu sfântul, zise Zaharia, cu glasul aproape stins, ș‐apoi
rămase dus pe gânduri tot drumul, până la Blăgești, peste Siret, unde ne‐a fost și masul în
noaptea aceea.
Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotar, puțin de nu era să rămânem chiori. De cu
seară și până după miezul nopții am stat numai într‐o fumăraie de baligi, ca la carantină, și tot ne‐
au coșit țânțarii.
 — Așa‐i viața câmpenească, zise moș Luca [...]. Cum treci Siretul, apa‐i rea și lemnele pe
sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țânțarii te chinuiesc amarnic. N‐aș trăi la câmp, Doamne
ferește!
Și așa, luându‐ne rămas‐bun de la gazdă, care era tot afară culcat, pe altă prispă, plecăm. Și
cum ieșim în șleah, părerea noastră de bine: întâlnim câțiva oameni, cu niște care cu draniță,
mergând spre Iași. Ne întovărășim cu dânșii, de frica lăieșilor din Ruginoasa, și hai‐hai, hai‐hai,
până‐n ziuă, iacătă‐ne în Târgul‐Frumos, unde‐am și înjunghiat câțiva harbuji într‐ales, de ne‐am
potolit, deocamdată, și foamea, și setea. Apoi, după ce s‐au hodinit caii, am pornit înainte, spre
Podu‐Leloaie; și de aici, tot înainte spre Iași, mai mult pe jos decât în căruță, căci zmeii lui moș
Luca se muiaseră de tot; și țăranii noștri, glumeți cum sunt ei, ne tot șfichiuiau [...].

TAKE, IANKE ȘI CADÂR

Comedie în trei acte
de Victor Ion Popa
PERSOANELE
CADÂR
IANKE
TAKE
ILIE
IONEL
ANA
SAFTA
Doi copii

ACTUL I
Vezi înaintea ochilor un șir de case ca și cum le-ai privi din stradă. Sunt acolo
trei prăvălii modeste, de târgușor provincial. Întâia este a lui Take, a doua este a lui Ianke și
cea din urmă și micuță de tot a lui Cadâr. Casa lui Take și a lui Ianke sunt construite absolut la
fel, numai că sunt cu totul altfel zugrăvite. De pildă, zidurile casei lui Take sunt roșii, iar tabla
de pe acoperiș albă, pe când casa lui Ianke are zidurile albastre și tabla de pe acoperiș roșie.
Firma lui Take, pe care-i scris doar: „La Take“, e neagră cu litere galbene, iar a lui Ianke e
galbenă cu litere negre. Căsuța micuță a lui Cadâr și firma lui au luat de la fiecare câte o
culoare. Așa de pildă, zidurile sunt roșii, tabla neagră, firma galbenă cu litere albe. Take și
Ianke țin mărfuri la fel, coloniale, un pic de fierărie și mărunțișuri de marchitănie. Numai
Cadâr are specialitatea nației lui: cafea, rahat și tot felul de dulciuri. E vreme de vară. Toate
cele trei prăvălii au perdele în față, cât ține micul trotuar provincial – firește și ele deosebit
colorate. E cald și zăpușeală. Ghicești apropierea serii – dar vipia nămezii s-a prelungit până
aici. Poate să fie ora cinci. Ulița e pustie și nu se aude decât foarte departe – undeva – cântecul
trist al unei flașnete. Toți trei negustorii, ușor și comod îmbrăcați de vară, dormitează pe scaune
înadins puse în față, fiecare la prăvălia lui.
SCENA 1
TAKE, IANKE și CADÂR

TAKE (somnoros și lehămețit de căldură, își șterge nădușeala, oftând): Ooof, cald e!

IANKE: Și ce-mi spui asta mie?

TAKE: Dar cui să i-o spui?

IANKE: Ce mă interesează pe mine că ți-i cald? Dacă-i cald, du-te în casă și te răcorește!
Ce? Eu pot să te răcoresc?

TAKE: Dar ce, te-am rugat eu să mă răcorești? Lasă-mă-n plata Domnului!

IANKE: Ei poftim! Acum eu nu-l las!

TAKE: Mă rog, ție nu ți-i lene să vorbești atâta?

IANKE: Și ce te privește pe tine dacă mi-i lene sau nu mi-i lene?

TAKE: Dacă ți-ar fi lene ai dormi. (Pauză; se aude caterinca.)

IANKE: Uuf! Mare căldură! Așa o căldură n-am avut toată vara!

TAKE: Și acum ce-mi spui mie asta?

IANKE: Dar ce, ție-ți spui?

TAKE: Atunci cu cine vorbești?

IANKE: Ce te privește pe tine cu cine vorbesc? Vorbeam cu Dumnezeu! (Iarăși pauză și

iarăși se aude caterinca, tare.)

TAKE: Ia te uită, pe căldura asta, lui îi arde de cântat...

IANKE: Ei și ce, parcă el cântă? Cântă mașina.

TAKE: Da, dar el dă din mână.

IANKE: Ce ești dobitoc? El dă din mână încet și mașina cântă tare. (Iar mică pauză. Cadâr
sforăie.) Nu sforăi că nu pot să dorm!
 TAKE: Nu sforăi eu, turcu sforăie.

IANKE: Spune-i să tacă.

TAKE: Nu pot, că-l trezesc.

