Florea şi Moşul-codrului

A fost odată, demult de tot, într-o margine de ţară, o bunicuţă care a crescut doi copii, frate şi
soră, rămaşi de mici fără părinţii. Pe fecior îl chema Florin, iar pe fată Rada. I-a crescut cu multă
trudă, dar şi cu toată dragostea. Acum copiii erau mari. El era voinic şi arătos, ea subţirică şi
frumoasă, ca trasă prin inel. Să te tot uiţi la ei, ca la doi pomi înfloriţi, legănându-şi crengile în
bătaia soarelui de primăvară. Lumea din sat îi privea cu drag şi ei erau fericiţi. Era fericită şi
bunicuţa, căreia i se lumina faţa ori de câte ori se uita la ei.
Dar iată că într-o zi se întâmplă nenorocirea cu care începe povestea noastră. Era o duminecă
înspre nămiază şi cei doi tineri erau în grădină. Florea se aşezase sub un nuc şi era pe cale de a aţipi.
Rada culegea flori să le ducă bunicuţei. În vremea asta, din înaltul cerului cobora lin, pe undele
nevăzute ale văzduhului, un zmeu. (http://en.wikipedia.org/wiki/Zmeu) Se lăsă la pământ, nu
departe de fată, cu gândul să o răpească. Când îl văzu, Rada începu să strige şi dădu să fugă. Dar
zmeul o prinse de subţiori şi era gata să se ridice în aer cu ea. Florea a fost însă tot aşa de iute, a
sărit şi a apucat-o de mijloc, cercând s-o smulgă din braţele zmeului. Acesta era o dihanie în stare să
dovedească mai mulţi bărbaţi, nu doar unul. Dar nu era pornit nici să ucidă şi nici nu vroia să
doboare flăcăul la pământ, nu care cumva să-l rănească şi să sădească ură adâncă în sufletul fetei, pe
care îşi pusese ochii. Îşi luă zborul, ţinând bine fata, iar Florea rămase agăţat de mijlocul surioarei
sale.
A zburat aşa zmeul deasupra multor locuri neumblete, dincolo de fruntariile ţării, până a
ajuns deasupra unei păduri întinse şi foarte întunecoase. Florea simţea că îl lasă puterile şi că încep
să-i tremure braţele. Văzând că nu se mai poate ţine îşi dădu drumul tocmai când treceau deasupra
unui copac mare şi stufos. A trecut într-o clipită prin frunzişul copacului, a rupt crengile mai mici,
apoi a căzut mai departe, din creangă în creangă, până ce a ajuns, pe jumătate ameţit, la pământ. A
dat să se ridice, dar a simţit o durere sfâşietoare în genunchiul stâng, parcă i-ar fi înfipt cineva un
cuţit în încheietură, şi a leşinat.
La scurtă vreme după asta, un bătrân care trecea pe acolo îl zări. Era Moşul-codrului,
stăpânul acelei părţi a pădurii. Avea barba şi pletele albe ca spuma laptelui, iar în mână ţinea un
toiag, pe care îşi mai sprijinea povara lui de ani. Se opri lângă flăcău şi se uită cu mirare la el, fără
să priceapă ce s-a întâmplat. Cum o fi ajuns acolo, unde de când lumea nu a călcat picior de om,
acest tânăr cu răni pe faţă şi pe mâini, cu hainele ferfeniţă. Se uită ce se mai uită, apoi strigă:
-- Tănăsache! Vino iute încoace!
Câteva clipe după aceea îşi făcu apariţia o namilă de urs, tânăr nu-i vorbă, dar înfricoşător
tare. De ce i-o fi spus Tănăsache, nu ştiu. Ar fi fost mai potrivit să-i spună Martinică, sau Moş
Martin, sau Moş Ursilă, dar ăsta îi era numele.
-- Ia-l în braţe, Tănăsache, ca să-l ducem acasă şi să-l îngrijim, grăi cu glas domol bătrânul.
Ajunşi la sălaşul bătrânului, acesta se apucă să-i spele rănile de pe faţă. Florea se trezi atunci
şi se sperie văzând namila de urs de lângă unchieş.
