Venera

“Deodată printre scrisori răsare un patrațel cenușiu, unul dintre acelea, după care niciodată nu
mai scrie soldatul. Pe pod se lasa o liniște adancă și numai pârâiașul murmură încet, stingherit.
Lelea Artina albi ca varul, abia șopteste: Maică precistă a cui să fie? Postașul își coboară fruntea
jos, buchisește multă vreme și în cele din urmă șoptește cu vîrful buzelor: ”Zinel Cojocaru”…
Peste o jumătate de ceas vestea colindase tot satul.”

Trist. Ridic privirea….Venera nu-i. Mă uit în toate părțile… Nu – i! Aoleu! Vaca mea! Unde -i?!
Mă uit mai bine. Zăresc un punct negru undeva în fundul bălții. Ceva îmi spune că acel punct e
Venera mea proastă. Bag cartea în torbă și fuga! Când să mă apropii de ea, vaca o ia la galop,
de parca știa că nu am degeaba un hărăg în mână. Alerg după ea, nu mă las. Din răsputeri
alerg. O ajung și din mers îi trântesc ciomagul pe șale de vreo câteva ori. Astfel că Venera a
schimbat, pe loc, direcția. S -a întors să alerge înapoi. Aleargă, Vacă proastă! Măcar acum
alergi în direcția corectă! O ajung din urmă, îi mai dau două pe spate. Plâng și o bat. Să știe
cum să fugă după buhai prin baltă! Nu poți, fă, paște, și tu, ca o vacă? Gata, Venera s-a potolit.
Nu mai gonește. M-am liniștit și eu. Mă uit în ochii ei mari și negri. Eu nu iubesc animalele, dar
ochii ei mari mă hipnotizează. Stop! Asta, sor-mea e prietena cu voi – toate vacile, caprele, boii
și alte orătănii de pe lângă casă. Eu doar vă pasc, atunci când îmi vine rândul. Iar s -a înnorat și
burează. Dar e abia trecut de ora 15. Nu mă pot duce acasă… cu vaca flămândă. Mai stau pe
aici, poate se oprește. Mă ascund sub un nuc. Numai de-ai sta și tu Venera locului, să nu mă
răzmoaie ca data trecută. După asta ne vedem eu de lectură, tu de păscut.
Nu. Parca-i dă mai tare și mai tare. Hai acasă, Venera! Am auzit că nu-i bine să stăm sub nuc
atunci când plouă. Aaaaaa, ce-i mai trage!!! Hai, hai, Venera, mișcă-te! Până acum, parcă te
apucase strechia și amu te duci de parcă vii. Picioarele sunt din ce în ce mai grele. Am pantofi
din noroi. Hai cu picioarele goale. O sa-i pierd dacă nu mă descalț. Oricum nu mai am nimic
uscat pe mine. Cartea! Venera, am mai stricat o carte. Uite! E udă! O să o usuc, eu! Toate
cărțile mele sunt pătate. Vara asta a fost a naibii de ploioasă. Nu crezi, Venera?

Toamna
Ora 7 dimineața. Sfârșit de octombrie. Fuga, fuga, fuga, la deal!
Eu: – Sveta, hai! Mergi?!
Ea: – Da.

Trântește poarta.

Eu: – Ți-ai luat azi altă badaroancă?

Ea: – Da, asta-i nouă.
Eu: – Ce ți-ai luat de mâncare?
Ea: – Mama a făcut dulceață de patlajeli verzi.
Eu: – ? Nu, n-am mâncat.
Ea: – E buna. E dulce. Nciun gust de patlajeli.
Eu:- ???? Da ?
Ea: -Tu?
Eu: – Plăcinte, hai că o să scăpăm mașina.
Ea: – Nu scăpăm.
Eu: – Ți-am zis că scăpăm. Uite toți s-au suit, deamu.
Ea: – Hai, mai repede!
Eu: – Ivaaaaaaan Grigorieviiiiiiiiiici!!!
Ivan Grigorevici: – Hai, fetelor, că trece ziua!

S vetercom, mașina gruzovaia ne duce, hâlțâindu-ne și zdruncinându-ne, pe toți aproximativ 25

de copchii de clasa a opta, la deal. La strâns patlajeli.

Chiar dacă nu pot spune că munca fizică este punctul meu forte, iar patlajelele îmi displac in
mod deosebit cand vine vorba să le strâng, de la lucru pe deal de la început de an școlar nu am
lipsit nici o zi.
– Sveta!
– Estiii!, profesorul îsi notează fiecare căldare de patlajeli culeasă și aruncată în tractor de elevi.

Sveta asta, chiar dacă mi-e vecină, mă duc acasă cu ea și e de treabă, mă enervează că e prea
harnică. Parcă are motor. Căldare după căldare. Ea și Tania, altă prietena și mai harnică. Focul
din vatră. Numai eu și Oxana avem 40 de căldări chinuite. Și cred că până aici a mers ostașul
izgonind din sat vrăjmașul. Mai mult nu mai înaintăm. Cele două rachete au trecut, demult, de
70. Au întrecut și băieții.

Profesorul: – Hai, “Za togo parnea și la obed!”.

Toți mai strângem câte o căldare de patlajeli și o aruncăm în tractor, fără să ne-o pună la
socoteală.

Eu: – Ce vrea să însemne “Za togo parnea?”

Ea: – O vorbă. Ca pentru cei care au murit pe front. Așa se zice. De sufletul lor, cum ar veni.

Le știe pe toate, Tania.

Huuu, abedul!
Chiar dacă ne luăm, toți, măncare de acasă, tot facem coadă la ceaunul mare pe care l-au adus
femeile care fac mâncare la brigadă, pentru lumea de la deal. Gustul borșului cu sfeclă roșie și
curechi de la deal…mmmm. Tare bun. Sau pur și simplu vorbește foamea în mine… Nu știu.
Dar două porții mănânc de fiecare dată.

Eu: – Azi cealaltă Tani, iar n-o venit?

Fetele: – I-o făcut mă-sa certificat de boală, ca să nu-și murdărească mâinili la deal.
Fetele: – Da, bine că n-o venit.
Eu: – De ce?
Fetele: – Că-i spune lui tat-su cine și câte patlajeli ia de pe deal.
Tatăl fetei e director de colhoz.

După prânz, mai străngem patlajeli. Eu vreo zece căldări, în timp ce vecinele mele harnice cam
de trei ori pe atât și ne duce mașina halțâindu-ne acasă. Murdari, transpirați, însetați, încărcați
cu patlajeli și plini de speranță că mâine, iar, nu va ploua și ne vor scoate, din nou, la deal.

Iarna
M-a trezit aerul rece din casă. Am deschis ochii și m-am speriat! E ziua! Mi-a înghețat inima în
piept și stomacul în burtă. Am sărit din pat. Întârzii la școală. Bine că dorm îmbrăcată. De obicei
nu mă dezbrac nici de pantaloni. Spre dimineață se răcește tare în casă.

Rrrrr, apa asta-i sloi. Nu vreau să mă spal, dar trebuie. Înmoi vârfurile degetelor și îmi dau pe la
ochi. Dinții? Data viitoare!
Două felii de pâine cu povidlă lipite, puse în pungă și aruncate în geantă, două mere din beci și
fuga pe cărărușa îngustă spre școală. Merg repede, mă încălzesc imediat. Huuuu, am ajuns la
timp. Ori afară, ori în școala noastră… Caloriferele, hrib. Stăm înfofoliți toți. Inclusiv profesorul
își freacă mâinile și dansează tananica. Poartă o căciulă din blană pufoasă dintr-un animal
necunoscut. În geci, mănuși, căciuli zici că suntem în gară. Scaunele – reci, bancile și mai reci.
Noi fetele umblam cu niște pernuțe după noi, cu elastic. Le prindem de scaun și stăm pe ele, ca
să ne țină cald la fund. Așa ne-au sfătuit profesoarele grijulii, ca să nu răcim. De obicei uit perna
aia, dacă nu acasă, o rătăcesc pe undeva. Așa că am răcit.

Veste bună – au scurtat orele din cauza frigului. O lecție durează 20 de minute în loc de 45 de
minute.
După ore, fug la școala muzicală. Sunt în ultimul an. Am examene de absolvire. Catastrofă
totală.

Nu sunt vreo fricoasă. Noaptea, chiar după miezul nopții, ies afară ca să mă duc la veceul din
grădină. Chiar când sunt nămeți, viscol pe orice pogodă. Ma gândesc la ale mele și spaima de
întuneric trece. Trebuie să menzionez – locuim lângă cimitir. Adică peste gard sunt cruci,
monumete… cranii, schelete… Ideea este că nu mă tem nici de morți, dar de examenele de la
școala muzicală mi-e frică tare.

La școala muzicală, o clădire veche, o fostă policlinică, cu sobe improvizate, date cu var, în
toate cele trei clase, profesorii iar nu au făcut focul. Cred că li s-au terminat cărbunii. Tremură
hainele pe noi. E ora de solfegiu. Intonăm game minore și majore. Care nimerește notele, care
cântă pe langă, dar toți avem aburi la gură. Corul aburiților. Numai că zâmbetul dispare când
trecem la pian și ne îngheață degetele pe claviatură. Vreau la ora de educație fizică. S-a
terminat chinul lui Dumnezeu. Afară e mai cald ca în clasă. Mă mână foamea spre casă. Unde-i
vara sau macar toamna când mai poți rupe câte o prăsadă din copac. Odată, tot la școala
muzicală, eram toți așa de flămânzi, că așteptând profesorul care nu mai venea, ne-am apucat
să dam jos dintr-un tractor care abia se ridica la deal încărcat, câteva sfecle de zahar. Toți
mâncau. Am mușcat și eu o gură. Tare parșivă e sfecla de zahăr.
Se dau unii cu sania. Eu grăbesc pasul înghețat. E beznă afară. Îmi place să mă întorc seara
acasă. După ce trece durerea de picioare dezghetate, mă cuibăresc lângă sobă. Simt cum ies
aburi din mine. Mi-e foame și mi-e somn… Dar mai tare mi-e somn.