IANKE: Da, dar el de ce mă trezește pe mine? Ei, Cadâr! Acuși îi dau în cap cu un calup de
săpun! Cadâr! Ce-ai luat-o așa turcește? Cadâr! Aista-i surd de tot când doarme. Du-te de-l
trezește!

TAKE: Nu mă mișc de-aici nici mort.

IANKE: Dar ce, crezi că eu mă mișc? Mai bine stric un calup de săpun. I-auzi, domnule, cum
sforăie! Aista nu mai este turc, aista-i curat harmasar persan! Cadâr! (Ia o bucată de săpun și
o zvârle în Cadâr. Cadâr, lovit, crapă un ochi, murmură ceva neînțeles, se răsucește puțin în
scaun, apoi se așază zdravăn și adoarme iar. Nu mai sforăie.)

IANKE: Ei, așa! Dai un ban, dar face! (Cadâr începe să sforăie iar.)

TAKE (râde): Mai zvârle un calup.

IANKE: Dar ce, crezi că eu am fabrică de săpun? Spune-i că i-a venit un mușteriu, că pe
mine nu mă crede.

TAKE: Fă-te repede că dormi, că vine baba Safta să cumpere ceva!

IANKE: Și ce-mi pasă mie? Ea nu cumpără de la ovrei. Fă-te tu că dormi. (Dar și el închide
ochii.)

[După plecarea babei Safta, Take și Ianke abordează subiectul zugrăvirii caselor, culoarea
urmând a fi aleasă de copiii lor mai mari, studenți la Academia Comercială din București. Ionel
sosește din spatele casei, de unde a urmărit trenul și își roagă tatăl, pe Take, să se îmbrace în
haine curate.]

SCENA 7
IANKE, IONEL, ANA

ANA (se oprește, zâmbind la Ionel, apoi la Ianke): Papa!

IANKE (înlemnit): Ce vorbești? Așa o surpriză... așa o surpriză... Ei, asta zău că se poate să-i
zici o surpriză... (Și-i așa de emoționat că nu poate să mai vorbească.)

ANA: Ei! Papa... și nu mă săruți?

IANKE: Să te sărut? Cum să te sărut! Mi-i și rușine să te sărut, așa prost îmbrăcat cum sunt...
Așa o cucoană ca tine... Mă duc să mă îmbrac... ca să am curaj...
ANA: Ei haide, lasă! Acu te iert! Te îmbraci după aceea... Hai, sărută-mă...

IANKE: Unde-i maică-ta să te vadă...

ANA (înduioșată): Papa!

IANKE (lui Ionel): Mă rog, sunt eu așa un dobitoc, ori e frumoasă de-al binelea?

IONEL: Îi frumoasă de-al binelea, nene Ianke.

ANA: Vai, Ionel! Înțeleg să-mi facă tata complimente, că nu m-a văzut de doi ani, dar tu...

IANKE: Ce vorbești? Ce complimente! Astea nu-s complimente... Ești așa de frumoasă – așa
de frumoasă... ești mai frumoasă decât era maică-ta când eram eu logodit cu ea...

ANA (înduioșată): Papa!

IANKE: Mai frumoasă! Și ea era așa de frumoasă că nu era alta mai frumoasă ca ea... Și-așa
un copil am eu?... O fată așa de frumoasă... Spune! Tu ești a mea? A mea? Chiar a mea? Un
ovrei bătrân și urât ca mine are o fată așa de frumoasă? Un biet negustor care vinde măsline –
într-o mahala, a făcut așa o frumusețe...așa o comoară?

ANA (înduioșată la culme): Papa! […]

IANKE: Ei, așa o bucurie face s-o împart și la alții... Hai, hai, să te vadă și păcătosul cela de
Take, și Cadâr...

IONEL: Tata vine imediat.

ANA: Și ce mai face moș Cadâr?

IANKE: Ce să facă, doarme! Ce grijă are el?

ANA: Tot nu s-a însurat?

IANKE: Așa un păcătos să se însoare? Dar să nu-i zici de asta nimic – că asta-i mare durere
la inima lui. (Ana s-a oprit în fața prăvăliei lui Cadâr și bate în geam.)

SCENA 8
IANKE, IONEL, ANA și CADÂR

CADÂR (iese în prag, o recunoaște, și uluit și duios): Frumooos estem! Ca un trandafir de

la Eyub frumos estem! Frumos! Ana-Aniki. Înapoi venit! Dai voie Cadâr sarutam. (O sărută
printre lacrimi.) Ana-Aniki!

ANA: Ana-Aniki a ta, moș Cadâr. I-a fost dor de tine... N-ai uitat-o, spune?
 CADÂR: Uitat? Ana-Aniki în inimă, în casă ținut, cum ținut Coran. Asta fată, Ianke bre – tu
făcut? Asta fată așa frumos? Halal bre! Asta soare în casa estem – asta soare la inima batrina
estem... numai Cadâr singur estem... (Și plânge.)

ANA: Moș Cadâr! Ai să mă faci să plâng.

CADÂR: Asta mâna lui Allah! Asta comoară de la Allah! Ana-Aniki... iubeștem puțin moș
Cadâr batrin... viața ridem puțin...