-- Nu-ţi fie frică, dragul meu, eu sunt Moşul-codrului şi am grijă de toate vieţuitoarele din
pădure şi o să te ajut şi pe tine să te faci bine. Iar ursul acesta e blând ca un miel şi ascultător foarte.
Acestea fiind spuse, i-a oblojit rănile şi i-a pus piciorul frânt între scândurele, ca să se
vindece cât mai repede şi mai bine. Şi aşa, a zăcut Florea câteva luni la pat până să se lecuiască pe
de-a-ntregul. În vremea asta, nu i-a lipsit nimic. Moşul-codrului ştia acum tot ce s-a întâmplat şi îi
purta de grijă ca o mamă bună. Îi aducea de mâncare şi sta de vorbă cu el, să mai treacă vremea. Iar
Tănăsache îi aducea câte un fagure de miere şi, din când în când, câte un peşte, prins în iazul care se
afla nu departe de acolo. Cât despre Florea, flăcăul nostru era adânc mişcat de bunătatea bătrânului
şi se minuna de cuminţenia ursacului.
După ce s-a făcut bine, Florea îi mulţumi binefăcătorului său şi îi spuse că vrea să plece de
îndată să-şi mântuie sora din ghearele zmeului. Dar, unde să-l caute? Îl mai întrebă el pe bătrân.
-- Nici eu nu ştiu prea bine unde îl poţi găsi, îi răspunse acesta. Ştiu doar că s-a aciuit acum
câţiva ani la poalele munţilor care se văd în depărtare. Dacă o iei pe potecă într-acolo, vei trece pe la
muma-pădurii, care te va putea îndruma mai bine.
 Bătrânul îi mai spuse că era vorba de muma-pădurii, care îi era îndatorată, pentru că a scos-o
odată dintr-o fântână, în care căzuse şi în care era să se prăpădească. Dar, să fi ştiut că este aşa de
rea, ar fi lăsat-o să-i putrezească acolo oasele. Pe la ea trebuia să treacă oricum şi, ca să nu îi facă
nici un rău, i-a dat flăcăului un inel de recunoaştere, aşa, ca zgripţuroaica să ştie că vine din partea
lui. Apoi, îi mai zise:
-- Drumul pe care apuci este greu şi te pasc primejdii la tot pasul. Îţi dau ursul să te
însoţească şi să te ocrotească. Eu mă voi descurca şi fără el. Iată aici şi nişte straie noi şi o căciulă
cu un panaş, să-l ai amintire de la mine. Du-te, copilul meu, să ai noroc şi să te întorci sănătos.
Şi aşa a purces la drum Florea, însoţit de Tănăsache. Au mers ei ce au mers, şi după două
zile de umblet, au ajuns aproape de bujda în care se adăpostea muma-pădurii. Mai departe a mers
Florea singur, lăsând ursul ascuns în nişte tufişuri.
În faţa bujdei stătea zgripţuroaica, care l-a simţit venind. Era bătrână şi de o urâţenie de
neînchipuit. Avea nişte gheare ca secerile, ascuţite la vârf şi tăioase ca briciul. Se îndreptă spre el
gata să-l facă harcea-parcea. Florea se grăbi să-i arate inelul proteguitor.
-- Văd că te-a trimis Moşul-codrului. De nu era inelul ăsta, nu scăpai cu viaţă. Dar hai să
stăm de vorbă.
S-au aşezat pe doi butuci şi cotoroanţa şi-a dat drumul la gură. Vorbea de parcă avea
mâncărime la limbă. I-a spus că în partea de pădure pe care o stăpânea nu răbda nici o vieţuitoare.
Le urmărea şi le ridica zilele. Dacă era o jivină mai mare îşi punea otravă pe gheare şi ajungea o
zgârietură ca să-i facă de petrecanie.
-- Acum, la mine în pădure n-ai să mai găseşti nici pui de vieţuitoare, îi mai zise ea,
grozăvindu-se.
Dar, tocmai atunci se ivi Tănăsache. Bătrâna sări în picioare şi se pregăti să se repeadă
asupra lui, să-l zgârie. O opri însă Florea spunându-i că au venit împreună. Apoi o întrebă:
-- Dar ce se întâmplă cu peştii din iazuri şi cu păsările din aer, că tot vieţuitoare sunt?