Mama
Niciodată nu am văzut-o să meagă agale. Mai tot timpul alergă. Când ne trezim eu și cu sor-
mea, ea deja a muls vaca, a dat pe la toate animalele de mâncare, ne-a fiert lapte și e pe
undeva, face ceva. De altfel, o mătușă de-a mea ne-a spus, verde în ochi, că suntem niște
lenoase și că nu o ajutăm deloc pe Mama. De fapt, așa cred toate neamurile, însă, doar mătușa
Maria nu ține nimic în ea. Mama nu s-a plâns niciodată. Ba dimpotrivă, ne alungă din bucătărie
când face plăcinte, ca să nu ne învârtim printre picioarele ei. Pe la 6 dimineața, duce singurică
vaca la cireadă, rar de tot ne trimite pe noi, iar duminica ne lasă să dormim până plesnim. Nu ne
trivojești dacă ne vede răsfoind vreo carte. De altfel, când plouă afară sau duminica, mama se
închide în zal (casa cea mare) și citește. Nu ar mai ieși de acolo, cred, toată ziua, dacă nu ar
avea casă, masă, copchii, bărbat și multe orătănii – toate pe capul ei.

Deși e o femeie iute, e tare diplomată. E podrujcă cu toate vecinele și cumătrele, nu se ceartă
cu nimeni. Numai că are și ea limitele ei, probabil. Petru că atunci când i se termină bateriile, iar
lenoasele ei nu se știe pe unde umblă, în ogradă se vcliucește sirena – mama tuna și fungeră.
Are o voce puternică cu nuanțe de soprano de coloratură și altistă, cu un diapazon foarte larg.
Cred că ar fi fost o cântăreață de succes. Ar fi auzit-o fără microfon și spectatorul adormit din
ultimul rând. Asta când îi sare brusc țandăra. Și se pare că nimic nu prevestea furtuna. Țipă că
hainele noastre sunt aruncate peste tot, iar prin garderoba mea pe care o împart cu sor-mea
parcă au trecut vacile, au rumegat toate fustili, coftili, pantalonii și le-au scuipat. Țipă că am uitat
pornit televizorul, probabil de dimineață, de când am ieșit din casă. Țipă că am lăsat lumina în
beci aprinsă. Dar cel mai mult cred că a stârnit-o banca de trei litri cu ulei, care mi-a alunecat
chiar mie din mâini și s-a făcut cioburi mici-mici pe scările din beci… Mă așteptam. Știam că
nimic nu-i scapă. Chiar dacă am încercat să curăț totul și am acoperit cu nisip băltoaca de ulei.

Vocea ei răsună toată mahala. Se întâmplă rar. Dar când se produce, înseamnă că Mama a
ajuns la capătul răbdărilor. Nu ne ascudem, pentru că ne va găsi. Nu-i întoarcem cuvântul
pentru că știm că s-ar putea să o aninăm. Când eram mai mică, ca să scap de ciumăgeală,
fugeam prin jurul casei. Mama nu mă prindea, ceda repede. Spre deosebire de tata, care până
nu punea mâna pe mine nu se lăsa. Acum că am crescut, nu mă clintesc din loc, o ascult și îi
promit, la sfârșit, că nu voi mai face așa ceva niciodata în viață. Îi trece greu supărarea.
Umblăm în vârful degetelor pe lângă ea, ca furnicuțele.

Azi e sâmbătă. Mama coace pâine. Nu a dormit toată noaptea, ca să iasă cu pâiea pe la ora 7 și
să o pună în cuptor. Am auzit-o frământând pe la miezul nopții. Mi-a arătat, o dată, și mie cum
se face, dar nu am rezistat până la capăt, m-a furat somnul. Acum aprinde focul în sobă. Eu cu
sor-mea ungem, cu ulei, tăvălile pentru pâine, învârtite, piroșcane și pampuște… Mama târâie
singură, din fundul grădinii, brațuri de vreascuri pline cu țepi. Le scoate sârma cu care sunt
legate și le bagă în sobă. E echipata cu manușile tatei. Chiar și așa, o mai aud când se înțeapă.
De o data a bubuit ceva.

Mama: – Aoleu!

Am ieșit ca săgețile afară din casă.

Mama: – Soba asta, trebuie reparată…

Eu și sor-mea ne uităm una la alta și nu știm cum să-i spunem că flăcările care au năvălit peste
ea, din sobă, au lăsat-o fără spâncene și i-au pârlit bretonul. A înțeles după fețele noastre că e
ceva în neregulă. S-a uitat repede în oglinda de la verandă…

Mama: – Of…hai că s-a ridicat pâinea.

Eu: – Mama, ai fi putut să mori!

Mama: – Trebuie să reparăm soba, nu știu ce are. Hai să punem pâinea!

Răceala
Parcă am un balon în loc de cap. Un balon enorm, umflat la maxim, gata să se spargă. Balonul
se bălăngănă în toate părțile. În interiorul lui sunt mai multe mingiuțe. În interiorul acelor multe
mingiuțe alte mii, milioane de biluțe. Simt că mai e puțin și se împrăștie toate pe jos. Nasul – un
aspirator stricat. Face mult zgomot – aer nu trage. Numai, numai să ajung acasă… Când
pășesc, parcă – mi dă cineva cu o bâtcă în cap. Mi-e frig. Corpul e greu. Mă doare carnea de pe
mine. Casa parcă se îndepărtează, nu se apropie.

De pe prag – mama. Mă ia în primire cu tot cu muci.

Prima măsură antirăceală – ocara!
Mama: – Dacă umbli cu capul gol… Ți-am spus să nu bei apă rece?! Ai lăconit la omăt?!
Oooooffff!
A doua măsură – frecție cu oțăt. Corpul meu încins absoarbe tot oțetul. După ce mă freacă, din
răsputeri cu oțăt, mama mă încalță cu șosete înmuiate tot în oțet și mă înfașă cu trei pături
groase. Numai nasul mi se vede. Și asta nu întâmplător.

Pasul trei și cel mai groaznic – miere în nas. Așa tratează mama mea sinuzita. Și nu doar pe
mine și pe sor-mea ne chinuie, toate verișoarele mele au fost supuse experimentului. Mierea e
nelipsită în casă noastră. Dacă te doare capul – mănâncă miere. Dacă te supără burta –
îndeasă miere. Dacă te ustură ceva – dă-i cu miere. E cel mai bun leac. De ce să nu o băgăm și
în nas?!
Dacă mă întrebați pe mine, eu cred ca procedura asta e bună pentru tortură. Se ia o sârmă fină,
pe care se pune puțină vată. Aceasta se înmoaie bine în mierea încălzită preventiv. Apoi
această sârmă cu vată și miere se bagă cât mai adânc, pe rând, într-o nară și în cealaltă. Nu
încercați niciodată. Durerea e “te chiș pe tine” sau în cel mai bun caz doar “te cațări pe pereți”.
Dar mama-i șefă, iar eu – vinovată ca am umblat cu capul gol, am băut apă rece și am mâncat
omăt. Sau poate doar am luat de la cineva o viroza parșivă? Nu mai știu. Așa că bag sarma în
nas, când într-o nară, când în alta. Mai bine eu, ca dacă ajunge sârma în mâna mamei, rămân
fără nas. Ridic picioarele pe pereți și răbd. Mă ustură până în creieri. Eu cred ca dacă totuși
lumea medicală ar aproba aceasta metodă de tratament, atunci anestezia ar fi obligatorie.

Mama mai trece pe la mine și se interesează dacă respect indicațiile ei prețioase. Le respect.
Strănut și le respect. După procedura cu sârma, care va fi repetată de câte ori va zice mama,
trebuie neapărat să beau cât mai des lapte cald cu unt și miere. Simt cum se prelinge lichidul
gras pe gâtul meu umflat, în care mi-a crescut un cactus. Laptele trece, cactusul rămâne.
Pleoapele sunt grele. Corpul – moale. Febra m-a mai lăsat în pace.

Mă trezesc brusc. Nu-mi pot mișca capul. Mi-a pus, mama, la gât, cartoafe chiorcăite cu troinoi.
Pe piept, un braț de frunze de curechi cu miere. Pe masă vad cum stau pregătite vreo 15 bănci,
din alea care se pun pe spate, micuțe, strălucitoare.
Mama: – Temperatură nu ai. Treci la ingaleații. Pe urmă, punem bănci și diseară gorcicinici.

Primăvara
Păsărele, floricele, fuste scurte. Da, primavara la țară avem și de astea. De obicei, duminică. De
luni până sâmbătă, trăim în baltă. Punem cartofi, harpacică, popușoi și multe altele, ca la iarnă
să avem beciul și burțile pline, să stăm fără griji și să dăm și la neamurile de la oraș.

Primăvara mai înseamnă, însă, și Prohoadele sau Paștele Blajinilor.

Casa mea e chiar lângă cimitir, iar cărarea spre școală și de la școală trece fix prin mijlocul
cimitirului. În săptămână aia de după Paște și până la Paștele Blajinilor lumea din sat se mută în
cimitir. De dimineață până seară, gospodinele parcă nu se mai satură să plivească buruienele
de pe lângă morminte, să vopsească crucile, să sădească floricele și…. să stea de vorbă. Ca de
Paștele Blajinilor, luni, că la noi se ține luni, să se întâlnească definitiv cu toate neamurile în
cimitir, încărcați cu tot felul de mâncăruri. Nu lipsește tortul napoleon, cârnațul de șapte feluri,
vinogret, sarmale, pască, cozonac și ouă roșii. Toate aranjate în farfurii una peste alta, teancuri-
teancuri, chiar lângă mormânt. Băutura, gârlă.

Îmi plăcea această tradiție. Pentru că e veselie, multă lume fericită și toate chiar lângă casa
mea. Până când într-un an, rudele m-au pus pe mine să dau de pomană prin cimitir. Mi-au
înmânat o farfuirie mare plină cu dulciuri. Am acceptat, fără să stiu ce mă așteaptă.