ANA: Dar te iubesc, moș Cadâr – te iubesc mult... Apoi de ce crezi că am venit eu aici? Hai?
Să-mi dai coșulețul meu cu bomboane... Unde-i coșulețul meu cu bomboane?

CADÂR: Bomboane de la inimă dam... de la Allah! Ana-Aniki... iubeștem puțin moș Cadâr,
suflet dam...

[Ana și Ionel își anunță tații că vor să se căsătorească. Aceștia se opun, înspăimântați
de consecințele unei căsătorii interetnice.]

SCENA 17
IANKE, TAKE

TAKE: Ce facem acum, măi frate? Nu da din umeri. Gândește-te bine și spune... Aici ni s-a
înfundat. Amândoi copiii nu știu de glumă. Sunt porniți să facă nebunii mari. Tinerețea nu se
mai gândește la nimic – ea știe de ofurile ei. Nu-i pasă nici de oameni, nici de întâmplări, nici
de Dumnezeu... știu că nu se poate, dar să amânăm, să căutăm... să vedem... Atât avem și noi
pe lumea asta... și-ar fi păcat – mare păcat, mă frate... poate mai mare păcat decât să…

(Și lasă vorba neterminată.)

[Cei doi tineri încearcă zadarnic să-i convingă pe Take și Ianke să se răzgândească.]

SCENA 21
ANA, IONEL, CADÂR

ANA: Ai auzit, moș Cadâr?

CADÂR: Sărac voi copii... rău oameni, rău viață...

ANA: Și acum ce facem noi? Spune-ne. Dumneata ai fost întotdeauna cu noi și ne-ai dat
sfaturi și ne-ai mângâiat. Spune-ne. E păcat dragostea noastră?

CADÂR: Unde dragoste este, Ana-Aniki, păcat nu este... Păcat este viața la om singur. Păcat
la Allah.

ANA: Dar ce-o să facem?

 CADÂR: Nu știe. Gândeștem. Cu dragoste la Ana-Aniki gândeștem, ca copil la el așa drag
este. Ana-Aniki, nu plângem – Ana-Aniki așteptam. Așteptam de la Allah semn bun. Nu
singur rămânem... Singur Cadâr rămas, păcat mare făcut. Și sărac Cadâr iubit odată fata
frumoasă, creștin fost tata de la el – și sărac Cadâr nu priceput la dragoste semn de la Allah
estem și el frică de fata creștin și lăsat și suferit și plâns mult avut... Și așa singur rămas. Și
acum Cadâr batrin și singur estem. Frig la inima fost, frig la casa fost... frig în casa rămas.
Ala tot degeaba! Asta păcat! Ana-Aniki asta păcat nu facem. Floare jos la vânt căzut, viața
zburam. Ala om fără iubire, copac uscat estem, floare uscat estem – frate Cadâr estem...

[Ianke motivează refuzul de a accepta căsătoria fiicei sale prin teama de gura lumii. Take
începe să cânte Ada-ida-vavălă, un trist cântec evreiesc.]

ACTUL II
Se petrece într-o seară, după aprinderea lămpilor. Vezi spatele caselor lui Ianke și Take – tot
așa de asemuitoare și pe aci ca și prin față. Ca un fel de prispă foarte largă și acoperită. Nu are
balustradă, ci numai stâlpi subțiri de lemn. Aci se mănâncă vara pesemne, căci de la început se
văd puse mesele. Pe stânga masa lui Ianke, în dreapta masa lui Take. Granița dintre cele două
case o formează un fel de geamlâc cu ușile deschise. Și scaunele și mesele și tacâmurile sunt la
fel, o simetrie perfectă. De la prispă până în față mai este puțin loc, atât cât să se vadă că aici
sunt straturi de flori și că cele două curți sunt despărțite printr-un gărduleț de șipci, înalt până
la jumătatea coapsei unui om. Dar imediat de lângă prispă e o portiță în gărduleț și portița e
deschisă. Cele două curți sunt mărginite spre dreapta de un fel de spate al magaziei de scânduri
din curtea alăturată și spre stânga de zidul întunecat al curții lui Cadâr. Au trecut numai câteva
zile de la întâmplările de mai înainte.
[Cadâr se oferă să îi ajute pe cei doi tineri cu bani. Ana și Ionel sunt impresionați de gestul
acestuia, dar suferă din cauza atitudinii lui Take și Ianke.]

SCENA 5
IONEL, ANA, IANKE, TAKE și cei DOI COPII MICI

ANA (s-a întors cu mâncarea): Gata masa, papa!

IANKE: Stai să vie și dobitocul cela de Take! (Strigă.) Take! (Toți stau la masă.)

TAKE (intră posomorât): Poftă mare, jidane. (Ianke citește ziarul.) Ei, n-auzi, mă frate?
Poftă mare!

IANKE: Acu aud! Mulțumesc! Asemenea!

TAKE: Dar de ce mai ești posomorât?

IANKE: Bată-te mama lui Dumnezeu, iar începi?

TAKE: Ei ho! Că nu m-am gândit la ce te gândești tu...

IANKE: Nu isprăvești? (După o lingură.) Ai tras obloanele?

TAKE: Ce mai întrebi degeaba?

IANKE: Nu întreb degeaba, întreb să-mi răspunzi! Le-ai tras?

TAKE: Dar lasă-mă odată în plata Domnului! De douăzeci de ani îmi scoți sufletul cu
obloanele.