-- În iazuri am pus iarbă otrăvită şi am scăpat de peşti, de broaşte şi de tot ce trăieşte în apă.
Iar păsările le-am lăsat în seama râsoaicei. Vezi acolo, lângă cocioabă, mâţa aceea sălbatică? Ea
alungă păsările şi le strică cuiburile. Numai pe ea o rabd în viaţă. Cât despre tine, te iert acum. Şi
ştii de ce?
Şi cum avea limba lungă, îşi dădu din nou drumul la gură şi îi istorisi mai cu de-amănuntul
cum a scăpat-o de la pieire bătrânul pădurean. Într-o zi, s-a dus în ospeţie la sora ei mai mică, care
stăpânea băile (minele) de aur, rămase de la pitici. Acolo, uitându-se într-o fântână părăsită şi pe
jumătate astupată cu pământ, rămasă de pe vremea băieşilor (minerilor), i s-a părut că zăreşte ceva
sclipind pe fundul ei. S-a aplecat să vadă mai bine, dar a alunecat şi a căzut în fântână. A căutat să
se agaţe de perete, însă nu a izbutit. Fântâna nu era adâncă, dar nu avea cum să iasă afară. Atunci s-a
gândit la Moşul-codrului şi a trimis-o pe sora ei să îl cheme. A venit bătrânul, a tăiat un brad tânăr,
i-a retezat crengile aproape de trunchi şi a făcut un fel de scară pe care a băgat-o în fântână, aşa ca
să poată scăpa din belea muma-pădurii. Dar bătrâna nu a putut ieşi pentru că în cădere se rănise la
un braţ şi la un picior. A trebuit să coboare moşul în fântână, a luat-o în spate şi cu chiu cu vai a
scos-o afară. Apoi, i-a oblojit rănile şi bătrâna s-a lecuit. A rămas mirată de atâta ajutor, cu atât mai
mult cu cât Moşul-codrului nici nu o cunoştea prea bine.
Florea a ascultat-o cu luare-aminte, dar gândurile îl duceau în altă parte. Se gândea la
Moşul-codrului, prietenos şi bun ca pita caldă şi la cotoroanţă, duşmănoasă şi rea de mama focului.
O parte din pădure era plină de viaţă, cealaltă se afla sub suflarea ucigătoare a unei zgripţuroaice.
Dar bătrâna nu l-a lăsat furat de gânduri multă vreme:
-- Şi tu, ce cauţi pe aici?
-- Merg să înfrunt zmeul, să-mi scap surioara din robie.
Apoi, pe îndelete, îi povesti bătrânei tot ce s-a întâmplat.
-- Am să te ajut. Ai noroc că ai ajuns sub ocrotirea binefăcătorului meu. Orice ar fi, binele
făcut mie nu îl uit.
Atunci bătrâna îi spuse că îl trimite la sora ei, care ştie unde se află zmeul şi îi va spune pe
unde să o ia, ca să ajungă la el. Şi, ca să nu-i facă nici un rău, i-a dat şi ea un inel proteguitor. Era un
inel de aur, cu o piatră galbenă, frumoasă de-ţi lua ochii. Apoi, i-a mai dat o pungă în care era o
pulbere galbenă.
-- Cu pulberea asta poţi adormi orice vietate. Sunt încredinţată că-ţi va fi de folos. Acum, du-
te şi să nu te mai văd pe aici.
Şi a pornit din nou la drum. Florea mergea în faţă şi Tănăsache venea, legănându-se, după el.
Au mers ei ce au mers până au ajuns lângă un zmeuriş. Erau sute de boabe roşii, strălucind în bătaia
soarelui. Ceva mai ademenitor pentru Tănăsache nici că se putea. S-au oprit şi se uita acum Florea a
urs şi se minuna cum culegea boabele de zmeură, cu labele lui mătăhăloase, şi le ducea la gură ca o
mireasă. Dar flăcăul nostru se gândea numai la zmeu şi porni mai departe, lăsându-şi prietenul să se
mai ospăteze.