Eu dădeam o bomboană, femeile îmi puneau în farfurie altele trei. Asfel încât am ajus să strâng
pomeni din cimitir în loc să le împart. Intram încetișor dar sigur în pământ de rușine, față de
colegii mei de clasă. Așa că am lăsat farfuria unde am nimerit și am fugit acasă. Nu mă mai duc
de Prohoade în cimitir. Stau pe prag și mă uit cum preotul umblă cu candela de la un mormânt
la altul și strânge bani de la cei vii pentru că-i sfințește pe cei răposați. Mă uit cum se joacă picii
de-a fugarita printre cruci. Dar mai ales analizez tiganii veniți de peste tot cu mașini care mai de
care mai luxoase, dar care pleacă de la pterecerea din cimitir numai după ce s-au chelfănit între
ei, semn că tusofca udalasi. Distracția se încheie târziu în noapte. În cimitir se vine rar și se
pleacă greu, iar de Prohoade, de obicei, în patru labe.

La lună
A, cred că e… M-am murdărit toată. Să-i spun, să nu-i spun…

Eu: – Mama…

Mama: – Adă niște cartoafe din beci! Nu înțeleg pe unde îmbli! Nu dovdesc nicî!
Eu: – …

Mă duc în beci. Aduc cartofi.

Eu: – Eu…

Mama: – Curăță carfofii repede!

Eu: – Mama, eu…

Mama: – Curăță și ceapă. Eu vin repede!

Eu: – Mama, curge sânge din mine.

Mama: – … da…?

Eu: – Am murdărit și chiloții și pantalonii și … și scaunul.

Mai bine îi spun și de scaun că tot o să vadă.

Mama: – Du-te în casă, în garderob, pe polița de sus găsești o pungă roșie plină cu cârpe. Ia o
cârpă… Și știi tu mai departe … Hai, că ești fată mare! Ca să nu te mai murdărești. Hainele,
pune-le la înmuiat. Mă duc repede să mulg vaca și vin!

Le-a ascuns bine. Iată și punga roșie! Cârpele! Multe, spălate de o sută de ori, fierte cred,
împăturite, din cearșafuri vechi sau din scutece și mai vechi. Le-am găsit și mai înainte, deși
erau bine dosite. Le-am analizat și m-am îngrozit de fiecare dată. Da, știu ce trebuie să fac. Mi-
au spus Tania și Sveta, colegele mele. Ele mi-au luat-o înainte. Tare incomod mai e să umbli cu
dopul ăsta între picioare. Oare de ce curge sângele? Da știu, ca să putem face copii, dar de ce
curge? La școală am trecut peste lecția asta. Profesoara ne-a spus să citim singuri. Am citit
încă de când am luat toate cărțile de la bibliotecă, la început de an. Am analizat și pozele cu
Tania și Sveta, dar sinceră să fiu tot nu mi-e clar. Ovare, ovule, ovulație… Câtă nedreptate, voi
sângera în fiecare lună. Altă soluție petru reproducere, Dumnezeu nu a găsit?! Slab cu
imaginația. Cred că Dumnezeu e mai mult bărbat…

Eu: – Mama, de ce baieții nu au la lună?

Mama: – Așa a făcut Dunezeu lumea, ca femeia să nască.

Eu: – Nu-i corect.

Mama: – Că ai la lună înseamnă un lucru bun, înseamnă că esti normală. O știi pe chiochea
Lida?

Eu: – Uciocița?

Mama: – Da, ea nu are la lună și nici copii nu are. Tu trebuie să te bucuri.

Eu: – Da, mă duc să dau o petrecere de fericire… Cârpa asta dintre picioare… cred că s-a
umplut! Curge pe alăturea…Ce să fac?

Mama: – Parcă ai doi ani! Du-te ia alta! Pe asta Doamne ferește să o arunci pe undeva! La
înmuiat! Le speli, le împăturești și le păstrezi ca ochii din cap! Într-o pungă!

Eu: – Mama, nu vreau la lună…

Mama: – Du-te de pe capul meu!

Ia, să citesc încă o dată tema de la anatomie, poate opresc treaba asta cumva.

Acordeonul
Stau la lumina becului. E cam răcoare în beciul nostru de sub pământ, făcut din piatră. Trag cu
suflet foiul acordeonului, nu-l cruț deloc. Degetele mi se plimbă singurele pe claviatură. Nu prea
văd bine notele de pe portativ. Caietul e sprijinit pe o ladă cu mere, iar lumina e cam slabă. Ce
tată barbar, să nu mă lase să mă ocup în casă pentru că a murit vecina noastră de o sută de
ani, baba Varvara. Vezi, Doamne, se aude de la noi la ea în ogradă și nu-i frumos. Azi toată
mahala trebuie să fie în doliu, după părerea lui tata. Lasă că-i arăt eu. O să stau aici până fac
pneumonie.

Sor-mea zice că sunt ca Mozart. Poate și sunt. Mă și văd pe o scenă mare… Nu, nu cea de la
clubul din sat, alta, de la Chișinău. Toți bat din palme, iar eu împart autografe.

– Ieși afară!
Mă strigă mama.
– Nu!
În gândul meu mă rog să mai repete măcar o dată.
– Hai, că avem de lucru!
– Vreau să învăț piesa asta ca lumea!
– O să răcești acolo! Ieși afară!
– Nu!

Încă o dată, mamă, mai roagă-mă încă o singură dată și ies, repet în gândul meu. În beci e chiar
neplăcut. De fiecare dată când intru aici după ceva, ies foarte repede. Dar acum am o jumătate
de oră de când stau în bezna asta. Ce a fost în capul meu când am venit aici. Nu mă mai roagă
mama. A plecat și a uitat de mine. Mă duc, mi-au înghețat mâinile.

Îmi las acordeonul meu cu foiul spart în zal (casa cea mare), îl așez în husă. Săracul, numai el
mă înțelege. Parcă-i o bucățică din mine. Are câțiva bași care înțepenesc și mă chinui de
fiecare dată să-i scot ca să nu hârâie. Înclină și câteva clape… E ca un om bătrân, bolnav și
răbdător.
Tata mi l-a cumpărat de la cineva din sat, acum 5 ani. A umblat, săracul, și prin satele vecine.
Țin minte că ploua și era glodul până la urechi. El, însă, și-a pus în cap să-mi cumpere acordeon
și gata. Se gândea probabil că dă pe afară talentul din mine și că trebuie să-și facă datoria de
părinte. Până la urmă, mi l-a luat pe acesta – Beriozca. A dat 200 de cupoane. Când a ajuns la
mine era deja în etate. Mama a vrut Weltmeister nou-nouț, dar costa cât un frigider. Taman ni
se stricase frigiderul și părinții mei au cumpărat unul nou. Așa că eu m-am ales cu o Beriozcă.

Îl mai trântesc când nu-mi ies acordurile. Îl hârâi fără milă. Așa că e destul de traumatizat. L-am
cam scos la pensie.
La școala muzicală am ajuns prin clasa a patra. Nu a fost ideea mea, din cate țin minte. După
ce de câteva ori la rând am venit acasă cu zece la muzică, tata și cu mama au început să se
uite ciudat la mine. Mă analizau și se șoșoteau, iar după vreo două zile și-au anunțat verdictul –
La școala muzicală cu ea! Așa că m-au dus, fuga, pe mine și pe sor-mea la școala noastră
muzicală din sat, proaspăt deschisă. Jumătate din clasa mea s-a înscris, atunci. Dar am rămas
doar eu până la absolvire.

Nu știu de ce am rămas. Profesorii s-au schimbat în fiecare an. Din toate materiile studiate:
solfegiu, literatura muzicală și specialitatea – poate ultima nu mă lasă rece. Urăsc deschis
solfegiu, iar literatura muzicală mă plictisește maxim. Nu am plecat poate și pentru că profesorii
care nu rămân mai mult de un an, în școala noastră, unul ca unul îmi spun că am talent. Am
ajuns să cred și eu asta.

În special Diana Sergheevna, o profesoară tinerică, proaspătă absolventă, poposită în satul ei

de baștină după absolvirea scolii pedagogice, nu are ce face, cred. Fără copii și griji, tânăra ne
educă pe noi. E de treabă gagica, răbdătoare, râde tot timpul, nu lovește pe nimeni cu varga
peste degete când greșim, așa cum obișnuia Octavian Pavlovici, ultimul prof care ne-a părăsit. E
genul de profesor care e prieten cu elevii. Totuși prea mi-a intrat în suflet. Insistă peste măsură
că aș fi specială și că dacă aș învăța mai mult, aș ajunge mare om. La toți ne-a dat aripi, iar pe
mine m-a făcut să mă îndrăgostesc de acordeon, în ultimul moment.
 Conserva
Profesoara: – Acordurile compuse și răsturnările lor, vă rog. Marin?
Marin: – Dominant-septacord, Domnant-cvintsextacord, Dominant-terțcvartacord, Dominant-
secundacord…
Profesoara: – Da, sigur. Intonează-le cu răsturnări, te rog, în Fa major.
Marin își drege, ușor, vocea și îi dă bătaie. Eu, însă, mă fac mică-mică. Nici nu respir. Zici că
am ajuns pe la NASA. Cred că profesoara și-a dat seama ce simt eu. În cele două ore nu m-a
întrebat nici cum mă cheamă.
Citisem și eu despre acorduri simple și compuse. Știam, chiar, să fac și răsturnări. Însă, doar pe
hârtie și doar dacă stăteam concentrată, asupra lor, vreo două ore. Viitorii mei colegi le rezolvau
în minte și le cântau cu o ușurință maximă, de parcă ar mornăi ceva foarte simplu, la duș. OAU!
IN-CRE-DI-BIL!
Greu de tot, dar mi-am revenit după prima oră de teorie a muzicii, una dintre multele care se
țineau pentru noi, abiturienții, cum ne numeau profesorii. Nu atunci, însă, mi s-a spulberat orice
speranță de a fi admisă la Conservator sau la Conservă, cum i se mai spune incubatorului de
muzicieni. S-a întâmplat mai târziu.
Cu sictirul afișat la vedere, profesorul de la catedra de instrumente populare, mă ascultă cum
chinui eu, cu mult suflet, acordeonul. Cântam și mă uitam drept în ochii lui căprui și reci. Să văd
reacția. Am priceput din prima că nu l-am dat pe spate. A fost drăguț, totuși. La sfârșit, mi-a
spus că de regulă la acordeon sunt admiși băieții. Fetele – foarte rar. Doar dacă sunt extrem de
talentate. Bineînțeles, nu era cazul meu.
Tata: – Știi poezia cu profesiile?
Eu: – Care?
Tata: – Și eu vreau să mă fac cosmonaut sau poate aviator voi fi…
Eu: – Ce poezie e asta, tată?
Tata: – Trebuie să te gândești real ce poți și ce nu prea. Nu umbla cu paiele în cap. Nu visa la
cai verzi pe pereți. Iaca dacă te-ai duce să te faci medic la Bălț… Asta da meserie.
Mama: – Copchilu trebuie să aleagă! O să crească și o să-mi spună că n-am lăsat-o eu! Vrea la
Conservator?! Da, macar și pe lună! Da, dacă n-o să înveți…Vai și amar de capul tău!
Eu: – O să învăț, mamă. O să învăț!