IANKE: Lasă că-i mai bine. Tot nu face parale! Mai bine așa, decât să-ți scoată hoții marfa
din prăvălie...

TAKE: Și atunci știi bine că le-am uitat netrase din pricina neveste-mii...

IANKE: Din pricina prostiei le-ai uitat, nu din pricina nevestei... și nevasta s-a dus și prostia
a rămas…

TAKE: Off! Că mult mai vorbești!

IANKE: Ce vrei să fac? Așa-i omul vădan! Când trăia nevasta vorbea și ea. Acum trebuie să
vorbesc pentru doi.

TAKE (s-a uitat la mâncările de la masa lui Ianke): Mă Ianke.

IANKE: Ce poftești?

TAKE: Eu nu poftesc nimic – dar vreau să știu dacă nu poftești tu din tocana asta. Știu că-ți
place grozav.

IANKE: Mă, păcătosule, iar vrei să mănânci știucă umplută?

TAKE: Dar nu, mă omul lui Dumnezeu!

IANKE: Nu spune minciuni! Vezi că tot tu poftești? Hai, dă o farfurie încoace!

TAKE: Nu, Ianke... eu...

IANKE: Taci din gură, că acum mă supăr și te cred pe cuvânt, și are să-ți pară rău. Ana,
pune-i și lui o bucățică să guste. Ei, da pune-i o bucățică mai mare să guste bine. Ce? Vrei să
n-aibă timp să vadă că-i bună?

TAKE: Mulțumesc!

IANKE: Poart-o sănătos. Dar ce, tocana n-o dai? Nu știi că nu dau pe datorie?

ANA: Uite că e aici, tată.

TAKE: Vezi mă?

IANKE: Nu văd, gust!

TAKE: Și-ți place?

ANKE: Deloc! Așa de ieftin nu vând! Ce mai ai acolo?

TAKE: Niște sarmale de purcel!

IANKE: Cu varză?

TAKE: Îhî!

IANKE: Ce vorbești? Ana, tu mănânci sarmale cu carne de porc?

ANA: De ce să nu mănânc?

IANKE: Ei, atunci adă încoace!

TAKE: Poftim, Ana!

IANKE: Ce, am zis s-o duci la Ana? Am zis: adă-ncoace!

TAKE: Nu se poate mă, că se supără Dumnezeu!

IANKE: Ei, lasă-l să mai fie și el supărat!

TAKE: Va să zică tot supărat ești!

IANKE: Mă! (Pauză mică.) Dar plăcintă nu vrei?

TAKE: Nu!

IANKE: Și dacă vreau eu doi colțunași, ce-ar să fie?

TAKE: Am să ți-i dau!

IANKE: Și bine ai să faci!

TAKE: Altceva mai poftești?

IANKE: Du-te dracului, dar ce crezi c-am să mănânc toată mâncarea care ți-a rămas ție?
Uite, îți vând două mere pe doi struguri, că să nu zici că-s om rău și te rog să mă lași în pace.

ANA: Dar eu nu înțeleg, papa, de ce nu facem masa laolaltă...

IANKE: Ce vorbești așa o prostie? Se cade? Ovreiul să mănânce la masa lui ovreiască și
creștinul la masa lui creștinească. [...]

ANA (nici nu ascultă): Ionel, ai mâncat?

IONEL: Da.

TAKE: Stai, măi băiatule, de mănâncă! Ce Dumnezeu? De când ai venit acasă nu mănânci
nimic!

IONEL: N-am poftă de nimic, tată!

IANKE: Uite că și el îi cu nimic...

TAKE: Bine, mă băiatule, dar și fără poftă trebuie să mănânci, că slăbești!

IONEL: Ei, nu, eu vreau să am poftă, tată!

IANKE: Are dreptate, zău ai slăbit teribil. Ce-ai să zici că erai un flăcău ca floarea și acu... ce
să mai vorbim... faci așa o concurență la lămâile lui Cadâr!

IONEL: Ce-am să zic? Am să-ți mulțumesc! [...]

TAKE: Ce spuneți voi acolo?

IONEL: Nimic! Glumim... Ei haide, Ana!

TAKE: Unde vă duceți?

ANA: Aci pe bancă. (Pleacă.)

IANKE: La tren... (Copiii cei mici ies și ei.)

SCENA 6
TAKE și IANKE

TAKE: Tare-o mai amărăști și tu, mititica.

IANKE: Dar cu ce o amărăsc? Ce i-am mai zis?

TAKE: Apoi dacă nu-ți bagi de seamă la ce spui, Dumnezeu să te mai înțeleagă, îi neagră
inima în tine și-ți turuie gura așa ca la o mașină. Le trântești cum îți vine.

IANKE: Ce vrei? Nărav de negustor...

 TAKE: Eh! asta, parcă eu nu-s negustor?

IANKE: Da, dar tu ești negustor prost, și eu îs negustor bun! Și mă rog ce-am zis?

TAKE: Copiii ăștia plâng toată ziua și tu faci haz...