După scurtă vreme, a ajuns într-o poiană mare, cu iarbă verde şi plină cu flori. Dar nici nu a
făcut mai mult de câţiva paşi şi se trezi în faţă cu trei lupi mari şi fioroşi. Se apropiau rânjind, mai
mult alunecând pe iarbă. Florea încercă să se tragă înapoi, spre copacii pe care îi lăsase în urmă, dar
unul din lupi sări şi îi tăie retragerea. Era acum încolţit din trei părţi şi se vedea pierdut. Atunci însă,
tocmai când să se arunce lupii asupra lui, se auzi un mârâit care a făcut să tremure iarba în poiană şi
să se zbârlească blana celor trei jivine. Venea Tănăsache în goana mare. În trecere, lovi cu o labă
lupul care era în spatele lui Florea şi acesta zbură ca o căpăţână de varză, lovită cu piciorul. Se opri
lângă flăcău, mai mârâi o dată, şi cât ai bate din palme, lupii se făcură nevăzuţi. Şi cine era mai
fericit decât Tănăsache, când Florea îl mângâie cu palma pe spate, în chip de mulţumire.
Au pornit amândoi mai departe şi din poiană au intrat din nou în pădure, dar nu au avut mult
de mers şi au ajuns la marginea ei. Acolo începeau dealurile unde erau băile de aur părăsite, pe care
le stăpânea acum sora mumei-pădurii. La aceste băi au lucrat cândva nişte pitici cu braţe puternice,
pizmaşi şi sângeroşi, cu totul alte fiinţe decât piticii pe care îi ştim noi, cu barba de un cot,
prietenoşi şi plini de voioşie. Lacomi şi dornici de a se pricopsi, piticii s-au bătut între ei şi au ajuns
să se omoare, nemairămânând nici unul în viaţă. Şi bogăţiile, casele şi acareturile, toate au încăput
pe mâna zgripţuroaicei, care sta acum într-o căsoaie cu mai multe încăperi. Aici se aflau şi toate
avuţiile strânse de pitici.
Era în amurg de seară când Florea zări căsoaia în depărtare. Şi cum se lăsa întunericul a
grăbit pasul, dar a trebuit să se oprească şi să aştepte să iasă luna ca să poată merge mai departe.
Vroia să facă popas lângă lăcaşul baborniţei. A ajuns acolo în plină noapte, cu ursul după el, şi s-au
adăpostit sub un şopron părăsit, la o aruncătură de piatră de căsoaie. Tănăsache a adormit de îndată,
pe Florea însă nu voia deloc să-l fure somnul. S-a sculat şi văzând că la una din ferestre era lumină,
s-a îndreptat într-acolo. Fereastra nu avea decât un oblon, cu trei găuri prin care să poată pătrunde
lumina zilei în încăpere. Printr-una din aceste găuri privi înăuntru şi a rămas năucit de ce vedea. Nu-
i venea să-şi creadă ochilor. Era o încăpere mare, cu multe mese şi scăunaşe. Mesele erau acoperite
cu scoarţe de lână, scăunaşele cu prosoape albe. Şi pe mese, şi pe scăunaşe, erau tot felul de
podoabe. Erau brăţări şi inele, cupe şi pocaluri, coroane şi coroniţe, toate din aur curat. Pe jos erau
mormane numai din bulgări de aur, care scânteiau în lumina opaiţurilor şi păreau gata să ia foc.
Zgripţuroaica se strecura ca o zăludă printre mese şi scăunaşe. Se mai oprea şi se uita la podoabe,
mai număra inelele şi brăţările, cu ochii aprinşi şi cu privirea rătăcită.
Florea se întoarse sub şopron şi se culcă lângă Tănăsache. A adormit cu greu.
A doua zi de dimineaţă, la revărsat de zori, cotoroanţa ieşi din casă, nedormită şi cu părul
vâlvoi. O fi fost mai tânără decât muma-pădurii, dar tot bătrână şi slută era. Îi văzu pe cei doi şi se
îndreptă spre ei încruntată foc. Florea îi arătă de îndată inelul, a cărui piatră scânteia în lumina
zorilor.
-- Cine eşti, omule, şi ce cauţi pe aceste meleaguri pe care n-a călcat încă picior de
pământean? Dar nu-ţi fie frică. Văd că ai un inel ocrotitor. Dacă sora mea vrea să te ajut, te voi
ajuta. Hai, spune odată ce urmăreşti!