Vise păduchioase

Număram zilele și tremuram de plăcere la gândul că o s-o șterg, în curând, de acasă, la

învățătură. De multe ori visam că atunci când voi fi studentă va fi fix ca în serialul “Элен и
ребята,,. Voi avea muuuuulți prieteni, vom umbla brambura, iar orele vor fi o plăcere, că doar
vom învăța la Conservator. Roz-Roz-Roz – credeam eu că e viața în studenție. Taman,
seroburomalinovaia!

M-am trezit admisă la dirijat coral, unde aterizează toți disperații cărora nu le-a ajuns talent
pentru mai mult, dar nici nu au vrut să renunțe, așa ușor, la visul de a deveni mari muzicieni.

Am primit o cameră în cămin – patru pereți de colț, friguroasă, întunecată, fără balcon, cu gratii
la singura fereastră, cu paturi din sârmă, când te așezi pe ele, ajungi cu fundul pe podea. Niște
fiare vechi și ruginite. Mobila e și ea din altă epocă, mâncată de carii: o masă, două scaune cu
câte patru picioare și un scaun cu doar trei picioare. Câte o noptieră de căciulă și un dulap mai
mare. Într-o jumătate de dulap ținem hainele, iar în cealaltă – mâncarea. Toate aceste bunuri le
împart frățește cu colegele mele de cameră: Galea și Zina. Suntem trei și ne rugăm să nu dea
Domnul să ne-o aducă și pe a patra.
Galea – o fată cu gura până la urechi tot timpul. Râde pe unt și pe branză. Măi, cu cine
seamănă fata asta… Îmi stă pe limbă… De cele mai dese ori, Galea vorbește aiurea. Le
trântește ca nuca de perete. Râde și e fericită. Daaaaaa, Galea e copia lui Доктор Ливс din
Остров сокровищ. Numai că doctorul era deștept, iar Galea nu-i o comoară. Fata are o calitate
sau mai bine spus un mare neajuns, care mă scoate din sărite. A făcut o pasiune pentru halatul
meu de baie și adoră papucii mei de cameră. Evident că fac scandal și evident că, de cele mai
multe ori, suntem certate.

Daca Galea râde non stop și nu o dor deloc mușchii faciali, cealaltă colegă de cameră – Zina –
vorbește fără oprire.

La scurt timp după instalarea în camera ujasov din închisoarea numită, inteligent, cămin, au
început problemele cu mâncarea, colțunii puturoși, teancurile de farfurii nespălate. Dar nici una
dintre miile de probleme care îmi fac viața să se umple de sens, nu se compară cu mâncărimea
pe care o am. Cred că de la Crea-Crea mi se trage. Am schimbat șamponul. Am încercat alte
trei feluri, mai scumpe. Nu-mi priește nici unul. O fi de la apă? Are mult clor?

Galea s-a oferit să se uite prin părul meu lung, des și blond, ca să vadă dacă, nu cumva, am
prea multă mătreață.

Galea: – Opa, na! Sunt do huia i trojchi! Uite cum trosnesc!

Mi s-au înfierbântat tâmplele. Îmi vâjâie în urechi. Zina a zbughit-o la farmacie.

Zina: – Știu eu ce medicament îi niștojește.

Iute de picior, Zina s-a întors, repede, cu medicamentul în dinți. Mi l-a întins pe păr și mi-a pus o
pungă pe cap.

Zina: – Să se înădușe toți!

Galea: – O să dea canioașili! Один за всех, все за одного!

Eu boșesc cu sughițuri. Zina face ce vrea din mine. Galea se tăvălește de râs. Pe capul meu
mișună mii, sau poate milioane de păduchi, iar în capul meu tot atâtea gânduri. Gândurile se
tamponează cu păduchii. Îi simt cum aleargă, cu multe picioare, pe scalpul eu. Cum sparg,
flămânzi, cu dinții lor ascuțiți, pielea fragedă din care țâșnește sângele cald. Îl sorb cu nesaț.
Sug din mine până nu mai pot.

Eu: – Să crăpați voi!

După ce am stors ultima lacrimă, m-am liniștit. Sunt singură în cameră. Stau cu punga pe cap și
aștept să zdohnească animalele. După gratiile de la geam, apune soarele…

Cu mult timp după incidentul păduchios, am aflat că, atunci, nu doar pe mine mă năpădiseră
mărunțăii. Fetele nu vorbeau deschis, dar în trimestrul ăla, mai toate au stat măcar o dată cu
punga pe cap, iar sub peliculă nu era vopsea de păr. Și doar eu am dormit o jumătate de an,
schinare la schinare, cu furnizorul direct. Fata s-a transferat, la scurt timp după invazia
păduchilor. Vorbea tot timpul.

Burduhoasele
Avem în dreptul nostru câte un baton. Proaspăt. Fiecare. Pe masă tronează o tigaie mare, plină
cu cartofi prăjiți și jiumere, ouă, usturoi și ceapă. Ies aburi de sub capac. Cu nările pline de
usturoi și gura de salivă, ne năpustim drujno peste tigaie. Nu e nimic deosebit. Suntem după
dietă. Ne-a răzghit. Știu, ne-am abătut de la drumul cel drept. Știu, vom regreta amarnic. Dar mai
puternică decât mustrarea de conștiință este dorința aproape malefică de a simți pe cerul
gurii… mâncarea. Nu frunze de rucola, nu salată verde, nu apă cu lămâie! Mâncare adevărată!
Prăjită, grasă, sărată, picantă. Dar, cel mai important – multă. Mâncarea te face fericită.
Mâncarea te lecuiește de plictiseală, oboseală, tristețe. Tot corpul și creierul meu vibrează la
ideea de a ingurgita ceva gustos: niște plăcinte cu brânză sau o halcă de carne, o palcă de
cârnaț sau o siliodcă capcionată. Numai că după ce am ras toată tigaia cu cartofi prăjiți, am lins
o bancă de un litru de tocană, am răfănat câte o cană de ceai cu câte un hlamatic de pâine cu
un strat gros de unt și povidlă de perje, iar suntem profund nefericite. Surprinzător, dar de
fiecare dată când păcătuim în halul ăsta, ajungem la aceeași concluzie. Mâncarea te face
fericită înainte să ajungă în stomac.

Suntem patru podrujti în camera de cămin. Toate rotunjoare, bolfoșăli, rumeoare. Toate mereu
flămânde și toate mereu la dietă. Nu, nu suntem plinuțe. Suntem anume grase. Chiar
burduhoase. Grase de ne plesnesc pantalonii pe bușili mari ca niște mingi de baschet.

Cea mai upitanaia dintre noi, cam de vreo 80 de kile, este Sașa. A fost mereu așa de când am
venit la Conservator. Pe parcursul a celor cinci ani, slăbește, periodic, cam cu câte un kil înainte
de Revelion și de Paște, ca să intre în vreo rochie nouă. Apoi, repejor, pune kilul înapoi. Îi place
să mănânce. Carnea pentru ea e vitală. Este cea care cedează prima în fața ispitei. Se trezește
și noaptea dacă o răzghește foamea, ca să mai destupe vreo bancă cu tușoncă sau cârnăciori
în untură.

A doua după volum este Sonia. Fata a fost slăbuță, dar a adăugat brusc, după instalarea în
cămin. Are vreo 70 de kile. Îi place bunișorul. Aduce de acasă cașcaval cu mucegai, crenvuști,
măsline, ciuperci, paștet, tot felul de delicatese.

Cea mai slabă dintre noi, cu vreo 65 de kile, este Jenea. Am observat că nu bagă în ea ca
sparta. Secretul ei este, de fapt, dragostea. Când dă vreo două, trei kile jos, nu trebuie să ne
spună. Este clar că e din nou amorezată.
Eu am 69 de kile. Știu exact cât cântăresc, dar evidența strictă a kilelor nu mă ajută să le țin sub
control. Am ajuns la această greutate pentru că îmi place să mănânc și să mănânc mult. Când
vreau să renunț la pâine, taman de pâine mi se face poftă. Numai pâine aș mânca. Doar la
pâine mă gândesc și pâine visez. Cu poftele mele nu te pui. Ele sunt mai putenice decât mine.
Noi, cele patru grăsane, suntem în stare, în doar două zile, să tochim toate rezervele pentru o
săptămână. De exemlu luni și marți am rafanat o pâine mare de casă… a dispărut de parcă nici
nu a fost.
Noi, cele patru grăsane, ne plângem tot timpul de kilele noastre în plus și căutăm noi diete. Le
citim și ni se face foame instant. Mâncăm de parcă e ultima zi din viața noastră și promitem
solemn că de mâine vom bea numai apă plată. Numai că, evident, a doua zi ne trezim cu
foamea-n oase.