IANKE: Dar ce vrei să fac? Să plâng? Ei, nu mai pot să plâng; am plâns destul și mai rău a
fost. Eu dacă nu vorbesc mă otrăvesc. Știu că nu fac bine, dar ce să fac? Ai văzut cum face
peștele cu gura în apă? Vorbește el în limba lui acolo – și vorbește și trage aer în piept și
mănâncă – odată toate... Așa-i și la mine vorba. Eu mă gândesc la una și gura spune ce
poftește ea... [...]

TAKE: Fă ca mine, nu răspunde!

IANKE: Crezi că pot?

TAKE: De ce să nu poți, că-i mai ușor!

IANKE: Vezi că habar n-ai! Cum mai ușor? Mai ușor să tac? Pentru mine e mai ușor să
vorbesc decât să tac.

TAKE: Apoi atunci, nu te mai plânge...

IANKE: Ție îți vine ușor, că ești blagoslovit de Dumnezeu: ești prost pe dinafară, dar ești deștept
pe dinăuntru. Dar eu... eu îs deștept pe dinafară.
[Cadâr apelează la un șiretlic, spunându-le, pe rând, lui Ianke și lui Take, că el este tatăl biologic
al celor doi tineri. Baba Safta îl avertizează pe Take, iar Ilie, reprezentantul comunității evreiești,
pe Ianke că oamenii au decis să nu mai cumpere de la ei dacă vor fi de acord cu căsătoria. Până
la urmă, cei doi acceptă soluția propusă de Cadâr: tinerii să fugă de acasă, lăsându-le însă o
scrisoare, dovadă a nesupunerii lor.]
ACTUL III
Ar fi tot decorul din actul al doilea, dacă toate câte se vedeau acolo n-ar fi date foarte în fund și
nu li s-ar fi pus în față un gard. Este de fapt o vedere a celor două curți, din cărăruia care trece
prin spatele lor, despărțindu-le de calea ferată, de care s-a tot vorbit până acum. Firește,
fiecare curticică își are portița ei, de-a dreapta și de-a stânga unui copac mare și bătrân – sădit
pe linia gardurilor. În preajma și la umbra lui o laviță rudimentară de lemn. Dar curțile au
ajuns până aci îngustându-se. Parcă ar porni toate – chiar și a lui Cadâr – din rădăcina
copacului bătrân. Astfel și copacul, și banca aparțin celor trei curți deopotrivă. Va fi trecut o
lună, două de la întâmplările povestite mai înainte. Pe dinafară nimic nu se vede schimbat. Dar
bătrânii cei doi – Ianke și Take – care fumează și stau pe bancă, par ceva mai obosiți, pe
gânduri și parcă mai triști. Poate unde se simt ceva mai singuri, de când le-au plecat copiii și,
mai ales, de când au rupt prietenia cu Cadâr. E seară lăsată, și cu ea odată, liniștea aceea
cuminte, caldă și primitoare a târgurilor noastre, în care inima se topește ca o apă și se prefiră
încet-încet de tot în larg, în cer, în noapte. Bătrânii, cu ochii duși, cântă ceva, destul de încet și
de amărât, cum ar fi – știu eu? – poate acel dureros cântec ce este „Ada-ida-vavălă“...
[Take și Ianke așteaptă revenirea copiilor de la care primesc scrisori, se plâng de numărul scăzut
de clienți, minunându-se de succesul afacerii lui Cadâr. Acuzat de falimentul lor, Cadâr
recunoaște că i-a mințit pentru binele copiilor.]

SCENA 3
TAKE, IANKE, CADÂR, ANA și IONEL

IANKE (când se întoarce, rămâne încremenit): Ce vorbești?

TAKE: Mă! Mă fugarilor, când ați venit?

IANKE: Dar ce? Crezi că degeaba am așteptat noi la tren? Uite c-au venit.

ANA: Am venit... dar ce credeați, că n-o să ne mai întoarcem?

IANKE: Și de ce v-ați întors?

IONEL: Ca să-l scăpăm pe moș Cadâr!

IANKE: Pe el să-l scape? Pe noi să ne scăpați dacă puteți.

TAKE: Da, zău!

ANA: Dar ce, papa, merge așa de rău?

IANKE: Ba nu! Îmi merge teribil de bine. Așa de bine că stau toată ziua la tren! Să fie al
dracului de tren, că a ajuns un personaj așa de important în familie, că imediat ce ai o
supărare, îndată vrei să te duci la el... Ziceți mersi lui Cadâr de așa un faliment... ce-o să dau!

IONEL: Ei, nu-i nimic, tată! Câștigăm noi în schimb.

TAKE: Zău? Merge bine?

IANKE: Dar oricât de bine ar merge, credeți c-o să câștigați voi ce pierdem noi?

ANA: A, da!

IONEL: Asta sigur!

TAKE: Ce mai vorbiți degeaba...

IANKE: N-o să câștigați voi cât câștigă Cadâr.

ANA: Moș Cadâr! Săracul moș Cadâr!

TAKE: Săracul!
IONEL: Săracul! Așa-i cum spun eu! Nu câștigă nimic. Noi câștigăm.

IANKE: Cum câștigați voi? Ce înseamnă așa o vorbă? Tu înțelegi ceva, Take?

TAKE: Nu înțeleg nimic!

IANKE: Și de ce râdeți? Ce înseamnă așa un râs?

ANA: O, papa... te iubesc, te iubesc... că prost mai ești.

IANKE: Ei mersi, ca să-mi spui așa o vorbă mare nu era nevoie să vii de la București.