Florea îi povesti şi ei ce i s-a întâmplat şi ce gânduri avea. Rugămintea lui nu era alta decât
să-l îndrume şi să îi spună cum poate ajunge mai iute la zmeu.
-- Te voi îndruma, numai să îmi dai inelul acela cu piatra galbenă. Vreau să îl am la
numărătoare.
 Flăcăul nostru îi dădu inelul şi bătrânei i se dezlegă limba. Îi arătă o vale prin care trebuia să
urce, în sus spre munte, până la un tăpşan unde se afla lăcaşul zmeului şi a zmeoaicei care era mama
lui. I se spunea Valea Plângerii şi se vedea bine de unde se aflau. Într-o parte era mărginită de un
perete stâncos care se înălţa drept spre înaltul cerului. De cealaltă parte coasta era mai înclinată,
acoperită de o pădure deasă. Bătrâna îi mai spuse cum se petreceau lucrurile în lăcaşul zmeului.
Acesta nu avea alt ajutor decât pe Rada, pe care se căznea să o hotărască a-i fi nevastă. Se scula
zmeul de dimineaţă, golea o vadră de lapte de capră pe care surioara lui Florea i-o pregătea în
fiecare seară, apoi pleca la vânătoare. Zmeoaica îşi avea lăcaşul ceva mai sus, pe coasta muntelui, şi
dormea până către nămiază, când cobora la casa zmeului să vadă ce îi pregătea Rada de mâncare. Şi
pe ea o aşteptat o vadră, tot cu lapte de capră, care era mâncarea ei pe toată ziua. Zmeoaica avea
două slugi, pe Florica şi pe fratele ei Radu, aduşi acolo de zmeu, de pe aceleaşi meleaguri ca şi
Rada, dar dintr-un sat mai depărtat.
-- Să rămâi peste noapte lângă tăpşan şi să aştepţi până pleacă zmeul la vânătoare. După
aceea poţi să mergi să-ţi îmbrăţişezi sora. Şi acum, dacă vrei să-ţi spun cum să scapi de zmeu şi de
zmeoaică, să-mi dai panaşul de la căciulă, că îmi place tare. Rar un mănunchi de pene aşa de frumos
colorate, mai zise bătrâna.
-- Mulţam ţie pentru îndrumări, îi răspunse Florea, dar panaşul nu ţi-l dau. Îl am de la
Moşul-codrului şi nu de la răutatea de soră-ta. Voi înfrunta zmeul cum voi putea şi ursul îmi va fi de
ajutor.
Acestea spuse, a pornit la drum însoţit de prietenul său credincios. Au mers ei ce-au mers şi
în scurtă vreme au ajuns la Valea Plângerii. Mai departe au luat-o pe firul văii în sus. Erau numai
frânturi de stâncă pe care trebuiau să le ocolească la tot pasul. Mai era printre ele şi multe oase, a tot
felul de vieţuitoare. Ce căutau pe acolo oasele, Florea nu îşi putea da seama. Şi cum mergeau ei aşa,
deodată Tănăsache se opri şi păru că adulmecă ceva în aer. Apoi, cu iuţeala fulgerului, îl luă pe
Florea de mijloc şi o zbughi pe coastă în sus, printre copaci. Abia s-au oprit într-un mic luminiş că
au simţit că alunecă pământul sub ei. Apoi copacii au început să se aplece într-o parte şi într-alta şi
s-au auzit bubuituri din ce în ce mai tari. Se cutremura pământul şi se prăvăleau stâncile la vale.
Părea sfârşitul lumii, nu alta. Totul nu a ţinut mai mult de câteva clipe, dar ce clipe! Să-ţi îngheţe
sângele în vine de groază.
Când totul părea că s-a liniştit, Florea vru să coboare din nou în vale să-şi vadă mai departe
de drum. Dar Tănăsache nu îl lăsă şi o luară înainte printre copaci. Drumul era mai anevoios, dar
bine au făcut, că s-a mai cutremurat de câteva ori pământul. Şi aşa, înspre ora chindiei, au ajuns la
marginea pădurii, de unde se vedea printre copaci tăpşanul cu lăcaşul zmeului. Aici s-au oprit şi au
petrecut noaptea, aşteptând nerăbdători a se miji de ziuă.