Geanta
Săptămâna asta, nu am avut gaz în tot câminul. Apă am avut o singură zi. Și curentul a fost un
lux. În ziua în care a fost mai mult timp curent, am scos ciudopecica și am copt mămăligă în ea.
Nu, nu e bună. Am aruncat-o. Am mâncat pâine goală toată săptămâna, așteptând sâmbăta.

De obicei iau vreo fată cu mine, ca să mă ajute să car geanta, de data asta, însă, n-am găsit pe
nimeni. Căminul este pustiu. De foame, au fugit toți acasă. Casa mea e prea departe de
Chișinău așa că eu am rămas. Singurică în tot căminul.

La gară e jumătate din satul meu. Jumătatea studioasă. Copchii zgribuliți, veniți la învățătură în
capitală. La toți ni s-au lungit ochii după autobuzul care ar fi trebuit să ajungă de vreo jumătate
de oră. Când la unul când la altul ni se aud mațele ghiorăind.

În sfârșit! A ajuns autobuzul burdușit cu genți. Toate seamană una cu alta. Toate sunt din rafie,
în pătrățele. Numai că fiecare gentă are câte un nume clar scris pe ea. Mama mi-a spus că a
mea e roșie. Singura geantă roșie este, însă, asta de două ori mai mare ca mine. Ca să scape
de prezența mea buimăcită, șoferul mă ajută să dau jos din autobuz șcaful meu. Mai departe ce
fac? N-o pot nișca din loc. Mirosul de zdobna și plăcinte îmi dă aripi.
Șârâi geanta prin bâltoacele pline cu mizerie. Mă gândesc la plăcinte și o trag după mine printre
lumea adunată la cheltuit banii și căscat gura în piața centrală. Nu se dau la o parte. Stau ca
încremeniții. Mai arunc geanta, când pe un șold, când pe altul. Mânile mi s-au lungit ca la o
maimuță. Palmele sunt roșii, acolo or să apară bătături, mai târziu, beșici cu apă, care o sa mă
usture o săptămână și o să dispară după o lună. Merg doi, trei pași și mă opresc. Mai merg doi
pași și iar mai stau.

Am ajuns la trecerea de pietoni. După parcurile pe timp de noapte, zebrele mi se par cele mai
periculoase locuri din Chișinău. Aici, oamenii pe trecerea de pietoni au o stare aparte. Nu
traversează câte unul chiar dacă e verde. Se adună în grupuri mari, ca să nu-i deranjeze pe
șoferi po meloceam, dar și pentru ca să fie mai vizibili și mai în siguranță. Toți au ochii holbați
de frică, capetele li se rotesc ca niște girofare, în toate părțile, nu cumva să-i trăsnească vreun
șofer care s-a răzgândit să aștepte la roșu. Spatele încovoiat, corpul încordat, iar coatele sunt
folosite pentru a ajunge cât mai repede pe cealaltă parte a străzii.

Dacă ai noroc să nu te lovească nicio mașină grăbită, obligatoriu te claxonează, că să nu te

reslaghești prea tare sau să te fure gândurile și să uiți că ești pe zebră. Să te niști mai repede.

Da, aici eu cu geanta mea…cât casa. Cam ca în tabloul lui Repin – Burlaki na Volghe. Am
închis ochii. Fie ce o fi. Că doar n-o să stau aici până mâine. Mi-am luat inima în dinți și geanta
în cârcă și, hai, pe zebră. Sinucidere curată. Răzbat și eu cum pot printre pietonii care se
împiedică, când de mine, când de șcaful meu. Puterile m-au părăsit, taman când nu era cazul,
în mijocul trecerii de pietoni.

– Hai, dvigai zadom! strigă un șofer cu ochelari de soare pe ochi, deși afară nu-i nicio rază de
soare.

Mașinile s-au blocat drept pe trecerea de pietoni, pentru că eu m-am oprit sa-mi trag sufletul.
Verdele e de partea mea. Totuși… claxoane, claxoane, claxoane, țipete, înjurături. Șoferii urlă
la mine, gesticuleză. Eu mă chinui să ajung în capătul celălat. Nu știu cât a durat până am tras
geanta de pe zebra, dar când m-am văzut pe malul celălalt – am înțepenit acolo. Puterile mele
s-au scurs în geantă.

El: – Hai să te ajut!

S-a auzit o voce.

Eu: – …

Nu pot desface degetele. Nici nu le mai simt. Dacă nu mă grăbesc să accept propunerea, omul
pleacă și atunci chiar că o să las geanta asta aici, să o ia cine vrea. E un om trecut de prima
tinerețe, înalt, zdravăn.

El: – Ce ți-o pus mă-ta acolo? Chirpici?

Eu: – Nu știu…

El: – Și eu am doi băieți mari. Și ei sunt studenți. În ce tralebus te sui?

Eu: – În 22.

El: – Vine! Dă-ti la o parte! Unu, doi și…!

Dacă nu era omul ăsta, jur că o lăsam acolo la trecerea de pietoni. Îmi luam placintele și zdobna
și o lăsam.

Până a ajuns troleibuzul la destinație, mâinile mi s-au înflat. Parcă s-a mutat inima în palme. Cu
chiu cu vai, am șârâit geata jos din troleibuz. Mai am o sută de metri până la ușa căminului.
Poate îmi mai iese vreun om bun în cale… Se întunecă afară, la orizont – nimeni. Trag geanta
după mine și mă mir că am ajuns până aici. Mama cred că a pus jumătate de beci în geanta
asta. Între pătrățelele de rafie sunt toate speranțele mele pe o săptămână. Într-un târziu mă văd
în camera de câmin. Nici nu mă descalț, scot plăcintele și înghit una. Jumătate de zdobnă
puhabă, o cană de campot. Apoi catlete, bitocichi și iar o cană de campot. Stomacul meu
sărbătorește supraviețuirea. Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Mamă! Oare cum ai târâit tu toate
aceste bunătăți până la autobuz? Glodu-i până la urechi și în sat …

Figura
Figura e un subiect tare delicat și prea dureros, pentru mine. Nu-mi place să-mi spună cineva că
sunt grasă, în schimb, eu mă plâng tot timpul și la toți de kilele mele.

De acasă am decolat la învățătură cu 47 de kile. Dar pentru că nu am avut niciodată o educație

alimentară și am mâncat când și ce ni-o chicat, dar în special ce nu trebuie, am ajuns, iute, în
doar șase luni, la 60 de kile.

Am o burtă ca o pestelcă în față, abia o bag în blugi. Bușili sunt grele, mă trag la pământ. Le
simt când merg. Se ridică tremurânde, când una, când alta. Toți pantalonii s-au ros între
picioare. Bolfele mă încurcă să privesc în jos. Toată-s o mare jelatină. Nu am nicio problemă
hormonală, nu este vreo moștenire nefastă în cazul meu, din fericire. Pur și simplu sunt tot
timpul flămândă. Am ținut și diete, care mi-au făcut mai rău. Ultima data, de la 60 de kile am
ajuns la 47 de kile ale mele dragi.

Își mâncau unghiile toate podruștili mele grăsane. Eram ca o pană. Încăpeam în orice rochie.
Fericirea mea nemărginită nu a durat însă. Nu știam că trebuie să am grijă de cele 47 de kile ca
de ochii din cap. Am fost acasă de Paște și după ce i-am dat pe spate pe toți cu figura și i-am
innebunit cu noua rochie, m-am pus pe mâncat. Mama făcuse rășituri, catlete, bitocichi cu
chetciup, pticie moloco, tort medovâi, zdobnă, pască cu brânză și fără, prăjiței de trei feluri. S-a
gătit, că doar îi vin sudentele ei acasă. Am mâncat până mi s-a oprit stomacul și râgâiam a ou
clocit. Mi-a dat mama niște pastile și am mâncat iar. Astfel, în doar două săptămâni, am crescut
ca pe drojdii de la 47 la 69 de kile, de nu-mi venea să cred.

Și dacă lupta cu mâncatul am pierdut-o cu răsunet, m-am apucat de sport. Alerg în fiecare
dimineață pe stadionul de lângă cămin, înfășurată în peliculă, ca să transpir mai mult. Seara
dansez cu ruskoie radio de se cutremură clădirea. De mâncat, mănânc. Sper să vină o zi în
care să mă satur.

Cânepa

Ca să aibă ce să ne pună în torbă și să ne dea bani de cheltuială, mama cu tata muncesc fără
sărbători. Ei mereu au alergat pentru noi, dar acum de când ne-am făcut studente, parcă și-au
implantat câte un motor.

Avem vreo 50 de sote de cartofi, vreo 50 de sote de ceapă, viță de vie, tot felul de animale pe
lângă casă – zooparcul întreg. În satul meu toți trăiesc din agricultură, cu mici excepții. Se
vorbește despre unii că pun cânepă și că aceasta ar merge bine, dar eu nu i-am văzut. Cert
este că cei despre care se vorbește astfel de lucruri s-au îmbogățit repede, au case frumoase și
mașini de lux, umblă vara pe la mare și iarna pe la munte.

Eu: – Poate să punem și noi cânepă, mamă?

Mama: – Hai, încarcă toate cartoafili … Vrei să te închidă?

Eu: – O punem în fundul grădinii, n-o s-o vadă nimeni.

Mama : – …

Eu: – Cânepa e ușoară. Vinzi trei fire și faci cam cât iei pe doi saci de cartofi. Nu te doare
schinarea. Nu trebuie udată și prășită. Mă interesez eu la piață, caut cumpărători… vreți?

Tata: – Decât să grăiești aiurea, mai bine vin să mă ajuți să torn jinu.

Mama : – După ce terminați cu jinu, să pui smântâna din banca de trei litri în cele de câte un
litru.

E zi de piață, mâine. Ai mei vând tot ce au prin gospodărie. Duc de acasă: nuci, cartofi, vin,
păsări, lactate, ouă, ceapă, poamă, prasade. Odată au cumpărat multă vodcă și săpun
hozeaistvenâi ca să le vindă mai scump, dar nu le-a mers comerțul. Au revenit repejor la
agricultura lor, cu care se înțeleg mai bine. De cânepă nu vor să audă.