ANA: Apoi nici nu vin de la București...

IANKE: Acu pot să zic că se cunoaște! Dar atunci n-aveai decât să stai aici...

IONEL: Păi, aici am stat...

TAKE: Ce-i asta?

IANKE: Cum aici? Dar de unde veniți voi?

ANA: De alături de la moș Cadâr.

TAKE: Ce-i gluma asta?

IANKE: Ce spui așa o prostie?

ANA: Zău, de la moș Cadâr.

IONEL: Dar ce credeți dumneavoastră că aveam să cheltuim noi banii pe drumuri?

TAKE: Ei, asta m-a năucit de tot!

IANKE: La mine ce să mai năucească, că eram dinainte năuc! Mă rog, eu îs treaz ori m -a
călcat trenul și-s leșinat? Ce vorbiți voi?

ANA: Foarte simplu, papa – dragule – am stat în cetate la moș Cadâr, tot timpul.

IANKE: Aici?

TAKE: Aici alături?

IONEL: Întocmai! Moș Cadâr, care n-a primit pe nimeni între zidurile ogrăzii lui, ne-a primit
pe noi.
TAKE: Am râs noi de pușcăria lui Cadâr, dar tot a folosit la ceva.

IANKE: A primit el pe cineva în casă și n-a făcut explozie Mahomed. Și, mă rog, v-ați hrănit
c-o singură porție de aer turcesc atâtea luni de zile?

IONEL: Ne plimbam în fiecare noapte... că nu era țipenie de om pe stradă.

ANA: Și dac-ai ști ce frumos era și ce bună pare până și mahalaua asta câinoasă... și ce
înduioșător e să stai pe întuneric noaptea târziu, lângă un geam și să asculți un papa bătrân și
trist care sforăie.

IANKE: Ce vorbești! Și cu o așa muzică frumoasă te-ai distrat tu? Știam că eu prin somn fac
o orchestră ceva teribil. Șuier și sforăi ca un „charleston“ american. Take, Take, am scăpat de
grijă! Ziua mă vând ca placă de gramofon și noaptea m-am inventat haut-parleur de radio!

TAKE: Și de ce ați stat aici?

ANA: Cum de ce? Dar trebuia să vedem și noi cum merg lucrurile pe aici după plecarea
noastră.

IONEL: Și să facem economie.

ANA: Și când am văzut că dumneavoastră vă merge prost și că s-au hotărât să facă altul
prăvălie, l-am hotărât pe moș Cadâr să se asocieze cu noi, și să facem noi sub firma lui – și
n-a fost ușor să-l convingem, credeți-ne!

IONEL: Și așa am rămas aci până azi, măcar că noi eram hotărâți să plecăm după cununie.

TAKE: Care cununie?

IANKE: Ați făcut-o deja?

ANA: Se putea să n-o facem? Tot moș Cadâr ne-a ajutat și ne merge bine...

IONEL: Strașnic de bine... Și asta-i tot... [...]

ANA: Mai întâi trebuie să-i cereți iertare lui moș Cadâr – pentru ce i-ați făcut adineauri...

TAKE: A, nu! Că tot vinovat rămâne.

IONEL: Nu! Nu suntem copiii lui.

IANKE: De ce v-a dat bani?

ANA: Ni i-a dat nouă cu împrumut – de la voi. Aveam nevoie de capital! Hai, cereți-i iertare!
[…]
IANKE (către Cadâr): Du-te dracului, turc păcătos! Să nu te văd în ochi... Și iartă-mă!

TAKE: Ei, și-acum? Aveți să rămâneți aici?

IONEL: A nu! Acum, că s-au liniștit lucrurile, și fiindcă le-am salvat cu acest sistem,
aranjăm așa o mică asociație...

IANKE: Te rog! Nu! Că iar încep să mă cert cu Take... dacă-i Take ori Ianke...

TAKE: Nu! Să fie „Ianke și Take“...

IANKE: Ei, așa o delicatețe de la tine, nici nu m-așteptam! Dar să fie cum vrei tu: „Take și
Ianke“!

TAKE: Ei nu, am spus: „Ianke și Take“!

IANKE: Să știi că zău mă supăr: „Take și Ianke“!

TAKE: Poți să te superi, dar: „Ianke și Take“!

IANKE: Ești un dobitoc! Ce râdeți? Nu se poate, nu se poate! Nu mă pot înțelege cu așa un

prost bătrân ca el!

IONEL: Nu-i nimic, că aici intră și moș Cadâr în asociație.

IANKE: Și atunci, cum o să fie: „Cadâr, Take și Ianke“?

TAKE: Nu: „Cadâr, Ianke și Take“!

CADÂR: Nu, bre: „Take, Ianke și Cadâr“.

TAKE: Dar nu vreau...

ANA (râzând): Iar începe!

CADÂR: Stați bre! Cadâr găsit, alta mai bun este! Ala creștin, ala ovrei, ala turc... Hai zicem
la prăvălie, „La Ierusalim“, acolo și turca și ovrei și creștin estem!

[Ionel anunță că el se va ocupa de noul magazin. Take și Ianke află că vor deveni bunici.]

IANKE: […] Dar ce faceți din copil?

ANA: Un om, papa! Mai departe să nu ne gândim!