Nici nu s-au ivit bine zorile că l-au văzut pe zmeu ieşind din lăcaş. A luat una din vedrele
aflate în pridvorul casei şi a golit-o de lapte. Apoi, s-a mai învârtit ce s-a învârtit pe lângă casă şi a
plecat la vânătoare. Florea a rămas pe loc, aşteptând ca zmeul să ajungă cât mai departe de acolo.
La scurtă vreme după plecarea zmeului, a văzut-o pe Rada ieşind din casă şi îndreptându-se spre
lăcaşul zmeoaicei. De acolo au ieşit un fecior şi o fată. Feciorul a pornit pe coastă în jos şi pe la
mijlocul drumului a întâlnit-o pe Rada. S-au luat de mână şi au coborât până la lăcaşul zmeului. Nu
şi-au spus nici un cuvânt, dar se vedea de hăt departe că se cunosc bine. Acolo s-au pus pe treabă.
Rada scotea prosoape şi covoare din casă şi le scutura, iar feciorul tăia lemne de foc, în spatele
ocolului în care se aflau caprele. Atunci Florea păşi pe tăpşan şi se îndreptă spre surioara lui. Când îl
văzu Rada, i-a săltat inima de bucurie. Se uita la el şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Apoi se aruncă
în braţele lui şi începu să plângă.
-- De ce plângi? O întrebă Florea. Te-a pus zmeul la caznă şi ai pătimit mult de când nu ne-
am mai văzut?
-- Plâng de bucurie, frăţioare. Zmeul s-a purtat bine cu mine. Numai că peste câteva
săptămâni se împlineşte sorocul şi trebuie să-i dau răspuns. Dar mai bine mă omor decât să-i fiu
nevastă.
-- Dar cine-i feciorul care taie acum lemne?
-- Este Radu.
 Şi atunci Rada îi povesti păţania lui Radu şi a sorei sale Florica. Zmeul a răpit fata şi a dus-o
acolo unde se aflau şi ei acum. Dar fata nu l-a vrut de bărbat. Ca să câştige timp, i-a spus că vrea să
aibă încuviinţarea fratelui ei. S-a dus zmeul şi l-a adus, de bună voie, pe Radu să se sfătuiască cu
sora lui. Dar nici el nu s-a învoit. Ce să facă zmeul? Să-i omoare? Nu era chiar atât de câinos la
inimă. S-a hotărât să-i pună să o slujească pe maică-sa, iar el să-şi caute norocul în altă parte. Şi aşa
a ajuns să o răpească pe Rada. Îi mai povesti fata că dimineaţa venea Radu să o ajute, iar seara
venea Florica să mulgă caprele împreună şi să pregătească pentru a doua zi laptele pentru zmeu şi
zmeoaică.
Într-aceea veni lângă ei Radu. Era de aceeaşi vârstă cu Florea şi tot atât de chipeş. S-au
înţeles bine de la început şi au chibzuit împreună cum să scape de zmeu şi zmeoaică. S-au hotărât să
pună din pulberea galbenă în laptele zmeoaicei, ca să o adoarmă, iar pe zmeu să-l doboare şi să-i
taie aripile cu ajutorul lui Tănăsache. Ursul era lângă ei şi pricepu că o să-l pună la treabă. Oricum,
numai el putea să-l dovedească pe zmeu.
Lucrurile s-au petrecut întocmai cum au gândit cei doi feciori. Spre amiază a coborât
zmeoaica şi, când a ajuns, cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să-şi ia hrana pe ziua aceea. A
sorbit laptele cu lăcomie şi a înghiţit tot ce era în vadră. Apoi, a căscat una bună, s-a întins pe jos şi
a adormit. Au luat-o feciorii pe sus, au dus-o şi au culcat-o într-un şopron. După aceea au intrat în
casă împreună cu ursul, în aşteptarea zmeului. Numai Rada a rămas afară. Nu trecu multă vreme şi
se întoarse zmeul.
-- Ce s-a întâmplat? Întrebă el. Te văd mai veselă decât de obicei.
-- Mă veselesc, că mi-a sosit fratele.
-- Unde este, să-l văd şi eu!
-- Este în casă.