Eu: – Nu vă mai îmbogățiți voi dacă vindeți numai jin și smântână.

Palca de cârnaț
La piață, nebunie mare. Patlagicarii cu patlagelili, cartofarii cu cartoafili, chesajicarii cu chersajii
lor. Oare unde se vinde cânepa? Am străbătut piața asta în lung și în lat. Am analizat-o de-a
mărunțelul. M-am uitat atent la toate locurile dosite. Nu vând ei aici cânepa, asta-i sigur. Unde
să-i găsesc eu? Ai mei vând cartofi cu kila și sunt fericiți.

Tata: – Hai la sorocodnevcă! Hai la cartoafe mășcate! Avem jin curat de Lidie, fără zahar, nu
miroase a poloboc, făcut cu mâna me!
Mama : – Hai, cî eu am dat tăt și brânza, și smântâna, și păsările. Ni-au rămas zăși ouî, da tu
șăz cu cartoafili tăli de dimineață! Dă-li mai ieftin, dacă vez că nu le cumpără nici “Doamni iartă-
mă,,!

Tata: – Nu las un ban la cartoafi și așa le dau pe dijeaba!

Mama : – Nu vrei și gata să înțeleji că trebuie să te dai după cum merji piața?

Eu: – Nu vă mai sfădiți. Spărieți cumpărătorii și așa-s tare mulți.

Tata: – Daaaa, ne talcaitesi, ne talcaitesi…

Cu chiu cu vai a dat tata cartoafili lui și ne întoarcem acasă. Mama a cumpărat cârnaț
doctorschii. Așa-i tradiția. Fără palca de cârnaț, nu ne întoarcem de la piață.

BOSONOȘII

Merg pe stadă șârâindu-ni un picior și mi se pare că se uită toată lumea la mine. Ieri, mi-am luat
sandalele de la reparație. Meșterul le-a pus naboică nouă, iar azi naboica este, dar deamuia
platforma a hotărât că vrea autonomie. Talpa se ține într-un singur loc, restul tarcește. Nici nu
mai vreau să mă mai uit cum tarcește. Și asta, după ce că le-am terpit mozoliile o luna întreagă.
Speram și eu să mai port un sezon bosonoșii mei iubiți, pe care, de azi, îi urăsc maxim. M-au
trădat în ultimul hal. Taman când trebuie să ajung la o întâlnire importantă.

Asta se cheamă blestemul bosonoșilor. Dacă-i vrei răul unei femei, zî-i așa: “Să ți se strice
bosonoșii după prima ploaie! ” sau “Să-ți zboare cataramele de la sandale, când ți-o fi lumea
mai dragă” sau “Să te țină sandalele cât oi zâși eu” sau “Să-ți sară talpa de la sandalele alea
scumpe pentru care ai dat tot salariul!”.

Pe mine blestemul sandalelor mă urmărește de când mă țin minte. Când m-am născut eu “v
strane bâla naprejonca” . Mama zice că nu găsea nicăieri încălțăminte pentru mine.

Apoi când am crescut mai mare, țin minte cum mama mă trimitea la Selimag (selschii magazin)
să stau la oceri, când aduceau încălțăminte pentru copii. O data, de teamă că ar putea să nu-mi
ajungă bosonoși, m-am băgat fără rând și am intrat printre primii. Mi-am ales niște sandale albe,
frumoase. Toate erau la fel, că nu aduceau decât un singur model. Dar acele albe cu două flori
micuțe, roz le țin minte și azi. Le-am plătit și am ieșit din magazin. Afară, evident mă așteptau
femeile, ca să mă certe pentru că am pătruns fără rând. Am ieșit cu capul plecat și am fugit
acasă. Pentru că mă grăbeam, nu le-am măsurat. Când am ajuns, la mama, am constatat uluită
că îmi sunt mici. Boșind, m-am întors la magazin să le schimb, dar o mărime mai mare nu
aveau. De fapt, nu mai aveau nimic. S-au vândut toate. Pentru că tare mă mai strângeau,
mama, liohchim dvijeniem ruchi, le-o tăiet zadnicul și i-o transformat în șiompanț.

Altă data, eram la târg cu mama și începuse ploaia. Măsuram sandalele viselor mele – albe,
talpa subțire, cu cataramă, tare ușurele. Am plătit sandalele, le-am înhațat și am fugit, ca să nu
ne răzmoaie. Când am ajuns acasă și am vrut să mă crăsuiesc prin fața oglinzii, mai nu m-a
apucat inima. Erau amândouă pe același picior. Pe stângul. Piața era departe și se ținea doar la
sfârșitul săptămânii.

Mama: – Of, săraca vânzătoare. Cred că perejîvăiește…

Eu: – Mama, cred că ea special ne-a dat două pe un picior… Ea le-a băgat în coropcă. Le avea
brăcuite, precis. Ne-a găsit pe noi două căscate…

Mama: – Lasă că ne ducem duminca viitoare s-o cătăm.

Duminica urmatoare nu am mai găsit vânzătoarea. Le-a tot sușit, le-a tot învârtit, mama,
sandalele alea.

Mama: – Ia, înșearcă să le încalți așa!

Eu: – Cam greu de mers, că eu am două picioare diferite. Unul stâng și unul drept!

Mama: – Da, văd.

Alejerili

Și iar sunt alageri în sat, și iar vecinele nu-și vorbesc, și iar satul s-a împărțit pe tabere, și iar
bărbații umblă cu fingaluri, câstigate în lupte electorale. Unii sunt de-a lui Vasâli dealerul de
cânepă, alții se bat în barul din centru pentru Pechia Țâganu privatizatorul șef, iar a treia
categorie cea mai mare și cea mai nehotărâtă e mereu în zapoi, se bucură de belșugul mitei
electorale. O primesc și de la cei care fac campanie pentru Vasâli dealerul, dar nu refuză politrili
nici de la cei care îl susțin pe Pechia Țâganu. În perioada electorală, bețivanii satului sunt în
mare pociot. O dată la patru ani, devin brusc cei mai căutați oameni. Dacă toți patru ani mai nu
mor de foame și dorm pe sub garduri, apoi în preajma alegerilor sunt invitați zilnic la bar unde li
se servește vodcă gârlă. Mai mult, în ceastă perioadă plină de surprize, îi zărești în compania
unor oameni cu cravată. Aceștia stau serioși cu pixul în mână și vodka în față și ascultă
aberațiile bețivanilor, notându-și cu lux de amănunte ce conține fiecare borâtură.

Altă categorie sunt activiștii electorali. Adicătelea neamurile candidaților, cumătri, druji de tot
felul, care știu deja cum își vor împărți bunurile satului și cum vor cheltui banii publici în folosul
lor. Așa că lupta e aprigă. Chiar nu-i de glumit. Vasâli dealerul are multe femei în echipa sa,
toate foste sau actuale iubovnițe. Lucru știut. Dar chiar și așa doamnele nu-i țin pică. Și-au unit
forțele și aleargă, chic di apă, cât e ziulica de mare străbătând satul în lung și în lat, bat la
fiecare pensionar la poartă, ca să-i povestească cât de gospodar va fi Vasâli dealerul, lăsându-i
câte o torbă cu ulei, orez și zahăr pe care scrie numele lui Vasâli.

În tabăra lui Pechia Țâganu sunt mai mulți bărbați. Aista nu s-a bazat doar pe amante. Numai
că bărbații din tabăra lui Pechea Țiganul se străduiesc să nu dea ochii cu iubovnițele lui Vasâli
dealerul. Ei știu, că dacă, nu dă Domnul, se întâlnesc cu gâștele alea, fără un scandal monstru
nu scapă. Poate chiar se aleg și cu vreo șiumăjeală în caz că deschide careva gura. Așa că
mujâșii află din timp pe unde vor umbla iubovnițele, ca s-o apuce pe altă parte.

Activisă electorală: – Chia Marusi, niatali di și nu ieș când ti strig? Demuia e a șinșea oară când
venim, cî nu ti găsâm acasî!

Chiochia Mariusea: – Draga chiochii, mi-s bătrânî. Poate eram prin fundu jiii șî nu am auzît. Da
și nevoie v-o adus pi tăti taman az di sâmbăta morțâlor?

Activisă electorală: – Cum și ni-o adus? Niatali nu știi că vin alejerili și trebui să alejim un nou
primar?

Chiochia Mariusea: – Nu știu, draga chiochii, că nu am tilivizor, niși gazăti nu priniesc dimult, că
pensia ni-i nicî. La târg nu am mai fost, ca să mai stau la horbî cu femeili. Iaka ghini că aț trecut
voi șî mai am cu șini schimba un cuvânt.
Activisă electorală: – Ap, chia Marusi, noi ni grăghim. Da, niatali iaka ie din partea lui Vasâli
Pavlovici sumca asta cu di tăti, zî spasiba și dumincî la alegeri sî pui ștampula, îîî… peceata, pe
el. M-ai înțăles?

Chiochia Mariusea: – Draga chiochii, da nu sî duși chiochia la alejeri, că e bătrânî șî nu poati

merji, șî niși nu vedi…

Activisă electorală: – Chia Marusi, șii pi pași venim noi sî ti luăm șî ti ajiutăm sî pui ștampila.
Niatali numai nu muri până duminicî …

Politica
Ghiaghia Vania: – Ei, hai sâ șii sănătos!

Verișorul Seroja: – Închinî sănătos! Văleu, da și-s cu jespili istea?! Sâ bagî în gurî!!

Ghiaghia Vania: – Iaca, ni s-o făcut un cuib în pod la căsoaie șî nu pot scăpa di dânsâli. La
înșeput când am văzut că mă bâzîi, nu-ni dău pași sî șăd la masî, sî vârî în farfurii, m-o trimăs
Maria în pod, sî li dău cu diclofos. Nu le-am căsăchit pi tăti. O zdohnit câteva, restu o scapat. Îs
jivucii scârbili. M-am chinuit, m-am chinuit sî li ușid șî dacî am văzut cî nu pot, m-am podrujît cu
eli. Vin numai când Maria puni masa în ogradî, di trii ori pi zî, crapî șî eli șî sî duc în treaba lor.