IANKE: Dacă crezi tu că te poți gândi mai departe... Eh! Acu hai să stăm! Uite că putem de
acu încolo să ne uităm liniștiți la tren!
 TAKE: Uite-l că trece!

IANKE: Ei și? De-acu pot nici să nu mă mai uit la el – că l-am degradat! Nu mai este
personaj important în familie. (Fata cea mică [a lui Ianke] îi arată lui Ianke trenul.) Ei, ce-i?
Ia te uită...

TAKE: Ce s-a întâmplat?

IANKE: Acu asta mică îmi arată trenul! N-am să scap odată de el?

TAKE: Ei, Ianke, cine știe! Băiatul cel mic crește... fetița asta uite, uite ce frumușică s-a
făcut...

IANKE (îi dă peste mână): Du-te la dracul! Ce ești nebun? Abia s-a terminat! Iar începi?

Prietenul meu
de Ioana Pârvulescu
Nu știu dacă ați observat și voi: e câte o zi care pornește prost și-apoi te zgâlțâie întruna, ca o
mașină condusă de un șofer începător pe un drum cu gropi. Așa a fost marțea în care urma să
dăm teza la matematică. Prima teză din viața mea. Nu-mi făceam griji, pentru că – nu vreau să
mă credeți un lăudăros – sunt cel mai bun din clasă la matematică. Ia întrebați-mă care e suma
dintre produsul și câtul numerelor 27 și 9 și vă spun într-o clipă. Am deja rezultatul. Dar mai
bine vă las pe voi să socotiți, ca să vă mai antrenați pentru teza voastră, dacă sunteți cumva tot
într-a V-a.
În schimb, la română am mereu probleme. Bunica le repetă adesea vecinilor noștri: „Bogdan –
ăsta sunt eu – e foarte bun la matematică, iar Claudia la română.” Claudia e sora mea și e într-a
VIII-a. E genul de fată care vorbește cu florile, cu păsările, chiar cu norii, dar e cam
neîndemânatică atunci când are de-a face cu oamenii. Eu n-am vorbit niciodată cu vreo floare, ce
să mai spun de norii cei schimbători, în care soră-mea vede fel de fel de ciudățenii: cai de mare,
canguri, farfurii zburătoare cu extratereștri cu tot. În rest, semănăm bine, avem ochi verzi, gene
lungi (gene de fată, cum mi se spune mereu), păr castaniu ondulat, doar că eu am o șuviță pe
frunte, pe când ea are părul dat pe spate și prins într-o coadă cu elastice în culori fosforescente.
Claudia n-are niciodată probleme cu literatura, i se pare o joacă, așa că uneori o rog pe ea să-mi
facă tema, că nu i-ar lua mai mult de zece minute. Până acum n-am reușit s-o conving nici măcar
o dată, habar n-am de ce.
Tocmai pentru ziua aceea de marți, aveam de făcut o compunere cu titlul „Prietenul meu cel
mai bun”. Profesorii de română dau mereu teme despre prieteni și prietenie. Oare de ce? Mi-am
făcut singur- singurel compunerea, care mi-a ieșit cam scurtă, mai exact de trei fraze, și cam
seacă, dacă înțelegeți ce vreau să spun, însă apoi mi-a venit o idee genială. Adică așa mi se părea
mie, că e o idee genială, deși Claudia a spus îngrozită:
— E o nebunie, nu cumva să îndrăznești!
Dar eu – vă rog să nu mă credeți iarăși lăudăros – sunt îndrăzneț, pe când Claudia, cum spune
și tata, e cam fricoasă. Am preferat să n-o iau în seamă.
Cum spuneam, ghinioanele au început din zori: m-am trezit mai târziu decât oricând și apoi
mi-am căutat zece minute ochelarii, pe care mereu îi las pe unde se nimerește. Ei, da, am
ochelari, sper că nu vă deranjează asta, toată lumea îmi spune că-mi stau bine. Ca să nu întârzii,
n-am mai mâncat și am luat-o la fugă în viteza a patra. Afară ploua teribil, ceea ce complica
planul meu despre care o să aflați un pic mai târziu. Știu că vă pun răbdarea la încercare, dar
profesorii noștri spun mereu că răbdarea e o calitate esențială în viață și că trebuie să ne-o
educăm de mici. Eram la un stop, la trecerea de pietoni. Un șofer care probabil că nu-și educase
îndeajuns răbdarea în copilărie a țâșnit ca din pușcă, iar apa din rigolă m-a stropit de sus până
jos, de arătam ca un personaj din filmul 101 dalmațieni. Așa am ajuns la școală, unde toată
lumea vorbea despre teză, iar pe mine colegii mă invidiau că n-am emoții. Nu știa nimeni că
aveam și eu temerile mele, cred că mai mari decât ale lor, iar acestea erau legate de ora de
română și de ideea mea genială. Dar așa sunt de obicei oamenii, te judecă superficial, n-au ochi
și ochelari cu care să-ți vadă și sufletul. Mi-am pus cu mare grijă rucsacul în bancă și, din
fericire, nu s-a uitat nimeni la el. Deocamdată planul meu mergea bine.
A început prima oră, de istorie, după care urma româna, apoi matematica. Nimeni nu putea fi
atent, clasa foșnea și fremăta ca o pădure când se apropie furtuna. Doamna profesoară era oricum
destul de necăjită că răspundeam anapoda, dar abia când s-a întors spre tablă, ca să scrie, s-a