Florea era într-adevăr în casă, lângă Radu, în încăperea cea mare unde îşi lua zmeul
mâncarea. Ei aşteptau în colţul cel mai îndepărtat de uşă, în spatele căreia pândea Tănăsache. Zmeul
intră furios în încăpere, dar nu făcut nici doi paşi şi îl înşfăcă în braţe ursul. Cei doi feciori au sărit
de îndată şi i-au legat mâinile şi picioarele cu nişte curele pregătite dinainte.
-- Îţi lăsăm viaţa, îi spuse Florea, dar o să-ţi tăiem aripile, să nu mai poţi zbura şi să faci alte
rele.
-- Nu mă nenorociţi, grăi zmeul. Vă jur că voi pleca de pe aceste meleaguri şi o să mă întorc
în ţara zmeilor, unde cred că voi găsi pe cineva care să primească a se însoţi cu mine.
Se uită Florea la Radu, care nu zise nimic. Se uită apoi la Rada.
-- Iartă-l, frăţioare!
-- Bine, zise atunci Florea, te iert, zmeule. O să-ţi legăm aripile şi te vom aşeza lângă
zmeoaică. Când se va trezi maică-ta, ea te va dezlega şi veţi putea pleca de aici. Dar, să ştii bine,
peste câtăva vreme va veni ursul să vadă dacă aţi plecat într-adevăr. Dacă nu, vă va isprăvi zilele.
Aşa au şi făcut. Apoi Rada s-a dus după Florica şi a adus-o lângă ceilalţi. Când o văzu,
Florea făcu ochii mari. Era frumoasă ca o cadră şi îi căzu de îndată cu tronc la inimă. Iar fata se făcu
roşie la faţă şi simţi şi ea că flăcăul i-a furat inima. Au dat atunci drumul caprelor şi cum nu aveau
altceva de pregătit pentru întoarcere, au pornit înapoi, pe vale în jos. Cele două perechi mergeau
mână în mână, Florea şi Florica în faţă, Radu şi Rada după ei, în tăcere, fără să-şi spună măcar o
boabă frântă. Dacă erau în al şaptelea sau al nouălea cer, nu ştiu, dar ştiu că erau cu toţii cum nu se
poate mai ferice. În frunte mergea Tănăsache, numai ochi şi urechi.
Şi, tot mergând aşa, către seară au ajuns cu bine la sora mumei-pădurii, fără să fi întâmpinat
vreo piedică. Văzându-i că vin, zgripţuroaica s-a încuiat în căsoaie, în chip de potrivnicie. În
vremea asta, nori negri, ameninţători, s-au adunat deasupra lor şi cerul s-a întunecat dintr-o dată. Se
auzeau tunete şi fulgere într-una. Furtuna era pe aproape. Dar baborniţa nu a vrut să-i primească în
casă, cu toate că era loc destul. Aşa fiind, s-au dus cu toţii să se adăpostească în şopronul în care s-
au aciuit Florea şi Tănăsache la venire.
Nu trecu mult timp şi s-a dezlănţuit furtuna, o furtună cum nu s-a mai pomenit pe acele
locuri. Ploua cu găleata, sufla un vând puternic, iar fulgerele şi trăznetele i-au băgat pe toţi în fiori.
Numai că trăznetele se lăsau toate pe căsoaia zgripţuroaicei. Şi atunci s-a întâmplat ceva la care
nimeni nu se aştepta. Nu numai că a fost trăznită bătrâna, dar au luat foc şi mesele şi scăunaşele. Iar
când a încetat ploaia, a răbufnit focul şi a ars totul, de la acoperişul încă ud până la temelie. Din
căsoaia n-a rămas decât un morman de cenuşă acoperind avuţii cum nu a avut niciodată vreo
împărăţie.
A doua zi, la răsăritul soarelui, au pornit cu toţii mai departe. Mergeau în tăcere, copleşiţi de
cele întâmplate cu o zi înainte. În curând au ajuns în partea de codru fără viaţă, pe care o stăpânea
muma-pădurii. Deodată Florea se opri înmărmurit. Parcă era în altă lume decât pe unde a mai trecut
odată. În pomi cântau păsărele, nu departe de poteca pe unde treceau un iepuraş sta şi se uita la ei,
iar mai încolo o căprioară se zbenguia într-o poiană. Flăcăul nu putea pricepe ce s-a întâmplat. Şi
cum mergeau ei aşa, iată că nu departe de locul unde se aflau au văzut un cârd mare de corbi, dintre
care cei mai mulţi se învârteau în aer, în vreme ce alţii se ridicau sau coborau la pământ.