Verișorul Seroja: – Neatali le-i dreseruit! Șî nu ti mușcî?

Ghiaghia Vania: – Ei, la înșeput sî bagau în nas, în ochi. Eu li alungam, eli veneu mai multi.
Dacî am văzut cî nu pot scăpa di eli nu le-am mai alungat. Le las sî zacusascî. Nu-ni fac nică,
dacî șăd tiho șî nu mătăhăiesc din mâni.
Verișorul Seroja: – Da șe-i sî fași câd o sî vinî tăt roiu la masî?

Ghiaghia Vania: – …

Verișorul Seroja: – O sî ti rîdiși și o sî ti duși la altî masî. O sî fași o masî pentru gespili tăli șî una
pentru tini. Poț sî înșepi di pi amuia sî pui douî mesî, ca eli sî știi cî tre sî șadî la masa lor sî nu ti
bâzîi șî la masa ta.

Ghiaghia Vania: – Mă gândesc, să mai înșerc la noapti sî li ușid. Vii sî dăi o mânî di ajiutori?

Verișorul Seroja: – Dap cum, nu li mai domestișești?

Ghiaghia Vania: – Numai, cî crapî mai mult ca mini șî nu fac nica. Digrabî m-or crăpa șî pi mini.

Verișorul Seroja: – Știi și mă mai gândesc eu, ghia Vania?

Ghiaghia Vania: – Î?

Verișorul Seroja: – Jespili niatali-s fix ca politișienii noștri. Crapî mult, nu fac nica șî nu poț scapa
di ei.

Ghiaghia Vania: – Hai, sî șim sănătoș!

Verișorul Seroja: – Închinî sănătos!

Ghiaghia Vania: – Sî trag o fugî pîn la selimag sî cupăr mai mult diclofos …
 Satul
Pleacă toți din satul nostru. Și femei și bărbați. Parca-i după vreo epidemie. Au rămas doar
bătrânii și copiii. Satul, în general, s-a schimbat tare mult față de cum era în copilăria mea
sovietică. Cel mai vizibil lucru e că nu mai are oameni, e pustiu, burienos, părăsit, casele se
sârchesc, garturile putrezesc.

Primarul, foștii lideri de colhoz și câțiva druji de ai lor, cu toate neamurile și odraselele lor
repetente, au prisvoit totul. S-au împărțit frățește între ei. Normal că nu a ajuns pentru toți. De
unde atâtea mori, incubatoare, fabrici de făcut ulei, de prelucrat legume, fructe, de unde pentru
toți clădiri de privatizat, magazine… Cică le-au dat pământ la oameni. Da, dar tractoarele și
toată tehnica de prelucrat hectarele imense vi le-ați luat vouă, lăcustelor!

Iar pentru că proștii de țărani nu pot munci cu mâinile goale hectarele, lăcustele au sărit să le
cumpere averea, pi di jeaba. Oamenii le pun, lăcustelor, pe tavă, pământul lor, iar lăcustele, la
râdul lor, după ce strâng urojaiul, le dau sărăntocilor, în schimb, anual, câte un sac de răsărită
mușegăită, câte un sac de cel mai rău grâu care nu le mai trebuie și… multă sănătate!

Petru că lăcustele sunt bune la suflet, dar mai ales pentru ca au nevoie de forță de muncă, ca
să prospere averea lor, le oferă slăbănogilor câte un job. Răsplata? 15 lei pe zi și un pahar cu
jin.

Mai pe scurt, majoritatea amenilor din sat, sunt robi adevărați ca pe vremea lui Ștefan cel Mare.
Dar pentru că toți acești tărani flămânzi au televizoare cu antene parabolice, spre deosebire de
Ștefan și văd că există pe pământul acesta păcătos și altă viață, majoritatea au vise mărețe. De
exemplu să nu moară de foame sau de beție în satul lor uitat de Dumnezeu, ci să se ducă prin
alte țări, ca să facă o capică cinstită, spălând la cur bogătanii. Pâsânticî se inspiră din serialele
care merg la televizor pe Ostankino: “Богатые тоже плачут” sau “Просто Мария”. Cert este că
oamenii se împrumută din toate părțile și fug din sat, mâncând pământul.

Primarul cu drujii, rămân. Lor, je, li-i ghini.

 Femeia
Ghiaghia Stiopa: – Marii, parcă ești o cartoafă zbârșită din fundul beșiului…

Ghiaghia Stiopa este lider în sat. A privatizat pământuri, hectare întregi, angajează oameni cu
ziua și le dă două capiși și un pahar di jin după o zi întreagă de prășit pe dealul mare. Ghiaghia
Stiopa ca și alți moldoveni veritabili, crede că toate femeile care pleacă la muncă peste hotare
sau sunt curve sau… altă variantă el nu are. Dar nu îndrăznește să le spună asta în față. El știe
că diplomația e lucru mare. S-ar putea să ajugă la ele, să le roage să-i dea vreo sută de euro cu
împrumut.

Chiochia Maria: – Măi, Stiopa, eu de atâta dor m-am uscat.

Chiochia Maria tot timpul a fost o femeie interesantă, pentru mine. Mereu a vorbit cu tâlc, și-a
educat frumos cele două fete, chiar dacă mai mult la telefon. A plecat în Spania o gospodină
chinuită, ștearsă, dar s-a întors cu manechiura făcută, părul aranjat, rochiță drăguță și deschisă
la minte.

Ghiaghia Stiopa: – Ap, da, da. Da și nu putei să lucrez iaca la mini. Nu-ț dădem eu bani mulț, da
de foame tot nu mureț voi.

Chiochia Maria: – Stiopa, du-te și-ț catî di halu capului. Pe mini lasă-mă cu scârba mea.

Chiochia Jana : – Și ăi venit acasî, Marii?!

Chiochia Jana este soția unui vameș burduhos. Femeia trăiește în puf, mănâncă icra de toate
culorile și nu înțelege nici în ruptul capului de ce aproape toate sosedșili ei pleacă la muncă
peste hotare. Dar și ea ca și Ghiaghia Stiopa este tare diplomată, pentru că sosedșili, când vin
acasă, îi aduc câte o coftocică, o cafeluță, iar chiochia Jana e tare modniță și îi plac nareadurili
zagranicinâie.

Chiochia Maria: – Da, ni-am făcut documentili după 5 ani și am putut veni, iaka. Hai cî mai
vorghim, cî mă grăghesc.

Chiochia Jana : – Sî treși disarî pi la noi, sî mai stăm di vorbî.

Chiochia Valea: – Ti sun dacî nu ajiung pi la tini.

Dar pentru că invidia este caracteristica principală a moldovanului și mai ales a moldovanului
care n-o ieșit niciodată din curtea lui, dar le știe pe toate datorită înțelepciunii sale native, sătenii
stăruitori i-au inventat femeii un palmares întreg de poveși. Chiochia Dusea, de exemplu, pe
care o îneacă mizeria și la care nu ai de ce să-ți ștergi mâinile, că ți le murdărești mai tare dacă
te atingi de ștergarele ei răpănoase, este convinsă că chiochia Maria are iubovnic în zagraniță,
dar pentru că și-a ieșit din minți de dor de casă a venit să se lecuiască.

Chiochia Dusea: – Lasî, cî le-am mai discusît eu pi fetili ei. Ni spuneu cî măsa plânji tăt timpu la
telefon cî îi dor di dânsîli. Di atâta plans precis poț sî ti tâcnești. Șădi mai mult pe la capitalî
amuian, precis la vreo lecuiri șeva.

Ghiaghia Stiopa : – Nu pari sî șii tâcnitî. Chiar parcî mai frumoasî și mai dișteaptî s-o făcut. Cicî
li plac moldovenșili noastri, la străini. Li fac mâncari bunî, li educî ghini copchiii. Tăti gospodinili
ni s-o dus. Digrabî o sî rămîn cu voi două în tăt satul – una o cucoanî puturoasî și ata o vădanî
zoioasî.

Mă uit la chiochia Maria și înțeleg că în Moldova dacă tatăl tău nu-i primar, fost șef de colhoz
sau măcar vreun șefuleț pe undeva la stat. Dacă soțul tău nu-i polițist, vameș sau măcar ceva
care i-ar permite să himicească, atunci tu sigur ești femeia tipică din Moldova. Femeia care s-a
născut într-o familie simplă, dacă a învățat atunci cu mari sacrificii, la o facultate modestă, iar
după ce s-a măritat a constatat că viața e tare scumpă și nu are cu ce își crește copiii. Bărbatul
este copleșit, preamo, de probleme așa că tu trebuie să iei hățurile îi mâini. Rupi copiii de la
inimă și te duci pe lume. Te duci să le cumperi haine, încălțăminte, medicamente. Te duci ca să
nu-i ma vezi sufocați de lipsuri. Îți vei auzi critici, jigniri. Că nu-ți mai ajung banii, că ești
nesătulă, că îl cauți pe dracu. Dar tu și numai tu știi că uneori nu ai ce pune pe masă, că ți-e
rușine să te împrumuți mereu de la vecină, că vrei și tu să-ți iasă copiii tăi din glodul de la țară și
să fie oameni, chiar dacă pentru asta e nevoie de viața ta.

Femeia Moldovei a plecat de acasă. Deja câteva generații de femei sunt plecate de acasă.
Unele și-au luat copiii cu ele, dar cele mai multe îi urmăresc prin Skipe cum cresc. Nimeni nu
fuge de bine. Toate aveau lacrimi în ochi și îndoieli în suflet.

Statul moldovenesc și-a deportat femeile, atunci când nu le-a mai oferit un loc de muncă. Statul
moldovenesc și-a alungat mamele de acasă când nu le-a mai ajutat să-și crească copiii și le-a
îndemnat să treacă la pelincuțe. Statul moldovenesc și-a fugărit nevestele de acasă.