petrecut nenorocirea: banca cea mai apropiată de ușă, pe care o împart cu prietenul meu Adi, a
început să latre. Doamna s-a întors și ne-a fulgerat pe amândoi cu privirea. Nu știu de ce i s-a
părut că vinovatul e Adi.
— Popescu Adrian, a spus ea, de când ai înlocuit vorbirea articulată cu lătratul? Ieși, te rog,
din clasă, până îți trece.
Toată clasa (mai puțin eu) a izbucnit într-un râs nebunesc. Spaimele legate de teză se
descătușau acum și se topeau în râsul colegilor mei. Adi, pe care încă din ajun îl pusesem la
curent cu planul meu, s-a făcut mai întâi roșu ca focul, apoi alb ca zăpada. Aproape că i-au dat
lacrimile, a dat să spună ceva, dar a strâns din dinți și s-a îndreptat încet-încet spre ușă, cu capul
în pământ. De acolo mi-a aruncat o singură privire, dar atât de puternică, încât mi-am plecat și eu
ochii. Oare ce-o fi cu uitatul ăsta în pământ? M-am uitat în pământ, dar tot n-am spus nimic.
Cinci minute, care mi s-au părut lungi cât cinci ore, m-am frământat, apoi, brusc, mâna stângă
mi-a țâșnit singură în sus, deși doamna profesoară nu pusese nicio întrebare, ne vorbea despre
criza Imperiului Roman. Eu însă trebuia să-mi rezolv criza proprie. M-am ridicat și am spus,
hodoronc-tronc:
— Vinovatul e în banca mea și, ca să vă spun adevărul, vinovatul sunt numai eu. L-am adus cu
mine ca să ilustrez compunerea „Prietenul meu cel mai bun”, de la română, care mi-a ieșit prea
scurtă. El a lătrat.
Și l-am scos pe Joi. Așa-l cheamă, pentru că l-am primit într-o joi. Claudia îi scrie uneori
numele Joy, adică „bucurie”. Clasa a făcut, ca un singur om, uuaaa!, iar Joi a început să latre ca
atunci când o vede pe Lala, mâța vecinilor noștri. Toată lumea rămăsese cu gura căscată. Nici nu
mă mir: Joi e cel mai simpatic câine chihuahua pe care l-ați văzut vreodată. E cafeniu, delicat,
are 35 de centimetri și puțin peste un kilogram. A încăput perfect în rucsacul meu, de unde-și ițea
capul, de fapt un căpșor ca de căprioară în miniatură. E tot numai ochi: două bile negre, lucioase
și o privire vie și mândră cu care îți topește inima. Codița e din cartea de geometrie: un semicerc
perfect. Când merge, zici că-i un fulg: plutește pur și simplu! Să nu-l enervați, vă rog, că are
„sindromul câinelui mic”: latră, mârâie și-și arată colții... de lapte (încă nu și-a schimbat dinții!).
L-am luat pe Joi în brațe și l-am ferit de colegii care săriseră din bănci și se strânseseră în jurul
meu într-o hărmălaie de nedescris, în timp ce el mârâia ca un urs și-și tot arăta dințișorii de lapte.
Doamna profesoară a râs.
Ce să vă mai spun? Joi a fost eroul zilei. I-am cerut iertare lui Adi. Supărarea i-a trecut în cinci
minute, tot atâtea câte mă frământasem eu dacă să spun adevărul sau nu. După ce mi-am citit la
ora de română compunerea, am constatat două lucruri. Primul, greșisem complet portretul:
prietenul meu cel mai bun nu este Joi, este Adi. Am spus asta cu glas tare, iar după ore mi-am
făcut un context.selfie cu prietenul meu cel mai bun. Al doilea lucru, pe care cred că l-ați
remarcat deja: am reușit aici să-l descriu pe Joi în mai mult de trei fraze seci și am făcut-o
aproape la fel de bine ca sora mea cea talentată la română (of, poate că sunt totuși cam lăudăros).
La teza de mate am luat zece, deși eram cu gândul la Joi, care fusese dus în cancelarie. „Să nu se
mai repete!”, mi-a spus domnul diriginte cu o voce severă, sub care am ghicit un zâmbet. Ajuns
acasă, am simțit nevoia să-mi fac un context.selfie și cu Joi, prietenul meu al doilea cel mai bun,
care-și ținea codița- semicerc în sus, semn de bucurie și de mare mândrie.
Până la urmă n-a fost o zi chiar așa de rea, nu-i așa?

Lacul
de Mihai Eminescu
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de‐a lung de maluri,

Parc‐ascult și parc‐aștept
Ea din trestii să răsară
Și să‐mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,

Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să‐mi scape;
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu‐n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic

În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Într-un lac
de Tudor Arghezi

Într-un lac alb de lumină,

A ieşit o lună plină.
Ce mai caută şi luna
Tot în lacuri todeauna?
Limpezeşte şi îşi spală,
Noaptea, farfuria goală,
Porţelanu-având o pată
De argint necurăţată.

Azi, în lacul îngheţat,

Blidul nu i-a mai intrat
Şi-i atârnă-n ceaţa sură
Vătămat de-o ştirbitură.