Florea a înţeles cum de a prins codrul viaţă. Se prăpădise cotoroanţa, care era gâdele tuturor
vieţuitoarelor din pădure. Se vede că nu s-a putut pune în curmezişul celor trei lupi hămesiţi, care s-
au năpustit asupra ei. S-a prăpădit, aşa cum s-a prăpădit şi sora ei, cea zgârcită şi haină, şi e bine că
a scăpat lumea de ele, gândea Florea. Stăpânul întregii păduri a rămas, de unul singur, Moşul-
codrului. Spre el se îndreptau acum voinicii noştri împreună cu alesele inimii lor.
Şi cum mergeau ei aşa, un gând îl frământa pe Florea. Cum să-i mulţumească bătrânului
pentru binele făcut. S-a sfătuit cu Radu, s-a mai bătut cu mintea şi au hotărât să-i facă un lăcaş nou,
în locul celui vechi şi neîncăpător. Când s-au întâlnit cu el a fost o mică sărbătoare. Bătrânul îi
privea cu drag, iar Tănăsache ţopăia în două picioare de fericit ce era. Şi toţi ceilalţi părtaşi la
revedere erau înduioşaţi.
Cei doi flăcăi s-au înhămat de îndată la lucru. Au cioplit stâlpi pentru casă şi pălimari pentru
pridvor, din lemn de fag, au făţuit cu barda bârne pentru pereţi, au pregătit grinzi, leaţuri şi scânduri,
cât şi şindrile din lemn de brad pentru acoperiş. S-au spetit muncind, dar au făcut treabă bună. Când
au terminat casa, s-au apucat de şopron, apoi s-au pus să facă grajdul. Bătrânul le-a spus că ursul îşi
petrecea nopţile într-o vizuină şi că nu avea nevoie de grajd, dar feciorii nu s-au lăsat şi i-au făcut
unul mare şi încăpător. Au sfârşit lucrul după ce au hărnicit câteva săptămâni. Moşul-codrului avea
acum un lăcaş şi frumos şi încăpător, mai mare dragul să-l priveşti.
A sosit şi vremea despărţirii. Cei patru şi-au luat rămas bun, dar drumul din pădure până la
casele lor era lung şi ostenitor. Au trecut prin multe locuri neumblate, peste pajişti şi imaşuri, peste
bălţi şi ape curgătoare, precum i-a îndrumat bunul pădurean. Au mers din greu tot înainte. Şi aşa,
din lungiş în curmeziş, au ajuns pe meleagurile lor de baştină şi lui Florea şi lui Rada le-a fost dat
să-şi revadă bunicuţa. Slăbise şi era cu ochii roşii de plâns. Dar în casă toate erau la locul lor,
grădina îngrijită, iar în grajd viţeluşa s-a făcut mare şi aveau acum două vaci de lapte.
Bucuria revederii a fost cum nu se poate de mare. Parcă pluteau cu toţii în aer de bucurie. S-
a amânat însă nunta aşteptând să sosească şi părinţii lui Radu şi Florica. Până atunci au făcut toate
pregătirile. Şi a fost o nuntă mare, la care s-a ospătat întreg satul. S-a mâncat şi s-a băut câteva zile
în şir, ca la o nuntă cu două mirese.
După nuntă Radu a luat-o pe Rada şi împreună cu părinţii lor au plecat înspre aşezările lor.
Dar, de plecat a plecat şi Florea, în altă parte însă. S-a dus în grajd, a scos văcuţa şi a pornit cu ea la
drum lung şi greu, înspre Moşul-codrului. Grajd avea acum bătrânul şi de ce să nu bea lapte
proaspăt în fiecare zi, gândea voinicul nostru. Florica l-a lăsat să plece şi aştepta liniştită să se
întoarcă, ştiind că au ani mulţi şi fericiţi în faţă. Şi mai ştia fata că nu e floare mai frumoasă decât
floarea recunoştinţei.