Dragă Femeie a Moldovei care muncești în Spania, Italia, Portugalia sau alte țări străine, știu că
ți-e greu. Știu că te dor mânile, ochii și sufletul. E o durere surdă. O durere care nu are leac. Știu
că te dovedește încetul cu încetul dorul de casă. Știu că ai vrea să-ți trăiești tinerețea alături de
copii, părinți, nepoți, la cuibul tău. Dar mai știu că sărăcia și nevoia te-au trimis departe.

Dragă Femeie, eu știu că tu ești tare puternică. Mai puternică decât o armată de bărbați. Nu pot
să-ți cer să te întoci acasă, pentru că știu că aici nu te așteapă vreo soluție-minune. Te rog însă
să te mai gândești și la tine uneori. Îți mulțumesc pentru sacrificiile pe care le-ai făcut și îmi pare
tare rău că a fost nevoie să-ți arzi viața pentru copiii tăi pe care nu i-ai putut vedea crescând.

Mă gândesc că, dacă undeva s-ar stoca toate lacrimile moldovencelor plecate la muncă,
acestea ar înunda Moldova. Ar șterge-o de pe fața pământului. Nu mai plânge, Femeia
Moldovei!
 Spania
Unii se duc să cucerească Rusia sau Portugalia, mulți își caută de lucru în Italia, alții la
Leningrad chiar și pe la Paris și în China sunt consăteni de ai mei. Tata și-a făcut ceamadanul,
și-a pus pozele noastre la loc de cinste și se gătește spre Spania.

Stă îngândurat pe prispă. Se uită undeva departe, în gol. Ochii lui ca cerul nu mă vad, chiar
dacă stau la un pas de el. E trist. După ce s-a uitat mult în sus, de parcă cerea un sfat de la
Dumnezeu, și-a apucat capul cu ambele mâini și și-a pironit privirea în pământ. Văd cum în
capul lui roiesc milioane de gânduri. Tata e un om de la țară. El e deprins de pe la cinci ani să
muncească mult. Muncește chiar și duminica, chiar și de sărbători, ca un cal. Ba e în grădină,
ba e la deal, ba e în baltă. Ba să vadă papușoii, ba să mai strochească carfoafili, ba să
păzească ceapa ca să nu ni-o fure.

Mama umblă încrutată. Parcă nu l-ar lăsa, dar fetele lor, adică eu cu sor-mea numai de cheltuit
suntem bune. Au strâns o groază de bani – două mii de euro, s-au împrumutat ca să poată
pleca tata la Spania și să lucreze la stroică.

După ce și-a luat rămas bun de la tăt satul, a plecat noaptea, nu l-am văzut bine la față era
întuneric, doar ne-a pupat pe mine și pe sor-mea și a trântit poarta.

De când a plecat tata, mama n-are hodină. E mereu îngrijorată, supărată și tristă. Toate la un
loc – coctail molotov.
Azi a sunat tata și a zis că a ajuns. O așteptăm să vină de la piață să-i dăm vestea.

S-a întors de la târg roșie pe față, transpirată și răvășită. S-a așezat pe bordura de la poartă, să-
și tragă sufletul. Mă mir că nu plânge. Eu aș fi boșit în hohote, dacă eram în locul ei. A fost cu
vin și cartofi la târg. A târâit gențile grele cu mâinile ei. Noi am rămas acasă. E scump drumul,
ca să mergem și noi, să o ajutăm. Nu mai câștigi nimic dacă dai totul la aftobus. Așa că se
chinuie singură. Cu banii câștigați a cumpărat detergent, săpun, capace pentru zacatcă, o palcă
de cârnaț și doi harbuji. La noi în grădină nu se fac harbujii, ca e multă viță de vie și e umbră.
Lor le trebuie soare.

Nunta
Când aude moldovanul de nuntă, ar fugi pe altă planetă. În afară de mireasă și soacra mică, nu
se bucură nimeni. Dar pentru că dusul e cu venitul, cum s-ar spune, toată lumea, are sau n-are
bani, drujno se împrumută și merge la nuntă.

Nanu Sandu: – Galea, zî-lî, măi, sî fașim nunta la cort! N-am eu bani de costium.

Mireasa Valea : – Vrei sî mă bîzîi mustili, țînțari și alti șoparli, tatî?!

Nana Galea: – Ești nebun?! O sî zîcî lumea cî sântem niști sărăntoși?! N-o sî pot ieșî din casî un
an întreg, di rușini!

Nana Gealea a pus piciorul in prag, că doar se mârită fata ei, nu o străină! Chiar dacă nanu
Sandu ar fi preferat să se îmbete pe întuneric, la cort cu toți grujii, va sta în lumina reflectoarelor
toată noaptea treaz-trezâșor. Spre disperarea lui Nanu Sandu, nunta va avea loc la unul dintre
cele mai scumpe restaurante din Chișinău, cu toți banii pe care au fost ei în stare să-i adune în
ultimii zece ani, cu gândul la Valea. Fata a zis că nici zestre nu vrea, dar nuntă să-i facă!
Socrii mari au declarant că nu au bani, dar ca cel mai bun cadou este baiatul lor. Evident că
sunt supărări. Dar nana Galea nu arată.

Mireasa Valea : – La înscriere să fie hlapuște, șampanie pentru noi, iar pentru restu lumii, vin de
casă! După, ne ducem cu limuzina să facem poze pe la Memorial, monumentul lui Ștefan, Valea
Trandafirilor… O sî mâncăm morojnî pe acolo… Ghini Vasea?

Mirele Vasea : – Da, zaica…

Vasea mirele, nu a învățat prea bine la școală, dar a fost la Moscova la zarabotcă. O iubește pe
Valea.

A venit ziua nunții. Mireasa radiază de fericire. De la atata stucaturcă de pe fața ei, când am
intrat în restaurant, nu am recunoscut-o. Am crezut că am greșit nunta. Unde-i Valea mea
chistruietî?! Extensii la gene, păr și unghii. Sclipici din cap până în picioare. Priciosca… prea
multă. Rochia și-a luat-o cu doua mărimi mai mici, ca să arate mai slabă, dar seamăna mai mult
cu un tort slaionâi, Valea mea tortosica.

Mirele ca mirele. Nimic deosebit. Un gândac strălucitor. Dar ce vina are el că acum sunt la
moda costumele fosforescente.

Cei doi contrastează izbitor cu invitații de la nunta lor. Cam 90% dintre smochiniții de la mese,
sunt oameni simpli de la țară, bronzați pe deal la prășit, cu fețele brăzdate de niște riduri adânci,
cu mâinile bătatorite, pe care și le ascund sub fața de masă. Toți ca unul sunt nareadiți în straie
de sărbătore, dar nu știu de ce, aproape numai de culoare neagră. În cel mai bun caz gri.

Oamenii nici nu au știut cum să reacționeze când, ca din senin, în fața lor a apărut Zinaida
Julea, mâtăhăind cu mâinile ei lungi, invitându-i la dans. Doar mirele și mireasa țopăie printre
mese, că restul stau încă buimaci.
Pe mese sunt clădite trei straturi de farfurii cu mâncare, să nu zică oamenii că nu au avut ce
mânca. Să bucure non stop ochii, că gura oricum nu mai poate. Salata olivie, salata cu carne de
pui și posmaji Tri Korochki, salata simplă din legume, salata din fructe de mare, salata cu ”crabi”
și porumb, salata din fasole cu ceapă roșie… Cârnaț de o sută de feluri, ciuperci, măsline, carne
prăjită, carne capcionată, carne de vită, de porc, de rață, chiar și de dinozaur cred ca este.
Tare, tare multă mâncare. Nu care cumva, vreo vecină arțăgoasă să spună, pe urma, că n-o
vazut la nuntă salată cu carne de pui, maioneză și posmaji Tri Korochki…

Nănașa și-a mai schimbat o dată rochia. Că doar nu-o să stea femeia în aceleași haine o noapte
întreagă. La cununie a fost într-o rochie mai pentru biserică, seara, la restaurant, a venit în alta,
lungă stralucitoare, iar acum s-a afișat într-o ținută de o șchioapă. Nașul ”învârtește ceva serios”
la Moscova – se vede după el. Acesta nu încape, săracu, la masă din cauza burții, așa că stă,
cumva, la colț. Misiunea lui este crucială la nuntă. De el depinde chiar și cum va fi sexul mirilor
dupa petrecere. Dacă va mai fi… Atunci când a sosit momentul lui de ieșit în scenă, discursul
de felicitare nu a fost lung. Muntele de om a ținut, însa, să audă până și cel mai adormit nuntaș
că el pune pe masă tuhma DOUĂ MII DE EURO!!!

A urmat ”oastea” nunului. Fiecare s-a lăudat zgomotos că pune câte 300 de euro. Dar apoi,
încet și sigur, zâmbetul dispare de pe fețele îmbujorate ale mirilor. S-au întunecat cu totul când
tamadaua a ajuns, cu corzâncuța pentru bani, la consăteni. Deși fiecare a ținut câte o cuvântare
de jumătate de ceas în care au repetat de cel puțin zece ori frazele: DE LA DUMNEZEU MAI
MULT DE LA NOI MAI PUȚIN, VĂ DORIM O ECHIPÎ DI FUTBOLIȘTI sau SĂ NE CHEMAȚI ȘI
LA CUMĂTRIE – toți ca unul, de parcă s-au ințeles, au pus doua miișoare amărâte de leiuți.

Din fericire, ”mascaradul” nu a durat decât până pe la două noaptea. Repejor, după pusul
banilor, a urmat dezbrăcatul miresei și tortul, focurile de artificii, cum fără ele și ”po domam”. Mai
ales că deja verișorul mirelului se alerga cu unul dintre chelneri printre mese, iar mirele, în
general, se luase de gât cu reprezentanții restoranului care i-au promis că ploaia cu bule de
săpun va fi pidijeaba…